ACADEMIA MILITARĂ A FORŢELOR ARMATE

„ALEXANDRU CEL BUN”

FACULTATEA ŞTIINŢE MILITARE
CATEDRA ARTĂ MILITARĂ

FUNDAMENTE ALE ŞTIINŢEI MILITARE

CURS DE LECŢII
(material didactic)

CHIŞINĂU – 2014
1
 Responsabil de ediţie: colonel (r) conferenţiar universitar
doctor în ştiinţe militare Gheorghe MEREUŢĂ

Redactori: căpitan M.Cujba, pl.major V.Gîrneţ

Manualul de faţă cuprinde probleme privind evoluţia ştiinţei militare universale şi

naţionale, în toate etapele de dezvoltare a societăţii, evoluţia fenomenului militar contemporan,
precum şi dezvăluie perspectiva modernizării artei militare, a viitorului război şi determinarea
nomologică a acestuia, prefigurarea unui nou mediu de securitate în schimbare. De asemenea,
manualul cuprinde evoluţia gândirii militare, care au revoluţionat ştiinţa militară modernă,
precum şi propune soluţii şi strategii privind înţelegerea şi însuşirea multor componente ale
ştiinţei militare. Manualul este destinat pentru pregătirea studenţilor militari, precum şi pentru
cadrele militare de ofiţeri.

2
 Tema 1: FUNDAMENTE ALE ŞTIINŢEI MILITARE ŞI FENOMENOLOGIA
RĂZBOIULUI. CONCEPTUL DE ŞTIINŢĂ MILITARĂ

1. Ce este ştiinţa militară

2. Conceptul de ştiinţă militară
3. Obiectul de studiu al ştiinţei militare
4. Misiunile ştiinţei militare

1. Ce este ştiinţa militară

A şti înseamnă a cunoaşte, a avea cunoştinţe din domeniul respectiv, adică din filosofia
deciziei politice cu privire la război, din filosofia şi fizionomia războiului şi a acţiunii militare.
A şti să faci înseamnă, deopotrivă, a cunoaşte şi a aplica.
A şti ce să faci înseamnă a cunoaşte scopurile şi obiectivele acţiunii, precum şi arhitectura
ei.
A şti cum să faci înseamnă a stăpâni legile, principiile, regulile şi metodologia acţiunii
respective, ştiinţa procesuală a acţiunii.
Ştiinţa este implicată în toate. Nu există nimic durabil, creat de oameni, pe această planetă
care să nu se fundamenteze pe cunoaşterea ştiinţifică, pe ştiinţă. Ştiinţa este, deci, argument şi
fundament, conexiune şi structură de rezistenţă ale oricărui sistem şi proces care se nutresc din
cunoaştere. Fără ştiinţă, nimic nu este posibil, nimic nu poate sta sub semnul duratei.
Ştiinţa este, deopotrivă, acumulare de cunoştinţe, sistem de valori, reţea de cunoştinţe,
logică şi metodă în acţiunea umană. Omul este din ce în ce mai mult un hommo scientificus.
Societatea viitoare va fi mai mult decât o societate informaţională, va fi o societate a
cunoaşterii, mai exact, o societate a cunoaşterii ştiinţifice, o societate epistemologică.
Ştiinţa gândirii umane este logica. Ştiinţa sufletului uman este psihologia. Ştiinţa vieţii este
biologia. Ştiinţele existenţei şi ale fiinţei umane sunt, deopotrivă, ştiinţele cunoaşterii –
matematica, fizica, chimia, biologia, istoria, politologia, psihologia etc. – şi ştiinţe ale
cunoaşterii naturii – geografia, geomorfologia, meteorologia, cosmologia, astronomia etc., dar
toate acestea n-au relevanţă decât în procesul cunoaşterii şi acţiunii umane.
Toate aceste ştiinţe se regăsesc, într-o formă sau alta, şi în ştiinţa militară, care îşi pierde
calitatea ei de ştiinţă particulară, de ştiinţă individuală, şi devine o ştiinţă de sinteză şi, în acelaşi
timp, o ştiinţă utilizatoare, o ştiinţă a acţiunii, o ştiinţă care se foloseşte masiv de celelalte ştiinţe.
Societatea viitorului va fi o societate sută la sută dependentă de ştiinţă, va fi o societate
ştiinţifică. Şi, în acelaşi timp, creativă, artistică.
Tot ce ţine de acest spaţiu al cunoaşterii şi de cel al acţiunii are ca fundament şi,
deopotrivă, ca structură de rezistenţă ştiinţa, cunoaşterea. Ea constituie, dealtfel, şi cel mai
important suport al creaţiei, al artei. Pentru că nu poate exista creaţie acolo unde nu există ştiinţă.
Termenul de ştiinţă este generalizator, este generic. Ştiinţa este eminamente un rezultat al
cunoaşterii şi un imbold al cunoaşterii. Societatea omenească se întemeiază pe ştiinţă, este
dependentă de ştiinţă. Omul – chiar şi cel ignorant – nu mai poate trăi în afara ştiinţei. Tot ce
face el – de la construcţie la distrugere, de la colaborare la confruntare şi la război – se bazează
pe ştiinţă. Fiecare activitate are ştiinţa ei, adică principiile, regulile, conceptele şi metodologia ei
şi, în acelaşi timp, foloseşte efectul integrator al celorlalte ştiinţe.

2. Conceptul de ştiinţă militară

Există numeroase ştiinţe ale păcii, dar şi numeroase ştiinţe ale războiului. Războiul, oricât
de iraţional ar părea – în sensul numeroaselor efecte distructive şi al implicaţiilor greu de
controlat şi de gestionat – nu poate fi scos în afara ştiinţei, dimpotrivă, tocmai el este cel care,
de-a lungul timpurilor, a stimulat cercetarea ştiinţifică, ştiinţa. Aşa a fost mereu şi, cu regret, se
pare că aşa va fi şi în continuare, chiar dacă în noua epocă – pe care convenim s-o denumim a
războiului bazat pe reţea – se pare că războiul, devenind din ce în ce mai mult o afacere, capătă

3
şi alte conotaţii şi determinări, îndeosebi economice, decât cele tradiţionale. El îşi extrage
mijloacele nu doar din ştiinţa şi tehnologia militară, ci şi din cele care nu sunt direct militare, dar
care influenţează masiv domeniul militar şi chiar tind să înlocuiască ceea ce numim ştiinţa
militară.
Este doar o aparenţă, care se promovează uneori excesiv, tocmai pentru a îndepărta
fenomenul război de o anume ştiinţă a războiului (întrucât el devine o afacere) şi a-l apropia de
ştiinţele nerăzboinice, nemilitare. În realitate, războiul îşi păstrează aproape intactă ştiinţa sa, cu
menţiunea că o astfel de ştiinţă nu se mai reduce la principiile directe ale pregătirii nemijlocite a
forţelor, mijloacelor şi acţiunilor militare şi la desfăşurarea lor, ci face apel la tot ceea ce există
astăzi pe planetă şi poate fi folosit în război, de la ştiinţa politică, la ştiinţa informaţiei, de la
ştiinţa microbiologică la cea geomorfologică. De fapt, războiul şi-a extins sfera sa de cuprindere
cu mult în afara confruntării militare, în afara campaniilor şi bătăliilor.
Nici această constatare nu este foarte nouă. Cu mai bine de două milenii în urmă, indianul
Kotilya, în cele 15 cărţi ale operei „Arthashastra”, dintre care 10 sunt consacrate diplomaţiei,
economiei şi războiului, arată adevăratele scopuri şi dimensiuni ale războiului. El scrie: „Să
menţin pacea şi să ruinez întreprinderile adversarului prin întreprinderile mele care reuşesc din
belşug; să scot avantaj din propriile-mi întreprinderi care reuşesc din plin, sau din cele ale
adversarului”; “Datorită încrederii (pe care o inspiră) păcii, voi ruina întreprinderile adversarului
prin metode (reguli), prin (metode) secrete şi prin spioni”; “Datorită activităţii mele care va
aduce beneficii mai mari, facilitând (muncitorii) prin ajutoare şi exonerări de impozite, voi atrage
în folosul meu un val de oameni care vor face să funcţioneze întreprinderile adversarului”.
De asemenea, Sun Tzî în celebra sa lucrare „Arta războiului“ notează:
„Mai întâi, păstrează-ţi ţara şi drepturile care decurg de aici şi numai după aceea cucereşte
ţara inamică; asigură liniştea oraşelor naţiunii tale; tulburarea liniştii oraşelor inamice este o
soluţie de ultimă instanţă – iată esenţialul; a proteja contra oricărei insulte satele prietene este
prima ta datorie; invadarea satelor inamice nu se justifică decât în caz de necesitate; casele şi
cătunele ţăranilor tăi să nu fie supuse nici celei mai mici primejdii, iată ce merită atenţia ta;
devastarea instalaţiilor agricole ale inamicului este o acţiune pe care numai tu poţi s-o ai în
vedere.“
Totdeauna războiul a făcut apel la tot ce era mai avansat pe planetă pentru a fi folosit în
confruntarea armată, numai că, în epocile anterioare, acest „tot“ îi aparţinea aproape în
întregime. Astăzi, acest „tot“ – în sensul de tot ce înseamnă ştiinţă, tehnologie, nanotehnologie
etc., inclusiv cercetarea ştiinţifică în domeniile respective – este diseminat în întreaga societate şi
pe întreaga planetă. De aceea, ştiinţa militară nu mai poate rămâne foarte pură, ci devine din ce
în ce mai mult o ştiinţă integratoare, care acaparează şi organizează în sistem, în interes propriu,
care captează şi capturează, care stimulează şi foloseşte. Acest lucru ar putea fi, probabil, şi unul
dintre motivele pentru care, la nivelul alianţelor şi coaliţiilor, nu se mai pune un accent atât de
mare pe studierea oarecum izolată, privilegiată, a ştiinţei sau a ştiinţelor militare, ci se apelează
la metode integrative, operaţionale, în care se urmăresc nu atât înlănţuirile cauzale, cât
desfăşurarea efectelor. Mai mult ca oricând, trece în prim plan efectul. La urma urmei, efectul
este cel care contează. De aceea, ştiinţa militară devine tot mai mult un fel de „cutie neagră“,
întrucât nu ea contează, nu ea trece în prim plan, ci efectele care se obţin.
Nici această aserţiune nu este nouă. Dintotdeauna războiul s-a bazat pe efecte. Înaintea
campaniilor şi bătăliilor a fost pus efectul. Numai că efectul a avut, în epocile anterioare, un
caracter limitat. Astăzi el tinde să devină nelimitat, să fie scăpat de sub control.
De aceea, mai mult ca în epocile anterioare, în zilele noastre însuşi efectul trebuie pus sub
control. Ştiinţa militară, chiar dacă este doar o „cutie neagră“ (în sensul că nu oricine poate avea
acces la conceptele şi mijloacele ei, ci doar specialiştii), trebuie să găsească răspuns la întrebările
acute care se pun cu privire la gestionarea efectului.
Această aserţiune s-ar putea reduce la o schemă foarte simplă, cunoscută de când e lumea:
Ce? Când? Cu ce? Cu ce costuri? Cu ce efecte?

4
 Din această ecuaţie lipseşte o întrebare: Cum? La această întrebare răspunde, în mare
măsură, ştiinţa militară. Ea oferă un sistem flexibil de legi, principii, norme şi reguli, de teorii şi
valori care stau la baza unei arhitecturi acţionale eficiente. Numai că ştiinţa militară nu rămâne în
turnul ei de fildeş (n-a avut niciodată aşa ceva), ci se află în contactul nemijlocit cu acţiunea, cu
viaţa. Am putea spune că este o ştiinţă operaţională, care generează concepte acţionale.
Caracteristicile fundamentale ale ştiinţei militare în prezent şi, cu atât mai mult în viitor, se
referă la:
 ieşirea din categorii stricte;
 integralitatea;
 interdisciplinaritatea;
 informatizarea;
 deplasarea spre tehnologie;
 sporirea dimensiunii operaţionale;
 eficienţa.
3. Obiectul de studiu al ştiinţei militare
Ştiinţa militară şi-a avut şi îşi are obiectul ei de studiu: componenta militară a acţiunii
umane şi, în principal războiul, dar nu doar războiul. Totuşi, studierea războiului ca fenomen
social complex – polemologia – rămâne una dintre componentele importante ale ştiinţei militare.
Trebuie să se ţină însă seama de noua arhitectură a războiului, condiţionată de:
 determinările complexe din epoca în care ne aflăm;
 restricţiile şi limitele care dirijează acest fenomen social complex pe coordonate
necunoscute până acum, cum ar fi cele informaţionale, cele cosmice, cele ale spaţiului undelor,
cele mediatice şi cele geofizice;
 noile descoperiri în ceea ce priveşte dezvoltarea, în timp şi spaţiu, a proceselor sociale şi
militare;
 dinamica ipotezelor, a experienţelor şi lecţiilor învăţate etc.
De aceea, ştiinţa militară nu poate fi înlocuită, ci doar completată, scoasă adică dintr-o
anume izolare, dintr-o izolare relativă, şi integrată în sistemul cunoaşterii ştiinţifice generale,
într-o epistemologie a acţiunii. Ea face parte nemijlocită din latura ştiinţifică a
managementului strategic de modernizare a societăţii, într-un mediu complex, conflictual,
dominat de anomalii şi crize de tot felul, cu evoluţii nelineare, imprevizibile şi chiar haotice.
Este vorba de o nouă etapă în arta militară, caracterizată de revoluţionarea complexă a
domeniului militar, de aşa-numita revoluţie în probleme (afaceri) militare (RMA).
Ştiinţa militară a fost şi este încă înţeleasă, în general, ca un „ansamblu de cunoştinţe
referitoare la domeniul războiului (conflictului armat), cu preponderenţă la lupta armată pregătită
şi desfăşurată în cadrul acestuia“.
Dar războiul devine o noţiune din ce în ce mai complexă. El nu mai poate fi redus doar la
dimensiunea violentă a confruntării, la conflictul armat. Dintotdeauna războiul a fost o soluţie
sau o opţiune politică, deci un mijloc al politicii, şi anume mijlocul ei de forţă, mijlocul ei
violent. Când toate celelalte mijloace (dialogul, diplomaţia, presiunea, descurajarea, avertizarea,
ameninţarea etc.) s-au epuizat, s-a recurs la ultima şi la cea mai riscantă dintre soluţii: războiul.
Totuşi, deşi este considerat ca un mijloc sau ca un instrument al politicii, şi anume al politicii de
forţă, războiul este mult mai mult decât o astfel de politică.
Războiul nu poate fi redus la un summum al politicii, nici la o politică in extremis sau la un
extremism politic, întrucât acest fenomen are foarte multe determinări, unele dintre ele eşalonate
în timp, altele definite pe caracteristicile fiinţei, comunităţii şi activităţii umane, pe relaţiile
dintre oameni şi entităţile umane.
Aşadar, războiul este un fenomen foarte complex, care nu poate fi redus la o bătălie, la una
sau mai multe campanii şi nici măcar la un interval închis, definit pe o mulţime a confruntărilor
violente. Războiul face parte din viaţa oamenilor şi a comunităţilor umane şi, deşi nu trebuie luat
ca o fatalitate, are o mulţime de determinări obiective, unele situate în sisteme bine

5
individualizate, altele în procese haotice în care un rol esenţial îl are regula sau legea variaţiei
condiţiilor iniţiale.
Relaţiile dintre oameni şi mai ales cele dintre comunităţile umane, dintre entităţile umane,
care, în esenţa lor, sunt politice (în sensul că ţin de un ansamblu de interese), se construiesc
mereu, sunt dinamice şi complexe. Sfera lor de cuprindere este foarte largă şi, de regulă, fluidă.
Există relaţii de colaborare, de parteneriat, de alianţă, de coaliţie, dar şi relaţii de concurenţă, de
confruntare, unele cu soluţii în dialogul politic, economic, financiar etc., altele de la un capăt la
altul conflictuale. Aceste relaţii nu sunt imuabile, nu sunt definitive. Nici parteneriatele, nici
colaborările nu sunt veşnice. Şi nici confruntările nu sunt permanente. Este posibil ca, în fiecare
parteneriat şi în fiecare relaţie de colaborare, să se ascundă intenţii de concurenţă sau de
confruntare. De asemenea, este foarte posibil ca, în anumite împrejurări, confruntarea şi
conflictul să aibă ca soluţie de ieşire temporară sau de durată dintr-o astfel de stare, colaborarea
sau parteneriatul. În funcţie de o mulţime de factori, relaţiile de parteneriat, de colaborare sau de
confruntare dintre oameni şi dintre entităţi umane se transformă unele în altele.
Aceste realităţi, precum şi anumite statistici în ceea ce priveşte raportul dintre perioadele
de pace şi perioadele de confruntări şi războaie, i-au făcut pe unii să afirme că războiul este
permanent, cu treceri intempestive de la fazele de aşteptare (liniştită, activă sau îngrijorătoare) la
o atitudine tensionată şi, în ultima fază, la confruntare violentă, iar pacea este relativă, definindu-
se pe intervalul de aşteptare sau pe cel care precede aşteptarea. Odată cu atitudinea tensionată,
starea de pace devine îndoielnică, deosebirile sunt din ce în ce mai accentuate, devin opoziţii, iar
opoziţia se transformă, de cele mai multe ori, în conflict.
Pornind de aici, ar rezulta că scopul păcii n-ar fi altul decât refacerea în urma unei
confruntări violente şi pregătirea în vederea celei care urmează. Această aserţiune nu este o
simplă metaforă, ci o realitate confirmată de întreaga istorie a omenirii, în care perioadele de
pace alternează cu cele de confruntare armată violentă, confruntarea fiind identificată cu ceea ce
se numeşte război.
În realitate, confruntarea armată violentă, soldată totdeauna cu pierderi de vieţi omeneşti şi
distrugeri, nu este decât un maximum al războiului, un vârf al traiectoriei, un seism, o descărcare
de energii acumulate. Războiul nu trebuie însă redus la acest vârf al traiectoriei, pentru că ar fi
lipsit de suportul lui (vârful este o etapă sau un punct dintr-o evoluţie), de ceea ce îl generează şi
îl întreţine. Războiul trebuie analizat şi înţeles, în toată complexitatea lui, ca o succesiune de stări
dinamice, de treceri mai mult sau mau puţin bruşte de la o stare la alta, deci nu linear şi
previzibil, ci non-linear şi foarte greu de anticipat. Despre război ştim doar că există, că face
parte din viaţa oamenilor. Referitor însă la cauzele care îl generează, la configuraţia, filosofia şi
fizionomia lui, la probabilitatea izbucnirii lui, la traiectul pe care îl va urma, nu se pot şti, în mod
categoric, foarte multe lucruri. Mai exact, cu cât ştim mai multe lucruri despre fenomenul război,
cu atât ne dăm seama cât de puţine ştim şi cât de numeroase sunt necunoscutele.
Analiza războiului se face, de regulă, post-factum. Scopul oricărei analize este, în primul
rând, acela de a asigura crearea unor premise pentru înţelegerea şi pregătirea războiului viitor,
adică a părţii celei mai dinamice şi mai dramatice a confruntării, a vârfului de traiectorie
(confruntarea armată) a războiului.

4. Misiunile ştiinţei militare

Ştiinţa militară nu este altceva decât acea ramură a ştiinţei care se ocupă de identificarea,
localizarea, definirea şi cunoaşterea acestei traiectorii, adică a cauzelor, legilor şi legităţii
fenomenului război, a acţiunii militare în general, a împrejurărilor care îl favorizează, care
determină sau impun acţiunea militară, a condiţiilor care îl generează, a momentelor care îl
declanşează, mai precis, care determină etapa sau etapele de confruntare armată violentă, a
efectelor şi implicaţiilor.
„Teoria nu are o finalitate practică: ea nu furnizează reţete, ea este obligatoriu mediatizată
prin doctrină“. Dar ştiinţa militară se află, ca suport, în toate componentele artei militare:
 în istoria artei militare;

6
  în geografia militară;
 în geostrategie;
 în medicina militară;
 în logistica militară;
 în tehnologia militară;
 în strategie;
 în domeniul operativ;
 în tactică;
 în acţiunea militară;
 în acţiunea civil-militară;
 în acţiunea post-conflict sau post-război.
Cu alte cuvinte, ştiinţa militară nu este doar teorie militară, ci devine tot mai pronunţat,
sistem de sisteme, adică un metasistem care integrează în acelaşi spaţiu cele trei mari
componente ale sistemelor dinamice militare:
 teoria militară;
 practica militară;
 arta războiului şi luptei armate.
De asemenea, ştiinţa militară se află în toate nivelurile artei militare, inclusiv în cel
decizional, care este totdeauna cel politic:
 politic;
 strategic;
 operativ;
 tactic.
Ştiinţa militară, în ansamblul ei, dar şi în componentele ei, este interdisciplinară. În ea se
regăsesc, deopotrivă, atât ştiinţele tradiţionale – matematica, fizica, chimia, biologia, biofizica
etc., cât şi noile ştiinţe ale microsistemelor, macrosistemelor şi proceselor.
Ştiinţa nu mai este un simplu instrument. Dealtfel, ştiinţa n-a fost niciodată un simplu
instrument, cu atât mai puţin ştiinţa militară, care se prezintă ca o ştiinţă de sinteză, ca o ştiinţă
sinergică. Ea a fost totdeauna o lucrare care a pregătit omul pentru a crea, pentru a genera valori.
Astăzi, ea devine din ce în ce mai mult un fel de factotum, fiind omniprezentă şi omnipotentă. Ea
este chemată să rezolve milioane de probleme din spaţiul prevenirii, descurajării şi confruntării
militare şi nu numai militare, iar lucrul acesta nu mai este la îndemâna oricui. Toţi militarii
(evident, cei instruiţi ca atare) pot acţiona într-un război bazat pe reţea, dar foarte puţini dintre ei
înţeleg arhitectura extremede complexă şi de complicată a structurilor şi infrastructurilor unui
astfel de război. În acest caz, militarii – cei care acţionează efectiv – şi nu numai militarii, pentru
că războiul şi acţiunea din spaţiul confruntării s-au extins deja la conceptul civil-militar, se află
la ieşirea dintr-o cutie neagră, pe fluxul efectelor ei. Cu alte cuvinte, ştiinţa militară (care, pentru
foarte mulţi dintre ei rămâne inaccesibilă), generează un suport de comportament adecvat
situaţiei. Luptătorul are acces la informaţie în timp real, dar el nu ştie totdeauna mecanismul
extrem de complex de generare a acestei informaţii.
În vederea pregătirii sau prevenirii războiului, toate naţiunile îşi iau măsurile pe care le
consideră corespunzătoare. Şi acest lucru ţine de politica lor de securitate şi apărare. Una dintre
acestea se referă la constituirea de organizaţii şi organisme internaţionale şi de alianţe.
Organizaţiile şi organismele internaţionale sunt restrictive, alianţele sunt active, preventive
şi disuasive. Principiile lor de funcţionare sunt de esenţă politică, dar structurarea, organizarea,
definirea competenţelor, a sistemelor acţionale complexe presupun o dimensiune ştiinţifică
remarcabilă. Ştiinţa de constituire, consolidare şi funcţionare a alianţelor şi coaliţiilor este, fără
îndoială, una de sinteză, deopotrivă politică şi militară, cu trimiteri semnificative la politologie,
sociologie, economie, finanţe, management, ştiinţe exacte, tehnologie, nanotehnologie,
polemologie şi artă militară, îndeosebi în dimensiunea lecţiilor învăţate.

7
 Alianţa este mai mult decât un parteneriat extins, este o entitate, o construcţie cu
arhitectură complicată şi geometrie variabilă, dar care nu iese din parametrii iniţiali conveniţi.
Pentru a dura şi a fi eficientă, o alianţă are nevoie de o structură de rezistenţă foarte solidă, iar
această structură – în esenţa ei politică, bazată adică pe interese – are absolută nevoie atât de un
concept politic integrator, cât şi de o dimensiune ştiinţifică de sistem şi de metodă pentru
realizarea efectivă a respectivei arhitecturi. Este cazul Alianţei Nord-Atlantice, dar, în mare
măsură, şi cel al Politicii Europene de Securitate şi Apărare Comună.
Modernizarea ştiinţei militare. Noua revoluţie în domeniul militar (RMA) şi rolul ei
în ştiinţa militară (RMA - Revolution in Military Affairs)
Ştiinţa militară nu mai poate fi redusă la domeniile sau la componentele artei militare. Fără
a exclude această tradiţională categorisire, trebuie să ne întoarcem la obiectul ştiinţei militare –
studierea legilor şi principiilor războiului, ale acţiunii militare, în general, şi să încercăm să
identificăm care sunt suporturile şi mecanismele sale acum.
Toate ţările care fac parte din NATO, ca şi cele care nu fac parte din Alianţă, studiază
istoria artei militare, geografia militară, geostrategia, strategia, arta operativă, tactica, logistica,
managementul militar etc. Unele dintre acestea au conotaţii specifice, sunt strâns legate de un
patrimoniu, de o anumită experienţă, de anumite sisteme de valori, de mare importanţă în plan
naţional. Ele dau identitate şi forţă şi nu pot lipsi din sistemul de pregătire a unei naţiuni pentru
momente dificile, pentru situaţii-limită, inclusiv pentru război. În Statele Unite ale Americii, spre
exemplu, se studiază istoria militară, se reproduc, la scară 1/1 bătăliile de pe teritoriul american
etc. Dar tot aici există cea mai dezvoltată cercetare ştiinţifică în domeniul strategiei, artei
operative şi tacticii, în cel al armamentelor şi sistemelor de arme non-letale şi neconvenţionale,
în managementul crizelor şi conflictelor armate etc. În toate ţările europene, în Rusia, în China,
în India, se acordă atenţie studierii istoriei artei militare, dar şi ştiinţelor foarte moderne, cu
aplicaţii în domeniul militar.
Un raport întocmit de Adunarea Parlamentară a NATO citează o definiţie concludentă dată
revoluţiei în probleme militare (Revolution in Military Affairs, RMA) de Andrew Marshall,
director al Oficiului de Evaluare din Departamentul american, astfel: „O revoluţie în probleme
militare (RMA) este o schimbare de fond în natura războiului, determinată de aplicarea
inovatoare a noilor tehnologii care, combinate cu schimbările profunde ale doctrinei militare şi
conceptelor operaţionale şi organizaţionale, modifică radical caracterul şi conducerea operaţiilor
militare.“
Conceptul sistem de sisteme aparţine strategiei integrale şi presupune integrarea prin
C4I2SR (comandă, control, comunicaţii, computer, intelligence, informaţii, supraveghere,
recunoaştere) a unor sisteme şi subsisteme (armament, forţe, logistică, infrastructuri, cultură
strategică şi chiar sisteme politice şi juridice) într-un tot căruia RMA îi asigură o funcţionalitate
unitară şi deosebit de eficientă.

Doctrina sistemelor C4 pentru operaţiile militare întrunite şi multinationale

Dezvoltarea tehnică şi ştiinţifică contemporană influenţează într-o măsură însemnată
organizarea şi funcţionarea structurilor militare şi, în mod deosebit, planificarea, desfăşurarea şi
comanda acţiunilor militare în spaţiul de luptă modern, suprasaturat de tehnică de luptă,
armament şi sisteme electronice.
În acest context, se remarcă unele direcţii: de modernizare a annatelor care vizează
concentrarea activităţilor pentru asigurarea formaţiunilor luptătoare cu sisteme specifice de
comandă şi control; de realizare a interoperabilităţii acestora; de optimizare a activităţilor de
colectare, prelucrare, stocare, distribuţie şi protecţie a informaţiilor; de realizare şi de menţinere
a supremaţiei electromagnetice; de achiziţie a sistemelor C4I (Comandă, Control, Comunicaţii,
Computere şi Informaţii) integrate; de digitizare a spaţiului de luptă etc, care asigură comanda şi
controlul acţiunilor militare în timp real sau aproape real.

8
 Comanda, controlul şi sistemele C4
Comanda forţelor întrunite într-un conflict militar reprezintă un proces de intensitate
ridicată şi de competitivitate crescută.
Comandantul forţei întrunite trebuie să elaboreze decizii complexe şi în situaţii dificile,
într-un mediu cu un înalt nivel de incertitudine şi risc, precum şi în timp scurt.
Comanda reprezintă mai mult o activitate de management al informaţiilor în comparaţie cu
misiunile dificile şi complexe ale structurilor organizatorice luptătoare.
Sistemele de comandă, control, comunicaţii şi computere (C4) care sprijină forţele armate
ale României trebuie să aibă capacitatea de a se adapta rapid la cerinţele entităţilor operaţionale,
de a asigura cele mai importante informaţii în locul unde sunt solicitate, de a permite ajungerea
acestora, în forma cerută şi în timp oportun, la utilizatori.
Obiectivul fundamental al sistemelor C4 este acela de a asigura informaţii decisive,
relevante şi în timp util la eşaloanele interesate, pentru a permite forţelor să le valorifice în
îndeplinirea obiectivelor, în toate formele acţiunilor militare.

Rolul şi funcţiile sistemelor C4

Noţiuni generale. De-a lungul timpului, evoluţia sistemelor de comandă şi control a
permis comandanţilor să menţină unitatea de efort în valorificarea capacităţilor forţelor
subordonate, în locurile şi momentele potrivite, şi să obţină succesul scontat.
Două caracteristici au rămas neschimbate: factorul uman şi cerinţa de informaţii relevante,
oportune şi precise.
Factorul uman s-a impus prin abilităţile sale de a selecta ceea ce este important, a reţine
ceea ce este esenţial şi a reacţiona în concordanţă cu informaţiile dobândite.
În zilele noastre, perfecţionarea tehnologiilor utilizate în asigurarea mobilităţii trupelor,
perfecţionarea sistemelor de armament, de senzori şi sistemele C4 contribuie, în continuare, la
reducerea timpului de acţiune şi a controlului spaţiului de luptă, la creşterea ritmului de ducere a
operaţiilor şi la generarea unui volum mare de informaţii. Dacă toate aceste elemente nu sunt
gestionate corespunzător, pot conduce la afectarea reacţiilor luptătorilor şi, în cele din urmă, a
unităţilor şi subunităţilor.
De aceea este importantă utilizarea sistemelor C4 care sunt proiectate şi realizate în ideea
de a potenţa capacităţile şi a compensa limitele umane obiective.

Rolul sistemelor C4 în asigurarea comenzii şi controlului

Pentru a înţelege rolul sistemelor C4 în sprijinul sistemului de comandă şi
control, acestea trebuie analizate dintr-o perspectivă comună.
Sistemul de sprijin al comenzii şi controlului asigură comandantului forţei întrunite
mijloacele necesare pentru exercitarea autorităţii şi conducerii forţelor subordonate şi a celor
primite în sprijin, în scopul îndeplinirii misiunii. Forţa întrunită utilizează informaţiile în
procesul de elaborare a deciziilor şi coordonare a acţiunilor care vor influenţa forţele
adversarului şi pe cele proprii, în avantajul celor din urmă.
Informaţiile integrează componentele forţei întrunite, permiţându-le să lucreze efectiv la
distanţe foarte mari. De aceea compunerea forţei întrunite determină cerinţe specifice privind
realizarea şi prelucrarea fluxului informaţional al acesteia.
Cerinţele informaţionale ale forţei influenţează structura generală şi configuraţia specifică
a sistemelor de sprijin ale comenzii şi controlului.
Sistemul de sprijin al comenzii şi controlului trebuie să acopere întreaga zonă de
responsabilitate a forţei întrunite, în scopul de a asigura mijloacele tehnice prin care comandantul
exercită comanda şi controlul pentru îndeplinirea obiectivelor misiunii.
Forţele şi mijloacele din sistemul de sprijin al comenzii şi controlului (de exemplu: pentru
recunoaştere, supraveghere, cercetare, coordonarea sprijinului de foc, control aerian, război
electronic, sisteme C4, management al senzorilor, cercetarea semnalelor de transmisiuni,
inducerea în eroare, sisteme spaţiale şi altele) trebuie să fie repartizate pe misiuni şi instalate

9
pentru a colecta, transmite, prelucra şi proteja informaţiile proprii, concomitent cu perturbarea
capacităţilor similare ale adversarului. Creşterea dependenţei forţelor militare moderne de
activităţile de comandă şi control prezintă unele vulnerabilităţi, care pot fi exploatate cu ajutorul
capacităţilor specifice existente în forţele întrunite. Războiul de comandă şi control urmăreşte să
interzică abilităţile adversarului de a comanda desfăşurarea şi întrebuinţarea forţelor,
concomitent cu protecţia forţelor proprii împotriva unor acţiuni similare, executate de către
adversar. Obiectivul principal este acela de a afecta unitatea de efort a adversarului şi de a
micşora capacitatea acestuia de ducere a operaţiilor simultan cu creşterea amplorii acestora la
nivelul forţei întrunite proprii.
În concluzie, forţa întrunită trebuie să dispună de informaţii pentru a putea desfăşura
operaţiile cu eficienţă. Aceste informaţii trebuie să fie relevante, esenţiale, oportune şi prezentate
într-o formă accesibilă, pentru a fi înţelese şi utilizate rapid de către luptător, pentru a acţiona
optim în scopul îndeplinirii misiunilor. Sistemul de sprijin al comenzii şi controlului reprezintă
instrumentul principal la dispoziţia comandantului forţei întrunite, utilizat pentru colectarea,
transmiterea, prelucrarea şi diseminarea (distribuţia) acestor informaţii.
Sistemele C4 asigură subsistemele de sprijin pentru schimbul informaţional şi elaborarea
deciziilor în cadrul procesului de comandă şi control al forţei întrunite.
Pe timp de război sau în situaţii de criză, sistemele C4 trebuie să asigure un flux de date
continuu, pentru a oferi informaţii, în timp real, în spaţiul de luptă, în orice loc şi în orice
moment, la cererea utilizatorilor.
Sistemele C4 au, de asemenea, un rol mai extins, de a asigura sprijin informaţional şi
pentru alte misiuni, în cadrul forţelor întrunite, cât şi al Ministerului Apărării Naţionale, formând
infrastructura informaţională generală a apărării.
Informaţiile. Informaţiile sunt constituite din date colectate din spaţiul de luptă, prelucrate
într-o formă utilizabilă. Din combinarea informaţiilor şi a contextului specific acestora, rezultă
idei sau cunoştinţe. Prin utilizarea judecăţii, cunoştinţele conduc la înţelegerea fenomenelor sau
situaţiilor din spaţiul de luptă.
Cerinţele informaţionale. Datele se obţin printr-o mare varietate de căi, de la senzori
(activi şi pasivi), de la sistemele C4, şi prin rapoarte privind situaţia operativă (tactică,
strategică), de la eşaloanele superioare, subordonate, vecine sau cu care se cooperează. Cerinţele
informaţionale trebuie interpretate şi aplicate în scopul valorificării datelor pentru cunoaşterea şi
înţelegerea situaţiilor din spaţiul de luptă modern. Personalul din comandamente şi luptătorii
înţeleg mai bine situaţiile operative, dacă acestea sunt prezentate sub formă de idei sintetice şi
imagini. Astfel, o imagine clară a intenţiei comandantului şi a situaţiei concrete din spaţiul de
luptă poate permite subordonaţilor să cucerească iniţiativa în ducerea operaţiilor întrunite.
Sistemele C4 au un rol deosebit de important în prelucrarea, transmiterea şi asigurarea
calităţii datelor necesare pentru satisfacerea cerinţelor informaţionale în întreaga forţă întrunită.
Calitatea informaţiei. Multe dintre sursele de informaţii sunt imperfecte şi susceptibile să
distorsioneze cunoaşterea situaţiei sau să inducă în eroare. Cele şapte criterii prezentate în tabela
de mai jos ne ajută să caracterizăm informaţiile din punct de vedere calitativ.

10
 Criteriile de calitate a informaţiilor
EXACTITATE
Informaţiile trebuie să redea cât mai exact situaţia reală
RELEVANTĂ
Informaţiile trebuie să fie utile pentru indeplinrea misiunii şi să reflecte întocmai
situaţia concretă
OPORTUNITATE
Informaţiile trebuie să fie disponibile în momentul necesar elaborării
deciziilor
UTILIZABILITATE
Informaţiile trebuie să foloseasă formate şi prezentări comune, uşor de înţeles şi
însuşit
COMPLETITUDINE
Informaţiile trebuie să fie integrate în contexul solicitat de către autoritatea ce
elaborează decizia
CONCIZIE
Informaţiile trebuie să conţină numai nivelul de detaliere cerut
SECURITATE
Informaţiile trebuie să fie accesibile şi să li se acorde protecţia adecvată acolo
unde se solicită

Fluxul informaţional. Fluxul informaţional trebuie să fie asigurat aproape instantaneu,

atât pe verticală (în structura ierarhică de comandă), cât şi pe orizontală (în cadrul relaţiilor de
cooperare) în întreaga structură organizatorică a forţei întrunite. Un exemplu de asigurare a
fluxului informaţional, în timp real, în spaţiul de luptă, este prezentat în figura ce urmează. Toate
nivelurile ierarhice de comandă trebuie să fie capabile să-şi extragă imediat informaţiile de care
au nevoie.
Informaţiile în timp real referitoare la spaţiul de luptă

Funcţiile sistemelor C4
Sistemele C4 asigură următoarele funcţii informaţionale:

11
 • culegerea - achiziţia sau obţinerea şi filtrarea iniţială a informaţiilor, în funcţie de
necesităţi şi priorităţi, şi conversia lor într-o formă adecvată pentru transmitere;
• transportul - vehicularea informaţiilor de la sursă spre dispozitivele adecvate pentru
prelucrare;
• prelucrarea - stocarea, accesul, manipularea, filtrarea şi fuziunea datelor pentru a produce
un minim esenţial de informaţii într-o formă accesibilă, pe baza cărora structurile luptătoare pot
acţiona cât mai rapid şi corect;
• diseminarea - distribuirea informaţiilor prelucrate către utilizatorii care le solicită;
• protecţia - asigurarea securităţii fluxului informaţional şi a prelucrării datelor, precum şi a
accesului numai al personalului autorizat la acestea.

Obiectivele fundamentale ale sistemelor C4

Obiectivele fundamentale ale sistemelor C4 sunt: realizarea unităţii de efort;
exploatarea tuturor capacităţilor forţei întrunite; localizarea corectă a informaţiilor
critice; fuziunea informaţiilor.
Realizarea unităţii de efort. Sistemele C4 trebuie să ajute o forţă întrunită şi elementele
sale de sprijin să combine ideile şi aprecierile comandanţilor şi personalului cu funcţii importante
în cadrul comandamentelor şi structurilor organizatorice subordonate. Astfel, se permite
exprimarea opiniilor cât mai multor experţi (specialişti) în activitatea de elaborare a deciziilor, în
comanda şi controlul operaţiilor în timp real sau aproape real şi, în final, îndeplinirea cu succes a
misiunilor primite.
Exploatarea tuturor capacităţilor forţei întrunite. Sistemele C4 trebuie să fie planificate
ca extensii ale simţurilor şi proceselor specific umane şi să ajute personalul militar în formarea
percepţiilor reale, să reacţioneze corespunzător la acestea şi să elaboreze decizii. Acestea permit
personalului de stat major să acţioneze eficient pe timpul operaţiilor cu ritm înalt de desfăşurare.
Sistemele C4 trebuie să aibă timp de răspuns cât mai mic, să fie uşor de înţeles şi de exploatat, în
special pe timpul rezolvării unor situaţii care implică un nivel ridicat de stres.
Localizarea corectă a informaţiilor critice. Sistemele C4 trebuie să aibă capacitatea de a
răspunde rapid la cererile de informaţii şi de aceea informaţiile trebuie stocate şi menţinute acolo
unde sunt necesare. Astfel, se reduc la minim întârzierile în transmiterea sau obţinerea
informaţiilor şi se micşorează nivelul de solicitare al reţelelor de comunicaţii.
Fuziunea informaţiilor. Sistemele C4 trebuie să asigure o imagine complexă şi precisă a
spaţiului de luptă, în funcţie de cerinţele personalului de stat major. Aceasta se realizează prin
fuziunea informaţiilor - reducerea la minim a volumului de informaţii util şi plasarea lor în mod
convenabil în cadrul sistemului, pentru a fi utilizate în funcţie de cerinţele operaţiei întrunite. Nu
se pune problema asigurării fuziunii informaţiilor pentru a satisface cerinţele tuturor luptătorilor.
Astfel, cu informaţii concise, precise, oportune şi semnificative se îmbunătăţeşte unitatea de
efort, se reduce nivelul de incertitudine, permiţând forţei întrunite să acţioneze ca un ansamblu
unitar, să exploateze în mod avantajos condiţiile din spaţiul de luptă modern şi să lupte mai
inteligent.
Bazele doctrinare ale sistemelor C4
Sistemele C4 trebuie să asigure un flux informaţional şi o prelucrare rapidă, stabilă şi
sigură a datelor care să permită schimbul de informaţii continuu între toate elementele structurale
ale forţei întrunite.
Un sistem de comunicaţii integrat trebuie să se realizeze de la autorităţile naţionale de
comandă (preşedintele statului, Consiliul Suprem de Securitate, primul ministru, ministrul
Apărării Naţionale) prin şeful Marelui Stat Major către şefii statelor majore de categorii de forţe
ale armatei şi comandanţii comandamentelor operaţionale subordonate.
Şeful Marelui Stat Major, prin şefii statelor majore ale categoriilor de forţe armate,
comandanţii comandamentelor operaţionale, ai altor comandamente şi agenţii, trebuie să se

12
asigure că la nivelul fiecărui eşalon există şi funcţionează sistemele C4, necesare pentru
îndeplinirea misiunilor primite individual sau la nivelul forţei întrunite.
Sistemele C4 eficiente sunt vitale pentru planificarea operaţiilor, pentru desfăşurarea
forţelor şi ducerea cu succes a acţiunilor militare întrunite. Toate activităţile care vizează
aspectele operaţionale, logistice şi informative depind de operativitatea sistemelor C4, care
reprezintă elementul central ce interconectează toate componentele forţei întrunite şi
permit comandanţilor şi statelor majore să exercite comanda şi controlul forţelor subordonate.
Comandantul forţei întrunite trebuie să urmărească elaborarea procedurilor şi standardelor
care să asigure interoperabilitatea şi compatibilitatea sistemelor C4. Sistemele C4 ale structurilor
organizatorice tactice trebuie să rămână sub comanda şi să răspundă operativ cerinţelor
impuse de comandantul forţei întrunite.
Din punct de vedere structural, sistemul C4I cuprinde:
• subsistemul de comandă şi control - constituit din structurile umane specializate în
exercitarea comenzii şi controlului forţei întrunite, pe baza misiunii primite, a datelor şi
informaţiile obţinute direct sau din baza de date relaţională a punctului de comandă;
• subsistemul informatic (reţelele de calculatoare) - reprezentat de ansamblul de
echipamente tehnice, software, metode, proceduri şi personal specializat, prin care se asigură
interconectarea fizică şi funcţională a tehnicii de calcul şi terminalelor aferente în vederea
prelucrării, conversiei, stocării şi diseminării datelor şi informaţiilor utilizate în procesele
informaţionale, în scopul accelerării activităţilor de comandă şi control;
• subsistemul de comunicaţii - constituit din echipamente tehnice, metode, proceduri şi
personal specializat, destinate pentru asigurarea interconectării tuturor componentelor sistemului
C4I şi transferului de informaţii între şi în interiorul structurilor de comandă şi control, precum şi
între componentele dispozitivului tactic (operativ, strategic) al forţei întrunite;
• subsistemul de informaţii - constituit din personalul, mijloacele şi tehnicile prin care se
obţin şi se prelucrează primar datele, se transmit informaţiile şi produsele informative
compartimentelor şi structurilor implicate în procesele de comandă şi control.
Un comandament care utilizează sisteme C4 se poate constitui în următoarele structuri
logice:
• un număr de celule funcţionale (controlul manevrei; sprijin de foc; apărare aeriană;
informaţii şi război electronic; logistică; mobilitate şi contramobilitate; comandă, control şi
comunicaţii) în cadrul unui centru de analiză şi selecţie a informaţiilor, care depinde de tipul
comandamentului şi de nivelul ierarhic al comenzii;
• un centru de decizie unde comandantul, sprijinit de persoanele cu funcţii importante,
analizează situaţia, formulează concepţia şi ordinul de acţiune;
• un centru de sinteză care asigură servicii informaţionale şi de comunicaţii celulelor
funcţionale şi centrului de decizie.
Reţelele de calculatoare reprezintă un ansamblu de echipamente, metode, proceduri,
software şi personal destinat realizării funcţiilor de prelucrare informaţională. Acestea utilizează
cele mai recente tehnologii, produse software moderne, echipamente tehnice comerciale, sisteme
expert, inteligenţă artificială etc.
Din punct de vedere tehnic, o reţea de calculatoare se compune din următoarele elemente:
• autospeciale de comunicaţii şi computere;
• staţii de lucru;
• staţie pentru managementul reţelei de calculatoare;
• interfeţe şi mijloace de comunicaţii etc.
• Reţeaua de calculatoare are ca element principal baza de date relaţională care realizează
funcţiile de prelucrare a informaţiilor, astfel:
• stochează informaţiile obţinute de la sursele de cercetare şi, în acelaşi timp, le transmite
celor interesaţi;
• integrează toate categoriile de informaţii pe timpul elaborării deciziei;
13
 • permite accesul autorizat al ofiţerilor din statul major la informaţii pentru utilizare şi
actualizare;
• asigură introducerea automată a datelor, elaborarea ordinelor de acţiune şi transmiterea
acestora la subordonaţi;
• înregistrează informaţiile sub formă grafică, de mesaje-text standard sau nestandardizate;
• permite scanarea documentelor, hărţilor şi fotografiilor;
• realizează conversia informaţiei grafice în informaţie alfanumerică şi invers;
• afişează informaţia grafică şi alfanumerică prin utilizarea compact-discurilor;
• actualizează informaţia grafică şi alfanumerică prin utilizarea unui editor de simboluri
convenţionale;
• tipăreşte scheme pentru elementele de dispozitiv care nu au posibilităţi de prelucrare
automată a datelor etc.
De asemenea, în reţea se pot utiliza şi programe de tip „office” pentru prelucrarea textelor
şi managementul informaţiilor multimedia, poştă electronică, prelucrări grafice interactive,
servicii INTERNET/INTRANET.
În sistemul C4 funcţionează un mecanism de replicare (transfer şi actualizare) a datelor de
la punctul de comandă de bază la cel de rezervă şi/sau înaintat, pentru a facilita preluarea
conducerii de la un alt punct de comandă în caz de nevoie (scoatere din funcţiune, mutare etc).
Sistemul de comunicaţii cuprinde:
• reţelele centrelor de comunicaţii de sprijin:
• reţele de comunicaţii de sprijin;
• reţele de comunicaţii ale punctelor de comandă;
• reţele radio pentru legături directe;
• reţele radio sol-aer;
• reţele radio cu comutaţie de pachete;
• subsistem pentru transferul mesajelor;
• internetul;
• subsistemul de management;
• subsisteme de logistică şi de mentenanţă;
• rezerva de comunicaţii.
Reţeaua de comunicaţii de sprijin este constituită din centre de comunicaţii de sprijin
interconectate prin fluxuri multicanal. Aceasta include şi sistemele radio de abonat mobil.
Din punct de vedere funcţional, reţeaua centrelor de comunicaţii de sprijin cuprinde:
mediul de transmisiune; comutaţia de circuite; comutaţia de pachete.
Mediul de transmisiune asigură interconectarea fizică a tuturor reţelelor componente,
precum şi cu alte reţele de comunicaţii. Ca suport de transmitere se utilizează mijloacele radio,
cablurile de fibră optică, cablurile metalice şi sistemele de satelit.
Schimbul de informaţii între luptători se face prin căi (legături) realizate pe unul sau mai
multe medii de transmisiune, prin care se interconectează dispozitivele terminale utilizate pentru
comunicaţii. Aceste căi pot fi punct la punct dacă comunicaţia are loc numai între doi utilizatori
sau punct la multipunct dacă aceeaşi cale serveşte un grup de abonaţi.
O conexiune se poate realiza pe mai multe căi de legături şi prin mai multe comutatoare.
Lărgimea benzii de frecvenţă şi alţi factori de natură tehnică limitează volumul de date care se
poate transfera printr-un mediu de transmisiune dat.
Comutaţia de circuite şi de pachete reprezintă componente funcţionale care asigură
conexiuni între utilizatorii reţelei de comunicaţii, în scopul utilizării în comun, simultan sau
alternativ a resurselor reţelei.
Comutaţia este procedeul prin care traficul de informaţii este dirijat (rutat) printr-o reţea de
medii de transmisiune în folosul comandamentelor, unităţilor şi luptătorilor. Comutaţia poate fi
manuală (realizată de către operator) sau automată. Ea poate servi abonaţii locali (dintr-un oraş,

14
bază militară, cazarmă) sau se poate realiza la nivelul unei reţele de sprijin (zonale). Se cunosc
două categorii de comutatoare: de circuite şi de mesaje. Primul tip realizează traficul telefonic, în
timp ce al doilea tip prelucrează comunicaţiile de date. Deşi computerele pot fi utilizate şi ca
dispozitive terminale, acestea îndeplinesc funcţii importante în realizarea comutaţiei şi
controlului sistemelor de comutaţie instalate pe mijloace terestre, navale, aeriene, precum şi în
cadrul sistemelor spaţiale (cosmice). Sistemele de comutaţie şi transmisiune controlate de
computere şi software specializat au condus la creşterea eficienţei în utilizarea resurselor
limitate, au permis un acces mai rapid al luptătorilor la acestea şi au mărit flexibilitatea
sistemelor de comunicaţii, care pot fi adaptate pentru a răspunde oricăror noi cerinţe, chiar
neprevăzute anterior. Această evoluţie este specifică arhitecturii sistemelor deschise.
Reţelele radio ale abonaţilor mobili asigură comutarea şi deservirea abonaţilor care,
datorită marei lor mobilităţi sau dispunerii izolate, nu pot beneficia de serviciile reţelei de centre
de comunicaţii de sprijin.
Reţelele de comunicaţii ale punctelor de comandă completează şi/sau cresc facilităţile
asigurate abonaţilor dintr-un punct de comandă pentru schimbul de informaţii între diferitele
compartimente ale comandamentelor, precum şi cu cele din alte puncte de comandă (ale
eşalonului superior, ale subordonaţilor, vecinilor şi celor cu care se cooperează). De asemenea,
acestea permit efectuarea activităţilor care vizează prelucrarea automată a informaţiilor necesare
pentru exercitarea comenzii şi controlului.
Structura tehnică a reţelei de comunicaţii a unui punct de comandă cuprinde: centrul de
comunicaţii; reţeaua locală de calculatoare; punctul de acces radio; terminale cu interfeţe pentru
toate tipurile de echipamente din reţeaua de comunicaţii şi calculatoare; aparatură de acces la
reţelele cu transmitere asincronă.
Dispozitivele terminale sunt componentele care se recunosc cel mai uşor. Telefoanele,
staţiile radio, aparatele fax, computerele, monitoarele, camerele video şi imprimantele sunt
dispozitive terminale utilizate pentru a transmite şi recepţiona informaţii. Traficul de informaţii
se efectuează sub forma vocii, datelor, mesajelor, imaginilor sau combinaţii ale acestora. Traficul
de informaţii poate fi secretizat (criptat) sau nesecretizat (în clar). Dispozitivele terminale
realizează conversia informaţiilor perceptibile pentru luptător într-un format adecvat pentru
transmiterea electronică şi invers.
Reţelele radio pentru legături directe asigură interconectarea centrelor de comunicaţii
ale punctelor de comandă, dublarea comunicaţiilor importante, legătura cu unii corespondenţi
care nu pot beneficia de serviciile stelei de comunicaţii de sprijin cu topologie distribuită
(grupuri izolate de utilizatori).
Reţelele radio sol-aer din zona acţiunilor de luptă sunt utilizate pentru conducerea
mijloacelor aeriene (controlul local al traficului aerian şi acţiunilor aviaţiei în sprijinul forţelor
terestre, recepţia rapoartelor de la aeronave, conducerea desantului aerian pe timpul zborului
etc).
Reţelele radio cu comutaţie de pachete asigură transmiterea pachetelor de date prin staţii
radio interconectate prin canale directe sau virtuale, suprapuse peste reţelele radio directe.
Subsistemul pentru transferul mesajelor este o componentă logico-funcţională prin care
se asigură servicii de mesagerie electronică: poşta electronică (text şi grafică) şi transfer de
documente.
Internetul reprezintă componenta logico-funcţională opţională care asigură accesul
utilizatorilor sistemului de comunicaţii, pe baza programelor şi aplicaţiilor specifice, la serviciile
de tip Internet (poştă electronică, ştiri, conectare la distanţă, transfer de fişiere, transfer de
hipertext, hărţi, publicaţii, programe radio etc.).
Subsistemul de management al reţelelor de comunicaţii realizează activităţile prin care
se asigură coordonarea tuturor resurselor necesare proiectării, planificării, controlului,
implementării, analizei, supravegherii, măsurării şi testării resurselor reţelei în scopul garantării
serviciilor oferite, printr-o distribuţie optimă a resurselor.

15
 Există două niveluri ale controlului: al reţelei şi al centrelor din structura acesteia.
Controlul la nivelul reţelei vizează managementul reţelelor locale, zonale, strategice şi
naţionale. Principalul obiectiv al acestuia îl reprezintă configurarea şi managementul mediilor de
transmisie la mare distanţă şi a centrelor de comutaţie în scopul rutării şi transmiterii volumelor
mari de date între echipamentele centrelor de comunicaţii de sprijin. Funcţiile specifice care
vizează controlul reţelei de comunicaţii sunt: managementul performanţelor tehnice;
managementul resurselor sistemelor C4 (personal, echipamente, mentenanţă, logistică,
gestionarea spectrului de frecvenţe radioelectrice); analiza performanţelor reţelei (monitorizarea
traficului de informaţii în funcţie de structura reţelei realizate şi modificarea acesteia pentru a-i
îmbogăţi sau menţine performanţele); izolarea zonelor cu defecţiuni sau avarii; securitatea
reţelei; planificarea reţelei şi a asistenţei tehnice (de exemplu: analiza legăturilor şi extinderea
reţelei prin linii pe microunde); managementul configuraţiei în figura ce urmează.

Controlul la nivelul centrelor de sprijin vizează managementul sistemelor C4 locale.

Obiectivele principale ale acestuia le reprezintă sistemele de comutaţie şi dispozitivele terminale
care deservesc luptătorii la locul în care aceştia acţionează - puncte de comandă sau mijloace de
comandă şi control, precum şi/sau referitoare la dezvoltarea reţelelor. Structurile de control de la
nivelul centrelor de comunicaţii de sprijin îndeplinesc aceleaşi funcţii ca şi la nivelul reţelelor, cu
precizarea că se concentrează mai mult pe instalarea, exploatarea şi menţinerea operativităţii
echipamentelor la nivelul centrului. Centrele de sprijin locale sunt deservite sau nedeservite, cea
de-a doua categorie putând fi elemente ale sistemelor C4 instalate pe aeronave, sisteme spaţiale
şi vehicule aeriene fără pilot, utilizate pentru creşterea bătăii mijloacelor radio. Centrele de
sprijin pot fi complet automatizate sau pot fi mixte (control manual şi automat) în locaţiile cu
nivel de complexitate mai ridicat.
Subsistemele de logistică şi mentenanţă contribuie la asigurarea funcţionalităţii fiecărui
element al sistemului de comunicaţii şi al acestuia în ansamblul său, la parametrii de performanţă
stabiliţi, fiind compuse din elemente specifice (subunităţi de logistică, structuri de mentenanţă,
depozite de materiale şi tehnică).
Rezerva de comunicaţii se constituie din forţe, mijloace şi materiale de comunicaţii,
având ca misiuni: dezvoltarea reţelelor de comunicaţii în funcţie de cerinţele operaţionale;
înlocuirea unor componente scoase din funcţiune; realizarea manevrei de forţe şi mijloace de
comunicaţii.
Reţelele care rezultă prin aplicarea conceptului de arhitectură a sistemelor deschise sunt
denumite reţele informaţionale. Acestea permit utilizatorilor luptători să obţină acces, să
16
prelucreze şi să transmită informaţii în timp aproape real corespondenţilor din orice punct al
reţelei.
Reţelele informaţionale (C4I) sunt acele reţele controlate cu ajutorul computerelor şi
software specializat, care asigură conectivitate virtuală la cererea luptătorilor. Acestea contribuie
la îmbunătăţirea activităţilor destăşurate în reţelele locale şi zonale. De asemenea, ele sunt
componente de bază pentru reţele cu topologie distribuită mai mari, care, atunci când se
interconectează, formează reţele de sprijin regionale, de teatru şi, în ultimă instanţă, reţeaua
globală considerată ca infosferă.
Computerele controlează şi realizează conectivitatea foarte rapidă, astfel încât nu mai sunt
necesare conexiunile permanente ineficiente şi consumatoare de timp. Un exemplu concludent îl
reprezintă reţelele de telefonie celulară în care utilizatorii mobili îşi menţin conectivitatea
virtuală continuă chiar dacă sunt conectaţi prin numeroase căi de transmisiune şi centre de
comutaţie în timpul unei singure convorbiri. Aceasta permite ca o gamă foarte largă de servicii
să fie oferite utilizatorilor dispuşi pe suprafeţe şi la distanţe foarte mari unii de alţii. De
asemenea, aceste reţele cu topologie distribuită sunt deosebit de redundante. Utilizatorii
individuali au la dispoziţie sute de căi selectabile cu ajutorul computerelor, faţă de una sau două
căi, în trecut, făcând ca serviciile oferite să aibă un înalt nivel de stabilitate.
Apariţia arhitecturii de sistem deschis aduce îmbunătăţiri semnificative în derularea
traficului şi prelucrarea infonnaţiilor. În acelaşi timp, vulnerabilitatea acestor sisteme la atacuri
specifice este în continuă creştere. Comandantul forţei întrunite trebuie să urmărească
desfăşurarea acţiunilor active şi pasive de protecţie a comenzii şi controlului pentru a păstra
integritatea şi securitatea reţelelor şi centrelor de sprijin din sistemele C4 împotriva atacurilor
ostile. De exemplu, calitatea sistemelor de secretizare şi sistemele de management al cheilor de
secretizare oferă măsuri pasive de protecţie a datelor, în timp ce măsurile de protecţie activă pot
cuprinde personalul tehnic care monitorizează sistemele C4 în scopul de a detecta şi localiza
pătrunderea neautorizată în reţea sau atacarea unui mijloc de bruiaj al adversarului cu rachete
antiradiaţie.
Informaţiile se răspândesc pretutindeni în legătură directă cu nevoile luptătorului şi
capacitatea tehnologiei comunicaţiilor şi informaţiei de a le manipula. În acelaşi mod, forţele
militare câştigă agilitate, iniţiativă şi flexibilitate dacă dispun de mijloacele informatice pentru a
planifica, coordona şi sincroniza activităţile.

Principiile sistemelor C4 pentru operaţii întrunite

Pentru a asigura continuitatea fluxului de informaţii şi prelucrarea oportună a acestuia,
luptătorii din forţa întrunită trebuie să dispună de sisteme C4 interoperabile, flexibile, cu
capacitate de adaptare, mobile, cu performanţe superioare, viabile şi cu funcţionare continuă.
a) Interoperabilitatea. Sistemele C4 ale forţei întrunite şi categoriilor de forţe armate
trebuie să fie interoperabile pentru a asigura succesul în operaţii întrunite şi aliate.
Interoperabilitatea reprezintă calitatea sistemelor C4 sau a echipamentelor componente de a se
interconecta şi schimba nemijlocit şi în condiţii corespunzătoare informaţii între ele şi utilizatorii
acestora. Pentru a se asigura interoperabilitatea sistemelor C4, toate aspectele care privesc
realizarea acesteia trebuie urmărite de-a lungul întregului ciclu de viaţă al sistemelor.
Interoperabilitatea trebuie realizată, în primul rând, prin utilizarea echipamentelor,
sistemelor şi componentelor software comune. Ofiţerii de stat major care planifică sistemele C4
trebuie să cunoască capacităţile şi limitele altor sisteme de acelaşi tip şi să fie în măsură să le
integreze conform cerinţelor forţei întrunite.
Principiile fundamentale care menţin interoperabilitatea sunt cele prezentate în continuare.
• Caracteristicile comune. Echipamentele şi sistemele au caracteristici comune atunci
când: acestea sunt compatibile; pot fi utilizate şi li se poate asigura mentenanţă de către personal
fără pregătire de specialitate suplimentară; piesele de schimb şi pentru reparaţii, precum şi
materialele consumabile sunt interschimbabile.

17
 • Compatibilitatea. Aceasta reprezintă capacitatea a două sau mai multe elemente sau
componente ale echipamentelor sau sistemelor de a exista şi funcţiona în acelaşi sistem sau
mediu fără interferenţe reciproce intolerabile. Compatibilitatea electromagnetică, incluzând şi
suportabilitatea de frecvenţă, trebuie luată în considerare de la primele faze ale proiectării şi pe
toată durata planificării, proiectării, dezvoltării, testării şi evaluării, precum şi în întreaga
perioadă de utilizare operaţională a tuturor sistemelor.
• Standardizarea. Obiectivele majore ale Sistemului de Comandă şi Control Naţional al
Apărării şi Reţelei Sistemelor Informatice ale Apărării, conjugate cu necesitatea de interfaţare a
acestora cu sistemele C4 tactice şi operative, solicită ca toate sistemele C4 să fie standardizate la
maxim posibil. Standardizarea cuprinde aspecte ale compatibilităţii, interoperabilităţii şi cele
care derivă din caracteristicile comune ale echipamentelor şi sistemelor C4. Planurile pentru
standardizare trebuie să cuprindă cerinţele esenţiale ale tuturor categoriilor de forţe ale armatei şi
ale altor structuri militare.
Volumul ocupat, greutatea echipamentelor şi alte cerinţe specifice pot împiedica
categoriile de forţe armate şi alte structuri militare să utilizeze acelaşi sistem C4. În asemenea
situaţii, echipamentele trebuie să conţină în structura constructivă maximum de componente
comune, iar caracteristicile operaţionale trebuie stabilite de comun acord între categoriile de forţe
armate şi alte structuri militare interesate. Principalele obiective ale standardizării sunt:
• minimizarea cantităţii de echipamente în scopul realizării interconectării eficiente cu
interfeţe adecvate;
• realizarea de economii prin eliminarea achiziţiilor de echipamente şi contractării de
servicii în paralel;
• asigurarea aprovizionării şi acordarea asistenţei tehnice de urgenţă între categoriile de
forţe armate;
• asigurarea interoperabilităţii funcţionale între sistemele C4 similare ale forţei întrunite şi
categoriilor de forţe armate;
• eliminarea eforturilor paralele în cercetarea şi dezvoltarea noilor tehnologii.
Legătura. Aceasta reprezintă contactul personal sau comunicaţia realizată între elemente
ale forţelor militare care asigură înţelegerea reciprocă şi realizarea unităţii de scop şi acţiune.
În ideea îndeplinirii misiunii, legătura reprezintă unul dintre cele mai eficiente principii şi
poate fi îmbunătăţită prin repartiţia personalului competent din sistemul C4 în cadrul forţelor
angajate pentru a extinde capacitatea de percepţie a comandantului, precum şi a şefului
sistemelor C4 (J6) în cadrul forţei întrunite. Personalul de legătură din cadrul sistemelor C4
urmăreşte funcţionarea sistemelor conform cerinţelor planificate şi ia măsuri corective atunci
când situaţia o impune. Personalul din sistemele C4 selecţionat, pregătit şi repartizat în cadrul
echipelor de legătură poate îmbunătăţi în mod semnificativ funcţionarea sistemelor C4 utilizate
în cadrul forţei întrunite sau multinaţionale. Acesta trebuie să prevină apariţia întreruperilor sau
deranjamentelor în funcţionarea sistemelor C4 şi să reducă timpul de restabilire a lor.
b) Flexibilitatea. Flexibilitatea este cerută de necesitatea de a aborda situaţiile
schimbătoare şi operaţiile complexe cu timp minimum de întrerupere sau întârziere.
Flexibilitatea poate fi obţinută prin proiectarea sistemelor (standardizare), utilizarea
mijloacelor comerciale, a sistemelor C4 mobile sau transportabile, precum şi a mijloacelor
tehnice instalate din timp în anumite raioane (zone).
Deşi anumite sisteme C4 standardizate (Sistemul de Comandă şi Control Militar Naţional,
Reţeaua Sistemelor Informatice a Apărării) trebuie să lucreze în conformitate cu cele mai stricte
reglementări, cerinţele de sistem şi proiectele acestora trebuie să ia în consideraţie necesitatea de
integrare a solicitărilor personalului care adaptează sistemele C4 la condiţiile strategice,
operative şi tactice. Sistemele flexibile vor permite celor care le planifică să realizeze o integrare
mult mai rapidă a acestora la toate nivelurile categoriilor de forţe armate şi ale forţei întrunite.
Conectivitatea realizată şi menţinută cu ajutorul sistemelor flexibile este deosebit de
importantă în satisfacerea cerinţelor comandanţilor în situaţii neprevăzute (de urgenţă).

