Stau in cerdacul tau…

de Mihai Eminescu
-romantism-

Romantismul (prima formă de modernism în cultura universală) este

un curent literar aparut initial in Anglia si Germania la sfarsitul secolului
al XVIII-lea, iar apoi a iradiat intreaga Europa in prima jumatate a sec. al
XIX-lea. Această mişcare se manifesta ca o reacţie fata de clasicism,
reprezentand triumful sentimentului asupra ratiunii sau a imaginatiei
asupra logicii.
În literatura română putem vorbi despre romantism odată cu
apariţia paşoptiştilor, manifestul lor fiind de fapt Introducţia la Dacia
literară semnat de Mihail Kogălniceanu, ulterior prin opera lirică a lui
Mihai Eminescu, ce intelectualizează şi rafinează tematica şi viziunea
paşoptiştilor, realizând totodată şi prima revoluţionare a limbajului poetic
din literatura română.
Mihai Eminescu este reprezentantul de seama al romantismului in
literatura romana. Astfel, principalele teme ale liricii sale, teme de factura
romantica, sunt: arta poetica, iubirea, natura, conditia omului de geniu,
efemeritatea fiintei umane. In poezia eminesciana tema iubirii se
completeaza cu cea a naturii. Fiind mereu in consonanta cu sentimentele
fiintei umane, natura participa afectiv la realitatile sufletesti evocate.
Totodata, in poezia romantica a lui Eminescu pot fi identificate doua
etape: prima ilustreaza o dragoste ce se poate implini intr-un cadru
natural idilic iar a doua marcheaza drama neimplinirii in plan
sentimental, reliefand o iubire imposibila intr-un peisaj natural stingher,
schitat sumar.
Iubirea ca prilej de inaltare spirituala, ca necesitate a sufletului si
implicit ca experienta fericita este evocata si in sonetul „Stau in cerdacul
tau…”. Poezia apartine celei de-a doua etape a creatiei eminesciene, fiind
o poezie romantica prin: tema, motive si viziune asupra iubirii.
Poezia „Stau in cerdacul tau...”, cunoscuta si sub denumirea de „Poemul
cerdacului” a aparut in doua versiuni, apartinand lui Mihai Eminescu, in
anul 1879. Opera apare postum, ceea ce sugereaza intentia poetului de a
o mai slefui, inainte s-o publice.
„Stau in cerdacul tau...” apartine etapei romantice, desi este
utilizata forma sonetului, o poezie de factura clasica, cu forma fixa,
alcatuita din 14 versuri, grupate in 2 catrene si 2 tertine, cu rima
imbratisata in catrene.
Sonetul dezvăluie ca temă principal romantica: iubirea, ca prilej
de inaltare spirituala. O modalitate de evadare, de data aceasta absolută,
specifică romanticilor este reflectată şi aici, prin motivul visului, dar şi prin
tema naturii.
Titlul sonetului este reluat si in incipitul poeziei, fixand cadrul “in
cerdacul tau”. Indicele spatial ilustreaza ipostaza melancolica, mediativa a
indragostitului care isi priveste pe fereastra iubita.
Intr-un cadru nocturn plin de feerie, eul liric ia parte la un ritual
intim si misterios. Prezenta eului liric este marcata prin formele verbale si
pronominale de persoana I si a II-a: “stau”, “eu”, “tu”, “te uiti”,”desfaci”,
precum si prin adjectivele pronominale posesive “(ochii) mei” si “(mana)
ta”. Astfel, se remarca lirismul subiectiv, caracterizat atat prin monolog
confesiv (“stau”) cat si adresat (“ai obosit”, “desfaci”, “sufli”).
Natura este in concordanta cu sentimentele indragostitului. Se
remarca elemente nocturne specifice liricii romantice eminesciene: seninul
noptii, luna, stelele, umbra. Cadrul descris este dominat de o atmosfera
intima, solemna si plina de romantism. Avem de-a face cu o natură
