1 Ce reprezinta ameliorarea arborilor?

Ameliorarea plantelor a fost definită ca ştiinţă şi artă:

Ştiinţă deoarece, pe baza cunoaşterii legilor eredităţii, acţionează prin metode
specifice în vederea obţinerii şi promovării structurilor genetice care determină
caractere şi însuşiri de interes economic şi / sau biologic.
Artă întrucât procesul de ameliorare este adeseori anevoios şi presupune
măiestrie ,chiar ingeniozitate în demersul de modelarea structurilor genetice.

Referitor la ameliorarea arborilor , aceasta poate fi definită ca ştiinţa care

utilizează un ansamblu de tehnici şi metode de ameliorare a caracterelor şi
însuşirilor de importanţă economică şi ecologică ale speciilor lemnoase , la
nivelul indivizilor sau al populaţiilor constituite de acestea.

Ameliorarea arborilor poate fi definită ca ştiinţa creării varietăţilor şi a

ideotipurilor (tipurilor ideale de arbori).
Pentru a modifica şi a îmbunătăţi performanţele individuale şi la nivelul
populaţiilor , ameliorarea trebuie să stabilească şi să pună în aplicare o anumită
strategie de ameliorare , prin care trebuie să se asigure şansele cele mai mari
de a obţine o varietate bună sau un tip ideal de arbore ,utilizând cel mai bine:
resursele genetice disponibile ;
mijloacele materiale şi umane avute la dispoziţie.

Utilizarea resurselor genetice presupune , în primul rând , identificarea şi

selectarea exemplarelor sau , după caz , a populaţiilor cu valoare genetică
deosebită , ceea ce este o activitate dificilă sau complexă şi , de multe ori ,
extrem de laborioasă.
Mai mult , în acest proces se apelează adeseori la metode de studiu bazate pe
calcule şi interpretări statistice.