18
Flexibilitatea este solicitată şi în cazul satisfacerii altor principii, cum sunt interoperabilitatea,
viabilitatea şi compatibilitatea.
c) Capacitatea de reacţie. Sistemul C4 trebuie să răspundă instantaneu la solicitările
informaţionale ale luptătorilor. Pentru a avea capacitate de reacţie adecvată, sistemele trebuie să
fie fiabile, redundante şi oportune.
Fiabilitatea. Sistemele C4 trebuie să fie disponibile în momentele în care sunt solicitate şi
să funcţioneze aşa cum au fost proiectate. Fiabilitatea sistemelor C4 se asigură prin proiectarea
echipamentelor şi sistemelor în ansamblu, astfel încât acestea să aibă o rată redusă a
întreruperilor în funcţionare, tehnici de corecţie a erorilor, echipamente standardizate, proceduri
standard de operare şi supervizare a funcţionării, contracararea atacurilor computaţionale,
rulajului electromagnetic şi a inducerii în eroare, precum şi programe de sprijin logistic eficiente.
Redundanţa. Redundanţa se asigură prin căi de legătură de bază (de rezervă), sisteme şi
echipamente tehnice de rezervă care stabilesc comunicaţiile în cazul unor deranjamente
(întreruperi în funcţionare) dezvoltarea arhitecturii de sisteme deschise asigură redundanţă prin
multiplicarea căilor disponibile prin reţelele de comunicaţii, întrebuinţarea strategiilor de
autorestabilire în proiectarea reţelelor permite ca datele să fie replicate în câteva centre (locaţii),
de unde pot fi recuperate rapid, în situaţia în care porţiuni din reţea sau centre de sprijin sunt
distruse.
Oportunitatea. Aşa cum tehnologia sistemelor de armament face posibilă reducerea
timpului dintre momentul avertizării şi cel al atacului, la fel trebuie redus timpul pentru
prelucrarea şi transmiterea semnalelor de înştiinţare, a informaţiilor importante de la elementele
de cercetare şi cele privind executarea ordinului de operaţii.
Cererea de comunicaţii rapide în întreaga structură a apărării privind comanda şi controlul,
logistica, starea vremii şi informaţiile de natură administrativă impun ca elementele care vizează
viteza de prelucrare şi transmitere a informaţiilor să fie luate în considerare în toate etapele
planificării sistemelor C4.
d) Mobilitatea. Fluxurile de informaţii de pe orizontală şi verticală şi prelucrarea acestora
trebuie să sprijine continuu desfăşurarea rapidă şi angajarea forţelor militare întrunite. Luptătorii
de la toate nivelurile trebuie să dispună de sisteme C4 la fel de mobile ca şi forţele, elementele
sau structurile organizatorice pe care le sprijină fără a degrada calitatea informaţiei sau a fluxului
informaţional. Mai mult decât oricând, proiectarea modulară şi microelectronica permit ca
sistemele C4 să fie mai uşoare, mult mai compacte (miniaturizate) şi mult mai utile structurilor
luptătoare.
e) Utilizarea raţională. Sistemele C4 şi resursele aferente la dispoziţia comandantului
unei forţe întrunite sunt limitate şi de aceea trebuie gestionate cu atenţie şi eficienţă. Utilizarea
raţională începe cu preocuparea şi analiza echilibrată de către comandantul forţei întrunite a
infrastructurii de comandă şi control bazate pe nevoile prestabilite pentru informaţii importante
(minimum de informaţii esenţiale pentru elaborarea deciziei şi îndeplinirea misiunii). Aceasta
permite ca resursele limitate ale sistemului C4, forţele şi mijloacele aferente să fie utilizate în
modul cel mai eficient.
Controlul şi managementul. Comandantul şi statul major al forţei întrunite trebuie să se
asigure că fluxul de informaţii, prelucrarea şi calitatea informaţiilor sunt controlate în mod
deosebit. Aceasta solicită angajarea complementară, planificată a tuturor forţelor şi sistemelor
implicate în activităţi informaţionale. Sistemul de sprijin al comenzii şi controlului trebuie să
cuprindă restul forţei întrunite pentru a asigura mijloacele prin care comandantul forţei întrunite
şi comandanţii subordonaţi acestora conduc forţa întrunită pentru îndeplinirea obiectivelor
specifice misiunii. Forţele şi mijloacele tehnice care constituie sistemul de sprijin al comenzii şi
controlului trebuie organizate pe misiuni pentru a colecta, transmite, prelucra şi proteja
informaţiile proprii concomitent cu desfăşurarea operaţiilor specifice războiului de comandă şi
control, care vizează degradarea capacităţilor similare ale adversarului.
Controlul şi managementul forţelor de sprijin ale comenzii şi controlului sunt deosebit de
importante şi vizează abilitatea comandantului forţei întrunite de a implementa comanda şi
19
controlul eficiente în cadrul forţei, în cadrul acestui efort, controlul şi managementul reţelelor C4
şi funcţionării centrelor de sprijin ocupă locul central.
Sistemele C4 care conţin reţelele necesare pentru comanda şi controlul acţiunilor în curs de
desfăşurare şi viitoare lucrează cu viteze foarte mari. Uneori există timp foarte puţin la dispoziţie
sau nu există deloc pentru coordonarea acţiunilor prin canalele la dispoziţia comenzii şi statelor
majore. De aceea activitatea comandantului forţei întrunite depinde de reţeaua de comunicaţii şi
centrele de control ale acesteia pentru a asigura conducerea tehnică necesară menţinerii eficienţei
comenzii şi controlului. Multe dintre aceste directive se transmit la nivelul echipamentelor
automate, iar altele se transmit de la reţea către personalul din structurile de control ale centrelor
de sprijin. Controlul reţelei C4 asigură managementul tehnic al configurării şi resurselor,
performanţelor, izolării deranjamentelor, securităţii, planificării şi mentenanţei sistemelor.
Planificarea şi managementul resurselor spectrului de frecvenţe sunt uneori deosebit de
importante în cadrul acestui efort.
Managementul spectrului electromagnetic. Complexitatea şi distanţele mari implicate în
desfăşurarea acţiunilor militare întrunite determină ca managementul şi controlul spectrului
electromagnetic să reprezinte un factor esenţial în abilitatea comandantului forţei întrunite de a
influenţa acţiunile decisive. Fluxul informaţional pe orizontală, între comandamentele marilor
unităţi vecine subordonate, este la fel de important pe timpul îndeplinirii misiunii şi solicită acces
continuu şi neîntrerupt la resursele de spectru electromagnetic, pentru a asigura o înaltă
mobilitate forţelor şi mijloacelor pe timpul operaţiilor cu ritm înalt de desfăşurare. Comandantul
forţei întrunite trebuie să urmărească asigurarea compatibilităţii electromagnetice optime prin
managementul complet al spectrului electromagnetic.
Pe timpul perioadelor de criză şi de război, comandantul forţei întrunite dispune
desfăşurarea acţiunilor specifice războiului de comandă şi control, în cadrul cărora se urmăreşte
şi controlul şi dominaţia asupra spectrului de frecvenţă propriu concomitent cu perturbarea
capacităţii adversarului de a desfăşura activităţi similare. Coordonarea detaliată şi continuă a
activităţilor desfăşurate de către personalul de stat major care planifică frecvenţele, sistemele C4
şi acţiunile de război la adresa sistemului de comandă şi control este esenţială pentru asigurarea
accesului neîntrerupt la spectrul electromagnetic.
Prioritatea informaţiilor. Stabilirea priorităţii informaţiilor este esenţială avându-se în
vedere capacităţile limitate de transmitere ale sistemelor C4. Stabilirea nivelurilor de prioritate
ale diferitelor categorii de informaţii revine în responsabilitatea comandantului forţei întrunite,
comandanţilor subordonaţi şi ofiţerilor de stat major care stabilesc cerinţele de trafic şi prelucrare
informaţională în cadrul reţelelor din sistemele C4.
f) Viabilitatea. Nivelul de viabilitate al sistemelor C4 care sprijină funcţiile de comandă şi
control trebuie stabilit în concordanţă cu viabilitatea potenţială a punctelor de comandă şi a
sistemelor de armament deservite. Viabilitatea sistemelor C4 poate fi realizată prin metode ca:
dispersarea mijloacelor tehnice importante, multiplicarea modurilor de realizare a comunicaţiilor,
îmbunătăţirea caracteristicilor fizice şi electrice ale echipamentelor sau o combinaţie a acestor
tehnici.
Securitatea. Comandantul forţei întrunite trebuie să se asigure că atât măsurile ofensive,
cât şi cele defensive privind războiul de comandă şi control sunt utilizate pentru protecţia
sistemului de comandă şi control. Apărarea sistemelor C4 cuprinde ansamblul de măsuri care
asigură securitatea informaţiei şi a sistemelor C4 prin protecţia fluxului informaţional, detectarea
intruziunii/atacului şi izolarea deranjamentelor, măsuri de răspuns la incidente pentru a restaura
informaţiile şi restabili securitatea sistemului.
Protecţia informaţiilor. Securitatea informaţiilor şi a sistemelor C4 implică măsuri de
protecţie tehnică şi procedurală a componentelor importante (echipamente terminale, mediul de
transmisiune, comutatoarele, subsistemele de control şi management) şi constituie parte
integrantă a efortului de protecţie a comenzii şi controlului executate de către comandantul forţei
întrunite. Aceasta se realizează prin aplicarea măsurilor de protecţie a informaţiilor care vizează:
• securitatea fizică a mijloacelor tehnice din structura sistemelor C4;
20
 • securitatea personalului autorizat să aibă acces în sistemele C4;
• securitatea operaţiilor care cuprinde procedurile şi tehnicile de protecţie privind
întrebuinţarea operaţională a elementelor componente ale sistemelor C4;
• inducerea în eroare care urmăreşte înşelarea adversarului, privind structura sistemelor C4,
utilizarea operaţională şi nivelul de importanţă al componentelor în îndeplinirea misiunii;
• probabilitatea redusă de interceptare şi detectare prin utilizarea unor capacităţi şi tehnici
care să împiedice încercările adversarului de a descoperi şi exploata mediile de transmisiune
folosite în cadrul sistemelor C4;
• procedurile de control al emisiunilor destinate să sprijine securitatea operaţiilor şi
îndeplinirea obiectivelor de protecţie la interceptarea şi detectarea emisiunilor electronice;
• capacităţile de securitate a transmiterilor destinate să sprijine securitatea operaţiilor şi
obiectivele de protecţie la interceptare şi detectare;
• capacităţile de protecţie a comunicaţiilor care vizează protecţia informaţiilor care
traversează mediile de transmisiune şi dispozitivele terminale împotriva încercărilor de
exploatare a acestora de către adversar;
• capacităţile de securitate a computerelor destinate să protejeze informaţiile în aşteptare, în
timpul prelucrării şi tranzitării dispozitivelor terminale, comutatoarelor, reţelelor şi sistemelor de
control împotriva pătrunderii neautorizate în sistemele C4, exploatării şi distrugerii informaţiilor;
• controlul activităţii de proiectare şi configurare a sistemelor C4 (de exemplu, sisteme cu
protecţie distribuită, protecţia împotriva emanaţiilor compromiţătoare) pentru a diminua
influenţa vulnerabilităţii tehnologiei comunicaţiilor şi informaţiei;
• identificarea vulnerabilităţii tehnologice şi procedurale, elaborarea programelor de
analiză şi evaluare.
Detectarea pătrunderii/atacului şi analiza efectelor. În plus, faţă de protecţia
informaţiilor, securitatea sistemelor C4 implică capacităţi şi măsuri tehnice şi procedurale pentru
a detecta pătrunderile în sistemele C4 şi a limita efectele asupra acestora.
În cadrul acestor măsuri se înscriu dispozitivele de verificare, scanarea antivirus,
procedurile de autentificare şi utilizarea frecvenţelor de rezervă.
Reacţia la incidente. Măsurile de reacţie la incidente cuprind acţiuni pentru eliminarea
ameninţărilor, oprirea funcţionării componentelor vulnerabile ale sistemelor, utilizarea
frecvenţelor de rezervă şi schimbarea cheilor de secretizare/criptare.
Continuitatea. Sistemele C4 trebuie să acorde un sprijin neîntrerupt, pe întreaga durată a
oricărei categorii de operaţii întrunite. Aceasta solicită planificarea şi întrebuinţarea economică a
sistemelor C4 fără a afecta capacitatea operaţională sau viabilitatea. Câteva exemple specifice
sunt:
• menţinerea în funcţiune a echipamentelor tehnice similare care sunt instalate în apropiere
sub o singură comandă sau în aceeaşi categorie de forţe armate;
• integrarea reţelelor dedicate sau cu destinaţie specială în sisteme comutate unice, care
oferă aceleaşi servicii cu calitate superioară;
• planificarea, proiectarea şi achiziţia minuţioasă a echipamentelor şi sistemelor;
• managementul şi instruirea eficientă, utilizarea raţională a comunicaţiilor;
• utilizarea la maximum a sistemelor de abonat comun (STAR, sisteme informatice);
• utilizarea judicioasă a serviciilor de comunicaţii comerciale.
g) Dezvoltarea progresivă a sistemelor C4. Datorită faptului că operaţiile încep, de
regulă, în locurile unde forţele proprii au superioritate, este de aşteptat ca planificarea şi
realizarea sistemelor C4 să aibă loc progresiv. Cele mai multe operaţii se vor baza iniţial pe
comunicaţii prin satelit pentru a realiza schimbul de informaţii între comandamente şi
comandanţi.
Pe măsură ce ducerea operaţiilor şi mijloacele la dispoziţie permit, vor ti instalate sistemele
de comunicaţii cu comutaţie de voce şi date. De asemenea, interconectarea cu Sistemul de

21
Comunicaţii Militar Naţional (STAR) şi cu reţelele comerciale (sistemul de telecomunicaţii
teritorial şi alte reţele private) vor fi mai frecvente şi durabile. Sistemele C4 trebuie să realizeze
mutarea în alte raioane, în aceeaşi manieră progresivă.
h) Realizarea modulară a sistemelor C4. În funcţie de mărime, intenţia
comandantului, planul de operaţii, capacităţile, limitările şi disponibilităţile în echipamente,
infrastructura sistemelor C4 din zona operaţională, ofiţerii de stat major care planifică sistemele
C4 vor realiza structuri modulare C4 care să satisfacă cerinţele comandantului. Aceste module
vor fi realizate în funcţie de condiţiile concrete existente şi interconectate într-un sistem C4
integrat şi unitar.
i) Capacitatea de adaptare. Ofiţerii de stat major care planifică sistemele C4
trebuie să anticipeze evoluţiile viitoare ale operaţiei şi să fie în măsură să răspundă operativ, în
funcţie de schimbările situaţiilor din spaţiul de luptă operativ. Planurile pentru sistemele C4
trebuie să cuprindă diverse variante de sisteme C4. Interconectarea dintre comandanţi,
comandamente şi mari unităţi (unităţi) trebuie să fie realizată şi pe rute, şi prin metode
suplimentare. Asigurarea acestei diversităţi de sisteme C4 şi căi de rutare de rezervă va contribui
la creşterea flexibilităţii, viabilităţii şi capacităţii de reacţie a sistemelor C4.
j) Utilizarea capacităţilor de comunicaţii comerciale. Planificarea sistemelor C4 trebuie
să ia în considerare şi utilizarea capacităţilor din sistemele comerciale. Existenţa sistemelor C4
comerciale disponibile poate oferi căi de legătură suplimentare şi reduce numărul şi dimensiunea
modulelor C4 militare utilizate. Capacităţile comerciale de comunicaţii existente în zona de
operaţii permit ofiţerilor de stat major care planifică sistemele C4 să compenseze lipsa unor
sisteme C4 tactice şi să satisfacă cerinţele informaţionale ale forţei întrunite în prima fază de
desfăşurare. În acest scop, modulele C4 militare trebuie să dispună de capacităţi de
interconectare cu interfeţe adecvate cu sistemele de comunicaţii comerciale.
k) Instruirea personalului. Activităţile de instruire a personalului privind utilizarea
sistemelor C4 se organizează şi se desfăşoară cu ofiţerii de stat major care planifică sistemele C4
şi operatorii care instalează şi monitorizează funcţionarea sistemelor C4 (personalul specializat),
precum şi cu ofiţerii de stat major care utilizează diverse terminale din sistemele C4 instalate în
punctele de comandă. Cerinţele de organizare, utilizarea echipamentelor, desfăşurarea
exerciţiilor şi a instruirii derivă din aplicarea doctrinei şi tacticilor specifice forţei întrunite,
tehnicilor şi procedurilor de lucru. Instruirea şi utilizarea sistemelor C4 trebuie să ia în
considerare experienţa dobândită în exerciţiile de pregătire desfăşurate anterior.
l) Alte principii relevante. Principiile enumerate mai sus nu epuizează setul complet al
principiilor importante ale sistemelor C4. În anumite situaţii concrete, pot fi evidenţiate ca fiind
utile şi alte principii. În cadrul acestora pot ti enumerate: integrarea, mentenabilitatea,
planificarea, stabilirea priorităţilor procedurale, operativitatea, simplitatea, oportunitatea.

Principiile sistemelor C4 pentru operaţii multinaţionale

Operaţiile multinaţionale sunt deosebit de complexe şi presupun angajarea unor structuri
militare diverse, solicitate să acţioneze în mod unitar. Forţele multinaţionale pot avea unele
particularităţi în organizarea şi funcţionarea sistemelor C4 - limbaj, tehnologie, doctrină,
standardele de operare, care pot crea confuzii. Acestea din urmă pot conduce la creşterea
cerinţelor informaţionale şi a nivelului de incertitudine.
Cu cât eşaloanele între care se realizează interfaţarea sunt mai mici, cu atât creşte nivelul
de incertitudine şi cel al cerinţelor la adresa sistemelor C4. Comandantul forţei întrunite trebuie
să urmărească cu atenţie sporită structura forţei multinaţionale înainte de începerea operaţiilor
pentru a evita unele confuzii în cadrul forţelor proprii. După ce comandantul forţei întrunite
precizează organizarea specifică a comenzii şi controlului pentru o operaţie multinaţională sunt
stabilite cerinţele de schimb informaţional pentru sistemele C4 în funcţie de unele principii
prezentate în continuare.

22
 Standardizarea principiilor. Standardizarea principiilor şi procedurilor de către statele
aliate şi partenerii de coaliţie este esenţială pentru realizarea comunicaţiilor multinaţionale.
Acorduri înainte de război. Acordurile privind realizarea sistemelor de comunicaţii în
cadrul acţiunilor întrunite trebuie încheiate cu aliaţii probabili. Acestea trebuie să cuprindă
principiile, procedurile, cerinţele generale privind sistemul de comunicaţii (formate standard
pentru mesaje text, baze de date standardizate şi formatul mesajelor de date, managementul
frecvenţelor radio, procedurile pentru soluţionarea conflictelor de radiofrecvenţă între forţele
aliate şi structurile civile), şi se vor ratifica înainte de începerea războiului.
Modul de acţiune în absenţa acordurilor. Când acordurile care vizează sistemele de
comunicaţii nu au fost ratificate înainte de începerea războiului, forţele multinaţionale trebuie să
adopte procedurile de lucru ale unui aliat sau partener de coaliţie conform dispoziţiei unei
autorităţi multinaţionale desemnate.
Translatorii. Comandantul forţei multinaţionale trebuie să dispună de interpreţi proprii în
scopul realizării întocmai a obiectivelor misiunii şi al respectării intereselor naţionale ale
structurilor de forţe participante.
Alegerea sistemelor criptografice. Utilizarea operaţională, stabilirea şi distribuţia
materialelor criptografice pentru utilizarea în operaţii multinaţionale vor fi convenite şi aprobate
e către autorităţile naţionale înainte de a fi discutate cu reprezentanţii altor state participante.
Realizarea rapidă a legăturii. Sistemele cu capacităţi eficiente de interconectare în
operaţiile multinaţionale solicită utilizarea echipelor de legătură. Importanţa acestora ca structuri
de schimb formal şi neoficial nu trebuie subestimată. Cerinţele de legătură trebuie stabilite cât
mai repede şi la capacitatea maximă, şi de aceea echipele de legătură trebuie antrenate şi
utilizate în conformitate cu cerinţele cunoscute sau anticipate.

Utilizarea eficientă a resurselor limitate din sistemele C4

Cerinţele informaţionale depăşesc, adeseori, capacităţile mijloacelor din sistemele C4 din
comandamentele multinaţionale. De aceea este deosebit de important de reţinut că aceste cerinţe
informaţionale sunt exterioare comandamentului sau solicită utilizarea resurselor din sistemele
C4 ale ţării gazdă (de exemplu: sistemele de satelit, mijloacele gestionate la nivel
strategic, elemente din sistemul de comunicaţii al forţei multinaţionale şi spectrul de frecvenţe).
Revoluţia în domeniul armamentelor este incontestabilă. În numai câţiva ani s-a făcut un
salt enorm în ceea ce priveşte forma şi efectul loviturilor de la masivitate la precizie, de la
incertitudine la certitudine, graţie noilor tehnologii extrem de performante în domeniile
informaţiei, cercetării, recunoaşterii şi lovirii. Nanotehnologia este în curs de a schimba complet
configuraţia acţiunii militare şi reacţiei în teatru.
Noua dimensiune a controlului violenţei se construieşte, în condiţiile RMA, pe fluiditatea
strategică şi chiar pe virtualitatea spaţio-temporală care, la rândul lor, se bazează pe
atotputernicia informaţională. Cine deţine informaţia, deţine şi puterea.
Infodominarea devine o metaparadigmă strategică care consacră timpul real ca anulare a
profunzimii strategice spaţiale a adversarului asincronia, inducând, astfel, superioritatea
decizională. La nivel strategic, în impactul global al strategiei – militar, geopolitic şi
geoeconomic – infodominarea permite controlul sistematic al ordinii lumii (shaping the world).
Cine efectuează însă acest control şi prin ce mijloace? La nivel militar, dominarea informaţională
permite RMA integrarea operatorilor bătăliei şi rapiditatea în luarea deciziilor şi executării
operaţiilor, dar şi integrarea completă interarme, interagenţii, interaliaţi, dimensiunea civilă şi
civil-militară, sinergia militaro-industrială, adică integrarea sistemelor de sisteme.
În concepţia americană, RMA vizează îndeosebi trei domenii: domeniul tehnologic
(integrarea noilor tehnologii de informaţii în sisteme de arme şi integrarea C4I2SR – comandă,
control, comunicaţii, calculator, intelligence, informaţii, supraveghere, recunoaştere); domeniul
doctrinal şi operaţional (experimentarea tehnologiei şi transpunerea efectelor ei în concepte,

23
teorii şi acţiuni) şi domeniul organizaţional (integrarea interarme, integrarea civilo-militară,
instituţională etc.).
Esenţa RMA este integrarea sistemelor (informaţii, armamente, senzori, structuri etc.), iar
efectul sinergic este dat de superioritatea informaţională a sistemului de sisteme, adică a acţiunii
integrale care se bazează pe:
 cunoaşterea permanentă a situaţiei în teatru şi în lume, datorită reţelei informaţionale;
 viteza şi sincronizarea acţiunii şi reacţiei necesare neutralizării rapide a crizelor şi
conflictelor numită „precluziune“.
Precluziunea este, de fapt, o comprimare a timpului de acţiune pentru neutralizarea crizelor
şi conflictelor armate, iar acest lucru nu poate fi posibil dacă nu ar exista reţele de informaţii
sinergice şi perfect integrate şi sisteme de arme pe măsură.
Arta militară, înţeleasă ca filosofie a războiului, care cuprinde deopotrivă ştiinţa războiului
aproape neschimbate de sute şi chiar de mii de ani, iar inteligenţa comandanţilor, experienţa lor,
capacitatea creatoare a comandamentelor, priceperea de a valorifica condiţiile concrete (în
funcţie de informaţiile de care dispun, de tehnologie, de cantitatea şi calitatea forţelor şi de alte
determinări), inspiraţia momentului, curajul de a lua decizii asimetrice vor fi totdeauna factori de
surprindere, imposibil de pus în ecuaţie, de calculat, de prevăzut. Teoria haosului se aplică foarte
bine şi în domeniul confruntării armate. Chiar dacă războiul are reguli şi principii clare, fiind un
fenomen social superorganizat (poate cel mai organizat fenomen social), niciun factor nu poate
pune în operă o decizie sau alta.
Determinările însă rămân. Ele constituie spaţiul de mişcare, cadrul, legea şi condiţionările
în bifurcaţii, iar tehnologia este totdeauna izvorul şi substanţa acestora.
Sistemul, dezvoltându-se într-o anumită direcţie, datorită variaţiei condiţiilor iniţiale, în
funcţie de împrejurări şi de numeroase alte cauze, se comportă aleatoriu în bifurcaţii; nu se poate
calcula cu precizie direcţia în care va evolua, dar această direcţie va fi extrem de importantă până
în bifurcaţia următoare. Această aserţiune dovedeşte imposibilitatea prevederii exacte a evoluţiei
unui sistem şi cu atât mai mult unui sistem acţional militar.
Potrivit raportului special al lui Lothar Ibrügger, unii consideră însă că în lume au avut loc
doar trei revoluţii (agrară, industrială şi informaţională), iar alţii cred că numărul revoluţiilor se
poate ridica la cifra 14. În virtutea acestor obiecţii, inovaţia tehnologică nu ar fi suficientă pentru
a genera o revoluţie. De la descoperirea prafului de puşcă, spre exemplu, la aplicarea lui efectivă
au trecut cinci secole. Exemplul este însă discutabil. Impactul tehnologiei asupra fizionomiei
teatrului de război cunoaşte o evoluţie în progresie geometrică. Va veni ziua când un astfel de
impact va fi instantaneu.
În ceea ce priveşte însă influenţa tehnologiei asupra artei militare, trebuie să se facă
distincţie între schimbarea (revoluţionarea) principiilor şi adaptarea rapidă a structurilor
(strategia forţelor şi strategia mijloacelor) şi a acţiunilor (strategia operaţională) la noile
posibilităţi. Spre exemplu, în cel de-al doilea Război Mondial, Germania hitleristă a mizat pe o
strategie a acţiunilor rapide, bazată îndeosebi pe un sistem de comunicaţii foarte bine pus la
punct şi pe un concept strategic pe măsură. În felul acesta, ea a reuşit să se impună în faţa
armatei franceze care se cramponase de filosofia războiului poziţional, neglijând rolul mişcării,
adică al blindatelor şi aviaţiei, de care ea dispunea în cantităţi suficiente pentru a contracara
acţiunea forţelor naziştilor. Întârzierea impactului tehnologic asupra artei militare franceze,
îndeosebi în domeniul strategiei forţelor şi în cel al strategiei operaţionale, a costat glorioasa
armată a acestei ţări, în debutul celui de-al doilea Război Mondial, înfrângerea şi umilinţa.
Referindu-se la acest dureros episod, francezii spun tranşant că „cea mai mare inferioritate
a armatei franceze rezidă în creierul generalilor săi“. Breviarul comandamentului “Instrucţiunea
asupra întrebuinţării tactice a marilor unităţi” prevede, în mod expres, că războiul viitorului va fi
continuarea războiului precedent. Deci nu atât superioritatea tehnologică germană a fost cauza
înfrângerii armatei franceze, cât inflexibilitatea strategică a acesteia din urmă, neadaptarea
conceptelor la cerinţele tehnologice, la evoluţia ştiinţei militare.

24
 Americanii sunt cei dintâi care au tras învăţămintele cuvenite din experienţa confruntărilor
militare, mai ales în urma războiului din Vietnam. Ei au înţeles perfect că noile tehnologii
creează posibilitatea lovirii la mare distanţă, ceea ce a dus la configurarea câtorva noi modalităţi
de angajare a forţelor şi, corespunzător, a unor tipuri de războaie în care se consideră că ar putea
fi implicaţi: războiul de joasă intensitate; războiul de intensitate medie şi războiul de mare
intensitate. Forţele armate americane, ca şi economia şi infrastructura au trecut, după experienţa
dramatică a Vietnamului, la aplicarea unui nou concept de pregătire a forţelor. În viziunea
strategică din anii 1980, americanii trebuiau să fie pregătiţi să ducă un război şi jumătate, chiar
două războaie, în diferite regiuni ale lumii, acolo unde interesele lor o cereau.
În ceea ce priveşte confruntarea Est-Vest, americanii au creat, la vremea aceea, un sistem
riguros de acţiune şi de reacţie, bazat pe un concept care a evoluat de la doctrina ripostei masive
la „Bătălia aeroterestră 2000“, toate supuse unei politici de îndiguire a Uniunii Sovietice. După
încheierea „Războiului Rece“, conceptul acesta a rămas oarecum fără obiect. Tehnologia a mers
însă înainte, atât în domeniul creării unor sisteme performante de cercetare, intelligence,
informare, supraveghere şi lovire, cât şi în cel al conceperii şi realizării unor sisteme de sisteme.
Dar conceptul şi-a găsit imediat un nou obiect, un nou spaţiu de aplicare. Operaţia
„Furtuna deşertului“, spre exemplu, s-a desfăşurat nu potrivit unei strategii, ci potrivit
conceptului strategic referitor la bătălia aeroterestră.
Astfel, în timpul războiului din Golf, sistemul de transmisiuni al armatei lui Saddam
Hussein a fost distrus în mai puţin de 24 de ore – chiar în primele ore ale acţiunii – ceea ce a
permis folosirea aproape nestingherită a 6.250 tone de muniţii ghidate pentru 81.980 tone de
bombe oarbe. Primele şi-au atins obiectivele în proporţie de 80 – 90 %, în timp ce, se ştie, doar
25 % dintre bombele nedirijate (oarbe) îşi ating ţinta.
Primatul informaţiei şi al tehnologiei a devenit, în viziunea americană, indiscutabil.
Generalul Gordon Sullivan şi locotenent-colonelul James M. Dubik consideră că există
următoarele tendinţe în dezvoltarea tehnologiei, care sunt valabile pentru toate domeniile:
• creşterea puterii de distrugere;
• sporirea volumului şi a preciziei focului;
• creşterea gradului de integrare tehnologică, prin care se asigură un randament sporit;
• creşterea rolului unităţilor mici;
• consolidarea invizibilităţii şi detectabilităţii.
În acest sens, o echipă de la Science Applications International Corporation (SAIC) a
propus o tipologie a domeniilor de beligeranţă pe care raportul special al Adunării NATO o
consideră interesantă. Ea este determinată de aceste noi coordonate ale impactului RMA asupra
confruntării şi conţine:
• lovituri de precizie la mare distanţă;
• războiul informaţional;
• manevra dominantă;
• războiul spaţial.
În felul acesta, confruntarea directă, la contact cedează locul uneia mai complexe,
multidimensionale, în diversitate tehnologică. Apare astfel conceptul de „război non-contact“,
bazat pe superioritate tehnologică şi, deci, strategică. Raportul evidenţiază un exemplu
convingător: în 1943, Escadrila a 8-a a U.S. Air Force a angajat, în tot cursul anului, doar 50 de
obiective de valoare strategică. În primele 24 de ore ale războiului din 1991 împotriva Irakului,
Forţele Aeriene Combinate au angajat 150, ceea ce înseamnă de o mie de ori mai multe decât în
1943, la care se adaugă precizia loviturilor şi reducerea la maximum a efectelor colaterale. Se
apreciază că, în 2020, ar putea fi lovite în jur de 500 de asemenea obiective, chiar în primele
minute ale campaniei, adică de 5000 de ori mai multe decât în timpul războiului din Golf.
Precizia armamentului este uluitoare. Rachetele de croazieră, bombele ghidate prin laser şi
prin GPS, sistemele AWACS au introdus elemente cu totul noi în fizionomia beligeranţei, a

25
spaţiului de confruntare. Ştiinţa militară, azi, se referă la găsirea acestor soluţii, iar metoda este
cea a interdisciplinarităţii, funcţionalităţii şi analizei prioritate şi anticipate a efectului.
Generalul John Shalikashvili a publicat, în 1996, un document intitulat Joint Vision 2010
(JV 2010), prin care sublinia că, în revoluţionarea modalităţilor de ducere a războiului, contează
tehnologia, dar şi calitatea comandamentului, a personalului, a structurilor organizaţionale şi a
conceptelor operaţionale. În această viziune, marile tendinţe ale evoluţiei tehnologiei sunt
următoarele:
• precizia lovirii la distanţă cu toată gama de vectori;
• un evantai larg de efecte, de la neutralizare la distrugerea ţintelor protejate;
• tehnologii care să asigure invizibilitatea şi o bună mascare a forţelor proprii;
• sisteme de informaţii şi de integrare a sistemelor (sistem de sisteme).
Generalul american arată că JV 2010 se sprijină pe patru noi concepte operaţionale:
• manevra dominantă;
• angajarea de precizie;
• protecţia integrală;
• logistica în reţea.
Aceste concepte au fost dezbătute îndelung în Statele Unite şi acceptate ca atare. Fiecare
dintre ele traduce în teorie o realitate guvernată de impactul tehnologic, de revoluţionarea
armamentelor şi sistemelor de informaţii şi de comunicaţii şi deschide noi direcţii de transpunere
în practica beligeranţei, în strategia operaţională. Manevra dominantă nu este chiar aceeaşi cu
ceea ce arta militară consemnează de sute de ani (învăluire, întoarcere, lovitură frontală), făcând
o distincţie netă între acestea, ci vizează modalitatea de a identifica, alege şi categorisi
obiectivele, de a stabili centrele gravitaţionale ale dispozitivului inamic şi de a le lovi foarte
precis, de câte ori este nevoie, combinarea acţiunilor informaţionale (de război informaţional) cu
cele spaţiale, aeriene, navale şi terestre, transportul rapid al forţelor şi, mai ales, al mijloacelor
necesare, alegerea tipului de acţiuni care se pretează cel mai bine lovirii simultane a punctelor
sensibile ale inamicului şi obţinerii succesului planificat.
Celelalte concepte – angajarea precisă, protecţia integrală şi logistica în reţea – sunt
complementare manevrei dominante, asigurându-i consistenţă şi eficienţă. Americanii sunt
maeştri ai acţiunilor eficiente. Pragmatismul lor este relevant. Logistica trebuie să fie adaptabilă
situaţiilor, flexibilă şi precisă, iar protecţia să asigure punerea în aplicare a conceptului „pierderi
zero“ (minime) şi siguranţa acţiunii pentru toate forţele şi nu doar pentru unele.
Lucrarea lui Shalikashvili, prin ideile cheie pe care le promova în anul 1996, deschidea un
nou orizont nu numai teoriei militare, ci şi practicii militare, laturii operaţionale a strategiei,
adică strategiei operaţionale. De aceea, aproape imediat, ideile lui au fost preluate, continuate şi
transformate în capacităţi de acţiune şi de reacţie pentru forţele interarme.
The Concept for future Joint Operations (CFJO) dezvoltă conceptele din JV 2010 şi le dă o
finalitate practică. Conceptul pentru viitoarele Operaţii Întrunite (Integrate, Articulate) impune
schimbări majore în şase domenii critice:
• personal;
• leadership;
• doctrină;
• educaţie şi formare (pregătire);
• organizare;
• mateial.
Pornind de aici, au fost elaborate conceptele Army Vision 2010 şi Army After Next, care
se desfăşoară pe 30 de ani, adică până în anul 2025. Cercetarea care se derulează în aceste
coordonate vizează îndeosebi patru domenii:
• geopolitica;
• arta militară;

26
 • teoria umană şi organizaţională;
• tehnologia.
Toate acestea, chiar dacă aparent nu aduc nimic nou (totdeauna cercetarea în domeniu s-a
desfăşurat şi pe aceste coordonate sau în primul rând pe aceste coordonate), concentrează în
acelaşi plan efortul de corelare a politicilor cu strategiile mijloacelor şi forţelor, în raport cu
performanţele ştiinţifice şi tehnice la care s-a ajuns şi cu calitatea sistemelor de comunicaţii.
Rezultatele au început deja să fie vizibile prin punerea în aplicare (de către americani, evident,
dar şi de către membrii Alianţei) a unor imperative operaţionale privind proiectarea forţelor,
operaţiile decisive, modelarea câmpului de luptă, protejarea şi susţinerea forţelor etc.
Toate fenomenele din natură şi din societate – inclusiv războiul – au evoluţii imprevizibile,
deci haotice. Teoria haosului se află însă abia la început, este foarte complicată şi greu de
asimilat, dar, fără îndoială, ea va oferi instrumente foarte utile şi benefice în cunoaşterea detaliată
a fenomenului război.
În teoria crizei, a conflictului armat şi a războiului, „spaţiul fazelor“ este deosebit de
important, întrucât modulează universul posibilităţilor, al cauzelor şi, deopotrivă, al efectelor. Şi
chiar dacă nu totdeauna un astfel de model oferă o perspectivă optimistă, întrucât teoria haosului
tocmai asta demonstrează (că nu există cauze înlănţuite sau că înlănţuirea cauzelor are alte
dimensiuni decât cele cu care ne-a obişnuit determinismul mecanicist), important este că atrage
atenţia asupra unei realităţi foarte greu de înţeles şi de gestionat.

Implicaţiile ştiinţei militare în conceptul strategic NATO

Strategia este, în esenţă, o modalitate – deopotrivă, ştiinţifică (teoretică), practică
(operaţională) şi chiar artistică (creativă, intuitivă, ingenioasă) – de punere în operă a unei decizii
politice. De aici rezultă îndeosebi caracterul acţional, operaţional al strategiei. Este şi motivul
pentru care conceptul strategic al Alianţei, adoptat la summit-ul de la Roma din 1991 şi
perfecţionat la summit-ul de la Washington, din 1999, la cel de la Praga, din 2002 şi la cel de la
Istanbul, din 2004, renovat, pentru următorii zece ani, la summit-ul de la Lisabona, din
noiembrie 2010, este un concept operaţional, referindu-se îndeosebi la noile competenţe şi la
noua gamă de acţiuni ale Alianţei şi nu neapărat la suportul ştiinţific al acestora.
La summit-ul de la Roma din 1991, NATO a elaborat şi adoptat un nou concept strategic
care viza, între altele, reconfigurarea filosofiei Alianţei, astfel încât NATO să fie în măsură să
facă faţă unor noi provocări ce ţin de gestionarea crizelor, asistenţa umanitară, asigurarea şi
menţinerea păcii etc. Trecerea de la o filozofie a ripostelor nucleare sau clasice masive,
intempestive, gradate, flexibile etc. la una de gestionare a crizelor, inclusiv a provocărilor şi
ameninţărilor din mediul ciberinformaţional, de menţinere, asigurare şi chiar impunere a păcii,
de asistenţă umanitară şi de sprijinire a noilor democraţii europene s-a realizat treptat.
În tot acest proces foarte complex în care sunt implicate toate componentele artei politice,
ale ştiinţei militare şi, evident, ale artei militare, n-au lipsit nici contradicţiile, nici viziunile
pesimiste, nici sentimentul de inutilitate a Alianţei sau cel de teamă privind proliferarea unui nou
tip de escaladare. Mulţi au vorbit de inutilitatea şi desuetudinea Alianţei, mai ales pentru spaţiul
european care se părea că nu este ameninţat de nimeni, radical transformat după încheierea
Războiului Rece, de necesitatea înfiinţării unor organisme noi sau de consolidare a organismelor
politice şi de securitate deja existente şi renunţarea la cele de forţă. Împotriva unui nou NATO au
fost, într-un fel, şi mişcările antiglobalizare.
Lordul Robertson a explicat, pe larg, într-un articol, publicat în Revista NATO, noua
filozofie a Alianţei, noul ei drum. NATO nu numai că a rezistat acestor presiuni, dar s-a şi
transformat şi se transformă în continuare. Această transformare nu s-a încheiat şi nu se va
încheia în curând. Pentru că NATO a devenit o alianţă mult mai dinamică, fiind pusă din ce în ce
mai mult în slujba unor valori şi a unor interese colective euroatlantice foarte actuale. Este
posibil acest proces, este posibilă această logică, întrucât, aşa cum bine ştim, NATO s-a
întemeiat pe un sistem de valori şi a continuat să existe, datorită unui sistem de interese din care
s-au generat politici euroatlantice convergente. Această concluzie, chiar dacă nu a fost formulată

27
explicit, a stat şi la baza conceptului strategic NATO aprobat de summit-ul de la Lisabona din
noiembrie 2010.
Conceptul strategic NATO este, deopotrivă, diriguitor şi generativ. El vine dintr-un
consens politic şi răspunde unui mediu a cărui ostilitate este fluidă şi asimetrică. În aceste
condiţii, filosofia NATO nu trece pur şi simplu de la nişte rigori vechi la alte rigori mai noi, nici
de la un tip de ontologie la un alt tip de ontologie (ontologia NATO rămâne aceeaşi), ci de la o
funcţionalitate de ripostă politică şi militară (masivă, gradată, flexibilă, nucleară, clasică,
informaţională etc.) la una de gestionare a mediului strategic de securitate, de prevenire şi
control în spaţiul conflictualităţii, de descurajare a oricărui tip de conflict, de consolidare a
democraţiei şi de optimizare a raporturilor între marile entităţi ale lumii. De aici şi evoluţia unui
concept foarte larg de parteneriate strategice în toate domeniile, inclusiv în ceea ce priveşte
controlul resurselor şi al marilor rute către acestea.
Toată această metamorfoză, chiar dacă vizează îndeosebi operaţionalitatea şi
operaţionalizarea, se întemeiază pe o expertiză ştiinţifică foarte largă, pe o analiză temeinică a
determinărilor şi, mai mult ca oricând, pe reconsiderarea procesului şi regulilor de variaţie a
condiţiilor iniţiale.
Conceptul strategic NATO este expresia acestei noi filosofii a Alianţei. El merită o analiză
complexă şi extinsă, pentru că este produsul cel mai concludent şi forma cea mai directă a ceea
ce este şi va fi NATO pentru spaţiul euro-atlantic şi pentru lumea întreagă. Din el derivă toate
celelalte concepte, inclusiv cele de valoare strategică, între care unul dintre cele mai importante
este cel ce se referă la structura de forţe. După cum se ştie, o astfel de structură este în curs de
realizare şi constă în asigurarea unor componente de reacţie rapidă şi unor comandamente pe
măsură. Aceste comandamente vor acoperi toate nivelurile structurii de comandament NATO,
inclusiv cartierele generale ale Grupurilor de Forţe Interarme Multinaţionale. La Praga a fost
stabilit un calendar ferm privind realizarea acestora, iar la Lisabona, deşi nu au fost referiri
directe la foaia de parcurs a transformărilor, acestea se derulează conform celor prevăzute, mai
ales după angajarea forţelor NATO în Afganistan.
Reexaminarea structurii de forţe a fost determinată de noile provocări. Ea ţine atât de
politica generală NATO, cât şi de strategia forţelor şi comportă cel puţin trei dimensiuni
esenţiale, unele realizate, altele realizabile:
• extinderea ariei Alianţei prin integrarea noilor membri;
• perfecţionarea structurii de forţă, mai ales a unei NRF de 21.000 de oameni, astfel încât
aceasta să fie capabilă să răspundă noilor provocări şi chiar să prevină proliferarea anumitor
ameninţări şi tensiuni;
• modernizarea capacităţilor de susţinere.
Prin extindere şi lăsarea porţilor deschise, NATO devine altceva decât a fost. Devine, în
primul rând, o organizaţie euro-atlantică şi nu doar una nord-atlantică. Dar cea mai interesantă
dinamică în spaţiul conceptelor şi implicaţiilor lor ni se pare a fi cea care se referă la Iniţiativa
asupra Capacităţilor de Apărare ale Alianţei. Cum bine se ştie, acest concept a fost lansat în
aprilie 1999 la summit-ul de la Washington şi a fost îndelung discutat în mediile europene. El
urmăreşte ca Alianţa să identifice noile provocări de securitate ale secolul al XXI-lea, să
configureze tabloul noilor ameninţări şi să fie în măsură să reacţioneze eficient la crize de tipul
celei din Kosovo, păstrându-şi capacitatea de a-şi asuma responsabilităţile sale fundamentale
pentru apărarea colectivă a membrilor săi. NATO se află acum în Afganistan, iar capacităţile sale
continuă să se perfecţioneze.
Acest concept a fost reluat şi la Praga sub forma unei noi Iniţiative asupra capacităţilor.
Această nouă iniţiativă trebuia să se concentreze asupra unui număr mai mic de capacităţi
esenţiale pentru gama completă de misiuni ale Alianţei, îndeosebi asupra celor care ţin de
aptitudinea NATO de a se apăra împotriva terorismului, a atacurilor chimice, biologice,
radiologice şi nucleare, garantându-se în acelaşi timp superioritatea sistemelor protejate de
comandament, comunicaţii şi informaţii, ameliorarea interoperabilităţii forţelor desfăşurate şi a

28
aspectelor importante privind eficacitatea în luptă, precum şi asigurarea desfăşurării rapide şi
menţinerii puterii forţelor de luptă.
Acest concept implică foarte multe acţiuni, inclusiv redimensionarea şi reorientarea
bugetelor, astfel încât, spre exemplu, dacă este necesar, să se reducă nivelul forţelor şi să se
orienteze resursele spre modernizarea materialului. Spre deosebire de alte dăţi, se introduce, la
summit-ul de la Praga, un concept care se referă la capacităţi militare comune, la o specializare
corespunzătoare a rolurilor, la achiziţionarea prin cooperare a diferitelor materiale (desigur, este
vorba de sisteme de arme) şi chiar la finanţări comune şi multinaţionale. Era un concept nou şi
foarte important, întrucât punea în operă o altă filosofie privind noua structură de forţe, cu un
grad sporit de interoperabilitate, de specializare a rolurilor şi chiar de integrare, mai ales în ceea
ce priveşte capacitatea de apărare NBC, acţiunea şi reacţia rapidă şi sistemele integrate de
comandă şi control.
Tot noua iniţiativă asupra capacităţilor de apărare viza, la acea vreme, realizarea şi
punerea în aplicare a unui sistem de apărare antirachetă în teatru care deriva din încheierea unui
studiu de fezabilitate a Alianţei privind apărarea împotriva rachetelor balistice în teatru. Iniţiativa
la care ne referim cuprindea aproape toate aspectele privind conceptele care ţin de strategia
forţelor, de cea a mijloacelor şi, mai ales, de cea operaţională:
• mobilitatea;
• susţinerea logistică;
• supravieţuirea (capacitatea de autoprotecţie);
• capacitatea de a-l surprinde pe adversar şi de a-l lovi pe părţi;
• sistemele de comandă, control şi informaţii;
• desfăşurarea rapidă şi eficace pentru a gestiona o criză pe termen lung.
Privind scutul antirachetă, soluţia care se află în curs nu este cea de atunci, dar ea nu iese
din spiritul de atunci, ci doar se adaptează la cerinţele noilor reconfigurări geopolitice, în care
trilaterala – Rusia, Germania, Franţa şi deplasarea semnificativă a interesului şi efortului
strategic american spre Pacific îşi spun cuvântul. În Europa (de fapt, în spaţiul euro-atlantic),
mediul de securitate a devenit mult mai complex decât în timpul Războiului Rece. Ameninţările
cele mai plauzibile pentru securitate provin din conflictele de la periferia Europei, de tipul celui
de la începutul ultimului deceniu din secolul al XX-lea, din ex-Iugoslavia, sau din proliferarea
armelor de distrugere în masă. Deci NATO trebuie să fie în măsură să-şi desfăşoare forţe
dincolo de frontierele teritoriului său pentru a răspunde la crize, fiind în acelaşi timp gata să
se apere împotriva unei agresiuni deliberate. Aceasta este, de fapt, esenţa noului concept
strategic NATO, cam în toate variantele sale.
De asemenea, noua Iniţiativă asupra Capacităţilor de Apărare (DCI), în forma Praga, viza
să consolideze capacitatea Alianţei în cinci domenii:
• mobilitate şi capacitate de desfăşurare;
• capacitate de susţinere;
• eficacitatea lovirii inamicului pe părţi;
• capacitate de supravieţuire (de autoprotecţie);
• interoperabilitate în comunicaţii.
Tot în ceea ce priveşte strategia mijloacelor, noua iniţiativă asupra apărării NATO a
subliniat nevoia de modernizare în continuare a armamentelor, potrivit unor concepte relativ
cunoscute care ţin de creşterea preciziei loviturilor şi reducerea pierderilor colaterale, mai ales
prin dezvoltarea sistemelor de arme zi/noapte şi a muniţiilor cu ghidaj de precizie, prin
perfecţionarea sistemelor de recunoaştere şi supraveghere, a sistemelor de apărare aeriană şi
a sistemelor de neutralizare a armelor de distrugere în masă.
Referindu-se la ceea ce se numeşte micşorarea decalajelor dintre Statele Unite şi Europa
privind sistemele de arme, tehnologia informaţiei şi capacitatea de proiecţie a forţelor, James
Appaturai, într-un articol intitulat „A umple crevasa capacităţilor“, vorbeşte de riscurile unei
diviziuni, aliatul de peste ocean furnizând tehnologia sofisticată, logistica, transportul aerian şi
maritim, informaţiile şi puterea aeriană, în timp ce ceilalţi se vor găsi din ce în ce mai mult în

29
situaţia de a oferi doar mână de lucru, adică îndeplinind sarcini de menţinere a păcii pe termen
lung.
Noua iniţiativă vine să rezolve şi o astfel de problemă şi să reducă acest decalaj dintre SUA
şi Europa. Se ştie, europenii lucrează deja la avionul de transport strategic A 400 M, la avionul
multirol Eurofighter, la elicopterul Tigre, la sisteme de transmisiuni moderne, aceste programe
contribuind la mărirea capacităţii de reacţie europene prin alcătuirea FRR a UE şi dotarea ei cu
mijloace performante. FRR europeană va fi complementară NFR. Putem spune că ea va
materializa, într-un anumit fel, conceptul de Identitate de securitate şi apărare în spaţiul
european, IESD, lansat şi sprijinit de SUA.
Edgar Buckley, referindu-se la realismul obiectivelor europene, arăta că noua iniţiativă
asupra capacităţilor de apărare (DCI) lansată de NATO la Praga, era diferită de cea anterioară în
trei privinţe: a repus mai riguros angajamentul naţional, a relevat accentul care trebuie pus pe
cooperarea multinaţională, ce se va materializa în consolidarea mutuală a eforturilor de
dezvoltare a capacităţilor militare ale UE. În acest sens, au existat patru centre principale de
interes ale noii iniţiative asupra capacităţilor de apărare:
• apărarea împotriva atacurilor chimice, biologice, radiologice şi nucleare;
• asigurarea superiorităţii la nivelul comandamentului şi informaţiei;
• ameliorarea interoperabilităţii forţelor desfăşurate şi elementelor esenţiale privind
eficacitatea în luptă;
• asigurarea desfăşurării rapide şi a susţinerii forţelor.
Acestea sunt doar câteva aspecte care jalonează evoluţia conceptelor strategice post-Praga
şi, într-un fel, post-Lisabona. O astfel de tendinţă se va manifesta în fiecare dintre statele
membre, inclusiv la nivelul noilor invitaţi. Deja, Statul Major General al Armatei României a
elaborat, la vremea aceea, sub formă de proiecte, o serie de documente, de doctrine şi manuale –
Doctrina Operaţiilor Întrunite, Doctrina Forţelor Speciale, manualul Comandamentului Militar
Strategic etc., care se adaugă unora mai vechi, doctrinele categoriilor de forţe ale armatei – prin
care se materializează evoluţia conceptelor strategice.
Acest proces se va continua şi se va accentua în perioada următoare, pentru că, fără nici o
îndoială, ne aflăm în unul din momentele cruciale ale reconstruirii mediului de securitate
mondial şi euro-atlantic.
Astfel, ştiinţa militară, departe de a fi doar o proiectare scolastică şi o justificare analitică
a unor concepte şi teorii, devine din ce în ce mai mult un fel de „cutie neagră“, adică un suport
operaţional extrem de sofisticat al acţiunii militare eficiente. Ea nu se mai află la îndemâna
oricui, ci, întrucât apelează la teorii ale sistemelor şi proceselor dinamice complexe, la teoria
haosului şi la nano şi supertehnologii, devine, prin sfera şi conţinutul ei, interdisciplinară, un
domeniu al unor specialişti de mare valoare, indispensabili în acţiunea militară, de tipul
savanţilor şi înţelepţilor folosiţi în antichitate de către comandamentele chineze în pregătirea şi
desfăşurarea războaielor.

Tema 2: RĂZBOIUL – FORMĂ DE VIOLENŢĂ ARMATĂ

30
 1. Ce este războiul
2. Cauzalitatea războiului. Determinări şi indeterminări
3. Teoria şi practica războiului
4. Războiul în viziunea determinismului mecanicist
5. Războiul în epoca determinismului dinamic complex
6. Forţe şi mijloace

1. Ce este războiul
Războiul este un conflict militar sau nu, scurt sau de durată, între două sau mai multe
grupuri, categorii sociale sau state, pentru realizarea unor interese financiare, etnice, teritoriale,
economice şi politice.
Jumătate din cei înhumaţi într-o necropolă din Nubia, veche de peste 12.000 de ani
prezintă semne ale unei morţi violente.
Numai în Europa vestică, în perioada scursă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, au avut
loc cel puţin 150 de conflicte militare şi 600 de bătălii aferente acestora.
 Război civil = luptă armată între două sau mai multe grupări politice de orientări diferite
din interiorul unui stat în vederea schimbării ordinii politice şi de stat sau pentru menţinerea celei
existente.
 Război de independenţă = este un conflict miltar de creare a unui stat suveran.
 Război rece = stare de încordare, de tensiune în relaţiile internaţionale, provocată de
politica de ostilitate a unor state faţă de altele, care nu ia totuşi forma unui conflict armat.
 Război psihologic = stare de tensiune, de hărţuială nervoasă, psihică, iniţiată şi întreţinută
cu scopul de a zdruncina moralul forţelor adverse şi de a demoraliza populaţia.
 Stare de război = beligeranţă.
Categorii de conflicte
Conflictul dinamic introduce în discuţie dinamica socială. Aceasta are ca şi caracteristică
principală instabilitatea rezultată din schimbările neprevăzute. Din acest motiv preziceri certe în
sistemele sociale sunt greu de realizat chiar dacă, în principiu, se poate prezice cu exactitate
starea sistemului în viitor.
Partea este o unitate de comportare, o mulţime sau organizaţie care este capabilă să-şi
asume un număr de poziţii diferite în timp şi într-o anumită limită.
Spaţiul de comportare reprezintă poziţia pe care o poate avea o unitate de comportare şi
este definită prin coordonate variabile; acestea trebuie să fie continue şi măsurabile. Există
oscilaţii ale acestor coordonate care sunt teoretic infinite; în practică mişcările sunt limitate
deoarece „setul potenţialelor mişcări sunt limitate de existenţa legilor”.
Limita posibilităţilor de mişcare a unei anumite unităţi comportamentale defineşte
limitările poziţiilor pe care le poate ocupa în timp o parte, impuse prin restricţii variate: fizice,
psihologice, legale, financiare. Un comportament normal al unei unităţi comportamentale este
acela în care unităţile urmăresc cele „mai bune” poziţii, precum şi o limită comportamentală cât
mai mare.
Competiţia poate fi definită într-un sens larg şi este acceptată ca fiind o incompatibilitate
mutuală între poziţiile potenţiale ale unor unităţi comportamentale. Despre două poziţii se poate
spune că sunt incompatibile mutual, dacă fiecare exclude pe cealaltă şi dacă realizarea uneia face
imposibilă realizarea celeilalte.
Intensitatea competiţiei depinde de probabilitatea fiecărei unităţi comportamentale de a se
muta în aria incompatibilă. Ceea ce merită subliniat e că toate conflictele implică competiţie, dar
competiţiile pot exista şi fără conflict.
Conflictul poate fi definit ca o situaţie de competiţie în care părţile sunt conştiente de
potenţialele incompatibilităţi viitoare, în care fiecare parte doreşte să ocupe o poziţie care este
incompatibilă cu dorinţele celorlalţi (Boulding). Prin urmare, pentru ca o anumită situaţie să

31
poată fi numită conflictuală, avem nevoie de două părţi conştiente de poziţiile lor, cu dorinţe
incompatibile care să intre în anumite schimburi (fizice, virtuale, sentimentale, etc).
Şuştac Zeno şi Claudiu Ignat în lucrarea “Modalităţi alternative de soluţionare a
conflictelor” au definit conflictul ca fiind “un fenomen social contextual determinat de ciocnirea
dintre interesele, conceptele şi nevoile unor persoane sau grupuri atunci cand acestea intră în
contact şi au obiective diferite sau aparent diferite”.
Dezacordul este neînţelegerea care apare ca urmare a diferenţelor asupra unor valori
sintetizate în cultură, precum şi ca urmare a lipsei de informaţii corecte asupra partenerilor de
interacţiune, dar şi din interese economice, politice, sociale diferite ale celor care intră în contact.
Confruntarea apare pe fondul unei ideologii care motivează actorii din confruntare în a
susţine o anumită idee contrară cu a celorlalţi.
Caracteristica principală acestei etape este tensiunea crescută a interacţiunilor. Efectul
degenerării opiniilor contrare permite apariţia violenţei ca mijloc de rezolvare a diferendelor.
Sociologii insistă pe această etapă deoarece în acest moment apare nevoia unei soluţii raţionale.
Modul de gestionare a acestei etape îşi pune amprenta în evoluţia interacţiunii. Escaladarea
conflictului sau rezolvarea conflictului se hotărăşte în această etapă.
În acest moment tensiunea dintre părţile care se confruntă este maximă. Posibilitatea
apariţiei conflictului violent este mare. Un motiv principal al escaladării conflictului este
agresivitatea argumentelor, indivizii tind să-şi suspende discursul şi acţiunea raţională
înlocuindu-le cu acţiuni iraţionale, chiar violente.
De-escaladarea conflictului şi rezolvarea conflictului sunt două etape convergente,
ambele au ca scop obţinerea unei situaţii de calm şi cooperare intermediate de soluţiile raţionale
imaginate.
Conflictul reprezintă o opoziţie între indivizi care poate îmbraca forma unei lupte între
indivizi, grupuri de indivizi, clase sociale, etc. şi are ca efect disfuncţii în interacţiunea socială.
 conflict intrapersonal
 conflict interpersonal
 conflict de grup
 conflict organizaţional
 conflict internaţional
 conflicte sociale
 conflicte industriale
 revolte
 revoluţii
Războiul civil este un conflict armat în care facţiunile aflate în conflict sunt segmente ale
populaţiei aceleiaşi ţări, imperiu sau diviziune politică. În general, aceste războaie au ca sursă
lupta pentru controlul puterii în stat.
Asemeni tuturor războaielor, conflictul poate avea cauze religioase, etnice, sau economice
(distribuţia bunurilor între clasele sociale). Unele războaie civile sunt descrise ca fiind revoluţii,
când în urma acestora rezultă schimbări sociale majore. Unii istorici cataloghează revoltele
populare ca fiind războaie civile dacă acestea sunt însoţite de lupte armate între structuri militare.
Altfel spus, o revoltă se transformă în război civil, când facţiunile angajate în conflict dispun de
forţe militare. Alţi istorici definesc războiul civil ca pe un conflict cu violenţă susţinută, de
durată, între facţiuni organizate sau între regiuni bine stabilite aparţinând aceleiaşi ţări, indiferent
dacă acestea se manifestă sau nu prin acţiuni militare.
Distincţia între razboi civil şi revoluţie e pâna la urmă arbitrară: revolta din anii 1640 care
a răsturnat (temporar) monarhia engleză e cunoscută ca Războiul Civil Englez; revolta
coloniştilor americani în anii 1770 împotriva regimului britanic, desfăşurată după scenariul tipic
al războaielor, cu lupte purtate între structuri militare, e cunoscută ca Revoluţia americană.
Război de independenţă
Noţiunea de război de independenţă sau război de neatârnare este folosită pentru
desemnarea unui război desfăşurat pe teritoriul unei ţări, sau pe fostul teritoriu al unei ţări

32
ocupate de către un alt stat, care se doreşte a fi suverană prin adoptarea unei declaraţii de
independenţă. Orice război de independenţă este declanşat odată ce statul, care a deţinut anterior
teritoriul, trimite trupe militare pentru a înfrânge mişcările locale rebele, respectiv pentru a
clarifica prin toate mijloacele şi a demonstra suveranitatea sa asupra acelui teritoriu. Dacă, după
toate ostilităţile care au loc, mişcarea naţională de refuzare a suveranităţii statului iniţial suveran
reuşeşte prin obţinerea unei victorii militare finale, respectiv printr-un tratat care consfinţeşte
independenţa, atunci războiul respectiv poate fi numit, retroactiv de multe ori, război de
independenţă.
Spre exemplificare, în cazul României, încă de la începutul Războiului său de
independenţă acest conflict militar a fost cunoscut ca Războiul de Independenţă al României.
În cazul altor naţiuni, respectiv al unui alt timp istoric, se poate plasa Războiul olandez de
independenţă (1568 – 1648), care a fost cunoscut pentru cea mai mare parte a istoriei timpului
său şi după aceea ca Războiul de optzeci de ani.

