IOAN SCHIAU DREPT COMERCIAL CONSTITUIREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

Cursul nr. 7.

SOCIETĂŢI COMERCIALE.
CONSTITUIREA, ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA

Secţiunea 1. Noţiunea generică de act constitutiv

1.1. Noţiune şi funcţii. Natura juridică originară a societăţii comerciale – aceea contractuală
– îşi găseşte raţiunea în acordul de voinţă al părţilor de a se asocia, în scopul de a realiza acte
de comerţ şi de a obţine, pe această cale, un profit pe care să şi-l împartă. Deşi principiul
libertăţii de asociere permite asociaţilor să îşi aleagă în mod liber forma de societate
comercială, opţiunea lor de a constitui o societate este supusă cerinţei formale de a încheia un
înscris, denumit generic act constitutiv; acesta poate îmbrăca diverse moduri de exteriorizare
a voinţei asociaţilor, în funcţie, mai ales, de complexitatea tipului de societate comercială
ales.
Actul constitutiv, privit atât ca negotium juris cât şi ca instrumentum, îndeplineşte o funcţie
multiplă: exprimă voinţa de asociere a părţilor (funcţia constitutivă), adaptează această voinţă
rigorilor legale comune tuturor formelor de societate comercială sau proprii formei pentru care
au optat asociaţii (funcţia reglementară), atestă condiţiile şi limitele asocierii (funcţia
probatorie) şi este un înscris necesar îndeplinirii operaţiunilor de înregistrare a societăţii
comerciale în registrul comerţului (funcţia operaţională).
1.2. Speciile actului constitutiv. Potrivit primului alineat al art. 5 LS, actul constitutiv poate
fi reprezentat prin contractul de societate şi/sau prin statut, respectiv de unul sau mai multe
înscrisuri cu semnificaţie şi conţinut juridic diferit, criteriul de distincţie sau de selecţie
constituindu-l forma juridică a societăţii pentru care au optat asociaţii şi, corespunzător
acesteia, gradul de complexitate al organizării societăţii.
Contractul de societate este modelul originar, prototipul actului constitutiv al oricărei
societăţi comerciale, în timp ce statutul, de regulă, este doar un act dezvoltător al contractului
de societate. Ele diferă atât ca funcţie cât şi sub raportul conţinutului: contractul de societate
este actul juridic prin care se constituie societatea comercială iar statutul este actul care
cuprinde regulile potrivit cărora este organizată şi funcţionează aceasta. Corespunzător acestor
distincţii funcţionale, contractul de societate identifică elementele esenţiale ale fiinţei juridice
care ia naştere prin această asociere şi exprimă condiţiile în care fondatorii se asociază, iar
statutul dezvoltă teme privind structura şi funcţionarea organelor de conducere şi de control
ale societăţii precum şi condiţiile de desfăşurare a activităţii societăţii comerciale [art. 5 alin.
(5) LS].
Pornind de la aceste criterii de distincţie, LS, prin art. 5 alin. (1), impune asociaţilor
fondatori să încheie anumite categorii de act constitutiv. Astfel, în cazul societăţii comerciale
în nume colectiv sau în comandită simplă, pentru constituirea acestora este suficient să se

1
IOAN SCHIAU DREPT COMERCIAL CONSTITUIREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

încheie doar un contract de societate; acestea sunt societăţi de persoane, destinate unor
proiecte comerciale de anvergură redusă, astfel încât regulile privind organizarea şi
funcţionarea lor, exprimând un grad modest de complexitate, pot fi redate şi numai în cuprinsul
contractului de societate.
În schimb, actul constitutiv al societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu
răspundere limitată se încheie sub forma unui contract de societate şi a unui statut. Gradul
mare de complexitate organizatorică a acestor societăţi comerciale, interferenţele ce se
produc între calitatea de asociat şi cea de administrator ai acestor societăţi, cerinţele
transparenţei şi predictibilităţii mecanismului decizional – pentru protecţia terţilor şi a
asociaţilor minoritari – impun elaborarea regulilor de organizare şi funcţionare în spaţiul unui
document distinct, care completează dispoziţiile contractului de societate.
În fine, în ipoteza unei societăţi cu răspundere limitată constituită prin actul de voinţă al
unei singure persoane, LS impune întocmirea numai a statutului, având în vedere inexistenţa
unui raport de asociere. Desigur că opţiunea legiuitorului de a denumi „statut” acest act care
exprimă voinţa asociatului unic nu este la adăpost de orice critică, pentru că el depăşeşte
semnificaţia şi funcţia juridică a statutului, rolul său covârşitor fiind acela de instrument al
constituirii societăţii comerciale1.
În aplicarea practică a LS şi în lipsa unor distincţii legale clare între aceste două documente
constitutive – contract de societate şi statut – diferenţele au început să fie neglijate, statutul
copiind, de regulă, dispoziţiile contractului de societate. Sesizând această confuzie şi derută a
practicienilor, legiuitorul a promovat o concepţie unificatoare cu privire la rolul acestor
documente, stabilind că ele pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act
constitutiv2. Aceeaşi denumire de act constitutiv poate fi dată şi numai contractului de
societate sau numai statutului, atunci când legea nu cere existenţa ambelor documente.
În consecinţă, indiferent de prevederile alineatelor (2) şi (3) ale art. 5 LS, fondatorii pot să
încheie, la constituirea societăţii comerciale, un singur document, numit generic act
constitutiv; acesta poate să constea fie într-un contract de societate şi un statut (acte juridice
distincte cuprinse într-un unic înscris), fie numai dintr-un contract de societate, fie numai dintr-
un statut. Mai mult chiar, practica notarială constată tot mai des acte constitutive în care
contractul de societate şi statutul (privite ca acte juridice distincte – negotium juris) au
fuzionat, dând naştere unui singur act juridic, cuprins într-un înscris unic care amalgamează
prevederi proprii atât contractului de societate cât şi statutului, înscris denumit act constitutiv.
O asemenea soluţie este concordantă şi cu prevederile art. 5 alin. (5) LS, care evocă situaţia
în care contractul şi statutul constituie acte distincte; per a contrario, rezultă ca există şi
posibilitatea ca aceste acte să fie contopite întrun singur act juridic, numit act constitutiv.
De aceea, conchidem că actul constitutiv va putea fi încheiat în trei forme juridice: (a) fie
sub forma a două acte juridice separate (contract şi statut), constatate prin două înscrisuri
distincte, care pot fi numite, împreună, act constitutiv;
(b) fie sub forma a două acte distincte, încheiate însă sub forma unui înscris unic, numit act

1
În acelaşi sens, O. Căpăţînă, op. cit., p. 148.
2
Modificare adusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/1997 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.

2
IOAN SCHIAU DREPT COMERCIAL CONSTITUIREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

constitutiv; (c) fie sub forma unui singur act juridic, creat prin contopirea contractului şi
statutului, numit act constitutiv, conţinut într-un singur înscris.

1.3. Condiţiile de fond şi de formă ale actului constitutiv

1.3.1. Condiţii de fond. Actul constitutiv nefiind altceva decât convenţia asociaţilor de a
fonda o societate comercială, trebuie să îndeplinească exigenţele minime prevăzute de art.
948 C. civ. pentru validitatea oricărei convenţii: capacitatea de a contracta, consimţământul
valabil, un obiect determinat şi o cauză licită. LS nu consacră un text special destinat examinării
acestor condiţii; unele trimiteri disparate, cu incidenţă în materie, se regăsesc la art. 1 (privind
cauza actului constitutiv: realizarea de acte de comerţ) şi la art. 6 (privind capacitatea
fondatorilor societăţii comerciale).