Articole de stiut 1-5, 16, 17, 31, 32, 33

Art. 1
Prevederile prezentei legi stabilesc măsurile referitoare la producerea,
comercializarea şi importul materialelor forestiere de reproducere.
Art. 2
Prevederile prezentei legi nu sunt aplicabile pentru:
a)puieţi şi părţi de plante pentru care se poate demonstra că nu sunt folosiţi în
scopuri forestiere;
b)materialul forestier de reproducere folosit în cadrul unor experimente,
programe de ameliorare, scopuri ştiinţifice, de conservare a resurselor genetice -
conservării genelor;
c)materialul forestier de reproducere care este destinat exportului şi reexportului
către ţări terţe.
Art. 3
(1)În sensul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos semnifică după cum
urmează:
a)material forestier de reproducere - material biologic vegetal prin care se
realizează reproducerea arborilor din speciile şi hibrizii artificiali, importanţi
pentru scopuri forestiere. Speciile şi hibrizii artificiali, importanţi pentru scopuri
forestiere în România sunt prevăzute în anexa nr. 1;
b)material de bază - sursa din care se obţin materiale forestiere de reproducere;
c)arboret autohton sau sursă autohtonă de seminţe - arboretul regenerat pe cale
naturală, în condiţiile în care, pe aceeaşi suprafaţă, în mod succesiv, arboretele
care l-au precedat au fost, de asemenea, regenerate pe cale naturală; el poate fi
regenerat şi artificial, dar cu material obţinut din sursa de seminţe sau arboretul
care a existat anterior pe suprafaţa respectivă ori din sursa de seminţe sau
arboretele autohtone limitrofe;
d)arboret indigen sau sursă indigenă de seminţe - arboretul autohton sau sursa
autohtonă de seminţe, ori arboretul sau sursa de seminţe obţinute pe cale
artificială din seminţe a cărui/cărei origine este situată în aceeaşi regiune de
provenienţă;
e)origine - locul de unde provine materialul forestier de reproducere din care s-a
constituit un arboret. Originea se identifică prin nominalizarea unităţilor
teritoriale de amenajament, şi anume: ocolul silvic, unitatea de producţie şi
unitatea amenajistică. Originea unui arboret sau unei surse de seminţe poate fi
cunoscută sau necunoscută;
f)provenienţă - locul în care se găseşte un arboret;
g)regiune de provenienţă - suprafaţa sau gruparea de suprafeţe cu condiţii
ecologice relativ uniforme şi în care arboretele au caracteristici fenotipice sau
genetice similare. Criteriile de delimitare a regiunilor de provenienţă sunt
prevăzute în anexa nr. 2;
h)sursă identificată - material forestier de reproducere provenit dintr-o sursă de
seminţe sau din arboretul dintr-o singură regiune de provenienţă şi care
îndeplineşte cerinţele prevăzute în anexa nr. 3;
i)selecţionat - material forestier de reproducere provenit dintr-un arboret dintr-o
singură regiune de provenienţă care a fost selectat fenotipic la nivel de populaţie
şi care îndeplineşte cerinţele prevăzute în anexa nr. 4;
j)calificat - material forestier de reproducere provenit din plantaje, părinţi de
familii, clone sau amestecuri de clone ale căror componente au fost selectate
fenotipic la nivel individual şi care îndeplineşte cerinţele prevăzute în anexa nr.
5, fără a fi obligatorie iniţierea sau finalizarea testării;
k)testat - material forestier de reproducere provenit din arborete, plantaje, părinţi
de familii, clone sau amestecuri de clone şi unde superioritatea acestuia a fost
demonstrată prin teste sau culturi comparative ori prin estimarea superiorităţii
materialului forestier de reproducere calculată din evaluarea genetică a
componentelor materialului de bază şi care îndeplineşte cerinţele prevăzute în
anexa nr. 6;
l)producerea materialului forestier de reproducere - totalitatea etapelor care se
desfăşoară pentru recoltarea seminţelor, a fructelor, a conurilor, a părţilor de
plante, pentru extragerea din fructe/conuri a seminţelor, precum şi pentru
folosirea seminţelor sau părţilor de plante în scopul obţinerii puieţilor forestieri;
m)comercializarea materialului forestier de reproducere - prezentarea spre
vânzare, oferirea spre vânzare, inclusiv comerţul între state membre ale Uniunii
Europene, vânzarea sau livrarea către un terţ, inclusiv livrarea în cadrul unui
contract de prestări servicii, precum şi orice cedare, sau transfer, în scopul unei
exploatări comerciale a materialelor forestiere de reproducere, fie că este sau nu
este remunerată, ori furnizarea de material de reproducere în sistem lohn;
n)importul materialului forestier de reproducere - comercializare dintr-o ţară
terţă în Uniunea Europeană;
o)catalogul naţional al materialelor de bază - evidenţa, la nivel naţional, a tuturor
unităţilor-sursă, pe categorii, specii şi regiuni de provenienţă;
p)listă naţională a materialului de bază - rezumatul Catalogului naţional al
materialelor de bază;
q)material de bază aprobat - materialul de bază inclus în Catalogul naţional al
materialelor de bază;
r)unitate-sursă - sursă de seminţe, arboret, părinţi de familii, clonă, plantaj sau
cultură de plante-mamă, înregistrată în Catalogul naţional al materialelor de
bază cu număr/cod unic de înregistrare;
s)lot de material forestier de reproducere, denumit în continuare lot - totalitatea
materialului forestier de reproducere obţinut dintr-o singură unitate-sursă, într-
un singur an de producţie;
t)lot divizat - cantitatea de material forestier de reproducere, parte dintr-un lot,
care se comercializează, la un moment dat, către un beneficiar;
u)autoritate - autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură,
responsabilă la nivel naţional cu aplicarea prevederilor prezentei legi;
v)testare - evidenţierea calităţii materialului forestier de reproducere prin
culturi/teste comparative sau prin estimări rezultate din evaluarea genetică a
materialului de bază;
w)certificare - confirmarea de către împuternicitul/ reprezentantul autorităţii a
originii/provenienţei şi calităţii materialului forestier de reproducere, produs
pentru comercializare în scopuri forestiere, în conformitate cu categoriile
prevăzute în anexa nr. 7, sistemul naţional sau cu sistemul Organizaţiei pentru
Cooperare Economică şi Dezvoltare;
x)scop forestier - orice activitate care are ca rezultat înfiinţarea sau regenerarea
unei păduri, aşa cum este ea definită în legislaţia naţională în vigoare;
y)furnizor - orice persoană fizică sau juridică ce lucrează în domeniul
comercializării sau al importului de material forestier de reproducere;
z)resurse genetice forestiere - arborete naturale sau chiar artificiale din specii
autohtone sau introduse (exotice) conservate in situ şi ex situ.
(2)Materialul forestier de reproducere prevăzut la alin. (1) lit. a) este format din:
a)seminţe în stare brută - seminţe, conuri şi fructe, din care, după prelucrare, se
obţin seminţe, destinate producerii de puieţi forestieri;
b)părţi de plante - butaşi, muguri, marcote, altoi, frunze, rădăcini, lăstari, folosiţi
pentru producerea de puieţi forestieri şi explante sau embrioni folosiţi în
micropropagare pentru producerea de puieţi forestieri;
c)puieţi forestieri - plante obţinute din seminţe, părţi de plante sau din regenerări
naturale.
(3)Materialul de bază prevăzut la alin. (1) lit. b) este constituit din:
a)sursă de seminţe - arborii de pe o anumită suprafaţă din care se recoltează
seminţe;
b)arboret - porţiune de pădure omogenă atât din punctul de vedere al populaţiei
de arbori, cât şi al condiţiilor staţionale;
c)părinţi de familii - arbori din care se obţin descendenţi prin polenizare
deschisă sau controlată, cu care, ulterior, se înfiinţează plantaje. Polenizarea
deschisă - half-sib, unde numai componenta maternă este identificată, şi
polenizarea controlată - full-sib, unde ambele componente parentale sunt
identificate. Totalitatea descendenţilor cu cel puţin un părinte comun constituie
o familie;
d)clonă - totalitatea descendenţilor - rameţi - obţinuţi dintr-un singur arbore -
ortet - prin înmulţire vegetativă, respectiv prin butăşire, altoire, micropropagare,
lăstărire şi altele asemenea;
e)plantaj - o cultură forestieră, denumită şi livadă seminceră, constituită din
arbori proveniţi din mai multe clone sau familii, identificate, în proporţii
definite, izolată faţă de surse de polen străin şi care este condusă astfel încât să
producă în mod frecvent recolte abundente de seminţe, uşor de recoltat;
f)culturi de plante-mamă sau amestec de clone - culturi speciale, constituite din
arbori provenind din una sau mai multe clone identificate, în amestec cu
proporţii definite, din care se obţin părţi de plante pentru înmulţire vegetativă.
(4)Originea definită la alin. (1) lit. e) poate fi:
a)locul unde se găseşte arboretul sau sursa de seminţe, pentru un arboret
autohton sau o sursă autohtonă de seminţe;
b)locul din care au fost recoltate seminţe sau puieţi din regenerare naturală din
care s-a creat arboretul, pentru un arboret neautohton sau o sursă neautohtonă de
seminţe.
Art. 4
Prin activităţi cu scop forestier, astfel cum sunt definite la art. 3 alin. (1) lit. x),
nu se înţeleg următoarele:
a)aliniamentele de-a lungul căilor de transport;
b)parcurile şi spaţiile verzi din intravilanul localităţilor;
c)producerea de pomi de Crăciun;
d)culturi speciale pentru biomasă destinate scopurilor energetice sau alte culturi
speciale.
Art. 5
Nu intră în noţiunea de comercializare, aşa cum a fost definită la art. 3 alin. (1)
lit. m), materialul forestier de reproducere folosit în scop personal, pentru
realizarea de plantaţii forestiere, pe terenuri din afara fondului forestier naţional,
care nu a fost subvenţionat parţial sau total din fonduri publice
Art. 16
Se aprobă prin ordin al conducătorului autorităţii:
a)stabilirea şi descrierea regiunilor de provenienţă pentru materiale de bază din
România, din care se obţin materiale forestiere de reproducere;
b)delimitarea pe hartă a regiunilor de provenienţă pentru materialele de bază din
care se obţin materiale forestiere de reproducere din categoriile "sursă
identificată" şi "selecţionat", pentru speciile de interes din România;
c)regulile de transfer al materialului forestier de reproducere pentru principalele
specii forestiere pe categorii de material de bază şi pe regiuni de provenienţă.
Art. 17
(1)Informaţiile privitoare la originea/provenienţa materialului forestier de
reproducere folosit la lucrările de împădurire se înscriu, în mod obligatoriu, în
amenajamentele silvice, la fiecare unitate amenajistică, în termen de 30 de zile
de la recepţia lucrărilor de împădurire şi se preiau, ca informaţii despre arboret,
la fiecare reamenajare.
(2)Pentru împădurire se precizează categoria de material forestier de reproducere
şi numărul/codul unic de identificare al unităţii-sursă din care a fost obţinut.
(3)În cazul culturilor de clone şi hibrizi artificiali se va înscrie indicativul
taxonomic al clonei utilizate.
(4)Harta regiunilor de provenienţă se înaintează Comisiei Europene şi statelor
membre ale Uniunii Europene.
Art. 31
(1)Pentru păstrarea identităţii, producătorii sunt obligaţi ca la toate stadiile
producerii să ţină materialul forestier de reproducere supus comercializării în
loturi separate şi trebuie să eticheteze loturile conform prevederilor prezentei
legi.
(2)În cazul materialului forestier de reproducere obţinut din material de bază,
care constă în organisme modificate genetic, orice document de însoţire ori
etichetă sau oricare alt document va evidenţia în mod obligatoriu acest fapt.
Art. 32
(1)Materialul forestier de reproducere poate fi comercializat numai în loturi sau
loturi divizate, însoţit de:
a)eticheta producătorului sau alt document al furnizorului, conţinutul acesteia
fiind prevăzut în anexa nr. 9;
b)documentele legale prevăzute de legislaţia în vigoare privind transportul
mărfurilor;
c)copia buletinului de analiză emis de un laborator autorizat, numai în cazul
seminţelor;
d)sigiliul specific lotului materialului forestier de reproducere.
(2)Culoarea etichetei prevăzute la alin. (1) lit. a) este galbenă în cazul "sursei
identificate" a materialului de reproducere, verde în cazul materialului de
reproducere "selecţionat", roz în cazul în care materialul de reproducere este
"calificat" şi albastră în cazul în care materialul de reproducere este "testat".
(3)Pentru materialul forestier de reproducere care îndeplineşte cerinţe mai puţin
stricte şi este autorizat pentru comercializare de către un stat membru al Uniunii
Europene în baza unei decizii a Comisiei Europene, etichetele sau documentele
furnizorului trebuie să prezinte menţiunea "exigenţe reduse".
(4)În cazul cantităţilor mici de seminţe stabilirea cantităţilor pentru diferite
specii se face conform anexei la Regulamentul (CE) nr. 2.301/2002 al Comisiei
din 20 decembrie 2002 de stabilire a normelor de aplicare a Directivei
1999/105/CE a Consiliului în ceea ce priveşte definirea expresiei "cantităţi
reduse de seminţe".
Art. 33
(1)Materialul forestier de reproducere pentru speciile şi hibrizii prevăzuţi în
anexa nr. 1 nu poate fi comercializat dacă nu îndeplineşte cerinţele prevăzute în
anexa nr. 11 şi în standardele naţionale armonizate.
(2)Lista standardelor naţionale armonizate pentru materialele forestiere de
reproducere preia standardele internaţionale aprobate la nivel comunitar şi se
aprobă prin ordin al conducătorului autorităţii.
(3)Comercializarea către utilizatorul final cu scopul însămânţării sau al plantării
de material de reproducere poate fi interzisă de către un stat membru al Uniunii
Europene în baza unei autorizări din partea Comisiei Europene, dacă există
motive să se creadă că:
a)folosirea materialului de reproducere menţionat anterior, potrivit
caracteristicilor fenotipice sau genetice, are un efect defavorabil asupra
domeniului forestier, a mediului înconjurător, a resurselor genetice sau asupra
biodiversităţii pe tot teritoriul statului membru al Uniunii Europene sau doar pe
o porţiune a acestuia, bazându-se pe dovezile în legătură cu regiunea de
provenienţă sau cu originea materialului ori pe rezultatele experimentelor sau
cercetărilor ştiinţifice realizate în locaţii adecvate, fie în interiorul său în afara
Comunităţii Europene;
b)pe baza rezultatelor cunoscute ale unor experimente ori cercetări ştiinţifice sau
a rezultatelor obţinute din practica forestieră în legătură cu supravieţuirea şi
dezvoltarea materialului săditor în privinţa caracteristicilor morfologice şi
fiziologice pe care le deţine materialul de reproducere respectiv, au un efect
defavorabil asupra domeniului forestier, a mediului înconjurător, a resurselor
genetice sau asupra biodiversităţii, pe întreg teritoriul statului membru al
Uniunii Europene sau doar pe o parte a acestuia.
2 Varietatile create ?