2. Cauzalitatea războiului. Determinări şi indeterminări

Războiul, în esenţa lui, nu s-a schimbat. El rămâne ceea ce a fost mereu: o continuare, mai
exact, o exprimare şi o materializare, prin mijloace violente, a politicii, o cale directă de
deblocare a unei situaţii internaţionale complexe, o modalitate categorică, imediată, violentă şi
intempestivă de impunere a voinţei în dialectica de confruntare dintre entităţi. S-au dat multe
definiţii războiului. Toate au fost confirmate, întrucât exprimă ceea ce este sau poate fi, de fapt,
războiul, privit dintr-o mulţime de unghiuri şi de perspective.
Unii autori sunt de părere că definiţia dată de Clausewitz războiului, cel puţin pentru
democraţiile occidentale, ar fi arhaică. Aceste democraţii preţuiesc infinit viaţa şi stabilitatea.
Lor le repugnă orice aventuri militare dacă, acestea implică pericole şi pierderi de vieţi omeneşti.
Există câteva exemple de notorietate. Războiul din Vietnam ridică şi astăzi probleme în Statele
Unite ale Americii. În Europa această atitudine s-a accentuat prin anii`80, odată cu desfăşurarea
rachetelor. La începutul anului 1980 au avut loc mari manifestări în Germania Federală, Olanda,
Italia şi chiar în Marea Britanie împotriva desfăşurării acestor rachete. Populaţia acestor ţări (şi
nu numai), care trăise experienţa a două războaie mondiale, avea o cu totul altă concepţie privind
securitatea lor şi a continentului decât guvernele respective. În 1983 Aliaţii (Statele Unite, Marea
Britanie, Italia şi Franţa) au trimis un corp expediţionar în Liban, pentru salvarea minorităţii
creştine, rezolvarea problemei palestiniene şi pentru a impune Siriei un comportament rezervat.
Au fost însă deajuns două atentate pentru ca trupele aliate să se repatrieze imediat. În aceste
atentate Statele Unite ale Americii au pierdut 220 de oameni, iar Franţa 58. De asemenea, ceva
mai târziu, Franţa, dorind să ajute la despresurarea trupelor generalului Aoun, a trimis în zonă un
portavion şi navele însoţitoare, însă atentatul terorist asupra unui avion DC 10 al UTA şi
presiunea opiniei publice franceze au determinat autorităţile să cheme flota în baza de la Toulon.
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu forţele americane care au acţionat în Somalia, în 1994. Au fost
deajuns câteva imagini de televiziune care prezentau umilirea unui pilot american, pentru ca
grupul expediţionar să fie retras.
Desigur, de aici nu rezultă că democraţiile occidentale au renunţat la orice fel de război, ci
doar la acel război care produce victime din rândul acestora, care tulbură ordinea şi liniştea
acestora. Oricum, populaţiile de pretutindeni sunt împotriva violenţei armate şi refuză soluţiile
militare. Acest refuz are cel puţin trei argumente bine întemeiate: dezvoltarea fără precedent a
armelor de distrugere în masă şi a armamentelor de mare precizie, care, în caz de război, fac
imposibilă protecţia populaţiilor şi a sistemelor de valori; crearea pericolului ca, prin acţiunea
militară, să se înregistreze pierderi intolerabile în rândul forţelor expediţionare; pericolul terorist,
care afectează în primul rând ţările occidentale.
Războiul este, deci, un fenomen social complex, un fenomen-limită. El ţine de o esenţă
socială care conţine confruntarea. Desigur, nu orice confruntare este război, dar orice război este
o confruntare, şi anume, o confruntare armată violentă. Războiul nu este un blestem, nu este o
catastrofă, chiar dacă, uneori, duce la catastrofe umane, materiale, ecologice şi cultural

33
inimaginabile. Războiul este o realitate a tuturor timpurilor. Dar el nu poate fi luat doar ca un
eveniment obligatoriu, chiar dacă, adesea, oamenii sunt neputincioşi în faţa lui, nici ca o
pedeapsă, ca o fatalitate, ci ca o rezultantă a cumulării unor tensiuni pe o serie de vectori politici,
economici, sociali, ideologici, psihologici şi chiar culturali. În ultimă instanţă, războiul este un
act de voinţă politică, adică un instrument violent al politicii.
Pentru că este un act cu totul deosebit, el a fost investigat şi studiat, în toate timpurile, de
către toţi marii gînditori ai omenirii şi dinspre toate orizonturile: unii au studiat războiul pentru a-
i descoperi cauzele şi a le eradica, prevenind astfel acest cataclism, acest seism al societăţii
umane, alţii au dorit doar să-i înţeleagă filozofia, fizionomia şi mecanismele. În 1945, sociologul
francez Gaston Bouthoul (1896-1980), fondatorul polemologiei – ştiinţa sociologiei războiului –
scrie, împreună cu Reni Carrere, lucrarea Le difi de la guerre (1740-1974), prin care face o
analiză pertinentă a războiului, a raţiunilor care-i dau naştere, precum şi a consecinţelor şi
implicaţiilor acestuia în plan social, economic, demografic şi ideologic.
Aceste implicaţii sunt doar sesizate, ceea ce este, desigur, foarte important. Mult mai
important este, însă, studierea aprofundată a originii războaielor, a cauzelor care le produc, a
raţiunilor care le perpetuează, a formelor de manifestare şi de reproducere, a sistemelor
generative şi, bineînţeles, a consecinţelor. Aici nu există explicaţii categorice, universal valabile.
Societăţile sunt prea mult diferenţiate – ceea ce le separă este, adesea, mult mai presant şi,
evident, mai puternic, mai grav şi mai important decît ceea ce le uneşte, întrucît din diferenţe
apare conflictul, de unde şi unghiurile foarte felurite din care este privit şi analizat războiul.
„Omenirea ştie să calculeze, într-o fracţiune de secundă, ascunzişurile sateliţilor planetei
Jupiter, să construiască ordinatoare capabile să trateze zeci de milioane de date pe minut, dar ea
nu este în măsură nici să prevadă, nici să evite violenţele civile şi războaiele care, de mii de ani,
însîngerează şi continuă să însîngereze oraşele şi pămînturile: recenzîndu-se conflictele armate
majore care s-au produs începînd din 1740, autorii au enumerat 366, dintre care 71 după 1945.
Oamenii au cunoştinţe şi potenţialuri de care s-ar putea lipsi; dar ei continuă să se supună
ignoranţelor şi impotenţelor ale căror efecte crude le resimt mereu.“
Războiul apare, deci, dintr-o perspectivă acţională, ca o fatalitate. Se pare că, orice ar face
sau nu ar face, omenirea nu are cum să scape de acest însoţitor permanent al ei, aşa cum
pămîntul nu scapă de cutremure şi fenomene meteorologice, iar natura de metamorfozele pe care
le cuprind ciclurile trofice. Această concluzie rezultă din întreaga existenţă a societăţii omeneşti.
În nici o epocă nu au lipsit războaiele.
Aproape după fiecare război care a produs distrugeri şi pierderi imense de vieţi, omenirea
şi-a pus problema eradicării acestui mod de confruntare violentă, dar, de îndată ce contrastele şi
tensiunile s-au acumulat, iar dialogul a devenit imposibil, a recurs din nou la război, ca mijloc de
deblocare a situaţiei strategice, mai exact, politico-strategice internaţionale. Războiul nu este,
însă, o fatalitate. Mulţi îl privesc ca pe un rău necesar sau ca pe un act eroic, ca pe o chestiune de
onoare şi de mare demnitate, în jurul căreia s-au ţesut numeroase legende şi opere nemuritoare.
Cauzele războiului sunt mereu aceleaşi şi, de fiecare dată, altele. Mereu aceleaşi, întrucât
războiul izbucneşte totdeauna atunci când, şi acolo unde, dialogul încetează, este nedorit sau
reprimat, locul lui fiind luat de politica de forţă sau de ripostă şi mereu altele, întrucât subiectul
şi obiectul unui dialog sunt, de fiecare dată, diferite. Oamenii şi entităţile umane au foarte multe
de împărţit: teritorii, resurse, mentalităţi, influenţe şi, mai ales, putere. Puterea este motivul
esenţial şi permanent al conflictului armat. Războiul este un neîntrerupt lanţ de bătălii pentru
resurse, teritorii şi putere.
Cu alte cuvinte, războiul se prezintă ca un fenomen al expansiunii şi ciocnirii frontierelor.
Tipurile de frontiere care se confruntă dau tipurile de războaie care se declanşează, atunci când
respectivele frontiere se ciocnesc. Gradul de agresivitate al frontierelor dau gradul de intensitate
al războaielor care le corespund. Pare o simetrie perfectă, o relaţie acţiune-reacţie, cauză-efect.
De aceea, s-ar putea desprinde concluzia că, dacă vrem să eradicăm războiul, trebuie să
desfiinţăm frontierele. Dar ofensiva împotriva frontierelor este veche de când lumea. Mereu sunt
desfiinţate unele frontiere şi mereu apar altele. Frontierele nu pot fi însă desfiinţate. Ele fac parte

34
din natura umană. În realitate, aceste raporturi au condiţionări foarte numeroase şi se manifestă
în modalităţi diferite de la o epocă la alta, de la un război la altul.
Noua revoluţie în domeniul militar, tratată pe larg şi controversat, în numeroase studii şi
lucrări de specialitate, progresul ştiinţific şi tehnic fără precedent reprezintă acel foaier generator
de mişcare reală şi virtuală, de acumulări capabile să declanşeze şi să susţină substanţiale
metamorfoze spaţiotemporale în teoria şi practica războaielor şi a conflictelor, prevestind „o
cruciadă spre viitor“, adică o nouă ofensivă a frontierelor ştiinţifice şi strategice, o nouă
paradigmă a fenomenului război şi artei militare.
Nimic nu este perfect pe lumea aceasta, nici măcar războiul. Dimpotrivă, dintre toate
lucrurile imperfecte, războiul, care se prezintă ca fiind cel mai mare consumator de resurse,
rămîne confruntarea cea mai dramatică şi cea mai imperfectă.

3. Teoria şi practica războiului

Mai este războiul o continuare a politicii? Face el parte nemijlocită din filosofia politică?
Sau războiul înseamnă sfârşitul politicii, al dialogului, diplomaţiei şi acţiunii politice? La ora
actuală, definiţia războiului se sprijină pe opţiuni şi interpretări situate între aceste două repere
fundamentale: continuarea politicii şi sfârşitul politicii. În „Le monde diplomatique“ din martie
2003, Ignacio Ramonet notează o chestiune care, la urma urmei, este fundamentală pentru
definirea sau redefinirea războiului în epoca actuală.
El sesizează teama omenirii că, în problema Irakului, se simţea, încă din perioada pregătirii
acţiunii, că urmează să se întâmple ceva fundamental. Cel puţin în ceea ce priveşte atitudinea şi
opiniile, în problema războiului din Irak, arhitectura internaţională se prăbuşea, ONU era
îndepărtat, Uniunea Europeană se diviza, NATO suferea o ruptură, prima de acest gen (prin
exprimarea dezacordului Germaniei, Franţei şi Belgiei în ceea ce priveşte declanşarea
ostilităţilor) şi unica de la înfiinţarea Alianţei.
Pe 15 februarie, 10 milioane de oameni protestează împotriva războiului. Această lume
refuză să accepte violenţa în relaţiile internaţionale. Lumea nu înţelege pe deplin nici cauzele,
nici raţiunile acestui război. Dar, oare, a înţeles omenirea vreodată pe deplin cauzele şi raţiunile
războiului? Ele rămân, totdeauna, deci şi în acest caz, cumva enigmatice. De ce Franţa şi
Germania s-au opus? De ce nu s-a găsit altă cale? Oamenii planetei, în mare parte, s-au opus şi
se opun nu numai acestui război, ci oricărei forme de violenţă. O altă parte a omenirii l-a
acceptat şi îl acceptă. Nu se face însă un referendum. Raţiunile care-l generează se consideră
suficiente pentru a fi declanşat. Situaţia, ca atare, continuă, totuşi, să rămână enigmatică.
Atacarea şi învingerea rapidă a armatei lui Saddam Hussein nu rezolvă problema. Apar noi
date, noi dezvăluiri, noi semne de întrebare. Războiul propriu-zis se sfârşeşte. Armata lui
Saddam este spulberată. Conflictul însă continuă. Dintr-un război armată contra armată,
confruntarea devine un război de gherilă. Pierderile coaliţiei sunt mult mai mari decât cele din
timpul războiului propriu-zis.
Desigur, pierderile forţelor rebele, ale forţelor care se opun stabilizării şi democratizării
Irakului sunt de zeci de ori mai mari. Dar se pare că nu contează… Întrebarea, totuşi, persistă: Ce
fel de război se duce în Irak? Este acelaşi cu războaiele din secolul al XIX-lea şi din secolul al
XX-lea dintre forţele coloniale şi forţele care se opuneau colonizării, dintre forţele puterilor
coloniale şi forţele insurgente? Desigur, nu este acelaşi. Aici este vorba de cu totul altceva.
Obiectivul politic al războiului din Irak nu pare a fi şi nu este cucerirea teritoriului acestuia, ci
stabilizarea zonei, controlul resurselor energetice, lichidarea oricărui posibil punct de sprijin
pentru reţelele teroriste şi prevenirea escaladării tensiunilor de falie în spectrul economic şi
civilizaţional.
Şi chiar dacă esenţa războiului nu s-a schimbat nici în cazul confruntării din Irak,
fizionomia lui este oarecum diferită de cea a războaielor din trecut. În primul rând, acest război
se prezintă ca un timp de confruntare prin care o mare putere, în jurul căreia se constituie o
comunitate internaţională, înlătură un regim politic dictatorial şi impune un anumit tip de
comportament. Este un război care s-a desfăşurat şi se desfăşoară în văzul lumii. Desigur, există

35
raţiuni care nu au apărut pe ecrane, în marile jurnale sau în conferinţele de presă desfăşurate cu
regularitate de ambele părţi. Dar acest război a fost şi este prezent în fiecare zi pe ecranele
televizoarelor din toată lumea. De o parte, se află forţele unei coaliţii, de cealaltă parte, gherilele
irakiene. S-a instalat un guvern irakian, care va lua decizii în ceea ce priveşte drumul democratic
al Irakului, dar situaţia este mult prea complexă pentru a se putea desprinde concluzii finale.
Există însă câteva certitudini. Una dintre acestea este aceea că războiul rămâne şi în
continuare ceea ce a fost el dintotdeauna: un instrument al politicii.
Mutaţiile produse în sfera politicului nu au schimbat şi nu schimbă esenţa războiului –
impunerea voinţei prin intermediul forţei – dar complică raporturile care se creează în sistemul
justificării violenţei. Există deja sincope în configurarea voinţei politice.
Acestea sunt cauzate de discrepanţa intereselor şi, deci, a determinărilor. Raţiunile pentru
care unele ţări s-au opus intervenţiei armate în Irak nu au avut în vedere Irakul, ci dinamica
intereselor, fizionomia configurării şi construcţiei mediului de securitate în această zonă
importantă a lumii.
S-au evocat, în faţa Consiliului de Securitate al ONU, în sprijinul războiului, într-un raport
intitulat „Un deceniu de ameninţări şi provocări“, şapte argumente, dintre care trei sunt foarte
importante: nerespectarea rezoluţiilor Naţiunilor Unite; deţinerea armelor de distrugere în masă
şi a rachetelor balistice sau căutarea de a deţine astfel de mijloace; încălcarea drepturilor omului
(execuţii după o judecare sumară, violuri, torturi). Celelalte patru argumente se referă la:
terorism; prizonieri de război; bunuri confiscate în timpul invaziei din Kuweit (material militar şi
obiecte de artă); deturnarea programului „Petrol contra hrană“.
Argumentele sunt, după părerea noastră, puţin importante în cazul acestui conflict. Cel
mult, ele pot justifica, în faţa opiniei publice, realizarea coaliţiei împotriva regimului lui Saddam
Hussein şi atacarea armatei acestuia cu o forţă de 300.000 de oameni, aplicând, pentru prima
dată, un concept strategic nou, cel al războiului bazat pe reţea. Importantă este evoluţia situaţiei
strategice generale şi din zonă spre conflict. Între principalele elemente ale acesteia pot fi situate
şi următoarele:
- apariţia şi proliferarea ameninţărilor asimetrice, îndeosebi a celor teroriste, a reţelelor de
traficanţi şi a economiei subterane;
- proliferarea tendinţelor extremiste şi fundamentaliste, îndeosebi a fundamentalismului
islamic;
- starea de haos declanşată după spargerea bipolarităţii şi reorganizarea dificilă a relaţiilor
internaţionale;
- apariţia unor noi focare de instabilitate, de criză şi conflict;
- apariţia şi proliferarea unor mişcări identitare, dar nu în sfera politicului, deci statelor, ci
în cea nonstatală sau antistatală;
- numeroasele efecte secundare, îndeosebi asupra statelor naţionale şi statelor sărace, ale
presiunii grăbite şi nejustificate exercitate de anumite elemente ale procesului de globalizare;
- noua configuraţie a bătăliei pentru resurse;
- apariţia şi dezvoltarea parteneriatelor strategice.
În aceste condiţii, războiul nu se mai prezintă ca o înfruntare între entităţi simetrice, între
beligeranţi oarecum egali, care se pregătesc din timp şi se cunosc destul de bine, ci capătă un
caracter disproporţionat şi asimetric, de o parte situându-se marea putere politică, economică,
tehnologică şi informaţională, în jurul căreia se grupează o foarte puternică şi interesată
comunitate internaţională, în esenţa ei, dominantă şi globalizantă şi, de cealaltă parte, restul
lumii, care se prezintă ca un amalgam diform, dezordonat şi imprevizibil, caracterizat de anomie
socială, fragmentare, sărăcie, persistenţă a unor focare generatoare de crize şi conflicte şi
opoziţie faţă de constituirea unor noi centre de putere, care sunt percepute ca noi forme de
dominare.
Războiul capătă şi el, în dinamica scopurilor şi obiectivelor finale, asemenea trăsături. El
devine din ce în ce mai mult, fie mijloc de impunere a voinţei politice a unei mari puteri, a unei

36
coaliţii, a unei alianţe sau a unui grup de state, a comunităţii internaţionale, fie o modalitate de
reacţie la aceste impuneri. Dar toate acestea par a fi fost şi până acum.
Singurul aspect nou îl reprezintă ceea ce se numeşte impunerea voinţei comunităţii
internaţionale. Deşi prin comunitate internaţională fiecare înţelege ceea ce corespunde
intereselor sale, este foarte clar că noţiunea respectivă implică mai mult state, organizaţii şi
organisme internaţionale, alianţe şi coaliţii constituite pe anumite criterii.
Comunitatea internaţională nu înseamnă încă reunirea tuturor statelor şi a tuturor
intereselor în acelaşi interes, în acelaşi orizont politic şi în acelaşi concept strategic. Se tinde însă
către aşa ceva.
Cu alte cuvinte, din punct de vedere teoretic, războiul prezentului şi, cu atât mai mult, cel
al viitorului, înseamnă:
- analiza noilor pericole şi riscuri pe care le presupune conflictualitatea armată;
- analiza şi prognoza efectelor principale şi secundare ale conflictualităţii armate actuale şi
viitoare;
- conceperea (adoptarea sau adaptarea) unor doctrine şi strategii ale unui astfel de război;
- elaborarea unui model actual (şi viitor) al conflictului armat bazat pe strategii asimetrice
şi pe răspunsul adecvat (adaptat, adoptat) la acestea (care se fundamentează tot pe strategii
asimetrice);
- elaborarea unor noi ipoteze privind fizionomia şi filosofia conflictualităţii armate şi
verificarea lor.
Din punct de vedere practic, războiul viitorului presupune:
- acţiuni ale marii puteri mondiale (centre de putere, alianţe, coaliţii, comunităţi
internaţionale foarte puternice, grupuri de state constituite în parteneriate strategice etc.)
împotriva regimurilor politice dictatoriale, a statelor care adăpostesc sau generează terorism şi
ameninţări asimetrice;
- realizare a mijloacelor necesare pentru pregătirea şi desfăşurarea unui război de acest fel,
care se prezintă ca fiind, deopotrivă, continuu, particularizat şi extrem de diversificat;
- constituire a unor grupări de forţe diferite şi asimetrice care să răspundă cu promptitudine
acestui gen de provocări şi ameninţări;
- realizare a unei legislaţii internaţionale pe măsură.
Ca întotdeauna, războiul face parte din filosofia politică. El nu este doar o realitate. El este
şi un concept. Există o teorie a războiului, care se dezvoltă odată cu evoluţia societăţilor
omeneşti, şi nimeni nu ştie care va fi (dacă va fi vreodată) o limită de sus a acesteia.
Oricum, războiul urmează drumul societăţii omeneşti, este un însoţitor permanent al
acesteia. Mai mult, de cele mai multe ori, lumea îşi raportează, adesea, timpul şi evenimentele la
realitatea, continuitatea şi discontinuitatea acestui fenomen: înainte de război, între două
războaie, după război. Zeii războiului nu sunt prea numeroşi, dar sunt extrem de temuţi: Ares,
Marte, Wotan sau Odin. Războiul a fost perceput, de-a lungul timpurilor, ca o răzbunare a
cerului, ca un foc al infernului, ca o pedeapsă dată oamenilor, ca un seism social etc.
Războiul continuă să fie ceea ce este el dintotdeauna: un fenomen social complex, un
seism social care duce la descărcarea unor energii acumulate în timp.
Formele pe care le îmbracă un astfel de fenomen sunt şi vor fi din ce în ce mai numeroase
şi mai greu de controlat. Aici se pare că va acţiona şi mai pregnant un principiu al
proporţionalităţii: cu cât societatea va fi mai complexă şi mai dezvoltată, cu atât va fi mai greu
de controlat, de gestionat acest fenomen intrinsec al ei, războiul. Lucien Poirier pune deasupra
războiului acţiunea strategică. Războiul nu este decât o modalitate a acesteia, care produce un
efect ce-i conferă un statut cel puţin ciudat, ca să nu spunem special.

4. Războiul în viziunea determinismului mecanicist

Cum era privit războiul în epoca rigiditismului social, tehnologic şi informaţional? Care
sunt marile valenţe şi marile minusuri ale acestui tip de determinism? Care sunt inconvenientele
jocurilor strategice cu sumă nulă?

37
 Esenţa războiului nu s-a schimbat. El rămâne ceea ce a fost dintotdeauna. Ceea ce se
schimbă mereu este viziunea asupra războiului, mai exact modul cum este cunoscut, înţeles şi
judecat. În epoca determinismului mecanicist, războiul era înţeles ca un eveniment obligatoriu,
ca un fenomen care avea o finalitate precisă marcată de o victorie şi o înfrângere. În timp ce unul
era învingător, celălalt era, în mod categoric, învins. Rareori se încheiau războaiele.
Războiul poate fi privit, deopotrivă, ca o criză într-un sistem evoluţionist, ca o criză de
sistem, dar şi ca o modalitate de deblocare a unei situaţii complexe, extrem de periculoase
(pentru existenţa şi evoluţia sistemelor). Propriu-zis, războiul nu reprezintă doar partea
superioară a crizei, adică ultima ei etapă. Ultima etapă a crizei este criza însăşi, întrucât criză
înseamnă blocaj. Criza este situaţia-limită în evoluţia unui sistem, care, practic, blochează
această evoluţie. Iar războiul nu este limita superioară a unei crize, ci soluţia cea mai radicală,
adică ultima soluţie pentru ieşirea din criză. Însă, într-un anume sens, şi războiul face parte din
criză, aşa cum moartea face parte din viaţă. Dar el nu poate şi, în opinia noastră, nu este bine să
fie înţeles doar ca ultima etapă a crizei, ci, aşa cum s-a afirmat mai sus, ca o soluţie (ultima
soluţie) pentru ieşirea din criză. În viziunea determinismului mecanicist, lucrurile sunt tranşante.
Când celelalte mijloace (diplomaţia, dialogul, negocierea etc.) nu dau rezultate, se apelează la
forţă, adică la acţiunea violent pentru impunerea voinţei uneia dintre părţi asupra celeilalte, pe
această cale realizându-se ieşirea din criză. Evident, nu orice criză presupune ca soluţie ultimă
pentru ieşirea din ea războiul. Este vorba de criza acelor sisteme sociale internaţionale (zonale,
regionale, de falie şi chiar din interiorul unui stat) care au evoluţii conflictuale grave.
Războiul poate avea, pentru echilibrul social, rolul unei adevărate intervenţii chirurgicale,
care se doreşte a fi din ce în ce mai precisă şi mai eficientă şi din ce în ce mai puţin dureroasă. În
acest sens, războiul poate fi privit ca un fel de terapie de şoc, în urma căreia sunt înlăturate unele
disfuncţiuni şi consumate energiile negative acumulate în intervalele dintre două vârfuri de
conflict. Războiul se prezintă, metaforic vorbind, ca un fel de lovitură de ciocan peste fierul
înroşit. Dacă fierul nu este suficient de înroşit, efectul loviturii de ciocan nu este şi nu poate fi cel
scontat. Era lui Napoleon s-a încheiat prin pierderea bătăliei de la Waterloo, iar aventura celui
de-al III-lea Reich, prin acţiunile ferme ale Naţiunilor Unite şi obligarea Germaniei hitleriste să
capituleze. Oare lucrurile vor fi la fel de tranşante şi în viitor în ceea ce priveşte războiul ca
soluţie de deblocare a unei situaţii de criză?

5. Războiul în epoca determinismului dinamic complex

Cum este privit războiul în epoca deschisă de teoria sistemelor dinamice complexe? Cum
se prezintă în această epocă legile şi principiile războiului? Care sunt principalele utilizări ale
teoriei haosului în conceperea şi funcţionarea sistemelor militare? Cum poate influenţa această
teorie strategiile operaţionale antiteroriste, cele ale gestionării crizelor şi situaţiilor post-
conflict?
Războiul nu se mai prezintă nici ca un eveniment obligatoriu, nici ca o fatalitate. El
reprezintă pur şi simplu o realitate ca oricare alta, care face parte din viaţa oamenilor, depinde de
oameni, mai exact de comunităţile umane, şi, de aceea, trebuie cunoscută, înţeleasă şi folosită
(sau evitată) de oameni şi de entităţile umane. Este adevărat, războiul încă subjugă şi
înspăimântă. Oamenii de pe toate continentele se roagă la Dumnezeu să-i ferească de boli, de
calamităţi naturale, de dezastre şi de războaie. Fără a neglija caracterul distrugător al războiului,
trebuie totuşi să afirmăm că războiul are rolul lui social, declanşându-se, de regulă, atunci când
toate celelalte forme de rezolvare a unei probleme frontaliere sau internaţionale s-au epuizat.
Într-un articol publicat în Revue internaţionale et stratégique nr. 53 din 2004, Daniel
Serwer subliniază numeroasele erori făcute de George W. Bush, de Jaques Chirac, de Gerard
Schröder şi nu numai în aprecierile situaţiei internaţionale şi, ca urmare, în deciziile luate. De
aceea, în viziunea cercetătorului american, „riscurile de a înţelege prost această lume sunt mult
mai numeroase decât şansele de a o înţelege.“ George W. Bush credea că irakienii vor întâmpina
trupele americane cu flori şi cu lauri, ca eliberatoare. El a avut dreptate, dar numai în parte,
deoarece, într-adevăr, majoritatea irakienilor au întâmpinat trupele americane astfel, însă nu toţi

38
irakienii. În consecinţă, perioada post-conflict care a urmat s-a caracterizat printr-o intensificare
a acţiunilor de gherilă şi ale rezistenţei irakiene, care au produs americanilor mai multe pierderi
decât întregul război. De asemenea, Bush a considerat că irakienii deţineau arme de distrugere în
masă (de altfel, acest lucru a şi reprezentat unul dintre argumentele care au grăbit declanşarea
acţiunilor armate).
Realitatea era însă cu totul alta. Nici conducerea politică a Franţei, nici cea a Germaniei,
nici cea a Belgiei nu au avut în întregime dreptate, opunându-se intervenţiei militare în Irak.
Campania coaliţiei s-a desfăşurat în ritm rapid şi, cu toată situaţia post-conflictuală destul de
complicată, se pare că obiectivele războiului au fost atinse. Jacques Chirac gândea că, în situaţia
în care americanii atacă Irakul, întreaga lume arabă va intra într-o dezordine periculoasă. N-a
avut loc nici o dezordine, lumea arabă văzându-şi în continuare de treburile ei. Se pare chiar că,
odată cu înlăturarea lui Saddam Hussein de pe scena internaţională, nemulţumirile şi problemele
lumii arabe s-au diminuat. Cancelarul german Gerhard Schröder credea că ar putea reface
credibilitatea sa în imaginea SUA, după ce a dus o campanie electorală fondată şi pe opoziţia faţă
de războiul din Irak. Totuşi, Germania reprezintă unul dintre principalii parteneri europeni în
dialogul cu Statele Unite. Chiar şi Saddam Hussein ducea o politică plină de ambiguităţi. Pe de o
parte, el dorea să-l convingă pe americani că deţine ADM şi, pe de altă parte, să le arate
inspectorilor ONU că nu deţine astfel de arme. Realitatea i-a dezamăgit pe toţi. Saddam nu era
decât un dictator îngrădit, epuizat, lovit şi nimicit cu mult înaintea acţiunii militare din martie
2003. Toată lumea trebuia să ştie acest adevăr. Şi chiar dacă un astfel de adevăr nu era şi nu
putea fi cunoscut şi recunoscut în întreaga lui dimensiune, în toate detaliile (totdeauna mai
rămâne un sâmbure de neprevăzut care poate genera o situaţie surprinzătoare), oricine îşi putea
imagina că, în actualele condiţii ale globalizării şi exploziei high tech şi IT, nu se pot ivi surprize
decât din partea acelor entităţi care deţin astfel de tehnologii, care beneficiază de o poziţie
privilegiată în tehnologie şi în ciberspaţiu.
Să fi fost oare atât de naivi şi de dezinformaţi aceşti mari oameni de stat? Oare au plutit şi
plutesc ei în incertitudini, aşa cum ne învaţă teoria haosului? Fără a exclude şi o astfel de
eventualitate (foarte puţin probabilă, dar nu imposibilă), trebuie, totuşi, subliniat că interesele
depăşesc cu mult zona. În opinia lui Daniel Serwer, Irakul nu a fost şi nu este altceva decât un
teatru de conflict minor în cadrul unui câmp de bătălii mult mai vast.
Problema armelor de distrugere în masă (ADM) nu era decât un pretext. Pe George Bush îl
interesa cu totul altceva în acest război. Era vorba de contracararea unei ameninţări teroriste
printr-o strategie direct care constă în proiectarea forţei americane în inima Orientului Mijlociu
şi, pornind de aici, remodelarea lumii arabe pe principii democratice sau, în orice caz, pe alte
principii decât cele generatoare de intoleranţă şi terorism. Aceasta reprezintă una din strategiile
indirecte pentru îngrădirea şi contracararea terorismului generat de extremismul islamic.
Obiectivul poziţiei lui Jaques Chirac, potrivit opiniei directorului Departamentului Operaţiilor
pentru Pace şi Stabilitate din cadrul Institutului pentru Pace al SUA, nu era neapărat acela de a
da expresie unei îngrijorări în ceea ce priveşte stabilitatea lumii arabe, cât mai ales o modalitate
de a contrabalansa, cel puţin din punct de vedere politic, teoretic şi doctrinar, superputerea
americană, ceea ce înseamnă un punct câştigat pentru poziţia Franţei ca putere cu interese
globale. Numai că, în urma acestei atitudini, Franţa s-a găsit, nolens volens, de aceea şi parte a
baricadei cu Al-Qaeda, care urmărea, de asemenea, să contrabalanseze puterea americană şi s-o
alunge din Orientul Mijlociu. Desigur, lucrurile sunt, aici, nuanţate. În nici un caz, Franţa nu se
află de aceeaşi parte a baricadei cu o reţea de organizaţii teroriste. Dimpotrivă, Franţa este una
dintre acele puteri cu interese globale, afectată de terorism şi care luptă împotriva terorismului.
Mai mult, potrivit altor opinii, între Franţa şi Statele Unite şi între Franţa şi Marea Britanie există
un consens indiscutabil în ceea ce priveşte politica internaţională de coaliţie, gestionarea crizelor
şi conflictelor, prevenirea şi combaterea terorismului etc. Americanii nu au salutat politica
Franţei în legătură cu Irakul, dar doresc o bună cooperare cu Franţa în alte domenii.
Democratizarea unor ţări arabe, aliate ale Statelor Unite în lupta împotriva terorismului – Arabia
Saudită şi Egiptul – poate genera, cel puţin pe termen scurt, unele forţe care să accentueze

39
ameninţările teroriste. Lumea arabă nu acceptă cu uşurinţă democraţia şi nu se ştie cum vor
evolua lucrurile în viitor. Este unul dintre motivele pentru care, în complicata problemă a
Irakului, între Franţa şi SUA se menţin încă dezacorduri. Această atitudine influenţează şi
politica Uniunii Europene, care se menţine prudentă.
Poziţia Franţei, cea a altor ţări şi cea a Uniunii Europene, acţiunile gherilei irakiene şi
apropierea alegerilor prezidenţiale din noiembrie 2004 i-au determinat pe americani să pună în
aplicare, la 30 iunie 2004, acel transfer de suveranitate către guvernul de tranziţie irakian, dar,
după cum se ştie, pe teren, lucrurile nu s-au schimbat în mod radical. Mai mult, se pare că
guvernul irakian este incapabil să se apere de unul singur împotriva unei insurecţii.
Partizanii lui Saddam Hussein, islamiştii radicali irakieni şi elemente ale reţelei Al-Qaeda
aflate în Irak desfăşoară acţiuni nu numai împotriva americanilor, ci şi împotriva democraţiei ca
atare. Cu alte cuvinte, guvernul irakian va trebui el însuşi apărat. Americanii şi celelalte forţe s-
au retras şi se vor retrage în baze militare situate în afara localităţilor, continuând să desfăşoare
acţiuni anti-gherilă (forţele grele vor fi înlocuite prin forţe speciale), în timp ce forţele irakiene
vor prelua încet, încet sarcinile cotidiene de securitate şi de menţinere a ordinii publice.
Această strategie indirectă americană ar putea urmări atragerea Franţei şi a altor ţări din
Uniunea Europeană pentru a ajuta guvernul irakian, devenit de-acum suveran. Toate acestea nu
se vor repercuta numai în favoarea noului regim de la Bagdad, ci vor putea avea un rol deosebit
în reconcilierea dintre Statele Unite, Franţa, Germania şi alte ţări din Uniunea Europeană,
îndeosebi a celor care fac parte din NATO. Dezacorduri între Statele Unite şi Uniunea
Europeană în ceea ce priveşte reconstrucţia unei ţări devastată de război au mai existat şi,
probabil, vor mai exista. Exemplul ţărilor care alcătuiau cândva Iugoslavia este concludent.
Astăzi, se pare că nu contează foarte mult modalitatea în care este realizată sau menţinută pacea,
ci rezultatele concrete, palpabile. Intervenţia forţei aeriene a unei coaliţii condusă de SUA asupra
Iugoslaviei şi bombardarea unor obiective de importanţă strategică nu au fost agreate de opinia
publică internaţională, dar, cel puţin până în acest moment, cea mai tensionată zonă din Balcani a
fost pusă sub control. Uniunea Europeană a preluat gestionarea zonei şi se pare că a şi găsit
soluţiile şi strategiile necesare pentru o soluţionare pe termen lung, în timp, a problemelor
Balcanilor.
Se pare că, şi în cazul Irakului, este necesară aceeaşi cooperare între SUA şi UE. În cazul
ex-Iugoslaviei, Uniunea Europeană s-a dovedit incapabilă să pună, de una singură, capăt
conflictului. Americanii au intervenit în forţă, cu riscul de a-şi ridica toată lumea în cap, dar
războiul din spaţiul exiugoslav a fost oprit. În urma acestor realităţi, Uniunea Europeană a înţeles
perfect că trebuie să se doteze cu o politică europeană de apărare şi securitate viabilă, precum şi
cu forţele şi mijloacele necesare. Desigur, nu neapărat pentru a nu mai apela la ajutorul american
(un astfel de ajutor trebuie să existe şi va exista întotdeauna, ca şi un ajutor sau, mai bine-zis, un
sprijin european în favoarea SUA), ci mai ales pentru a crea toate condiţiile favorabile generării
securităţii, prin cooperare, gestionare a crizelor şi conflictelor şi descurajare a tendinţelor
extremiste sau revanşarde.
Franţa nu poate practica o politică izolaţionistă, care nu i-ar folosi la nimic, iar Statele
Unite nu au nici un interes să se angajeze singure sau doar cu un număr limitat de aliaţi într-un
conflict armat (chiar dacă au capacitatea să o facă), în dezaprobarea celorlalte state. O astfel de
politică a războiului nu mai este şi nu mai poate fi de actualitate.
Războiul stat contra stat, forţă ostilă (internă sau externă) contra stat, de tipul conflictelor
armate din fosta Iugoslavie, din spaţiul caucazian, din zona Golfului (războiul dintre Irak şi Iran)
care încă mai frământă lumea, vor avea şanse din ce în ce mai puţine.
Marea putere, puterea aliată, parteneriatele strategice dintre marile puteri economice,
tehnologice, informaţionale şi militare ale lumii, ca şi organizaţiile şi organismele internaţionale,
se află – cel puţin la acest început de epocă – de aceeaşi parte a baricadei, fiind împotriva
războiului identitar, a războiului stat contra stat şi a conflictelor militare regionale deschise, care
pot primejdui pacea şi securitatea zonelor geografice importante şi chiar escaladarea războiului.

40
 Această atitudine comună a tuturor statelor, organizaţiilor şi organismelor internaţionale
este determinată de:
- transformarea tot mai accentuată a războiului, dintr-un mijloc al politicii, dintr-o
modalitate de deblocare a unei situaţii internaţionale complicate, într-o ameninţare extrem de
gravă la adresa păcii şi securităţii întregii lumi.
- proliferarea armelor de distrugere în masă şi menţinerea primejdiei utilizării lor, în cazul
unui conflict armat cu un grad mare de intensitate şi de generalizare, greu de prevăzut şi, mai
ales, de controlat;
- existenţa pericolului ca armele de distrugere în masă să poată fi folosite de regimuri
politice dictatoriale şi nu numai;
- globalizarea crescândă a informaţiei, economiei şi relaţiilor internaţionale;
- apariţia şi dezvoltarea unor sisteme de arme bazate pe nanotehnologii, high tech,
tehnologia informaţiei şi crearea posibilităţii proliferării acestora, astfel încât, la un moment dat,
să fie scăpate de sub control;
- apariţia şi proliferarea ameninţărilor disimetrice (decalajele imense de tehnologii şi
potenţialuri) şi asimetrice (exploatarea slăbiciunilor şi vulnerabilităţilor adversarului).

6. Forţe şi mijloace
Cum au evoluat structurile de forţe şi mijloacele ducerii războiului? Prin ce anume se
caracterizează cele actuale? Care sunt legile şi regulile de compunere a forţelor? În ce măsură
sunt ele respectate şi aplicate în construcţia şi modernizarea armatelor? Ce tipuri de structuri
de forţe se cunosc? Care dintre acestea sunt viabile şi pentru ţara noastră? Care sunt
intercondiţionările dintre forţe şi acţiuni, adică dintre fenomenul război, mijloacele şi forţele
prin care acesta este pregătit şi desfăşurat şi acţiunile propriu-zise?
În fizionomia războiului, un rol extrem de important îl joacă forţele şi mijloacele. Războiul
este un instrument al politicii. Dar el nu se prezintă decât în foarte mică măsură ca un eveniment
obligatoriu, ca un instrument imuabil, totdeauna acelaşi, totdeauna gata de a fi declanşat şi
folosit. Această dimensiune esenţială, de altfel, rezidă în caracterul subordonat al războiului, în
dependenţa sa de decizia politică. În realitate însă, fenomenul război este o uriaşă şi necesară
construcţie, la care participă tot ce ţine de natura umană: inteligenţă, cunoaştere, tehnologie,
informaţie, capacitate de a genera, regenera şi folosi resursele, de a edifica o filosofie a
confruntării, de a constitui forţe specializate şi de a realiza mijloacele corespunzătoare.
Forţele şi mijloacele sunt un produs al strategiei, şi anume al strategiei genetice sau
generative, care şi ea este un produs, mai exact, o metodă de punere în aplicare a unei politici, a
unei decizii politice. Relaţia nu este însă univocă, ci biunivocă, în sensul că forţele şi mijloacele
condiţionează şi ele, la rândul lor, decizia politică. În actul de decizie, conducerea politică nu
poate face abstracţie de realităţi, de condiţiile concrete, de determinările şi restricţionările
fenomenului război, de ştiinţa şi arta confruntării armate şi de implicaţiile declanşării conflictului
militar. Nu se poate hotărî, spre exemplu, o ripostă nucleară, dacă statul respectiv nu dispune de
o filosofie a ripostei de acest gen, de forţe şi mijloace nucleare, dar, dacă are în vedere şi o astfel
de eventualitate, şi le poate crea sau procura, nimic nu este imposibil, atunci când este vorba de
politica războiului.
A studia evoluţia forţelor şi mijloacelor folosite în războaie presupune a studia atent
componentele politice, economice, sociale, etnice, culturale, religioase etc. ale relaţiilor dintre
comunităţile umane, în părţile lor comune şi în cele care le diferenţiază şi le opun. Populaţiile din
foaierul perturbator şi-au format, prin presiunea spaţiului gol, o filosofie a mişcării şi o foame
acută de spaţiu, materializată în căutarea agresivă şi intempestivă de păşuni şi resurse, în
năvălirea asupra spaţiilor cu resurse, ocupate, în general, de populaţiile sedentare.
Aceste populaţii sedentare s-au format aici, în aceste locuri mănoase, cu numeroase
resurse, în filosofia spaţiului plin. Între aceste două filosofii, ireconciliante în esenţa lor, s-a
născut războiul modern. Comunităţile populaţiilor nomade erau organizate după legile hoardei,
ale entităţilor atacatoare, în timp ce comunităţile populaţiilor sedentare erau organizate după

41
legile producţiei, ale muncii. Sub presiunea nomazilor, aceste populaţii şi-au adaptat filozofia şi
ontologia, structurile şi funcţiunile la noile condiţii. Ele şi-au constituit forţe armate, au produs
mijloace de apărare, de luptă, au instituit reguli de comportare specifice.
Populaţiile nomade erau organizate după reguli militare. Toţi erau vânători şi luptători, în
timp ce populaţiile sedentare au fost nevoite să-şi constituie astfel de structuri. Aceste structuri
au fost determinate de condiţiile concrete (teritoriale, demografice, sociale, culturale, economice
etc.) şi s-au realizat, în general pe două dimensiuni:
• întreaga populaţie s-a constituit şi ca structură de forţă, capabilă să pună mâna pe arme şi
să-şi apere teritoriul şi bunurile, după preceptul roman vivere militare est;
• alcătuirea unor structuri specializate, profesioniste, care să apere populaţia împotriva
atacurilor din afară şi, la nevoie, să atace pentru lărgirea teritoriului, creşterea puterii, obţinerea
unor avantaje prin forţă.
Această împărţire există şi azi. Structurile de forţe sunt profesioniste sau de masă, în
funcţie de caracteristicile mediului strategic de securitate, de politica statului respectiv, de
numeroase alte realităţi şi condiţionări. În timp ce majoritatea ţărilor din Europa, spre exemplu,
au trecut la armatele de tip profesionist, Germania menţine încă serviciul militar obligatoriu şi
forţele teritoriale. La fel şi China şi numeroase alte ţări. Statele Unite ale Americii, care au forţe
armate profesioniste, menţin Garda Naţională, care este o armată a statelor (a fiecărui stat din
cele care alcătuiesc SUA), care îndeplineşte o mulţime de misiuni, începând cu cele care ţin de
lupta armată, în război, şi continuând cu cele specific protecţiei civile, prevenirii şi stingerii
incendiilor, participării la păstrarea ordinii publice etc.
De constituirea şi pregătirea forţelor şi mijloacelor se ocupă strategia generativă. Ea
acţionează, îndeosebi, în perioadele de pace (dar nu numai) şi constă într-un concept acţional
prin care se vizează punerea în aplicare (dar şi expertizarea) unor decizii politice privind
structura de forţe şi realizarea mijloacelor necesare ducerii războiului.
Componenta politică (decidentul politic) stabileşte:
• evoluţia mediului de securitate şi caracteristicile acestuia;
• dacă este sau nu este necesar şi posibil războiul, ca mijloc de materializare a politicii
statului respectiv (grupului de state, alianţei, coaliţiei etc.);
• natura războiului posibil;
• poziţia statului, a alianţelor şi coaliţiilor probabile, alte conjuncturi;
• legislaţia;
• resursele, inclusiv cele bugetare;
• nivelul forţelor şi mijloacelor.
Legităţile de care trebuie să se ţină seama în filozofia structurii de forţe şi în realizarea
mijloacelor necesare războiului se referă, în principiu, la:
• concordanţa dintre natura ameninţării şi fizionomia ripostei;
• concordanţa dintre scopuri, forţe, mijloace şi obiective;
• raportul de forţe;
• simplitatea.
Principiile care stau la baza politicii structurii forţelor şi mijloacelor necesare războiului
sunt următoarele:
• principiul capacităţii;
• principiul cauzalităţii;
• principiul unităţii;
• principiul unităţii conducerii;
• principiul integralităţii;
• principiul concentrării;
• principiul flexibilităţii;
• principiul adaptabilităţii;
• principiul valorii.

42
 Toate aceste principii (care se înscriu în grila principiilor generale ale războiului) asigură
materializarea, într-un anume fel, a conceptului politic privind structura de forţe.
Forţele nu se pot constitui în afara capacităţilor financiare, economice, culturale,
demografice şi tehnologice, fără să se ţină seama de reglementările internaţionale, de legile
războiului, de nivelul celorlalte forţe, de vulnerabilităţi, riscuri, ameninţări etc. Nerespectarea
principiului unităţii, spre exemplu, respectiv a principiului unităţii conducerii politice şi
strategice poate duce la apariţia unor situaţii extrem de delicate, care să opună structurile de forţe
şi să genereze confruntări între acestea şi chiar război civil. Ceea ce s-a întâmplat în decembrie
1989 în România privind problemele grave de discontinuitate şi diversiune în conducerea
forţelor armate reprezintă un exemplu în acest sens.
În filosofia şi fizionomia actualelor şi viitoarelor structure de forţe se manifestă
următoarele realităţi şi tendinţe:
• capacitatea de a participa la un război continuu;
• profesionalizarea;
• specializarea;
• distribuirea rolurilor;
• robotizarea;
• capacitatea de folosire a structurilor şi acţiunilor bazate pe reţea;
• capacitatea şi predominanţa high tech şi IT;
• acţiunea (reacţia) rapidă;
• capacitatea de a se constitui şi acţiona în cadrul unor structuri şi funcţiuni de alianţă şi
coaliţie;
• integrarea şi integralitatea;
• adaptabilitatea la acţiuni şi reacţii asimetrice.

Tema 3: BAZELE NOMOLOGICE ALE ACŢIUNILOR MILITARE ÎN RĂZBOIUL

MODERN

1. Determinarea nomologică a acţiunilor militare în războiul modern

2. Legile care guvernează pregătirea şi ducerea războiului
3. Principiile care guvernează pregătirea şi ducerea războiului
4. Legile specifice luptei armate
5. Principiile specifice luptei armate

Generalităţi
Determinarea legilor şi principiilor care influenţează organizarea, planificarea şi
desfăşurarea acţiunilor militare la toate nivelurile, a fost sesizată din cele mai vechi timpuri,
istoria oferind numeroase exemple de gânditori militari şi comandanţi care le-au scos în evidenţă
şi le-au aplicat cu succes în practică. Mareşalul F. Foch sublinia în acest sens că „arta războiului,
ca toate celelalte arte, are teoria sa şi principiile sale; altfel nu este o artă“.
Din rândurile teoreticienilor militari români care au studiat şi dezbătut tematica vastă a
legilor şi principiilor luptei armate şi au susţinut necesitatea aplicării lor în practică, pot fi
amintiţi generalul I. Sichitiu şi colonelul Al. Ioaniţiu care afirmau că în toate timpurile
pregătirea, conducerea şi execuţia războiului au fost guvernate de anumite principii generale,
care vor rămâne şi în viitor la baza artei şi ştiinţei militare, oricare va fi caracerul pe care-l va
îmbrăca războiul. Cine s-a abătut de la acest adevăr a clădit doctrine artificiale, care s-au prăbuşit
de la primele ciocniri cu realităţile războiului.
Dacă majoritatea teoreticienilor au apreciat caracterul stabil al legilor generale ale
războiului şi implicit ale luptei armate, cât şi al celor particulare, făcând precizarea că ele pot
înregistra unele modificări atunci când parametri la care se raportează acţiunile îşi modifică
fizionomia, se apreciază că, în urma unei abordări atente se poate reuşi desprinderea unor noi
modalităţi de acţiune a legilor şi principiilor luptei armate.

43
 1. Determinarea nomologică a acţiunilor militare în războiul modern
La începutul secolului XXI, în faţa omenirii se întinde un nou veac în care un mare număr
de semeni poate fi salvat de la inaniţie, în care ravagiile poluării pot fi anihilate prin crearea de
tehnologii mai curate, în care o mai bogată diversitate de culturi şi popoare poate participa la
noua configuraţie a viitorului şi în care molima războiului poate fi oprită. Cu toate acestea, se
pare că „ne repezim spre un nou ev întunecat de ură tribală, pustiire planetară şi războaie,
întrucât multe din armele noastre intelectuale de făurire a păcii sunt depăşite fără speranţă“.
De aceea, atâta timp cât războiul există, el continuă să fie studiat în toată complexitatea lui,
atât luat ca întreg, cât şi secvenţial. Într-un asemenea context poate fi indus şi studiul asupra
dimensiunilor determinărilor nomologice ale acţiunilor militare moderne.

Locul, rolul şi caracteristicile confruntărilor armate în războiul modern

În trecut, datorită rolului determinant al confruntării armate dintre beligeranţi în
desfăşurarea războaielor, esenţa acestora era definită aproape exclusiv de componenta lor
violentă (lupta), războiul fiind câştigat sau pierdut pe câmpul de bătălie, în timp ce alte domenii
de confruntare jucau un rol secundar. De aceea, cei care au studiat în timp fenomenul război l-au
definit relativ simplist, doar din punct de vedere al confruntării violente a forţelor armate ale
beligeranţilor.
Clausewitz definea, pentru prima dată, esenţa războiului ca o continuare a politicii cu alte
mijloace şi anume mijloace violente, ceea ce aducea în teoria strategiei militare subordonarea
punctului de vedere militar faţă de cel politic şi penetraţia elementului politic în domeniul militar
nu atinge „amănuntele războiului“, ci vizează planul întregului război, al campaniei şi, adesea, al
bătăliei.
Evoluţia actuală a teoriei şi artei militare, constând într-un intens proces de dezvoltare şi
diversificare, reflectă conţinutul, fizionomia şi trăsăturile fenomenului militar contemporan şi, de
asemenea, tendinţele şi perspectivele sale de dezvoltare. În acest context, devine tot mai evident
faptul că declanşarea, desfăşurarea şi deznodământul confruntărilor armate în epoca actuală, au
mai mult decât oricând, o determinare complexă, în care componenta militară nu mai are în mod
inevitabil rolul hotărâtor. Implicarea atâtor domenii permite tot mai mult ca „în prezent,
asigurarea stării de securitate să fie un rezultat al convergenţei strategiilor nonviolente sau al
aplicării unor constrângeri de natură politică, economică etc.“.
În acest sens, domeniul decizional şi determinant în orice conflict armat rămâne domeniul
politic, ceea ce face ca politicul să dobândească tot mai multe valenţe militare, iar strategia
militară să devină tot mai politică.
Noua corelaţie între domeniile de confruntare îşi găseşte exprimarea în răspunsul la
întrebarea: „Mai poate reprezenta confruntarea armată un instrument prin care pot fi îndeplinite
scopuri politice?“. Astfel, din acest punct de vedere, se poate evidenţia că, deşi scopurile politice
şi militare ale confruntărilor armate au fost atinse, parţial sau în totalitate, rezultatele obţinute nu
sunt întotdeauna proporţionale cu costurile acestora. De asemenea, se poate aprecia că recurgerea
la acţiunea militară nu este, întotdeauna, cea mai bună soluţie de rezolvare a situaţiilor
conflictuale de către politică. În acelaşi timp, se constată că raporturile dintre domeniile de
confruntare se modifică într-un ritm accelerat, iar lupta armată tinde să-şi diminueze
însemnătatea, concomitent cu apariţia unor domenii de confruntare noi.
Ca urmare a redefinirii rolului confruntării armate în declanşarea, desfăşurarea şi
deznodământul războiului (conflictului), acesta se aşează pe alte coordonate, fiind caracterizat
prin faptul că „pacea va coexista cu războiul; ponderea mijloacelor şi acţiunilor nonviolente va
creşte considerabil; forţele şi mijloacele vor fi mai paşnice şi ecologice, iar confruntările majore
se vor angaja mai mult în sfera informaţiilor şi decriptării intenţiilor adversarului; nu se va
desfăşura în spaţiul marilor puteri, ci în cel al zonelor de interes controlate de acestea; concepţia
şi decizia vor fi în sfera gândirii şi acţiunii umane, având o componentă informaţională
puternică, iar execuţia va aparţine mijloacelor ultra perfecţionate, viabile, inteligente, selective şi
de mare randament“.

44
 Confruntarea armată modernă, caracteristică începutului de mileniu, capătă valenţe noi în
sensul că va poseda disponibilităţile necesare adaptării permanente la cerinţele războiului viitor
şi, de asemenea, va fi în strânsă concordanţă cu realizările din domeniile gândirii şi practicii
umane. Caracteristicile confruntărilor armate scot în evidenţă, în primul rând, trăsăturile
„distinctive care le diferenţiază în sfera confruntărilor impuse de război“.
Din totalitatea caracteristicilor acestora, care scot în evidenţă în primul rând tendinţa de
evoluţie şi adaptarea la cerinţele războiului modern sunt de amintit:
- confruntările armate se desfăşoară pe toată adâncimea dispozitivelor;
- lupta se desfăşoară pe structuri cu posibilităţi de acţiune integrată;
- lupta se bazează pe confruntarea unor forţe şi mijloace perfecţionate;
- acţiunile se bazează tot mai mult pe combinarea eficientă a focului, loviturii şi manevrei;
- amploarea acţiunilor (timp, spaţiu, intensitate, forţe şi mijloace), sporeşte complexitatea
aeroterestră a confruntării.
În timp de pace, în special în perioada de tensiune pentru atingerea scopurilor politice sau
economice se folosesc o serie de acţiuni militare care au caracteristici bine definite, astfel:
angajarea adversarului potenţial într-o cursă a înarmării căreia nu-i poate face faţă; încheierea
unor alianţe militare care modifică echilibrele existente la un moment dat; utilizarea „diplomaţiei
violenţei“; recurgerea la spectrul forţei militare în politică şi în unele dispute politice, chiar dacă
un război sau altul include într-un grad mai înalt sau mai redus confruntarea armată, aceasta îşi
are propriile legităţi şi coordonate ale evoluţiei, determinate de influenţa dimensiunilor obiective
şi subiective ale luptei armate.

Aspecte privind sistemul determinărilor acţiunilor militare

Considerând războiul ca stare sau formă de manifestare a conflictului social se poate
aprecia că relaţiile conflictuale între grupările mari de oameni se pot manifesta în stare de pace,
criză sau război. Deci şi acţiunea militară în ansamblul său va putea fi studiată în cele două
ipostaze principale – pace sau război.
În acest sens, elementele componente ale acţiunii militare se pot structura în modalităţi
diferite în funcţie de criteriile analizate. Relaţia logică dintre „agent, scop, obiect, mijloc,
operaţie, metodă, situaţie, rezultat de care depinde eficienţa acţiunii, nu este o relaţie statică“.
Aceasta poate căpăta valori, soluţii şi aspecte diferite, dar luate în totalitatea lor, ele se pot
dovedi utile în cercetarea, structurarea şi aprofundarea acţiunii militare.
Sistemul determinărilor acţiunii îşi păstrează valabilitatea şi în domeniul militar. Se poate
lua în considerare în primul rând sistemul determinărilor nomologice, teleologice, axiologice,
psihologice, instrumental-operaţionale, alte determinări specifice care se pot manifesta în calitate
de motivaţii ale acţiunii sociale. În acest sens, având în vedere conţinutul concret al
determinărilor, apare relevantă imaginea legilor şi relaţiilor proprii luptei armate, însă faptul că
în forma lor generală ele sunt comune, are semnificaţie pentru înţelegerea acţiunii militare ca
parte a acţiunii sociale.
Determinarea nomologică
Termenul nomologic desemnează legitatea, cauzalitatea şi cunoaşterea lui de către oameni.
El are semnificaţia că fenomenele, obiectele sau procesele sunt determinate legic, necesar şi
cauzal, iar oamenii, în activitatea lor practică trebuie să ţină seama de aceasta pentru a asigura
eficienţa acţiunilor întreprinse. În acelaşi context, nomologicul cuprinde şi momentul cunoaşterii
legilor şi cauzelor care se manifestă în acţiunile sociale. Aceasta reprezintă o cerinţă logică în
ideea reprezentării eficiente a acţiunii în general. Însă legile şi cauzele obiective sunt prezente în
orice activitate umană, dar manifestarea lor spontană nu poate asigura eficienţa acţiunilor.
Întemeierea nomologică a acţiunilor umane, deci şi cele militare necesită o analiză unitară,
care să pună în evidenţă atât caracterul legic, cauzal şi necesar al mişcării şi dezvoltării, cât mai
ales posibilitatea ca subiectul uman să se opună anumitor legi, tendinţe sau consecinţe ale
acestora. Această opoziţie poate fi eficientă numai dacă pe baza cunoaşterii conţinutului acestor

45
legi, el poate schimba condiţiile care determină acţiunea lor şi creează condiţii pentru apariţia
unor legi noi, în concordanţă cu care să-şi desfăşoare activitatea.
Particularizând la specificul acţiunii militare, se poate constata că trebuie avut în vedere în
primul rând aspectul că lupta armată (acţiunea) este o manifestare acţională cu adversari, care
urmăresc să se distrugă reciproc. De aici decurg o serie de particularităţi în conţinutul şi
exprimarea legilor obiective, a cauzalităţii, dar şi în modalităţile de elaborare şi aplicare a
scopurilor propuse.
Determinarea nomologică se referă la legitatea, cauzalitatea, dar şi la cunoaşterea acţiunii.
Deci orice acţiune poate fi generată de anumite cauze şi guvernată de anumite legi obiective. În
acest sens, legile şi cauzele sociale se află la originea războiului, a evoluţiei sale istorice, dar şi a
fiecărei acţiuni militare. Însă aşa cum fenomenul militar nu se poate identifica cu cel politic, tot
aşa legile şi cauzele care se manifestă în acţiunea militară nu se pot identifica cu cele sociale şi
politice. În acest sens, subliniem faptul că legile obiective ale luptei armate nu pot fi încălcate
fără a periclita acţiunea. Victoria sau înfrângerea în luptă reprezintă întotdeauna efectul unor
cauze, de aceea relaţiile cauzale au o însemnătate deosebită în organizarea şi conducerea
acţiunilor militare.
Totodată, se poate aprecia că această relaţie legi-acţiune (relaţii cauzale) trebuie nu numai
bine înţeleasă, cunoscută, dar şi aplicată corespunzător. Astfel, dacă ambele părţi angajate în
acţiune pot cunoaşte în bună măsură legi, principii, nu se poate determina cu siguranţă cine va
obţine victoria decât după derularea acţiunii propriu-zise.
Deci, se poate aprecia că „cerinţele sistemului determinărilor nomologice se transpun în
practică prin intermediul oamenilor, iar acţiunea umană conferă luptei armate o puternică
încărcătură subiectivă, lupta armată modernă nefiind totuşi, încă, o confruntare între roboţi“.
În esenţă, se poate aprecia că cel care va atribui determinării nomologice o însemnătate
sporită, chiar dacă o va face fără a avea în faţă aspectul filozofic al acesteia, va putea înclina
balanţa de partea sa. Un comandant valoros nu se va putea lăsa în voia hazardului în organizarea,
planificarea şi derularea acţiunilor militare ale forţei pe care o conduce. Efortul său de concepţie,
execuţie, de asigurarea materială şi morală a luptei, de conducere a trupelor şi de contracarare a
acţiunilor sau intenţiilor adversarului urmăreşte să asigure realizarea măsurilor de care depinde
obţinerea succesului.
Determinarea teleologică
Ţinând cont de faptul că orice acţiune socială reprezintă o relaţie între subiect şi obiect,
determinarea acesteia implică într-o măsură importantă prezenţa activă a subiectivităţii umane,
manifestată prin interese, idealuri, trebuinţe.
Se poate afirma deci că determinarea teleologică exprimă condiţionarea prin scop a
acţiunii, finalitatea acesteia păstrând rolul reglator între agent – mijloace – acţiune – rezultat.
Scopurile propuse determină în mod necesar valoarea forţelor şi mijloacelor necesare pentru
îndeplinirea acestora, cât şi formele şi procedeele de luptă care vor fi folosite, activitatea
desfăşurată pentru planificarea, conducerea şi executarea acţiunii.
Privit la modul general, un „scop este o stare viitoare a unui sistem natural, tehnic şi social
al acţiunii, marcată valoric sau aptă de a satisface anumite trebuinţe sau aspiraţii, stare care nu se
realizează de la sine, spontan, dar este accesibilă agentului dacă urmează un program sau o
strategie determinată. Orice scop presupune intenţia sau dorinţa, dar nu este reductibil la simple
dorinţe“.
Astfel, scopurile pot fi: logice, consistent fundamentale; fizic posibile; acţional şi
tehnologic realizabile cu mijloacele avute la dispoziţie. În această idee se mai poate afirma faptul
că în acţiunea armată, ca în oricare acţiune umană, este necesară, de regulă, parcurgerea unor
etape intermediare, în cadrul cărora trebuie realizate anumite scopuri parţiale.
În dialectica raporturilor dintre aceste scopuri se poate observa rolul principal al scopului
general în raport cu scopurile fiecărui element component al acestuia. De asemenea, în aceste
condiţii este inevitabilă apariţia unor contradirecţii între diferitele categorii de scopuri specifice
acţiunii militare (strategice sau operative). Diminuarea acestora şi implicit armonizarea şi

46
corelarea lor se poate realiza aproape de optim prin eforturile de conducere a acţiunii respective.
Obiectivarea scopurilor apare în primul rând ca o plasare a acestora într-un raport optim faţă de
factorii obiectivi. Aceasta devine posibilă dacă în afara determinării teleologice (condiţionării
prin scop) acţiunea este analizată şi din perspectiva determinării nemologice (condiţionarea
legalităţii şi cauzalităţii), a determinării psihologice dar şi prin prisma judecăţilor de valoare cu
privire la relaţia acţiune – mijloace – rezultate.

Determinarea axiologică
În viaţa socială oamenii acţionează pentru realizarea şi dobândirea unor valori, acţiunea
însăşi şi toate momentele ei fiind raportate la sistemul de valori existent, condiţionate de
semnificaţia atribuită acestuia.
În acest sens, determinarea axiologică se concretizează în emiterea de către agent (subiect)
a judecăţilor de valoare cu privire la necesitatea acţiunii preconizate, scopurile ei, mijloacele
alese, rezultatele scontate şi motivarea acţiunii, asimilată conştient în pregătirea şi desfăşurarea
acesteia. În aceeaşi idee, motivaţia axiologică a acţiunii militare implică valori politice, morale,
educaţionale, sociale etc. Alături de acestea, un rol important în asigurarea succesului revine
„valorilor militare, al căror statut axiologic nu poate fi pus la îndoială“.
Determinarea axiologică a acţiunii militare include şi o serie de valori specifice, cum ar fi
valoarea umană, arta militară, doctrina militară, concepţia de comandă (conducere), armamentul
şi tehnica de luptă, disciplina militară, calitatea instruirii, tradiţiile militare. Acestea sunt induse
nu numai în sensul că orice acţiune armată este motivată de formarea şi menţinerea judicioasă a
valorilor, dar şi în aceea că ele condiţionează însuşi gradul de eficienţă al acţiunii militare.

Determinarea psihologică
În acţiunea militară determinarea psihologică prezintă o însemnătate deosebită, având în
vedere faptul că în lupta armată agenţii sunt confruntaţi permanent cu pericole, cu solicitări fizice
intense. Obţinerea succesului în luptă este condiţionată, în bună măsură de superioritatea
psihologică. Aceasta poate amplifica motivaţia şi forţa agenţilor participanţi şi de aici creşte
capacitatea combativă a forţei respective.
Motivaţia psihomorală a acţiunii militare nu este dată de însuşiri native, de un presupus
„spirit războinic“ cu care poate fi înzestrat luptătorul, cât mai ales de cultivarea unor trăsături
specifice de caracter, al unor convingeri politice ferme şi, nu în ultimul rând, de conştiinţa
datoriei faţă de patrie, cauză, structură etc.
Însă, în afara acestor modalităţi, aşa-zise clasice, de a influenţa acţiunea militară, se
manifestă tot mai pregnant un alt gen de acţiune sau, mai bine zis de preacţiune din timp de pace,
practicată de marile puteri militare, şi anume descurajarea zonală sau regională sub diferite
forme, în scopul atingerii obiectivelor politice, fără ca între părţi să existe o stare de război.
Strategia folosită este mai degrabă industrială, tehnică şi financiară, fiind o formă de „uzură
indirectă care, în loc să distrugă mijloacele adversarului, se mulţumeşte să le declaseze,
antrenând prin aceasta cheltuieli enorme“. Astfel se poate ajunge la concluzia că acţiunea poate
fi aproape în întregime psihologică, ea se desfăşoară în tiparele „psiho”, deşi conţine în principal
date de referinţă din alte domenii.
În concluzie, se poate afirma faptul că determinarea psihologică exprimă o condiţionare
subiectivă, specific umană, a derulării acţiunilor armate, iar pentru ca acestea să reuşească se
impune formarea şi menţinerea unor însuşiri nu numai la nivel individual, ci la nivelul forţei care
pregăteşte şi desfăşoară acţiuni militare de anvergură.