1.3.2. Condiţii de formă. Sub aspectul formei actului constitutiv, privit ca instrumentum,
acesta se încheie, ca regulă, sub semnătură privată şi se semnează de toţi asociaţii, sau, în caz
de subscripţie publică, de fondatori.
În privinţa semnificaţiei cerinţei înscrisului sub semnătură privată, în literatura de
specialitate s-au exprimat opinii contrare. Astfel, într-o primă opinie, forma înscrisului sub
semnătură privată este prevăzută ad validitatem, lipsa acestui înscris atrăgând nulitatea
actului constitutiv3. Într-o altă opinie, cerinţa formei înscrisului sub semnătură privată este
prevăzută ad probationem, dovada actului constitutiv putându-se face numai prin înscris4. În ce
ne priveşte, apreciem că LS, sub aspectul formei actului constitutiv prevede două cerinţe
distincte: (a) prezenţa înscrisului sub semnătură privată şi (b) semnarea acestuia de către toţi
asociaţii sau, după caz, fondatorii. În timp ce prima este prevăzută ad validitatem – întrucât
art. 56 LS stabileşte că lipsa actului constitutiv (privit, fără îndoială, ca instrumentum) atrage
nulitatea societăţii, a doua este prevăzută ad probationem, întrucât acelaşi articol al LS nu
reglementează absenţa semnăturilor asociaţilor sau fondatorilor ca o cauză de nulitate a
societăţii comerciale5.
1.3.3. Forma autentică. Prin excepţie de la regula întocmirii actului constitutiv sub forma
unui înscris sub semnătură privată, alin. (6) al acestui articol prevede că, în anumite situaţii
este obligatorie încheierea actului constitutiv în formă autentică şi anume:
a) atunci când printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren; cum
circulaţia terenurilor se face numai prin act autentic, care este imperios necesar şi pentru
intabularea acestora în cartea funciară şi cum aportul în terenuri reprezintă un act de
dispoziţie, cerinţa formei autentice a actului constitutiv, în această situaţie, este o soluţie
logică şi inevitabilă;

3
M. Şcheaua, op. cit., p. 22; Gh. Piperea, Despre simplificarea procedurii de înregistrare şi autorizare a
funcţionării societăţilor comerciale, în Pandectele Române nr. 1/2002, p. 216.
4
St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 175.
5
Este adevărat însă că absenţa semnăturii unui fondator, al cărui nume este indicat în actul constitutiv,
poate produce efecte asupra calităţii sale de asociat. În acest sens, jurisprudenţa a stabilit că persoana
care a semnat statutul societăţii nu dobândeşte calitatea de asociat, atâta vreme cât nu a semnat şi
contractul de societate, care este actul principal de constituire (C.S.J., Secţia comercială, decizia nr.
303/1994).

3
IOAN SCHIAU DREPT COMERCIAL CONSTITUIREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

b) atunci când se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă; forma
autentică a actului constitutiv reprezintă o solemnitate de natură să atragă atenţia asociaţilor,
respectiv comanditaţilor, cu privire la rigorile răspunderii nelimitate şi solidare a acestora
pentru obligaţiile sociale;
c) atunci când se constituie o societate pe acţiuni prin subscripţie publică; cerinţa formei
autentice se justifică prin complexitatea operaţiunii de constituire, implicând participarea
multor persoane, dar şi prin aplicarea principiului simetriei juridice, întrucât forma autentică
este impusă de art. 18 alin. (1) LS şi pentru prospectul de emisiune întocmit de fondatori.
Potrivit atribuţiilor conferite prin lege, cu ocazia autentificării, notarul public are obligaţia
de a verifica dacă prin actul constitutiv nu se încalcă dispoziţiile imperative ale legii sau cele
care vizează ordinea publică.
Fără îndoială, cerinţa formei autentice, în situaţiile menţionate mai sus, este prevăzută ad
validitatem, absenţa ei lovind cu nulitate actul juridic. În acest sens, art. 56 LS arată că
nerespectarea formei autentice, atunci când este cerută de lege, atrage nulitatea societăţii
comerciale.
1.4. Data certă a actului constitutiv. Potrivit legii, data certă este data de la care
înscrisurile private fac credinţă în contra persoanelor a treia interesate – devin deci opozabile
terţilor. Art. 278 C. proc. civ. stabileşte că data certă se dobândeşte, printre altele, prin
înfăţişarea actului unei instituţiii de stat sau prin înscrierea lui într-un registru public, prin
menţionarea lui într-un înscris redactat de un funcţionar public ori din ziua în care înscrisul a
fost prezentat spre a se conferi dată certă de către notarul public, executorul judecătoresc sau
alt funcţionar competent în această privinţă.
În plus, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 36/1995 privind notarii publici şi Legii nr. 51/1995
privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, darea de dată certă poate fi realizată şi
de notarii publici şi de avocaţi.
Ultimul alineat al art. 5 din LS stabileşte că actul constitutiv dobândeşte dată certă şi prin
depunerea sa la oficiul registrului comerţului. Această prevedere nu este nimic altceva decât
o aplicaţie specială a dispoziţiilor art. 278 C. proc. civ. mai sus citate, potrivit cărora data
certă se dobândeşte prin înscrierea actului într-un registru public, ceea ce registrul comerţului
şi este, indubitabil.

Secţiunea 2. Cuprinsul actului constitutiv

2.1. Elemente obligatorii. Chiar dacă societatea comercială ia fiinţă prin şi în conformitate
cu voinţa asociaţilor, natura ei instituţională – predominantă – impune ca actul ei constitutiv să
conţină un minim de elemente esenţiale şi – prin aceasta – obligatorii, pe care fondatorii sunt
obligaţi să le respecte din multiple motive: pentru a contura clar şi coerent structura societăţii,
pentru a asigura transparenţa necesară faţă de terţi, pentru a proteja deopotrivă interesele
asociaţilor şi ale societăţii comerciale.
Aceste elemente esenţiale sunt cuprinse în art. 7, art. 8 şi art. 81 LS, fiind structurate într-
o succesiune logică (clauze privind identificarea asociaţilor şi a societăţii comerciale, clauze
privind formarea şi structurarea capitalului social, clauze privind obiectul de activitate, clauze