Varietăţile create prin ameliorarea arborilor se clasifică în următoarele

categorii:
1.populaţionale;
2.sintetice;
3.hibride;
4.linii fixate genetic (linii pure);
5.clonale.

1. Varietăţi populaţionale

Acestea rezultă prin înmulţirea în masă, cu sau fără selecţie, a unor populaţii
naturale (cum ar fi un anumit ecotip climatic sau edafic ori o populaţie cu
aptitudini deosebite de bioacumulare) sau artificiale. Fiecare etapă de înmulţire
conduce la obţinerea unei noi generaţii cu
însuşiri genetice superioare.

Adaptările particulare ale unor populaţii faţă de anumite condiţii climatice şi

edafice determină formarea ecotipurilor (climatipuri sau edafotipuri).

Ecotipuri climatice şi edafice mai importante la brad

-brădetele relativ termofile din Munţii Banatului, adaptate la un climat cu

temperatura medie anuală de 9-10° C. În aceste populaţii acele diferă în plan
morfo-anatomic faţă de cele din brădete mezoterme, având stomate mai puţine şi
cu adâncime mai mică de îngropare în epidermă;

-brădetele de mică altitudine din zonele cu climate reci şi precipitaţii relativ

scăzute (din subcarpaţii Moldovei sau din unele zone limitrofe depresiunilor
intracarpatice ş.a.), care rezistă la deficitul relativ de umiditate ca urmare a
rezervelor mai mari de apă deţinute de solurile adeseori pseudogleizate;

-brădetele de soluri bine drenate, nisipo-lutoase, formate pe gresii (gresia de

Tarcău ş.a.);

-brădete de soluri cu exces de umiditate (pseudogleice, amfigleice sau chiar

gleizate) - cazul unor arborete din Bucovina sau de la Curbura Carpaţilor ş.a.

Multiplicarea generaţie de generaţie prin resursele genetice intrinseci ale

populaţiei respective şi sub influenţa modelatoare a selecţiei naturale sau
artificiale conduce la constituirea unui fond de gene aparte, care conferă
specificitatea varietăţii populaţionale respective.

În cazul speciilor forestiere de arbori se pot exemplifica două situaţii de obţinere

a varietăţilor populaţionale:

În cazul populaţiilor nebastardizate, regenerate exclusiv natural sau artificial

din sămânţă sau pe cale vegetativă, dar numai din resursele oferite de populaţia
respectivă;
În cazul constituirii de arborete artificiale cu material de reproducere nelocal,
provenit dintr-o anumită populaţie, ca în cazul utilizării seminţelor recoltate din
arborete surse de seminţe şi rezervaţii de seminţe.
2. Varietăţi sintetice (VS)

În acest caz se constituie culturi artificiale rezultate din multiplicare sexuată,

ceea ce presupune obţinerea de seminţe care să înglobeze genomuri provenite de
la genitori care, în mod normal, datorită apartenenţei la populaţii diferite, nu ar
avea practic şanse de a se interfecunda.

Varietăţi sintetice (VS)

Combinaţia particulară de genomuri care se realizează în acest fel determină

varietatea sintetică în sine. Practic, varietăţile sintetice rezultă prin promovarea
unui sistem de hibridare la scară mare, fiind caracteristice plantelor alogame,
cum sunt majoritatea speciilor lemnoase forestiere.

ALOGÁM, -Ă, alogami, -e, s. f., adj. 1. S. f. Plantă a cărei fecundare se face cu
polen provenit de la altă plantă din aceeași specie

Varietăţile sintetice se obţin în urma derulării unui program care presupune mai
multe etape:

1.Selecţia fenotipică a genitorilor valoroşi (arbori plus AP0) existenţi în diferite

populaţii;

2. Înmulţirea pe cale vegetativă sau generativă a acestora;

3. Constituirea unei culturi de genitori (AP0) în care aceştia să se

interfecundeze liber (polycross), ceea ce face posibilă obţinerea de seminţe
sintetice specifice combinaţiei respective de genitori (AP1)

• În cazul speciilor lemnoase forestiere, varietăţile sintetice se obţin în

plantaje de provenienţe intraspecifice.
• Sămânţa produsă într-un astfel de plantaj înglobează genomuri de la

descendenţi ai arborilor valoroşi selecţionaţi în populaţii naturale sau artificiale

ale speciei respective (VS1).

• Continuarea selecţiei şi constituirea generaţiilor avansate de plantaje

semincere permite obţinerea de varietăţi sintetice cu însuşiri genetice din ce în

ce mai bune (VS2, VS3, …).

3. Varietăţile hibride

Rezultă din încrucişări controlate între părinţi selecţionaţi după diferite criterii,
în funcţie de caracterele şi însuşirile care se au în vedere pentru a fi ameliorate.

Dacă în procesul de ameliorare prin hibridare se utilizează foarte mulţi genitori

(hibridare de tip polycross), varietatea astfel creată diferă de cea sintetică,
deoarece fenomenul de hibridare este controlat, ci nu liber, cunoscându-se astfel
perechile de genitori şi descendenţii acestora.

În felul acesta se poate determina aptitudinea generală şi/sau specială de

combinare (AGC şi / sau ASC), hibridarea fiind astfel urmată de selecţia
combinaţiilor valoroase de genitori, respectiv a descendenţilor rezultaţi din
acestea.

Obţinerea varietăţilor hibride se bazează pe determinarea fenomenului de

heterozis, aşa încât se poate asigura un câştig genetic de ameliorare mult mai
mare decât în cazul varităţilor populaţionale şi chiar al celor sintetice.

HETERÓZIS s. n. Creștere a vitalității, a puterii de adaptare, a productivității

etc. în urma încrucișării dintre două soiuri de plante sau dintre două rase de
animale cu ereditate diferită

Baza de plecare cea mai restrânsă pentru obţinerea unei varietăţi hibride este
reprezentată de doi genitori sau de două linii pure homozigote. În acest fel
rezultă aşa numiţii hibrizi simpli. Alte tipuri de hibridare (dublă, triplă, top-
cross, dialelă etc.) vor fi discutate în alt subcapitol.

Atunci când încrucişarea de hibridare nu este perfect controlată, existând

posibilitatea de a rezulta şi descendenţi din autofecundare, varietăţile astfel
obţinute sunt denumite semihibride.
4. Varietăţile linii fixate genetic (linii pure)
Acestea sunt alcătuite dintr-un singur genotip.
Acest tip de varietate este clasic la plantele agricole autogame.