Determinări de altă natură

Lupta armată este şi o acţiune umană, chiar dacă de un tip diferit şi specific, iar
reprezentarea aspectelor sale esenţiale şi a determinărilor de orice natură este condiţionată şi de
alte tipuri de determinări. Dintre acestea pot fi considerate mai reprezentative: cele normative,

47
cele ontologice, cele gnoseologice, cele structural-organizaţionale, cele instrumental-
operaţionale, cele psihic-motivaţionale şi cele ergonomice.
Chiar dacă, la prima vedere, aceste tipuri de determinări reprezintă o completare firească a
„tabloului“ determinărilor amintite anterior (nomologice, teleologice, axiologice ş.a.), a căror
pondere în înţelegerea şi exploatarea fenomenului militar nu poate fi neglijată, nu trebuie să
cădem în capcana de a le considera în mod obligatoriu complementare.
În acest sens, ele pot fi considerate deopotrivă ca o sumă de discipline filozofico-reflexive
despre ansamblul cunoaşterii umane, despre structura, conţinutul, dinamica, organizarea şi
eficienţa travaliului uman în pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor militare. Din această
perspectivă filozofică le putem privi şi ca un mod de determinare şi condiţionare obiectivă a
activităţii umane în general, agenţi participativi, forme de organizare, unelte şi mijloace de orice
natură ale acţiunilor, cât şi locul şi rolul componentelor cognitiv-informaţionale, a altor norme şi
valori cu aplicabilitate în domeniul militar.
Aşadar, se poate afirma şi faptul că modul lor de aplicare trebuie privit pe părţi, laturi
componente, dar şi ca un întreg de factori. Cercetarea şi explicarea ştiinţifică a luptei armate
moderne presupun „analiza din perspectivă deterministă a factorilor de care depinde cauzalitatea,
pregătirea, desfăşurarea şi deznodământul confruntărilor militare“.

Dimensiunile obiective şi subiective ale determinărilor

nomologice ale luptei armate
Întemeierea nomologică a luptei armate constă, în primul rând, în fundamentarea deciziei
şi acţiunii specifice acţiunii militare pe baza cerinţelor obiective ale legilor şi principiilor
războiului în general şi ale luptei armate în particular, dar şi în conformitate cu principiile de
întrebuinţare a diferitelor categorii de forţe.
Lupta armată modernă, ca acţiune care pune în mişcare mari mase de oameni, care folosesc
mari cantităţi de mijloace tehnice diverse şi angajează resurse economice, tehnologice, financiare
importante, impune în primul rând ideea că rezultatul acţiunii nu poate fi decis decât în parte de
factori întâmplători sau subiectivi, chiar dacă rolul acestora nu poate fi ignorat.
În abordarea sistemică a dimensiunilor obiective şi subiective ale determinărilor
nomologice este necesară abordarea unei probleme pe care teoreticienii militari au considerat-o
controversată, şi anume, aceea legată de factorii care determină deznodământul luptei, obţinerea
victoriei, deci în esenţă eficienţa acţiunii militare. Dacă există legi obiective ale luptei armate,
atunci „cunoaşterea şi respectarea lor asigură victoria“.
În faţa acestei dileme, o serie de teoreticieni militari au respins concepţia deterministă şi au
atribuit în primul rând geniului sau şansei ponderea absolută sau prioritară în obţinerea
succesului. Libertatea absolută în conducerea acţiunilor militare părea să fie la un moment dat o
soluţie acceptabilă, deşi marii gânditori militari au studiat experienţa războaielor tocmai pentru
faptul că acestea au oferit învăţăminte ce puteau fi luate în considerare. Clausewitz spunea că şi
geniul are nevoie de reguli, dar dacă regulile nu sunt serioase, atunci geniul va râde de ele.
În acest sens, cadrul general de manifestare al determinărilor nomologice reprezintă un
fenomen, prin care se exprimă în primul rând esenţa (război – confruntare armată – acţiuni
specifice) desfăşurată după un plan stabilit şi cu ajutorul unei organizări specifice, iar numai într-
o mică măsură nevoia de a improviza îşi va găsi locul în tipologia acţiunilor, şi aceasta probabil
la o scară redusă a confruntării: perioade scurte de timp, spaţii restrânse de desfăşurare a
acţiunilor, anvergura restrânsă probabil la modulul tactic.
În prezent, respingerea determinismului nu poate fi o atitudine ştiinţifică în studierea şi
aplicarea regulilor ce stau la baza acţiunilor militare. Acţiunii unei părţi pentru realizarea
cerinţelor obiective ale legilor şi principiilor luptei armate i se opune acţiunea celeilalte părţi care
urmăreşte firesc acelaşi lucru, chiar dacă intervin pe parcurs o serie de factori subiectivi care
joacă un rol important în derularea acţiunii. Aceasta implică din partea conducătorilor o gândire
neîncadrată în norme sau şabloane, dar cuprinzătoare, capabilă să analizeze, să integreze, să

48
sintetizeze şi să aplice ansamblul de factori care să poată influenţa în mod pozitiv deznodământul
confruntării armate.

Sistemul legilor şi principiilor care guvernează lupta armată în războiul modern

În etapa actuală starea de pace se poate complica destul de repede, coexistenţa între
popoare (grupuri de popoare) devenind fragilă, în mod deosebit, pe baze etnice, iar trecerea la
violenţă devine rapidă şi dură, antrenând mase mari de oameni pe spaţii relativ restrânse.
În literatura de specialitate războiul se defineşte ca „fenomen social-istoric care reprezintă
manifestarea cea mai ascuţită a relaţiilor politice conflictuale existente la un moment dat între
grupări mari de oameni, organizate din punct de vedere militar şi care folosesc pentru atingerea
anumitor scopuri economice şi politice mijloace violente, ceea ce conferă acestui fenomen un
puternic caracter distructiv“.
În contextul fizionomiei generale a războiului, un interes deosebit îl reprezintă
confruntarea dintre forţele angajate, caracterizată prin violenţă maximă, iar, fiecare acţiune
militară, mare sau mică, are scopul ei distinct, subordonat întregului. Dacă este aşa, atunci
nimicirea şi înfrângerea adversarului trebuie considerate doar mijloace pentru atingerea acestui
scop“.
2. Legile care guvernează pregătirea şi ducerea războiului.
Legile generale ale războiului
Aspect complex al ansamblului social, considerat pe drept cuvânt ca fiind forma cea mai
acută a manifestării relaţiilor umane antagoniste, în etapa actuală, războiul capătă forme tot mai
diversificate, devine tot mai costisitor din punct de vedere uman şi material, fiind în acelaşi timp
o sursă de prosperitate pentru cei care îl gestionează. Însă pentru militari acesta rămâne o
motivaţie a statutului lor social, aspect care-i obligă să-şi perfecţioneze continuu cunoştinţele de
artă militară, procedeele de pregătire şi ducere a operaţiilor, cât şi modalităţile de perfecţionare în
domeniile de vârf ale acestui început de secol şi mileniu.
În aceeaşi măsură, referitor la analiza complexă a fenomenului în sine, prezentul ne
impune două necesităţi legate de război: „prima se referă la concentrarea efortului mondial spre
eradicarea fenomenului, iar cea de-a doua, raportată la faptul că fenomenul încă persistă, vizează
cercetarea lui în intimitate şi găsirea soluţiilor care să genereze diminuarea efectului distructiv al
acestuia“.
Legile generale ale războiului sunt raporturi esenţiale, generale, necesare, repetabile,
relativ stabile între laturile interne ale fenomenului război, precum şi între acestea şi alte domenii
ale vieţii sociale, care determină pregătirea şi desfăşurarea confruntării armate. În acest sens, sunt
evidente două elemente importante care reprezintă esenţa legilor generale ale războiului: puterea
militară şi lupta armată.
Majoritatea specialiştilor militari consideră ca reprezentative următoarele legi: legea
dependenţei puterii militare şi a desfăşurării luptei armate de condiţiile economico-sociale; legea
rolului determinant al naţiunii în război; legea dependenţei structurilor organizatorice, formelor
şi procedeelor acţiunii militare de nivelul dezvoltării armamentului şi tehnicii de luptă.
Aceste legi exprimă cel mai clar dependenţa şi rezultatul războiului faţă de: posibilităţile
economice ale statului; atitudinea naţiunii şi moralul acesteia; numărul şi calitatea trupelor;
nivelul înzestrării tehnice şi calitatea armamentului forţelor armate; gradul de pregătire al
cadrelor militare şi de instruire a trupelor; caracterul şi conţinutul politicii statului.
Ele includ toate forţele şi mijloacele de luptă armată mobilizate şi folosite pe parcursul
ducerii războiului. În structura sa internă, factorul militar al unui stat, în principal cuprinde:
efectivele armatei şi ale celorlalte forţe care desfăşoară în mod nemijlocit lupta armată;
armamentul şi tehnica militară (de luptă şi auxiliară) din înzestrarea armatei şi a celorlalte forţe;
valoarea calitativă şi numerică a cadrelor de comandă; nivelul de organizare şi gradul de
coeziune şi de disciplină al tuturor forţelor; nivelul pregătirii populaţiei, economiei şi teritoriului
pentru apărare.

49
 Fără a atribui o mai mare importanţă uneia sau alteia dintre legile generale ale războiului,
ele împreună constituind un tot unitar care are un rol determinant în problematica războiului, este
necesar de scos în evidenţă un aspect determinant care a marcat accentuarea rolului naţiunii în
susţinerea efortului militar şi anume „demasificarea armatelor este o tendinţă certă a
fenomenului militar modern, dar efortul făcut în plan militar, economic, financiar, moral etc. în
caz de război, contribuţia la susţinerea războiului aparţine nu numai forţelor armate, ci întregii
naţiuni“.
Această determinare obiectivă este de fapt caracteristică tuturor tipurilor de războaie, însă
se manifestă cu mai multă pregnanţă în războaiele (conflictele) care adoptă apărarea armată
generalizată, aşa cum este cazul statului român în situaţia actuală.

Legi şi principii ale războiului. Imperative ale războiului

Care sunt legile şi principiile războiului? Dar cele ale luptei armate? Cum au evoluat ele?
Mai sunt oare de actualitate principiile clausewitziene ale războiului? Este vorba de o tendinţă
de revoluţionare a acestor principii sau este doar un alt mod de aplicare a lor? Cum au fost
aplicate aceste principii în războaiele desfăşurate după cea de a doua conflagraţie mondială?
Dar după Războiul Rece? Ce opinii există în acest sens?
Despre legile sau legităţile războiului se vorbeşte, în general, puţin. Pentru că războiul este
un fenomen social politic, un mijloc al politicii şi se supune, deci, legilor societăţii, ale politicii.
Totuşi, există şi legi obiective ale războiului, care configurează acest fenomen, această realitate,
care-i dau coerenţă şi legitimitate. Acestea sunt:
1. Legea concordanţei dintre scopul politic, forţe, mijloace, resurse şi obiective;
2. Legea integralităţii, adică a unităţii şi complementarităţii acţiunilor;
3. Legea dependenţei războiului de potenţial;
4. Legea incompatibilităţii voinţelor, care duce totdeauna la conflict;
5. Legea flexibilităţii şi interdependenţelor active.
Dacă primele patru legi sunt, în general, foarte clare pentru toată lumea, legea flexibilităţii
şi a interdependenţelor active ni se pare a fi deosebit de interesantă. Ea determină şi explică, în
mare măsură, complexitatea războiului, flexibilitatea şi intercondiţionarea doctrinelor,
numeroasele lui meandre, faţete şi forme de exprimare – de la cele informaţionale la cele
economice, de la cele ale ameninţării cu forţa la mijloacele războiului mediatic şi psihologic, de
la descurajare la agresiune, de la embargo la gherilă şi, în final, la lupta armată propriu-zisă –
uşurinţa cu care se trece de la o formă la alta, diversitatea opiniilor şi atitudinilor, intensitatea
extrem de ridicată a tensiunilor, frecvenţa mare a blocajelor strategice, complexitatea teoriei şi
ştiinţei războiului şi marea diversitate a practicilor acestuia.
Principiile sunt etaloane, sunt repere importante ale acţiunii, inclusiv ale acţiunii militare,
ale pregătirii şi desfăşurării oricărei acţiuni, în virtutea şi în sensul legilor enunţate mai sus. În
acelaşi timp, ele sunt jaloane pentru decidentul politic, structuri de rezistenţă, limite specifice pe
care trebuie să le respecte sau de care trebuie să ţină seama o astfel de decizie. Ele nu pot fi
ignorate. Alternativa la principii este hazardul. Războiul hazardului este război al iraţionalului, al
dezastrului. Un astfel de război nu a existat niciodată şi, probabil, nu va exista vreodată.
„Principiile războiului reprezintă elementele şi tezele fundamentale prin care se concretizează
legităţile războiului, normele directoare şi ideile izvorâte din acestea, cerinţele şi condiţiile
organizării şi desfăşurării acţiunilor de natură diferită de război. Ele stau la baza războiului,
determină desfăşurarea şi deznodământul acestuia.“
Există unele opinii potrivit cărora principiile războiului nu sunt aceleaşi cu ale luptei
armate, întrucât războiul este un fenomen mult mai complex, iar lupta armată este doar un
procedeu, o modalitate de acţiune, de desfăşurare a războiului, chiar o etapă a acestuia. Totuşi, în
aproape întreaga literatură de specialitate, deşi nu se neagă în nici un fel caracterul complex al
războiului, determinarea lui esenţialmente politică, el este, de cele mai multe ori, redus la lupta
armată. Sau, în orice caz, lupta armată este considerată a fi esenţa războiului. De unde şi un
anume semn de egalitate sau de identitate între principiile războiului şi cele ale luptei armate.

50
Dar toate acestea trebuie luate în relativitatea lor, întrucât, oricât de „obiective“ ar fi, realitatea
arată că principiile nu sunt bătute în cuie.

3. Principiile care guvernează pregătirea şi ducerea războiului

Noi considerăm că, între principiile după care se concepe, se pregăteşte şi se duce sau se
previne şi se descurajează războiul, se situează şi următoarele:
1. Principiul permanenţei;
2. Principiul capacităţii;
3. Principiul cauzalităţii;
4. Principiul unităţii;
5. Principiul conducerii unitare;
6. Principiul integralităţii;
7. Principiul concentrării;
8. Principiul flexibilităţii;
9. Principiul adaptabilităţii;
10. Principiul prevenţiei;
11. Principiul descurajării;
12. Principiul sustenabilităţii;
13. Principiul moralităţii;
14. Principiul valorii.
Aceste principii, oricât de clare şi de lapidare ar părea, sunt, în general, transparente la
semnificaţie, au implicaţii şi determinări multiple, în calitatea lor de modalităţi, proceduri,
sensuri şi linii directoare de construcţie în cadrul fenomenului război.
Principiul permanenţei relevă faptul că războiul a fost, este şi va fi un însoţitor şi un
produs al societăţii umane. Războiul, sub o formă sau alta, a existat dintotdeauna şi va exista
totdeauna. S-a spus, de multe ori, că războiul este doar un flagel, un accident în societatea
omenească, o crimă împotriva acesteia. După fiecare război, omenirea a spus că respectivul va fi
şi ultimul, dar, chiar înainte ca el să se fi încheiat, au apărut germenii următorului. Istoria
dovedeşte că nu războiul este un accident, ci pacea este un răgaz, o pauză de respiraţie, de
odihnă şi de refacere, între două mari confruntări. Omenirea şi-a făcut iluzia că poate controla
războiul. Recent, teoria haosului demonstrează că un astfel de fenomen nu poate fi controlat, ci
doar studiat, analizat, înţeles şi prevenit sau folosit în modul cel mai raţional cu putinţă.
Principiul capacităţii este un principiu de potenţial. El înseamnă o anumită structură de
potenţial (politic, economic, financiar, demografic, social, moral, cultural, informaţional şi
militar) care să permită o pregătire temeinică, o desfăşurare rapidă şi eficientă a tuturor forţelor
şi mijloacelor şi o derulare corespunzătoare a acţiunilor. Fără o astfel de capacitate, războiul
(fazele violente, exclusive) nu are sens. Războiul, în viziunea clasică, este o confruntare
declarată sau declanşată şi acceptată, respinsă sau impusă. Există etape ale războiului continuu
care pot fi refuzate, prevenite, eludate sau reprimate şi etape care se constituie într-un fel de
fluid, de purtător continuu, necondiţionat şi, în acelaşi timp, de generator de confruntare, care nu
pot fi nici omise, nici delimitate, întrucât ele pun în operă o legitate – cea a contradicţiei, a
dialecticii. Mereu se vor ivi interese considerate vitale şi interese contradictorii sau opuse şi, din
această dialectică a intereselor, se vor naşte politici care le vor materializa prin toate mijloacele.
Principiul cauzalităţii este un principiu politic. Cauzele unui război sunt totdeauna
multiple şi complexe, chiar dacă pretextele sunt, uneori, simpliste şi banale sau ticăloase şi
absurde. Cauzalitatea războiului ţine de esenţa războiului, iar esenţa războiului se află în modul
în care voinţa politică exprimă şi impune interesul. Aşadar, cauzele războaielor se află în
diferendele politice, iar acestea, de cele mai multe ori, au determinări economice.
Principiul unităţii constă în calitatea şi capacitatea decidentului politic de a realiza o
unitate a tuturor factorilor şi potenţialurilor care determină şi condiţionează războiul. Numai o
naţiune unită, cu un potenţial demografic, economic, social, cultural, moral şi militar remarcabil
poate miza pe o posibilă reuşită într-un război. De altfel, o entitate economico-socială şi politică

51
n-ar recurge niciodată, în mod voluntar, la război, dacă nu ar considera că războiul este ultima
soluţie sau, în cazul în care are iniţiativa strategică, soluţia cea mai eficientă şi cea mai sigură
(dar niciodată foarte sigură) de impunere a voinţei asupra adversarului şi obţinere, prin forţă, a
ceea ce nu s-a reuşit sau nu s-a dorit să se reuşească prin tratative. Efectul cel mai important al
unităţii de acţiune este asigurarea condiţiilor necesare pentru conducerea unitară.
Principiul conducerii unitare este foarte important în orice tip de război, oricând şi
oriunde, întrucât el asigură concentrarea oportună a tuturor eforturilor pentru îndeplinirea
aceluiaşi scop şi realizarea aceloraşi obiective.
Principiul integralităţii devine esenţial în societatea modernă. El se manifestă nu numai în
război, ci în întregul ansamblu al vieţii economico-sociale. El începe cu integralitatea
informaţională şi se continuă cu cea economică şi culturală. Societatea politică se fundamentează
pe acest spaţiu integral deschis, pe acest sistem integral deschis, este o componentă decizională
importantă a lui, care trebuie să fie perfect integrată în el şi, de aceea, toate deciziile pe care le ia
reflectă, exprimă, servesc şi consolidează această caracteristică fundamentală. Războiul viitorului
– adică războiul societăţii de tip informaţional – este un război complex şi, în acelaşi timp,
unitar, care tinde spre integralitate. El se manifestă, în primul rând, prin angajarea întregii
societăţi, prin participarea societăţii, într-o manieră integrală, la efortul de război, indiferent care
ar fi forma sau formele de desfăşurare a acestuia.
Noul tip de război – războiul integral sau războiul continuu – este modelat de un sistem de
strategii integrale, în care componentele politice, economice, sociale, culturale, morale,
informaţionale şi militare ale strategiei (politice, economice, informaţionale, culturale şi militare)
se intercondiţionează reciproc, se integrează în acelaşi sistem, care este un sistem de sisteme.
Principiul concentrării se referă la capacitatea societăţii de a concentra informaţia, forţele,
mijloacele şi resursele la momentul oportun şi în spaţiul voit, pentru realizarea scopurilor şi
obiectivelor războiului. Acest principiu nu acţionează în mod izolat, ci în strânsă coeziune cu
toate celelalte principii, fiind nemijlocit legat de cel al integralităţii şi, mai ales, de cel al
flexibilităţii, cu care se află în permanenţă într-o relaţie de completitudine.
Principiul flexibilităţii se defineşte pe disponibilitatea societăţii de a opta pentru varianta
cea mai avantajoasă, de a trece cu uşurinţă de la o acţiune la altă acţiune, de la o opţiune la altă
opţiune, de a realiza scopurile şi obiectivele războiului nu prin acţiuni limitate şi rigide, ci prin
complexe de acţiuni – politice, diplomatice, economice, sociale, culturale, informaţionale,
militare etc. – în funcţie de condiţiile concrete şi de variaţia condiţiilor iniţiale.
Principiul adaptabilităţii este strâns legat de cel al flexibilităţii. Nu există adaptabilitate
fără flexibilitate. Aceste două principii sunt, pe de o parte, rezultante ale integralităţii sociale,
economice, informaţionale şi militare şi, pe de altă parte, un factor al mobilităţii societăţii,
definită pe capacitatea societăţii, a entităţii respective (stat, alianţă, uniune de state etc.) de a
evolua, într-un sistem dinamic complex, în sensul pe care-l configurează o legitate socială şi
universală.
Principiul flexibilităţii şi cel al adaptabilităţii, deşi nu sunt noi, se reconfigurează într-o
manieră nouă, datorită, în primul rând, globalizării informaţiei şi economiei şi, în aceeaşi
măsură, accentuării decalajelor economice, tehnologice şi informaţionale şi recrudescenţei
vulnerabilităţilor şi ameninţărilor asimetrice. Principiul adaptabilităţii împreună cu cel al
flexibilităţii şi cu cel al integralităţii modelează războiul continuu.
Principiul prevenţiei are mai multe forme de exprimare şi de materializare şi se
concretizează în:
• recurgerea la modalităţi non-violente politice, diplomatice şi de altă natură pentru
rezolvarea diferendului;
• folosirea presiunilor politice, economice şi militare;
• embargo-ul, boicotul şi blocada;
• îndiguirea (politică, diplomatică, economică şi militară);
• ameninţarea cu folosirea forţei;
• acţiunea militară demonstrativă;

52
 • lovitura preventivă.
Principiul descurajării îşi are originea în antichitate.
Aproape întreaga scriere a lui Sun Tzî privind Arta războiului se referă la folosirea unor
modalităţi care să descurajeze confruntarea armată propriu-zisă şi să asigure realizarea scopurilor
şi obiectivelor războiului fără o angajare militară directă. Întregul Ev Mediu se bazează pe
stratageme, strategii şi politici disuasive. Odată cu apariţia armelor de distrugere în masă, a
tehnologiilor înalte şi a tehnologiei informaţiei, se pare că filosofia războiului începe să fie
dominată de acest principiu. De aici nu rezultă că factorii de descurajare sunt atât de importanţi,
încât războiul devine, practic, imposibil, aşa cum s-a spus de nenumărate ori, ci doar faptul că, în
noile condiţii, unele forme de desfăşurare a războiului reculează, în timp ce altele proliferează.
Între cele care proliferează se situează: războiul de joasă intensitate, războiul psihologic şi cel
informaţional, războiul mediatic, terorismul, războiul împotriva terorismului, care este o formă a
războiului continuu şi războiul bazat pe reţea şi, în general, războaiele disimetrice şi asimetrice.
Principiul sustenabilităţii acţionează din momentul în care s-a pus acut problema
completării şi înlocuirii efectivelor angajate în teatru şi asigurării, timp îndelungat, a resurselor
necesare confruntării. A devenit foarte clar că un război presupune consumuri foarte mari şi,
deci, capacitatea de a fi susţinut din toate punctele de vedere şi toate palierele: politice,
diplomatice, financiare, economice, high tech, IT. Având în vedere acest principiu, se pare că
ţările capabile să susţină singure, individual, un război sunt din ce în ce mai puţine.
Principiul moralităţii a fost, în toate timpurile, şi a rămas, pentru toate timpurile prezente
şi, probabil, viitoare, unul dintre cele mai importante principii ale războiului. Numai că
moralitatea războiului nu a avut, nu are şi, posibil, nu va avea nici în viitor pretutindeni aceeaşi
semnificaţie. În timp ce, pentru unii, anumite forme ale acţiunilor militare violente reprezintă
acte de eroism, pentru alţii pot fi considerate crime. Fără aceste reprezentări – care reflectă nu
numai meandre ale voinţei politice, ci şi realităţi indubitabile ale unor percepţii şi convingeri –
războiul nu şi-ar mai avea suportul său moral şi psihologic. Unele organizaţii palestiniene, spre
exemplu, consideră atacurile sinucigaşe împotriva israelienilor fapte de eroism, absolut necesare
în situaţii-limită pentru apărarea fiinţei naţionale. Însă, israelienii şi lumea civilizată consideră
aceste atacuri ca abominabile acte de terorism şi chiar crime împotriva umanităţii. Moralitatea,
ca şi imoralitatea războaielor va îmbrăca, totdeauna, întregul spectru de evaluări între da şi nu,
între bine şi rău, între posibil şi imposibil, între eroism şi crimă.
Principiul valorii se constituie într-un suport solid şi, în acelaşi timp, într-un cadru foarte
larg pentru toate celelalte principii. Sistemul de valori reprezintă acumulări îndelungate,
confirmate de timp şi de acţiuni, şi arată treapta de civilizaţie pe care se află societatea
respectivă. Între sistemul de valori şi filosofia războiului există legături mediate. Valorile nu
justifică şi nu susţin războiul. Pe suportul lor se configurează însă sensul evoluţiei sociale, se
construiesc interesele şi politicile care le exprimă şi le impun. Nolens, volens, valorile reprezintă,
totuşi, coordonate sau limite ale războiului. Ieşirea din spaţiul lor, mai exact, din spiritul lor
poate să ducă la grave perturbaţii de tipul celor produse naţiunii germane în timpul şi în urma
celui de al doilea război mondial. Deşi cel de al doilea război mondial nu poate fi încă judecat în
mod obiectiv, este clar (cel puţin, până în acest moment al cunoaşterii) că nu din filosofia clasică
germană sau din sturm und drang a apărut politica nazistă. Hitler nu este un produs al marii
culturi germane, ci unul de la periferia acesteia, mai exact, unul dintre efectele secundare ale
acesteia sau dintre efectele de falie. Totuşi, fără un sistem de valori precum cele germane, fără
calităţile şi capacităţile excepţionale ale acestei naţiuni, fără spiritul german, fără un sistem de
principii bine conturat şi aplicat cu rigoare, nu ar fi fost posibilă o asemenea mobilizare a forţelor
care să permită pregătirea şi declanşarea celui de al doilea Război Mondial şi chiar cucerirea şi
menţinerea, în primii ani, a iniţiativei strategice. Este însă foarte clar că marea cultură germană,
asociată cu cea franceză, formează astăzi un nucleu European extrem de puternic al unui sistem
de valori de care trebuie să se ţină seama atât în configurarea războiului viitorului, cât şi în
construcţia unităţii continentului. Statele Unite ale Americii aduc noi elemente în ceea ce
priveşte războiul. Acest lucru este impus de trecerea de la societatea de tip industrial şi

53
postindustrial la societatea de tip informaţional şi de rolul deosebit al SUA în această etapă a
globalizării. Americanii au dezvoltat câteva concepte remarcabile atât în ceea ce priveşte analiza
şi configurarea războiului (războiul de joasă intensitate, de intensitate medie şi de mare
intensitate, războiul regional, războiul continuu, războiul bazat pe reţea), cât şi în ceea ce
priveşte principiile de pregătire şi desfăşurare a acestuia (principiul high tech, principiul IT,
principiul acţiunii rapide, principiul reţelei), care, practic, au revoluţionat sau sunt pe cale de a
revoluţiona arta militară.
Între principiile şi imperativele războiului se stabilesc raporturi de corespondenţă, de
condiţionare, în sensul că imperativele nu pot depăşi sfera principiilor (ele se fundamentează, de
altfel, pe aceste principii, iar principiile se aplică tocmai în scopul realizării imperativelor
războiului). Aceste imperative generale sunt:
• impunerea voinţei politice asupra inamicului;
• descurajarea acţiunilor adverse;
• cucerirea şi menţinerea iniţiativei strategice;
• dominarea teatrului sau teatrelor de operaţii;
• nimicirea forţelor armate inamice sau punerea lor în imposibilitatea de a acţiona eficient;
• anihilarea focarelor de criză şi descurajarea şi prevenirea proliferării acţiunilor armate
violente;
• impunerea păcii;
• obţinerea avantajelor (politice, economice, geografice, strategice etc.) propuse;
• menţinerea păcii.
Adesea, imperativele domină principiile, în sensul că un război trebuie să rezolve o situaţie
de criză, să deblocheze o situaţie strategică. Odinioară, războiul – în forma acţiunii armate – era
mult mai la îndemână decât azi. În epoca modernă, el devine din ce în ce mai mult un instrument
extrem de delicat şi de riscant al politicii, îndeosebi al politicii de forţă, care se manifestă mai
ales sub formele neclasice, neconvenţionale (informaţionale, psihologice, economice şi
asimetrice) şi care apelează la tehnologii de vârf. Există însă şi numeroase opinii care tratează
războiul ca pe un sfârşit sau ca pe un eşec al politicii.
Războiul este, cum bine se ştie, o continuare a politicii prin alte mijloace (politice,
economice, culturale, informaţionale, diplomatice, morale, tehnice, ştiinţifice şi militare) şi are
cel puţin cinci dimensiuni complementare, care se condiţionează reciproc şi dau flexibilitatea şi
integralitatea acţiunilor: continuitatea (confruntarea continuă); simetria, disimetria, asimetria şi
violenţa.
Confruntarea continuă
Confruntarea continuă (războiul continuu) este, în fapt, ultima expresie a fazei
competiţionale – faza ireconciliantă – din toate domeniile şi prin toate mijloacele (economice,
politice, informaţionale, sociale, militare etc.). Se pare că o astfel de fază nu este accidentală, nu
este benevolă sau voluntară, ci face parte din întreg, din sistem.
Războiul nu trebuie luat, analizat şi înţeles doar ca o confruntare armată, ca o luptă armată;
el este angajare totdeauna complexă, într-o confruntare complexă, al cărei ultim aspect este
confruntarea armată, adică lupta armată. Războiul continuu presupune:
• o dimensiune politică: existenţa unor politici şi ideologii opuse (care trec prin fazele de
deosebire, opoziţie şi conflict), rezultate din marea diversitate a intereselor;
• o dimensiune voluntară: voinţa de a pregăti, susţine şi desfăşura un război sau voinţa de
a-l preveni şi eluda;
• o dimensiune politică operaţională: fixarea unui scop politic general al războiului şi a
unor obiective parţiale, de regulă, alternative;
• o dimensiune ce ţine de potenţial: existenţa unui potenţial necesar şi suficient pentru
susţinerea şi proliferarea stării de confruntare;
• o dimensiune valorică: existenţa unor reguli, obiceiuri şi tradiţii, a unei experienţe
anterioare şi a unui sistem de valori care să constituie o bază de plecare în conceperea,
justificarea, pregătirea şi desfăşurarea războiului continuu;

54
 • o dimensiune diplomatică: abilitatea şi capacitatea de a crea, întreţine şi dezvolta, prin
mijloace diplomatice, un mediu favorabil războiului, sau care să permită prevenţia politică,
diplomatică sau militară;
• o dimensiune strategică: necesitatea unor acţiuni complexe, pregătite din timp, conform
unei doctrine politice (elaborată în cadrul mai larg al unei competiţii în permanenţă alimentată,
susţinută, actualizată, diversificată, activată şi reactivată mereu), care să ducă la dominarea
adversarului;
• o dimensiune strategică operaţională: cucerirea şi menţinerea iniţiativei politice şi
strategice.
Confruntarea simetrică
Confruntarea simetrică constă în acţiunea a două entităţi armate asemănătoare (dar nu
identice) ca organizare, fizionomie, doctrină şi mod de acţiune. Acest tip de confruntare a fost
specific epocilor anterioare, îndeosebi epocii moderne şi celei contemporane. Este o confruntare
specifică perioadei aşezate a civilizaţiei umane, când entităţile statale sunt constituite, iar
războiul se duce între forţe faţă în faţă, care, în principiu, se cunosc. Surprinderea se realizează
mai ales prin informaţie şi prin originalitatea strategiilor operaţionale. Lucrarea Arta războiului a
lui Sun Tzî, ca şi Codul lui Hammurappi sau Arthashastra a indianului Korilya au fost scrise în
astfel de perioade. De asemenea, primul şi cel de al doilea război mondial, cu toate marile
surprinderi strategice realizate în teatre – folosirea rachetelor V-1 şi V-2 de către armata
germană, introducerea în bătălie de către sovietici, în pregătirea de foc, a aruncătorului de
proiectile reactive „Katiuşa“, atacurile nucleare de la Hiroshima şi Nagasaki, ca şi majoritatea
războaielor frontaliere, sunt războaie bazate pe confruntarea simetrică. Întreaga perioadă a
Războiului Rece se caracterizează printr-o simetrie a politicilor şi strategiilor de descurajare
nuclear reciprocă.

Confruntarea disimetrică, non-simetrică sau disproporţionată

Confruntarea disimetrică, non-simetrică sau disproporţionată este o confruntare între
forţe disproporţionate şi deosebite între ele atât ca organizare, înzestrare, tehnologie, cât şi ca
potenţial, doctrină şi mod de întrebuinţare. Ea a fost specifică războaielor coloniale şi a reapărut
după Războiul Rece, ca forme de impunere, prin forţă, a voinţei asupra unor entităţi dictatoriale,
antidemocratice, generatoare de tensiuni, crize, conflicte şi terorism.
Războiul din 1991 şi cel din 2003 dintre coaliţia internaţională, condusă de SUA, şi
armata condusă de Saddam Hussein, ca şi intervenţia în Afghanistan şi bombardarea Iugoslaviei
reprezintă expresia cea mai concludentă tipică a acestui tip de confruntare. Ea se anunţa a fi
specifică epocii de gestionare a procesului de globalizare, urmărindu-se descurajarea războiului
frontalier, gestionarea crizelor şi conflictelor, prevenirea confruntărilor violente şi asigurarea
punerii în operă a parteneriatelor strategice în vederea reconstrucţiei ordinii mondiale, accesului
la resurse şi rezolvarea marilor probleme ale noilor falii ivite după încetarea Războiului Rece şi
spargerea bipolarităţii.
Confruntarea asimetrică
Confruntarea asimetrică este o realitate accentuată a epocii moderne, a vulnerabilităţilor
şi ameninţărilor care sunt un produs al decalajelor tehnologice uriaşe, a stării de haos generată de
bătălia pentru resurse şi pentru reconfigurarea centrelor de putere. Asimetria este dată, în
viziunea americană, pe de o parte, de o axă a răului, din care fac parte ţări care adăpostesc
terorismul, care exploatează vulnerabilităţile societăţilor moderne şi ameninţă cu proliferarea
armelor de distrugere în masă, care nu prezintă garanţii, în sensul că pot controla violenţa, care
se opun procesului de democratizare a lumii şi de constituire a unei noi ordini mondiale şi, pe de
altă parte, de existenţa unui eşalon al ţărilor înalt tehnologizate, care au responsabilităţi (sau îşi
asumă responsabilităţi) în ceea ce priveşte gestionarea crizelor şi menţinerea unui mediu de
securitate care să prevină confruntările armate majore. În timp ce disimetria înseamnă, în
principiu, disproporţie, asimetria înseamnă exploatare reciprocă a efectelor disproporţionalităţii,

55
a vulnerabilităţilor şi slăbiciunilor şi proliferarea violenţei, nesiguranţei şi instabilităţii. Asimetria
este un produs al stării de haos şi o generatoare a efectului stărilor de haos.

Confruntarea violentă
Confruntarea violentă poate fi identificată în cea mai mare măsură cu lupta armată. Dar
între confruntarea violentă şi lupta armată nu trebuie pus semnul de egalitate. Confruntarea
violentă are o sferă mult mai largă decât cea a luptei armate. Violenţa se poate manifesta şi prin
alte mijloace, începând cu cele politice şi continuând cu cele economice, mediatice, psihologice
şi informaţionale. Esenţa violenţei o constituie însă folosirea armelor de toate genurile, inclusiv a
celor de distrugere în masă, a noilor arme, precum şi a unor mijloace care extind confruntarea în
ciberspaţiu.
Cu regret, violenţa nu s-a redus, nu şi-a diminuat aria de manifestare şi nu a putut fi scoasă
în afara civilizaţiei, a societăţii şi a oamenilor. Dimpotrivă, ea s-a accentuat, deşi principalele
mijloace de distrugere în masă, ca şi cele mai moderne sisteme de arme, nu se află la periferia
lumii civilizate, ci chiar în principalele nuclee ale civilizaţiei. S-a creat chiar impresia că, după
Războiul Rece, violenţa s-a intensificat, că niciodată omenirea nu a cunoscut confruntări mai
acerbe şi mai teribile. François Caron analizează acest aspect într-un studiu intitulat Noile
războaie şi principiile războiului. El se referă îndeosebi la războaiele fratricide, politice şi etnice
de după 1991 din spaţiul iugoslav, dar nu numai la acestea.
Căderea comunismului ar fi declanşat un fel de cutie a Pandorei, din care s-a derulat, cu
pasiune, agresivitate şi iraţionalitate, firul ucigător al unui ghem de conflicte ţinute în frâu mai
bine de patruzeci de ani, cu complicitatea tacită a celor două superputeri.
Aceste războaie, oricât de violente şi de sângeroase ar fi fost, nu s-au derulat totuşi în afara
principiilor, cutumelor şi regulilor cunoscute de zeci de ani. Este adevărat, nu au existat, în mod
expres, declaraţii de război sau decizii ale organismelor internaţionale privind declanşarea
acestora, dar beligeranţii s-au înfruntat, în general, în limitele obiceiurilor războiului şi ale luptei
armate, chiar dacă, aparent, nu au respectat nici o regulă. Juriştii, teologii, teoreticienii şi oamenii
politici găsiseră justificaseră şi decretaseră trei condiţii esenţiale ale războiului drept: justeţea
scopului, justeţea cauzei şi justeţea intenţiei. Cu alte cuvinte, un război, pentru a fi just, trebuie
să aibă la bază un scop just, o cauză dreaptă şi o intenţie justă. Autorul îl citează pe Claude Le
Borgne care vorbeşte de năruirea iluziei de pace.
Războiul este, desigur, excesiv şi condamnabil, dar el a fost întrebuinţat întotdeauna ca un
mijloc convenţional de reglare a relaţiilor internaţionale. Autorul pune o întrebare tranşantă în
acest sens: „Războiul a fost totdeauna război?“ De unde rezultă alte şi alte întrebări, pentru că
problema legitimităţii sau non-legitimităţii războiului, deşi se pune de sute de ani, nu a fost
niciodată rezolvată pe deplin. A servit oare războiul totdeauna ca mijloc pentru a ieşi dintr-un
blocaj strategic, care putea fi mai rău decât războiul? Altfel spus, războiul a fost totdeauna
soluţia obligatorie, deci necesară şi suficientă, în rezolvarea unei situaţii strategice fără ieşire?
Pentru că numai într-o astfel de situaţie războiul este război, în sensul dreptului internaţional.
De aici se desprinde o concluzie foarte importantă în ceea ce priveşte definirea războiului:
pentru ca o confruntare militară să fie considerată război, în sensul reglementărilor
internaţionale, el trebuie să fie ultima şi singura soluţie pentru ieşirea dintr-un blocaj strategic
care ar pricinui omenirii, respectiv, beligeranţilor, mai multe pierderi şi mai mult rău decât
recurgerea la calea armelor. Mai există, oare, aşa ceva? Principiile războiului, în general
acceptate şi conţinute, într-o formă sau alta, în reglementările internaţionale, mai sunt ele
aplicate în pregătirea şi desfăşurarea confruntărilor militare de azi? În noile forme de violenţă, se
întreabă autorul eseului citat, mai sunt valabile principiile războiului? Mai este valabilă acea
„logică a probabilului“, de care vorbea Raymond Aron, în elaborarea deciziei strategice?
Este adevărat că nu toate statele au fost sau sunt de acord cu reglementările internaţionale
în ceea ce priveşte pacea şi războiul. Trebuie să subliniem, totuşi, că reglementările
internaţionale nu sunt identice cu principiile războiului. Principiile şi regulile războiului, la care
se referă aceste reglementări, se aplică în relaţiile dintre statele semnatare. Multitudinea de

56
factori perturbatori, din care fac parte atât entităţile şi grupările non-statale, cât şi unele state
caracterizate ca având o moralitate internaţională îndoielnică, nu respectă regulile şi
reglementările războiului (nu în mod obligatoriu şi principiile), le ignoră şi chiar le sfidează. De
unde se desprinde o „logică a improbabilului“, o „logică asimetrică“, ciudată a reacţiilor
intempestive şi haotice, prin care nu se defineşte şi nu se prefigurează o acţiune armată coerentă,
în limitele dreptului războiului, ci doar o ameninţare violentă, omniprezentă, confuză şi, din
această cauză, terorizantă şi extrem de primejdioasă.
În aceste condiţii, mai putem vorbi de principii ale războiului şi confruntării armate?
Pentru cine anume ar mai fi ele valabile, dacă înfruntarea sau confruntarea militară dintre state
constituite cedează din ce în ce mai mult locul unei confruntări dintre state sau grupări de state
de drept şi entităţi (statale sau non-statale) teroriste sau care se opun noii filosofii a relaţiilor
internaţionale?
Răspunsul la aceste întrebări nu este simplu. Chiar dacă există tentaţia şi tendinţa de a
striga sus şi tare: „Jos principiile! Este vremea lipsei de principii, a surprinderii şi acţiunii
intempestive!“. Se ştie foarte bine că omenirea nu poate accepta această eventualitate decât ca pe
o ameninţare foarte gravă la adresa securităţii ei şi chiar la adresa fiinţei ei. Regulile, procedeele
şi modalităţile de pregătire şi ducere a războiului (care sunt intrinseci războiului, care ţin de
ştiinţa şi arta războiului) nu pot fi eludate, chiar dacă fiecare le aplică aşa cum i se pare că ar fi
cel mai potrivit, cel mai avantajos. Nimeni nu poate evita însă, spre exemplu, acţiunea legii
concordanţei dintre obiective şi posibilităţi. Aşadar, noul tip de confruntare necesită atât noi
reglementări, noi principii, cât şi noi modalităţi de aplicare a principiilor tradiţionale, a legilor şi
cutumelor războiului, care sunt, se ştie, neschimbate, în esenţa lor, de mii de ani.
Este sau nu este violenţa actuală război? Ce a devenit războiul? Autorul spune că, astăzi, se
preferă din ce în ce mai mult noţiunea sau conceptul eufemistic de criză în loc de război. Îl
citează, în continuare, pe Machiaveli care afirma că, atunci când este vorba de patrie, un singur
lucru contează: salvarea. Salvarea vieţii şi păstrarea libertăţii. Este vorba de legitimitatea acestor
acţiuni armate violente în apărarea patriei, de justeţea şi justificarea lor, în sensul că sunt
îndeplinite toate cele trei condiţii: scopul să fie just, cauza dreaptă şi intenţia corectă. Există o
logică a acestui tip de război – războiul de apărare, de salvare a ţării – o legitimitate a lui,
recunoscută, care ţine de o viziune asupra statului şi asupra dreptului la protecţie şi autoapărare,
prin care se defineşte suveranitatea. Dimensiunea, rolul şi funcţiile războiului, în aceste condiţii,
sunt ilustrate cum nu se poate mai bine în definiţia dată de Clausewitz, războiul fiind considerat
ca o „continuare a politicii prin alte mijloace“, adică o etapă necesară a presiunii fizice cu scopul
de a-l readuce pe adversar la masa negocierilor şi a obţine, în urma războiului, maximum de
avantaje posibile.
Noţiunile sunt însă înţelese diferit, iar Charta Naţiunilor Unite nu defineşte toţi termenii pe
care-i foloseşte. Nu-l defineşte exact nici măcar pe cel de popor. De unde rezultă posibilitatea
arbitrariului în relaţiile internaţionale, deci de folosire a războiului nu ca ultima soluţie, ca ultima
ratio, ci în funcţie de interese şi nu de urgenţe sau de blocajul unei situaţii strategice, şi el foarte
relativ.
A scoate războiul din sfera interesului înseamnă a-l scoate din sfera politicii, ceea ce este
un non-sens. Soluţia prevenirii sau excluderii războiului, văzută de Kant, părea aceea a unui stat
cosmopolit universal. Globalizarea de azi nu este altceva decât o altă modalitate de a încerca
realizarea unui astfel de „stat“, cel puţin în componentele sale economice, politice,
informaţionale şi financiare. Într-o viziune extrem de simplificată, s-ar părea că globalizarea face
caduc războiul, îl scoate în afara politicii de interes şi de confruntare, exact aşa cum gândea
filosoful din Königsberg. Este vorba, se înţelege, de războiul dintre două entităţi statale, stabile şi
în expansiune, adică de războiul frontalier.
Se pare că tot mai multă lume consideră azi că suveranitatea este principala cauză a
războaielor şi că renunţarea la ea sau diminuarea acesteia ar însemna reducerea suportului
cauzelor violenţei. Avem însă monumentala operă a lui Soljeniţân care pledează pentru
identitatea şi suveranitatea naţiunii, pentru puterea statului. El a scris numeroase studii şi a atras

57
atenţia conducerii de la Kremlin că Rusia nu trebuie să fie un imperiu pestriţ, pentru care nu are
puterea de a-l menţine, ci un stat în care să fie respectată şi dezvoltată naţiunea rusă. Caron îl
citează pe Henri Bastoli care, într-o conferinţă intitulată Raţiunea de stat, războaiele şi pacea,
ţinută în cadrul unui colocviu organizat de Universitatea din Bretania occidental la Brest, în
1994, afirma că „toate statele sunt născute din violenţă“, peste tot în lume ele legitimând,
concentrând, instituţionalizând şi transmutând violenţa în sisteme de control, de impunere, de
protecţie şi autoprotecţie, atât în teritoriile care le aparţin de drept şi care le delimitează şi le
definesc, cât şi în întregul spaţiu de interes strategic, ceea ce reprezintă şi va reprezenta
totdeauna o sursă de conflict.
„Limitarea suveranităţii statelor contribuie într-adevăr la eliminarea războiului dintre state,
dar, simultan, duce şi la slăbirea statelor, făcându-le fragile şi vulnerabile la alte forme de
violenţă; şi invers, dispariţia statelor, dacă ea antrenează, prin sine, eliminarea războiului ca
activitate între state, codificată şi codificabilă, nu înseamnă mai puţine forme de violenţă, ci,
dimpotrivă, una şi mai radicală.“ La urma urmei, nu neapărat statele suverane sunt cele care
generează astăzi războaiele şi conflictele armate, ci entităţile, de cele mai multe ori non-statale,
care reclamă recunoaşterea şi introducerea lor în sistemele de drepturi şi de relaţii internaţionale.
Cel puţin, aşa apar lucrurile la o primă evaluare. Realitatea este însă mult mai subtilă.
Adevăratele cauze ale războaielor şi conflictelor armate sunt jocurile de interese. Iar
acestea sunt statale. Înainte de a ne referi la modul cum sunt formulate şi reformulate unele
dintre principiile războaielor şi conflictelor armate în fiecare dintre aceste etape, considerăm că
este necesar să relevăm câteva aspecte privind filosofia şi fizionomia interesului, acestui adevărat
motor al acţiunii umane.
Interesele sunt efecte ale posibilelor perspective ale unor realităţi dorite. Ele sunt
raţionamente deductive şi inductive, sunt proiecţii în viitor, ecuaţii care se cer rezolvate. Pentru a
înţelege interesele, trebuie cunoscute foarte bine realităţile, constantele şi variabilele, tendinţele
evoluţiei acestora, precum şi atitudinea factorului uman, a structurilor şi instituţiilor faţă de
aceste realităţi, ca parte a acestor realităţi. Interesul exprimă, de fapt, o tendinţă şi se manifestă
printr-o relaţie. El se particularizează, se individualizează, se generalizează, se concretizează, se
combină, se metamorfozează, dar niciodată nu dispare. Există interese individuale, interese de
grup, interese instituţionale, interese de stat etc. „Interesul de stat“ este folosit, uneori, ca
argument forte, chiar suprem, pentru a justifica unele acţiuni. El apare sub forma unei proiecţii
necesare, vitale pentru anumite structuri şi funcţionalităţi, pentru buna funcţionare a statului,
înţeles ca protector al fiinţei umane, al individului şi societăţii şi se exprimă în propoziţii
apodictice, în imperative categorice. Există interese economice, interese sociale, interese politice,
interese naţionale şi interese internaţionale. Există atâtea interese câte realităţi, câte entităţi, câte
structuri şi câte funcţiuni. Există, desigur, şi interese de sinteză, care sunt considerate vitale.
Interesele determină politicile, iar politicile impun strategiile de punere a lor în operă. Însă, atât
politicile, cât şi strategiile, pentru a nu duce la eşec, trebuie să ţină seama de principii sau să
instituie principii, reguli şi norme de comportare, de pregătire, organizare şi desfăşurare a
acţiunii.
S-a crezut multă vreme – se crede şi acum – că statele reprezintă principala cauză a
războiului. De unde ar rezulta că suprimarea statelor ar duce, implicit, la suprimarea cauzelor
războiului şi, deci, a războiului. După fiecare război, omenirea a simţit nevoia acută de a institui
modalităţi şi sisteme de reglementare a relaţiilor între state, de control şi prevenire a războiului şi
violenţei. După primul război mondial din 1914- 1918, a apărut Societatea Naţiunilor, iar
Organizaţia Naţiunilor Unite (a naţiunilor, adică a statelor naţionale) a urmat celui de al doilea
război mondial, având ca scop esenţial prevenirea războiului şi a violenţelor care au dus la
ororile acestei violenţe mondializate.
De aceea, soluţia rezolvării problemei prevenirii sau eliminării războaielor – cel puţin în
epoca pe care o trăim – nu este şi nu poate fi eliminarea statului, ca entitate politică, teritorială,
naţională, socială, economică, informaţională, culturală etc., ci instituirea unui sistem de norme
şi reguli care să asigure, pe baza unor principii, controlul intereselor economice, politice, sociale,

58
interne şi internaţionale etc., îndeosebi în zonele de falie, întrucât acestea se află la originea
cauzelor violenţei statale şi non-statale, şi redefinirea intereselor vitale.
Războiul Rece a impus un echilibru strategic pe muchie de cuţit, un echilibru al tensiunilor
încă nedezamorsate, al universului încă plin de rănile amintirii ororilor celui de al doilea război
mondial, al terorii exercitate de cursa înarmărilor, îndeosebi de cea a armelor de distrugere în
masă (ADM), al fricii de celălalt şi, nu în ultimul rând, al marilor responsabilităţi asumate.
Deci, încheierea celui de al doilea război mondial nu a dus la o situaţie de pace, ci a trecut
într-un alt tip de război – tot mondial – un război al pândei, al ameninţării, în care s-au aplicat
strategiile genetice sau generative (strategiile înarmărilor, ale evoluţiilor mijloacelor de luptă,
doctrinelor, conceptelor, grupărilor şi regrupărilor de forţe), strategiile de uzură, strategiile de
îndiguire, strategiile de influenţare, strategiile de descurajare (îndeosebi nucleară), în general,
strategiile indirecte.
În sânul acestor strategii ale descurajării reciproce, s-au conturat însă, din ce în ce mai clar
şi mai puternic, un set de strategii ale prudenţei şi înţelepciunii, impuse îndeosebi de presiunea
civilizaţiei, a confortului oferit de noile realizări ale înaltei tehnologii şi tehnologiei informaţiei.
Încheierea Războiului Rece (cu victoria democraţiilor occidentale sau, poate, a nimănui)
nu a însemnat sfârşitul războiului, ci continuarea acestuia prin alte mijloace.
După cel de al doilea Război Mondial, au urmat patru etape, care nu au fost trepte ale păcii
(deşi aşa s-ar părea că, în fond, lumea trăieşte în pace), ci, cu regret, ale reconfigurării războiului:
- 1945-1949 – etapa haosului strategic – prin care s-au reconfigurat, pe noi coordonate,
principalele direcţii şi obiective ale Războiului Rece, care a fost, în esenţa lui, un război
ideologic şi un război generativ de mijloace de luptă, îndeosebi strategice;
- 1950 -1990 – etapa Războiului Rece;
- 1991-2001 – etapa dezechilibrului strategic post-Război Rece;
- 2001 – etapa războiului continuu, a războiului înalt tehnologizat, a ripostei disimetrice şi
acţiunilor violente asimetrice.
Referindu-se la acest efort permanent de a defini sau de a justifica războiul, François Caron
îl citează pe Seneca: „Pedepsim omuciderea şi subjugarea individuală, dar războiul şi delictele
popoarelor ucise, pe care le considerăm izvoare ale gloriei, cum le vom defini?“ Sunt importante
şi definiţiile. Ele pun o anumită ordine în modul de a gândi, a cunoaşte şi a înţelege realităţile.
Dar nu definiţiile lipsesc, ci soluţiile.
Există o grabă şi un mod subiectiv, voluntarist, părtinitor, agresiv şi umilitor de a arunca
vina războiului pe stat, îndeosebi pe statul-naţiune. Argumentele care se aduc sunt simpliste şi
operează cu generalizări pripite, care exprimă doar forme ale presiunilor pentru punerea forţată
în aplicare a anumitor proiecte de globalizare. Globalizarea este o realitate, dar ea nu se supune
arbitrariului, ci unei procesualităţi complexe, întrucât are determinări complexe, unele dintre ele
fiind foarte greu de prevăzut şi de controlat. Nu statul-naţiune generează războiul, ci
disfuncţionalităţile sistemului statelor lumii, ale ordinii mondiale, existenţa unor probleme
nesoluţionate, fantasmele istoriei şi, peste toate, interesul şi anume acel interes care nu reuşeşte
să nu se situeze deasupra celorlalte, care nu se poate relaţiona şi adapta situaţiei concrete,
tendinţelor, legităţilor. Cu alte cuvinte, războiul este un produs al interesului inflexibil, categoric
şi ireconciliant, fie el interes de stat sau interes de grup, dar nu al statului ca entitate politică,
economică, socială, culturală, teritorială şi morală, ca formă de organizare (nu de dezorganizare)
a societăţii oamenilor.
Împărţirea societăţii omeneşti în state drepte şi state nedrepte, adică în state de drept şi în
altfel de state (totalitare, vagabonde, periculoase, imature, incomode, teroriste sau care sprijină
terorismul, imorale etc.) implică lipsa de legitimitate a acestora din urmă, adică a acelor state
care nu se conformează normelor de drept acceptate de celelalte state, şi, deci, legitimarea
intervenţiei, în numele dreptului, a unor state în treburile altor state, inclusive, prin forţă.
Este sau nu este corectă o astfel de imixtiune? Şi, înainte de toate, este această imixtiune o
imixtiune sau doar o modalitate de a dezamorsa un posibil focar de criză, un spaţiu generator de

59
conflicte, deci o necesitate? Devine ea, automat, o cauză principală a războaielor, sau rămâne
doar una conjuncturală, doar una intermediară?
Răspunsurile la aceste întrebări sunt şi vor fi totdeauna relative. Pe de o parte, ele trebuie
să ţină seama de caracterul tot mai interdependent al relaţiilor internaţionale, de evoluţia
necesară, legică a procesului de mondializare şi, pe de altă parte, de nevoia tot mai acută de
identitate, de individualitate, de particularitate.
O lume fără identitate şi fără identităţi este o lume condamnată la pieire.
Principiile care par să reglementeze acum relaţiile internaţionale – cel puţin cele enunţate –
se referă îndeosebi la:
- drepturile omului;
- valorile democraţiei;
- solidaritatea universală.
Acestea, după cum se vede, sunt transparente la semnificaţie, iar criteriile după care se
apreciază dacă un stat respectă sau nu respectă respectivele principii sunt şi ele relative şi
flexibile. De altfel, este foarte greu de stabilit dacă drepturile omului, valorile democraţiei şi
coordonatele de solidaritate umană, economică, socială şi morală sunt principii ale acţiunii
sociale, inclusiv ale războiului sau imperative ale relaţiilor statale interne şi internaţionale.
De aceea, recurgerea la forţă – nelegitimă, potrivit prevederilor Chartei ONU, devine
legitimă atunci când se exercită în apărarea sau impunerea drepturilor omului şi valorilor
democratice şi este considerată ca nelegitimă, atunci când nu se înscrie în aceste coordonate.
Trebuie spus că nici o intervenţie, fie ea voluntaristă, arbitrară sau exercitată în numele
drepturilor omului sau impunerii valorilor democratice, nu a soluţionat vreodată problemele de
fond, aşa cum nici un război nu a rezolvat niciodată pe deplin şi fără efecte secundare (adesea ele
însele generatoare de noi conflicte) problemele pentru care s-a declanşat. Deşi războiul a fost şi
rămâne un mijloc (ultimul, la care se apelează numai în situaţii excepţionale) de deblocare a unei
situaţii internaţionale fără ieşire, el nu este un factotum. De aici nu rezultă inutilitatea războiului
– ca soluţie politică şi militară pentru unele probleme care nu au altfel de rezolvări – ci doar
limitele acestuia.
Cu cât societatea omenească evoluează mai mult, cu atât aceste limite devin mai
restrictive. Asistăm aici la un fel de aporie a lui Ahile în ceea ce priveşte războiul, ca realitate şi
posibilitate.
Războiul va fi mereu limitat şi restrâns de constrângerile sociale, fără a putea fi vreodată
eliminat, întrucât el face parte din realităţile acestei societăţi şi, după toate consideraţiile şi
raţionamentele, se pare că nu va dispărea decât o dată cu ea.
S-au încercat şi se încearcă numeroase modalităţi de interpretare a actualului mediu politic
şi strategic, se înscrie şi cea a excluderii noţiunii de beligeranţă, în sensul de state beligerante.
Evident, în dimensiunea ei teoretică, formală, aceasta înseamnă:
- statele se feresc să declare că au ca inamic un alt stat, mai ales un stat vecin (o astfel de
declaraţie ar atrage automat oprobriul comunităţii internaţionale);
- strategiile de securitate naţională şi, respectiv, strategiile militare ale statelor formulează,
la modul cel mai general, ameninţările cu care se pot confrunta, evitând să le localizeze, să le
concretizeze şi să le identifice altfel decât ca venind din partea unor actori statali sau non-statali
(fără a se preciza care sunt aceia);
- majoritatea statelor declară că îşi organizează forţele armate pe principiul suficienţei
defensive.
- se dau numeroase garanţii (dar tot în termeni generali) de securitate şi încredere.
Nici unul dintre statele lumii nu exclude însă războiul, ca posibilitate, şi fiecare îşi ia toate
măsurile pe care le consideră necesare (şi pe care şi le pot permite) pentru a-şi asigura securitatea
şi, la nevoie, pentru a duce un război.
Având în vedere această situaţie specifică epocii pe care o trăim, când fiecare stat încearcă
să participe la construirea unui mediu de securitate bazat pe încredere (fără a exclude însă cu
desăvârşire neîncrederea şi suspiciunea), un eventual război s-ar putea desfăşura, nu doar după

60
principiile clasice, care nu vor dispărea niciodată, întrucât ţin de însăşi determinările complexe
ale acestui fenomen, de individualitatea şi configuraţia caracteristice războiului, ci şi după unele
principii noi, între care pot fi avute în vedere şi următoarele:
- durata limitată a acţiunilor militare;
- identitatea structurilor de pace cu cele de război;
- preponderenţa acţiunilor rapide şi speciale;
- preponderenţa alianţelor;
- disproporţionalitatea;
- disimetria şi asimetria.
Creşte ponderea sistemului internaţional de securitate, deci a conceptului de securitate
colectivă, care restrânge şi mai mult sfera de cuprindere a războiului, înţeles ca soluţie politico-
militară a unui diferend între state.
De aici nu rezultă excluderea războiului ca soluţie a unui diferend, ci doar o altă
dimensiune a acestuia, impusă de comunitatea internaţională, de centrele de putere sau de alianţe
(în speţă, de Alianţa Nord-Atlantică). Astfel, războiul (în accepţiunea consacrată a acestui
concept) devine acţiune armată sau reacţie armată împotriva celui care se opune regulilor impuse
de comunitate, încalcă drepturile omului, generează crize şi instabilitate, desfăşoară acţiuni
teroriste sau sprijină terorismul etc. Un astfel de război – dacă se declanşează – va fi, de o parte
(a comunităţii, Alianţei, centrului de putere), un război de impunere a normelor şi regulilor
stabilite de comunitate, de apărare a valorilor democratice, şi, de cealaltă parte (a unei entităţi
statale sau non-statale), de impunere a intereselor proprii, de realizare a obiectivelor proprii.
Din prima categorie fac parte războiul împotriva terorismului, războiul disproporţionat,
războiul de joasă intensitate sau de intensitate medie (în funcţie de acţiunea sau reacţia
adversarului), războiul informaţional, războiul psihologic etc. Aceste tipuri de războaie sunt duse
în superioritate tehnologică, au acordul unei părţi însemnate sau importante a comunităţii
internaţionale, se pregătesc şi se desfăşoară după următoarele principii:
- principiul superiorităţii tehnologice şi informaţionale;
- principiul acţiunii (reacţiei) suficiente;
- principiul acţiunii (reacţiei) rapide;
- principiul prevenţiei;
- principiul reţelei;
- principiul coaliţiei (alianţei).
Scopul războiului a fost, milenii de-a rândul, acela de a nimici forţele inamicului şi de a-l
obliga să se întoarcă la masa negocierilor, evident, pentru a-i impune condiţiile pe care, înainte
de confruntare, le considera inacceptabile.
Scopul războiului – nimicirea forţelor inamicului – ducea automat la realizarea scopului
politic – impunerea voinţei asupra adversarului – adică la obţinerea acelor avantaje (teritoriale,
economice, demografice etc.) pe care şi le dorea puterea politică.
Scopul părţii atacate era să reziste acestor atacuri, să obţină victoria în luptă şi să nu
satisfacă pretenţiile statului atacator. În aceste condiţii, statul atacator era considerat, uneori,
responsabil de declanşarea războiului; de cele mai multe ori, însă, vinovat de declanşarea
războiului era considerat statul atacat, întrucât nu a cedat negocierilor sau ultimatum-ului şi a
generat, deci, un blocaj strategic din care s-a considerat că nu se poate ieşi decât prin război.
Dacă trecem dincolo de sentimente şi apelăm la dreptul păcii şi al războiului, este greu de
stabilit aşa, la modul general, cine este şi cine nu este vinovat de declanşarea unui război. De
fapt, nici nu poate fi vorba de vreo vină, de vreme ce există un drept al păcii şi al războiului, iar
războiul este privit ca o soluţie posibilă, reglementată şi acceptată de rezolvare a diferendului,
atunci când situaţia strategică este blocată şi nu poate fi deblocată decât prin forţa armelor.
Frederic al II-lea considera că război înseamnă a ataca.
După cel de al doilea război mondial, acest principiu al dreptului războiului ca modalitate
de deblocare a unei situaţii strategice frontaliere nu a mai fost valabil, iar războiul a fost
condamnat în totalitatea lui.