copleşitoare, asupra căreia domină lumina selenară, un motiv caracteristic
curentului romantic. Împletirea acestei teme cu cea a iubirii semnifică
ineditul liricii eminesciene, evidenţiată şi în acest sonet. Cultivarea
sensibilităţii, a imaginaţiei şi a fanteziei, minimalizând luciditatea şi
raţiunea este un alt argument în sprijinul apartenenţei acestei poezii la
curentul romantic.
Poezia imbina doua planuri: planul exterior al naturii, care intra in
consonanta cu trairile indragostitului (in primul catren si a doua tertina)
si planul interior al trairii iubirii (in al doilea catren si prima tertina).
 Elementul clasic al poeziei este redat si de simplitatea discursului,
caracterizat prin economia de mijloace artistice.
In prima strofa, imaginile artistice contribuie la creionarea unui
spatiu intim, nocturn, feeric. Corespondenta dintre spatiul feeric si starea
meditativa este sugerata in maniera simbolica, prin intermediul imaginilor
motorii. Cadrul este un spatiu de basm, ce vrajeste si indeamna la visare.
Strofa a doua debuteaza cu o conjunctie adversativa ,,dar”, care
muta atentia cititorului de pe cadrul natural, pe imaginea iubitei,
observata prin intermediul unei ferestre, spatiu al oglindirii si al invaziei
iubirii. Motivul ferestrei, sugestie a unei punti intre doua lumi, marcheaza
atat apropierea, cat si departarea. Verbul la prezent eternizeaza dragostea
si pe iubita, in ipostaza ei angelica. Ideea frumusetii fizice si a senzualitatii
celei care, pierduta in ganduri, se uita in lumina, se regaseste in versurile
“In val de aur parul despletind”. Metafora “val de aur” sugereaza parul
blond auriu care se revarsa peste umeri, trasatura specifica idealului
feminin eminescian, iar metafora “umeri de ninsoare” se refera la pielea
alba a femeii. Gratia si gingasia iubitei sunt dezvaluite de precizarea “Incet
te-ardici” si “mana ta cea fina”.
In ce-a de-a treia strofa este evidentiata pudoarea indragostitului.
In versul “Desfaci visand pieptarul de la san”, verbul la gerunziu sugereaza
starea meditativa a iubitei.
Privita in cerdac, femeia cu ochii in lumina isi despleteste parul si il lasa
sa-i cada pe umeri, isi desface pieptarul , iar apoi se ridica si stinge
lumanarea. Discursul liric este impresionant, indragostitul fiind fermecat
de fiecare gest al ei.
Ultima strofa incheie simetric poezia, prin revenire la motivul
ochilor. Eul liric ramane in intuneric, privirea fiind singurul mod de acces
catre misterul ritualului. Cadrul exterior intruneste motivul lunii si al
stelelor, elemente care se oglindesc trist in geamul iubitei, sugerand
natura, o stare de tristete a poetului. Personificarea ,,luna bate trist”
evidentiaza gravitatea scenei, melancolia si tristetea din momentul
incheierii ritualului. Sentimentul dominant în acest sonet este
singurătatea, care nu face decat să adâncească sentimentul neimplinirii
iubirii.
Eminescu este prin excelenţă un poet al iubirii şi naturii, căci, mai cu
seamă, cu poezia iubirii şi naturii din creaţia sa se produce acel salt uluitor
în dezvoltarea liricii noastre, lărgindu-i nemăsurat orizontul şi
îmbogăţind-o pe toate laturile, de la lumea ideilor şi atitudinilor până în
domeniul limbii, al simbolurilor şi muzicalităţii versurilor.
In concluzie, poemul ,,Stau in cerdacul tau…” ilustreaza conceptia
romantica eminesciana asupra iubirii prin: tematică, motive, imagini
artistice si nu in ultimul rand, elemente de factura clasica.
 Stau in cerdacul tau…
de Mihai Eminescu
-viziune asupra iubirii-