Liniile pure genetic se pot obţine prin autofecundare repetată (7-8 generaţii) sau
prin culturi in vitro de polen sau ovule.

La speciile de arbori forestieri, ca urmare a distanţei mari dintre generaţii,

metoda obţinerii liniilor pure prin autofecundare este neaplicabilă.

În schimb, această tehnologie poate fi utilizată la specii arbustive sau

subarbustive cu maturaţie timpurie, de interes pentru flori, fructe sau alte
produse utilizabile în industria alimentară, farmaceutică etc. (Vaccinium sp.,
Rubus sp., Ribes sp. etc.).

Care ar fi avantajul utilizării liniilor fixate genetic?

Varietăţile linii pure prezintă avantajul că, în urma homozigotării, are loc
procesul de fixare a genelor, a căror frecvenţă devine unitară sau foarte apropiată
de această valoare. În felul acesta pot fi fixate gene de mare interes, cum sunt
cele care determină rezistenţa faţă de anumiţi agenţi patogeni ş.a.

5. Varietăţi clonale
Aceste rezultă prin multiplicarea vegetativă a unui singur genotip din care
rezultă o anumită varietate sau linie clonală.

Oferă posibilitatea de explorare la maximum a potenţialului genetic oferit de

genotipul sau genotipurile-sursă.

În silvicultură, un exemplu de varietăţi clonale îl oferă speciile de Salicaceae

(Populus sp., Salix sp. ), la care prin selecţie sau selecţie şi hibridare au fost
obţinute numeroase clone şi cultivare.

Varietăţile clonale pot fi obţinute nu numai prin macropropagare vegetativă, ca

în cazul multiplicării arborilor cap de clonă prin butăşire, la plopi şi sălcii, ci şi
prin micropropagare vegetativă in vitro sau embriogeneză somatică

Ce risc poate apărea prin utilizarea varietăţilor clonale?

Pentru a limita însă riscurile determinate de omogemitatea genetică astfel

determinată sunt recomandate varietăţile multiclonale. Acestea rezultă prin
amestecuri de varietăţi clonale, procedeu care a fost deja utilizat în cultura
pădurilor şi s-a dovedit mult mai indicat decât utilizarea unei singure varietăţi
clonale.

În mod normal, amelioratorul trebuie să aleagă tipul de varietate care va asigura

câştigul genetic maxim pemtru caracterele urmărite.

Crearea de ideotipuri (tipuri ideale de arbori) urmăreşte selecţia sau chiar crearea
prin diferite metode de lucru specifice a unor biotipuri care să corespundă unuia
sau mai multor obiective de ameliorare urmărite.
Picea abies f. pendula: performanţe bune de creştere, cât şi ameliorarea
rezistenţei molidului la doborâturi şi rupturi produse de vânt şi zăpadă. Selecţia
efectuată în populaţii naturale de molid a ideotipului cu coroană îngustă urmată
de împerecherea dirijată şi crearea de varietăţi hibride şi linii pure genetic, va
conduce la obţinerea unor ideotipuri de molid cu astfel de performanţe
productologice şi adaptive.

3 Obiectivele ameliorării arborilor

1.Obiective cantitative

2.Obiective calitative

3.Obiective cantitative şi calitative de ameliorare a speciilor lemnoase pentru

alte produse decât lemnul

4.Ameliorarea rezistenţei arborilor faţă de acţiunile vătămătoare ale unor factori

biotici sau abiotici

Obiective cantitative

Productivitatea este ţelul general cel mai cercetat şi ţinteşte la creşterea

„productivităţii” produselor de ameliorare, în principal producţia totală în volum
pe unitatea de suprafaţă şi timp, adică „creşterea anuală medie maximă”,
exprimată în general în m3 ha-1 an-1.

Productivitatea totală a unui arboret este determinată de mediu (staţiune), pe de

o parte şi de materialul genetic utilizat, pe de altă parte.

Crearea varietăţilor populaţionale – un procedeu utilizat pentru ameliorarea

producţiei de masă lemnoasă
Obiective calitative

Referitor la calitatea lemnului, se diferenţiază două categorii mari de caractere

care se au în vedere spre a fi ameliorate simultan sau separat:

caractere calitative externe: forma tulpinii, rectitudinea, cilindricitatea,

rapiditatea de producere a elagajului natural şi înălţimea elagată, numărul şi
grosimea ramurilor, unghiul de inserţie al acestora ş.a.
caractere calitative interne: cele legate de anatomia şi compoziţia chimică a
lemnului, precum şi însuşirile fizico- mecanice care influenţează valoarea de
întrebuinţare sau prelucrabilitatea lemnului.

În general, eritabilitate mai mare prezintă caracterele calitative interne.

Chiar dacă eritabilitatea caracterelor externe ale trunchiului este adeseori mai
mică, selecţia şi ameliorarea pe această cale a arboretelor se dovedeşte
profitabilă, mai ales că promovarea exemplarelor valoroase se poate face şi în
afara unor programe de ameliorare, direct de către practicienii silvicultori, cu
ocazia intervenţiilor precum aplicarea tăierilor de îngrijire (curăţiri, rărituri) sau
a tratamentelor cu regenerare naturală (ex: tăierile progresive la fag)

Evaluarea şi selecţia arborilor superiori după rectitudine, zvelteţea

(cilindricitatea) tulpinii şi înălţimea elagată nu comportă dificultate deosebită,
mai ales în cazul silvicultorilor şi al amelioratorilor cu experienţă în descrierea
arborilor

Nota bene!

Calitatea lemnului este influenţată de grosimea ramurilor, care este şi ea

condiţionată într-o măsură mare de rapiditatea producerii elagajului natural. Cu
cât ramurile sunt mai subţiri, nodurile vor fi mai mici şi, ca atare, calitatea
lemnului creşte.

Lungimea ramurilor influenţează diametrul coroanei, determinând astfel la unele

specii corelaţii pozitive semnificative cu creşterea în diametru.

De exemplu, la Prunus avium şi Sorbus torminalis corelaţia între diametrul

coroanei şi diametrul de bază are valori mari (r = 0,70 …0,85), ceea ce impune
practicarea selecţiei în favoarea arborilor cu diametrul coroanei mare. În schimb,
la răşinoase sunt de preferat arborii cu coroană îngustă, dar şi cu ramuri dispuse
orizontal pe trunchi, nu în unghi ascuţit, care rezistă mai bine la zăpadă moale şi
în cantitate mare.
Obiective cantitative şi calitative de ameliorare a speciilor lemnoase pentru
alte produse decât lemnul

O serie de arbori şi arbuşti forestieri fac obiectul unor programe de ameliorare

pentru aşa-numitele produse secundare:

ameliorarea arborilor în vederea creşterii cantităţii de celuloză şi a

randamentului papetar;
ameliorarea cantitativă şi calitativă a arborilor şi arbuştilor care produc răşină,
taninuri sau alte produse similare;

creşterea producţiei de fructe comestibile şi a conţinutului acestora în

vitamine, zaharuri sau alte substanţe organice similare.

Ameliorarea rezistenţei arborilor faţă de acţiunile vătămătoare ale unor

factori biotici sau abiotici

Deşi la prima vedere acest obiectiv de ameliorare pare a fi subordonat ireversibil

celor de creştere a producţiei şi calităţii masei lemnoase, acest lucru nu este
întotdeauna valabil. Există deci situaţii în care obiectivele ecologice sunt la fel
de importante sau chiar primează faţă de cele productologice- calitative.

Rezistenţa faţă de dăunătorii biotici a speciilor forestiere nu este unitară, ca

urmare a diferenţierii intensităţii de acţiune a selecţiei naturale în diferite
populaţii, a mecanismelor intrapopulaţionale care condiţionează variabilitatea
(mutaţiile, recombinările genetice etc.).