61
 Declararea şi declanşarea războiului au fost considerate în afara legii. Desigur, Organizaţia
Naţiunilor Unite nu putea uita coşmarul declanşat de Hitler şi nu avea cum şi de ce să justifice şi
să considere ca un fapt de drept declanşarea războiului de către nazismul german. Dimpotrivă,
astfel de situaţii trebuiau condamnate definitiv, irevocabil şi cu toată fermitatea. Nu există însă
„definitiv“ în societatea omenească, mai ales când este vorba de dialectica pace-război.
Liddell Hart spunea că victoria într-un război nu înseamnă, automat, şi realizarea scopului
politic al războiului. Scopul războiului trebuie să fie ameliorarea păcii, adică obţinerea unor
condiţii mai bune pentru pacea care va urma.
Dar, oare, după un război, urmează totdeauna pacea? Nu cumva, după un război, urmează
doar o simplă pauză, denumită pace, care este, de fapt, o perioadă de pregătire pentru un nou
război? Şi, în acest interval de pace, oare, războiul a încetat sau a continuat prin alte mijloace şi
prin alte procedee (economice, diplomatice, informaţionale, mediatice, culturale, psihologice
etc.)? Războiul este totdeauna un mijloc şi niciodată un scop. De aceea, nimicirea completă a
forţelor adverse, conceptul clausewitzian al războiului, care poate fi obiectivul războiului, dar nu
şi scopul lui politic, nu înseamnă automat şi îndeplinirea obiectivului politic.
„Ceea ce este important în război (care nu este decât un mijloc şi niciodată un scop) –
spune François Caron – nu este distrugerea adversarului, ci privarea lui de libertatea de acţiune,
pentru a-l determina să cedeze.
De o jumătate de secol am devenit conştienţi de acest lucru şi admitem că strategia – pe
care o calificăm de acum înainte “de uzură” – ar putea, de asemenea, să contribuie în mod
eficace la aceasta şi, în consecinţă, să sugereze reguli valabile, a căror aplicare ar fi de natură să
asigure succesul sau să faciliteze luarea deciziei. La aceasta trebuie să servească principiile
războiului.“ În strategia de “nimicire” predomină mijloacele ofensive, iar obiectivul războiului
este distrugerea armatei adversarului. Pentru aceasta trebuie realizată o superioritate în forţe,
mijloace şi acţiuni. Cele două tipuri de strategii – de uzură şi de nimicire – se constituie într-o
dialectică a voinţelor care se înfruntă şi se confruntă.
Triada lui Clausewitz – ştiinţă, voinţă, putinţă – reprezintă o sinteză a filosofiei carteziene
şi hegeliene şi va domina arta războiului în toate timpurile. Aceste trei principii ale acţiunii
umane – a şti, a vrea, a putea – vor guverna totdeauna războiul, în toate etapele sale, şi nu numai
războiul. Ele sunt principii generale ale acţiunii umane, valabile oricând şi oriunde, dar, în
război, ele capătă o valoare cu totul deosebită, întrucât războiul este un mijloc de realizare a unui
obiectiv politic, iar obiectivul politic (care se stabileşte de decidentul politic) reprezintă, de drept
şi chiar de fapt, voinţa naţiunii sau a comunităţii respective (alianţă, coaliţie).
Dar şi alianţa şi coaliţia sunt, într-un fel, tot mijloace (forme sau formule) pentru asigurarea
unor condiţii necesare de materializare a voinţei comune a statelor componente. Cel puţin aşa a
fost până acum şi nu există motive serioase să fie altfel în viitor. Alianţele (ca şi coaliţiile) nu
sunt entităţi în sine, ci entităţi de entităţi. Ele se fac şi se desfac, potrivit unor interese, se
compun, se descompun şi se recompun, în funcţie de situaţie. De aceea, ele se supun din ce în ce
mai mult principiului integralităţii şi, probabil, în cele din urmă, se vor constitui în superputeri
sau în centre puternice care vor strânge în jurul lor o mulţime de state şi, posibil, de entităţi
nonstatale.
În trecut, mai ales în situaţiile în care suveranul era şi comandant militar, scopul şi
obiectivul politic al războiului şi obiectivul militar al războiului fie se confundau, fie erau foarte
apropiate. Obiectivul politic era, de regulă, supunerea inamicului, iar obiectivul militar se
rezuma la nimicirea armatei acestuia, adică anihilarea puterii, care era singurul suport al voinţei.
Astăzi, deşi esenţa nu s-a schimbat, realitatea raporturilor dintre obiectivul politic (adesea,
foarte complex şi sofisticat sau ascuns cu multă abilitate) pune în mare dificultate formularea
obiectivului militar al războiului, întrucât atât mijloacele politicii (între care se situează şi
folosirea forţei militare), cât şi cele ale războiului (armatele puternice, profesionalizate, ADM,
sistemele de arme performante etc.) complică lucrurile şi impun folosirea unor elemente ale
probabilităţilor condiţionate în luarea şi materializarea deciziilor.

62
 Războiul nu mai poate fi modelat pur şi simplu prin teoria jocurilor strategice cu sumă nulă
(câştig eu, pierzi tu; câştigi tu, pierd eu), ci de teoria haosului care demonstrează că nimic nu este
sigur pe lumea aceasta, că evoluţia sistemelor şi proceselor depinde de variaţia condiţiilor
iniţiale, de comportamentul în bifurcaţii şi de foarte multe alte elemente ale mediului, greu de
prevăzut şi de luat în calcul.
Chiar dacă matematicienii încearcă să modeleze, prin intermediul ecuaţiilor neliniare,
această teorie a haosului (haosul nu este dezordine totală, ci o altfel de ordine), până acum s-a
reuşit doar să se demonstreze că rezultatele unei acţiuni (mai ales ale unei acţiuni militare, care
este totdeauna o consecinţă a unei decizii politice) nu pot fi prevăzute cu certitudine. De aceea,
însăşi decizia politică se ia, de cele mai multe ori, în condiţii de incertitudine.
În aceste condiţii, principiile raporturilor dintre factorul politic şi cel militar evoluează de
la un determinism mecanic rigid, specific secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea şi chiar secolului
al XX-lea, la un determinism dinamic complex, specific modului de gândire din cadrul societăţii
informaţionale.
Desigur, nu realitatea acţiunilor s-a schimbat, ci modul în care această realitate este
gândită, înţeleasă şi planificată.
Există o contradicţie majoră între stat şi comunitatea de state, între stat şi centrele de
putere, care sunt tot o emanaţie a statului în filosofia constituirii unei noi ordini internaţionale,
iar acest lucru se manifestă în incapacitatea statului de a voi. Etapa în care ne aflăm este una de
criză fundamentală între instituţia statului, ca entitate suverană şi ca decident politic, organismele
internaţionale, care supervizează astfel de decizii, tendinţa de globalizare şi realitatea acestei
lumi, caracterizată de un decalaj tehnologic imens, de polarizarea bogăţiei şi sărăciei, de lipsa
resurselor, de gravitatea unor probleme de mediu şi de proliferarea fără măsură a ameninţărilor
asimetrice.
Organismele şi structurile internaţionale, care se doresc din ce în ce mai mult a fi entităţi în
sine şi nu ceea ce sunt de fapt – entităţi de entităţi – nu reuşesc decât în mică măsură să exprime
voinţa politică de întrebuinţare a forţei. Ele se află, în general, în opoziţie cu opinia publică şi cu
filosofia socială (care nu agreează întrebuinţarea forţei), fiind dominate de interesele marilor
puteri sau de cele ale unor centre de putere, dar şi de un anume mod al acestora de a-şi îndeplini
responsabilităţile asumate. Marile puteri nu pot fi tratate doar ca generatoare de tensiuni şi de
conflicte de pe urma cărora să poată profita doar ele şi numai ele. Ele au fost şi sunt responsabile
de ceea ce se petrece pe planetă, de soluţionarea complicatei ecuaţii pace-război.
În consecinţă, pentru a evalua o soluţie militară în războiul viitorului, se pun câteva
întrebări de mare actualitate privind politica, războaiele, conflictele armate, recrudescenţa
violenţei şi principiile care le guvernează: Prin aşa-zisul război continuu, s-a schimbat sau se va
schimba oare natura războiului? Politica de stat, adică interesul de stat şi politica
internaţională se află într-o relaţie de completitudine, de subordonare, de influenţare reciprocă,
de colaborare sau se exclud reciproc? A fost sau va fi înlocuit războiul, ca formă a acţiunii
umane reglementată internaţional, ca instrument al politicii, cu acţiunea violentă, intempestivă
şi arbitrară? Care sunt cauzele proliferării violenţei şi cum pot fi ele eradicate? Cine anume
proliferează violenţa? Cine o controlează? Cine o stăpâneşte? Care este rolul militarilor şi
armatelor în gestionarea violenţei?

4. Legile specifice luptei armate

Lupta armată în toată diversitatea şi complexitatea ei este gestionată de legi proprii, ale
căror influenţe nu pot fi trecute cu vederea. Formularea şi conţinutul acestora are în vedere o
serie de elemente indispensabile, din care sunt de amintit: cantitatea forţelor, mijloacelor
militare, a rezervelor umane şi materiale; calitatea forţelor şi nivelul de performanţă a
mijloacelor folosite; condiţiile de teren, starea şi evoluţia vremii; cunoaşterea adversarului şi
aprecierea posibilităţilor lui în timp şi spaţiu; ingeniozitatea conceptuală, consecvenţa, coerenţa
şi fermitatea conducerii; disciplina şi precizia execuţiei; atitudinea faţă de risc şi neprevăzut;
rezistenţa psihomorală a trupelor şi a populaţiei.

63
 Ca formă de confruntare în război, lupta armată poate fi definită ca ansamblul acţiunilor
violente „desfăşurate în mod organizat între două grupări de forţe care urmăresc scopuri opuse,
conţinutul, amploarea şi intensitatea acţiunilor fiind determinate de scopurile războiului, de
esenţa sa social-politică, de caracterul şi trăsăturile sale, precum şi de cantitatea, dar mai ales
calitatea luptătorilor, armamentului şi tehnicii militare“.
Literatura de specialitate oferă cu generozitate rodul strădaniei înaintaşilor de a formula şi
chiar experimenta legi generale şi particulare ce guvernează lupta armată, însă dificultatea constă
în a le selecta, clasifica şi aplica pe cele mai concise şi expresive ca formă şi conţinut. Alţi
specialişti sunt de părere că legile nu sunt creaţii ale unor teoreticieni militari, întrucât determină
lupta armată independent de voinţa oamenilor. Cunoaşterea şi folosirea lor corectă înseamnă
respingerea oricărei forme de subiectivism şi voluntarism, constituind baza teoretico-
metodologică a conducerii ştiinţifice a forţelor în acţiunile militare proiectate“. Legile luptei
armate sunt următoarele: legea unităţii acţiunilor; legea concordanţei dintre scopuri, forţe şi
mijloace; legea raportului de forţe; legea amplorii crescânde a luptei armate.
Legea unităţii acţiunilor exprimă conexiunea (îmbinarea, integrarea) luptei armate pe
uscat, în aer şi pe mare şi poate reprezenta un întreg realizat prin coordonarea acţiunilor tuturor
forţelor participante în operaţie şi luptă. Din această lege rezultă un important principiu al ştiinţei
militare, şi anume că succesul în desfăşurarea acţiunilor poate fi obţinut numai cu eforturile
întrunite ale forţelor participante la realizarea obiectivului comun.
Legea concordanţei dintre scopuri, forţe şi mijloace arată că „obiectivele şi misiunile să fie
corelate cu calitatea şi cantitatea forţelor şi mijloacelor destinate îndeplinirii acestora“. În acest
sens, se impune ca planificarea acţiunilor militare să se realizeze pe baza analizei temeinice a
situaţiei în funcţie de calitatea şi cantitatea forţelor, a factorilor de mediu, cât şi de existenţa
mijloacelor. Această lege acţionează la toate nivelurile artei militare şi poate influenţa
constituirea grupărilor de forţe pentru ca acestea să poată îndeplini misiunile încredinţate. În
acelaşi timp, în aplicarea acesteia trebuie să se ţină seama şi de corelaţia şi interacţiunea cu legea
raportului de forţe.
Legea raportului de forţe. În sine, raportul de forţe este legat nu numai de relaţia numerică
în care se iau în considerare cantitatea şi calitatea forţelor celor două părţi angajate în conflict,
dar şi de riscul asumat la începutul acestuia. Deşi se referă la superioritate, egalitate sau
inferioritate, formularea simplă a legii nu abordează toate modalităţile de realizare a poziţiei unei
părţi faţă de cealaltă. În acest sens, se apreciază de unii teoreticieni militari că tocmai aducerea
forţelor şi mijloacelor de care dispunem într-o stare de superioritate multilaterală faţă de inamic
este problema esenţială“.
Legea raportului de forţe exprimă dependenţa victoriei în război de poziţia părţilor în
cadrul general de desfăşurare a acestuia, de cantitatea şi calitatea forţelor şi mijloacelor angajate,
de oportunitatea şi eficienţa conducerii şi manevrei acestora, în scopul aducerii lor într-o situaţie
avantajoasă, de superioritate faţă de adversar, în vederea obţinerii victoriei. Legea acţionează
diversificat, la parametri diferiţi pe întreaga paletă a acţiunilor, la toate nivelurile artei militare,
fiind, după părerea unor teoreticieni militari „o lege de desfăşurare a războiului, nu numai a
luptei armate“.
Legea amplorii crescânde a luptei armate vizează, în primul rând, scara evolutivă a
confruntării armate violente, iar esenţa ei derivă din nevoia de putere sporită, atunci când
adversarul este mai slab, în scopul demascării lui şi foloseşte forţe neimplicate (necunoscute de
adversar), în stare de disponibilitate, premeditat ascunse şi protejate.
Legile luptei armate au caracter obiectiv, ele acţionează în afara conştiinţei oamenilor şi
independent de voinţa acestora. Cunoaşterea şi aplicarea lor în organizarea, planificarea şi
desfăşurarea acţiunilor militare reprezintă nu numai o condiţie esenţială în obţinerea succesului
în operaţie şi luptă, dar şi aplicarea lor în strânsă corelaţie cu principiile luptei armate. Ele sunt
valabile pentru ambele părţi angajate în conflict prin însăşi existenţa lor, existenţă care implică
cunoaştere şi aplicare în funcţie de o sumă de factori de natură obiectivă şi subiectivă, cum ar fi:

64
scopul şi caracterul acţiunilor; contextul strategic, operativ şi tactic în care se desfăşoară acestea;
caracteristicile tuturor factorilor ce pot influenţa aplicarea lor.

5. Principiile specifice luptei armate

Necesitatea existenţei principiilor în arta militară, ca un element de determinare
nomologică a luptei armate este un aspect dovedit cu mult timp în urmă. În lipsă de „principii
sigure şi stabile se ajunge la schimbări continue, fie că este vorba de organizare, de formaţii, de
manevre“.
Principiile luptei armate sunt considerate uneori ca norme fundamentale ce trebuie
respectate în acţiunile militare şi ca adevăruri care nu mai trebuie demonstrate. Opinia lui
Napoleon că principiile războiului sunt cele care i-au condus pe marii căpitani, ale căror
strălucite fapte ne-au fost transmise de istorie, răspunde în bună măsură aspectelor multiple ale
cadrului conceptual reprezentat de acestea.
Părerea aproape unanimă a multor specialişti în domeniu este aceea că acceptând
principiile ca „norme“ fundamentale ce trebuie respectate în acţiunile militare, o facem tocmai
pentru a scoate în evidenţă, printre altele, aspectul imperativ-normativ al principiilor. Acesta se
accentuează la niveluri de referinţă inferioare, strâns legate de acţiunea practică nemijlocită, fiind
specifice diverselor eşaloane, dar şi formelor de acţiune adoptate.
În regulamentele militare şi în literatura de specialitate din ţara noastră se consideră că
principiile luptei armatei sunt următoarele: libertatea de acţiune; definirea clară a obiectivului
(misiunii); unitatea comenzii; economia de forţă (forţe şi mijloace); concentrarea efortului în
locul decisiv şi la momentul potrivit; surprinderea inamicului; manevra; securitatea acţiunilor şi
trupelor; simplitatea planurilor şi ordinelor.
Principiul libertăţii de acţiune a fost enunţat încă din antichitate. Xenofon spunea că arta
războiului este „arta de a păstra libertatea de acţiune, adică să fii stăpân pe acţiunile tale fără a fi
stânjenit de adversar“. Libertatea de acţiune este un principiu de bază al luptei armate cu o
semnificaţie largă. Realizarea acesteia constă în asigurarea condiţiilor pentru pregătirea şi
desfăşurarea acţiunilor proprii, conform unor scopuri stabilite prin manifestarea iniţiativei.
Adâncirea studiului asupra conţinutului acestui principiu presupune relevarea a ceea ce ar
trebui făcut pentru a menţine libertatea de acţiune, a căilor pentru amplificarea acesteia, cât şi a
măsurilor necesare pentru a o folosi şi a o pune în valoare la indici ridicaţi. Acest principiu se
poate dobândi şi păstra prin acţiuni ofensive, dar şi prin folosirea apărării şi a altor forme şi
procedee de luptă, caracterizate prin dinamism şi impetuozitate, care deţine iniţiativa
„acţionează“, în timp ce adversarul doar „dă răspunsuri“, fiind obligat să facă jocul primului.
Principiul unităţii comenzii este cunoscut şi sub denumirea principiul unităţii acţiunilor. El
vizează, pe de o parte forţele, mijloacele şi acţiunile, iar pe de altă parte conducerea unitară şi
permanentă a acestora, astfel încât eforturile să fie dirijate spre îndeplinirea oportună a scopurilor
propuse.
În aceeaşi idee, se poate spune că acest principiu indică luarea în considerare a ansamblului
acţiunilor, adoptarea unor concepţii şi elaborarea unor planuri prin care să se asigure îmbinarea
judicioasă şi eficientă a tuturor formelor şi procedeelor de luptă specifice atât pentru armată, cât
şi pentru formaţiunile de ordine publică şi apărare, pentru ca acestea să formeze un ansamblu
coerent în scopul concentrărilor eforturilor principale în vederea obţinerii succesului.
Acest principiu se poate realiza, îndeosebi, prin asigurarea continuităţii conducerii trupelor,
concentrarea puterii de luptă spre o misiune comună, unitatea comenzii, caracterul centralizat al
conducerii, coordonarea şi cooperarea, folosirea unor structuri organizatorice şi dispozitive
suple.
Principiul definirii clare a obiectivului (misiunii) are ca cerinţă esenţială stabilirea acelei
responsabilităţi care poate fi îndeplinită, este necesară, decisivă şi corespunde puterii de luptă a
forţelor angajate în acţiune. Adoptat ca principiu la Şcoala Strategică a SUA în anul 1921,
vehiculat de curând şi în teoria şi practica românească, este în prezent menţionat în rândul celor
nouă principii considerate optime pentru ducerea acţiunilor militare de trupele de uscat, dar şi la

65
nivelul strategic. Conform teoriei militare, conceptul de obiectiv „reprezintă ceva care există
material, în afara conştiinţei şi independent de ea, adică ceea ce urmează să fie realizat“.
Principiul operează, îndeosebi, cu cele două concepte: misiunea strategică şi misiunea tactică.
Esenţa acestui principiu, considerat de tot mai mulţi specialişti în domeniu ca fiind „primul
dintre egali“, şi anume: întrucât misiunea constituie elementul primordial pentru realizarea
planului, formele şi procedeele de acţiune folosite pentru îndeplinirea acesteia comportă o
definire fără echivoc.
Principiul economiei de forţă (forţelor şi mijloacelor) este, de asemenea, încă din
antichitate. Conţinutul şi cerinţele acestuia au evoluat, de-a lungul istoriei artei militare, în
funcţie de tipurile de război purtate şi de concepţia privind folosirea forţelor şi mijloacelor.
Decurgând din cerinţele acţiunii eficiente, acesta se impune în mod deosebit „pentru partea
care duce lupta cu un adversar superior în forţe armate şi ca înzestrare tehnică, fiind una din
expresiile realizării unei calităţi ridicate, de natură să compenseze decalajul de putere“. De
asemenea, un alt aspect al semnificaţiei sale complexe derivă din realizarea cerinţei, ca în
acţiunile secundare să se folosească minimum necesar de forţe pentru a se asigura concentrarea
majorităţii acestora la acţiunile sau pe direcţiile principale.
Ca cerinţă esenţială principiul mai presupune să întrebuinţăm maximum de forţe pentru
scopul principal al războiului şi minimum strict necesar de forţe pentru scopuri secundare, iar
atunci când dăm bătălia să fim mai tari decât adversarul în momentul voit şi în punctul unde
voim să producem deciziunea, pe restul frontului să realizăm un echilibru, sau cel puţin o simplă
siguranţă.
Principiul concentrării efortului în locul decisiv şi la momentul potrivit presupune
constituirea unor grupări de forţe şi mijloace, executarea loviturilor de foc, întrebuinţarea
barajelor şi obstacolelor, realizarea acţiunilor pe direcţiile stabilite în planul acţiunii, în
momentele cele mai potrivite, în vederea obţinerii superiorităţii necesare desfăşurării cu succes a
acţiunilor.
Esenţa acestui principiu constă în găsirea unor căi şi mijloace care să garanteze realizarea
puterii de luptă necesare pentru obţinerea victoriei. Dintre acestea, mai importante sunt:
concentrarea eforturilor prin masarea forţelor şi mijloacelor pe direcţii sau sectoare (raioane)
limitate; utilizarea judicioasă a focului, mişcării şi loviturii în scopul producerii unor pierderi
mari inamicului; alegerea judicioasă a direcţiilor şi raioanelor favorabile concentrării eforturilor.
Principiul surprinderii inamicului a fost prezent în desfăşurarea acţiunilor armate din cele
mai vechi timpuri. Experienţa istorică demonstrează din plin eficienţa rezultatului acţiunilor
părţii care a reuşit să realizeze surprinderea. Efectele acesteia sunt nu numai de ordin material,
dar mai ales moral. Aşa cum afirmă mulţi specialişti în domeniu, ea reprezintă „abilitatea de a
induce în eroare adversarul, exploatarea situaţiilor favorabile apărute în mod neaşteptat,
stimularea iniţiativei“.
Principiul surprinderii constă în planificarea, organizarea, executarea acţiunilor militare în
siguranţă, inamicul să fie lovit în locul, la momentul şi cu mijloacele neaşteptate, găsindu-l
nepregătit sau punându-l în situaţia de a lua cu greu măsuri de contracarare.
Evoluând de la „calul troian“ la întrebuinţarea armelor sofisticate de la începutul mileniului
trei, deşi a îmbrăcat forme şi procedee diverse de realizare, surprinderea a rămas o condiţie
principală pentru obţinerea succesului.
Principiul manevrei trebuie privit, aşa cum a fost întrebuinţat de-a lungul timpului ca un
instrument principal în realizarea scopurilor acţiunilor militare. Acest principiu constă dintr-un
ansamblu complex de acţiuni prin care se realizează cea mai corespunzătoare grupare de forţe şi
mijloace în locul şi la timpul potrivit şi punerea ei într-o situaţie favorabilă faţă de inamic, în
scopul executării unei lovituri hotărâtoare asupra adversarului, nimicirii forţelor sale sau
respingerii acţiunilor acestuia, cât şi sustragerii forţelor noastre de sub loviturile lui.
În teoria şi practica militară, în funcţie de scopul urmărit, de amploarea şi natura forţelor
participante, de mediul de desfăşurare, de forma de acţiune, se operează cu diferite tipuri de
manevră. Astfel, după mediul de desfăşurare distingem: manevra terestră, aeriană, navală şi

66
combinată; după criteriul amplorii acţiunii şi scopului urmărit: manevra strategică, operativă sau
tactică.
Într-un eventual război de apărare a ţării, manevra trebuie să aibă un caracter de
continuitate, să evite şablonismul, să-l inducă în eroare pe inamic şi să-l surprindă asigurând
condiţii pentru atingerea obiectivelor fixate. Numai în acest mod ea va deveni, aşa cum pe drept
poate fi caracterizată „esenţa luptei“.
Principiul securităţii acţiunilor şi trupelor, considerat a înlocui principiul siguranţei,
semnifică „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentimentul de siguranţă, de linişte, izvorât
din absenţa oricărui pericol“. Căile sale de materializare sunt: siguranţa informaţională, siguranţa
acţională, siguranţa morală, evitarea surprinderii, reducerea vulnerabilităţii forţelor proprii.
Principiu adoptat în prezent de multe armate din NATO, acesta sporeşte libertatea de
acţiune, lărgeşte măsurile luate de comandanţi pentru protejarea forţelor proprii şi înlătură
efectele negative ale acţiunilor prin surprindere.
Principiul simplităţii planurilor şi ordinelor are în vedere două din atributele conducerii:
comanda şi planificarea. Necesitatea ca planurile să fie cât mai simple şi clare a fost sesizată de
mulţi gânditori militari. Încă din antichitate Sun Tzî spunea că „un bun general trebuie să dea
ordine clare, precise, fără echivocuri sau confuziuni, în puţine cuvinte şi la momentul potrivit“.
Planurile simple, funcţionale, cu măsuri, activităţi şi acţiuni exprimate clar şi judicios,
fundamentate din punct de vedere a situaţiei, deciziei, misiunii şi planului de acţiune, reduc
considerabil pericolul confuziilor, uşurând materializarea lor de către executanţi. Putem
considera că o planificare judicioasă, care poate fi aplicată în timp scurt este de preferat uneia în
detaliu, dar realizată cu întârziere. În acest sens se apreciază că metodele folosite pentru darea
misiunilor de luptă la subordonaţi, în special în cadrul eşaloanelor tactice, rămân bune pentru
armata română, în special ordinul verbal al comandantului nemijlocit.
Simplitatea ordinelor constă în redactarea şi transmiterea informaţiilor strict necesare la
eşaloanele subordonate, creând astfel condiţii cât mai bune pentru ca fiecare comandant să-şi
organizeze cu personalitate propriul eşalon, fără ca superiorul să-l substituie. În acelaşi timp,
ordinele noi trebuie să îndeplinească şi o cerinţă psihopedagogică. Ele trebuie să fie scurte,
exprimate simplu şi clar. La orice comandant, precizia unui ordin reprezintă „expresia asumării
răspunderii pentru o anumită acţiune. Lipsa precizei naşte şovăieli şi nesiguranţă“.
Principiile luptei armate se învaţă în şcoală şi se aplică pe timpul rezolvării modelelor
tactice, operative şi strategice în timp de pace. Chiar dacă ele nu pot fi indicate în mod expres
(aplicarea lor ţine mai mult de cultura militară a celor puşi să le aplice), aplicarea lor şi a
corelaţiilor dintre ele se face simţită tot mai mult pe măsură ce studiul nostru se adânceşte în
multitudinea abordării subiectelor complexe ale fenomenului militar.

Tema 4: FIZIONOMIA ŞI DINAMICA ACŢIUNII MILITARE MODERNE

DESFĂŞURATE DE FORŢELE TERESTRE

1. Fizionomia acţiunilor militare moderne desfăşurate de Forţele Terestre. Locul şi

rolul Forţelor Terestre
2. Dinamica acţiunilor militare moderne şi misiunile desfăşurate de Forţele Terestre
3. Tipuri de operaţii. Nivelurile, structura şi integrarea operaţiilor

1. Fizionomia acţiunilor militare moderne desfăşurate de Forţele Terestre. Locul şi rolul

Forţelor Terestre
Forţele Terestre constituie structura militară a armatei, a cărei activitate este
fundamentată şi desfăşurată doctrinar, în toate aspectele sale de bază, de la raţiunea de a fi, de
organizare şi dotare, de pregătire şi executare a operaţiilor militare.
Doctrina Forţelor Terestre reprezintă un ansamblu de idei, opţiuni şi obiective ce se
constituie într-o largă expresie formală a cunoaşterii militare, considerate relevante pentru
această categorie de forţe la începutul secolului XXI şi acoperind identitatea, structura,
67
pregătirea, rolul, principiile generale şi modul de acţiune pentru îndeplinirea misiunilor ce le
revin. Ea are autoritate, dar nu obligă, iar aplicarea sa în practică presupune gândire, judecată şi
discernământ.
Doctrina pentru operaţii a Forţelor Terestre stabileşte concepţia în care această
categorie de forţe participă la pregătirea şi desfăşurarea luptei armate – mijloc specific şi
trăsătură fundamentală a războiului (conflictului armat) şi a operaţiilor de stabilitate şi de sprijin
(OSS). Ea este rezultanta reflectării celor mai recente idei şi teorii cu privire la desfăşurarea
operaţiilor militare, a tradiţiilor proprii şi a prevederilor legislaţiei interne şi internaţionale în
vigoare.
Forţele Terestre reprezintă:
1. Componenta de bază a armatei, destinată să execute întreaga gamă de operaţii, cu
caracter terestru şi aeropurtat, independent, întrunit sau combinat.
2. Singura forţă interarme cu capacitate de comandă, manevră, protecţie şi putere de lovire
la toate eşaloanele.
Din punct de vedere exclusiv al scopului, operaţiile pot fi:
- decisive,
- de modelare,
- de susţinere.
Nivelurile operaţiilor :
- operaţii de nivel strategic;
- operaţii de nivel operativ;
- operaţii de nivel tactic;
STRUCTURA OPERAŢIILOR după locul de desfăşurare:
- operaţii în adâncime;
- operaţii la contact;
- operaţii în spate.

Caracteristicile câmpului de luptă modern

Câmpul de luptă modern, viitoarele tipuri de război de apărare a ţării şi de război de alianţă
sau de coaliţie vor fi caracterizate, în deosebi, prin: demasificarea forţelor militare; concentrarea
mai accentuată a forţelor de care se dispune în punctele decisive; operaţii întrunite şi prioritar
multinaţionale; reacţie rapidă şi descurajantă (inclusiv prin executarea de lovituri preventive); o
capacitate sporită de manevră la toate eşaloanele.
În acest cadru este de aşteptat ca, cel puţin pentru începutul acestui secol, în potenţialul
spaţiu de acţiune al Forţelor Terestre ale armatei, un eventual război să se desfăşoare după
concepţii şi cu mijloace convenţionale moderne.

Locul şi rolul Forţelor Terestre

Forţele Terestre constituie categoria de forţe a armatei prezentă pe întregul teritoriu şi
având o pondere de peste 50% din totalul efectivelor Ministerului Apărării Naţionale. Acestea
reprezintă componenta de bază a armatei, destinată să execute întreaga gamă de operaţii (de
luptă armată, de stabilitate şi de sprijin), cu caracter terestru şi aeropurtat, independent, întrunit
(cu celelalte -categorii de forţe ale armatei) sau combinat (în compunerea unor forţe
multinaţionale) în cadrul ONU, UE, pe teritoriul naţional sau în afara acestuia, în orice zonă şi pe
orice direcţie, pentru apărarea armată a ţării sau a alianţei şi promovarea valorilor păcii şi
stabilităţii internaţionale. Ele constituie singura forţă interarme cu capacitate de comandă,
manevră, protecţie şi putere de lovire la toate eşaloanele, aptă să realizeze prezenţa, extinderea,
continuitatea şi dominaţia în teren, să se proiecteze rapid şi să genereze atât grupări care să
răspundă cerinţelor în situaţii de criză, cât şi forţe redimensionate pentru starea de război, prin
mobilizarea (completarea) resurselor puse la dispoziţie şi să participe în mod decisiv şi cu un
cost cât mai scăzut la prevenirea, descurajarea şi zădărnicirea agresiunii armate împotriva
statului şi a aliaţilor ei.

68
 2. Dinamica acţiunilor militare moderne şi misiunile desfăşurate de Forţele Terestre
Forţele Terestre participă la îndeplinirea misiunilor generale ale armatei prin îndeplinirea
unor misiuni şi sarcini esenţiale, corespunzătoare acestora:
(1) Pentru participarea la asigurarea securităţii ţării pe timp de pace:
• realizează descurajarea strategică şi prevenirea agresiunii militare asupra ţării prin
asigurarea capacităţii defensive credibile, prevenirea surprinderii de către agresor, constituirea şi
pregătirea forţelor planificate, prevenirea declanşării de acţiuni destabilizatoare, separatiste,
pregătirea populaţiei şi a teritoriului pentru apărare;
• menţin forţele componente la nivelurile de operativitate stabilite, în vederea executării
ridicării capacităţii de luptă şi mobilizării, dislocării-redislocării, folosirii în întreaga gamă de
operaţii, precum şi susţinerii forţelor în teatrul de acţiuni militare;
• participă la modelarea mediului geostrategic de securitate, în conformitate cu interesele
statului, prin măsuri şi acţiuni specifice pentru descurajarea cursei înarmărilor, contracararea
proliferării armelor nucleare de distrugere în masă, biologice şi chimice, combaterea
terorismului, realizarea şi menţinerea păcii şi stabilităţii regionale şi globale, precum şi pentru
diminuarea ameninţărilor la adresa acestora;
• contribuie la întărirea poziţiei ţării în acţiunile de politică externă şi de securitate, în
special în negocierea unor tratate, stabilirea alianţelor şi în relaţiile interstatale.
(2) Pentru participarea la apărarea ţării şi a ţărilor aliate:
• organizează şi desfăşoară, independent sau împreună cu aliaţii, operaţii militare decisive
pentru apărarea teritoriului naţional sau al ţărilor aliate, respectiv cucerirea teritoriului şi a
resurselor inamicului, nimicirea şi capturarea forţelor armate ale acestuia, în vederea creării
condiţiilor favorabile încheierii păcii, corespunzător intereselor statului şi ale alianţei;
• asigură exercitarea controlului nemijlocit, continuu şi multilateral asupra teritoriului,
resurselor şi a populaţiei, a căilor de acces la anumite obiective de importanţă deosebită din zona
de responsabilitate, precum şi protecţia transporturilor, comunicaţiilor şi a unor activităţi
economice de bază;
• realizează siguranţa strategică la frontieră şi la obiectivele de importanţă vitală;
• facilitează trecerea de la starea de război (conflict, criză) la starea de pace.
(3) Pentru promovarea stabilităţii regionale şi globale:
• răspund cu promptitudine la crize, în toate mediile, indiferent de natura acestora sau de
circumstanţe, în mod complementar, simetric ori asimetric, după caz;
• participă la operaţii de stabilitate sub egida ONU sau OSCE, în vederea realizării unui
mediu internaţional stabil, propice păcii şi colaborării paşnice între naţiuni prin controlul
armamentelor, combaterea terorismului, sprijinul operaţiilor antidrog, asistenţa umanitară şi
civică sau militară acordată altei naţiuni, evacuarea necombatanţilor, impunerea de sancţiuni,
operaţii de pace, demonstraţii de forţă;
• participă la iniţiative de cooperare în domeniul apărării, în conformitate cu angajamentele
internaţionale în domeniul securităţii şi apărării, prin promovarea diplomaţiei defensive şi
punerea în practică a unor aranjamente bi- şi multilaterale în aceste domenii.
(4) Pentru sprijinirea instituţiilor şi autorităţilor statale şi locale în caz de urgenţe
civile execută operaţii de sprijin intern, vizând sprijinul impunerii legii civile, acţiuni de salvare-
evacuare, în caz de calamităţi naturale şi dezastre, asistenţa comunităţii, precum şi sprijinul
managementului consecinţelor accidentelor nucleare, biologice, chimice, radiologice şi ale
exploziilor de mare putere.
Situaţii şi principii de angajare a Forţelor Terestre
Situaţiile în care Forţele Terestre pot fi angajate în operaţii, pot fi grupate astfel:
• iminenţa sau producerea unei agresiuni ce vizează apărarea şi siguranţa naţională;
• îndeplinirea obligaţiilor privind apărarea colectivă;
• participarea la operaţii de stabilitate şi de sprijin.
69
 Angajarea Forţele Terestre are loc numai la ordinul comandantului eşalonului superior,
potrivit deciziei autorităţilor constituţionale abilitate. După luarea deciziei de angajare a Forţelor
Terestre, acestea execută operaţii militare, de al căror rezultat comandanţii (şefii) sunt
responsabili, exclusiv faţă de eşaloanele care au ordonat misiunea.
Angajarea în operaţie a Forţelor Terestre se face cu respectarea următoarelor principii:
• prioritatea angajării în operaţii a Forţelor Terestre o constituie lupta armată; angajarea
Forţelor Terestre în celelalte tipuri de operaţii se face numai dacă prin acestea nu sunt afectate
operaţiile specifice luptei armate în curs ori previzibile pentru perioada respectivă şi în condiţiile
menţinerii puterii de luptă a unităţilor angajate;
• Forţele Terestre sunt angajate în operaţii multinaţionale în interesul naţiunii sau al alianţei
(coaliţiei);
• angajarea în operaţii se execută cu toate forţele şi mijloacele impuse de situaţie, pentru a
descuraja inamicul şi a obţine victoria;
• viaţa personalului Forţelor Terestre reprezintă bunul cel mai de preţ, încredinţat tuturor
comandanţilor; datoria acestora este să îndeplinească obiectivele stabilite prin acele mijloace
care asigură pierderi minime;
• punerea vieţii în pericol pe timpul operaţiilor are nevoie de o motivaţie puternică, pe care
numai convingerea justeţii cauzei, alimentată de suportul naţional, o poate da; punerea vieţii în
primejdie, pentru ţară, trebuie să fie însoţită de decizie politică, sprijin material şi suport public;
• sprijinul naţional necondiţionat şi total este vital pentru obţinerea victoriei, în special în
conflictele de durată;
• indiferent de tipul operaţiei, Forţele Terestre urmăresc cu prioritate îndeplinirea
obiectivelor militare repartizate acestei categorii de forte, dar în realizarea obiectivului strategic
final se are în vedere durabilitatea victoriei; Forţele Terestre sprijină îndeplinirea obiectivului
strategic şi după terminarea operaţiei propriu-zise, atât în război, cât şi în operaţiile de stabilitate
şi de sprijin.
Operativitatea strategică
Operativitatea strategică impune unităţilor din structura Forţelor Terestre să fie instruite,
organizate şi echipate pentru ducerea operaţiilor în întregul spectru al acestora, precum şi pentru
proiecţia forţelor, cerinţe ce includ atât forţele active, cât şi cele teritoriale.
Operativitatea strategică a Forţelor Terestre are la bază următoarele cerinţe principale:
capacitatea de reacţie; capacitatea de dislocare; capacitatea letală; capacitatea de supravieţuire;
capacitatea de susţinere. Acestea interferează cu cerinţele succesului operaţiilor şi presupun:
existenţa unei structuri organizatorice şi înzestrarea cu tehnică şi echipament adecvată; o
pregătire temeinică bazată pe o doctrină specifică; platforme de proiecţie a forţei, sisteme de
comandă şi control, sisteme de cercetare-observare şi informaţii şi sisteme de transport strategic
întrunit corespunzătoare; o înaltă capacitate de anticipare a evoluţiei situaţiei în timp şi spaţiu
atât la nivelul teatrului de operaţii, cât şi la nivel regional sau global din partea elementelor de
comandă.
Proiecţia forţelor presupune:
• alarmarea, mobilizarea, operaţionalizarea şi dislocarea forţelor;
• pregătirea şi executarea operaţiilor;
• redislocarea în garnizoanele de reşedinţă (extracţia forţelor) şi demobilizarea
acestora.
Forţele Terestre execută (participă la) proiecţia forţelor atât pentru operaţii specifice luptei
armate, cât şi pentru operaţii de stabilitate şi de sprijin.
Scopul proiecţiei forţelor îl reprezintă îndeplinirea misiunii, celelalte acţiuni şi activităţi
fiind concurente (complementare) şi subordonate acestuia.
Asigurarea credibilităţii şi a unei puteri de luptă adecvate a forţelor încă din fazele
incipiente ale dislocării constituie unul din principalele elemente ce se au în vedere în
planificarea acelor operaţii de proiecţie a forţelor, care implică în mod explicit sau potenţial lupta
armată.

70
 În procesul de stabilire a forţelor destinate să execute operaţii militare într-o zonă (teatru)
de operaţii, se urmăreşte ca acestea să corespundă cerinţelor misiunii atât pe termen scurt, cât şi
pe termen lung. Se au în vedere: misiunea, adversarul, terenul, durata, anotimpul şi starea vremii,
mijloacele de transport, existenţa mijloacelor (resurselor) dispuse din timp în zona de operaţii şi
sprijinul ţării gazdă (al partenerilor de alianţă sau coaliţie).
Activităţile postconflict şi tranziţia către starea de pace se au în vedere încă din stadiile
incipiente ale planificării şi desfăşurării proiecţiei forţelor, astfel încât acestea să se desfăşoare în
mod oportun şi eficient.
Fundamentele operaţiilor
(1) Cerinţe pentru succesul operaţiei
Succesul operaţiilor Forţelor Terestre este determinat în mod nemijlocit de următoarele
cerinţe ale desfăşurării acestora: iniţiativa; agilitatea; adâncimea; sincronizarea;
multilateralitatea. Deşi ele nu pot garanta succesul, absenţa acestora îl îngreuiază şi-1 poate
face mai costisitor.
Iniţiativa creează capacitatea de a stabili, impune şi vehicula condiţiile de desfăşurare a
operaţiilor şi implică spirit ofensiv în executarea acestora. Manifestarea iniţiativei determină
limitarea până la anulare a opţiunilor inamicului, concomitent cu menţinerea unui număr
suficient de opţiuni pentru forţele proprii.
Agilitatea se exprimă în capacitatea forţelor proprii de a acţiona mai rapid decât inamicul,
fiind o calitate atât fizică, cât şi mentală, dar şi o condiţie a preluării şi menţinerii iniţiativei.
Adâncimea presupune extinderea operaţiilor în timp şi spaţiu, în întreaga zonă de
responsabilitate, inclusiv sub aspectul resurselor utilizate şi al scopului urmărit.
Sincronizarea reprezintă încadrarea operaţiilor în timp şi spaţiu, în vederea concentrării
eforturilor în punctele importante, şi are ca rezultat masarea efectelor combinate ale puterii de
luptă în momentele şi locurile decisive.
Multilateralitatea reflectă abilitatea unităţilor de a face faţă celor mai diverse cerinţe ale
misiunii şi presupune capacitatea de a acţiona în toată gama operaţiilor la nivel strategic, operativ
şi tactic, de a schimba direcţia principală de efort, de a adapta structura forţelor din subordine şi a
trece cu rapiditate şi eficienţă de la o misiune la alta.

3. Tipuri de operaţii. Nivelurile, structura şi integrarea operaţiilor

Forţele Terestre desfăşoară o gamă largă de operaţii, în concordanţă cu rolul lor
constituţional, misiunile încredinţate şi posibilităţile multiple date de diversitatea forţelor şi
mijloacelor ce le compun.
După natura şi scopul acestora, Forţele Terestre execută următoarele tipuri de operaţii:
• operaţii specifice luptei armate, sub cele două forme de bază - ofensiva şi apărarea;
• operaţii de stabilitate şi de sprijin;
• operaţii intermediare pe timpul luptei armate, al operaţiilor de stabilitate şi de sprijin.
Din punctul de vedere exclusiv al scopului, operaţiile pot fi:
• decisive - determină în mod hotărâtor rezultatul final al operaţiei;
• de modelare - urmăresc crearea unor condiţii avantajoase pentru executarea operaţiilor
decisive, în spaţiul de luptă/acţiune;
• de susţinere - asigură libertatea de acţiune şi menţinerea ritmului operaţiei.
După forţele participante, operaţiile executate sau la care participa Forţele Terestre pot
fi:
• întrunite - acţiunile executate în cadrul unei grupări de forţe din care fac parte, pe lângă
unităţile forţelor-terestre, unităţi din cel puţin o altă categorie de forţe ale armatei; în cadrul
acestora se disting operaţiile aeromobile şi aeropurtate;
• multinaţionale - acţiunile executate de o grupare de forţe în care, pe lângă unităţile
din compunerea Forţelor Terestre, participă unităţi din armatele altor state;

71
 • interdepartamentale - acţiunile executate pe teritoriul altui stat al grupării de forţe din care
fac parte, pe lângă Forţele Terestre, şi unităţi (elemente) din compunerea altor ministere şi
departamente ale statului român sau ale statului gazdă, precum şi organizaţii şi agenţii locale sau
internaţionale;
• independente (interarme) - acţiunile executate exclusiv de către unităţi din compunerea
acestei categorii de forţe ale armatei.
Nivelurile operaţiilor
Forţele Terestre desfăşoară operaţii de nivel strategic, operativ şi tactic.
Operaţiile de nivel strategic ale Forţelor Terestre vizează obiectivele militare naţionale
sau ale alianţei (coaliţiei), în operaţiile multinaţionale. Pentru îndeplinirea obiectivelor militare
strategice, Forţele Terestre desfăşoară operaţii de tip campanie (operaţie de nivel strategic).
Operaţiile de nivel operativ ale Forţelor Terestre vizează îndeplinirea obiectivelor
militare într-o zonă de operaţii, care conduc nemijlocit la atingerea obiectivelor strategice. Pentru
îndeplinirea obiectivelor de nivel operativ, Forţele Terestre desfăşoară operaţii de tip bătălie
(operaţie de nivel operativ).
Operaţiile de nivel tactic ale Forţelor Terestre vizează, în deosebi, planificarea şi
executarea manevrei şi focului unităţilor pentru atingerea acelor obiective militare a căror
însumare duce la îndeplinirea obiectivelor militare operative. Pentru îndeplinirea obiectivelor
tactice, unităţile din compunerea Forţelor Terestre desfăşoară operaţii de tip lupte şi ciocniri
(operaţii de nivel tactic).
Structura operaţiilor
Elementele principale ale structurii operaţiilor Forţelor Terestre sunt: dispozitivul;
sistemul de lovire; amenajarea genistică.
Dispozitivul cuprinde, de regulă, următoarele elemente: sistemul de comandă;
gruparea de angajare (forţele de angajare imediată, forţele de angajare ulterioară, forţele
de sprijin); rezerva; sistemul logistic.
Sistemul de lovire se organizează potrivit concepţiei operaţiei şi cuprinde acţiunile tuturor
sistemelor de armament şi ale altor mijloace de lovire, executate în scopul producerii de pierderi,
diminuării puterii de luptă şi anihilării inamicului. Acesta integrează şi efectele barajelor,
obstacolelor şi distrugerilor, precum şi ale operaţiilor de influenţare psihologică, de război
informaţional şi electronic.
Amenajarea genistică reprezintă un complex de activităţi care urmăresc atenuarea sau
accentuarea caracteristicilor terenului şi a detaliilor de planimetrie, în vederea favorizării
acţiunilor proprii şi dezavantajării acţiunilor inamicului.

Integrarea operaţiilor
Integrarea operaţiilor Forţelor Terestre trebuie să fie completă şi să vizeze forţele,
echipamentul şi acţiunile militare propriu-zise (tipurile, nivelurile şi fazele acestora) atât în ce
priveşte scopul, timpul de desfăşurare şi locul în spaţiul de luptă, cât şi sub aspectul asigurării şi
utilizării resurselor. Ca rezultat al integrării, efectul operaţiei este mai mare decât suma efectelor
individuale ale acţiunii factorilor implicaţi.
Puterea de luptă maximă a Forţelor Terestre în operaţie se realizează prin integrarea tuturor
tipurilor de forţe din compunere, într-un tot unitar, în cadrul unor grupări interarme,
intercategorii de forţe sau multinaţionale.
Forţele Terestre integrează următoarele tipuri de forţe:
• forţe luptătoare, din care fac parte: unităţile blindate (mecanizate, de tancuri); unităţile
fără blindate (de infanterie, de paraşutişti/aeropurtate, aeromobile şi de forţe speciale); unităţile
de elicoptere de atac;
• forţe de sprijin de luptă (unităţi de artilerie; de artilerie şi rachete antiblindate; de artilerie
şi rachete antiaeriene; de geniu; de război electronic; de apărare nucleară, biologică şi chimică -
NBC; de cercetare; de comunicaţii şi informatică; de poliţie militară);

72
 • forţe de logistică (unităţi de aprovizionare şi transport; de mentenanţă; medicale; sanitar-
veterinare; de comenduire şi îndrumare a circulaţiei; bancare de campanie).
Atunci când comanda grupării intercategorii de forţe (multinaţionale) se exercită de către
comandanţi (comandamente) din structura Forţelor Terestre, aceştia trebuie să realizeze
integrarea tuturor categoriilor de forţe aflate sub comanda (controlul) lor.
Forţele Terestre îşi sporesc şi perfecţionează continuu puterea de luptă prin integrarea în
operaţie a echipamentului şi tehnicii moderne, nou introduse, şi prin utilizarea eficientă şi
exploatarea la maximum a posibilităţilor echipamentului şi tehnicii aflate deja în dotare.
Integrarea tipurilor, nivelurilor şi fazelor operaţiilor Forţelor Terestre sub aspectul
scopului, timpului, locului, al asigurării şi utilizării resurselor trebuie realizată în cadrul teatrului
de operaţii, zonei de operaţii (de acţiune) şi al spaţiului (câmpului) de luptă.
În cadrul unui teatru de operaţii pot avea loc simultan mai multe operaţii (terestre,
aeriene, navale şi în domeniul informaţional), a căror integrare este realizată prin planul
operaţiei de nivel strategic.
Operaţiile duse într-un anumit spaţiu de luptă sunt percepute ca o acţiune integrată şi
unitară şi se structurează, după locul în care se desfăşoară, astfel: operaţii în adâncime; operaţii
la contact; operaţii în spate.
Integrarea şi sincronizarea operaţiilor în adâncime, la contact şi în spate sunt activităţi
deosebit de complexe, acestea presupunând înţelegerea clară a intenţiei comandantului şi
stimularea iniţiativei atât din partea comandamentului, cât şi a subordonaţilor.

Tema 5: TENDINŢE ŞI PERSPECTIVE ÎN EVOLUŢIA FENOMENULUI

MILITAR
1. Fenomenul militar contemporan şi rolul ştiinţei militare în cunoaşterea acestuia
2. Tendinţe şi perspective în evoluţia războaielor
3. Viitorul conflictelor armate
4. Noi concepte operaţionale în teoria şi practica acţiunilor militare

1. Fenomenul militar contemporan şi rolul ştiinţei militare în cunoaşterea acestuia

Începutul secolului XXI este caracterizat de o dinamică fără precedent a evenimentelor, cu
schimbări politice şi economice profunde la nivel global şi regional, care au un impact major
asupra securităţii şi stabilităţii. Efortul statelor lumii este îndreptat tot mai mult către găsirea
formelor şi metodelor de cooperare pentru asigurarea propriei securităţi şi implementarea
politicilor de promovare şi apărare atât a intereselor naţionale, cât şi a celor comune, bazate pe
principiile şi valorile democratice.
Cu toate dezvoltările pozitive din mediul strategic şi a aprecierilor recunoscute de tot mai
multe state, că o confruntare militară majoră sau o agresiune convenţională asupra unui stat sau
grup de state a devenit improbabilă pe termen scurt, posibilitatea apariţiei unei asemenea
ameninţări pe termen lung nu trebuie neglijată. În prezent, asigurarea dimensiunii securităţii
depinde de o mare varietate de riscuri militare şi nemilitare, cu manifestare omnidirecţională,
care adesea sunt greu de anticipat. Aceste riscuri includ menţinerea unor surse de instabilitate şi
criză la nivel regional/subregional şi a unor tendinţe de divizare, marginalizare şi izolare a unor
state, care pot evolua rapid în conflicte locale de mică intensitate.
În plan regional se menţin încă, în unele ţări, dificultăţi economice, sociale şi politice în
parcurgerea proceselor de reformă, rivalităţi de natură etnică şi religioasă, tendinţe ale disputelor
teritoriale, precum şi anumite crize politico-militare nesoluţionate care dispun de un potenţial
semnificativ de propagare a instabilităţii spre zonele limitrofe şi care pot genera unele riscuri la
adresa statelor din regiune.
Evenimentele din 11 septembrie 2001 au evidenţiat prezenţa, diversificarea, amplificarea şi
potenţialul distructiv al ameninţărilor asimetrice, între care terorismul este de o periculozitate
extremă. Dezvoltarea reţelelor teroriste atât pe teritoriul unor state, cât şi la nivel global, a crimei
73
organizate transfrontaliere, a traficului de persoane, de armament, materiale radioactive şi
strategice, apariţia unor fluxuri masive de refugiaţi şi producerea, deliberată sau nu, de catastrofe
ecologice, reprezintă riscuri majore care impun strategii specifice de prevenire şi contracarare a
lor prin capacităţi de răspuns corespunzătoare.
În plus, proliferarea necontrolată a armelor de distrugere în masă, a tehnologiilor şi
materialelor nucleare, a armamentelor şi mijloacelor letale neconvenţionale, constituie serioase
ameninţări, cu implicaţii la nivel global.
Ţara noastră, ca parte a acestor evoluţii internaţionale, se confruntă cu provocările generate
de procesul transformărilor şi are ca obiectiv prioritar adaptarea la exigenţele lumii de azi şi de
mâine. Ţara noastră a aderat la valorile şi principiile democratice, îşi consolidează poziţia în
cadrul comunităţii internaţionale, este un actor important pe scena internaţională şi un invitat
credibil pentru structurile NATO, precum şi un candidat serios pentru aderarea la UE.
Republica Moldova şi armata sa optează pentru înaintarea către un mediu de securitate şi
apărare colectivă, care asigură cel mai bine promovarea şi apărarea intereselor noastre naţionale.
Realizarea unei păci trainice şi evitarea consecinţelor catastrofale ale războiului depind acum,
la începutul unui nou mileniu, într-o măsură tot mai mare de înţelegerea conţinutului, caracterului şi
consecinţelor acestui fenomen social privit în ansamblul său, cât şi a fiecăruia din multitudinea
proceselor ce-i sunt caracteristice. Această conştientizare, exprimată în multiple forme ale cunoaşterii
şi acţiunii, priveşte în egală măsură opinia publică cea mai largă şi factorii de conducere. Astăzi, mai
mult ca oricând, înlăturarea pericolului războaielor este o problemă de conştiinţă şi de
responsabilitate istorică. Exprimând o viziune optimistă asupra viitorului, Gaston Bouthoul spunea că,
“dacă războiul nu ar depinde decât de capriciul sau de răutatea oamenilor, ar trebui schimbată natura
umană. Cum însă el este un fenomen social stabil observabil, supus unor condiţii şi legi, chiar
aproximative, putem spera să le dominăm, aşa cum dominăm astăzi gravitaţia şi electricitatea”.
Într-adevăr, războiul este un fenomen social; el are cauze, condiţii, legităţi asupra cărora
oamenii pot acţiona, în măsura în care le cunosc, pentru a le domina. De aceea, astăzi, prevenirea
conflictelor este un subiect la modă, iar abordarea acestuia de pe poziţii care favorizează acţiunea a
fost consolidată de recentele experienţe pozitive sau negative în domeniu. Războiul din Golf şi
războiul din fosta Iugoslavie au cam spulberat starea iniţială de euforie pacifistă a perioadei care a
urmat războiului rece, deoarece în locul acestuia a apărut un număr tot mai mare de conflicte
regionale sau zonale, multe dintre ele neprevăzute şi cu caracteristici neîntâlnite până acum.

2. Tendinţe şi perspective în evoluţia războaielor

Profunda revoluţie tehnico-ştiinţifică, începută în deceniile 5 şi 6 ale veacului trecut, a
determinat schimbări radicale în conţinutul luptei armate. Confruntată pentru prima oară în
istorie cu perspectiva distrugerii inevitabile a omenirii în cazul unei conflagraţii nucleare
mondiale, ştiinţa militară încearcă (şi a reuşit deja în mare măsură) să identifice noi piloni ai
conceptului de putere. Dacă majoritatea presupunerilor convenţionale cu privire la putere
implică, după cum susţine Alvin Toffler, de regulă, doi astfel de piloni, cantitatea şi bogăţia, în
prezent puterea de înaltă calitate implică şi un al treilea pilon de susţinere – cunoaşterea. Ea,
cunoaşterea, permite o anumită versatilitate şi o mai mare flexibilitate a forţei, în contrast cu
forţa brută care este predominant inflexibilă şi, în mod paradoxal, tocmai de aceea vulnerabilă.
Ultimele conflicte armate şi studiul actualelor doctrine strategice ale tuturor armatelor
moderne atestă cu claritate că sensul evoluţiei fenomenelor confruntării militare este dat de
mutarea centrului de greutate, în cadrul ei, de pe dimensiunea cantitativă pe dimensiunea
calitativă, care implică în cel mai înalt grad folosirea inteligenţei umane. În aceste circumstanţe
creierul devine, figurat vorbind, arma luptătorului modern. Diferenţa dintre cele două forme de
război s-a văzut cât se poate de limpede în conflictul din Golful Persic început în vara anului
1990 prin invadarea Kuweitului de către trupele lui Saddam Hussein, continuat cu declanşarea, la
17 ianuarie 1991, a ripostei asupra Bagdadului şi încheiat la 28 februarie în acelaşi an, când
preşedintele SUA George Bush ordona încetarea focului şi a fost reconfirmată în recentul război
dus de NATO împotriva Iugoslaviei. În aceste cazuri s-au confruntat forţa de tip clasic a armatei

74
irakiene şi a celei sârbe, cu puterea de mult mai înaltă calitate a coaliţiei internaţionale, respectiv
a NATO. Deloc întâmplător, în triada puterii la care ne-am referit anterior apare puterea
economică, bogăţia fiind mijlocul de care depind în cel mai înalt grad cantitatea, dar mai ales
calitatea forţelor angajate în lupta armată şi a concepţiilor de întrebuinţare a acestora.
Ca în oricare altă etapă a dezvoltării societăţii omeneşti, la baza actualelor mutaţii care se
produc în lupta armată stau o serie de factori care exercită asupra acestui fenomen o determinare
obiectivă. Ei sunt de natură economică, politică, ştiinţifică, informaţională şi psihologică şi au
asupra confruntării militare o acţiune complexă, conjugată. Cei mai importanţi dintre aceştia pot
fi consideraţi: revoluţionarea bazei economice a societăţii; asimilarea rezultatelor revoluţiei
tehnico-ştiinţifice contemporane în domeniul mijloacelor de ducere a acţiunilor militare;
creşterea rolului informaţiei; demasificarea armatelor.
Unul dintre factorii determinanţi ai actualelor mutaţii în domeniul luptei armate îl reprezintă
reconsiderarea rolului informaţiei şi creşterea vitezei de transformare a proceselor specifice acestui
fenomen. Specialiştii militari susţin că informaţiile tind să devină un patrimoniu strategic, aceasta
însemnând că, în prezent, confruntarea în plan informaţional nu mai reprezintă doar o problemă de
informaţii pe câmpul de luptă sau de atacuri tactice asupra reţelelor de transmisiuni, ci o puternică
pârghie capabilă să influenţeze şi să modifice deciziile de cel mai înalt nivel ale adversarului. În
aceste condiţii se poate vorbi de faptul că, în prezent, şi cu atât mai mult în viitor, creşte
importanţa pe care o are în deznodământul unui conflict armat, a ceea ce specialiştii militari
denumesc deja “cyberwar”. Acest concept implică încercarea de a şti totul despre adversar,
înclinarea balanţei informaţiilor şi a cunoştinţelor în favoarea ta, mai ales dacă balanţa raportului
de forţe înclină în favoarea inamicului.
Toffler susţine că, în războiul din Golf, adevăratele vedete nu au fost aeronavele de luptă,
tancurile şi rachetele atât de mediatizate de camerele de televiziune, ci software-ul invizibil, care
prelucra, analiza şi distribuia datele, deşi nici un telespectator nu i-a văzut vreodată pe cei care-l
realizaseră şi îl întreţineau – soldaţii software americani. De altfel, este o realitate a zilelor noastre
faptul că software-ul modifică echilibrele militare ale lumii, căci de el depinde, în mare măsură,
procesarea datelor în informaţii şi cunoştinţe practice. Subliniind rolul informaţiei şi pe cel al
software-ului în războiul modern, analiştii militari menţionează, totodată, şi fragilitatea
superiorităţii în acest domeniu. Dacă în războiul clasic aveai 800 de tancuri, iar adversarul numai
200, deţineai o superioritate de patru la unu. În războiul informaţiilor poţi avea o superioritate de
100 la unu, dar totul poate depinde de o siguranţă fuzibilă sau de o informaţie falsă sau eronată. În
plus cunoaşterea este inepuizabilă şi non-liniară, din care cauză poate fi utilizată simultan sau
succesiv de ambele tabere. Iată de ce, după euforia victoriei asupra lui Saddam Hussein în războiul
din Golf, în care forţele coaliţiei internaţionale, în special forţele aparţinând S.U.A. au reuşit să
doboare patrimoniul de informaţii şi comunicaţii irakian, în cercurile militare americane a crescut
continuu îngrijorarea cu privire la posibilitatea ca un inamic să poată “orbi”, la rândul său, trupele
cu cea mai sofisticată dotare tehnică.
Infoware-ul şi software-ul nu sunt însă infailibile, iar consecinţele acestui fapt pot fi
exploatate de cei care nu deţin tehnologii la fel de competitive, pentru a-şi pune în valoare
propriile atuuri operaţionale. Numeroasele lovituri care şi-au greşit ţintele şi amânarea unor
misiuni din cauza condiţiilor meteo nefavorabile în recentul război din Iugoslavia ori dramaticele
atentate împotriva SUA din 11 septembrie 2001, sunt argumente în acest sens, dar asupra acestei
problematici vom reveni însă mai târziu.
Întreaga literatură de specialitate, ca şi experimentele “pe viu” efectuate pe câmpurile de
bătălie ale unor războaie locale sau limitate atestă că, în permanenţă, pe panoplia zeului Marte se
adaugă ceva nou, totul se perfecţionează şi asta nu numai în zona atotnimicitoarelor arme
nucleare şi a vectorilor destinaţi să le transporte la ţintă, ci şi în cea a tehnicii militare
convenţionale.
Publicaţiile de specialitate atrag atenţia că acum, când am intrat în era războiului
electronic, se tinde ca orice armă obişnuită să fie transformată în superarmă, ca o supercapacitate
de distrugere şi ucidere. Practic, cvasitotalitatea a ceea ce este denumit în mod curent armament

75
şi tehnică militară convenţională se schimbă fundamental. Parcurgând revistele şi publicaţiile de
tehnică militară este uşor de identificat multitudinea de arme, instalaţii, vehicule, etc. aparţinând
tuturor categoriilor de forţe ale armatelor moderne care se transformă neîncetat sub impactul
revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane. Avioane de cercetare fără pilot, rachete de croazieră,
explozivi cu aerosoli, arme de luptă “inteligente”, proiectile reactive de artilerie, bombe cu grafit,
vehicule pe pernă de aer, avioane de sprijin cu decolare şi aterizare verticală, muniţii ghidate cu
precizie, arme antitanc portabile şi ieftine, tehnologii de comandă, control şi comunicaţii
spaţiale, arme antiaeriene cu mare cadenţă de tragere dirijate electronic, arme cu dispozitive de
vedere şi ochire în infraroşu etc., iată doar o mică parte din multitudinea de aplicaţii practice ale
cercetării tehnologice valorificate în domeniul militar.
Cursa înzestrării armatelor cu mijloace de luptă de tip clasic, ultraperfecţionate, este
determinată de faptul că, potrivit specialiştilor militari, în domeniul mijloacelor nucleare s-a
ajuns, practic, la o remiză şi la ameninţări cu distrugere reciproc-asigurată. Dezvoltarea
războiului epocii industriale a ajuns astfel la contradicţia finală, după cum susţine acelaşi Alvin
Toffler. S-a impus de aceea, cu necesitate, o adevărată revoluţie în gândirea militară, o revoluţie
care să reflecte noile forţe economice şi tehnologice. Noile arme convenţionale fac să dispară
graniţa dintre războiul convenţional şi cel nuclear şi de aceea, îngrijorării care derivă din doctrina
nucleară i se adaugă acum şi cea care decurge din analiza tipurilor de arme convenţionale care se
realizează în prezent, întrucât utilizarea acestora ar putea deveni în curând la fel de provocatoare
ca şi folosirea “cumpătată” a armelor nucleare tactice.
Unul din factorii care determină actualele tendinţe de evoluţie a luptei armate îl
reprezintă şi demasificarea armatelor moderne. Fenomenul se bizuie pe faptul că mijloacele de
luptă dispun de o tot mai mare selectivitate în alegerea ţintelor şi o tot mai fină precizie în
executarea loviturilor, concomitent cu sporirea efectelor distructive ale acestora. Armele bazate
pe informaţie tind din ce în ce mai mult să ia locul volumului puterii de foc, iar obiectivele vizate
în acţiunile militare tind să devină cel mai adesea punctiforme, precis determinate şi de
importanţă vitală pentru sistemul acţional al inamicului. Drept urmare, “tăvălugul de forţe”,
consacrat de cele două războaie mondiale din secolul al XX-lea, devine pe zi ce trece tot mai
anacronic şi ineficient.
Înlocuirea, în lupta armată, a caracterului precumpănitor al dimensiunilor cantitative cu cel
al dimensiunilor sale calitative implică accentuarea înaltei specializări, prin crearea unor structuri
operaţionale puţin numeroase, dar extrem de puternice, mobile şi instruite ireproşabil. În acest
cadru se înscrie constituirea, inclusiv în Armata Naţională, a Forţelor de Reacţie Rapidă şi a altor
structuri suple, mobile, cu o mare putere de lovire şi distrugere şi perfect instruite. Trecerea de la
armatele de masă la structurile operaţionale moderne trebuie privită şi ca o cerinţă logică,
impusă de constrângerile de natură economică ale unui viitor război. Avem în vedere uriaşul
consum de materiale de toate categoriile specific războiului devenit de acum clasic, consum ce
nu poate fi susţinut sau poate fi susţinut pe o durată extrem de redusă.