4
IOAN SCHIAU DREPT COMERCIAL CONSTITUIREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

privind conducerea şi controlul societăţii, clauze privind dizolvarea şi lichidarea societăţii

comerciale); de asemenea, ele sunt grupate în două texte legale distincte (art. 7 şi art. 8 LS)
după criteriul formei juridice a societăţilor comerciale constituite, formă care impune un grad
mai mic sau mai mare de complexitate a unor clauze.
Formularea textelor examinate sugerează că actul constitutiv va conţine, în mod obligatoriu,
cel puţin menţiunile enumerate în lege; de altfel, absenţa menţiunilor prevăzute de lege
reprezintă, în raport de momentul constatării acestei absenţe, o neregularitate care fie
împiedică valida constituire a societăţii comerciale, fie se impune a fi remediată de asociaţi,
într-un anumit termen şi în anumite condiţii.
2.2. Identitatea asociaţilor. Identificarea asociaţilor este o cerinţă justificată de
necesitatea cunoaşterii fondatorilor societăţii comerciale, chiar dacă motivaţia unei asemenea
cunoaşteri este mai mult sau mai puţin energică, în raport de forma de societate constituită şi,
evident, de întinderea răspunderii asociaţilor.
Astfel, la societăţile în nume colectiv şi în comandită, identificarea asociaţilor şi respectiv
a asociaţilor comanditaţi este o exigenţă legitimă a oricărui virtual creditor al societăţii, având
în vedere răspunderea nelimitată şi solidară a acestor asociaţi. În acelaşi timp, la societatea
pe acţiuni ale cărei acţiuni sunt la purtător, identificarea primilor asociaţi este de o utilitate
simbolică, având în vedere că aceste acţiuni circulă prin simplă remitere.
Datele de identificare a asociaţilor pe care trebuie să le cuprindă actul constitutiv sunt cele
care identifică persoana fizică sau juridică de o manieră cvasicompletă, atât din perspectiva
evidenţelor de stare civilă sau ale registrului comerţului cât şi în privinţa evidenţelor fiscale şi
statistice (art. 81 LS) .
La societăţile comerciale în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată
legea cere datele de identificare ale asociaţilor precum şi ale asociaţilor comanditaţi [art. 7
lit. a) LS]; la societăţile comerciale pe acţiuni sunt cerute datele fondatorilor precum şi ale
asociaţilor comanditaţi [art. 8 lit. a) LS].
2.3. Forma societăţii. O altă cerinţă a LS este aceea ca actul constitutiv să precizeze forma
juridică a societăţii; alegerea acesteia de către asociaţi, dintre formele enumerate de art. 2
LS, se face potrivit intereselor acestora de a desfăşura o activitate de anumită complexitate
dar şi în raport de o serie de alte elemente care pot face ca viaţa socială să fie mai mult sau
mai puţin complicată (complexitatea structurii organizatorice, cerinţe de publicitate, obiectul
de activitate, gradul de credibilitate etc.).
Pentru anumite activităţi comerciale, chiar legiuitorul a impus fondatorilor să constituie
societatea într-o anumită formă (societate pe acţiuni - pentru instituţii de credit, instituţii
financiare nebancare, societăţi de servicii de investiţii financiare) sau să opteze pentru o paletă
restrânsă de forme ale societăţii comerciale (societate pe acţiuni sau cu răspundere limitată –
pentru societăţile de asigurare şi reasigurare).
LS nu prevede o sancţiune specială pentru lipsa menţiunii care să indice forma societăţii; în
doctrina antebelică6 s-a apreciat că, într-o asemenea situaţie, societatea ar trebui să fie tratată
ca o societate în nume colectiv, forma primordială a societăţii comerciale şi care asigură

6
I. L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 34.

5
IOAN SCHIAU DREPT COMERCIAL CONSTITUIREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

maximum de protecţie pentru interesele terţilor, prin răspunderea nemărginită şi solidară a

asociaţilor.
2.4. Denumirea societăţii. În mod constant, atunci când se referă la numele comercial al
societăţii, LS utilizează termenul „denumire”, fără a da însă acestuia o definiţie, pentru a
distinge cu privire la suprapunerea acestuia peste noţiunea de „firmă” a societăţii comerciale,
pe care o foloseşte alternativ, în trei texte (art. 17, art. 36 şi art. 180). Legea nr. 26/1990
privind registrul comerţului, care reglementează şi regimul firmelor şi emblemelor, defineşte
doar noţiunea de firmă, căreia îi conferă un înţeles mai cuprinzător, care încorporează
denumirea societăţii comerciale.
Potrivit acestei accepţiuni, firma este numele sau denumirea sub care un comerciant îşi
exercită comerţul şi sub care semnează. Lămurind, oarecum, relaţia dintre aceste două
concepte, aceeaşi lege arată ca firma unei societăţi în comandită pe acţiuni, pe acţiuni sau cu
răspundere limitată se compune dintr-o denumire, însoţită de menţiunea formei juridice.
Rezultă, deci, că denumirea societăţii comerciale este numele acesteia, care nu cuprinde şi
indicarea formei juridice, cum în mod eronat se precizează în nenumărate acte constitutive. 7
Ca o parte componentă a firmei, denumirea societăţii comerciale este identitatea sub care
aceasta îşi exercită comerţul şi sub care se angajează în raporturile cu terţii. Denumirea
societăţii comerciale este strâns legată de forma acesteia; astfel, art. 32-36 din Legea nr.
26/1990 reglementează imperativ elementele minimale pe care firma trebuie să le conţină
precum şi condiţiile pe care denumirea acestora trebuie să le îndeplinească: să aibă caracter
propriu, de natură a o deosebi de denumirea altor societăţi.
În acest sens, orice firmă nouă trebuie să se deosebească de cele existente; dacă elementele
de diferenţiere sunt insuficiente (firmele sunt asemănătoare), se va adăuga o menţiune
distinctivă privind, de exemplu, desemnarea mai precisă a persoanei sau a felului de comerţ
exercitat (art. 38 din Legea nr. 26/1990). Asigurarea caracterului propriu al denumirii societăţii
comerciale cade, în primul rând, în sarcina asociaţilor, dar şi a notarului public sau a persoanei
care dă dată certă actului constitutiv şi care au obligaţia să verifice disponibilitatea firmei, pe
baza unei dovezi eliberate de registrul comerţului [art. 17 alin. (1) LS].
2.5. Sediul social. Sediul societăţii comerciale are aceeaşi semnificaţie pentru aceasta ca
şi domiciliul pentru o persoană fizică şi reprezintă un element de identificare a acesteia în
spaţiu, cu toate consecinţele ce decurg de aici: corespondenţa societăţii se adresează la acest
sediu, aici există prezumţia că se află şi organele de conducere ale acesteia şi aici se ţine
evidenţa financiar-contabilă a activităţii sale. În fine, sediul societăţii comerciale este şi un
criteriu de determinare a competenţei teritoriale a instanţelor şi locul unde societatea
comercială va fi citată în cazul în care este implicată într-un litigiu. Pe scurt, sediul societăţii
comerciale este locul unde ea există, prin organele sale, deci şi locul unde, în principiu, îşi are
administraţia centrală şi îşi desfăşoară activitatea.8 În raport de situarea geografică a sediului

7
Este uzuală, în actul constitutiv al societăţii comerciale, clauza potrivit căreia Denumirea societăţii este
„S.C. «X» S.R.L.”, fiind evident că menţiunea „S.C.” nu este componentă nici a firmei şi nici a denumirii,
iar menţiunea „S.R.L.” este un element component al firmei şi nu al denumirii societăţii comerciale.
8
Una din condiţiile referitoare la sediul indicat în cererea de autorizare este ca acesta să corespundă
scopului noii societăţi comerciale (C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 122 din 15 martie 1994).