Pentru ameliorarea capacităţii de adaptare a plantelor lemnoase forestiere s-au

derulat şi cu siguranţă vor fi antamate şi în viitor programe de ameliorare
vizând:

obţinerea de varietăţi ameliorate capabile să vegeteze în condiţii limitative

determinate de îngheţuri timpurii sau târzii, staţiuni calde sau uscate, respectiv
reci şi uscate ori umede, sezon scurt de vegetaţie, pe soluri cu exces de săruri
sau afectate de poluarea chimică cu diferite săruri ori elemente chimice, pe
soluri oligotrofe şi extrem oligotrofice ş.a.;

obţinerea de material ameliorat prin metode clasice sau ale ingineriei genetice
cu rezistenţă sporită la atacurile agenţilor patogeni sau ale insectelor
defoliatoare. Programele de ameliorare desfăşurate până în prezent în această
direcţiei au condus la rezultate notabile şi se speră ca noile posibilităţi oferite de
manipularea materialului genetic prin metode ale ingineriei genetice să conducă
în viitor la rezultate spectaculoase în acest domeniu al ameliorării arborilor.
4 Variantele si componentele acesteia
Cap. al II-lea. Elemente de genetică cantitativă
Definiții. Consideraţii generale
•Genetica cantitativă este ştiinţa care studiază ereditatea diferenţelor cantitative
între indivizi sau grupe de indivizi.
•Caracterele clasice mendeliene se pot separa uşor în categorii fenotipice
discontinue, se află sub controlul genetic al unei singure gene sau a câtorva gene
şi sunt puţin sau deloc influenţate de mediu. Aceste sunt caractere calitative.

•În contrast cu acestea, caracterele cantitative sau metrice au o variaţie continuă

(nu se pot separa clase fenotipice distincte) sunt controlate de un număr mare de
gene (poate 10 la 100 sau mai mult) şi se află sub influenţa puternică a factorilor
de mediu. Cele mai multe caractere cantitative sunt de maximă importanţă
pentru silvicultură: producţia de masă lemnoasă şi calitatea acesteia.

Bazele teoretice ale geneticii cantitative au fost puse de Fischer (1918),

Haldane(1924-1932), Wright(1921), Falconer (1960) şi alţii. Dezvoltarea

geneticii cantitative este rodul colaborării fructuoase dintre geneticieni,
matematicieni şi statisticieni.

Valoarea fenotipică a unui caracter (F) este expresia interacţiunii dintre genotip
(G) şi mediu(M): F= G+M.

Se calculează media fenotipică a valorilor individuale şi se obţine expresia

valorii fenotipice a populaţiei pentru caracterul dat.

2.2. VALOAREA DE AMELIORARE. CAPACITATEA GENERALĂ ŞI

SPECIALĂ DE COMBINARE (CGC şi CSC)

Valoarea de ameliorare a unui individ este egală cu suma efectelor medii ale
genelor pe care le poartă. Ea poate fi exprimată în unităţi absolute, dar de regulă
se exprimă în deviaţii de la media populaţiei.

Valoarea de ameliorare este o proprietate a individului şi a populaţiei din care au

fost aleşi partenerii.

Din punct de vedere practic, valoarea de ameliorare semnifică potenţialul

genetic pe care un reproducător îl poate transmite urmaşilor săi, indiferent de
partenerii cu care se împerechează.
Valoarea de ameliorare se calculează făcând diferenţa dintre valoarea
descendenţilor reproducătorului considerat şi media populaţiei căreia îi aparţine.

În practica ameliorării arborilor, şi plantelor în general, se utilizează frecvent

termenii de capacitate generală de combinare (CGC) corespunzătoare valorii de
ameliorare generală şi capacitate specială de combinare (CSC), corespunzătoare
valorii de ameliorare specială.
Prin capacitatea generală de combinare se desemnează capacitatea relativă a
unui organism de a transmite, atunci când este încrucişat cu oricare alt organism,
superioritatea sa genetică.

Capacitatea specială de combinare desemnează capacitatea unui organism de a

transmite urmaşilor superioritatea sa genetică numai atunci când este

încrucişat cu anumite organisme; implică prezenţa dominanţei, supradominanţei

sau epistaziei.

Sprague şi Tatum (1942) plecând de la încrucişarea dialelă au definit capacitatea

generală şi specială de combinare folosind analiza varianţei.

Producţia Yij a descendenţei rezultată din încrucişarea individului i şi

individului j este compusă din efectele medii (ai şi aj) a celor doi indivizi pentru
toate combinaţiile lor cu alţi indivizi din experiment şi dintr-un ecart specific
reprezentat prin sij, m fiind media generală:

Yij = m + ai +aj +sij

Varianţa termenului ai şi aj este varianţa „capacităţii generale de combinare”, iar

varianţa termenului sij este varianţa „capacităţii speciale de combinare”. Asupra
exprimării capacităţii generale şi speciale de combinare în termeni ai varianţei se
va reveni la analiza varianţei în funcţie de tipul de încrucişare folosit (tabelul 1).

În continuare se dă un exemplu de calcul simplu al capacităţii generale şi

speciale de combinare, plecând de la valorile medii ale descendenţelor luate
separat şi valoarea medie a tuturor descendenţilor rezultaţi din încrucişări.

2.3. Varianţa şi componentele ei

După cum se cunoaşte deja, genetica cantitativă se bazează pe determinarea şi
interpretarea varianţei caracterelor şi însuşirilor. Pentru studiul variabilităţii
trebuie să se ia în considerare următoarele componente ale varianţei (tabelul 1).
Din relaţia generală a geneticii ecologice conform căreia fenotipul (F) rezultă
din interacţiunea genotipului (G) cu mediul (M), redată prin relaţia F = G + M,
rezultă prin analogie relaţia care redă structura componentelor varianţei:

VF ≈ VG +VM, în care VF , VG, VM au semnificaţia redată în tabelul 1

Varianţa genotipică (VG) reprezintă acea parte a varianţei totale care este
determinată în mod direct şi strict de funcţionarea genelor şi se compune din:
VA – varianţa de aditivitate (sau aditivă);
VD – varianţa de dominanţă;
VI – varianţa de epistazie (interacţiune) între gene nealele
VG = VA +VD + VI

Varianţa de aditivitate (VA) este determinată de efectul fenotipic al genelor cu

manifestare cumulativă (aditivă) existente în loci multipli (poligene).

Varianţa aditivă (VA) este dată de dublul produsului dintre frecvenţele genelor
(p, respectiv q) şi pătratul efectului mediu al alelelor (α2 ):

VA = 2pq α2 = 2pq [ a+ d(q- p)]2 , în care:

a – reprezintă valoarea genetică pentru un genotip A1A1;
d- este valoarea genetică a heterozigotului A1A2

Varianţa de dominanţă (VD) reprezintă partea din varianţa genotipică

determinată de genele mendeliene (care se manifestă prin dominanţă
interalelică). Valoarea sa se determină cu relaţia:

VD = (2pqd)2

Varianţa de interacţiune între genele nealele (VI) rezultă din influenţa dintre
gene din loci diferiţi ca urmare a relaţiei de epistazie.

VD şi VI au, în general, valori mici, prin comparaţie cu VA. De aceea, în mod

curent valorile VD şi VI se neglijează, aşa încât în definirea variabilităţii
genetice se ia în considerare adeseori varianţa de aditivitate, care influenţează
astfel valoarea genetică de ameliorare. Varianţa de aditivitate poate fi fixată prin
selecţie, numindu-se şi varianţa valorilor de transmitere ereditară.

Varianţa determinată de mediu (VM) este reprezentată de:

varianţa de mediu general (VMG), care rezultă din influenţele factorilor de

mediu cu valori normale, cum este, de exemplu, variabilitatea determinată
asupra fenologiei înfrunzirii de „mersul” normal al vremii (în conformitate cu
parametrii multianuali);

varianţa de mediu special (VMS), care este determinată de abateri ale

factorilor de mediu de la valorile normale.