3. Viitorul conflictelor armate

Privind harta geopolitică a lumii la început de mileniu nu se poate să nu sesizăm
elementele noi apărute ca urmare a situaţiei internaţionale de la finele secolului al XX-lea.
Astfel, bipolaritatea bazată pe existenţa celor două blocuri politice şi militare antagoniste,
fiecare cu un lider indiscutabil, a dispărut, lăsând locul unei singure megaputeri să-şi impună
interesele în lumea-ntreagă. În acelaşi timp, evoluţii complexe, care de multe ori au luat o formă
de manifestare violentă, au dus la mutaţii importante pe harta politică, socială, economică sau
culturală a lumii prin apariţia de state noi, accentuarea tendinţelor de globalizare, recrudescenţa
fenomenelor de tip fundamentalist-extremist sau accentuarea unor conflicte etnice sociale şi
culturale.
Toate acestea s-au derulat şi se derulează, pe fondul dezvoltării fără precedent a tehnicii şi
tehnologiilor care au permis conturarea sistemului economic informaţional şi, în consecinţă,
apariţia unui nou tip de război. În acest nou tip de război se folosesc sisteme de arme inteligente,

76
cu caracteristici performante. Acesta este un element specific de care va trebui să se ţină seama
în viitorul apropiat. Noul tip de război reprezintă o trecere spectaculoasă de la suprafaţă la punct,
de la masivitate la supleţe. Spaţiul strategic devine fluid, iar operaţiile şi acţiunile militare capătă
un caracter integrat, rapid şi punctiform. Spaţiul confruntării este, de-acum, acolo unde se află
obiectivele principale ale părţilor beligerante, îndeosebi datorită confruntării tehnologice şi
militare care au căpătat o dimensiune nouă, cea cosmică. Se observă tendinţa de scădere a duratei
războiului, dar timpul necesar pregătirii acţiunilor strategice, precum şi complexitatea planificării
acţiunilor cresc considerabil.
Victoria se poate obţine printr-un număr mic de acţiuni, operaţii şi bătălii strategice, dar
decisive. Precizia loviturilor aplicate obiectivelor selectate de la adversar face să scadă
considerabil consumurile de război, îndeosebi cele colaterale, în timp ce gradul de distrugere
către procentaje maxime. Pierderile civile devin tot mai frecvent accidentale, iar confruntarea în
toate domeniile se transferă din sfera materială, în cea a inteligenţei. Din acest punct de vedere,
războiul devine o confruntare între profesionişti, îndepărtându-se de ideea implicării societăţii
civile în astfel de acţiuni. Decizia (care tinde să fie tot mai prospectivă) şi conducerea
strategică executată în timp real vor face ca viteza de reacţie a sistemelor militare să fie
decisivă. Oportunitatea informaţiei şi, în consecinţă, rapiditatea şi calitatea deciziei
suplinesc de cele mai multe ori deficitul în forţe şi mijloace. Toate acestea ne fac să fim de
acord cu afirmaţia că “în condiţiile în care nu toate statele îşi permit realizarea într-un timp
rezonabil a tranziţiei către al treilea tip de război este posibilă apariţia unor confruntări
disproporţionate, ceea ce poate duce la înlocuirea forţei prin descurajarea nucleară cu o altă
ameninţare şi anume incompatibilitatea confruntării cu mijloace raţionale”.

4. Noi concepte operaţionale în teoria şi practica acţiunilor militare

Trecerea ţărilor de la sistemul industrial la cel informaţional, în condiţiile existenţei unor
decalaje uriaşe, deşi nu va fi foarte dificilă (deja în aproape toate ţările s-au realizat sisteme
informatice compatibile între ele, iar computerul este, azi, un instrument de lucru la îndemâna
oricui), nici nu se va face prea uşor. Directivele militare sunt încă inflexibile, cele mai multe
bazându-se pe riposte masive şi chiar pe conceperea unor războaie totale. Ţările moderne sau cu
capacităţii în domeniu n-au renunţat încă la doctrina descurajării de tip nuclear, iar ţările
subdezvoltate ameninţă cu războiul de tip total, cu războiul de guerilă şi chiar cu războiul de tip
terorist. Societatea omenească se află într-o etapă de tranziţie de la sistemele economice
industriale la sistemele economice informaţionale, în condiţiile în care mai persistă încă şi sisteme
economice agricole. Această etapă va dura, iar problemele care vor apărea vor fi deosebit de
complexe. Într-o astfel de diversitate, caracteristică etapelor de tranziţie, vom avea de-a face nu
numai cu numeroase confruntări disproporţionate, ci şi cu o mulţime de confruntări clasice, de
guerilă, teroriste etc.
În condiţiile actuale, scopul politico-militar general va avea din ce în ce o mai mare
încărcătură politică. Astfel, componenta politică reprezintă apărarea, slujirea sau recuperarea prin
toate mijloacele, deci inclusiv cele militare, a intereselor sociale generale fundamentale, care pot fi
naţionale sau de coaliţie. Aceasta se realizează prin alegerea obiectivelor acţiunilor militare,
stabilirea forţelor şi mijloacelor participante, asigurarea acţiunilor militare din punct de vedere
politic, economic, financiar, psihologic etc. şi corelarea acestora cu alte acţiuni strategice.
Latura politică a scopului vizează cu precădere reuşita acţiunilor militare de orice tip,
ocuparea (eliberarea) spaţiului de interese, împiedicarea adversarului de a aplica politica “faptului
împlinit”, restabilirea prin forţa armată a intereselor fundamentale, apărarea democraţiei şi ordinii
constituţionale. În ceea ce priveşte componenta strategică a scopului politico-strategic general,
aceasta se materializează prin distrugerea (anihilarea) sistemelor inamicului de confruntare în
multiple planuri, descurajarea dezvoltării (continuării) acţiunilor sale strategice şi diminuarea cât
mai accentuată a potenţialului său de război.

77
 În plan militar, scopul vizează prevenirea şi limitarea efectelor oricărui tip de acţiune
militară a adversarului, nimicirea grupărilor de apărare (de invazie) sau de acţiune armată
internă şi obţinerea sau impunerea condiţiilor de pace.
Scopul strategic final constă în distrugerea obiectivelor militare, economice şi de
infrastructură ale inamicului şi, prin aceasta, prăbuşirea sistemelor sale strategice, iar căile
realizării lui sunt şi vor rămâne în principal de natură militară, la care se adaugă, bineînţeles, o
serie întreagă de acţiuni politico-diplomatice, economice, financiare, psihologice, informaţionale
etc.
Forţele şi mijloacele participante la conflictele armate ale viitorului vor fi deosebit de
variate, de la structuri clasice la cele de acţiune rapidă, de la arme convenţionale la cele cu mare
precizie de lovire şi la cele nucleare. Structurile participante, precum şi mijloacele folosite, vor
depinde de dezvoltarea economică şi tehnologică a beligeranţilor, de scopurile fiecărui actor în
parte, de întreaga gamă de resurse pe care un stat sau o coaliţie le pot mobiliza la momentul
acţiunii. Fără îndoială, pe lângă categoriile de forţe deja tradiţionale, vor cunoaşte o dezvoltare
sporită trupele care vor utiliza sistemele de lovire de mare precizie, cele de război electronic şi
informaţional, de acţiuni psihologice şi forţele speciale.
Specialiştii militari consideră armele netradiţionale ca fiind următoarea etapă a revoluţiei
tehnico-militare. Ei continuă să examineze rolul armelor cu energie dirijată dispuse în aer, pe
mare şi în spaţiul cosmic, precum şi pe cel al sistemelor denumite neletale. Experţii afirmă că
armele cu laser reprezintă o direcţie semnificativă în dezvoltarea noilor tehnologii militare.
Laserul a fost utilizat şi în alte domenii ale complexului militaro-industrial pentru realizarea unor
sisteme practice de bruiaj. Pe timpul războaielor din Golful Persic, SUA au demonstrat că laserul
poate fi utilizat de către sistemele de lovire de mare precizie, dirijarea vectorilor la ţintă
asigurând o probabilitate de lovire de aproape 100 %.
După opinia celor mai mulţi specialişti militari o altă direcţie care promite este
electronizarea operaţiilor militare, care se realizează prin introducerea pe scară largă a
diferitelor echipamente electronice (radioelectronice) la sistemele moderne de arme şi la
mijloacele lor de sprijin, la nivel tactic şi operativ. Contramăsurile electronice, cercetarea
armelor dirijate electronooptic devin elemente noi ale luptei, bătăliei şi operaţiei.
În viitor este de aşteptat ca armele electronice cu efect distructiv să fie introduse la trupe.
Cel mai mare succes în acest domeniu a fost obţinut în SUA unde au fost create în prezent mai
multe modele de arme tactice cu laser, aflate în faza avansată de testare.
În această ordine de idei, se poate afirma că armele electronice facilitează o altă formă a
luptei, lupta în spectrul fluxurilor electronice, care va fi caracterizată prin persistenţă, precizie
înaltă a loviturilor la ţintă, efect distructiv instantaneu şi imposibilitatea manevrei pentru a ieşi de
sub lovitura acesteia.
În ultimii ani, războiul electronic a devenit o formă specifică, relativ independentă, de
război. Datele verificate pe timpul aplicaţiilor şi conflictelor locale arată că folosirea pe scară largă
a măsurilor de război electronic, bine coordonate, asigură o modificare substanţială a raportului de
forţe, dezorganizează comanda şi controlul trupelor şi armelor inamicului, reduce accesul acestuia
la informaţii reale şi îl forţează să acţioneze după metode cunoscute în prealabil de către trupele
proprii. În prezent, se apreciază că armele neletale pot fi întrebuinţate fără a crea pierderi la ţinte,
folosind sisteme şi echipamente ale războiului electronic. În plus, sunt create condiţii care
asigură întrebuinţarea lor optimă, reducând masiv, sau excluzând total pierderile proprii. În
combinaţie cu mijloacele războiului informaţional şi cu noua generaţie de sisteme de lovire de
mare precizie, războiul electronic poate anihila total forţele armate şi centrele de comandă şi
control ale unui inamic mai puţin dezvoltat tehnologic.
Larga întrebuinţare a mijloacelor războiului informaţional în domeniul armelor şi
echipamentelor militare, în toate fazele războiului, a determinat apariţia unor noi metode care să
afecteze inamicul, cu rezultate comparabile numai cu cele ale armelor de distrugere în masă.
În prezent este posibil să se descrie, cu titlu de încercare, mai multe tipuri de efecte speciale
asupra reţelelor de calculatoare ale inamicului: introducerea de elemente corespunzătoare în

78
programele de calculator ale sistemelor de arme, comandă şi control şi sisteme de comunicaţii,
din timp, pentru a perturba funcţionarea computerelor, prin activarea lor la expirarea unui anumit
interval precis de timp, printr-un semnal special sau prin alte metode, defecţiune ce poate fi
percepută ca o disfuncţionalitate normală a echipamentului; introducerea de viruşi în calculator,
prin agenţi, canale de comunicaţii sau prin alte metode, pentru a distruge banca de date şi memoria
sistemelor de luptă; intrarea în canalele de comunicaţii dintre calculatoare şi introducerea de date
false în acestea; scoaterea din funcţiune a calculatoarelor şi ştergerea datelor printr-o emisiune
puternică de unde de ultra înaltă frecvenţă (SHF), prin fluxuri electromagnetice sau prin orice altă
metodă.
Specialiştii militari ruşi, consideră cea de-a treia generaţie de arme nucleare ca o
componentă critică a revoluţiei tehnico-militare şi, în acest sens, apreciază că „în următorii câţiva
ani este posibil să apară cea de-a treia generaţie de arme nucleare“. De asemenea ei sunt convinşi
că generaţia a treia de arme nucleare va fi „capabilă să distrugă ţintele strategice ale inamicului
atât în spaţiul cosmic, cât şi pe pământ“ şi ele vor fi utilizate „în orice tip de conflict“.
Generaţia a treia de arme nucleare va include o cantitate mai mică din efectele
contaminatoare globale ale încărcăturilor de astăzi, dar cu aceleaşi posibilităţi distructive. Ele vor
fi arme cu emisie de energie direcţionată şi selectivă către ţintă. O astfel de armă funcţionează ca
un bisturiu (o rază laser, o rază X, electromagnetică sau o radiaţie de microunde, o undă de şoc),
forţa enormă a oricăruia dintre aceşti factori fiind concentrată precis la ţintă. Cercetările în
domeniul acestor arme sunt în curs şi probabil ele vor fi funcţionale în decurs de circa 5-10 ani.
Unicul obstacol în realizarea acestor arme l-ar putea constitui interzicerea totală a testelor
nucleare.
Referitor la programele de dezvoltare a armelor netradiţionale, potrivit unei publicaţii
ruseşti, fosta Uniune Sovietică a desfăşurat o intensivă cercetare în anii 70, pentru dezvoltarea
armelor cu laser, inclusiv a metodelor dispuse în spaţiu, iniţial pentru scopuri antisatelit (ASAT).
Către sfârşitul anilor 1970 se pare că Uniunea Sovietică a întrecut SUA cu o întreagă gamă de
arme spaţiale. Un sistem laser avansat, arătat cercetătorilor de la Lawrence Livermore Laboratory
pe timpul unei vizite, în anul 1992 la Asociaţia Ştiinţifică „Astro-fizica“ din Moscova, pare să
confirme faptul că ruşii în acea perioadă erau mai avansaţi în crearea unei tehnologii de vârf în
domeniul sistemelor laser compacte. Într-un interviu din februarie 1993, fostul ministru al apărării,
generalul Pavel Graciov a fost întrebat dacă se continuă cercetarea armelor laser. El a răspuns însă
că acest lucru „intră în sfera secretului militar“, dar potrivit afirmaţiilor academicianului I.B.
Kariton, cercetător la Centrul Federal Nuclear al Institutului de Cercetări Ştiinţifice pentru Fizica
Energetică „un dispozitiv laser pentru protecţia împotriva rachetelor antiamericane este în curs de
realizare la acest centru“.
În aprilie 1993, cercetătorii militari ruşi şi purtătorii lor de cuvânt au început să facă
publice „armele cu plasmă“, care „pot lovi orice obiect care se mişcă în atmosfera pământului,
fie el rachetă, focos, avion sau alt corp artificial sau natural, cum ar fi un meteorit“. Aceasta se
realizează folosind baza tehnologică existentă şi valorificând energia cinetică a obiectului însuşi,
care este interceptat electronic de către plasmoidul creat prin instalaţii existente (generatoare de
microunde sau optico-laser, antene şi alte sisteme).
Energia direcţionată de către componentele situate pe pământ ale armei cu plasmă este
focalizată (concentrată) nu către ţinta însăşi, ci către traiectoria de zbor, în spaţiul de atmosferă,
din faţa ei. Aceasta ionizează zona atmosferei şi dezorganizează total aerodinamica rachetei sau
avionului – obiectul părăsind traiectoria şi fiind distrus de enorma presiune aerodinamică. Este
realmente imposibil să se contracareze acest efect al energiei terestre.
În plus, este posibil, pentru prima dată, să se combine, într-o singură unitate, sistemele
radar de observare şi sistemele pentru distribuirea electronică a plasmoidului (mecanismul de
lovire) către ţintă, care acţionează cu viteza luminii. Aceasta face plasmoidul efectiv o armă
vulnerabilă, asigurând protecţia garantată împotriva oricărui atac din spaţiu sau din structurile
superioare sau joase ale atmosferei. Ţintele balistice cuprind nu numai focoasele propriu-zise, ci
şi ţintele false. Se apreciază că diferenţierea lor este o sarcină complicată, care nu a fost

79
soluţionată până acum. Dar, se pare că mijloacele de distrugere prin radiaţie (laserul sau armele
cu emisie de unde de înaltă frecvenţă) rezolvă această sarcină, în principiu, deoarece numărul
ripostelor echivalente este nelimitat. Cu alte cuvinte, toate ţintele (atât adevărate, cât şi false) pot
fi distruse consecutiv cu mijloace nucleare din înzestrare.
Sistemele de observare radar pot să se fixeze pe o ţintă sau pe un grup de ţinte, la o distanţă
de 100 km, iar plasmoidul le poate distruge până la o altitudine de 50 km, în funcţie de misiunea
primită. Nu este nevoie să se construiască staţii de mare putere pentru aceasta, deoarece energia
câtorva zeci de baterii de acumulatori obişnuite pentru fiecare din generatoarele de putere
aparţinând complexului este întru totul suficientă pentru a face o astfel de proiecţie posibilă.
Potrivit unor experţi (amiralul V.S. Pirumov), arma cu plasmă a fost deja creată în Rusia.
Cercetările asupra ei au depăşit zidurile laboratoarelor, ea fiind testată pe viu. Dar un experiment
complet împotriva ţintelor reale cere resurse financiare însemnate. De aceea, Rusia propune ca
împreună cu SUA să-şi unească, eforturile şi să creeze un sistem global de protecţie
antirachetă. Un asemenea experiment ar putea fi realizabil în insula Kwajelein, din Pacific,
unde există o bază tehnologică adecvată şi unde armata SUA a desfăşurat deja o serie de teste
pentru programul “Iniţiativa de Apărare Strategică (SDI)”. Rusia ar trebui doar să asigure
echipamentul necesar de la bordul portavioanelor şi de pe nave. Este bine cunoscut că Rusia are
considerabile realizări şi avantaje în sfera creării puternicelor generatoare de microunde şi în
sfera unei noi ştiinţe, a dinamicii plasmă-gaz. SUA ar urma să asigure componentele electronice
robust şi tehnologia computerizată. Rachetele pentru experiment ar urma să fie lansate fie de pe
teritoriul Rusiei, fie din zonele de testări ale SUA.
Cum va fi soluţionată această cerere nu ştim încă. Cert este că, deocamdată, americanii au
denunţat unilateral tratatul asupra rachetelor balistice (ABM), iar această acţiune nu pare a fi
îndreptată spre o cooperare ulterioară cu specialiştii militari ruşi.
O atenţie deosebită este acordată de specialiştii militari, laturii operaţionale a războiului. În
concepţia acestora o “arie de manifestare a războiului” este o formă de război cu obiective militare
unice şi care este caracterizată prin asocierea cu un tip particular de forţe sau sisteme de armament.
În acest sens, în perioada interbelică au putut fi identificate ca arii de manifestare “războiul
blindatelor”, “războiul portavioanelor”, “războiul amfibiu” şi “bombardamentul aerian strategic”.
Pentru etapa actuală, aceştia apreciază că sunt create condiţiile pentru a vorbi de patru noi arii de
manifestare, şi anume: lovitura precisă în adâncime (la mare distanţă), războiul
informaţional, manevra dominantă şi războiul spaţial (în spaţiu). Dintre acestea, ei apreciază
că lovitura precisă în adâncime este cea mai dezvoltată conceptual, deşi în acest domeniu încă mai
sunt multe de făcut. Războiul informaţional, deşi se bazează pe o colosală muncă ce a fost depusă
de specialiştii militari americani şi a fost deja folosit cu rezultate bune în războaiele din Golf,
Iugoslavia şi în Afganistan, încă nu este înţeles la un nivel corespunzător de către ansamblul
structurilor implicate, pe când analizele despre manevra dominantă şi războiul spaţial sunt doar la
început.
Lovitura precisă în adâncime ar trebui să fie cea mai bine înţeleasă ca noua arie de
manifestare a războiului, întrucât americanii au început dezvoltarea unor astfel de sisteme încă
din anii 70 ai secolului trecut. Lovitura precisă în noul context de evoluţie al fenomenului militar
depăşeşte ceea ce a fost conceput. Când NATO a dezvoltat acest concept şi elementele tehnice pe
care acesta s-a bazat, aceasta s-a făcut cu scopul de a întârzia şi fragmenta sosirea eşaloanelor doi
şi trei ale Forţelor Blindate ale Tratatului de la Varşovia, pentru a nu covârşi numărul inferior de
apărători ai NATO, până la sosirea forţelor de întărire din partea continentală a Statelor Unite
(CONUS). Această lovitură în adâncime ar fi extins câmpul de luptă şi ar fi întârziat în timp
extinderea conflictului către faza nucleară. Ea a fost planificată astfel în ideea de a câştiga timpul
necesar creării unei forţe convenţionale de contralovitură care să respingă atacul Forţelor
Blindate ale Tratatului de la Varşovia. Lovitura precisă în adâncime (la mare distanţă) reprezintă
abilitatea de a determina oportun şi cu mare precizie poziţia obiectivelor fixe sau mobile de mare
importanţă, de a le distruge cu mijloace care au o probabilitate de lovire foarte mare, în limitele
de timp stabilite prin planurile de nivel operativ sau strategic, concomitent cu minimizarea

80
distrugerilor colaterale, a numărului răniţilor în cadrul trupelor proprii, precum şi a efectelor
contraloviturilor inamicului.
Războaiele din Golf au demonstrat din plin potenţialul acestor sisteme de lovire în
adâncime; pe timpul campaniei din Afganistan s-au folosit mijloace parcă mai performante, iar
specialiştii militari americani aşteaptă ca tehnologia mijloacelor de lovire precisă la mare distanţă
să permită în anul 2020 efecte strategice la distanţe intercontinentale. De altfel, potrivit planurilor
americane, este posibil ca acest an să fie data limită pentru implementarea globală a acestor
sisteme.
În accepţiunea aceloraşi specialişti militari, lovitura precisă în adâncime se impune atât
schimbării în structurile organizaţionale, cât şi în modul de abordare a utilizării acestora în câmpul
de luptă al viitorului. Aceste sisteme se vor adresa unui teatru de operaţii foarte larg, chiar global şi
nu este de aşteptat ca o singură categorie de forţe să asigure o unitate centrală care să constituie
“forţa întrunită pentru lovirea precisă în adâncime” a comandantului. De aceea, este de aşteptat ca
noi unităţi să fie stabilite pentru a utiliza aceste sisteme. Aceasta nu implică imediat crearea de noi
comandamente sau unităţi masive, dimpotrivă, va fi luată în considerare varianta opusă, respectiv
cea oferită prin noile tehnologii informatice care extind anvergura funcţiei de control a
comandanţilor şi permit, astfel, eliminarea unui sau chiar a două nivele de comandă, ceea ce are
drept consecinţă accelerarea procesului de luare a deciziei, respectiv ciclului de comandă şi
control. Esenţa loviturii precise constă în abilitatea de a cunoaşte inamicul în adâncimea
operativă şi strategică, de a-i recunoaşte conceptele operative şi planurile strategice, de a selecta
atacurile asupra obiectivelor importante ale inamicului. Toate acestea vor avea un impact decisiv
în îndeplinirea scopurilor campaniei, iar efectele vor fi cu atât mai mari cu cât atacurile vor fi
sincronizate mai bine în timp şi spaţiu.
Potenţialul loviturii precise în adâncime derivă din tehnologiile care sunt în continuă
perfecţionare şi experimentare (vezi Irak, Iugoslavia, Afganistan). Aceasta şi alte tehnologii
conexe oferă comandanţilor posibilitatea de a avea o arie largă de supraveghere, de a lua decizii
în timp aproape real la orice acţiune a inamicului şi de a avea la dispoziţie mijloace de lovire la
distanţă foarte precise. Aceste tehnologii, prin ele însele, au potenţialul să schimbe întru totul
modul de ducere a războaielor. Se aşteaptă ca prin anul 2020 sistemele de lovire care răspund în
timp real la senzorii de descoperire a loviturilor date de inamic să devină o realitate. În acest fel,
pentru prima dată în istorie, acest timp de răspuns va permite comandamentelor să manevreze la
mare distanţă focul mai degrabă decât forţele şi să execute atacuri directe şi simultane asupra
majorităţii centrelor vitale ale inamicului.
Această nouă arie de manifestare a războiului depinde în mod direct de progresele ce se
realizează în domeniul tehnologiei, dar şi de modul în care structurile militare se vor adapta la
noile condiţii. De aceea, direcţiile viitoare de acţiune în acest domeniu se referă atât la extinderea
ariei de supraveghere şi lovire, siguranţă şi măsuri de contracarare, procesarea datelor şi
comunicaţii, platformele de lansare, muniţii inteligente sau dispunerea instalaţiilor de lovire, cât
şi la dezvoltarea noilor concepte şi adaptarea structurilor operaţionale.
O altă revoluţie care se adresează noilor arii de manifestare a războiului este acea asociată
cu informaţiile, capabilităţile asociate acestora şi efectele lor asupra organizaţiilor militare şi
desfăşurării operaţiilor. Este ceea ce întâlnim sub numele de “război informaţional” şi reprezintă
lupta dintre doi sau mai mulţi oponenţi pentru controlul spaţiului de luptă al informaţiilor
(informaţional).
În opinia acestora, la nivel naţional, războiul informaţional ar trebui văzut ca o nouă formă
a războiului strategic, una dintre problemele cheie fiind cea a vulnerabilităţilor sistemelor socio-
economice şi, ca atare, întrebarea este cum să ataci sistemul inamic, concomitent cu protejarea
propriului tău sistem. La nivel operaţional militar, războiul informaţional poate contribui major
la schimbări în modul de ducere al războiului, problema cheie fiind dată de vulnerabilităţile
sistemelor de control, comandă, comunicaţii şi informaţii, iar întrebarea rămâne aceeaşi, cum să
ataci şi, în acelaşi timp, să-ţi protejezi sistemele proprii.

81
 Războiul informaţional creează el însuşi o vulnerabilitate pentru cei care îl conduc, şi
anume aceea că prin utilizarea acestuia se creează probleme care nu se limitează în manifestare
strict la sfera organismelor militare ci, mult mai mult, la nivel naţional, în acest context, sfera de
manifestare trecând dincolo de forţele armate şi acoperind întreaga infrastructură a securităţii
naţionale. În egală măsură şi infrastructura internaţională de informaţii creşte şi se perfecţionează
continuu, ajungând la o limită care se află dincolo de puterea de control a unei singure entităţi,
sau a unei singure naţiuni, iar când aceasta este în afara controlului celor care o utilizează
creează o multitudine de posibilităţi pentru alţii de a intra în sistem.
Şi în fine, trebuie punctat că specialiştii trag un serios semnal de alarmă asupra luptei de
coerenţă la nivel strategic între modul de abordare a rolului ofensiv şi defensiv în cadrul acestor
acţiuni, arătând că nicăieri în structurile abilitate nu se adună şi nu se analizează într-un mod
integrat informaţiile de natură ofensivă cu cele de natură defensivă, fapt generat în deosebi de
existenţa structurilor distincte abilitate pentru fiecare gen de informaţii şi acţiuni în parte.
Una dintre cele mai nou identificate arii de manifestare a războiului este aceea a “manevrei
dominante”. Manevra a fost întotdeauna un element esenţial în război, dar noua revoluţie în
problemele fenomenului militar oferă posibilitatea executării manevrei la scară globală, într-un timp
mult mai scurt şi cu forţe mult mai reduse.
Manevra dominantă este definită ca poziţionarea forţelor – condusă în mod integrat cu
lovitura precisă în adâncime, războiul spaţial şi operaţiile războiului informaţional – realizată în aşa
măsură încât să atace obiectivele importante, să nimicească centrele de gravitate ale inamicului şi să
îndeplinească obiectivele campaniei sau războiului.
Prin centre de gravitate se înţeleg acele caracteristici, mijloace sau locuri din care derivă
libertatea de acţiune a unei forţe militare, tăria sau voinţa ei de a lupta. Centrul de gravitate este
sursa întregii puteri şi mişcări, de care depinde totul. Este acea caracteristică, capacitate din care
inamicul, forţele proprii, o naţiune sau o alianţă îşi trag libertatea de acţiune, tăria fizică, psihică
şi voinţa de a lupta. El există la nivel strategic, operativ şi tactic al războiului.
În timp ce lovitura precisă în adâncime şi războiul informaţional distrug mijloacele
inamicului şi fărâmiţează capacitatea acestuia de a controla câmpul de luptă, manevra dominantă
va lovi centrele de gravitate ale inamicului pentru a-l pune într-o poziţie de inferioritate în care
nu are altă alegere decât ori să îşi recunoască înfrângerea, ori să accepte cererile ce i s-au făcut.
Războiul este în mod tipic neliniar, înţelegând prin aceasta că efectele cele mai mici pot
avea consecinţe imprevizibile şi disproporţionate. În meteorologie, nelinearitatea este ilustrată
prin “efectul fluture” – un fluture fâlfâindu-şi aripile în emisfera sudică poate provoca un şirag
de reacţii, care, eventual, pot degenera într-o furtună violentă în emisfera nordică. La începutul
secolului al XIX, Clausewitz făcea o remarcă similară când discuta despre formularea strategiei
succesului. El scria atunci că victoria vine nu din bătălii câştigate sau prin impunerea uzurii
inamicului, ci prin atacarea centrelor de greutate ale acestuia care, în funcţie de situaţie, pot fi
reprezentate de forţele sale armate, de capitala statului, de liderii militari sau politici ori de
principalul aliat al inamicului.
În cursul secolului XX complexitatea războiului a crescut, la fel cum au progresat şi forţele
militare, care s-au bazat pe un sprijin politic şi logistic ce a devenit din ce în ce mai complex. Cu
această complexitate mereu în creştere, este aproape cert că natura nelineară a războaielor de
asemenea va creşte. Manevra dominantă încearcă să exploateze complexitatea şi nelinearitatea în
creştere a războiului prin lovirea directă a centrelor de gravitate inamice cu scopul de a-i fărâmiţa
coeziunea şi de a-i produce un colaps rapid.
Conceptul de “manevră dominantă” este diferit de conceptul tradiţional de “manevră”.
Manevra se referă la utilizarea forţelor în câmpul de luptă prin mişcare, astfel încât, în combinaţie
cu focul diferitelor categorii de armamente, să se obţină o poziţie avantajoasă faţă de inamic în
scopul îndeplinirii unei misiuni. Manevra dominantă se referă la poziţionarea forţelor şi nu, în mod
necesar, la utilizarea lor. Acestea pot fi poziţionate oriunde în teatru nu, în mod obligatoriu, în zona
acţiunilor de luptă, cerinţa primordială fiind ca, prin această poziţionare să poată ataca, controla,
sau interzice orice obiectiv sau acţiune a inamicului şi, în mod special, cele vitale.

82
 Doctrinele acţiunilor militare întrunite şi multinaţionale
Opţiunea politică de aderare la organismele europene şi euroatlantice de securitate a
imprimat strategiei de reformă a instituţiei militare unitate şi coerenţă, favorizând alinierea
armatei la standardele NATO şi asigurarea interoperabilităţii cu armatele statelor membre ale
Alianţei. Integrarea deplină, de jure şi de facto, în structurile euroatlantice a fost şi rămâne
obiectivul nostru fundamental, acestui scop subsumându-i-se eforturi materiale şi de inteligenţă
semnificative.
Modelarea viitoarei structuri a armatei a trecut printr-un proces de clarificări conceptuale,
de identificare a obiectivelor şi misiunilor, în funcţie de evoluţiile din mediul de securitate, de
noua fizionomie a conflictelor militare, de învăţămintele rezultate din ultimele războaie şi, nu în
ultimul rând, de corelare cu resursele disponibile. Ca parte a acestui demers, elaborarea
strategiilor, doctrinelor şi manualelor reprezintă motorul reformei în domeniul militar.
Adaptarea capacităţilor militare la războiul erei informaţionale, în care operaţiile şi
acţiunile de luptă se desfăşoară cu rapiditate şi eficienţă, de regulă într-un cadru întrunit şi
multinaţional, impune implementarea unor noi doctrine, regulamente, instrucţiuni, manuale
şi metodologii bazate pe norme, principii, proceduri, reguli şi standarde specifice armatelor
statelor membre NATO, precum şi pe învăţămintele rezultate din experienţa şi acţiunile militare
desfăşurate în ultima perioadă, în cadru multinaţional.
Doctrina acţiunilor întrunite ale Forţelor Armate şi Doctrina pentru operaţii întrunite
multinaţionale, deja implementate, constituie suportul pe baza căruia se proiectează atât
concepţia de constituire şi pregătire a forţelor, cât şi modul de desfăşurare a operaţiilor,
corespunzător misiunilor tot mai complexe şi mai diversificate pe care armata trebuie să le
îndeplinească.
Doctrinele acţiunilor militare întrunite şi multinaţionale definesc conceptele de
întrebuinţare a forţelor şi mijloacelor militare în condiţii de eficienţă sporită, redau contextul
internaţional de securitate şi detaliază cadrul de angajare a Forţelor Armate în cele trei medii - pe
uscat, în aer şi pe apă, dar şi în câmpul informaţional sau/şi în cel psihologic.
Ele preiau şi aplică Strategia de securitate naţională, Strategia militară a ţării, teoria şi
practica militară, precum şi elemente de referinţă din doctrinele statelor membre NATO, inclusiv
din Doctrina întrunită a alianţei (Allied Joint Doctrine, AJP-1). Acestea stabilesc reperele
necesare îndeplinirii atribuţiilor şi responsabilităţilor armatei într-o viziune integratoare, în
structurile europene şi euroatlantice. Doctrinele elaborate sunt, în totalitate, noi. Ele pun la
dispoziţia planificatorilor militari principii, norme şi reguli fundamentale, pe baza cărora Forţele
Armate vor fi angajate în operaţii şi acţiuni pentru îndeplinirea misiunilor specifice armatei:
• contribuţia la securitatea statului pe timp de pace;
• apărarea ţării şi a aliaţilor săi;
• promovarea stabilităţii regionale şi globale, inclusiv prin utilizarea diplomaţiei
apărării;
• sprijinirea instituţiilor statului şi a autorităţilor locale în caz de urgenţe civile.
Cunoaşterea, înţelegerea şi aplicarea acestor documente de referinţă permit conceperea şi
conducerea acţiunilor militare întrunite şi multinaţionale în context naţional şi internaţional,
asigurând, totodată, o mai bună utilizare a capacităţilor şi capabilităţilor existente.
Demersul iniţiat prin elaborarea acestor documente va fi continuat prin apariţia altor 17
doctrine militare de tip "JOINT", care vor face obiectul activităţii structurilor subordonate
Marelui Stat Major. La acestea se vor adăuga cele ale categoriilor de forţe ale armatei, care vor
direcţiona acţiunile forţelor în cadrul acţiunilor militare întrunite şi multinaţionale şi vor oferi
soluţii pentru intensificarea interoperabilităţii cu armatele statelor aliate şi partenere.

Tendinţe evolutive ale mediului actual de securitate şi impactul acestora asupra fizionomiei
războiului modern/conflictelor militare
Începutul secolului al XXI-lea este caracterizat de o dinamică fără precedent a
evenimentelor, cu schimbări politice şi economice profunde la nivel global şi regional, cu un

83
impact major asupra securităţii şi stabilităţii. Efortul statelor lumii este îndreptat, tot mai mult,
către găsirea formelor şi metodelor de cooperare pentru asigurarea propriei securităţi şi
implementarea politicilor de promovare şi apărare atât a intereselor naţionale, cât şi a celor
comune, bazate pe principiile şi valorile democratice.
Cu toate dezvoltările pozitive din mediul strategic şi aprecierile, recunoscute de tot mai
multe state, că o confruntare militară majoră sau o agresiune convenţională asupra unui stat sau
grup de state a devenit improbabilă pe termen scurt, posibilitatea apariţiei unei asemenea
ameninţări pe termen lung nu trebuie neglijată. În prezent, asigurarea dimensiunii securităţii
depinde de o varietate mare de riscuri militare şi nemilitare, cu manifestare omnidirecţională,
care de cele mai multe ori sunt greu de anticipat. Aceste riscuri includ menţinerea unor surse de
instabilitate şi criză la nivel regional/subregional şi a unor tendinţe de divizare, marginalizare şi
izolare a unor state, care, nemonitorizate, pot evolua rapid în conflicte locale de joasă intensitate.
Evenimentele din 11 septembrie 2001 au evidenţiat prezenţa, diversificarea, amplificarea şi
potenţialul distructiv al ameninţărilor asimetrice, între care terorismul este de o periculozitate
extremă. Dezvoltarea reţelelor teroriste atât pe teritoriul unor state, cât şi la nivel global a crimei
organizate transfrontalière, a traficului de persoane, de armament, de materiale radioactive şi
strategice, apariţia unor fluxuri masive de refugiaţi şi producerea, deliberată sau nu, de catastrofe
ecologice reprezintă riscuri majore, care impun strategii specifice de prevenire şi contracarare a
lor prin capacităţi de răspuns corespunzătoare.
În plus, proliferarea necontrolată a armelor de distrugere în masă, a tehnologiilor şi
materialelor nucleare, a armamentelor şi mijloacelor letale neconvenţionale constituie serioase
ameninţări, cu implicaţii la nivel global.
Republica Moldova, ca parte a acestor evoluţii internaţionale, se confruntă cu provocările
generate de procesul transformărilor şi are ca obiectiv prioritar adaptarea la exigenţele lumii de
azi şi de mâine.
În aceste condiţii, armata, ca instituţie fundamentală a statului, se adaptează în mod flexibil
şi permanent la cerinţele şi exigenţele impuse de dinamica evenimentelor, pentru a face faţă
noilor provocări. Calitatea de membru NATO înseamnă avantaje, beneficii, dar, în aceeaşi
măsură, obligaţii şi răspunderi sporite.
Pentru a le îndeplini, condiţia prioritară este cea a TRANSFORMĂRII, în acest sens,
beneficiem de şansa ca transformările pe care instituţia militară le parcurge pentru a deveni o
armată aliată modernă să se desfăşoare simultan cu măsurile de transformare a NATO, stabilite
la Summit-ul de la Praga şi precizate cu ocazia Şedinţei NAC din 12 - 13.06.2003 de la
Bruxelles.
Ca o consecinţă directă a schimbărilor din mediul de securitate, a amplificării şi
diversificării ameninţărilor, între care cele de natură nemilitară tind să devină prioritare, arta
militară contemporană este supusă la rândul său la înnoiri şi adaptări, pe cât de profunde şi
generalizate, pe atât de inedite şi novatoare.
Studiul ultimelor conflicte militare pune în evidenţă o multitudine de particularităţi
determinate de condiţiile concrete ale teatrului de război, dar şi anumite concluzii şi învăţăminte
care interesează comandamentele şi trupele în pregătirea lor.
Arta militară a evoluat, iar fizionomia războiului convenţional modern se bazează pe
aplicarea unor noi concepte operaţionale: manevra decisivă; angajamentul selectiv, de
precizie; protecţia multidimensională a trupelor proprii; concentrarea logistică.
Manevra decisivă va permite realizarea unor avantaje majore, fiind condiţionată, pe de o
parte, de existenţa forţelor instruite şi a mijloacelor pregătite să acţioneze din diferite locuri de
dispunere şi, pe de altă parte, de menţinerea capacităţii de a acţiona pentru exploatarea
avantajelor de care dispun (acţiuni asimetrice, atipice şi concentrarea de efecte, nu neapărat de
mijloace).
Operaţionalizarea capacităţilor informaţionale, creşterea vitezei de reacţie şi a mobilităţii
vor oferi condiţiile necesare proiectării forţei şi executării manevrei decisive pentru a folosi

84
întrunit structurile militare terestre, aeriene şi navale în îndeplinirea misiunilor, într-un timp
foarte scurt.
Manevra decisivă va genera un nou cadru al spaţiului de confruntare, ce va fi diferit de cel
actual, bazat pe angajare apropiată, în adâncime şi în spatele dispozitivului propriu.
Angajamentul selectiv şi de precizie presupune forţe bine echipate, înzestrate şi instruite,
platforme şi sisteme de armamente flexibile şi muniţie cu efect letal ridicat, fiind caracterizat de:
abilitatea de a identifica şi a angaja obiective la distanţe mari în timp foarte scurt şi cu mare
precizie; capacitatea optimizată de răspuns şi de angajare a adversarului; evaluarea sporită,
precisă şi imediată a situaţiilor tactice, operative şi strategice, de angajare şi reangajare a forţelor;
capacitatea de a minimiza efectele distructive colaterale prin utilizarea unor procedee de mare
acurateţe în identificarea ţintelor şi prin selectarea mijloacelor de lovire şi a muniţiilor aferente,
caracterizate printr-o mare eficacitate; arhitectura specifică a sistemelor de identificare şi lovire a
ţintelor, legătură continuă oportună şi eficace între sistemele de cercetare şi sistemele de lovire a
ţintelor.
Protecţia multidimensională a trupelor proprii are drept obiectiv controlul întregului
spaţiu de desfăşurare a acţiunilor militare, în măsură să asigure protecţia forţelor proprii faţă de
întreaga gamă de ameninţări, exercitate din orice dimensiune spaţială (terestră, aeriană, navală,
cosmică ori informaţională), reducerea riscului la care sunt expuse acestea şi limitarea pierderilor
prin luptă, astfel încât să fie menţinută libertatea de acţiune pe timpul deplasării, al manevrelor şi
angajării, minimizând în acelaşi timp capacitatea adversarului de a interveni în acţiunile trupelor
proprii.
Protecţia multidimensională este caracterizată de capacitatea de a identifica şi reduce
vulnerabilitatea forţelor proprii, ce constituie obiective potenţiale pentru adversar, de a deosebi,
în mod clar, precis şi fără echivoc, forţele proprii de cele ale adversarului, la toate nivelurile şi
eşaloanele, prevenind astfel acţiunile şi focul fratricid.

Tema 6: MULTIDIMENSIONALITATEA CONFRUNTĂRII

ÎN RĂZBOIUL MODERN

1. Dimensiunea informaţională a confruntării în războiul modern

2. Războiul informaţional – actualitate şi perspectivă
3. Războiul Bazat pe Reţea – concept al acţiunii militare moderne
4. Operaţii Bazate pe efecte

1. Dimensiunea informaţională a confruntării în războiul modern

Războiul informaţional este adesea înţeles ca război al epocii informaţionale. Această
înţelegere a acestui tip de război se sprijină pe o idee destul de răspândită potrivit căreia societăţile
informaţionale succed societăţilor industriale. Într-adevăr, numerizarea, dezvoltarea capacităţilor
de stocare a datelor, multiplicarea sateliţilor de comunicaţii creează condiţiile unui mediu foarte
diferit de cel cunoscut până în prezent: relaţiile interumane se modifică, apar noi ritmuri.
Pentru majoritatea analiştilor militari, războiul informaţional reprezintă utilizarea în scopuri
militare a calculatoarelor şi a altor tehnologii împotriva unui stat, ca alternativă la atacurile
convenţionale. Acesta include activităţi care nu corespund, în mod normal, normelor militare,
dar care reflectă creşterea dependenţei activităţilor guvernamentale şi comerciale de diverse
sisteme vitale pentru buna funcţionare a operaţiilor militare moderne.
Pentru alţi analişti este vorba de o idee mai largă care juxtapune impactul erei
informaţionale cu dezvoltarea diverselor tipuri de conflicte sociale şi politice având ca efect
erodarea statului-naţiune şi a monopolului său asupra violenţei organizate.
Deşi războiul informaţional a fost intuit şi conceptualizat încă din 1976 de către Thomas P.
Rona conştientizarea posibilităţii existenţei unui astfel de război, al unui război invizibil, mult mai
subtil decât războiul clasic, nu s-a realizat decât foarte recent, tonul dându-l mediile militare.

85
 Una dintre primele pietre de construcţie ale conceptului de război informaţional a constituit-
o cartea lui A. Toffler “Al treilea val”, apărută în 1980. În aceasta se poate citi ca “pentru a ataca
o naţiune se poate obstrucţiona fluxul informaţiilor – tăierea legăturii dintre sediul societăţii
multinaţionale şi filialele sale din străinătate, ridicarea de bariere informaţionale în jurul ei, etc”.
Vocabularul informaţional s-a îmbogăţit cu o nouă expresie: “suveranitatea informaţiei”. Această
reflecţie asupra epocii informaţionale a fost continuată de o altă carte a aceluiaşi autor, întitulată
“Război şi antirăzboi”, care a permis relansarea dezbaterii în Statele Unite a conceptului de război
informaţional.
Departamentul american al apărării, care a urmărit aceste reflecţii şi pe care, în mare măsură
le-a şi provocat, a trecut prin mai multe etape, de la conceptul de Manouver Warfare, aplicabil
unui război convenţional, la Strategic Informational Warfare. Acesta este un concept global care
acoperă, în acelaşi timp, noţiunea de Conventional Warfare, care vizează în deosebi infrastructurile
economice ale statului oponent, noţiunea de Command & Control Warfare, care priveşte în mod
clasic distrugerea sau neutralizarea forţelor militare adverse şi noţiunea Information Warfare.
Expresia “război informaţional” acoperă o serie întreagă de semnificaţii, iar lipsa unei definiţii
clare a acestuia este vizibilă în toată literatura de specialitate. Până în prezent s-a încercat definirea
originilor acestui tip de război, însă nimeni nu i-a stabilit încă principiile. Teoria şi practica războiului
informaţional se bucură, în ultimul timp, de o atenţie crescândă din partea politicienilor, strategilor,
oamenilor de ştiinţă şi mijloacelor de informare în masă din diverse ţări, îndeosebi din spaţiul
nord-atlantic şi cel european, fenomen uşor de constatat urmărind frecvenţa discursurilor publice,
conferinţelor, simpozioanelor, cărţilor, studiilor şi articolelor care abordează această problemă.
Caracteristica de subiect “fierbinte” este de asemenea pusă în evidenţă de diversitatea şi
exotismul unor concepte şi sintagme (“infrastructura informaţională critică”, “operaţii
informaţionale”), specializări universitare (strategie cibernetică), instituţii (Colegiul de
Management al Resurselor Informaţionale), preocupări (“hacker”, “cracker”), toate asociate
domeniului războiului informaţional.

2. Războiul informaţional – actualitate şi perspectivă

Deşi nu există o definiţie universal acceptată, se poate vorbi despre războiul informaţional
ca fiind o formă nouă de război, dacă sunt avute în vedere instrumentele pe care le utilizează
pentru a-şi atinge scopurile. Este însă important de notat că tehnologia informaţiei nu permite
doar desfăşurarea războiului modern, ci adaugă o nouă dimensiune conflictelor. Infrastructura
informaţională, prin conţinutul său şi tehnologiile care o compun, este considerată acum obiect al
unui război informaţional, dar şi subiect de aceeaşi complexitate strategică cu dimensiunile
tradiţionale (aeriană, terestră, navală şi spaţială). Reţelele informaţionale compun un nou câmp
de luptă, iar informaţia devine ţintă. Fiecare a devenit separat, dar şi în combinaţie cu celelalte,
atât arma, cât şi ţinta.
În acelaşi timp, se poate vorbi despre războiul informaţional ca fiind o formă veche de
război, dacă se face referire la conceptele pe care le are la bază (filosoful chinez Sun Tzî vorbea
acum 25 de secole despre “viclenie”, despre arta de a înşela adversarul, despre necesitatea de a
împiedica adversarul să evalueze corect o anumită situaţie. Într-un mod asemănător se exprimă şi
Machiavelli, în secolul al XV-lea, cînd descria în “Prinţul” sau în “Arta războiului” calităţile
omului de stat, ale Prinţului, care înainte de toate este un conducător militar ce trebuie să aibă o
natură egoistă, calculată, şireată etc.
În funcţie de strategiile de atac-apărare construite şi de armele informaţionale utilizate, o
parte din teoreticienii occidentali fac referire la următoarele şapte forme ale războiului
informaţional:
 războiul de comandă şi control (forma exclusiv militară a războiului informaţional) are
menirea să anihileze comanda şi sistemele de comandă-control al unui adversar prin integrarea
operaţiilor psihologice, a securităţii operaţiilor, a inducerii în eroare, a războiului electronic şi a
distrugerii fizice;

86
  războiul bazat pe informaţii (intelligence ) constă în proiectarea, protecţia şi anihilarea
sistemelor care conţin suficiente cunoştinţe pentru a domina un spaţiu de conflict;
 războiul electronic utilizează tehnologia electronică şi tehnici criptografice pentru
dominaţia spaţiului electromagnetic;
 războiul psihologic utilizează informaţia pentru a modifica atitudinile şi opţiunile
aliaţilor, părţilor neutre şi adversarilor;
 războiul hakerilor constă în atacuri cu software “malign” asupra sistemelor informatice;
 războiul în sfera informaţiilor economice urmăreşte blocarea sau canalizarea
informaţiilor şi crearea unei imagini deformate în scopul obţinerii supremaţiei economice;
 războiul în spaţiul realităţii virtuale foloseşte Internetul drept cutie de rezonanţă şi armă de
propagandă la nivel mondial.
Acest mod “tranşat” de a prezenta războiul informaţional este contrazis de Daniel Kuehl,
care consideră mult mai pertinentă îmbinarea tuturor acestor forme pentru a se obţine o viziune de
ansamblu asupra fenomenului războiului informaţional.
În funcţie de scopul urmărit, războiul informaţional poate fi purtat:
• pentru informaţie – presupunând managementul unei cantităţi importante de informaţii;
• prin intermediul informaţiei – vizând transmiterea mesajului dorit sau neutralizarea
mesajului adversarului;
• împotriva informaţiei – constând în protejarea informaţiilor de posibile manipulări.
Particularitatea conceptului de război informaţional e dată de realizarea unei strategii
integratoare care utilizează mijloace tehnice de ultimă oră.
Mediul informaţional actual devine tot mai complex, dezvoltarea tehnologiilor
informaţionale revoluţionând modul în care naţiunile, armatele, organizaţiile şi oamenii
interacţionează. Fuziunea reţelelor de informaţii, a bazelor de date şi a tehnologiilor aduc
informaţia foarte aproape de fiecare. Avantajul informaţional presupune cunoaşterea foarte bună a
ceea ce înseamnă informaţie şi abilitatea de a lucra cu o colecţie de informaţii, de a o procesa,
utiliza şi disemina în locul, la momentul şi pentru scopul potrivit.
Exploatarea avantajelor oferite de puterea tehnologiilor informaţionale, alături de o
recunoaştere a potenţialului informaţiei, se reflectă în ceea ce este numită operaţie informaţională
(O.I.). Aplicarea de operaţii informaţionale în cadrul coaliţiilor în timp de pace, înseamnă adaptarea
strategiilor de război la starea de pace, integrarea funcţiilor acestor operaţii într-un mediu
multinaţional fiind o adevărată provocare.
În ultimii ani, în unele armate moderne operaţiile informaţionale au devenit un concept
doctrinar dezvoltat. Deşi nu este acceptat în întregime de alte ţări, acesta reflectă nevoia de a
surprinde aspectele unui fenomen care merge dincolo de conceptele tradiţionale de război.
Operaţia informaţională este o strategie integrată care răspunde la noi vulnerabilităţi şi
creează, în acela şi timp, noi oportunităţi. Ea introduce în discuţie acele elemente nemilitare ale
puterii, cum ar fi: politicile, relaţiile internaţionale, finanţele, infrastructura, percepţia publică
etc. Nu există o definiţie universal acceptată care să acopere întreg conţinutul conceptului de
operaţii informaţionale.
Acestea sunt acţiuni întreprinse pentru a influenţa factorii de decizie, în conformitate cu
anumite obiective politice şi militare, prin afectarea informaţiei şi a proceselor care se bazează pe
informaţie”. În cuprinsul documentului se precizează că ”operaţiile informaţionale integrează
războiul de comandă şi control cu procesul de consultare politică, cu aparatul de luare a deciziei
şi cu operaţiile politico-militare ale Alianţei ”. De asemenea “ schimbarea operaţională
importantă constă în concentrarea pe rolul informaţiei. Acest lucru include aspectele de
percepţie, ca şi pe cele tehnice. Planificarea militară nu necesită numai implicare directă a
aparatului politic de luare a deciziei, dar şi o implicare şi o integrare mai largă a unor elemente
din conducerea militară”.
În context multinaţional, dar la nivelul forţelor terestre, americanii definesc operaţiile
informaţionale ca fiind operaţii militare permanente în cadrul mediului informaţional care oferă
posibilitatea, întăresc şi protejează abilitatea forţei aliate de a culege, procesa şi utiliza informaţia

87
pentru a obţine avantaj faţă de toate categoriile de operaţii militare. Se mai afirmă că acestea
presupun “exploatarea capacităţilor de informare şi deciziilor adversarului sau chiar sabotarea
procesului de luare a deciziilor acestuia, prin împiedicarea accesului său la informaţii”.
O definiţie americană mai recentă, figurând în “Doctrina integrată a operaţiilor informaţionale”
arată că acestea “reprezintă acţiuni desfăşurate în scopul afectării informaţiilor şi sistemelor
informaţionale ale adversarului, sau concomitent cu protejarea propriilor informaţii şi sisteme
informaţionale”. Lectura documentului permite constatarea că aceste operaţii necesită integrarea
strânsă şi continuă a capacităţilor şi acţiunilor ofensive şi defensive, precum şi o proiectare, integrare
şi interacţiune eficientă a sistemelor de comandă-control cu sprijinul asigurat de activitatea de
informaţii.
Strategii ruşi susţin că operaţiile informaţionale sunt “o cale de rezolvare a unui conflict
dintre două părţi. Scopul este ca una dintre părţi să câştige şi să păstreze avantajul informaţional
asupra celeilalte. Acest lucru poate fi realizat prin exercitarea unei influenţe
informaţional/psihologice şi tehnice specifice, prin sistemele naţionale de luare a deciziei, prin
intermediul populaţiei, prin structurile sale informaţionale, ca şi prin înfângerea sistemului de
control al duşmanului, a structurilor sale informaţionale cu ajutorul unor mijloace suplimentare,
precum armele, materialele nucleare”. Reflectând asupra acestor definiţii trebuie subliniat faptul
că, deşi diferă, au totuşi şi unele elemente comune.
În primul rînd, trebuie avută în vedere informaţia. Informaţia, ca dimensiune centrală a
competiţiei şi a conflictului, ar trebui să ocupe “linia întâi” în organizarea arhitecturii sistemului
naţional de apărare şi ar trebui să devină, în percepţia liderilor politico-militari, o dimensiune
egală, cel puţin, cu cea terestră, aeriană şi maritimă.
În al doilea rând, trebuie să ne referim la sistemele informaţionale, prin care se înţelege
totalitatea infrastructurilor, organizaţiilor, personalului şi componentelor care realizează
culegerea, prelucrarea, stocarea, transmiterea informaţiei obţinute. De reţinut că sistemele
informaţionale includ şi procesele orientate către informaţii.
În al treilea rând, trebuie luat în calcul conceptul de superioritatea informaţională. Prin
acesta se înţelege “capacitatea de a culege, procesa şi disemina un flux de informaţii, în timp ce
este exploatată sau chiar interzisă abilitatea adversarului de a face acela şi lucru”.
Nu în ultimul rând, trebuie vorbit despre factorii de decizie. În literatura de specialitate
acest concept de influenţare a factorilor de decizie, direct sau indirect, mai poartă şi numele de
“război de percepţie” sau “război neocortical”. Există două categorii principale de operaţii
informaţionale: operaţiile internaţionale defensive şi operaţiile informaţionale ofensive.

Operaţia informaţională defensivă

Conform documentelor NATO “operaţiile informaţionale defensive” integrează şi
coordonează politicile, procedurile, acţiunile, personalul şi tehnologia pentru protejarea şi
apărarea informaţiilor şi sistemelor informaţionale” şi conţin următoarele elemente:
 siguranţa informaţională protejează şi apără informaţia prin asigurarea disponibilităţii,
integrităţii, autenticităţii, confidenţialităţii şi imposibilităţii ignorării ei. Include măsurile necesare
pentru restabilirea funcţiilor vitale ale sistemelor informaţionale prin încorporarea unor capacităţi
de protecţie, detectare şi reacţie la atacuri. Utilizează tehnologii şi proceduri de securitate la
niveluri multiple de control al accesului, de securitate a echipamentelor şi de descoperire a
acţiunilor cu caracter instructiv;
 securitatea informaţională asigură protecţia şi apărarea sistemelor informaţionale împotriva
accesului neautorizat, a modificărilor conţinutului informaţiilor aflate în baza de stocare, prelucrare
sau tranzit şi împotriva interzicerii accesului utilizatorilor autorizaţi către aceste informaţii.
Înglobează, după standardul NATO, securitatea calculatoarelor (COMPUSEC) şi securitatea
comunicaţiilor (COMSEC);
 securitatea operaţiilor reprezintă procesul de identificare a informaţiilor de importanţă
critică, de analizare a activităţilor proprii care pot fi observate de către sistemul informativ al (in)
amicului, a indicaţiilor pe care acest sistem le-ar putea obţine, corela şi interpreta, pentru a obţine

88
informaţii de importanţă critică. Totodată, reprezintă procesul de alegere şi executare a acelor
măsuri care să elimine sau să reducă, la un nivel acceptabil, vulnerabilităţile în faţa acţiunilor (in)
amicilor;
 contrainducerea în eroare sprijină acţiunile defensive prin eliminarea, neutralizarea sau
diminuarea efectelor generale ale acţiunilor de inducere în eroare ale (in) amicilor sau prin
exploatarea efectelor generate de acestea;
 contrapropaganda are ca scop demascarea intenţiilr (in) amicilor de a desfăşura acţiuni de
propagandă şi a scopurilor acestora;
 acţiunile de contrainformaţii contribuie la desfăşurarea cu succes a operaţiilor
informaţionale defensive prin furnizarea de informaţii şi prin desfăşurarea de activităţi care să
protejeze informaţiile proprii împotriva spionajului, sabotajului sau acţiunilor teroriste;
 războiul electronic protecţia prin mijloace electronice presupune acele acţiuni care vizează
minimalizarea efectelor folosirii mijloacelor electromagnetice. Sprijinul prin mijloace electronice
contribuie la realizarea cu succes a avertizării, prin descoperirea, identificarea şi localizarea
surselor de energie electromagnetică ce pot constitui ameninţări;
 relaţiile publice contribuie la siguranţa informaţională prin difuzarea de informaţii, care
descriu fapte şi situaţii, în scopul contracarării acţiunilor de inducere în eroare şi de propagandă
ale (in) amicilor.
 securitatea fizică urmăreşte asigurarea unui grad de protecţie fizică a infrastructurii
informaţionale şi a unor capacităţi de reacţie în cazul detectării atacurilor.
În concluzie, operaţiile informaţionale defensive se concentrează pe protecţia propriei
informaţii, a proceselor bazate pe informaţie, a sistemelor de comandă-control şi a celor de
comunicaţii şi informatică. Această protecţie trebuie să fie adaptată pentru orice tip de (in) amic, în
orice situaţie (pace, criză, conflict) vizează patru componente: protecţia infrastructurii
informaţionale; descoperirea atacurilor; restaurarea funcţiilor vitale şi reacţia la atacuri, iar
integrarea acestora este esenţială.