6
IOAN SCHIAU DREPT COMERCIAL CONSTITUIREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

său, societatea comercială în curs de constituire se va adresa, pentru înregistrare, oficiului

registrului comerţului în a cărui circumscripţie şi-a stabilit sediul.
LS permite ca mai multe societăţi comerciale să funcţioneze la acelaşi sediu sau ca, la același
sediu, să funcționeze mai muti profesioniști, persoane fizice sau juridice.
Dovada existenţei sediului social precum şi a îndreptăţirii societăţii comerciale de a-şi
stabili sediul la o anumită adresă se realizează prin acele mijloace de probă care atestă natura
raportului juridic care legitimează opţiunea societăţii comerciale: titluri de proprietate,
contracte de închiriere sau de comodat, declaraţii ale proprietarilor, contracte de asociere în
participaţie şi altele asemănătoare9. În vederea obţinerii unui sediu social, societatea
comercială în curs de constituire beneficiază de acea mică (restrânsă) capacitate de contracta
prevăzută de art. 33 din Decretul nr. 31/1954, putând, deci, încheia valabil acte juridice
necesare constituirii.
LS utilizează noţiunea de sediu social, care desemnează sediul ales de asociaţi prin actul
constitutiv; doctrina juridică şi jurisprudenţa, dar şi unele texte legislative naţionale sau acte
normative cu vocaţie internaţională disting între sediul social, sediul real şi sediul principal,
sediul comercial sau sediul de afaceri al societăţii comerciale.
Astfel, art. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de
credit şi adecvarea capitalului arată că sediul real reprezintă locaţia în care se situează centrul
de conducere şi de gestiune a activităţii statutare, în cazul în care acesta nu este situat la
sediul social. De asemenea, potrivit art. 2571 alin. (3) C. civ. (Cartea VII - Dispoziții de drept
internațional privat), prin sediu real se înțelege locul unde se află centrul principal de
conducere și de gestiune a activității statutare, chiar dacă hotărârile organului respectiv sunt
adoptate potrivit directivelor transmise de acționari sau asociați din alte state. Art. 276 lit. A
din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență consideră
că persoana juridică străină are sediul în România și în cazul în care are pe teritoriul țării o
sucursală, agenție, reprezentanță sau orice altă entitate fără personalitate juridică. În sfârşit,
Regulamentul Consiliului Europei (EC) nr. 2157/2001 privind statutul unei Societăţi Europene
(Societas Europea)10 utilizează atât termenul de sediu înregistrat cât şi pe acela de sediu
principal (art. 2 pct. 1).
Mai este de menţionat distincţia pe care art. 43, art. 44 şi art. 113 LS o fac, implicit, între
sediul social al societăţii comerciale şi alte sedii secundare: sucursale, agenţii, puncte de
lucru, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără personalitate juridică, care au un regim
juridic distinct şi o poziţie subordonată în cadrul societăţii comerciale, chiar dacă deţin
ponderea activităţii economice.
Menţionarea sediului social este obligatorie, în cuprinsul actului constitutiv; absenţa lui nu
constituie, totuşi, un motiv de nulitate a societăţii comerciale, dar, fiind o neregularitate a
actului constitutiv, va putea fi remediată fie înainte, fie după înmatricularea societăţii
comerciale în registrul comerţului. În caz contrar, absenţa sediului constituie un motiv de

9
A se vedea Avizul Comisiei de drept comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României
nr. 8 din data de 28 septembrie 1993, publicat în Revista de drept comercial nr. 1/1994, p. 114.
10
Regulamentul EC nr. 2157/2001 a fost publicat în Jurnalul Oficial L 294 din 10/11/2001, p. 0001 –
0021.

7
IOAN SCHIAU DREPT COMERCIAL CONSTITUIREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

dizolvare a societăţii comerciale, în temeiul prevederilor art. 236 alin. (1) LS, care prevede
posibilitatea ca tribunalul competent să pronunţe această sancţiune, la cererea oricărei
persoane interesate, precum şi a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, în cazurile în
societatea nu are sediul social cunoscut ori nu îndeplineşte condiţiile referitoare la sediul
social. Desigur, aceeaşi soluţie se impune, cu şi mai multă îndreptăţire, atunci când titlul juridic
în temeiul căruia societatea comercială şi-a stabilit un anumit sediu a expirat şi societatea nu
a remediat această neregularitate; într-o asemenea situaţie societatea are un sediu de fapt,
dar este lipsită de sediu social.
Mutarea sediului social al societăţii comerciale la altă adresă constituie o modificare a
actului constitutiv, care trebuie să urmeze formele prescrise de art. 204 şi urm. LS.
2.6. Obiectul de activitate. Obiectul de activitate al societăţii comerciale încorporează
ansamblul actelor de comerţ prin realizarea cărora, în condiţii de eficienţă economică, asociaţii
urmăresc obţinerea unui profit, în vederea distribuirii lui sub formă de dividende. Caracterul
comercial al obiectului de activitate al societăţii comerciale rezultă, cu prisosinţă, chiar din
scopul constituirii acesteia, care este realizarea de acte de comerţ.
Obiectul de activitate al societăţilor comerciale se determină prin raportare la clasificarea
activităţilor din economia naţională (CAEN), un nomenclator utilizat la nivel naţional, în
activitatea de raportare statistică, în care activităţile economice sunt codificate în domenii şi
sub-domenii. Actul constitutiv trebuie să indice activitatea principală – deci aceea activitate
pe care asociaţii o identifică, în etapa constituirii, ca fiind principalul mijloc de realizare a
profitului – precum şi domeniul de activitate în care se încadrează această activitate principală.
În consecinţă, într-o interpretare strictă, societatea comercială nu va putea realiza alte acte
de comerţ decât cele cuprinse în obiectul său de activitate. O asemenea interpretare este însă
prea rigidă şi mecanicistă. Este adevărat că societatea comercială trebuie să respecte, de o
manieră statornică, obiectul de activitate ce şi-a fixat; asta nu înseamnă că realizarea
incidentală a unei operaţiuni comerciale, pentru îndeplinirea căreia nu sunt necesare
autorizaţii administrative prealabile, dar care nu este înscrisă în obiectul de activitate, iese din
sfera licită a activităţii societăţii comerciale. Dimpotrivă, principiul libertăţii comerţului
permite societăţii comerciale să folosească orice oportunitate legală pentru realizarea
profitului, realizând şi acele operaţii conexe sau complementare obiectului său de activitate
sau care sunt necesare pentru realizarea acestuia.11
În principiu, orice activităţi comerciale licite sunt permise şi pot fi incluse în obiectul de
activitate, cu unele excepţii stabilite de lege; astfel, există activităţi comerciale a căror
exercitare licită necesită anumite aprobări, autorizaţii, licenţe, înregistrări sau acorduri
administrative. În acest sens, art. 207 C. civ. stabilește că în cazul activităţilor care trebuie
autorizate, dreptul de a desfăşura asemenea activităţi se naşte numai din momentul obţinerii
autorizaţiei respective iar actele şi operaţiunile săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege
sunt lovite de nulitate absolută, persoanele care le-au făcut răspunzând nelimitat şi solidar
pentru toate prejudiciile cauzate.

11
În acelaşi sens, St.D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 79.