Varianţa de mediu general (VGM) constituie aşa-numita varianţă inter-grup,

deoarece variabilitatea pe care o reliefează diferenţiază între ele grupuri care s-
au adaptat la valori diferite ale factorilor de mediu în regim normal (de exemplu,
diferenţele de fenologie între provenienţe ale aceleiaşi specii).

Varianţa de mediu special (VMS) defineşte varianţa intra-grup, deoarece

abaterile înregistrate de factorii de mediu devianţi de la regimul lor normal au
efecte diferite, deci determină variaţii specifice la exemplarele aparţinând
aceluiaşi grup.

Covarianţa genotip-mediu (COVGM), denumită şi covarianţa valorilor

fenotipice, este dependentă de gradul de înrudire. De exemplu, condiţiile termice
sau cele din sol ori un ansamblu de factori şi determinanţi ecologici pot avea
efecte diferite asupra exemplarelor care aparţin aceluiaşi grup.

În concluzie, formula completă de calcul a varianţei fenotipice devine:

VF = VA +VD +VI +VMG +VMS +2COVGM

5 Eritabilitate

2.4. Eritabilitatea
Eritabilitatea (coeficientul de ereditate) reprezintă un parametru genetic care
determină gradul de asemănare dintre rude.

Altfel spus, eritabilitatea exprimă gradul în care o anumită caracteristică este

transmisă descendenţilor, deci măsura în care aceasta este reproductibilă.

Se notează cu h2 şi se exprimă matematic prin raportul dintre varianţa de natură

genetică existentă pentru un caracter şi varianţa totală, fenotipică:
h2 = σ2G / σ2F
Cunoaşterea mărimii coeficientului de eritabilitate este foarte importantă,
deoarece selecţia în vederea ameliorării caracterelor dă rezultate cu atât mai
bune cu cât eritabilitatea este mai mare.

De aceea, acest parametru a mai fost denumit coeficient de determinare genetică

sau coeficient de predicţie genetică.

Există două tipuri de eritabilitate: în sens larg (genotipică), notată cu h2G şi în

sens restrâns (în sens strict), notată cu h2A (genetică).

Eritabilitatea în sens larg (genotipică) ia în calcul atât componenta genetică

determinată de aditivitate, cât şi pe cea neaditivă:
h2G = σ2G / σ2F = (σ2A + σ2D + σ2I ) / σ2F
Acest tip de eritabilitate este reproductibilă în întregime prin înmulţirea
vegetativă.

Eritabilitatea în sens restrâns (genetică) se determină ca regresie a valorii

aditive a genelor asupra valorii fenotipice:
h2A = σ2A / σ2F

Varianţa aditivă defineşte, aşa cum s-a mai precizat, valoarea de ameliorare,
deoarece cuantifică îndeosebi caractere cantitative de interes în programe de
ameliorare a speciilor forestiere.

Coeficientul de eritabilitate poate avea valori cuprinse între 0 şi 1.

Dacă h2 = 0, nu există nicio legătură între genotip şi fenotip, caracterul respectiv
fiind indus exclusiv de factorii de mediu, nefiind astfel reproductibil la
descendenţi.
Pe măsură ce valorile coeficientului de eritabilitate cresc, determinismul genetic
al caracterelor este din ce în ce mai mare.

Astfel, eritabilitatea este maximă (100%) când h2 = 1, ceea ce înseamnă că în

realizarea caracterului respectiv intervin numai cauze genetice, fără a fi implicaţi
factori din mediu. Aşa sunt, de exemplu, caracterele definitorii ale speciilor,
cum sunt tipul normal de sexualizare prin determinism cromozomial sau
structura normală a florilor, forma de ansamblu a frunzelor ş.a.

Interpretare:

O valoare a eritabilităţii de 0,7 semnifică 70% determinism genetic şi 30%

influenţe mediogene în realizarea caracterului considerat.
Deşi înglobează o anumită doză de subiectivism, totuşi s-a dovedit a fi utilă
departajarea unor trepte în legătură cu mărimea eritabilităţii, după cum urmează:
 eritabilitate mare, când h2 ≥ 0,7, ca în cazul unor carcatere anatomice ale
lemnului;

eritabilitate mijlocie, când h2 = 0,4 – 0,69, ca în cazul multor caractere

biometrice ale coroanei arborilor;

eritabilitate mică, la valori pentru h2 < 0,4, aşa cum este cazul caracterelor
legate de reproducere sau chiar a unor însuşiri cantitative

6 Regiuni de provenienţă

3.2. REGIUNI DE PROVENIENŢĂ

Arboretele sursă de seminţe sunt grupate în regiuni de provenienţă.

În practică, pentru delimitarea lor, sunt avute în vedere în primul rând criteriile
ecologice şi fitogeografice, apelându-se în acest sens la ajutorul silvicultorilor,
ecologiştilor, botanişilor pentru a se trasa liniile mari ale hărţii.

Apoi, ajustarea limitelor exacte se face urmărindu-se limitele geografice (râuri,

creste
de munţi) sau limite administrative (limite de stat, de provincie, de judeţ).

În acest ultim caz, putem adapta criteriile ecologice pentru ca limitele să fie
foarte clare: toate materialele de bază trebuie să se regăsească într-o manieră
univocă într-o regiune sau alta.

Aceste regiuni trebuie deci să fie delimitate în linii mari pe baze ecologice şi
fitogeografice deoarece bazele genetice sunt cel mai adesea insuficiente (lipsesc
rezultatele unor culturi comparative de provenienţe).

Pentru a acoperi în parte această lacună, markerii genetici, în special

izoenzimele şi microsateliţii, îşi pot aduce aici contribuţia.

Pentru speciile autohtone, avem motive să credem că presiunea de selecţie

a mediului a dat naştere la rase geografice şi ecotipuri destul de diferite de la o
regiune de provenienţă la alta.

În cazul speciilor introduse, acest raţionament nu mai este la fel de valabil, chiar
dacă considerăm că într-o singură generaţie presiunea mediului se exercită într-
un mod sensibil.
În orice caz, împărţirea în regiuni de provenienţă este un mijloc de a se organiza
într-o manieră clară un catalog naţional al materialelor de bază şi de a se localiza
cu uşurinţă rezervaţiile de seminţe, sursele de seminţe sau arboretele
identificate, fiind un instrument important pentru producătorii, utilizatorii şi
comercianţii materialelor forestiere de reproducere.

Climatul regiunilor de provenienţă trebuie descris pe scurt şi uşor după cum

urmează:

Pentru un punct reprezentativ de teritoriu mai mult sau mai puţin central
regiunii de provenienţă, un astfel de tabel trebuie să cupridă temperaturile
medii lunare şi anuale, cât şi distribuţia precipitaţiilor. De asemenea, sezonul
secetos trebuie să apară în mod clar cât şi numărul lunilor apaţinând sezonului
secetos. Temperaturile minime şi maxime extreme pe durata mai multor ani este,
de asemenea, important să se menţioneze.

Trebuie menţionate totodată marile tipuri de soluri cu referire la stratul

geologic şi la aciditate. Distincţia între rocile calcaroase şi cele cristaline este
cea mai importantă. Formaţiunile vegetale naturale pentru fiecare regiune de
provenienţă trebuie, de asemenea, descrise pe scurt.

În România au fost delimitate 26 de regiuni de provenienţă.

După delimitarea pe hartă, aceste regiuni trebuie numerotate şi denumite oficial

(codificate) o dată pentru totdeauna. Modificările ulterioare vor provoca
dificultăţi utilizatorilor, dezorientâdu-i.

Din punct de vedere practic, prin stabilirea regiunilor de provenienţă se

reglementează utilizarea materialului forestier de reproducere având în vedere
concordanţa dintre cerinţele ecologice ale acestuia şi condiţiile staţionale ale
locului de cultură.