Operaţia informaţională ofensivă

Operaţiile informaţionale ofensive implică folosirea integrată a capacităţilor şi activităţilor
desemnate, sprijinite de activitatea informatică (intelligence), cu scopul de a afecta factorii de
decizie (in) amici şi de a promova obiective specifice.
Capacităţile folosite în acest scop includ (dar nu se limitează numai la ele) următoarele
elemente:
 operaţiile psihologice sunt destinate transmiterii anumitor informaţii şi indicaţii către
exterior, în scopul influenţării atitudinilor, motivaţiilor, raţionamentelor şi, în final, a
comportamentului altor entităţi. Pot lua forma unor poziţii exprimate la nivel politic sau
diplomatic, unor comunicate, anunţuri, difuzări de broşuri, manifeste, emisiuni de radio şi T.V.
etc;
 inducerea în eroare vizează factorii de decizie prin afectarea proceselor şi sistemelor de
culegere, analiză şi difuzare a informaţiilor de către (in) amici. Acest lucru presupune cunoaşterea
detaliată a (in) amicilor şi a proceselor decizionale ale acestora. Elementul cheie îl constituie
anticiparea. Acţiunile de inducere în eroare depind de modul de desfăşurare a acţiunilor de
asigurare informativă, în scopul identificării celor mai potrivite ţinte pentru elaborarea unui
scenariu credibil şi pentru aprecierea eficacităţii planului de inducere în eroare;
 războiul electronic presupune acţiuni destinate distrugerii, neutralizării sau degradării
capacităţilor electronice ale (in) amicilor sau reducerea capacităţii acestora de a utiliza în mod
eficient spectrul electromagnetic. Protecţia şi sprijinul prin mijloace electronice reprezintă exemple
ale capacităţii care contribuie la promovarea şi îndeplinirea unor obiective specifice;
 relaţiile publice pot contribui la desfăşurarea operaţiilor informaţionale ofensive prin
difuzarea de informaţii corecte şi oportune către auditoriul intern (propria organizaţie) şi extern
(publicul larg), prin informarea despre scopurile, posibilităţile şi intenţiile dorite. Documente

89
oficiale precizează că “activităţile de relaţii publice nu sunt folosite ca modalităţi de
dezinformare a auditoriului intern sau extern”;
 atacul (distrugerea) se referă la folosirea mijloacelor de distrugere asupra ţintelor
informaţionale, ca element component al teritoriului integral reprezentat de operaţiile
informaţionale;
 relaţiile civili-militari cuprind în viziunea NATO “totalitatea activităţilor prin care
factorii de decizie stabilesc şi dezvoltă relaţii între forţele proprii şi autorităţile civile, resursele şi
instituţiile din zonele amice, neutre sau inamice în care sunt desfăşurate aceste forţe”.
Scopul de bază al concepţiilor informaţionale ofensive este de a influenţa cunoştinţele şi
cerinţele factorilor de decizie, pentru a le reduce voinţa şi abilitatea de a decide şi pentru a
perturba procesul decizional.
Reformularea strategiilor de securitate ale marilor puteri în acord cu transformările ce au
loc în lume a impus prevederea de măsuri împotriva agresiunilor de tip informatic. Se consideră
că această nouă ameninţare la adresa marilor naţiuni postindustriale vine, conform unui raport al
Centrului de Studii Strategice şi Internaţionale din Washington, din faptul că au fost create
sisteme de informaţii imense pe nişte baze nesigure. Capacitatea de a crea reţele de sisteme a
depăşit cu mult pe cea de a proteja reţelele respective. Economia este în întregime dependentă de
aceste sisteme. Adversarii şi duşmanii SUA au contestat existenţa acestei dependenţe şi dezvoltă
acum mijloace de întrerupere sau distrugere în masă a reţelelor respective.
Raportul mai subliniază încă un fapt, şi anume: nu numai ameninţarea cyber-teroriştilor
trebuie luată în seamă ca o nouă formă de ducere a războiului, ci şi acţiunile repetate ale
naţiunilor aliate care şi-au folosit capacităţile electronice pentru a penetra zidurile de protecţie pe
care le reprezintă sistemele de securitate impuse de marile corporaţii din domeniul tehnologiei de
vârf, furând secrete în valoare de miliarde de dolari. Aproape toate companiile puternice din
SUA au fost penetrate de către delicvenţi cybernetici. O estimare FBI arată că în cadrul
criminalităţii cybernetice se rulează aproximativ 10 miliarde dolari anual.
Presa semnalează că în Rusia s-au detectat mai multe delicte pe Internet în perioada
ianuarie-aprilie 2000, decât pe tot parcursul anului 1999. La mijlocul lunii mai 2000, trei
ministere ale guvernului italian şi Curtea de Conturi au fost ţinta atacurilor unor hackeri care şi-
au lăsat semnăturile (“Unabomber” şi “Cyber Fockers”) pe sit-urile oficiale.
Chiar dacă, deocamdată, piraţii reţelei se limitează să provoace pagube, saturând căile de
acces sau alternând conţinutul unor pagini, mulţi se tem că, într-o zi, Internetul ar putea servi
deturnărilor de avioane şi altor acte teroriste care vor ucide oameni. De aceea, între 8-10 mai
2000, cele şapte mari puteri industriale ale lumii, plus Rusia (G-8) s-au reunit la Paris ca să
combată criminalitatea cybernetică în creştere. Grupul ţărilor care fac parte din G-8 au cerut
marilor companii care activează în domeniul cybernetic să dea o mână de ajutor împotriva
criminalităţii online. Specialiştii susţin că atacurile cibernetice au loc şi asupra unor instituţii
cheie ale statului, instalaţii militare, a tuturor sistemelor electronice de la reţelele de alimentare
electrică, sistemele bancare şi până la centrele de control al traficului aerian. Se afirmă că o
combinaţie reuşită între arme cibernetice, mecanisme nucleare şi chiar gaze otrăvitoare ar
produce într-o ţară cum ar fi SUA, de exemplu, un”Waterloo global”.
Atacurile executate pleacă de la claviatura unui calculator, chiar dacă apăsarea tastelor
pentru a introduce diferite comenzi nu declanşează aceeaşi tragedie ca proiectilele trase de un
tun sau rachetă.
Scopul de bază al concepţiilor informaţionale ofensive este de a influenţa cunoştinţele şi
cerinţele factorilor de decizie, pentru a le reduce voinţa şi abilitatea de a decide şi pentru a
perturba procesul decizional.
În ziua de azi, înarmaţi cu armele războiului electronic, actorii la nivel substatal, nostatal
sau chiar indivizi izolaţi sunt îndeajuns de puternici pentru a destabiliza sau chiar a distruge ţările
sau societăţile-ţintă. Bombele logice, cai troieni, viermi şi viruşi electronici, interzicerea sau
executarea de fişiere, precum şi alte unelte ale războiului informatic se află acum în toate

90
calculele geopolitice atunci cînd se încearcă să se determine forţa de lovire a unui inamic care
atacă o superputere pe altă cale decât cea a armelor convenţionale.
În spaţiul virtual, biţii şi nu gloanţele sunt noul tip de muniţie asupra bazelor de date.
Atacul asupra bazelor de date este tot atât de eficace ca orice atac militar cu armament
convenţional sau nuclear sau, şi mai dramatic, o combinaţie eficientă între biţi, gloanţe şi bombe.
În ziua de 26 martie 1999, virusul Meliss face ravagii în lumea calculatoarelor. Cu o viteză
nemaiîntâlnită până atunci se răspândeşte, prin e-mail, în tot Internetul. După catastrofă, experţii
în virusologie sunt siguri că toată lumea şi-a dotat PC-ul cu software antivirus, şi totuşi s-au
înşelat. Pe 26 aprilie, virusul C.I.H. atacă nemilos o serie întreagă de hard-disk-uri suprascrise,
multe motherboard-uri devin inutilizabile. Companiile din întreaga lume încă îşi mai numără
fişierele distruse şi orele de muncă pierdute din cauza unui virus care a luat forma unei scrisori
de dragoste - virusul “I LOVE YOU”.
Transmis prin Internet şi e-mail, virusul “I LOVE YOU” a distrus în zilele de 3 şi 4 mai
2000 milioane de computere şi site-uri de Internet din întreaga lume. Cele mai afectate state au
fost Statele Unite, Franţa, Germania, Elveţia, Belgia, Spania, Italia şi, într-o mică măsură,
Australia, Israel, Hong-Kong şi Taiwanul relevă într-o ştire a cotidianului Adevărul din 6 mai
2000. “Cel mai distructiv dintre viruşii cunoscuţi până în prezent”, după cum apreciază
specialiştii, a lovit până acum mai multe parlamente europene, Pentagonul şi Senatul Statelor
Unite, companii de telecomunicaţii, instituţii de relaţii publice, publicaţii şi numeroase bănci din
întreaga lume. Agresivitatea acestui virus a făcut ca multe organizaţii internaţionale să fie
nevoite să-şi întrerupă sistemul de poştă electronică. Conform estimărilor făcute de Trend Micro,
numai în cursul zilei de 4 mai 2000 au fost infectate peste 500.000 de computere, dintre care
412.000 în America de Nord, 111.000 în Europa, 16.000 în America de Sud, 11.000 în Africa,
9.000 în Asia şi 4.000 în Australia, în România au fost raportate peste 250 de cazuri de infectare.
Un reprezentant al firmei britanice Sophos specializată în producerea de produse antivirus
apreciază că: ”Pe plan comercial, pagubele riscă să ajungă la mai multe milioane de lire sterline”.
Conform semnăturii ataşate la acest virus, provenienţa “viermelui” a fost localizată în Manila
(Filipine). Cele mai afectate computere sunt cele care utilizează programele Microsoft.
Nici nu s-au putut repara în întregime pagubele produse de virusul I LOVE YOU, că o
nouă versiune a acestuia a făcut deja pagube de miliarde de dolari, răspândindu-se prin reţeaua
Internetului. Ea apare ca mesaj FORWARD şi îşi modifică singură titulul de câte ori se
transmite, selectând cuvinte la întâmplare din mesajele mai vechi ale receptorului.
Ancheta din Filipine asupra creatorului virusului I LOVE YOU continuă, dar există
temerea că nu poate fi pedepsit pe măsura pagubelor provocate, pentru că legile nu prevăd nimic
în acest sens. Mass-media face cunoscut că, la mijlocul lunii mai 2000, un nou virus, similar
celebrului “love bug” a lovit câteva companii multinaţionale cu sediul în SUA.
Studiile întreprinse de specialiştii în materie referitoare la viruşi arată că problema se
acutizează. Aproape fiecare dintre al zecelea calculator a avut de-a face, în medie, o dată pe lună,
cu un asemenea musafir nepoftit.
Virusul este un program care se reproduce şi modifică alte programe sau domenii de
sistem. Pentru reproducerea sa virusul atacă un program gazdă (fişiere EXE, program de boot în
sectorul de boot, document office). Utilizatorul îl activează, deschizând un document infectat,
lăsând un program infectat sau boot-and de pe o dischetă infectată.
De multe ori programatorii îşi răspândesc creaţiile intenţionat în fişiere sau documente
infectate în Internet – în domenii anonime, unde autorul nu poate fi identificat prea uşor. Astfel,
de exemplu, Melissa a apărut în newsgroup-ul alt.sex. Viruşii se pot înmulţi pe multe căi, iar
autorii găsesc tot mereu altele noi, la care nimeni nu s-ar gândi în prealabil. Nu numai viruşii
calculatoarelor dau bătăi de cap utilizatorilor. Internetul este locul în care se naşte un alt tip de
unealtă a războiului informatic – viermele. Viermele este un program care îşi creează copii pe
calculatoarele dintr-o reţea. El nu este un virus în adevăratul sens al cuvântului, deoarece nu se
înmulţeşte pe un calculator, ci în reţea. Viermele, ca şi virusul produce mii de victime şi uriaşe

91
pagube financiare. În lumea Windows această ameninţare creşte odată cu răspândirea serviciilor
de e-mail.
Astfel, în noiembrie 1998, viermele Morris a făcut mii de victime prin calculatoarele Unix
din Internet. La începutul lunii iunie 1999, viermele Explore-Zip a măturat o serie întreagă de
computere personale (PC-uri). Acesta se retransmite ca un ataşament de e-mail aparent arhivat.
De asemenea, el ajunge rapid la următorul calculator, înainte ca utilizatorul afectat să-şi dea
seama că a pierdut datele.
Răspândirea software-ului dăunător de tip virus pune industria de programe antivirus în
faţa unor noi provocări: aceste programe trebuie să fie capabile de a distruge în faşă o avalanşă
de ataşamente, deoarece până sunt analizate şi se instalează up-date-ul antidotului se pierd ore
valoroase – timp în care o firmă este ruptă de lumea din afară în ceea ce priveşte controlul pe e-
mail. Calul troian constă într-un program care execută o acţiune mascată. Se ascunde, de regulă,
într-o funcţie atractivă, care să determine utilizatorul să îl lanseze.
Toţi cei care nu se află în statele firewall-urilor, adică în special utilizatorii de casă, au de
luptat, în plus, cu un tip special de cai troieni – backdoors (“uşile din spate”), Backdoor este un
cal troian care permite accesul unui hackeer la un alt calculator prin intermediul Internetului.
Este construit din două componente: server şi client. Serverul trebuie pornit pe calculatorul ce
urmează a fi spionat. Prin client hackerul controlează de la distanţă calculatorul victimei. În acest
fel, backdoor deschid PC-urile pe neobservate spre Internet, astfel încât, din orice colţ al lumii,
se poate observa tot ceea ce apare pe monitorul victimei, indiferent că este vorba despre date de
bilanţ într-un tabel Excel de mail confidenţial sau de o parolă. Unele dintre aceste programe
colecţionează parole, atât timp cât calculatorul supravegheat este off-line şi le transmite la
următorul contact pe Internet.
În cursul ultimului deceniu, rapoartele oficiale, referitoare la modul în care se realizează
securitatea marilor puteri, consemnează adevărate atacuri asupra sistemelor militare şi civile.
“Securitatea noastră este din ce în ce mai mult ameninţată de apariţia unor ameninţări
nontradiţionale din partea adversarilor noştri – declara Bill Clinton într-un discurs ţinut în mai
1988 la US Naval Academy – atât de vechi, cât şi mai noi, fiind vorba nu numai de regimuri
ostile, ci şi de criminali internaţionali şi de terorişti care, neputând să ne înfrângă pe câmpurile
de luptă obişnuite, caută noi modalităţi de a ne ataca prin exploatarea posibilităţilor oferite de
noile tehnologii şi de deschiderea din ce în ce mai mare existentă la nivel mondial deja, în acest
moment se produc atacuri internaţionale împotriva sistemelor noastre critice”.

Componenta „imagine” a războiului informaţional

S-a afirmat de nenumărate ori că secolul XXI este secolul comunicării. La ora actuală se
vorbeşte din ce în ce mai insistent despre epoca informaţională - un teren care încearcă să
cuprindă avalanşa schimbărilor, antrenând deopotrivă economiile, societăţile sau culturile ţărilor
mai dezvoltate.
Deocamdată, epoca informaţională se profilează mai curând ca o promisiune a viitorului
decât ca o realitate matură. Majoritatea cercetătorilor sunt de acord că până şi cele mai dezvoltate
societăţi se găsesc încă în tranziţie către o nouă formă de organizare bazată pe informaţie, iar
războiul nu face excepţie. Rod al eforturilor unor cercetători militari americani, conceptul de
război informaţional este centrat, într-o formă sau alta, pe conceptul de informaţie, aceasta fiind
considerată principala sursă de putere. Fireşte, informaţia a avut rolul ei în toate conflictele încă
din zorii civilizaţiei, dar poziţia ei a fost mai curând auxiliară. La ora actuală, informaţia tinde să
treacă în prim plan în ceea ce priveşte războiul, dar acest fapt reprezintă însă doar un punct final
al unei evoluţii îndelungate.
Lucrarea de faţă îşi propune să studieze componenta „imagine” a războiului informaţional.
Pentru aceasta însă este necesară definirea termenului de „război informaţional”. Acesta
„priveşte informaţia şi ca pe un domeniu separat, ca pe o armă puternică şi o ţintă profitabilă,
căci ea are caracteristici distincte care o fac demnă de a fi considerată un domeniu distinct, aşa
cum sunt considerate pământul, apa, aerul şi spaţiul”. Acelaşi articol defineşte războiul

92
informaţional ca fiind „orice acţiune de a nega, exploata, distorsiona sau distruge informaţia
inamicului şi mijloacele de procesare a acesteia, protejându-le astfel pe ale noastre împotriva
acţiunilor inamicului şi exploatând funcţiile informaţiei militare”.
Luând în considerare faptul că societatea informaţională este organizată pe principii
democratice deschise la circulaţia informaţiei, trebuie să avem în vedere importanţa pe care
mass-media o au în acest domeniu. În primul rând, ele au rolul esenţial de a selecta şi vehicula
informaţia care acum se propagă aproape instantaneu datorită tehnologiei avansate pe traseul
guvernanţi-guvernaţi. Acest fapt influenţează decizia politică de mare anvergură, deci poate
amorsa san înăbuşi un conflict. Ele nu mai sunt doar a patra putere în stat, ci a patra putere la
nivelul civilizaţiei mondiale. În al doilea rând, din perspectiva războiului informaţional, veriga
mass-media se dovedeşte a fi foarte importantă. O dată ce informaţia partizană penetrează filtrele
mass-media, ea deturnează întreg circuitul comunicaţional, construind premise false şi reacţii
inadecvate. Aşa cum observa şi P. Ostellino, „logica ce conduce politica erei antipolitice este
deci, cea a imaginii, nemaicontând instrumentele politice cunoscute şi folosite până acum
(programele, soluţiile alternative, contrapunerea intereselor)”. Astfel, devine evidentă importanţa
componentei „imagine” în cadrul războiului informaţional.
Termenul „imagine” a început să facă parte din vocabularul cotidian. Vechiul său sens de
„fotografie” - desemnarea grafică a unui obiect, coexistă cu cel intrat în uz mai recent care
extinde şi înlocuieşte conceptul de „reputaţie”. Fără îndoială, această din urmă semnificaţie este
mai profundă, mai complexă, iar procesele bazate pe logica acestui tip de „reputaţie” au ajuns să
influenţeze consistent fenomenele sociale. Conceptul este utilizat de aproape 30 de ani de
vocabularul comercial pentru a defini reprezentarea pe care un individ, un grup social sau un
segment de populaţie şi-o formează despre un produs sau serviciu, o marcă, o întreprindere sau
chiar o persoană.
Prin imagine înţelegem reprezentarea care s-a format ca o sumă de credinţe, atitudini,
opinii, prejudecăţi, experienţe sau aşteptări la grupe de persoane sau în cadrul opiniei publice,
referitor la o persoană fizică sau juridică, instituţie, organizaţie sau orice fenomen şi chiar obiect.
În sensul în care ne interesează, termenul de imagine nu se referă restrictiv la reproducerea
materială a unei realităţi date, ci la un atribut al vieţii psihice bazat pe capacitatea psihicului
uman de a construi reprezentări mentale, determinant în relaţia comunicaţională: „atunci când
vorbim despre imagine trebuie să avem în vedere faptul că ea nu reprezintă doar o reproducere
materială (după o tehnică anume) a realităţii: afişe, fotografie sau film, ci este un atribut al vieţii
psihice, una dintre pârghiile care, alături de cuvânt, determină comunicarea între indivizi şi care
se bazează pe capacitatea psihicului uman de a-şi construi reprezentări mentale”. Pornind de la
aceste premise, Thomas Sowetl observă: „unul dintre aspectele ciudate referitoare la opiniile
politice este cât de des aceiaşi oameni se plasează pe poziţii opuse în diferite probleme.
Subiectele în sine pot să nu aibă o legătură intrinsecă. Ele pot varia de la cheltuieli militare la
droguri, politică monetară sau învăţământ. Totuşi, aceleaşi feţe familiare pot fi găsite
confruntându-se de pe poziţii opuse politic. O atenţie mai mare acordată argumentelor de fiecare
parte dezvăluie faptul că cele două părţi judecă lucrurile pornind de la premise fundamental
opuse. Aceste premise diferite - adesea implicite - constituie fundamentul opoziţiei repetate
dintre indivizi şi grupuri în chestiuni. Iată legătură între ele. Ei au imagini diferite despre lume”.
Ar fi bine să putem spune că trebuie să ne dispensăm de imagini şi să lucrăm doar cu
realitatea. Dar aceasta poate fi cea mai utopică imagine. Realitatea este mult prea complexă ca să
fie înţeleasă de orice minte dată.
Imaginile sunt ca nişte hărţi care ne ghidează printr-o junglă de complexităţi uimitoare.
Imaginea este modul nostru de a percepe cum funcţionează lumea. Există tot atâtea imagini câte
fiinţe umane, dacă nu mai multe, deoarece mai multe imagini pot corespunde unui fapt dat.
O abordare ştiinţifică a imaginii pleacă de la studiul modalităţilor de formare şi cel al
structurilor sale. În procesul de naştere a unei imagini există două puncte de referinţă: obiectul
reprezentării şi individul care realizează reprezentarea. Cu alte cuvinte, obiectul reprezentării
trebuie să intre în câmpul vizibilităţii observatorului pentru a fi declanşat procesul de prelucrare

93
a informaţiei care generează imaginea. Această „luare la cunoştinţă” se realizează în două
câmpuri: un câmp al vizibilităţii proximale (nemijlocite), în care realitatea unei organizaţii este
percepută şi în mod direct, prin simţuri, având practic dimensiuni reduse şi fiind dependent de
poziţionarea individului în spaţiul social şi de sistemul lui de referinţă, şi de un câmp al
vizibilităţii distale (mijlocite), care îl depăşeşte pe primul, fiind inaccesibil prin intermediul unui
mijloc (media).
Construcţia reprezentării atât pentru vizibilitatea proximală cât şi pentru cea distală, se
realizează prin raportarea obiectului sau subiectului percepţiei la sistemul de referinţă al
persoanei sau grupului ce realizează această percepţie. Psihicul uman organizează informaţiile
receptate pe principiul simplificării şi structurării. Conştient sau inconştient, individul
descompune mesajele, observaţiile sau datele în câţiva itemi fundamentali, pe care îi rearanjează
într-un complex coerent din punctul de vedere al hărţii sale mentale. Apar astfel câteva concepte
centrale, alături şi în funcţie de care se situează conceptele derivate.
Structural vorbind, imaginea publică a organizaţiei poate fi concepută ca un model în care
nucleul cuprinde atributele nodale sau cele ale căror vizibilitate şi semnificaţie socială sunt foarte
ridicate şi determină nota şi organizarea întregii imagini.
Referindu-se la cele două componente ale structurii imaginii, Jean-Claude Abric scria în
„Reprezentările sociale: aspecte teoretice”: „orice reprezentare este organizată în jurul unui nod
central care este elementul fundamental al reprezentării, căci el determină în acelaşi timp atât
semnificaţia, cât şi organizarea reprezentării”. Continuând, Abric enunţă cele două funcţii
esenţiale în concepţia sa ale nodului central sau structurant:
(1) o funcţie generativă - nodul central fiind elementul prin care se creează sau se
transformă semnificaţia celorlalte elemente constitutive ale reprezentării (lucrul prin care aceste
elemente capătă un sens, o valoare);
(2) o funcţie organizatorică - nodul central fiind cel care determină natura legăturilor ce
unesc între ele două reprezentări; în acest sens, el este elementul unificator şi stabilizator al
reprezentării.
Cunoaşterea mecanismelor de formare a imaginii şi a structurii acesteia îngăduie
specialiştilor să intervină pe acest traseu pentru a promova o imagine dorită. Important este
faptul că imaginea unei organizaţii poate fi evaluată şi cuantificată, iar organizaţiile actuale
depind mult de imaginea pe care o oferă. Astfel, în demersul de a induce o imagine
(reprezentare) adecvată scopurilor sale, organizaţia identifică sistemele de referinţă ale grupurilor
(persoanelor) ţintă şi îşi modelează mesajul în funcţie de acestea; totodată, se preocupă ca
multiplicatorii de imagine folosiţi (comunicare de tip „Public Relations”, publicitate, atitudinile
şi opiniile personalului angajat, etc.) să aibă şi să difuzeze acelaşi tip de imagine despre
organizaţie. În practica relaţiilor publice, acest fenomen poartă sugestiv numele de „o singură
voce”. Cu cât dispunem de mai multe informaţii despre un produs, un serviciu oferit, o marcă,
etc, cu atât va fi mai diversificată imaginea pe care o obţinem. Acest fapt este luat în calcul de
specialiştii în gestiunea imaginii organizaţiei care oferă informaţii complete despre organizaţie,
serviciile sau produsele sale, subliniind nivelul de diversificare al acestora. Astfel, se stabileşte
identitatea sau noua identitate a organizaţiei. Fenomenul ca atare are o implicaţie deosebită şi în
domeniul militar, din perspectiva acţiunilor imagologice.
În ceea ce priveşte modificarea şi deformarea imaginii, conform teoriei imaginii, o
schimbare a acesteia se poate realiza pe două căi: fie se modifică informaţia transmisă
receptorului, fie se intervine asupra sistemului de referinţă a receptorului; fireşte, cele două
elemente se pot combina. Pentru războiul de imagine, aceste procedee sunt fundamentale.
În cazul unui atac de imagine, agresorii se vor concentra asupra deformării imaginii
adversarului sau/şi asupra deformării sau modificării hărţilor mentale ale grupurilor de interes
pentru ei. Primele „victime” vor fi conceptele cheie ale imaginii anterior stabilite; dacă ele vor fi
deformate, imaginea în totalitate va fi deformată.
Deformarea imaginii se poate realiza în nenumărate moduri, iar în absolut toate mass-
media joacă un rol esenţial, deoarece plaja de informaţie la care o persoană poate avea acces s-a

94
dilatat foarte mult în timp ce câmpul de observaţie ce conferă posibilitatea culegerii informaţiilor
directe tinde să se restrângă. Mass-media produce imagini şi stereotipuri, cauze şi efecte. Practic,
se vehiculează o „realitate” mai acceptată decât realitatea însăşi. Ultima fază a războiului din
Golf (1991) ar reprezenta un exemplu elocvent. Astfel, după declanşarea „mareei negre” de către
irakieni, mass media au difuzat imaginea unui pescăruş al cărui penaj era îmbibat cu petrol şi
care abia mai stătea în picioare, în timp ce valuri de petrol se revărsau pe plajă stropindu-1.
Comentariul acestei imagini era: „cine face aşa ceva unei păsări nu merită să trăiască”. În
realitate însă, pescăruşul era victima unei alte catastrofe (a petrolierului Exxon Valdez eşuat în
Golful Alaska), iar imaginea era pur şi simplu decupată din filmele realizate cu acest prilej.
Acest lucru este posibil datorită faptului că opinia publică internaţională nu are posibilitatea de a
verifica imediat fiecare imagine în parte şi are încredere în mass media care „informează corect”
de la faţa locului. Asemenea procedee permit manipulări de proporţii cum s-a întâmplat în cazul
lui Mihăilă Cofariu. Acesta a fost intenţionat prezentat ca „un maghiar maltratat de românii
xenofobi şi agresivi în martie 1991 la Târgu Mureş”.
Un mecanism des folosit în deformarea imaginii adversarului este etichetarea: se
înlocuieşte un concept central al reprezentării cu unul cu conotaţii negative deosebite. Avantajul
este acela că o dată cu pulverizarea imaginii pozitive a adversarului se poate proteja propria
imagine. Atunci când reuşeşte, eticheta (conceptul cheie) domină întreaga reprezentare despre
personajul etichetat, actele acestuia fiind interpretate prin raportarea la acest concept cheie.
Astfel are loc procesul de răsturnare a imaginii. Acest proces desemnează schimbarea diametral
opusă a sensului şi semnificaţiei circumscrise reprezentării unui fapt, unui personaj, unei ţări,
unui fenomen, etc
Răsturnările de imagine pot fi bruşte, graduale sau lente, determinate de o acţiune umană
sau ca urmare a interpretării unor fapte. În seria răsturnărilor de imagine bruşte în reprezentarea
mass-media amintim episodul Nicolae Ceauşescu. Acesta, până la 22 decembrie 1989, apărea în
mass-media interne ca „fiul cel mai iubit al poporului roman”, iar după această dată era văzut
drept „sinistrul şi odiosul dictator”.
Referitor la răsturnarea de imagine determinată de acţiuni umane intenţionate, ilustrăm
modalitatea de acţiune în răsturnarea opiniei publice americane legate de participarea armatei
SUA la operaţiunea „Furtuna deşertului” împotriva Irakului, dezvăluire făcută de cotidianul „Le
Monde”. Acesta prezintă adevărul unei poveşti ce a zguduit America cu puţin înainte de
declanşarea operaţiunii. Povestea a fost amintită de 6 ori de preşedintele G.Bush în discursurile
sale, a fost menţionată în rapoartele lui şi a determinat convocarea unui forum internaţional sub
egida ONU în 1991. Când trupele irakiene au invadat Kuweitul în august 1990, soldaţii lui
Saddam Hussein au tăiat în maternităţi furtunurile de oxigen ce alimentau incubatoarele pentru
copii născuţi înainte de termen. Studenta kuweitiană Nayrah povesteşte cu ochii în lacrimi: „au
scos 22 de copii din incubatoarele spitalului Addan şi i-au lăsat să moară pe jos pe pardoseală”.
Comitetul Congresului American pentru Drepturile Omului prezidat de J. Porter şi telespectatorii
sunt profund impresionaţi de mărturiile acestei refugiate curajoase ce prefera, de teama
represaliilor, să păstreze anonimatul. La mijlocul anului 1990 când Irakul începuse să ameninţe
Kuweitul, majoritatea americanilor au demonstrat (potrivit sondajelor) total indiferenţă faţă de
soarta Kuweitului. Dar când, la 17 ianuarie 1991 începe eliberarea lui, sondajele indicau că 80-
90 % dintre americani susţineau intervenţia Statelor Unite în Irak. Această fantastică răsturnare a
opiniei publice este în mare parte opera unei mari agenţii de relaţii publice din SUA care se pare
că a primit 10 milioane de dolari pentru a prezenta în mod avantajos publicului american situaţia
Kuweitului. S-a dovedit însă că studenta Nayrah nu era o refugiată, ci fiica ambasadorului
kuweitian în SUA - Nasir Al-Sabah. Ea interpreta în faţa camerelor de luat vederi un rol bine pus
la punct cu reprezentanţii agenţiei americane.
Din toate aceste exemple putem concluziona, fără teama de a comite vreo eroare, că
această realitate artificială, creată prin distorsionarea informaţiilor difuzate de mass-media, face
parte din viaţa noastră de zi cu zi. Fie că vorbim de componenta „imagine” în cadrul unei
organizaţii sau instituţii, fie că vorbim de ea în cadrul războiului informaţional, trebuie să nu

95
uităm, nici măcar pentru o clipă, importanţa ei covârşitoare în formarea opiniei publice.

3. Războiul Bazat pe Reţea – concept al acţiunii militare moderne

Chiar dacă este un concept nou, Războiul Bazat pe Reţea (RBR) nu vine pe un loc gol.
Începuturile sale se află în ceea ce militarii numesc „sistemul nervos” al războiului şi al oricărui
sistem militar, adică în sistemul de comunicaţii sau în sistemul de transmisiuni. Sistemul de
transmisiuni, indiferent de epoca în care ne-am afla, de problemele conflictualităţii şi de
caracteristicile esenţiale sau detaliate ale spaţiului luptei, are cel puţin patru componente
esenţiale: informaţia; infrastructurile de comunicaţii; reţelele virtuale; sistemele de codificare.
Aceste patru componente alcătuiesc un întreg totdeauna dinamic, flexibil, complex şi în
permanentă funcţionare – sistemul de comunicaţii.
Aşadar, caracteristicile principale ale unui sistem militar de comunicaţii sunt următoarele:
fiabilitate maximă; rezistenţă deosebită la perturbaţii, în condiţiile unei redundanţe optime;
flexibilitate; adaptabilitate rapidă la condiţiile variabile şi incerte ale spaţiului luptei; coeficient
de integralitate (valori de la 0 la 1) foarte ridicat; coeficient maxim de securitate a
infrastructurilor, reţelelor, nodurilor de reţea şi a altor componente; maximă securitate a
informaţiei; capacitate foarte mare la transmisia în bandă largă; asigurarea informaţiei
(comunicării) în timp real.
Tehnologia de vârf şi tehnologia informaţiei permit, la ora actuală, realizarea aproape
maximă a tuturor acestor caracteristici, nu doar la nivelul unei structuri militare sau civil-militare
de acţiune (reacţie), ci la nivelul teatrelor de operaţii, al teatrelor de război şi chiar la dimensiune
globală.
Există şi alte sisteme de comunicaţii, în afară de cel militar. Sistemul militar de
comunicaţii se detaşează de celelalte printr-o serie de caracteristici care-l particularizează.
Progresele realizate în domeniul sistemelor de comunicaţii de toate tipurile şi din toate
domeniile de activitate, dar îndeosebi a celor militare, sunt foarte rapide, iar performanţele sunt
de-a dreptul uluitoare. Deocamdată, în acest domeniu al informaţiei şi comunicaţiilor şi în cel al
sistemelor de arme, care necesită cheltuieli semnificative , disproporţiile sunt imense.
Spre exemplu, cheltuielile militare ale SUA se ridică la 460 de miliarde de dolari, cele ale
unora dintre ţările dezvoltate ating cifre cuprinse între 30 şi 60 de miliarde de dolari, în timp ce
bugetele unor ţări în curs de dezvoltare sau aflate în perioada de tranziţie abia ating un miliard de
dolari. Aceste sisteme de comunicaţii şi de arme, bazate pe high-tech, IT şi nanotehnologie,
precum şi experienţa deosebită din economie şi, în principal, din mediul de afaceri, au permis şi
chiar au necesitat trecerea la un nou concept care permite decidenţilor politici să utilizeze, ca
mijloc de impunere a voinţei lor, războiul înalt tehnologizat, războiul bazat pe cunoaşterea
situaţiei în timp real, Războiul Bazat pe Reţea.
RBR sistematizează spaţiul luptei, în toate dimensiunile sale şi organizează în detaliu
sistemele şi procesele pe care le implică războiul, în general, şi teatrul de operaţii, în special.
RBR apropie nivelurile – tactic, operativ şi strategic – până aproape de contopire, această
apropiere asimptotică generând o nouă filosofie a spaţiului luptei ce impune o nouă fizionomie în
structurarea şi dimensionarea acestuia.
Esenţa acestui concept se bazează pe patru piloni de forţă şi de foarte mare stabilitate:
integralitatea; informaţia în timp real; securitatea de sistem; protecţia intrinsecă.
Acest concept impune existenţa în spaţiul luptei (în anumite limite, şi în afara acestuia) a
trei mari sisteme, toate integrate, cărora le corespund trei mari reţele (grile): sistemul I2SR,
căruia îi corespunde grila senzorilor; sistemul entităţilor de lovire (al platformelor de luptă),
căruia îi corespunde reţeaua platformelor de luptă; sistemul C4 (comandă, control, comunicaţii,
computer), căruia îi corespunde reţeaua centrală de conducere.
Aceste sisteme, prin intermediul reţelelor, deci al informaţiei, deciziei şi acţiunii,
integrează spaţiul luptei, făcând din el o entitate observată nonstop, supravegheată, monitorizată
şi modelată în sensul dorit de cel care deţine supremaţia tehnologică şi informaţională şi, în
consecinţă, iniţiativa strategică.

96
 De aici rezultă câteva concluzii care aduc noi elemente şi noi interogaţii asupra războiului
şi conflictului armat. Dintre acestea, printre cele mai semnificative considerăm că ar trebui să fie
situate şi următoarele:
1. Infodominarea asigură în întregime şi pentru un timp suficient şi dominarea strategică?
2. Infodominarea, sistemele C4 şi integrarea platformelor de luptă schimbă în mare măsură
filosofia şi fizionomia înfruntării şi introduc în teatru războiul (conflictul) disproporţionat. În
acest caz, disproporţia reprezintă noua armă a Occidentului pentru un nou tip de dominare (high-
tech şi IT) a lumii, sau se constituie doar într-o modalitate supertehnologizată de gestionare a
conflictualităţii, benefică pentru toată lumea? Este oare infodominarea un factotum?
3. Reacţiile la ofensiva high-tech şi IT sunt extrem de virulente şi extrem de diversificate.
Unele dintre ele se bazează chiar pe efectele high-tech şi IT, altele sunt pur şi simplu inovaţii
care aduc în teatrele conflictualităţii un concept cu semnificaţii şi implicaţii greu de înţeles, de
controlat şi, mai ales, de gestionat asimetria. High-tech-ul şi IT au generat, pe lângă simetria
tradiţională a confruntării din teatrele de război (de operaţii) – armată contra armată, divizie
contra divizie, tun contra tun etc.
– disimetria (non-simetria) – sistem de arme de înaltă precizie contra armelor tradiţionale,
neperformante, armatei dotate cu armament ultraperformant (aviaţie strategică, rachete de
croazieră, portavioane, submarine nucleare etc.) contra armatei dotate cu tunuri, tancuri, avioane
şi nave de război din generaţia celui de-al doilea război mondial şi asimetria. Asimetria
compensează disproporţionalitatea prin folosirea şi exploatarea la maximum a vulnerabilităţii
celuilalt.
3.1. Necesitatea şi tipologia modelului RBR
RBR este, fără îndoială, un produs al tehnologiei de vârf şi îndeosebi al tehnologiei
informaţiei. Acest concept a fost experimentat cu succes de către Statele Unite (care l-a şi creat
de altfel) în războiul din Afganistan şi în campania din Irak din martie-aprilie 2003, când armata
lui Saddam Hussein a fost pur şi simplu spulberată în doar câteva săptămâni.
Desfăşurarea ulterioară a evenimentelor, chiar dacă, la un moment dat, a fost introdusă în
teatrul de război din Irak şi Divizia 4 Infanterie, prima divizie din lume în întregime digitalizată,
n-a confirmat ipoteza atotputerniciei RBR, ci, dimpotrivă, a reliefat numeroase deficienţe ale
acestuia în ceea ce priveşte soluţionarea problemelor conflictualităţii asimetrice şi pe cele ale
acţiunilor şi operaţiilor post-conflict.
S-a crezut şi se mai crede că RBR este un fel de factotum, că un astfel de concept poate
rezolva totul, că poate fi aplicat în orice situaţie. În momentul de faţă, americanii se străduiesc,
prin institutele de cercetare, dar şi prin forţele şi resursele Pentagonului, să găsească cele mai
bune modalităţi de aplicare a acestui concept în acţiunile împotriva terorismului şi în războaiele
(conflictele) de joasă intensitate. Desigur, RBR nu şi-a epuizat configuraţiile şi implicaţiile. El se
află doar la început şi oricât de mult s-ar fi condensat timpul, este, totuşi, necesar un interval de
timp pentru clarificări, experimentări, confirmări, dar RBR – concept de foarte mare deschidere
– are posibilităţi foarte mari pentru a se implica în actualele şi viitoarele procese de gestionare a
crizelor şi conflictelor armate.
Implicarea RBR în gestionarea conflictualităţii de la început de secol poate fi de trei tipuri:
directă; indirectă; mascată.
Implicarea directă constă în acţiunile şi operaţiile efective, concrete, punctuale sau de
anvergură pe care SUA, UE, Alianţa Nord-Atlantică, precum şi fiecare stat care a adoptat un
astfel de concept le desfăşoară pentru soluţionarea diferitelor conflicte. Aceste acţiuni şi operaţii
pot fi: de alianţă; de coaliţie; de parteneriat; ca urmare a unor relaţii bilaterale; de circumstanţă.
Implicarea indirectă constă în efectul de reţea care se extinde şi cuprinde din ce în ce mai
multe ţări, regiuni şi mai ales, zone de falie strategică. Se doreşte ca un astfel de efect să fie
deopotrivă asigurător, dar şi disuasiv.
Acest efect există de mai multă vreme. El se numeşte efect de reţea şi se manifestă pe cel
puţin două direcţii: toate ţările intenţionează ca, într-o formă sau alta, să se doteze cu mijloace
care să le permită să facă faţă noilor provocări şi chiar să se folosească de acest efect de reţea; în

97
unele ţări există preocupări fie pentru găsirea unui antidot (asimetric) la un astfel de efect, fie
pentru a-l multiplica şi canaliza într-un alt sens decât cel dorit.
Implicarea mascată presupune întotdeauna un terţ. De regulă, terţii efectului de reţea sunt,
în mod paradoxal, chiar cei care se află la originea acestui efect – producătorii şi comercianţii de
software, hackerii şi informaticienii. Ei sunt, de altfel, şi marii beneficiari ai războaielor din
ciberspaţiu, întrucât chiar ei îl produc.
RBR nu este doar un model teoretic al războiului informatizat şi înalt tehnologizat, ci este
şi un concept experimentat, pus în aplicare şi legitimat. RBR este, altfel spus, un război
demonstrat, adică un tip de război care a fost deja dus de către SUA asupra Iracului în 2003. Dar
el n-a fost experimentat decât pentru un anumit tip de confruntare militară: armată contra
armată. Există încă numeroase alte tipuri de confruntări armate, de crize şi conflicte care, se
speră, pot fi soluţionate mult mai eficient dacă se face apel la conceptul RBR.
Printre cele mai frecvente argumente în favoarea modulării RBR ar putea fi situate şi
următoarele:
- „multiplicarea” războiului; omniprezenţa conflictelor şi crizelor armate; dezvoltarea şi
multiplicarea sistemului de arme, inclusiv a celor climatice şi geofizice; dezvoltarea şi
diversificarea cercetărilor în domeniul armelor non-letale, climatice şi geofizice; investigarea şi
analiza modului în care aceste arme sunt folosite în diferite medii (cosmos, ionosferă, zona
subterană, mediul oceanic etc.); dezvoltarea fără precedent a ameninţărilor asimetrice, îndeosebi
a celor teroriste;
- internaţionalizarea operaţiilor, îndeosebi a celor preventive sau post-conflict; creşterea
rolului organizaţiilor şi organismelor internaţionale, mai ales al NATO şi UE, dar şi al
numeroaselor organizaţii şi parteneriate regionale.
Modelul RBR pare, la o primă vedere, un nonsens, întrucât acest concept este unul de tip
integrat, iar formarea de module ar putea să însemne fragmentarea unui întreg care nu poate
funcţiona decât ca întreg.
Acest lucru este perfect adevărat şi se aplică, fără îndoială, conceptului la care ne referim.
Dar RBR s-a dovedit a fi, în unele situaţii (crize complexe, gherilă, combaterea terorismului
etc.), mai puţin eficient sau chiar ineficient. Una dintre cauzele posibile ale acestei ineficienţe ar
putea fi şi incapacitatea întregului de a se fracţiona operativ, în funcţie de situaţie, pentru a
răspunde prompt şi eficient unor provocări.
„Ieşirea” războiului, ca fenomen politic şi social, din spaţiul luptei armate şi invadarea
spaţiului economic, informaţional şi geofizic, concomitent cu multiplicarea crizelor şi
conflictelor armate, pericole şi ameninţări care n-au fost prevăzute şi, de aceea, nu intră în grila
de soluţii şi de proceduri iniţiale.
Forţele şi mijloacele care acţionează în cadrul acestui concept, în filosofia şi fizionomia
RBR, trebuie să aibă calitatea şi capacitatea de a se modula preemptiv, dar şi instantaneu, în
funcţie de cerinţele efective ale situaţiei tactice şi strategice.
Fiecare dintre forţele şi mijloacele care echipează cele trei mari reţele trebuie să răspundă
cu promptitudine cerinţei de modulare. Putem avea, în acest fel, diferite tipuri de module:
A. În rândul forţelor şi mijloacelor care echipează reţelele şi grilele I2SR: module de
informaţii; module intelligence; module de supraveghere; module de observare; module de
recunoaştere; module mixte; module complexe.
B. În rândul comandamentelor care echipează reţelele centrale de conducere C4 pot fi
organizate: module pe tipuri de comenzi şi de controale; module pentru sistemele de comunicaţii;
module pentru conducerea acţiunii (reacţiei) în diferite situaţii etc.
C. În sistemul platformelor de luptă (al unităţilor de lovire) pot fi organizate module
(sau sisteme de modulare şi auto-modulare), în funcţie de misiuni, de acţiuni şi de reacţii
(previzibile sau nu) într-o gamă foarte largă: module aeriene; module navale; module terestre;
module aeroterestre, aeronavale, aero-terestre-navale etc.; module de acţiune (reacţie) strategică
formate din forţe şi mijloace strategice (rachete, portavioane, aviaţie strategică, submarine etc.);
module tactice etc.

98
 3.2. Dinamica RBR în ansamblul conflictualităţii începutului de secol
Războiul Bazat pe Reţea nu este numai o nouă categorie de război, ci şi un alt mod de a
duce războiul. După evenimentele tragice de la 11 septembrie 2001, Statele Unite au lovit cu
fermitate reţelele Al-Qaida din Afganistan şi infrastructurile respective. Modul de acţiune a fost
unul cu totul special. Mici unităţi ale forţelor speciale americane, infiltrate pe tot teritoriul afgan
indicau precis obiectivele care trebuiau lovite de către bombardiere. În afara aparaturii sofisticate
care a contribuit la realizarea rapidă a supremaţiei strategice, în timpul războiului declanşat de
SUA împotriva terorismului – primul război de acest gen din istoria omenirii – a fost folosită cu
succes o doctrină militară recentă, denumită swarming şi pusă la punct de John Arquilla,
profesor la Colegiul Naval Postuniversitar din Monterrey, California şi David Ronfeldt,
cercetător la Rand Corporation în Los Angeles.
Această doctrină rezultă, aşa cum apreciază John Arquilla, din „două tendinţe care s-au
dezvoltat timp de aproape un secol: creşterea capacităţii de distrugere a grupurilor mici şi
precizia din ce în ce mai mare a armamentului”.
Aceste două elemente permit, pe de o parte, descoperirea şi lovirea de la distanţă, non-
contact, a inamicului şi, pe de altă parte, lovirea precisă şi a componentelor dispozitivului
acestuia, oriunde s-ar afla.
O astfel de doctrină, posibil a fi aplicată în condiţiile RBR, nu permite ca toate mijloacele
să fie performante. Bombardierele B-52 folosite în lovirea talibanilor au o vârstă de cel puţin
două ori mai mare decât a piloţilor lor. Totuşi ele au fost deosebit de eficiente în toamna anului
2001 în lovirea infrastructurilor teroriste din Afganistan, datorită următorilor factori: sistemele
I2SR, care asigură o informaţie utilă. Războiul împotriva terorismului este un război declanşat
împotriva unui fenomen, un război continuu, fără teatre de operaţii şi cu teatre de operaţii
flexibile, răspândite pe tot globul.
Secolul al XXI-lea se anunţă a fi generator de mari mutaţii în toate domeniile, inclusiv în
arta militară a prezentului şi, mai ales, a viitorului. Primul semnal al acestei mari schimbări îl
reprezintă conceptul denumit Revoluţia în Afaceri Militare (RMA). Acest concept a apărut în
1996 în Statele Unite ale Americii şi, pe baza lui, au fost elaborate şi dezvoltate programele de
modernizare a Forţelor Armate ale Statelor Unite.
Războiul Bazat pe Reţea este un concept care are ca bază RMA. Acest concept stă, de
altfel, şi la baza programelor de modernizare a Forţelor Armate Americane.
RBR este, deci, războiul specific societăţii informaţionale. Se profilează ca o nouă eră a
războiului, ca un nou tip de război. Alte caracteristici ale acestui tip de război pot fi următoarele:
se bazează pe circulaţia informaţiei în timp real; se înscrie în filosofia determinismului dinamic,
a sistemelor dinamice complexe; este modelat de ecuaţii nelineare din teoria haosului; îşi extrage
mijloacele şi modelele din economia performantă; este posibil datorită proliferării sistemelor de
arme inteligente, a sistemelor de informaţii şi comunicaţii bazate pe reţele; instrumentele
războiului sunt din ce în ce mai mult produse ale economiei de piaţă.
Schimbările fundamentale ale societăţii americane, înalta tehnologie (high-tech) şi
revoluţionarea tehnologiei informaţiei, precum şi predominanţa reţelei se află la originea acestui
nou mod de a concepe şi duce războiul. Aceste schimbări sunt conexate conceptului RBR prin
trei teme majore:
1. Metamorfoza modului de a concepe şi desfăşura războiul, pornind de la posibilitatea
conexării şi integrării teatrului de război prin contopirea a trei dimensiuni majore, până atunci
ierarhice şi profund stratificate: comandamentul central, care, din acest moment, devine o reţea
C4 (Comandă, Control, Comunicaţii, Computer); reţeaua senzorilor şi a sistemelor de informaţii
I2SR (Informaţii, Intelligence, Supraveghere, Recunoaştere); reţeaua executanţilor care, în cadrul
noului concept strategic, devine o reţea ce integrează toate mijloacele de luptă, toate bazele de
date şi toate componentele acţionale ale spaţiului tactic.
2. Diferenţa între viziunea (acţiunea) independentă şi cea specifică unui sistem dinamic
complex care se adaptează fără întrerupere mediului;

99
 3. Importanţa opţiunilor strategice pentru adaptare şi chiar pentru supravieţuire în astfel de
sisteme schimbătoare.
Aceste teme au schimbat profund modul de abordare şi de înţelegere a problemelor actuale
ale confruntării armate şi vor continua să metamorfozeze maniera în care vor fi conduse acţiunile
adesea violente ale militarilor. Evident, nu se schimbă principiile războiului enunţate de
Clausewitz, însă acestea se nuanţează şi se constată din ce în ce mai mult că naţiunile fac astăzi
război cam în acelaşi mod în care produc bogăţie, adică războiul devine din ce în ce mai mult o
afacere.
Principiul RBR (reţea centrală, reţea informaţională şi reţea a platformelor de luptă) îşi are
modelul în filozofia economiei dinamice şi concurenţiale. Noua dinamică a concurenţei, la
începutul erei informaţionale, se defineşte pe investiţii, informaţie în timp real şi tehnologie de
vârf.
Tehnologia informaţiei (IT) se centrează pe fiecare dintre aceste determinări, ca un sistem
de sisteme. Sectorul tehnologiei informaţiei ocupa, în 1996, doar 3% din economia americană,
dar a reprezentat 33% din creşterea economică.
Economia de tip „A“ este caracterizată prin masivitate, stabilitate, echilibru de piaţă şi
retururi descrescătoare în ceea ce priveşte investiţiile. Ea este specifică epocii industrializării şi a
fost modelată de determinismul mecanicist.
Economia de tip „B“ este mai redusă ca arie, mai flexibilă, dar se caracterizează prin
creşteri extraordinare şi capacitate de a genera bogăţie, absenţa echilibrului de piaţă şi retururi
crescătoare asupra investiţiilor. Ea este modelată de determinismul dinamic complex, având ca
suport înalta tehnologie a informaţiei.
„Războiul Bazat pe Reţea se află în miezul proiectelor de a asigura dominaţia militară.
Obiectivul este ca informaţia să devină principalul instrument care să permită Statelor Unite să
răspundă la orice fel de ameninţări şi să înfrângă orice provocare militară pe oricare teatru din
lumea întreagă.“
Aşadar, Războiul Bazat pe Reţea (RBR) este un război modern în care se folosesc sistemele
C4 organizate într-o reţea centrală de comandă-control, o reţea I2SR, care asigură informaţia
în timp real, conexarea sistemelor de culegere şi prelucrare a datelor şi altor elemente, precum
şi sistemele de observare, supraveghere şi recunoaştere, şi o reţea a platformelor de luptă, care
folosesc tehnologia informaţiei, sisteme de armamente performante şi capabilităţi tehnice
deosebite.
RBR este materializarea noii revoluţii în domeniul militar (RMA), se fundamentează pe
integrarea în reţele reale şi virtuale a sistemelor (senzorilor, structurilor şi altor elemente) de
culegere şi prelucrare a informaţiei, a celor de comandă-control şi a sistemelor de arme
(platformelor de luptă, adică unităţilor luptătoare) şi asigură accelerarea ciclului de conducere,
astfel încât decalajul între informaţie şi lovire să fie redus la maxim, acţiunea (reacţia) devenind
aproape instantanee.
Până la momentul Praga 2002, doctrina operativă şi tactică a NATO, în articulaţia sa
spaţială (deep/close/rear operations) şi temporală (planificare secvenţială), decurgea din
conceptul Bătălia aeroterestră introdus de Forţele Armate ale SUA în 1982 şi conceput ca
perspectivă a unui război convenţional în Europa. Această doctrină, care s-a constituit într-un fel
de avangardă a ceea ce mai târziu se va numi operaţie întrunită (Joint) sau integrată, s-a aplicat
parţial în războiul din Golf din ianuarie 1991.
Această viziune a unei confruntări simetrice nu mai este însă de actualitate. Încă în 1994,
publicarea de către TRADOC american a broşurii 525-5 „Forţa XXI Operaţii” (Force XXI
Operations) viza digitalizarea completă a unităţilor grele ale Forţelor Terestre americane
(U.S.Army). S-a început cu Divizia 4 Infanterie, iar în 1997 s-au făcut primele experimente în
teren (Army Warfighting Experiment), cu cele dintâi versiuni ale sistemelor de comandament şi
control digital.
Pentru aceasta, Divizia 4 Infanterie a primit un mare număr de aparate şi echipamente
digitale pentru a le grefa pe vehiculele de luptă tradiţionale şi a le testa la instrucţie şi în aplicaţii.

100
Această aparatură consta în primul rând în ordinatoare. Au apărut, la vremea aceea, şi destule
critici, pentru că o astfel de infuzie de ordinatoare la o divizie care numără 30.000 de oameni
implica şi multiple riscuri. Nu s-a renunţat însă la acest proiect, eficacitatea lui fiind demonstrată
cu prisosinţă la exerciţiul DCX, prin care s-a consacrat proiectul „Forţa XXI”.
Fără o astfel de digitalizare nu ar fi fost posibil conceptul Network Centric Warfare
(NCW). Configuraţia formaţiunilor grele ale „Forţei XXI“ se aprecia (cel puţin până la războiul
din martie – aprilie 2003 dus împotriva regimului politic dictatorial din Irak) ca fiind o forţă
moştenită (legacy force).
În 2010 ea va fi înlocuită cu o forţă interimară (interim force), pe roţi, iar în 2020 se va
realiza un sistem de luptă pentru viitor (Future Combat System).
În aprilie 2001, la National Training Center (NTC) de la Fort Irwin, s-au derulat exerciţiile
„Division Capstone – DCX”, pe o suprafaţă de 174.000 de hectare, în deşertul Mojave. Au fost
angajate două brigăzi de luptă (Brigada Combat Team) ale Diviziei 4 Infanterie, începând cu
Brigada 2 Infanterie, Bg. 4 Art., precum şi Regimentul 11 Cavalerie blindată, ca adversar
(OpFor) sub denumirea de Divizia 60 Motorizată de Gardă. Timp de patru zile OpFor a atacat,
cinci zile au atacat brigăzile digitale, iar ultimele cinci zile au fost rezervate tragerilor cu muniţii
reale.
La început OpFor a atacat, în rol de unităţi blindate şi mecanizate tradiţionale, formaţiunile
de luptă complet digitalizate, dotate cu material ultramodern abia intrat în înzestrare. Deşi
cunoşteau foarte bine terenul, întrucât aici s-au antrenat tot anul, unităţile OpFor au suferit
pierderi grele. S-au constatat astfel toate avantajele digitalizării, acestea deschizând, de fapt, o
nouă eră în arta războiului.
Exerciţiul DCX a angajat 7.432 soldaţi, tancuri, maşini de luptă ale infanteriei, vehicule de
depanare grele, poduri pe tanc, radare antiaeriene etc. Nu această tehnică (în general, veche, din
generaţia anilor ’70) a constituit esenţialul, ci infuzia de aparatură a ceea ce se numeşte Army
Battle Comand System (ABCS), constând în: sistemul de comandament tactic Force XXI Battle
Brigade and Below (FBCB2) şi sistemul de poziţionare Maneuver Control System (MCS),
ambele, atunci, în curs de dezvoltare (ele au fost, ulterior, folosite în Golf); dispozitive de
fuziune a informaţiilor All Source Analysis System (ASAS); sisteme de conducere a focului
indirect Advanced Field Artillery Tactical Data System (AFATDS); sisteme logistice Combat
Service Support Control System (CSSS); sisteme de apărare antiaeriană Air and Missile Defense
Workstation (AMDW).
Avioanele JSTARS au transmis imagini reale. Un tanc Abrams cu astfel de echipamente a
detectat adversarul la 8 km şi a distrus 15 ţinte, înainte de a fi el însuşi lovit. JSTARS a detectat,
la 40 de kilometri, un contraatac al unui batalion întărit cu 50 vehicule blindate. Cinci minute
mai târziu, un avion fără pilot Hunter a identificat şi el coloana. Informaţia a fost transmisă prin
reţea şi, în mai puţin de un minut, gruparea de contraatac a fost nimicită. Elementul central al
digitalizării a fost instalat pe aproape 1.000 de platforme, îndeosebi pe tancurile Abrams şi pe ma
şina de luptă a infanteriei Humvee.
Folosindu-se procesoare puternice, sistemul logic al lui FBCB2 permite în permanenţă o
imagine a situaţiei care furnizează trei informaţii esenţiale: amplasarea proprie; amplasamentul
forţelor amice şi amplasamentul forţelor adverse. În acelaşi timp, FBCB2 permite să se comunice
membrilor reţelei, în timp real, informaţii despre adversar, oferind posibilitatea comandanţilor să
dea noi ordine, printr-un curier electronic, însoţite de un element grafic ce indică noile obiective.
Datorită integrării lor în reţele, aceste sisteme digitale, fără de care nu poate fi conceput un
război (luptă armată) bazat pe reţea asigură: superioritatea informaţională (information
dominance) şi cunoaşterea acesteia, datorită circulaţiei transversale a informaţiei şi redundanţei
reţelelor (care le asigură stabilitatea), ceea ce permite accelerarea ciclului decizional (agilitatea);
extensia cadrului operaţiilor (prin trecerea de la un câmp de luptă segmentat – deep/close/rear –
şi simetric la un spaţiu mai vast, nelinear şi asimetric, pe toată adâncimea pe care trebuie duse
operaţiile decisive şi precise (detalierea); trecerea de la predominanţa focului direct la o
adiţionare a focului direct şi a celui indirect care să permită reducerea numărului de platforme,

101
concomitent cu creşterea eficacităţii comune a acestora şi mobilitatea (capacitatea de
desfăşurare); fluxul constant de informaţii în domeniul logisticii care să permită o susţinere
directă bazată pe distribuirea precisă (după nevoi, în sectoarele de angajare (anduranţa).
Totuşi, chiar în timpul exerciţiului la care ne referim, o subunitate pe jos a OpFor a atacat
prin surprindere Punctul de Comandă şi a distrus întregul sistem digital al brigăzii, de unde
rezultă că Războiul Bazat pe Reţea, cu toate performanţele sale, are încă destule vulnerabilităţi.
Ceea ce s-a întâmplat în Poligonul de la Fort Irwin, în 2001, avea să fie confirmat, după 2003, în
teatrele de operaţii din Irak şi din Afganistan, unde pierderile americane au fost şi sunt şi în
continuare mult mai mari decât cele din timpul războiului.
Avantajele Războiului Bazat pe Reţea sunt numeroase, dar, aşa cum s-a subliniat în foarte
multe analize ale noului concept RBR (element esenţia al RMA), se află abia la început de drum.
Deocamdată, o singură armată din lume l-a experimentat la aplicaţiile desfăşurate în ultimii ani şi
l-a aplicat cu succes în războiul din Golf din martie-aprilie 2003 împotriva unor forţe armate
clasice, nedotate cu astfel de sisteme.
Acest concept nu a mai avut însă acelaşi efect în anii următori, în timpul războiului de
gherilă declanşat atât în Irak, cât şi în Afganistan.

3.3. Mutaţii şi transformări produse în tipologia operaţiilor militare

actuale şi viitoare
Operaţiile militare sunt, în linii mari, cam aceleaşi de la începuturile războaielor şi până
azi. S-au schimbat doar forţele, mijloacele şi acţiunile din cadrul acestor operaţii. Aceste
schimbări sunt cauzate, pe de o parte de revoluţionarea aproape continuă a mijloacelor de luptă
şi, pe această bază, a conceptelor strategice de ducere a războiului, ca mijloc al politicii, şi, pe de
altă parte, de metamorfozarea intereselor politice şi, ca atare, a motivaţiei războiului în plan
politic.
În momentul de faţă, omenirea se află în preajma sau chiar în interiorul unui nou prag
critic: pragul informaţional, pragul infodominării, cel al trecerii de la configurarea războiului şi,
ca atare, a operaţiilor militare bazate pe experienţa dobândită în ultimul mare război cald, care a
fost cel de-al doilea Război Mondial, la un nou tip de război, bazat pe informaţie în timp real, pe
infodominare, potrivit unor noi cerinţe rezultate din încheierea Războiului Rece, din explozia
informaţională şi din închegarea rapidă şi haotică a noului mediu strategic.
Operaţiile militare specifice războiului sunt înţelese ca sisteme de acţiuni de mare
amploare în teatre, adică în spaţiul luptei, care presupun angajare violentă, armată contra armată,
scopul lor fiind derivat din războiul de tip clausewitzian, adică distrugerea adversarului sau
obligarea lui să capituleze.
Operaţiile militare din conflictele şi războaiele recente (războaiele din Balcanii de Vest,
din Angola, din Somalia, din Afganistan, dintre Iran şi Irak, dintre Israel şi o parte din ţările
arabe etc., deşi au îmbrăcat forme diversificate, de la operaţii ofensive sau defensive de mare
amploare, la acţiuni specifice gherilei (acţiunile Armatei de Eliberare din Kosovo în 1998), de la
operaţii speciale (opspec) la operaţii psihologice (psyops), nu au infirmat modelul de operaţii
creat de primul şi de cel de-al doilea Război Mondial.
Lucrări de strategie apărute în Statele Unite, în Franţa, în Rusia, ca şi numeroasele lecţii
învăţate nu au infirmat conceptul de operaţii consolidat de-a lungul întregii istorii a războiului, ci
doar au reliefat noile tendinţe. Noţiunile de război disproporţionat, de război de joasă intensitate,
de intensitate medie şi de mare intensitate, de război terorist şi, respectiv, de război împotriva
terorismului impun însă o anumită reconfigurare a operaţiilor militare şi dotarea lor cu o
componentă civilă foarte accentuată, devenind astfel operaţii civil-militare, precum şi cu o
componentă geofizică accentuată, fiind astfel şi mai strâns legate de spaţiul geofizic. Cu alte
cuvinte, avem de a face cu o extensie a conceptului de operaţii militare pe cel puţin trei noi
coordonate: spaţiul reţelei – operaţii bazate pe reţea; spaţiul civil-militar – operaţii civil-militare;
spaţiul cosmic geofizic – operaţii bazate pe efecte cosmo-geofizice.

102
 Este însă foarte posibil ca noile reconfigurări să aducă şi noi mutaţii, de mare importanţă,
în domeniul operaţiilor militare. Aceste tipuri de războaie cer altfel de operaţii militare, mai
exact, operaţii militare extrem de dinamice, adică operaţii militare dinamic complexe. Iar noile
tipuri de operaţii sunt diferite esenţialmente de cele efectuate în războaiele secolului al XX-lea,
prin aria de cuprindere, rapiditatea desfăşurării acţiunilor tactice, combinarea efectelor strategice
cu cele tactice şi cu cele operative etc.
Operaţiile militare sunt acţiuni complexe şi de mare amploare, planificate detaliat şi
desfăşurate pe spaţii mari, într-un anumit interval de timp şi, de regulă, în mod continuu, dar cu
etape distincte, prin care se urmăreşte realizarea unuia sau mai multor obiective de nivel operativ
sau strategic. Ele se duc de eşaloane mari (dar nu atât de mari ca în războiul clasic, baza
rămânând Corpul de Armată), de regulă, interarme sau intercategorii de forţe, cuprind acţiuni
întrunite sau chiar integrate, desfăşurate, de regulă, în toate mediile, sunt conduse unitar şi, în
acelaşi timp, flexibil, de către comandamente operaţionale specializate.
O armată trebuie să fie capabilă să ducă toată gama de operaţii cerute de confruntările
militare actuale şi viitoare.
Operaţiile militare nu se desfăşoară linear, ci dinamic şi complex, şi pot avea evoluţii
variabile, schimbări bruşte, unele chiar imprevizibile, ceea ce le face dificile şi, adesea, cu grad
destul de mare de risc.
Există câteva tipuri mari de operaţii militare: operaţii care presupun confruntări armate
violente, într-un teatru de război de diferite intensităţi, în cadrul apărării naţionale sau în cel al
apărării colective, cu angajarea unui volum însemnat de forţe, mijloace şi resurse, pe durate mari
şi cu riscuri majore; operaţii cu caracter preventiv, preemptiv; operaţii în cadrul demonstraţiei de
forţă; operaţii post-război sau post-conflict; operaţii în cadrul misiunilor de stabilitate.
Unele dintre aceste operaţii au o componentă civilă semnificativă atât în ceea ce priveşte
structura de forţe, cât şi în ceea ce priveşte luarea deciziei şi conducerea propriu-zisă.
Dezvoltarea fără precedent a reţelelor contribuie la extinderea conceptului de operaţie, la
scurtarea duratei acţiunilor propriu-zise şi, evident, la creşterea considerabilă a efectelor. Pe de
altă parte, perioada post-conflict poate să crească foarte mult, deoarece resursele (şi sursele care
le generează), indiferent de natura lor, nu se epuizează.
În „Strategia de transformare a Armatei României” se arată că „operaţiile viitoare vor fi
mult mai complexe, dinamice şi multidimensionale. Pe aceste dimensiuni, operaţiile militare vor
trebui să constituie un răspuns oportun şi eficient la adresa ameninţărilor şi provocărilor ce pot
afecta securitatea.”
Operaţiile din cel de-al doilea Război Mondial au fost operaţii specifice determinismului
mecanicist, în care s-a aplicat foarte bine teoria jocurilor strategice cu sumă nulă, potrivit căreia,
când unul pierde, celălalt câştigă. În aceste tipuri de operaţii, să le spunem determinist-
mecaniciste, contează foarte mult victoria sau înfrângerea. Aceste operaţii erau modelate de
principiul tertium non datur, chiar dacă foarte multe dintre ele se încheiau indecis şi, oricum, se
ştie foarte bine că războaiele n-au rezolvat complet problemele pentru care au fost declanşate, ci
doar au creat un sistem de realităţi şi de presiuni folosite ulterior de factorul politic în
reglementarea crizei respective.
Operaţiile din viitoarele războaie vor fi, în principiu, operaţii bazate pe efecte, modelate de
un determinism dinamic complex şi de principiul probabilităţilor condiţionate, care generează
un lanţ de dependenţe de variaţia condiţiilor, inclusiv a condiţiilor iniţiale. Specificul acestui tip
de operaţii este acela că, deşi ele sunt planificate în mod riguros, cu scopuri şi obiective foarte
clare, care se urmăresc pas cu pas, rezultatele aşteptate nu se rezumă la obţinerea victoriei sau la
înfrângere, ci vizează un evantai dinamic foarte larg şi foarte complex de efecte, unele benefice,
previzibile, altele greu previzibile sau chiar imprevizibile, dar posibile: operaţii de descurajare
sau de limitare (localizare, îngrădire, interzicere) a conflictului armat; operaţii de impunere a
voinţei comunităţii internaţionale; operaţii de răspuns la crize şi conflicte; operaţii
informaţionale; operaţii speciale; operaţii aeriene; operaţii terestre; operaţii navale; operaţii aero-
navale, aero-terestre sau aero-navalo-terestre; operaţii antiteroriste; operaţii contrateroriste;

103
operaţii cosmice; operaţii geofizice; operaţii cibernetice; operaţii mediatice; operaţii psihologice;
operaţii combinate; operaţii întrunite; operaţii integrate.
Toate aceste tipuri de operaţii se caracterizează prin: complexitate; flexibilitate;
multilateralism; intensitate diferită. Unele vor continua să caracterizeze războiul frontalier, altele
vor fi declanşate, sub mandat ONU, pentru gestionarea crizelor şi conflictelor, stabilizarea
zonelor tensionate şi menţinerea sau impunerea păcii.
În condiţiile în care vulnerabilităţile statelor şi grupurilor de state cresc, iar ameninţările
asimetrice sporesc, conflictualitatea se diversifică, devine o conflictualitate în reţea şi de reţea,
iar acţiunile sau reacţiile violente cu greu mai pot fi controlate. În general, statele sau coaliţiile
de state se feresc să declare război, apelând fie la strategia faptului împlinit, fie la numeroase alte
strategii care fac războiul extrem de confuz şi de greu de controlat. Această flexibilitate din
spaţiul conflictualităţii, care bulversează războiul şi fragmentează starea de pace, va îngreuna din
ce în ce mai mult separarea operaţiilor specifice războiului de cele post-război. Nu se va putea
stabili cu exactitate când încetează războiul şi când încep operaţiile de lichidare a urmărilor
războiului, de refacere, reabilitare şi stabilitate.
Reţeaua va constitui, practic, un liant nu numai între diferitele elemente, structuri şi acţiuni
care definesc şi caracterizează spaţiul de confruntare, spaţiul luptei şi pe cel al zonelor
neangajate, între eşaloane, grile, platforme de luptă etc., ci şi între diferitele tipuri de operaţii. Ea
va face din ce în ce mai mult posibilă operaţiile flexibile, operaţiile bazate pe efecte.