8
IOAN SCHIAU DREPT COMERCIAL CONSTITUIREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

În acest context, potrivit prevederilor Legii nr. 31/1996 privind regimul monopolului de
stat12, anumite activităţi economice constituie monopol de stat, acesta având dreptul de a
stabili regimul de acces al comercianţilor la aceste activităţi, pe bază de licenţe emise de
Ministerul Finanţelor Publice, cu avizul ministerului de resort. De asemenea, potrivit
reglementărilor speciale, exercitarea anumitor activităţi face obiectul unor aprobări
administrative prealabile, emise, de exemplu, de Banca Naţională a României, pentru
activitatea instituţiilor de credit sau a instituţiilor financiare nebancare sau de Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor pentru activitatea de asigurare şi reasigurare. În unele dintre aceste
situaţii, aceste aprobări/autorizări au caracter prealabil, întrucât de obţinerea lor depinde
valabila constituire a societăţii comerciale care doreşte să desfăşoare activităţile supuse
autorizării13. În alte situaţii, legea impune obligativitatea unei anumite înregistrări, după
înfiinţarea societăţii comerciale, dar care constituie o condiţie imperativă pentru funcţionarea
acestora, respectiv pentru începerea activităţii supuse înregistrării administrative14.
În fine, mai este de menţionat că prin Decizia nr. XXII/2006 (publicată în Monitorul Oficial
nr. 936 din data de 20 noiembrie 2006), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite,
admiţând un recurs în interesul legii, în aplicarea dispoziţiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr.
31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
a statuat că „cererile de autorizare a constituirii şi de înmatriculare a societăţilor comerciale
de consultanţă, asistenţă şi reprezentare juridică sunt inadmisibile.”
Nerespectarea obligaţiei de a menţiona obiectul de activitate [art. 56 lit. d) LS] sau stabilirea
unui obiect de activitate ilicit sau contrar ordinii publice [art. 56 lit. c) LS] atrage declararea
nulităţii societăţii comerciale, dacă aceste neregularităţi nu sunt remediate în termenul şi în
condiţiile stabilite de lege (art. 46 – art. 57 LS).
2.7. Capitalul social şi aporturile asociaţilor. Legea impune asociaţilor fondatori să
stipuleze în actul constitutiv mărimea capitalului social, structura acestuia şi contribuţia
fiecărui asociat la formarea acestui capital.
Capitalul social, constituind expresia valorică a totalităţii aporturilor pe care asociaţii le
aduc la înfiinţarea societăţii comerciale şi în cursul existenţei acesteia, este principala şi cea
mai ieftină sursă de finanţare a societăţii. Pe de altă parte, capitalul caracterizându-se prin
fixitate, în sensul că nu poate fi modificat decât în anumite condiţii, reprezintă şi limita de
credibilitate patrimonială a societăţii în faţa terţilor. În fine, contribuţia fiecărui asociat la
formarea capitalului nu este numai un criteriu de determinare a participării asociaţilor la
distribuirea profitului ci şi o măsură pentru atribuirea sau cuantificarea altor drepturi societare
(dreptul la vot, dreptul de a participa la rezultatul lichidării, dreptul de a cere convocarea
adunării generale a asociaţilor, dreptul de a cere verificarea unor situaţii financiare ale
societăţii şi alte drepturi).

12
M. Of. nr. 96 din 13 mai 1996.
13
Art. 12 alin. (8) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor,
publicată în M. Of. nr. 148 din 10 aprilie 2000.
14
Art. 22 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 28/2006 privind reglementarea unor măsuri financiar-
fiscale, publicată în M. Of. nr. 89 din 31 ianuarie 2006.

9
IOAN SCHIAU DREPT COMERCIAL CONSTITUIREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

De aceea, înscrierea menţiunilor cerute de lege privind constituirea şi structura capitalului

nu este numai o obligaţie de publicitate şi transparenţă faţă de terţi, ci şi o expresie a
raporturilor de asociere dintre asociaţi.
Potrivit principiului libertăţii contractuale, asociaţii pot să determine mărimea capitalului
societăţii comerciale în raport de amplitudinea activităţii comerciale contemplate prin actul
constitutiv. Totuşi, atât pentru a da consistenţă angajamentului societar cât şi pentru a proteja
interesele terţilor, LS impune, la anumite forme de societate comercială un capital minim:
90.000 lei la societăţile pe acţiuni [art. 10 alin. (1) LS] şi 200 lei la societatea cu răspundere
limitată [art. 11 alin. (1) LS].
În plus, legi speciale privind reglementarea şi organizarea anumitor domenii de activitate
comercială impun ca societăţile care îşi desfăşoară activitatea în aceste domenii să aibă un
minim de capital adecvat responsabilităţilor pe care şi le asumă. Astfel, capitalul minim al
instituţiilor financiare nebancare este echivalentul în monedă naţională a sumei de 200.000
euro.
Cu privire la capitalul societăţilor pe acţiuni, LS distinge între capitalul subscris, capitalul
vărsat şi capitalul autorizat, actul constitutiv urmând a cuprinde menţiuni cu privire la toate
aceste ipostaze ale capitalului.
Capitalul subscris este cel stabilit de fondatori prin actul constitutiv, reprezentând, aşadar,
promisiunea acestora de a transmite societăţii comerciale aporturi până la concurenţa valorii
acestui capital. Capitalul vărsat este expresia valorică a aporturilor efectiv transmise de
asociaţi la data constituirii societăţii comerciale. Capitalul autorizat reprezintă o valoare
nominală determinată până la care consiliul de administraţie sau directoratul unei societăţi
comerciale poate fi autorizat să majoreze capitalul subscris, într-un termen de cel mult 5 ani
de la data autorizaţiei; capitalul autorizat nu poate depăşi cu mai mult de 50% capitalul social
subscris, existent la data autorizării menţionate mai sus.
La societăţile în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată toate
aporturile subscrise, fie ele în numerar sau în natură, trebuie să fie transmise societăţii la data
constituirii, în care sens asociaţii sunt chemaţi să facă dovezile necesare, cu ocazia
înmatriculării societăţii în registrul comerţului15.
La societăţile pe acţiuni, la data constituirii, LS admite ca numai 30% din capitalul şi
aporturile subscrise de acţionari să fie efectiv vărsate la constituire, restul urmând să fie vărsat
într-un interval de maximum 12 luni, pentru acţiunile emise pentru un aport în numerar şi de
cel mult 2 ani, pentru acţiunile emise pentru un aport în natură. Termenul curge de la data
înmatriculării societăţii [art. 9 alin. (2) LS].
La societăţile pe acţiuni constituite prin subscripţie publică, cota de capital care se varsă
obligatoriu la constituire este de 50%; restul din capitalul social subscris va trebui vărsat în
termen de 12 luni de la înmatriculare.
De asemenea, în cazul societăţilor care sunt instituţii de credit, instituţii financiare
nebancare, societăţi de servicii de investiţii financiare sau societăţi de asigurare,

15
I. Schiau, T. Prescure, Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990. Analize şi comentarii pe articole,
Ed. Hamangiu, 2007, p. 71.

