Va trebui să ne gândim la ceea ce i se poate întâm pla, în vremurile noastre, unui băiat care

se îndrăgosteşte de o fată. Imediat îi caută numele pe social media.

Dar se poate defini drept relaţie simplul fapt de a se mulţumi să citească tot ce se găseşte în
informaţiile şi în profilul virtual al acelei fete? Poate că el afirmă că este foarte îndrăgostit, că
ştie multe lucruri despre ea, dar adevărul este că numai relaţie nu are cum să fie cunoaşterea
anumitor informaţii: trebuie să devină întâlnire, schimb, dialog, adică relaţie.
Creştinismul nostru, uneori, este aşa: am acumulat atâtea informaţii despre Cristos,
dar nu înseamnă că ne-am pus în joc viaţa în manieră cu adevărat afectivă.

Cuvântul consecutiv lui „afectivă” este „efectivă”.

Trecerea trebuie să aibă loc astfel: de la o viaţă informativă la o viaţă afectivă; de la o viaţă
afectivă la oviaţă efectivă, adică reală.
Avem nevoie să ne fie reală Credinţa, şi nu doar pur şi simplu interioară

Foarte des însă, când se vorbeşte de convertire,se foloseşte o accepţie moralistă: „Cineva
se converteşteatunci când nu mai comite răul”. A nu comite rele poate fi o consecinţă a
convertirii, dar nu este convertirea însine şi per se; deoarece răul cel mai mare prezentat
înBiblie nu este a păcătui, nu este nici a nu crede: cel mai grav rău în Biblie este idolatria.

Răsfoind Vechiul Testament şi mai ales istoria poporului lui Israel, imediat se observă un
trib aparte. Estetribul preoţesc, acela al lui Levi, care nu are dreptul la nicio bucată de pământ.
Are drept de moştenire, dar într-o formă cu totul specială. Dumnezeu îi spune tribului lui
Levi: „Eu sunt moştenirea ta”. Se înţelegeacum mai bine inspiraţia cuvintelor din Psalmul 16:
„Domnul este partea mea de moştenire şi cupa mea [cu sorţi], tu eşti acela care ai în mână
soarta mea” (Ps 16,5).

Isus i-a răspuns: „Adevăr, adevăr îţi spun: dacă cineva nu se naşte din apă şi Duh,nu poate
să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (In 3,2-5).
Împărăţia lui Dumnezeu nu este rodul discuţiilorsau al raţionamentelor, al calculelor, al
planificărilorsau al proiectelor. Împărăţia lui Dumnezeu este rodulunei viziuni care vine de la
cel care se renaşte de Sus.
 „Aşa a voit Dumnezeu”. Nu, voinţa lui Dumnezeu este viaţa. Te vezi mort, eşti mort, dar
din acest moment săîncepi să te încrezi în mine! Şi este frumos cum de la un anumit punct ne
dăm seama că tot acel parcurs demoarte şi faliment este reumplut de sens de cătreDomnul, cel
care ne-a purtat la o convertire mai radicală, ca şi cum ar vrea să ne spună: „Era unica manieră
pe care o puteam folosi pentru a putea să te am dinnou cu mine”.

acest accident de parcurs este fatal: fiica lui Iair moare. „Nu îl mai deranja pe Învăţător
pentru că fiica ta a murit”. Ce lucru estemai ineluctabil decât moartea? Ce este mai sigur
decâtmoartea? Nimic. Ce se poate face în faţa morţii? Nimic.Şi Isus îşi fixează ochii în ochii
acelui om, ai acelui tatăcare a pierdut totul, şi îi spune: „Tu continuă doar săai Credinţă”. Şi
repornesc la drum către casă. Iată cineeste umil: Iair.

Uneori ne simţim la mila evenimentelor. În timpul lui Isus, ce percepţie se putea avea
despre realitate?Cine părea că deţinea comanda cu adevărat, cine păreacă avea în mâini
destinele? Roma, Cezar, Irod, şi cusiguranţă nu Providenţa sau Harul lui Dumnezeu. Şitotuşi,
după două mii de ani, ce putem constata? Că înciuda faptului că se părea că Roma va
comanda mereu, sau că Irod va avea mereu doar victorii, exista un proiect al Harului lui
Dumnezeu care îşi făcea spaţiu înmijlocul violenţei, al egoismului, în mijlocul voinţei
demoarte şi al voinţei de a comanda a acestor mari numiţimai sus. Acest fapt ar trebui să ne
însenineze: în ciudaumanităţii noastre, în ciuda faptului că se interpun înviaţa noastră atâtea
obstacole, atâţia Irozi, atâţia Cezaripe care îi purtăm înăuntru, Harul lui Dumnezeu îşiface
spaţiu şi înaintează şi ne conduce, şi ne face săspunem aşa cum cântăm în noaptea de Paşti:
„O, fericită vină, care ai meritat un Răscumpărător atât de mare!”