În ţara noastră problema producerii şi utilizării materialelor forestiere de

reproducere a fost studiată în cadrul Institutului de Cercetări şi Amenajări
Silvice de un colectiv condus de Valeriu Enescu şi Nicolae Doniţă, care au
publicat lucrarea „Zonele de recoltare şi utilizare a seminţelor forestiere în R.S.
România” (ediţiile 1977 şi 1988).
Pe baza acestor lucrări au fost elaborate şi aprobate prin ordin al ministerului
silviculturii „Instrucţiunile Nr. 10/1988 privind producerea, certificarea şi
controlul genetic al materialelor forestiere de reproducere”. Acestea au fost
înlocuite prin Ordonanţa Guvernului nr.
11/22.04.2004 privind producerea, comercializarea şi utilizarea
materialelor forestiere de reproducere, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr. 161/ 14.05.2004.

Stabilirea noilor regiuni de provenienţă pentru producerea şi utilizarea

materialelor forestiere de reproducere din România a fost realizată în cadrul
ICAS Bucureşti, în perioada 2004-2006

9. Rezervaţii de seminţe

În Europa, primele rezervaţii de seminţe au fost selecţionate în jurul anului 1930

în Danemarca de către SYRACH LARSEN. Practica s-a extins apoi în
Scandinavia şi în Europa occidentală şi centrală, îndeosebi după al doilea război
mondial.

În România, preocupări privind selecţia arborilor-surse de seminţe au avut loc

după anul 1960 (Enescu, 1977).

În anul 1962 a fost elaborat un sistem original de identificare prin cartare

seminologică a tuturor arboretelor valoroase, apte pentru recoltat seminţe.
Principiul de bază al cartării seminologice a fost excluderea de la reproducere a
arboretelor necorespunzătoare din punct de vedere al productivităţii şi calităţii.

Arboretele apte pentru recoltat seminţe identificate prin cartarea seminologică

s-au împărţit în două categorii:

Categoria A, în care s-au încadrat arborete naturale deosebit de valoroase, a

căror bază ereditară n-a fost alterată de intervenţia omului, ca şi unele arborete
artificiale excepţionale din punct de vedere al calităţii şi productivităţii.

În acestea s-au urmărit conservarea fondului genetic (gene pool) deosebit de

valoros al speciilor autohtone prin excluderea de la tăiere a surselor de seminţe
de categoria A.

Categoria B, în care s-au încadrat restul arboretelor apte pentru recoltat seminţe
şi care se menţin cu această funcţie până la vârsta exploatabilităţii.
Primul Catalog al arboretelor-surse de seminţe a fost elaborat în anul 1965.

Pe baza cunoştinţelor dobândite în domeniile geneticii şi ecologiei s-a trecut la

revizuirea arboretelor selectate anterior şi în anul 1979 a apărut Catalogul
arboretelor-sursă de seminţe din România.

După anul 1981, când România a fost afiliată la Schema OCDE* privind
materialele forestiere de reproducere destinate comerţului internaţional, s-a
trecut la o nouă revizuire a Catalogului ediţia 1979 şi a apărut în anul 1986
ediţia revizuită şi tradusă în limba engleză.

Acest catalog a fost revizuit în perioada 1996-2000, ultima ediţie a Catalogului a

fost aprobată prin O.M. 269/2001

10 În România, selecţia arboretelor surse de seminţe s-a realizat după

următoarele criterii:

Provenienţa – originea arboretelor

 Productivitatea arboretelor
Calitatea lemnului
Starea fitosanitară
Vârsta arboretelor
Consistenţa specifică a arboretelor
Suprafaţa arboretului

Provenienţa – originea arboretelor

Acest criteriu a urmărit să acorde prioritate la selecţie arboretelor din sămânţă,
care sunt mai longevive decât cele din regenerare vegetativă (lăstari, drajoni,
butaşi).
Originea arboretelor selecţionate trebuie să fie preferenţial cunoscută.
Dacă însă sunt şi arborete de origine necunoscută, care prin valoarea lor
deosebită impun a fi selecţionate ca surse de seminţe, materialul de
reproducere furnizat de acestea trebuie utilizat numai în regiunea de provenienţă
în care se află.
Productivitatea arboretelor selecţionate s-a recomandat să fie mijlocie sau
superioară, impunându-se ca sursele de seminţe să conţină arborete de clasă de
producţie superioară clasei medii de prducţie pentru specia respectivă, în
regiunea de provenienţă dată.

Calitatea arboretului
Acest criteriu de selecţie s-a cuantificat prin categoria de calitate (procentul de
lemn de lucru utilizabil industrial să fie de cel puţin 50% din lungimea firului) şi
înălţimea elegată (minim 0,3 din înălţimea totală).

În determinarea calităţii lemnului intervin însă şi alţi parametri (rectitudinea

trunchiurilor, grosimea ramurilor), al căror nivel de eritabilitate nu este de
neglijat, permiţând pe această cale transmiterea unor caractere valoroase la
descendenţii ce vor constitui varietăţile populaţionale astfel obţinute.
Absenţa în momentul selecţiei a vătămărilor provocate de factori biotici sau
abiotici oferă o anumită garanţie privind realizarea unei producţii apreciabile de
seminţe.
Totodată, se consideră că o stare fitosanitară bună ar putea fi determinată nu
numai de absenţa dăunătorilor biotici sau abiotici, ci şi ca efect al genofondului
valoros deţinut de arboretul în cauză, determinându-se astfel un nivel avansat de
coadaptare şi integrarea armonioasă a genotipurilor în condiţiile de mediu date.

Reprezintă, în primul rând, un criteriu de selecţie cu implicaţie organizatorică,

deoarece se impune ca arboretele selectate să fie mature sexual:

15 ani la salcâm şi anin negru;

 20 ani la plop alb, plop cenuşiu şi plop tremurător;

40 ani la larice, duglas, pin silvestru, pin negru, pin strob, zâmbru, stejar roşu,
tei şi frasin comun;

50 ani la gorun, stejar pedunculat, stajar brumăriu, gârniţă şi cer;

60 ani la molid, brad şi fag

Din considerente determinate de realizarea panmixiei şi evitarea

consangvinizării s-au
admis ca surse de seminţe:
arborete cu compoziţia specifică de 1,0 (arborete pure) la fag, salcâm, anin
negru. În absenţa arboretelor pure valoroase, se pot selecta ca surse de seminţe
sau rezervaţii semincere şi arborete în care aceste specii deţin o pondere de cel
puţin 50%;

arborete cu pondere de cel puţin 50% la molid, cer, gârniţă;

arborete cu pondere de cel puţin 30% la brad, tei şi plopi;

indiferent de pondere în cazul laricelui, duglasului, pinilor, stejarului,

gorunului, stejarului roşu şi frasinului comun (se impune însă ca această
derogare să fie acceptată numai dacă în regiunea de provenienţă respectivă nu
pot fi selectate suficiente arborete valoroase în care aceste specii să deţină o
pondere mai mare).

Reprezintă, ca şi compoziţie specifică, un criteriu cu implicaţii atât de natură

organizatorică, cât şi de ordin genetic.

Sub aspect genetic, se deduce că arboretele în suprafaţă mai mare sunt mai
favorabile în privinţa procedurii panmixiei, motiv pentru care s-a considerat că
suprafaţa minimă a unui arboret cu această destinaţie trebuie să fie de 3 ha.

Deoarece la unele specii nu există suficiente arborete cu această suprafaţă în

fiecare regiune de provenienţă, s-au acceptat şi arborete mai mici şi anume:
minimum 1 ha la larice, pin negru, pin strob şi zâmbru; minimum 0,5 ha la
duglas.

Arborii din alte specii, chiar şi de mare valoare, trebuie eliminaţi dacă afectează
dezvoltarea indivizilor din specia aleasă şi în special pe cei mai buni seminceri.
Cea mai importantă lucrare o constituie răriturile selective, eliminându-se pentru
început indivizii rău conformaţi care prezintă defecte (arbori cu fibră torsă,
caneluri şi cu înfurciri multiple) după care atenţia este îndreptată către arborii
valoroşi.