10
IOAN SCHIAU DREPT COMERCIAL CONSTITUIREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

reglementările speciale care constituie sediul materiei fixează condiţii speciale de constituire
şi vărsare a capitalului social.16
Capitalul social nu este constituit din materialitatea aporturilor asociaţilor, ci din expresia
valorică a acestora; cu alte cuvinte, în structura capitalului nu intră bunurile pe care le-au adus
asociaţii ca aport, ci numai valoarea lor. De aceea, atunci când un bun transmis societăţii
comerciale de un asociat, cu titlu de aport, părăseşte patrimoniul societăţii, această operaţiune
nu are niciun efect asupra capitalului social şi nu necesită modificarea acestuia, astfel cum, în
primii ani de aplicare a LS, au mai crezut unii doctrinari sau practicieni.
LS permite ca aportul asociaţilor să se facă atât în numerar cât şi în natură, singura exigenţă
impusă fiind aceea că orice societate comercială trebuie să îşi formeze capitalul şi din aport în
numerar [art. 16 alin. (1) LS]. La societăţile pe acţiuni [art. 26 alin. (1) LS – pentru societăţile
constituite prin subscripţie publică şi art. 38 alin. (1) LS – pentru societăţile cu constituire
simultană] şi la societăţile cu răspundere limitată cu asociat unic [art. 13 alin. (3) LS], dacă
aportul constă din bunuri, mobile sau imobile, corporale sau incorporale, atunci valoarea
acestora urmează a fi stabilită prin expertiză de specialitate, realizată de un expert autorizat.
Judecătorul delegat la oficiul registrului comerţului poate dispune expertizarea valorii
aportului în natură şi la celelalte forme de societate [art. 37 alin. (3) LS].
Faptul că asociaţii transmit societăţii comerciale un aport în numerar sau în natură nu
constituie decât o modalitate de vărsământ al aportului. În realitate, atunci când transmit un
aport în natură, asociaţii transmit un aport în drepturi asupra bunurilor care constituie
substanţa acestor aporturi, drepturi care sunt transferate societăţii comerciale [art. 16 alin.
(2) LS]. Ca regulă, bunurile constituite ca aport devin proprietatea societăţii din momentul
înmatriculării acesteia. Prin stipulaţie contrară, asociaţii pot fie să stabilească un alt moment
în care se transferă proprietatea, fie să îşi reţină titlul de proprietate şi să transmită societăţii
comerciale doar un dezmembrământ al acesteia sau un drept de folosinţă. Astfel, jurisprudenţa
a decis că dacă în statutul societăţii comerciale s-a stipulat că bunurile constituite ca aport în
societate nu devin proprietatea societăţii, ci rămân la proprietar (deci în proprietatea
subscriitorului – nota ns.), imobilul adus ca aport şi necuprins în activul societăţii nu va fi cuprins
de lichidatori în bilanţul întocmit şi în propunerile de repartizare a activului în vederea lichidării
societăţii17.
Actul constitutiv trebuie să menţioneze valoarea capitalului societăţii comerciale iar la
societăţile pe acţiuni şi cu răspundere limitată trebuie să arate şi numărul de acţiuni sau de
părţi sociale în care este acesta divizat, precum şi valoarea nominală a acestora; la societăţile
în comandită pe acţiuni se vor preciza şi numărul acţiunilor comanditarilor, respectiv a acelor
asociaţi cu răspundere limitată.
De asemenea, actul constitutiv va menţiona aportul fiecărui asociat, structura materială şi
valoarea acestui aport (în numerar şi în natură) precum şi numărul de părţi sociale sau acţiuni
atribuite fiecărui asociat în contul acestui aport.
Dacă există aporturi în natură, se va preciza şi modalitatea în care acesta a fost evaluat;
dacă la societăţile pe acţiuni (inclusiv la cele constituite prin subscripţie publică) şi la

16
Pentru detalii, St.D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 81-82.
17
C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 476 din 29 iunie 1995.

11
IOAN SCHIAU DREPT COMERCIAL CONSTITUIREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

societatea cu răspundere limitată cu asociat unic este obligatorie expertizarea acestui aport,
la celelalte forme de societate evaluarea se poate face şi prin acordul asociaţilor. Această
evaluare convenţională trebuie să se fundamenteze pe documente care ateste valoarea
bunurilor (facturi fiscale, contracte de vânzare cumpărare, chitanţe, etc.) şi va fi consemnată
într-un înscris încheiat între asociaţi.
Aporturile asociaţilor pot consta şi în creanţe, acestea având regimul juridic al aporturilor
în natură; aporturile în creanţe sunt admise numai la societatea în nume colectiv, la societatea
în comandită simplă şi la societatea pe acţiuni care se constituie în formă simultană.
La societăţile pe acţiuni, LS cere ca actul constitutiv să mai precizeze şi dacă acţiunile emise
sunt nominative sau la purtător. Potrivit art. 91 alin. (2) din LS, felul acţiunilor va fi determinat
prin actul constitutiv; în caz contrar, ele vor fi nominative. Acţiunile nominative sunt cele care
indică, în cuprinsul înscrisului care le reprezintă, persoana primului titular; regimul circulaţiei
lor este cel specificat în art. 98 LS, dreptul de proprietate asupra lor transmiţându-se prin
declaraţie făcută în registrul acţionarilor şi prin menţiunea făcută pe titlu, semnată de cedent
şi de cesionar sau de mandatarii lor (dacă sunt emise în formă materializată) sau prin declaraţie
făcută în registrul acţionarilor, semnată de cedent şi de cesionar sau de mandatarii lor (în cazul
acţiunilor nominative emise în formă dematerializată)18. Acţiunile la purtător nu indică numele
titularului, acesta legitimându-se valabil prin simplul fapt al deţinerii acţiunii; în consecinţă,
aceste acţiuni circulă prin tradiţie, adică prin remiterea titlului negociabil.
Dacă există mai multe categorii de acţiuni, LS cere ca să se precizeze numărul şi valoarea
nominală a acţiunilor aparţinând fiecărei categorii precum şi drepturile aferente. Această
exigenţă are în vedere aici categoriile de acţiuni ordinare şi de acţiuni preferenţiale (acţiunile
cu dividend prioritar fără drept de vot, reglementate de art. 95 şi 96 LS).
În fine, legea mai cere ca actul constitutiv să precizeze orice restricţie cu privire la transferul
de acţiuni – cum ar fi existenţa unui drept de preemţiune sau existenţa unor convenţii între
asociaţi privind mecanismele de separare amiabilă a acţionarilor care implică un transfer de
acţiuni19. Având în vedere că, de principiu, transmiterea acţiunilor nu este supusă cenzurii
acţionarilor, menţionarea în actul constitutiv a unor eventuale restricţii se impune pentru
protejarea mecanismului societar, dar şi a terţilor.
Dacă actul constitutiv omite să precizeze capitalul social subscris sau nu respectă exigenţele
capitalului legal minim, subscris şi vărsat, tribunalul competent poate declara nulitatea
societăţii, dacă această neregularitate nu este remediată.
2.8. Administrarea şi controlul societăţii. Administrarea societăţii comerciale constituie
domeniul de manifestare a confluenţei dintre natura contractuală şi cea instituţională a
societăţii; în aceeaşi măsură, atât asociaţii cât şi legiuitorul manifestă o preocupare vădită
pentru reglementarea detaliată a materiei, chiar dacă din motive distincte: asociaţii pentru că
ştiu că profitabilitatea societăţii depinde de capacitatea decizională şi managerială a societăţii,

18
Prin actul constitutiv se pot prevedea însă şi alte forme de transmitere a dreptului de proprietate
asupra acţiunilor (I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 1355 din 17 aprilie 2007).
19
Pentru detalii, I. Schiau, Mecanisme de separare a asociaţilor societăţii comerciale. Aspecte de drept
comparat, în Ad honorem Stanciu D. Cărpenaru. Studii juridice alese,
Ed. C. H. Beck, 2006, p. 90-104.