Sonetele eminesciene reflecta echilibrul perfect dintre temele poetice

si formele de exprimare. In aceasta perioada de creatie, in care scrie
sonete, Eminescu vizeaza destramarea iluziilor, despartirea de fiinta
adorata, lirica dragostei inregistrand o tematica a absentei, a neimplinirii
visului, generatoare de melancolie apasatoare. Natura ocrotitoare,
paradisiaca, feminina, posibila, din poeziile eminesciene anterioare, devine
un spatiu al recluziunii si al meditatiei dureroase asupra trecerii timpului,
al retragerii in sine a eului poetic, care incearca sa refaca trecutul pierdut.
Fiind mereu in consonanta cu sentimentele fiintei umane, natura
participa afectiv la realitatile sufletesti evocate. Totodata, in poezia
romantica a lui Eminescu pot fi identificate doua etape: prima ilustreaza
o dragoste ce se poate implini intr-un cadru natural idilic iar a doua
marcheaza drama neimplinirii in plan sentimental, reliefand o iubire
imposibila intr-un peisaj natural stingher, schitat sumar.
Iubirea ca prilej de inaltare spirituala, ca necesitate a sufletului si
implicit ca experienta fericita este evocata si in sonetul „Stau in cerdacul
tau…”.
Poezia „Stau in cerdacul tau...”, cunoscuta si sub denumirea de
„Poemul cerdacului” a aparut in doua versiuni, apartinand lui Mihai
Eminescu, in anul 1879. Opera apare postum, ceea ce sugereaza intentia
poetului de a o mai slefui, inainte s-o publice.
„Stau in cerdacul tau...” apartine etapei romantice, desi este
utilizata forma sonetului, o poezie de factura clasica, cu forma fixa,
alcatuita din 14 versuri, grupate in 2 catrene si 2 tertine, cu rima
imbratisata in catrene.
Sonetul dezvăluie ca temă principal romantica: iubirea, ca prilej
de inaltare spirituala. O modalitate de evadare, de data aceasta absolută,
specifică romanticilor este reflectată şi aici, prin motivul visului, dar şi prin
tema naturii.
Titlul sonetului este reluat si in incipitul poeziei, fixand cadrul “in
cerdacul tau”. Indicele spatial ilustreaza ipostaza melancolica, mediativa a
indragostitului care isi priveste pe fereastra iubita.
Intr-un cadru nocturn plin de feerie, eul liric ia parte la un ritual
intim si misterios. Prezenta eului liric este marcata prin formele verbale si
pronominale de persoana I si a II-a: “stau”, “eu”, “tu”, “te uiti”,”desfaci”,
precum si prin adjectivele pronominale posesive “(ochii) mei” si “(mana)
ta”. Astfel, se remarca lirismul subiectiv, caracterizat atat prin monolog
confesiv (“stau”) cat si adresat (“ai obosit”, “desfaci”, “sufli”).
Natura este in concordanta cu sentimentele indragostitului. Se
remarca elemente nocturne specifice liricii romantice eminesciene: seninul
noptii, luna, stelele, umbra. Cadrul descris este dominat de o atmosfera
intima, solemna si plina de romantism. Avem de-a face cu o natură
copleşitoare, asupra căreia domină lumina selenară, un motiv caracteristic
curentului romantic. Împletirea acestei teme cu cea a iubirii semnifică
ineditul liricii eminesciene, evidenţiată şi în acest sonet.
Sonetul cuprinde elemente de factura romantica, clasica si moderna.
Poezia apartine celei de-a doua etape a creatiei eminesciene, fiind o poezie
romantica prin: tema, motivele omniprezente creatiei eminesciene (luna,
stele, noapte, crengi) si viziunea asupra iubirii. Elementul clasic al poeziei
este redat de: specia literara (sonetul) si de simplitatea discursului,
caracterizat prin economia de mijloace artistice. Iar utilizarea tehnicii
ingambamentului constituie elementul de factura moderna.
Poezia imbina doua planuri: planul exterior al naturii, care intra in
consonanta cu trairile indragostitului (in primul catren si a doua tertina)
si planul interior al trairii iubirii (in al doilea catren si prima tertina).
In prima strofa, imaginile artistice contribuie la creionarea unui
spatiu intim, nocturn, feeric. Corespondenta dintre spatiul feeric si starea
meditativa este sugerata in maniera simbolica, prin intermediul imaginilor
motorii. Cadrul este un spatiu de basm, ce vrajeste si indeamna la visare.
 Strofa a doua debuteaza cu o conjunctie adversativa ,,dar”, care
muta atentia cititorului de pe cadrul natural, pe imaginea iubitei,
observata prin intermediul unei ferestre, spatiu al oglindirii si al invaziei
iubirii. Motivul ferestrei, sugestie a unei punti intre doua lumi, marcheaza
atat apropierea, cat si departarea. Verbul la prezent eternizeaza dragostea
si pe iubita, in ipostaza ei angelica. Ideea frumusetii fizice si a senzualitatii
celei care, pierduta in ganduri, se uita in lumina, se regaseste in versurile
“In val de aur parul despletind”. Metafora “val de aur” sugereaza parul
blond auriu care se revarsa peste umeri, trasatura specifica idealului
feminin eminescian, iar metafora “umeri de ninsoare” se refera la pielea
alba a femeii. Gratia si gingasia iubitei sunt dezvaluite de precizarea “Incet
te-ardici” si “mana ta cea fina”.
In ce-a de-a treia strofa este evidentiata pudoarea indragostitului.
In versul “Desfaci visand pieptarul de la san”, verbul la gerunziu sugereaza
starea meditativa a iubitei. Privita in cerdac, femeia cu ochii in lumina isi
despleteste parul si il lasa sa-i cada pe umeri, isi desface pieptarul , iar
apoi se ridica si stinge lumanarea. Discursul liric este impresionant,
indragostitul fiind fermecat de fiecare gest al ei.
Ultima strofa incheie simetric poezia, prin revenire la motivul
ochilor. Eul liric ramane in intuneric, privirea fiind singurul mod de acces
catre misterul ritualului. Cadrul exterior intruneste motivul lunii si al
stelelor, elemente care se oglindesc trist in geamul iubitei, sugerand
natura, o stare de tristete a poetului. Personificarea ,,luna bate trist”
evidentiaza gravitatea scenei, melancolia si tristetea din momentul
incheierii ritualului. Sentimentul dominant în acest sonet este
singurătatea, care nu face decat să adâncească sentimentul neimplinirii
iubirii.
Eminescu este prin excelenţă un poet al iubirii şi naturii, căci, mai cu
seamă, cu poezia iubirii şi naturii din creaţia sa se produce acel salt uluitor
în dezvoltarea liricii noastre, lărgindu-i nemăsurat orizontul şi
îmbogăţind-o pe toate laturile, de la lumea ideilor şi atitudinilor până în
domeniul limbii, al simbolurilor şi muzicalităţii versurilor.
 In concluzie, poemul ,,Stau in cerdacul tau…” sustine idea iubirii ca
experienta superioara posibila, atat prin evocarea idealuluifeminin ca
prezenta concreta, cat si prin identificarea unei cai de acces la
complexitatea ritualului, privirea, ca prilej de cunoastere totala a
sentimentului de dragoste.