Aceştia trebuie îngrijiţi ţinând cont de cunoştinţele referitoare la eritabilitatea

genetică la nivel individual sau la nivel de pădure şi cele referitoare la valorile
economice ale caracterelor. Sunt luate în considerare cu precădere caracterele de
formă şi cele cu relevanţă economică.

Urmează apoi cele de rezistenţă-adaptabilitate şi eventual caracterele de

creştere care sunt importante, dar au o eritabilitate mai scăzută.
Cei mai frumoşi arbori trebuie bine degajaţi pentru a se favoriza fructificaţia.
Câştigul genetic care poate fi obţinut prin rărituri selective nu este deloc
neglijabil şi în plus este uşor de obţinut.

Singura restricţie în privinţa severităţii acestor rărituri o constituie stabilitatea

arboretului. În practică, răriturile sunt realizate la început de un silvicultor local
şi un genetician forestier. După ce principiile sunt bine asimilate, silvicultorul
local poate continua singur lucrările.
Pe cât posibil, cei mai valoroşi arbori dominanţi, bine repartizaţi în tot arboretul,
sunt marcaţi ca arbori seminceri, din aceştia urmând să se recolteze seminţele.

Pentru a se evita consangvinizarea, se va marca în fiecare arboret un număr

minim de 20 – 50 arbori seminceri (dacă este posibil poate fi şi de câteva sute).

Eventual, la fiecare recoltă, cei mai buni dintre aceştia (minimum 20 – 50) şi
care poartă suficiente fructe sau conuri sunt înconjuraţi cu o bandă de plastic
care nu trebuie menţinută decât pe perioada recoltei.

Câştigul genetic adiţional al acestor două măsuri simple (rărituri selective şi

recoltarea de material din arbori superiori fenotipic) este evaluat la circa 5 –
10%, deci cam tot cât se obţine prin simpla selecţie a unei rezervaţii de seminţe.
Îngrăşămintele favorizează fructificaţia, cum sunt spre exemplu îngrăşămintele
bogate în fosfor şi potasiu sau pentru duglas nitratul de calciu. Acestea pot fi
administrate prin pulverizare în toată coroana semincerilor cu puţin înainte de
înmugurire, pentru a se creşte recolta în anul următor. Doza poate fi de 50 la 100
g / m2.

Ca efecte accesorii, îngrăşămintele cresc cantitatea de polen provenită de la

arborii valoroşi şi ameliorează puterea germinativă a seminţelor şi indirect
valoarea lor genetică.
Se vor amenaja eventual căile de acces şi totodată parterul arboretului în scopul
favorizării recoltei. Spre exemplu, în cazul speciilor ale căror seminţe cad la sol
(Quercus robur, Fagus sylvatica etc.) terenul din preajma arborelui se degajează,
adică se curăţă, eliminându-se la nevoie regenerarea naturală de sub coroana
semincerului.

Trebuie să se realizeze combaterea bolilor şi dăunătorilor fructelor şi seminţelor,

cât şi protejarea la incursiunile oamenilor.

Ansamblul acestor măsuri se poate realiza de către personalul silvic de la ocoale

cu sprijinul amelioratorilor. Răriturile selective sunt deseori neglijate, aceasta
rămânând în continuare o problemă de rezolvat.
În sfârşit, rezervaţiile de seminţe trebuie supuse măsurilor de conservare
genetică in situ (prelungirea ciclului până la exploatabilitatea fizică şi
regenerarea naturală) şi ex situ pentru cele mai bune dintre ele prin plantaţii
conservatoare.

Recoltarea seminţelor

Deşi nu este încă reglementată, recoltarea seminţelor în rezervaţiile de

seminţe nu se poate face oricum din punct de vedere genetic.

Regula principală este aceea că recoltarea trebuie să se facă de la

minimum 20 – 50 de arbori marcaţi sau dacă este posibil pe mai mulţi seminceri
(50 la 200) bine răspândiţi în toată rezervaţia; aceasta pentru a se evita
consangvinizarea ulterioară şi a se asigura o diversitate genetică suficientă.

Când recoltarea se face direct din arbori (la conifere), costul per arbore este
considerabil, ceea ce determină o reducere a numărului de arbori din care se
adună seminţele.

Când recoltarea se face la sol, la baza arborelui (stejar, fag), costurile sunt mai
scăzute şi permit creşterea numărului de arbori din care se realizează recoltarea.

Numărul aproximativ al arborilor din care s-a recoltat seminţe trebuie de acum
înainte să figureze în cataloage şi în certificatele de provenienţă (la rubrica
observaţii) pentru a da utilizatorilor un indiciu despre diversitatea genetică a
lotului de seminţe pe care intenţionează să-l comande.
Starea actuală în Europa

În principiu, cele 28 de ţări care alcătuiesc acum Uniunea Europeană trebuie să

aplice acelaşi sistem descris mai sus, sistem consacrat recent prin Directiva no
1999/105/CE din 22 decembrie 1999 (UE, 2000) şi care a intrat în vigoare în
2003. Totuşi, în cazul rezervaţiilor de seminţe, coexistă
2 sisteme.

În cea mai mare parte a ţărilor din UE, rezervaţia de seminţe este unitatea
de bază supusă controlului, iar seminţele rămân separate prin arborete.

În Germania şi mai recent şi în Franţa, seminţele recoltate din rezervaţiile

de seminţe pot fi amestecate în cadrul aceleiaşi regiuni de provenienţă.
Avantajul este simplificarea operaţiilor şi a numerelor pentru comercianţii de
seminţe. Când rezervaţiile de seminţe sunt mici, numeroase şi de valoare
genetică incertă, amestecul seminţelor creşte diversitatea generică a lotului, iar
cei mai buni indivizi ai lotului vor putea eventual să se impună în plantaţii.

Unul dintre inconveniente este că noţiunea de “varietate stabilă” nu mai este

respectată, deoarece datorită hazardului fructificaţiei, seminţele pot fi recoltate
din anumite arborete în decursul unui an şi din alte arborete în alt an, ceea ce
înseamnă că un număr va conţine un material foarte variat.

Nu mai devine apoi posibil să se facă recomandări coerente. Este, de asemenea,

probabil ca acest sistem să faciliteze frauda, prin amestecul unor provenienţe
exterioare nerecomandate sau proscrise.

Registrul / Catalogul naţional şi regional

Catalogul naţional al materialelor de bază cuprinde toate rezervaţiile de

seminţe, dar şi plantajele pentru seminţe, clonele şi varietăţile multiclonale care
pot fi supuse controlului.

Acest catalog este evolutiv în sensul că rezervaţiile de seminţe îmbătrânite sunt

scoase în timp ce altele sunt introduse, fiind recunoscute în urma campaniilor de
selecţie succesive.

Unele plantaje sau parcuri de clone pot, de asemenea, să se degradeze şi să fie

înlocuite cu altele, excepţie făcând cele evolutive.

La nivelul OCDE (OCDE, 1997) şi al Uniunii Europene (UE, 2000), pentru

fiecare ţară, Registrul Naţional (National Register) este compus din: aspecte
generale (lege; regiuni de provenienţă), de un Catalog Naţional (National List) şi
de Fişe de Ameliorare (Breeding Records).

Catalogul Naţional conţine lista materialelor de bază şi poate conţine spre

exemplu 3-4 linii de material de bază.
Fişele de Ameliorare indică pe ce baze a fost selecţionat sau ameliorat fiecare
material de bază, precum şi compoziţia sa (origine/pedigree, numărul
componenţilor etc.). Fişa de ameliorare va fi depusă ca anexă la catalogul
materialelor de bază. Ea poate conţine 2-3 pagini pentru fiecare material de
bază.