12
IOAN SCHIAU DREPT COMERCIAL CONSTITUIREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

legiuitorul pentru că este interesat să asigure transparenţa actului de conducere şi protecţia

asociaţilor minoritari precum şi a terţilor. De aceea, acesta este şi domeniul în care evoluţia
recentă a dreptului societar este cea mai pregnantă, urmând principiile guvernării corporatiste,
reflectate şi în modificările aduse LS prin Legea nr. 441/2006, îndeosebi în administrarea
societăţii pe acţiuni.
În privinţa persoanelor cărora asociaţii le încredinţează puterile de administrare, LS face o
distincţie între diversele forme de societate: la societăţile în nume colectiv administratorii se
aleg numai dintre asociaţi [art. 77 alin. (1) LS] iar la societăţile în comandită administraţia este
încredinţată unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi [art. 88 şi art. 188 alin. (1) LS], în timp
ce la societatea pe acţiuni şi la societatea cu răspundere limitată, administratorii pot fi atât
asociaţi cât şi neasociaţi. La societatea pe acţiuni, în actul de „guvernare” a societăţii (presu-
punând atât activităţi de conducere cât şi de supraveghere sau monitorizare a activităţii
managerilor) pot fi implicate şi alte persoane sau organe: membrii consiliului de supraveghere,
membrii directoratului sau directorii societăţii.
LS cere ca actul constitutiv să menţioneze, în cazul societăţii în nume colectiv, în comandită
simplă şi cu răspundere limitată, datele de identificare şi puterile acordate asociaţilor care
reprezintă şi administrează societatea precum şi pe cele ale administratorilor neasociaţi. Este
evident că, aici, legea face o primă distincţie între cei care reprezintă societatea şi cei care
administrează societatea, distincţie reluată şi dezvoltată cu privire la societăţile de capitaluri.
Într-adevăr, dacă la societatea în nume colectiv dreptul de reprezentare aparţine oricăruia
dintre administratorii asociaţi (art. 75 LS), la societăţile în comandită acest drept poate fi
încredinţat, în temeiul unei procuri speciale, şi asociaţilor comanditari, care nu au vocaţia de
a fi administratori.
Legea impune astfel, menţionarea în actul constitutiv atât a reprezentanţilor cât şi a
administratorilor societăţii, cu precizarea puterilor lor şi a modului în care aceştia urmează să
le exercite: împreună sau separat. Modul în care actul constitutiv impune administratorilor şi
reprezentanţilor să lucreze este important pentru alcătuirea şi eficienţa actului managerial şi
atrage consecinţe, în primul rând, asupra întinderii răspunderii acestora.
La societatea pe acţiuni şi la societăţile în comandită pe acţiuni, actul constitutiv va
menţiona datele de identificare ale primilor administratori, respectiv ale primilor membri ai
consiliului de supraveghere (această ultimă cerinţă priveşte numai societatea pe acţiuni, la cea
în comandită pe acţiuni nefuncţionând sistemul dualist de administrare şi, implicit, nici consiliul
de supraveghere); dacă această repetiţie a numeralului „primii” nu este întâmplătoare, rezultă
că înlocuirea administratorilor şi a membrilor consiliului de supraveghere nu constituie o
modificare a actului constitutiv, întrucât LS cere ca acesta să menţioneze numai pe primii
membri ai acestor organe colective ale societăţii comerciale.
Având în vedere complexitatea sporită a activităţii de administrare a societăţilor pe acţiuni,
legea cere, pe lângă menţiunile arătate la paragraful 1 de mai sus, introducerea în actul
constitutiv a unor clauze privind mecanismul de conducere şi administrare al societăţii; mai
ales la societatea pe acţiuni, unde acţionarii pot opta între sistemul unitar (monist) şi sistemul
dualist de administraţie, prezenţa unor asemenea clauze este imperios necesară.

13
IOAN SCHIAU DREPT COMERCIAL CONSTITUIREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

La societatea pe acţiuni, distribuţia puterilor de reprezentare şi a celor de administrare

propriu-zisă (administrare internă sau de gestiune a patrimoniului) este şi mai clar delimitată
între diverşii participanţi la actul de conducere: administratori şi directori ai societăţii pe
acţiuni (în sistemul unitar) sau membri ai consiliului de supraveghere şi ai directoratului (în
sistemul dualist). De aceea, legea cere ca actul constitutiv să precizeze puterile de
reprezentare ce revin acestora precum şi modul în care ei vor exercita aceste puteri (împreună
sau separat – art. 8 lit. g1 LS). Asemenea menţiuni sunt necesare şi pentru că potrivit
prevederilor art. 1432
3
alin. (5) şi ale art. 153 alin. (5) LS, consiliul de administraţie şi directoratul au obligaţia de a
înregistra la registrul comerţului numele persoanelor împuternicite să reprezinte societatea,
menţionând dacă ele acţionează împreună sau separat, iar acestea au obligaţia de a depune la
registrul comerţului specimene de semnătură.
La societăţile în nume colectiv şi în comandită simplă, controlul activităţii societăţii şi a
conducerii acesteia se exercită de fiecare dintre asociaţi; la societăţile pe acţiuni şi la
societatea cu răspundere limitată această atribuţie poate sau, după caz, este obligatoriu să fie
încredinţată unor profesionişti, care sunt cenzorii sau auditorii financiari. De aceea, actul
constitutiv trebuie să cuprindă datele de identificare ale primilor cenzori şi ale primului auditor
financiar. Această precizare a LS, care trimite doar la primii cenzori sau la primul auditor
financiar, reprezintă un argument că revocarea şi înlocuirea acestora nu reprezintă o
modificare a actului constitutiv, întrucât datele de identificare ale succesorilor nu reprezintă
date esenţiale ale actului constitutiv, a căror menţionare să fie cerută de lege.
În toate situaţiile, actul constitutiv trebuie să menţioneze şi durata mandatului
administratorilor sau reprezentanţilor societăţii precum şi a cenzorilor; în lipsa unei asemenea
menţiuni, durata mandatului lor este ce prevăzută de lege ca durată maximă a mandatului, fie
pentru primul mandat consecutiv constituirii societăţii (cel mult 2 ani), fie pentru următoarele
(cel mult 4 ani).
2.9. Durata societăţii. Legea nu stabileşte o limită în timp a existenţei societăţii comerciale.
Astfel, aceasta poate fi constituită pentru o perioadă de timp nelimitată sau pentru o durată
limitată, cu indicarea acesteia în actul constitutiv. Indicarea duratei societăţii este o menţiune
necesară nu numai pentru cunoaşterea întinderii existenţei valide a fiinţei societăţii şi a
angajamentelor societare ale asociaţilor, ci şi pentru informarea terţilor, în special a
creditorilor, cu privire la exercitarea drepturilor lor asupra societăţii sau, după caz, asupra
rezultatului lichidării acesteia.
Dacă o societate este constituită pentru o perioadă limitată, atingerea acestei limite
constituie un motiv de dizolvare, dacă mecanismul de consultare a asociaţilor în vederea
prelungirii acestei durate nu a dat rezultate20. Creditorii personali ai asociaţilor se pot opune
prelungirii duratei societăţii, atunci când o asemenea decizie le-ar afecta exerciţiul drepturilor
de creanţă ce le au asupra asociaţilor.

20
Hotărârea de prelungire a duratei de funcţionare a societăţii trebuie adoptată conform art. 227 alin.
(2) din Legea nr. 31/1990 republicată, anterior expirării termenului pentru care a fost constituită
societatea. Nu are relevanţă faptul că hotărârea nu a fost menţionată în registrul comerţului, înscrierea
menţiunilor fiind efectuate doar pentru a fi opozabile terţilor (C. Ap. Bucureşti, Secţia a VI-a comercială,
decizia nr. 1057/R din 20 iunie 2007).

14
IOAN SCHIAU DREPT COMERCIAL CONSTITUIREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

Societatea comercială poate să îşi înceteze existenţa chiar şi înaintea expirării duratei
stabilite, dacă asociaţii hotărăsc astfel sau dacă o asemenea decizie este luată de o instanţă
judecătorească.
2.10. Participarea la beneficii şi pierderi. Participarea asociaţilor la beneficiile şi
pierderile comerţului societăţii comerciale ţine de esenţa spiritului societar: asociaţii împart
între ei atât câştigul cât şi pierderile pe care societatea le înregistrează.
Ca regulă generală, asociaţii au deplină libertate să decidă maniera şi limitele participării
lor la beneficii şi pierderi. Cu alte cuvinte, ei pot conveni să aibă o participare egală, în ciuda
unor contribuţii diferite la formarea capitalului social sau pot conveni asupra participării în
cote distincte, deşi au adus aporturi egale în expresie valorică. Această disponibilitate a
partajării beneficiului este limitată însă de hotarul aşa-numitei clauze leonine21, fiind interzis,
deci, ca un asociat să îşi aproprie cvasitotalitatea sau totalitatea beneficiilor societăţii. Această
interdicţie îşi găseste izvorul în prevederile art. 1513 C. civ. care declară că „este nul
contractul prin care un asociat îşi stipulează totalitatea câştigurilor. Asemenea este nulă şi
convenţiunea prin care s-a stipulat ca unul sau mai mulţi asociaţi să fie scutiţi de a participa
la pierderi.” Deşi interdicţia menţionată este reglementată în materia societăţii civile, ea îşi
găseşte deplină aplicare şi în domeniul societăţilor comerciale, întrucât prevederile LS, în
virtutea normei de trimitere cuprinsă în art. 291 se completează cu dispoziţiile codului
comercial, iar acesta cu cele ale codului civil.22
Este totuşi necesar să facem o distincţie între participarea la beneficii şi participarea la
pierderi. Criteriul de determinare al participării la beneficii, în lipsa unei opţiuni exprese a
asociaţilor, este mărimea aportului efectiv adus societăţii de fiecare asociat, în raport de care
se distribuie eventualul profit. Acest criteriu este totuşi unul relativ, care permite anumite
derogări. Astfel, fondatorii societăţii comerciale pot participa la distribuirea profitului, dintr-
un fond constituit cu destinaţie specială. Asociaţii care aduc un aport social (prestaţii în muncă
sau servicii) pot participa şi ei la beneficii, chiar dacă aportul lor nu contribuie la formarea
capitalului social [art. 16 alin. (5) LS].
Fiecare asociat este îndreptăţit, deci, să primească partea din profit stabilită prin actul
constitutiv, parte numită dividend. Potrivit art. 67 alin. (3) LS, nu se vor putea distribui
dividende decât din profituri determinate potrivit legii, sub sancţiunea restituirii acestor
dividende, dacă se dovedeşte că asociaţii au cunoscut neregularitatea distribuirii. Profitul,
reflectat în situaţiile financiare ale societăţii ca un excedent al activului faţă de pasiv, poate
fi repartizat asociaţilor ca dividende sau poate constitui sursă de finanţare a fondului de
dezvoltare, de rezervă, de majorare a capitalului sau a altor fonduri cu destinaţie specială.
În principiu, participarea la pierderi urmează regula participării la beneficii, întrucât
pierderile sunt alternativa beneficiilor, cealaltă faţă a riscului comercial asumat de societate.
Excepţia majoră de la această regulă o constituie participarea la pierderi a asociaţilor cu
răspundere nelimitată. Aici trebuie să facem o distincţie între răspunderea faţă de terţi şi

21
Pentru detalii privind originea epitetului, a se vedea O. Căpăţînă, Societăţile comerciale în
interpretarea jurisprudenţei (II), în Revista de drept comercial nr. 2/1999, p. 7.
22
În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia nr. 191/1996, publicată în
Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 1996, p. 218.

15
IOAN SCHIAU DREPT COMERCIAL CONSTITUIREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

răspunderea între asociaţi; faţă de terţi, răspunderea asociaţilor societăţii în nume colectiv şi
a comanditaţilor este nelimitată şi solidară; între asociaţi, distribuţia finală a pierderilor se
face, totuşi, potrivit cotei lor de participare la beneficii. Aceasta înseamnă că asociatul cu
răspundere nelimitată care a suportat integral pierderile societăţii se poate regresa asupra
celorlalţi asociaţi, până la concurenţa procentului de participare a acestora la beneficii.
2.11. Sedii secundare. LS distinge între sediul social, sucursale şi sediile secundare ale
societăţii comerciale. Din interpretarea dispoziţiilor art. 43 şi art. 44 şi art. 113 LS prin sedii
secundare se înţelege agenţii, puncte de lucru, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără
personalitate juridică, care nu au statutul de sucursală.
Acestea sunt dezmembrăminte ale societăţii comerciale, formaţiuni exogene prin care
aceasta îşi realizează obiectul de activitate, care au un regim de autonomie limitată gradual.
Neavând personalitate juridică, sediile secundare sunt lipsite de atributele acesteia, cum ar fi
o organizare de sine stătătoare sau un patrimoniu propriu şi sunt subordonate integral societăţii
comerciale, chiar dacă deţin o pondere mai mică sau mai mare a activităţii economice a
acesteia.
Dacă asemenea sedii secundare sunt înfiinţate prin actul constitutiv ele trebuie să fie
identificate precis, prin adresă poştală; dacă societatea are în vedere înfiinţarea lor, trebuie
precizate doar condiţiile în care o asemenea înfiinţare se poate produce.
2.12. Avantaje acordate de societate. LS utilizează noţiunea de „avantaje”, financiare sau
de altă natură, ca o formă de remuneraţie suplimentară a două categorii de persoane: prima
cuprinde administratorii societăţii, iar cea de-a doua pe cei care au participat la constituirea
societăţii ori la tranzacţii conducând la acordarea autorizaţiei de începere a activităţii
societăţii în cauză, aceştia din urmă putând fi identificaţi în persoana fondatorilor.
Actul constitutiv trebuie să descrie numai avantajele speciale acordate acestora din urmă,
în momentul înfiinţării societăţii sau până în momentul în care societatea este autorizată să îşi
înceapă activitatea, şi să precizeze identitatea beneficiarilor, utilizând elementele de
identificare menţionate în art. 81 LS.
2.13. Cheltuieli de constituire. Cheltuielile făcute în vederea constituirii societăţii sunt,
de regulă, avansate de asociaţi; ele având un caracter accesoriu constituirii societăţii
comerciale şi fiind făcute în interesul acesteia, vor fi suportate pe costurile societăţii
comerciale şi, deci, rambursate asociaţilor. Prin excepţie de la această regulă, LS stabileşte că
la societatea pe acţiuni constituită prin subscripţie publică, fondatorii iau asupra lor
consecinţele actelor şi ale cheltuielilor necesare constituirii societăţii, iar dacă, din orice
cauză, aceasta nu se va constitui, ei nu se pot îndrepta împotriva acceptanţilor prospectului de
emisiune [art. 30 alin. (1) LS].
2.14. Dizolvare şi lichidare. Încetarea existenţei societăţii comerciale se produce în două
etape: dizolvarea şi lichidarea. Cauzele de dizolvare sunt prevăzute de art. 227 şi urm. din LS.
Având în vedere că dispariţia societăţii comerciale este un eveniment care afectează interesele
terţilor mai mult decât constituirea acesteia, este lesne de înţeles de ce legiuitorul a
reglementat aceste operaţiuni de o manieră extensivă. Pentru aceleaşi motive, actul constitutiv
trimite, de regulă, la reglementarea legală a dizolvării şi lichidării; astfel cerinţa legii de a
prevedea modul de dizolvare şi lichidare a societăţii este îndeplinită cu prisosinţă.

16