4. Operaţii Bazate pe efecte

4.1. Efectul de reţea şi influenţa lui asupra operaţiilor militare moderne

Sistemele şi procesele, cu toate determinările, cauzele şi efectele care le însoţesc, le
definesc şi le generează, sunt interdependente. Pe măsură ce societatea omenească evoluează
informaţional, tehnologic şi social, complexităţile se multiplică, iar interdependenţele sporesc.
Într-un fel, entropia acestor sisteme şi procese creşte, pentru că şi nedeterminările cresc –
totdeauna, în cadrul sistemelor şi proceselor haotice, indeterminările sunt mari, tind către limita
maximă, iar fenomenele se multiplică şi se complică.
În etapa globalizării (care înseamnă, în primul rând, globalizare a informaţiei, prin
amplificarea şi multiplicarea reţelei, apariţia reţelelor de reţele şi a unor mulţimi de microreţele),
indeterminările nu se diminuează, ci, dimpotrivă, cresc, de unde rezultă că şi entropia creşte
(informaţia fiind nedeterminare înlăturată), iar dinamismul şi complexitatea sistemelor şi
proceselor se amplifică.
Noua epocă deschisă după spargerea bipolarităţii se caracterizează, între altele, prin
realităţi şi efecte contradictorii, chiar conflictuale, cu schimbări bruşte şi evoluţii nelineare şi
imprevizibile. Reţeaua oferă posibilitatea circulaţiei rapide a datelor şi informaţiilor, dar acest
lucru nu este totdeauna benefic. Cu regret, reţeaua este un suport din ce în ce mai stabil şi mai
extins, foarte eficient nu numai pentru informaţie, ci şi pentru dezinformare, pentru tot felul de
date şi chiar de informaţii care îl pot intoxica nu doar pe un neavizat, ci chiar şi pe un specialist
în domeniul informaţiilor.
Odată cu dezvoltarea reţelelor, au apărut, au evoluat, s-au complicat şi multiplicat fel de fel
de abilităţi, de la cele care ţin de constituirea şi gestionarea reţelelor, până la cele care urmăresc
vulnerabilizarea acestora sau folosirea lor în diverse scopuri. Reţelele nu sunt selective, ci
constituie doar un suport, inclusiv pentru operaţiile militare. Oricine, cu o minimă pregătire în
ceea ce priveşte folosirea unui calculator, construirea unui site, introducerea unor date, obţinerea
unui cont şi a unei parole, dar chiar şi fără acestea, poate intra în reţea şi beneficia de ceea ce
oferă aceasta. În aceste condiţii, operaţiile militare bazate pe reţele pot fi serios perturbate, chiar
dacă beneficiază de bandă lărgită şi de sisteme complexe de protecţie.
Se amplifică semnificativ interacţiunile şi se induce, în tot spectrul operaţiilor, indiferent
de natura şi structura lor, un efect special, care influenţează semnificativ dinamica tuturor
sistemelor şi proceselor ce definesc o operaţie – efectul de reţea.

104
 Efectul de reţea exprimă accelerarea circulaţiei informaţiei şi amplificarea explozivă a
fluxului informaţional. În acelaşi timp, acest efect este o expresie a facilitării actului comunicării,
dar şi al capacităţii reţelelor de a asimila, de a multiplica, de a influenţa, de a schimba filozofia
relaţiilor sociale, adică viaţa oamenilor şi a entităţilor omeneşti, de a descoperi, a acapara, a
extinde, şi, în acelaşi timp, a ascunde şi a vulnerabiliza. Efectul de reţea creează şi degajă energii
uriaşe, dar şi distrugeri. Siguranţa sistemelor şi proceselor angajate în operaţie sporeşte într-un
sens şi se degradează în altul.
Puterea reţelei este imensă. Ea creşte pe măsură ce reţeaua se extinde, fiind direct
proporţională cu numărul de noduri. Cu alte cuvinte, cu cât o reţea are mai multe noduri, cu atât
este mai stabilă, mai puternică şi mai sigură. Chiar dacă redundanţa creşte, o dată cu ea cresc şi
siguranţa şi stabilitatea. Spre exemplu, reţelele de transmisiuni din cadrul sistemelor C4 ce
asigură conducerea operaţiei, funcţionează şi în cazul în care o mare parte dintre noduri sunt
distruse. Rutarea se face în mod automat. Informaţia este automat dirijată pe canalele neafectate,
astfel încât ea să ajungă rapid la destinaţie. Evident, în aceste cazuri puterea reţelei scade, aşa
cum scade şi capacitatea ei, dar ea, totuşi, funcţionează.
Efectul de reţea este generat, pe de o parte, de puterea reţelei şi, pe de altă parte, de aria de
cuprindere a reţelei, de capacitatea ei de a asimila rapid orice element, de a modela mediul zonei
de operaţii în care se acţionează şi de a se adapta la condiţiile specifice acestei zone.
Comportamentul reţelei în raport cu mediul în care se dezvoltă este unul de asimilare a acestui
mediu şi de acomodare la condiţiile lui, transformându-l. În acest sens, reţeaua distruge şi
înlocuieşte, cu alte cuvinte, reţeaua creează o altă realitate a zonei de operaţii, o orizontalizează,
fiind deosebită de ceea ce există.
Este o realitate de reţea, o realitate virtuală, în care dependenţa, interdependenţa şi
securitatea devin reguli stricte de funcţionare. Pentru a funcţiona, reţeaua trebuie să fie stabilizată
şi securizată. Dar o reţea nu poate fi niciodată securizată complet. Totdeauna vor exista
vulnerabilităţi generate de funcţionarea reţelei, de raporturile ei cu mediul sau cu alte reţele, de
variaţia condiţiilor concrete. Aceste vulnerabilităţi vor fi exploatate de alte reţele adverse, de
reţelele inamice, ca şi de inamicii reţelei şi de toţi cei care sunt angajaţi, într-o formă sau alta, în
confruntarea din teatru.
Totuşi, în acest război permanent ce opune, în cadrul operaţiilor respective, entităţi,
sisteme şi procese care devin incompatibile între ele şi generează dezordine şi conflictualitate,
reţeaua nu se constituie în parte beligerantă. Reţeaua nu este decât un suport, un mijloc, dar un
mijloc care se extinde şi se multiplică, facilitând circulaţia rapidă a informaţiei, comunicarea,
transportul, transmiterea de date şi de imagini, circulaţia datelor, dar şi a unor diverse efecte.
Efectul de reţea se face simţit nu doar în circulaţia mărfurilor, a informaţiei, a trenurilor,
avioanelor şi, în viitor, a navetelor cosmice, ci şi în dimensionarea, configurarea şi
reconfigurarea operaţiilor militare specifice războiului sau necesare procesului de gestionare a
crizelor şi conflictelor armate, a războiului şi altor fenomene complexe care însoţesc omenirea şi
conflictualitatea ei permanentă. Reţeaua aduce noi dimensiuni şi elemente specifice în dinamica
acestor fenomene şi procese, dintre care cele mai importante ar putea fi: circulaţia rapidă a
informaţiei, ceea ce conduce la o cunoaştere mai precisă şi oportună a cauzelor, determinărilor,
implicaţiilor şi efectelor crizelor şi conflictelor, inclusiv ale conflictelor armate şi războaielor,
precum şi ale operaţiilor specifice acestora; accelerarea fenomenelor şi proceselor generatoare de
crize şi conflicte, care definesc tipurile de operaţii specifice acestora, dar şi a celor care
estompează, frânează sau dezamorsează crizele şi conflictele; inducerea şi iradierea efectului de
operaţie şi a operaţiei bazată pe efecte; diminuarea şi chiar estomparea, în cadrul operaţiei sau în
cel al unei succesiuni de operaţii, a efectului de criză şi a celui de conflict.
Reţeaua interconectează componentele sistemice şi procesuale ale unei crize şi ale
operaţiilor specifice procesului de gestionare a acesteia, optimizând dinamica lor. În aceeaşi
măsură, reţeaua conectează operaţiile între ele. În acest fel, în funcţie de o mulţime de factori,
efectul de operaţie poate fi diminuat sau amplificat.

105
 Reţeaua dezvoltă şi amplifică un sistem dinamic complex de relaţii bazate pe efecte,
micşorând semnificativ distanţa dintre cauză şi efect, dintre acţiune şi rezultatul acesteia, dintre
subiectul acţiunii şi obiectul acesteia, dintre proiect şi execuţie, dintre planificare şi acţiune,
dintre scop şi mijloc, fără însă a le contopi.

4.2. Cerinţe operaţionale specifice RBR

Războiul Bazat pe Reţea condensează timpul şi spaţiul luptei, concomitent cu extinderea
ariei de cuprindere şi de surprindere a acţiunilor şi reacţiilor. Accesul la bazele de date,
informaţia în timp real, reţeaua şi decizia cvasi-concomitentă cu execuţia ei duc la creşterea
gradului de integralitate a acţiunilor şi operaţiilor şi, evident, al strategiilor care se aplică.
Războiul Bazat pe Reţea nu schimbă esenţialmente arta militară, ci doar accelerează timpul
şi condensează spaţiul, reduce vulnerabilităţile proprii şi le măreşte pe cele ale adversarului.
Operaţiile specifice RBR sunt operaţii de tip integrat, întrucât şi spaţiul luptei este integrat.
Orice operaţie presupune: o anumită amploare spaţio-temporală; o anumită succesiune de
activităţi care se desfăşoară pe tot parcursul acesteia, din etapa de pregătire şi până în etapa
finală; o anumită succesiune de acţiuni, care variază în funcţie de condiţiile concrete ale teatrului
de operaţii, ale spaţiului luptei şi ale războiului; manevră dominantă; capacitate de adaptabilitate
la condiţiile concrete; capacitate de autoreglare.
În operaţia de tip integrat, toate aceste elemente sunt nu numai interdependente, ci şi
optime. Unul variază în funcţie de celelalte, într-o anumită succesiune sau simultaneitate de
momente sau de faze şi se reconfigurează potrivit unui anumit rol, în funcţie de manevra
dominantă. Dar, spre deosebire de operaţia clasică, în care manevra dominantă (care, de regulă,
constă în lovirea centrelor vitale ale inamicului sau în crearea unui fapt împlinit) se stabileşte fie
în mod arbitrar, fie într-un mod destul de rigid, aproape inflexibil, în operaţia integrată, specifică
RBR, această manevră este flexibilă, deci, adaptabilă în fiecare moment (în fiecare fază) la noua
situaţie, în funcţie de variaţia condiţiilor. Această adaptabilitate se face aproape în mod automat,
întrucât operaţia de tip integrat, specifică RBR, se autoreglează.
Din acest motiv, uneori efectele ei sunt greu de prevăzut în totalitatea lor, în sensul că, la
un moment dat, pot apărea efecte foarte diversificate. De aceea, deocamdată, operaţiile specifice
Războiului Bazat pe Reţea – care nu sunt nici total fensive, nici total defensive, total
informaţionale, total speciale, total pre-conflict sau total post-conflict, ci toate acestea la un loc,
într-o proporţie mai mare sau mai mică, în funcţie de variaţia condiţiilor deschid un evantai
foarte larg de efecte, sunt, operaţii bazate pe efecte, dar nu pe efecte total previzibile, ci pe efecte
extrem de variabile, aşa cum au fost, sunt şi vor fi totdeauna efectele operaţiilor militare.
Războiul Bazat pe Reţea oferă însă instrumentele necesare evaluării în timp real a acestor efecte.

4.3. Cerinţe ale operaţiilor influenţate de RBR

RBR, prin capacitatea sa de a concentra timpul, a realiza simultaneitatea informaţie-
decizie-acţiune-corectare, influenţează semnificativ atât la nivel politico-militar, cât şi la nivel
strategic, întreaga artă a războiului. El nu schimbă însă esenţa războiului care rămâne tot o
modalitate de finalizare a unei politici prin mijloace violente, prin forţa armelor. Schimbă însă
foarte multe lucruri în interiorul acestui fenomen.
Acest concept a apărut ca o modalitate disproporţionată de a duce un război, de a face o
afacere dintr-un război, adică de a aduce profit, îndeosebi profit politic (care, în esenţa lui, este o
anticameră necesară a profitului economic), operând în spaţiul militar prin mijloace militare dar
cu metode luate din economia flexibilă, rapidă şi foarte eficientă, de tip B, prin exploatarea
reţelei, adică a tehnologiei informaţiei şi a înaltei tehnologii. Condiţia esenţială a unui astfel de
război este infodominarea. Unde nu există infodominare, nu există Război Bazat pe Reţea. Dar
infodominarea are, la rândul ei, diferite niveluri de realizare, de materializare, de exprimare, de
angajare şi de acţiune, date, într-o primă ipostază de ceea ce reprezintă I2SR (Informaţie,
Intelligence, Supraveghere, Recunoaştere), şi, mai mult, este vorba de o infodominare în spaţiul
militar, acolo unde, deocamdată, Forţele Armate ale Statelor Unite nu au rival. Cu regret,

106
confruntarea militară, pur militară, în societatea de tip informaţional, devine ceea ce a devenit
geometria euclidiană în matematica de azi. Confruntare în exclusivitate de tip militar nu mai
există. Într-o societate a interdependenţei, a reţelei, adică a informaţiei în timp real, totul se
implică, într-o măsură mai mare sau mai mică, într-o Intelligence reprezintă, de fapt, o instituţie.
Este o instituţie a gestionarilor de informaţii, adică a tuturor serviciilor care culeg, generează şi
gestionează informaţia.
Neexistând, în limba română, un echivalent al acestui termen, preferăm să folosim
termenul original. Confruntare a cărei tipologie nu poate fi dată decât de tipul manevrei
dominante care se poate situa predominant în spaţiul politic, în spaţiul economic, în spaţiul
militar, în spaţiul informaţional, în spaţiul mediatic, în spaţiul cultural, în cel etnic, în cel
religios, precum şi în spaţiul cosmic şi geofizic, la intersecţia acestora sau chiar pe o mulţime ce
se defineşte pe reuniunea acestora.
În mod normal, RBR ar trebui să influenţeze toate operaţiile şi de multe ori chiar le
influenţează. Deşi se crede că SUA realizează deja, la nivel planetar, acel concept fără de care nu
este posibil RBR – infodominarea – realitatea este că, deocamdată, în spaţiul reţelelor informaţiei
există o anumită ordine, dominată de marile corporaţii gestionare de reţele, dar şi un haos care
face imposibilă infodominarea. Organizaţiile extremiste de toate felurile şi îndeosebi cele
teroriste profită din plin de acest haos din reţelele informaţionale şi îl folosesc pentru a realiza, la
rândul lor, surprinderea tactică, surprinderea acţională, ce capătă din ce în ce mai mult, mai ales
după tragicele evenimente de la 11 septembrie 2001, când teroriştii au lovit, arogant, simbolurile
Americii – complexul World Trade Center şi Pentagonul – valoarea surprinderii strategice.
Ceea ce nu mai poate fi posibil la nivelul unei confruntări între forţele strategice ale ţărilor
nucleare, unde, în orice moment, complexele de rachete strategice sunt supravegheate şi
monitorizate, devine o armă teribilă în mâna unor grupări care sunt răspândite pretutindeni şi pot
lovi oricând, surprinzător, inteligent şi crud. De unde rezultă că, de acum înainte, absolut toate
operaţiile şi acţiunile, de orice nivel ar fi, vor purta într-o formă sau alta amprenta RBR.

4.4. Tipologia şi dinamica provocărilor climatice şi geofizice

şi influenţa lor asupra configuraţiei războiului modern
Mediul geofizic devine din ce în ce mai mult parte integrantă a mediului de securitate.
Acest lucru se datorează, pe de o parte, faptului că mediul geofizic este foarte activ, încă
necunoscut în întregime şi, deci, imprevizibil în ceea ce priveşte dinamica provocărilor,
pericolelor şi ameninţărilor pe care acesta le prezintă la tot pasul şi, pe de altă parte, efectelor
extrem de nocive ale activităţii agresive semnificative a omului faţă de ambient. Mai mult, există
nu doar bănuieli, ci şi unele dovezi potrivit cărora omul încearcă să folosească mediul climatic şi
geofizic drept armă într-un război care ar putea, în viitor, să capete şi o apreciabilă dimensiune
geofizică. În filosofia şi fizionomia RBR nu se poate să nu se aibă în vedere şi o asemenea
dimensiune.
Provocările climatice şi geofizice se înscriu între cele mai complexe şi mai dinamice.
Asupra pământului şi asupra vieţii pe pământ există o permanentă situaţie periculoasă
intempestivă şi, adesea, ameninţătoare, deopotrivă cosmică, geofizică şi climatică. Această
situaţie se înscrie într-un spectru foarte larg de provocări, pericole şi ameninţări dintre care cele
mai importante ar putea fi:
De natură cosmică: radiaţia cosmică; radiaţia solară nocivă; căderi de meteoriţi;
posibilitatea ciocnirii planetei cu unele corpuri cereşti; intensificarea ciclului solar; alte posibile
pericole.
De natură geofizică: cutremure de pământ; erupţii vulcanice; mari scufundări de pământ
datorită deplasării plăcilor tectonice; schimbări în ceea ce priveşte polaritatea; distrugerea
accidentală, din cauze geofizice a resurselor energetice; activarea unor componente ale solului
sau subsolului şi apariţia unor efecte distructive sau negative pentru viaţă; alte pericole şi
ameninţări geofizice.

107
 De natură climatică: uragane; mari inundaţii sau revărsări de ape; creşterea nivelului
oceanelor, ca urmare a încălzirii planetei şi topirii calotelor sau doar a unor părţi ale acestora;
ploi torenţiale, ninsori abundente, avalanşe distrugătoare; modificări semnificative ale pânzei
freatice.
Provocate de om: poluarea mediului; distrugerea stratului de ozon şi vulnerabilizarea
ionosferei; distrugerea sau epuizarea resurselor energetice şi de materii prime; folosirea unor
tehnologii pentru producerea unor fenomene geofizice sau meteorologice voluntare
distrugătoare, ca arme geofizice, biogenetice sau meteorologice extrem de puternice, cu valoarea
unor mijloace de distrugere în masă; folosirea nanotehnologiilor şi a altor procese pentru
producerea de arme letale sau nonletale cu puteri excepţionale, întrucât acţionează prin
intermediul modificării nocive a mediului.
Dintre aceste arme ne vom referi, în mod special, la două: arma climatică şi arma
nanotehnologică.
4.5. Arma climatică, nanotehnologiile şi mediul
Sursa principală a schimbărilor climatice o reprezintă energia, mai exact acumulările
masive de energie, precum şi schimbările bruşte ale acesteia. Energia nu este doar un produs al
schimbărilor climatice, ci şi o cauză a acestora. De unde rezultă că, pentru a produce schimbările
climatice dorite, omul are nevoie de energie.
Cercetările în acest domeniu sunt numeroase, dar numai câteva ţări dispun cu adevărat de o
astfel de capacitate. Prea multe date nu se dau despre aşa ceva. Atât pentru motivul că o astfel de
tehnologie implică un anumit statut şi o anumită responsabilitate, cât şi pentru faptul că, în
anumite condiţii, poate deveni o armă teribilă.
Există, desigur, câteva metode de a realiza o astfel de energie în măsură să genereze ploi
torenţiale, furtuni, uragane şi chiar schimbări climaterice mult mai severe şi mai profunde. Spre
exemplu, Malaezia a semnat un contract cu o companie rusească specializată în modificări meteo
pentru a crea un uragan care să îndepărteze fumul de deasupra oraşelor din această ţară, fără să
distrugă nimic de pe teritoriu.
Compania rusă a dus la îndeplinire acest contract, iar cerul Malaeziei a devenit senin.
Exemplele de acest gen pot fi continuate. Dar există programe mult mai complexe, bănuite că ar
avea ca obiectiv şi crearea unor modalităţi eficiente de transformare a schimbărilor climatice
într-o veritabilă armă. Unul dintre aceste exemple îl reprezintă şi Programul HAARP (High
Frequency Auroral Research Program), finanţat de SUA cu 30 de milioane de dolari pe an. Este
un program care vizează cercetarea comportamentului ionosferei la bombardamentul cu radiaţii
de înaltă frecvenţă. La Gacona, în Alaska, au fost montate 40 de antene, 20 dintre care înalte de
24 de metri, echipate cu emiţătoare de înaltă frecvenţă. Astfel, periodic, aceste emiţătoare emit în
ionosferă radiaţii de înaltă frecvenţă, în jur de 1,7 gigawaţi asemănătoare cu radiaţia cosmică şi
cu radiaţia solară. Zonele în care ajung aceste radiaţii se încălzesc puternic, devenind un fel de
cuptoare cu microunde, şi se transformă într-un fel de lentil care reflectă unda (devenită undă de
joasă frecvenţă, cu o putere de pătrundere foarte mare în organismul omenesc, în scoarţa terestră,
în apa oceanelor) spre zonele în care se doreşte.
Alte efecte posibile ale HAARP ar putea fi, potrivit acestei lucrări, următoarele: crearea
unor cutremure de pământ oriunde şi oricând; manipularea fenomenelor meteo la nivelul
planetei, schimbarea direcţiei acestora, ploaie, secetă; destabilizarea rotaţiei pământului,
pierderea de stabilitate; redirijarea curenţilor de aer; amplificarea şi concentrarea luminii
soarelui, denumită „Skybusting”.
Acest ultim procedeu ar putea afecta stratul de Ozon, ceea ce ar însemna facilitarea
penetrării radiaţiei solare nocive pe suprafaţa pământului şi în consecinţă distrugerea fiinţei
umane.
Programul HAARP vizează, desigur, şi alte elemente decât cele care sunt cuprinse în unele
lucrări şi semnalate de modalităţi de folosire a armei climatice.
Studierea comportamentului ionosferei (stratul care se întinde între 48 şi 600 km şi
protejează pământul împotriva radiaţiei nocive cosmice şi solare) reprezintă o activitate

108
ştiinţifică de mare importanţă. Pământul este o planetă activă care, pe de o parte, are o activitate
geofizică intensă (cauza cutremurelor şi fenomenelor meteo) şi, pe de altă parte, este supusă
fenomenelor cosmice deosebite. Studierea comportamentului ionosferei ajută, fără îndoială, la o
mai bună cunoaştere a acestor fenomene şi la elaborarea unor măsuri de protecţie a fiinţei şi a
civilizaţiei umane.
Unda reflectată din ionosferă poate asigura: explorarea detaliată a scoarţei pământului;
cunoaşterea din timp a fenomenelor care se produc la nivelul scoarţei pământului şi în oceanul
planetar; îmbunătăţirea sistemelor de comunicaţii; controlul armamentelor; supravegherea
ionosferei şi protecţia acestui scut vital pentru viaţa pământului şi a oamenilor etc.
Acest program poate contribui, de asemenea, la extinderea benefică a conceptului NCO
(Network Centric Operations), la asigurarea combaterii terorismului şi a altor ameninţări
asimetrice.
Nanotehnologiile reprezintă una dintre priorităţile cercetării ştiinţifice din toate ţările şi
îndeosebi din Statele Unite. În viziunea americană este vorba de o convergenţă între
Nanotehnologii, Biotehnologii, Tehnologii ale Informaţiei şi Ştiinţe Cognitive (NBIC), dar
prezentată şi sub acronimul BANG (bit, atom, neuron, genă). În anii 2003-2005 Iniţiativa
Naţională pentru Nanotehnologii (INN) a primit, în SUA, un buget de 2,4 miliarde dolari. Unul
dintre obiectivele cercetării ştiinţifice americane în acest domeniu (dar nu numai americane) este
să realizeze maşini de mărimea celulei umane.
Directoarea de la Foresight Institute, Christine Peterson, a prezentat, pe la finele anului
2003, la Paris, o comunicare în legătură cu preocupările respectivei fundaţii americane în
domeniul nanotehnologiilor. Foresight Institute a fost realizat pe baza ideilor controversate ale
cercetătorului Dr. K. Eric Drexler şi se ocupă, în mod special, de nanotehnologiile pe termen
scurt (nanotuburi, nanomateriale etc.), intrate deja în faza industrială, precum şi de
nanotehnologiile avansate (fabricare de materiale şi produse cu o precizie atomică). Acestea din
urmă reprezintă o prioritate pentru respectivul institut.
Nanotehnologiile sunt o expresie a noii revoluţii industriale, al cărei obiectiv este controlul
materiei la nivel molecular. Această viziune a lui Dr. Drexler şi a Christinei Peterson deschide
perspective extraordinare care se pot concretiza în: producţie automatizată, personalizabilă, care
consumă puţină energie şi nu produce deşeuri; produse miniaturizate, implanturi corporale, noi
materiale etc.
Numeroşi oameni de ştiinţă, mai ales din Europa, se opun însă acestei viziuni, întrucât, în
opinia lor, manipularea materiei la nivelul atomului rupe legile fizicii, poziţie cu care, evident,
Foresight Institute nu este de acord. Dimpotrivă, propune europenilor să-şi unească eforturile cu
cele ale cercetătorilor americani pentru a promova o cercetare responsabilă asupra
nanotehnologiilor avansate.
Problema posibilităţii manipulării celulei rămâne însă deschisă. Aceasta a fost impusă de
mai multă vreme, încă de la apariţia ingineriei genetice şi de posibilitatea intervenţiei omului la
nivelul macromoleculei de ADN. Aplicarea ei fără discernământ sau pentru crearea de noi
componente ale armei biologice, înmormântată cândva în laboratoarele de la Houston, ar putea
avea consecinţe incalculabile asupra biosferei.
Ce se înţelege, de fapt, prin nanotehnologii?
După Christine Peterson, acestea înseamnă:
1. nanotehnologiile pe termen scurt: orice tehnologie mai mică decât microtehnologiile
(materiale noi, implanturi, microparticule în industria cosmetică, de medicamente etc.);
2. nanotehnologiile pe termen mediu: orice tehnologie care permite un control la nivel
molecular sau atomic pentru a crea structuri moleculare fundamental noi; nanotehnologiile
prospective: tehnologii care permit crearea de nano maşini cu o precizie atomică.
Nanotehnologiile nu constituie un sector integrat. Ele cer investiţii mari, de ordinul a 20-30
milioane de dolari. California şi Texasul investesc în mod substanţial în nanotehnologii. În
Europa, cei mai mari investitori sunt Germania, Marea Britanie, Franţa, Elveţia şi Suedia.
Investesc şi alte ţări din Europa, dar mai puţin. În Asia, China şi Japonia investesc foarte mult.

109
 Cum pot fi fabricate maşini moleculare?
Trebuie folosite legile chimiei, pentru că altfel nu pot fi deplasaţi, depozitaţi, asociaţi
atomii individuali. Controversa s-a declanşat asupra unei întrebări care rezultă în mod firesc de
aici: este posibil să se realizeze aşa ceva în cadrul legilor fizicii?
Dacă se va ajunge la un astfel de rezultat – spune Christine Peterson – consecinţele vor fi
deosebite: reducerea considerabilă a costurilor directe de fabricaţie industrială, a materiilor prime
şi a eforturilor umane; reducerea semnificativă a poluării, întrucât toţi atomii sunt sub control, iar
din procesul de producţie rezultă mai puţine deşeuri, acestea putând fi tratate; creşteri puternice
la nivelul de complexitate al mecanismelor (sisteme de arme, instrumentare medicală, navete
spaţiale etc.).
Se estimează că, în condiţiile unor investiţii corespunzătoare, se va ajunge la capacitatea de
a se lucra în mod curent cu nivelul molecular, în condiţii normale, în 10-15 ani. Dar, potrivit
estimărilor acestui institut, beneficiile vor fi considerabile, mai ales în domeniul medical şi în cel
militar.
Cea mai complexă problemă care se poate pune în realizarea acestor proiecte este cea a
programelor. Actualele programe nu răspund cerinţelor de complexitate ale acestui proiect.
Nivelul lor trebuie să fie net superior celui existent în acest moment. Programele respective
trebuie să răspundă la cel puţin trei cerinţe esenţiale: să asigure conceperea şi realizarea
maşinilor moleculare; să asigure controlul acestora; să realizeze simularea (esenţială, spre
exemplu, în domeniul armamentelor).
Există unele îndoieli în ceea ce priveşte realizarea şi funcţionarea acestor ma şini
moleculare. Unii, între care şi Bill Joy, într-un articol „Pentru ce viitorul n-are nevoie de noi”, şi
Michael Crichton, autorul Jurassic Parc, în cartea Prada, descriu posibila evoluţie spontană a
unui nor de nanoma şini care se reproduc, se adaptează mediului şi atacă oamenii pentru a se
hrăni şi a se multiplica. Există şi un raport asupra posibilelor consecinţe ale acestui proiect al
Greanpeace din Anglia, intitulat Future Technologies, Today's Choices.
Cele patru probleme citate cel mai adesea sunt următoarele: riscurile pentru mediu şi
pentru sănătate legate de acumularea de particule; dificultatea de a proteja invenţiile în domenii
noi şi dezacordurile asupra brevetelor la nivel internaţional care pot crea stocuri abuzive sau
războaie comerciale; fenomenul grey goo, care constă în riscul systemic pe care ar putea să-l
prezinte multiplicarea fără control a maşinilor moleculare capabile să se reproducă; controlul
armamentelor.
Problema controlului armamentelor este deosebit de importantă. Cea mai mare parte a
cercetării ştiinţifice în domeniul nanotehnologiilor este militară şi consistă mai ales în crearea de
noi arme. Aceste arme pot fi de distrugere în masă inteligente, foarte greu de controlat, precum
armele chimice şi biologice, dar mult mai letale.
Nanotehnologiile care vizează crearea maşinilor moleculare pot avea deci consecinţe
extrem de grave asupra mediului. Ele se concretizează deja în sisteme de arme performante, sau
în componente ale acestora, care pot fi folosite prin strategii ale Războiului Bazat pe Reţea,
pentru distrugerea mediului într-o zonă de operaţii sau anumită regiune. Cu atât mai mult cu cât,
în timp, la nanotehnologii este posibil să aibă acces şi teroriştii.

4.6. Operaţiile militare şi provocările climatice şi geofizice

În societatea viitorului este posibil ca distincţia între război şi non-război să fie din ce în ce
mai greu de făcut. Războiul viitorului va fi considerat, din ce în ce mai mult, ca o afacere.
Principala preocupare a conducerilor politice, în ceea ce priveşte războiul, va fi, probabil,
stăpânirea conflictualităţii şi generarea unor sisteme de securitate flexibile şi eficiente.
Capacitatea de autodistrugere a lumii va spori semnificativ, iar armele climatice, geofizice,
biogenetice şi informaţionale vor face parte, după toate aparenţele, din arsenalele acestui viitor
complicat şi incert. În unele faze ale războiului se vor desfăşura doar operaţii mediatice, operaţii
psihologice, operaţii speciale, operaţii informaţionale sau operaţii cu un pronunţat caracter

110
economic, operaţii climatice şi geofizice, în timp ce în altele se vor declanşa operaţii militare
violente.
Provocările climatice şi geofizice se vor menţine într-un spectru foarte larg şi s-ar putea ca,
în viitor, să constituie chiar substanţa a cel puţin două tipuri de confruntări: confruntările
specifice competiţiei pentru informaţie, putere, influenţă, resurse şi pieţe; confruntările impuse
de modificările climei, de factorul cosmic şi de activitatea geofizică.
Primele vor folosi arma climatică şi pe cea geofizică în cadrul unor confruntări dintre
diferitele entităţi, îndeosebi între cele globalizate, care vor alcătui un tot, şi cele care se vor
opune sau vor submina acest proces. Următoarele presupun o solidarizare a fiinţelor umane
pentru supravieţuire şi apărarea ambientului. În acest caz, oamenii vor trebui să ajute natura, prin
mijloace climatice şi geofizice (produse chiar de ei) să se regleze, să facă faţă ameninţării
cosmice, ceea ce ar putea fi doar o utopie, dar multe dintre utopiile sau viziunile ştiinţifico-
fantastice de odinioară au devenit, în timp, realităţi.
„Concurenţa pentru resurse naturale, îndeosebi pentru apă, care va fi agravată prin
încălzirea dramatică din următoarele decenii va fi probabil o sursă de tulburări suplimentare şi de
mişcări migratoare în diferite regiuni ale lumii.”
Este posibil ca, pe parcursul dezvoltării sale, societatea informaţională să accentueze
caracterul de integralitate al tuturor acţiunilor, iar distincţia civil-militar, deşi poate că se va
menţine o vreme, nu va mai avea mare importanţă. Operaţiile se vor reconfigura semnificativ,
fiind, deopotrivă, militare şi nonmilitare. Cele nonmilitare constau dintr-un complex de acţiuni
de mare amploare, care nu au însă caracter militar, dar sunt desfăşurate de militari sau de militari
şi civili, pentru rezolvarea unor probleme în general urgente şi grave cu care se confruntă, la un
moment dat, societatea.
Cele mai importante dintre acestea ar putea fi: operaţii în urgenţe civile; operaţii climatice;
operaţii geofizice; operaţii de protecţie a populaţiei, infrastructurilor şi patrimoniului în caz de
calamităţi şi dezastre; operaţii antiepidemice. Aceste tipuri de operaţii vor impune transformarea
radicală a armatelor şi alcătuirea unor structuri care să asigure o reacţie oportună a lumii
împotriva noilor tipuri de pericole şi ameninţări, printre care cele climatice şi cele geofizice vor
juca un rol foarte important.

Concluzii şi propuneri
A vorbi, astăzi, despre operaţii climatice şi geofizice poate părea exagerat. Omul are însă
nu numai interesul, ci şi capacitatea de a concepe şi folosi astfel de operaţii – preventive,
disuasive, coercitive, de distrugere a adversarului, de protecţie a propriei entităţi sau de
supravieţuire, întrucât este capabil să producă şi să manipuleze energie. El poate produce energie
nucleară, nano-energie, bioenergie, infoenergie etc. Iar esenţa operaţiilor climatice şi geofizice o
reprezintă, aşa cum s-a afirmat în paginile anterioare, energia.
Toate acestea modifică, în mare măsură, configuraţia războiului şi, în general, a
confruntării, evident, nu simplificând-o, ci complicând-o. Războiul Bazat pe Reţea, îndeosebi în
varianta sa extinsă de Operaţii Bazate pe Reţea, adică de Operaţii Bazate pe Efecte, mai ales prin
efectul de reţea, începe să se constituie – şi se va constitui din ce în ce mai mult – nu doar într-un
suport pentru posibilele operaţii climatice şi geofizice, ci şi într-un motor al acestora.
Astfel de operaţii – punctuale sau de mare anvergură – nu pot fi duse decât în situaţia în
care există o informaţie în timp real, o capacitate remarcabilă de prelucrare şi distribuire rapidă şi
selectivă a acesteia, o reţea densă şi rapidă de baze de date, precum şi un sistem de conducere
rapid, performant şi perfect adaptabil mediului, sensibil la variaţia condiţiilor, dar suficient de
andurant pentru a rămâne capacitar într-un univers dinamic şi, în general ostil, caracterizat de
haos şi incertitudine.
Războiul Bazat pe Reţea se află încă în faza de tranziţie de la concept la aplicarea
conceptului. Experienţele de până acum – bombardarea Iugoslaviei, acţiunile din Afganistan, din
2001-2002, războiul din Irak din 2003 – au confirmat valoarea deosebită a acestui tip de
confruntare dar numai în cazul unui război disproporţionat. Războaiele asimetrice care s-au

111
declanşat după încheierea operaţiilor militare propriu-zise au arătat că RBR atât în calitate de
concept, cât şi ca practică strategică, nu este încă operaţional în cazul conflictelor de joasă
intensitate, îndeosebi asimetrice. De aceea, perfecţionarea conceptului continuă. La ora actuală,
se pune un accent deosebit pe Operaţiile Bazate pe Reţea (Network Centric Operations, NCO) –
care sunt, în esenţă, Operaţii Centrate pe Efecte – cu extensie şi în afara teatrelor de operaţii, în
spaţiul climatic, informaţional, economic, cultural şi geofizic.
Cercetările în domenii de mare sensibilitate şi de mare forţă, cum sunt cele referitoare la
amplificarea undelor, nanotehnologii, biotehnologii şi tehnologia informaţiei, strâns legate între
ele, deschid perspective imense în generarea şi gestionarea unor energii uriaşe, dar şi o serie de
pericole, ameninţări, vulnerabilităţi şi riscuri specifice, care readuc în prim plan spaţiul fizic şi,
mai ales, spaţiul geofizic. Principiile lui Tesla privind transmiterea energiei la distanţă, studierea
şi valorificarea potenţialului energetic geofizic şi biogeofizic vor schimba, într-un interval de
timp relativ scurt, filosofia şi fizionomia tuturor categoriilor de operaţii, în prim plan trecând cele
care privesc protecţia mediului şi a fiinţei umane.
Conceptul strategic derivat din RBR şi care modelează RBR, în dimensiunea sa teoretică,
în cea practică şi, desigur, în cea creativă, se asociază în mod necesar noilor tipuri de determinări
geofizice, climatice, informaţionale, nanotehnologice şi biotehnologice, concentrându-le,
asociindu-le şi reconfigurându-le în spaţiul tactic şi în cel strategic. De aceea, considerăm noi,
este necesară studierea lor într-o relaţie de interdisciplinaritate, în echipe şi de către echipe
complexe din care nu pot lipsi biologul, inginerul genetic, geofizicianul, informaticianul şi
militarul. Atât cercetarea ştiinţifică fundamentală şi aplicativă, cât şi realizarea efectivă a noilor
paradigme necesită asocierea spaţiului militar cu toate celelalte spaţii, îndeosebi geofizic,
climatic, informaţional, biotehnologic şi nanotehnologic, dar nu numai, astfel încât să poată
contura mai bine un model benefic al noilor operaţii climatice şi geofizice, ca operaţii
specializate, cu funcţii precise, punctuale, dar şi ca părţi componente ale unor operaţii extrem de
complexe, integrate, modelate de reţea.
Acesta este unul din obiectivele cercetării noastre: a găsi câteva direcţii şi modalităţi de
integrare în spaţiul RBR a spaţiului operaţional geofizic, climatic şi, pe cât posibil,
nanotehnologic.

Tema 7: MODELE ŞI STRATEGII

1. Tipuri de strategii militare

2. Sistemul strategic global
3. Sistemul strategic multiplu
4. Strategia militară unitară
5. Construirea unei strategii militare operaţionale

1. Tipuri de strategii militare

Folosind criteriile şi subcriteriile de analiză tipologică, pot fi individualizate variate tipuri
de strategii, sisteme strategice globale şi multiple, precum şi strategii militare unitare.

112
 Tipuri de strategii militare

CRITERII SUBCRITERII TIPURI DE STRATEGII

1. Forţe şi Arme nucleare de superputere Strategii nucleare de superputere
mijloace Arme nucleare medii Strategii nucleare de nivel mediu
Arme convenţionale la nivel superior Strategii convenţionale de mare putere
Arme convenţionale la nivel mediu Strategii convenţionale de forţă medie
Strategii de forţă restrânsă
Arme convenţionale la nivel superior, dar
în ansamblu de valoare, minimă
2. Atitudinea Descurajarea nucleară Strategii de descurajare cu forţa
strategică nucleară
Ameninţarea cu utilizarea forţei Strategii de ameninţare cu forţe
convenţionale convenţionale
Lovirea adversarului Strategii ofensive, de lovire
Riposta la atacul adversarului Strategii de ripostă
3. Spaţiul de Spaţiul global Strategii globale
desfăşurare a Spaţiul extranaţional Strategii regionale
acţiunilor Spaţiul de interes Strategii de teatru
militare Strategii circumscrise teritoriului
Spaţiul naţional de ripostă
4. Mediul Mediu terestru Strategii terestre
dominant în Mediu aerian Strategii aeriene
care se Mediu maritim Strategii navale
desfăşoară Cosmos Strategii cosmice
acţiunile
5. Aparte- Forţe naţionale Strategii naţionale
nenţa forţelor Forţe de coaliţie Strategii de coaliţie
Diferite combinaţii Strategii mixte cu elemente
opţionale
6. Tipul Armată contra armată Strategii clasice
dominant de Armată contra armată şi populaţie cu Strategii totale
acţiune valenţe totale
Armată şi populaţie contra armată Strategii populare
Formaţii de rezistenţă contra armată Strategii ale luptei de rezistenţă
Forţe de antiguerilă contra populaţiei Strategii antiguerilă
răsculate

Concluzii:
- un stat îşi poate elabora mai multe strategii militare în funcţie de: localizarea intereselor
naţionale, evaluarea ameninţărilor şi evoluţia mediilor geopolitice şi geostrategice;
- pentru fiecare obiectiv politic se poate construi câte o strategie (concepţie strategică);
- liderul unei alianţe poate avea şi alte strategii decât cea a coaliţiei;
- obiectivele politice majore - apărarea independenţei, suveranităţii naţionale şi integrităţii
teritoriale fac doar conţinutul unei singure strategii militare;
- pentru atingerea unor scopuri politice cu obiective interne şi externe se pot elabora
strategii cu valenţe bi (multi) funcţionale.
În cazul în care un stat dispune de mai multe strategii, fiecare din ele are scopuri bine
determinate, mijloace cu care să fie realizate, modalităţi militare de acţiune etc, ceea ce le
conferă o identitate proprie.

113
 2. Sistemul strategic global
Reprezintă ansamblul tipurilor de strategii, având o bază politică şi economică comună şi,
uneori, folosind aceleaşi mijloace militare, care sunt într-o strânsă şi permanentă
interdependenţă, cu o prezenţă evidentă în viaţa politico-militară internaţională. Termenul de
„global” are semnificaţie dublă: exprimă raza de acţiune a sistemului strategic, dar şi
instrumentele strategice, amenajările logistice etc. pe care acesta le presupune.
În momentul de faţă, sistemele strategice globale sunt specifice marilor puteri. Modelul
general al unui astfel de sistem strategic este prezentat în tabelul care urmează:
STRATEGII ELEMENTE
CRITERII ŞI
SUBCRITERII

Strategie Strategii Strategii de Strategia Strategii

nucleară conven- intervenţie conflictului de navale
ţionale rapidă intensitate
redusă
Arme nucleare super putere *
Arme convenţionale de * * * *
nivel super putere
Arme nucleare şi * *
convenţionale super
Descurajarea nucleară *
Ameninţarea cu utilizarea * * *
forţei convenţionale
Lovirea adversarului * * * *
*
Spaţiul global * * * *
*
Mediul terestru * * * *
Mediul aerian * *
Mediul maritim *
Cosmos * *
Forţe naţionale
Armată contra armată * * *
Armată contra armată şi * *
populaţie *
Caracter total
Elemente specializate *
contra guerilă

Acest sistem strategic global este deosebit de complex şi, în mod sintetic, poate fi definit
astfel:
• sistem strategic de super putere (strategii nucleare, convenţionale şi mixte);
• atitudinile strategice adoptate sunt de descurajare nucleară, ameninţarea cu folosirea
forţei (ofensive şi de lovire);
• raza de acţiune este de ordin global, pentru care exista mijloace nucleare de luptă armată
în toate mediile, inclusiv cosmic;

114
 • pentru atingerea obiectivelor strategice se preconizează toate tipurile principale de acţiuni
militare, inclusiv de genul antiguerilă;
• configuraţia fiecărei strategii (element) apare destul de consistentă, ceea ce evidenţiază
existenţa forţelor şi mijloacelor strategice adecvate ori specializate.

3. Sistemul strategic multiplu

Este alcătuit din mai multe strategii, fără a atinge gradul de complexitate al unui sistem
strategic global, şi poate fi specific puterilor de valoare medie şi alianţelor militare. Între cele
două sisteme strategice există unele diferenţe evidenţiate prin numărul mai mare sau mai mic de
strategii operaţionale (rezultate din combinarea mai multor criterii şi subcriterii) şi strategii de
criteriu (subcriteriu) pe care le cuprind. Aceste diferenţe rezultă din tabelul prezentat mai jos:

115
 SISTEME DE PUTERE MEDIE DE COALIŢIE
STRATEGICE
MULTIPLE
(STRATEGII)
Strategie Strategie Strategie de Strategie Strategie Strategie Strategie
nucleară conven- intervenţie navală mixtă terestră aeriană
ţională rapidă
Arme nucleare *
super putere
Arme nucleare *
medii
Arme *
convenţionale
super putere
Arme * * *
convenţionale
medii
Descurajarea * *
nucleară
Ameninţarea cu * * * * *
forţe
convenţionale
Lovirea * * * * * *
adversarului
Spaţiul * * * * * *
extranaţional
Ripostă la atacul *
adversarului
Mediul terestru * *
Mediul aerian
Mediul maritim *
Forţe naţionale * * *
Forţe de coaliţie * * *
Alte forţe * * * *
naţionale
Caracter total * * *
Armată contra * * * * *
armată
Armată contra * * * * *
armată şi
populaţie
Forţe specializate * * * * *
împotriva
guerilelor şi
insurgenţilor

Analiza structurală a sistemului strategic aparţinând unei puteri medii poate cuprinde, de
regulă, patru strategii operaţionale ce prevăd utilizarea forţelor nucleare şi convenţionale în
atitudini diferite (descurajare, ameninţare, lovire şi ripostă), pe un spaţiu extranaţional înscris
într-o regiune sau zonă situată în spaţiul de interes major (vital), definit de statul respectiv.
116
 Sistemul strategic de coaliţie este structurat şi orientat conform vederilor liderului alianţei,
care cuprinde mai multe strategii operaţionale şi strategii convenţionale terestre şi aeriene, are o
rază de acţiune continentală sau zonală, în care tipurile dominante de acţiune sunt atât de factură
totală, cât şi clasice.
4. Strategia militară unitară
Reprezintă acele strategii cu o structură unitară, în unele cazuri pot fi bi sau multivalente,
ce au fost elaborate de unele state europene, dar şi din alte regiuni ale lumii, şi care au optat
pentru apărarea intereselor naţionale fundamentale prin mijloace proprii.
În esenţă, o strategie militară unitară este definită de următoarele criterii şi subcriterii:
• se bazează pe forţe şi mijloace convenţionale la nivel minim;
• vizează o ripostă hotărâtă la agresiunea (atacul) adversarului;
• teritoriul naţional este spaţiul de desfăşurare a acţiunilor militare strategice;
• confruntarea armată se poate desfăşura în mediile terestru şi aerian, iar după caz, şi în cel
maritim;
• forţele şi mijloacele participante sunt componente ale unui sistem naţional defensiv;
• împotriva forţelor agresoare se întrebuinţează forţele armate, formaţiunile militare ale
populaţiei şi eventual structuri organizaţionale ale luptei de rezistenţă.
Cele trei tipuri de strategii analizate sunt caracteristice pentru configuraţia strategică a
lumii contemporane. Nu excludem posibilitatea existenţei şi a altor sisteme (strategii), dar care
încadrează în general în cele trei tipuri prezentate, evident, cu anumite particularităţi structurale.

5. Construirea unei strategii militare operaţionale

În vederea stabilirii unei strategii militare cu aplicabilitate în domeniul războiului ori al
luptei armate sunt necesare parcurgerea unor faze (etape), într-o anumită succesiune.
Prima fază:
• cunoaşterea şi explicarea fenomenului şi proceselor militare ce dau conţinut strategiei
operaţionale;
• este de natură teoretică, ştiinţifică, iar în practică apare amalgamat cu elemente politice,
iar în unele cazuri, chiar cu unele aspecte ideologice;
• trebuie să formeze o bază realistă pentru celelalte faze.
A doua fază:
• stabilirea tendinţelor evolutive ale situaţiilor strategice şi, în mod deosebit, a elementelor
şi parametrilor noi, cu un conţinut modificat substanţial;
• evoluţia pe termene scurte şi medii;
• utilizarea tehnicilor de prognoză se îmbină cu măiestria umană;
• se va căuta micşorarea tot mai mult a dozei de relativitate în evaluarea şi estimarea
elementelor şi parametrilor situaţiilor strategice.
A treia fază:
• determinarea elementelor care definesc situaţia strategică, caracterizarea ei în ansamblu şi
evaluarea evoluţiei acesteia pe diferite termene;
• reuneşte elemente ştiinţifice, dar şi de artă (măiestrie) militară;
• obţinerea datelor prin utilizarea tehnicilor de analiză cu metodologii riguroase;
• conexiunea finală a datelor şi formularea concluziilor sunt proprii analiştilor cu aptitudini
şi cunoştinţe în domeniu;
• ele trebuie să devină operaţionale pentru un moment cerut ori impus.
A patra fază:
• adoptarea unor concepţii şi opţiuni strategice, materializate prin directive, planuri etc;
• a devenit un proces organizat pe baze ştiinţifice;
• nu exclude, ci implică la alţi parametri măiestria umană;
• se exprimă în cel mai înalt grad determinările (restricţii, condiţionări, presiuni, influenţe)
politice.
A cincea fază:

117
 • înfăptuirea pregătirilor pe baza deciziilor luate: organizarea sistemului militar,
amenajarea logisticii, exersarea unor acţiuni proiectate;
• exprimă ştiinţa aplicată, cere multă măiestrie militară şi se bazează pe diferite hotărâri
politice.
Ultima fază:
• executarea acţiunilor potenţiale (care numai ameninţă ori descurajează adversarul) şi a
celor pugnitive (care lovesc oponentul);
• sunt dependente de împrejurări politico-militare favorabile şi de crearea unor condiţii
strategice favorizante.
Sunt posibile şi alte faze care ar putea fi parcurse, dar, după părerea noastră, ele ar putea fi
incluse într-una dintre cele succint prezentate mai sus.
Un posibil model de construire a unei strategii militare operaţionale este prezentat în
tabelul de mai jos:

FAZE (ETAPE) ACTIVITĂŢI, ACŢIUNI ŞI MĂSURI CU CARACTER

Cunoaşterea şi explicarea
fenomenelor şi proceselor
militare ce fac obiectul
strategiei
Prognoza asupra evoluţiilor
strategice
Diagnoze strategice (la un
moment cerut sau impus)
Decizii strategice (la
momentul oportun şi ori de
câte ori este nevoie)
Pregătiri strategice
nemijlocite (pe toată durata
valabilităţii strategiei)
Acţiuni strategice (în funcţie
de evoluţia situaţiei
strategice)
MILITAR
- determinarea domeniului şi câmpului de manifestare;
- studiul fenomenelor şi proceselor strategice;
- instrumentele utilizabile pentru lucru;
- factorii care influenţează situaţia strategică;
- conţinutul şi caracteristicile acţiunilor strategice.
- confruntări strategice posibile;
- evoluţiile şi influenţele tehnologiilor militare strategice;
- evoluţii ale puterilor militare ale unor ţări;
- tendinţe în doctrine militare străine.
- elementele care caracterizează situaţia internaţională;
- aprecierea generală a situaţiei strategice;
- evoluţia posibilă a unor elemente (parametri) ai situaţiei
strategice;
- configuraţiile posibile ale situaţiei strategice de-a lungul a
diferite perioade de timp;
- concluzii parţiale, finale, conexiuni, variante.
- opţiuni fundamentale;
- concepţia generală bazată pe concepte, principii şi norme;
- hotărâri şi instrucţiuni strategice;
- ipoteze, planuri de ansamblu şi specializate;
- formularea cadrului general de punere în aplicare.
- constituirea sistemului de forţe strategice;
- înzestrarea forţelor cu mijloace de luptă;
- pregătirea logistică a teritoriului;
- pregătirea economiei pentru acţiunile militare;
- pregătirea populaţiei;
- exersarea ipotezelor strategice;
- organizarea şi exersarea conducerii politico-militare şi
strategice.
- măsuri de prevenire a unui atac prin surprindere;
- desfăşurarea de acţiuni potenţiale, ca răspuns în pregătirile
secrete ale adversarului sau cu caracter anticipativ;
- desfăşurarea de acţiuni pugnitive prin care se evidenţiază
riposta armată dată adversarului;
- conducerea de ansamblu a războiului;
- conducerea nemijlocită a luptei armate.

118
 Conflictele asimetrice în actualitate. Posibile rezolvări în viziune strategică

Includerea conceptului de asimetrie în documentele strategice oficiale arată că acest

concept studiat, de altfel, cu asiduitate, în ultimii ani, mai ales de către marile puteri este de
maximă actualitate, iar conflictele armate de dală recentă inclusiv cel în derulare din Irak,
confirmă pe deplin această realitate.
Conceptul de asimetrie a fost materializat, fără a fi definit ca atare, pentru prima dată într-
un document oficial adoptat în anul 2000 în Strategia militară. În acest document au fost înscrise
riscurile asimetrice, consecinţele lor asupra securităţii şi apărării naţionale, precum şi anumite
modalităţi de contracarare a ameninţărilor specifice.
Definindu-1 în termeni cât se poale de simpli, războiul/conflictul asimetric este, în esenţă,
un mijloc prin care o forţă militară inferioară caută să obţină avantaje faţă de un adversar mai
puternic. În aceeaşi ordine de idei, războiul asimetric este conflictul prin care se caută evitarea
forţei, a superiorităţii de orice natură a adversarului şi se axează pe avantajele sau slăbiciunile
uneia dintre părţile aflate în conflict. O asemenea interpretare a conceptului de război/conflict
asimetric, necesită răspunsuri adecvate unor întrebări fireşti.
Care ar putea fi semnificaţia conceptelor “strategii asimetrice” şi, respectiv, “asimetrii
strategice” pentru securitatea şi apărarea naţională?
La modul general, strategiile asimetrice reprezintă gândirea (concepţia), diferită de cea a
unui potenţial sau efectiv adversar, şi activitatea practică de a o pune în operă în scopul
maximizării propriilor avantaje/minimizării dezavantajelor, al exploatării slăbiciunilor
adversarilor, al realizării sau evitării surprinderii.
În particular, pentru securitatea şi apărarea naţională strategiile asimetrice reprezintă, cel
puţin în această perioadă, singura modalitate conceptuală şi acţionată de contracarare a
multiplelor aspecte ale asimetriei strategice într-un posibil conflict armat ce ni s-ar impune în
scopul maximizării posibilităţilor de rezistenţă, al exploatării tuturor slăbiciunilor agresorilor
(adversarilor) şi, in final, al obţinerii victoriei în război.
La rândul lor asimetriile strategice (politice, economice, sociale, culturale, militare etc.)
sunt stările de dezechilibru natural sau provocat, de o parte adversă, ca urmare a conceperii şi
aplicării unor strategii adecvate (asimetrice) între diverse state sau grupuri de state, ce pot fi
utilizate în situaţii de criză sau de conflict. Se poate observa cu uşurinţă că împărţirea în blocuri
ca rezultat al convulsiilor perioadei Războiului Rece a luat practic sfârşit, dar diviziunile
fundamentale ale umanităţii în termeni de etnicitate, religii şi civilizaţii s-au revigorat, fund o
sursă de noi şi permanente conflicte, în primul rând asimetrice.
Care sunt nivelurile şi dimensiunile actuale ale asimetriei strategice, motivate fiind de
strategiile conflictuale asimetrice?
Asimetria poate fi: politică, economică, socială, culturală, tehnologică, militară etc.
Diversitatea domeniilor în care acesta se poate manifesta este practic nelimitată, dar ponderea
acestora într-un eventual conflict/război asimetric poate să fie diferită şi să solicite răspunsuri de
contracarare pe măsură.
Asimetria politică, ca şi asimetria economică sunt prioritare în strategiile conflictuale,
utilizând mijloace nemilitare pentru a obţine avantaje în conflictele de toate categoriile şi
nuanţele. Asimetria socială este o consecinţă directă a celei economice.
Asimetria tehnologică este deosebit de evidentă în prezent, îndeosebi la nivelul marilor
puteri, manifestându-se la modul direct pe plan militar, declanşând serioase dezechilibre
strategice şi operaţionale în conflictele militare şi non-militare.
Nivelul asimetriei militare propriu-zise are, totuşi, “cuvântul” cel mai greu într-un conflict.
De altfel, nici nu ne putem imagina un conflict armat care să nu se bazeze cel puţin pe o iluzorie
asimetrie. Ea este, de regulă, cât se poate de reală pentru victima unei agresiuni.
Dimensiunile asimetriei strategice potenţează ori, dimpotrivă, diminuează strategiile în
domeniu, evidenţierea acestora fiind o condiţie esenţială a comportamentului părţilor aflate în
conflict.

119
 Categorisirea acestora în funcţie de o serie de factori evidenţiază unele tipuri de asimetrii,
cum sunt:
După raportul de forţe pe care-1 realizează, asimetria poate fi:
- pozitivă;
- negativă.
Prima grupă este, în mod evident, favorizantă, ea rezultând în domeniul militar, dar nu
numai, dintr-o instruire superioară, din calitatea deosebită a factorului uman. tehnic şi
tehnologic, din concepţii de ducere a acţiunilor militare şi non-militare avansate etc. Ea este,
desigur, la îndemâna statelor şi alianţelor din structura NATO, dar şi a altor structuri de putere
aflate, de regulă, într-un stadiu de dezvoltare economico-socială apreciabilă.
Acest avantaj nu este, în nici un caz, de apanajul statelor aflate în procesul de restructurare
economico-socială şi militară, cum este şi cazul ţării noastre. Aflate într-o asemenea postură de
asimetrie negativă, statele vor căuta metode de a contrabalansa deficitul în acumulări cantitative,
dar mai ales calitative.
Asimetria negativă, proprie în general celor mai slabi, este un handicap pe care un adversar
îl va folosi, cu siguranţă, într-un eventual conflict, profitând de slăbiciunile şi vulnerabilităţile
părţii aflate în această postură.
În funcţie de durata, asimetria poate fi:
- pe termen scurt;
- de durată sau pe termen lung.
În afara faptului că anumite state, situate în zone defavorizate ale globului, sunt într-o
permanentă asimetrie negativă, durata mare a acesteia este una din caracteristici. Una dintre
cauzele majore ale unor asemenea situaţii rezultă, printre altele, din situaţia economico-socială
precară, din lipsa voinţei de a depăşi anumite bariere aflate în calea democratizării statale, din
“veşnica” tranziţie la economia reală de piaţă.
Dacă este vorba de un conflict/război, durata asimetriei devine un factor determinant al
succesului. Faţă de unele aspecte de asimetrie strategică de scurtă durată, cum a fost, spre
exemplu, războiul-fulger aplicat de germani în anii 1939-1941, în conflictele militare postbelice
asimetria strategică a fost una dintre caracteristicile, aproape fără excepţie, ale acestora. Ea a
coincis, de regulă, cu durata propriu-zisă a conflictului.
Este interesant de remarcat că, în unele dintre conflictele militare postbelice de dată
recentă, cum a fost cel din Iugoslavia (Kosovo -1999), durata conflictului a fost în relaţie directă
cu răspunsurile de contracarare găsite de partea sârbă, ca acţiune cu influenţă directă asupra
asimetriei strategice de natură pozitivă, aflată la îndemâna forţei aliate.
După modalitatea în care se manifestă:
- întâmplătoare;
- programată (deliberată).
Întâmplarea are, desigur, rolul ei într-o acţiune militară, uneori poate chiar să decidă
“soarta” acesteia dar nu trebuie să constituie într-o soluţie, nu trebuie să fie un deziderat al
conducerii nici al uneia din părţile aflate în conflict. Asimetria programată (deliberată) pune
categoric în evidenţă slăbiciunile adversarului, favorizând menţinerea sau câştigarea iniţiativei pe
fondul realizării libertăţii de acţiune.
Pentru partea aflată într-un raport deliberat de inferioritate este important să realizeze acest
lucru cu suficient timp înainte, pentru a pune în aplicare măsuri corespunzătoare de contracarare,
sau cel puţin de diminuare a superiorităţii adversarului, în funcţie de riscurile sau ameninţările ce
le reprezintă:
- riscuri sau ameninţări reduse;
- riscuri sau ameninţări majore.
Intensitatea riscurilor sau ameninţărilor ce îşi au originea în asimetria strategică sunt în
raport proporţional cu gradul de asimetrie realizat şi, desigur, cu scopurile propuse de către
beligeranţi. Aceasta depinde, de asemenea, de răspunsurile care pot fi date de către cei care vor fi
victimele unei agresiuni.
120
 Dacă spre exemplu, printre răspunsurile găsite se înscriu terorismul sau utilizarea unor
componente ale armelor de nimicire în masă, riscurile devin majore şi pentru partea care ar
dispune de asimetrie pozitivă, pe care insă a utilizat-o în scop de agresiune.
După natura acumulărilor, asimetria poate fi:
- materială (fizică);
- psihologică;
sau:
- cantitativă;
- calitativa.
În asimetria strategică natura acumulărilor este deosebit de importantă. De regulă,
acumulările psihologice sunt implicite celor materiale (fizice), cantitative, dar, mai ales,
calitative.
În prezent, acumulările cantitative, îndeosebi cele de ordin tehnologic şi informatic, sunt
cele mai evidente, dar şi suficient de vulnerabile.
De altfel, nu întâmplător pentru societăţile informatizate şi tehnologizate, pentru armatele
acestora, clar mai ales pentru scopurile ce şi le-ar propune în confruntările cu adversarii, nu
neapărat pe măsură riscurile şi ameninţările asimetrice sunt de o deosebită importanţă.
Experienţa unor conflicte asimetrice de dată recentă, cum ar fi cele din Golf (1991),
Iugoslavia (1999) sau Afganistan, au făcut demonstraţia vulnerabilităţii la atacurile informatice
sau la posibilităţile de contracarare în modalităţi simple, unele considerate a fi perimate asupra
unor sofisticate mijloace şi sisteme de cercetare şi cercetare-lovire, care sunt capabile să
acţioneze, practic, în totalitatea spectrului electromagnetic.
Se întâmpla însă în câmpul de luptă modern, un fenomen să-i zicem “curios”, nu totdeauna
sesizabil, cel al amalgamării, al nivelării asimetriilor de semn contrar, care pot să avantajeze, de
regulă, pe cel mai slab, aducându-1 pe cel puternic din punct de vedere acţional “cu picioarele pe
pământ”, creându-i astfel numeroase probleme de ordin operaţional.

Contracararea riscurilor şi ameninţărilor asimetrice în viziune strategică

Viziunea strategică, proiectată fiind la nivelul celor mai avansate reprezentări strategice,
evidenţiază patru concepte operaţionale cheie ale fizionomiei unui posibil conflict armat al
viitorului, în care ţara ar putea fi implicată, şi anume:
- manevră decisivă;
- angajament selectiv de precizie;
- protecţie multidimensională a forţelor proprii;
- concentrare logistică.
În aparenţă, este destul de dificil să se facă legătura între aceste concepte operaţionale şi
problematica riscurilor sau a ameninţărilor de natură asimetrică, mai ales cu aceea a contracarării
unor asemenea pericole.
În cele ce urmează ne propunem o succinta analiză a virtuţilor de contracarare ce le oferă
conceptele enunţate, posibil şi altele, într-un conflict de natură asimetrică ce vizează un nou
cadru al spaţiului operaţronal, diferit de cel aflat în actualitate, deoarece atât forţele, mijloacele,
cât şi obiectivele vizate vor fi diferite. Se pleacă în acest sens de la premisa că manevra va trebui
să asigure aplicarea puterii de luptă selectiv, acolo unde inamicul se aşteaptă cel mai puţin,
exploatând rapid şi eficient orice oportunitate ce se oferă în punctele cele mai vulnerabile ale
spaţiului de confruntare.
Angajamentul selectiv de precizie necesită în mod obligatoriu, informaţii, presupunând
acţiuni de identificare şi localizare a obiectivelor de importanţă strategică şi operativă ale
adversarului, dar care prezintă vulnerabilităţi care să ofere oportunităţi în scopul lovirii cu
eficienţă a acestora.
Într-o confruntare asimetrică angajamentul imaginat în acest fel presupune:
- forţe bine echipate, înzestrate şi, mai ales, instruite;

121
 - abilitatea de a identifica, selecta şi lovi obiective aflate în oricare punct al spaţiului de
confruntare în mod oportun şi cu precizie;
- capacitatea de a asigura o evaluare precisă a situaţiei, de angajare şi reangajare a forţelor
în acţiuni atipice care să contracareze superioritatea adversarului;
- capacitatea de a minimiza efectele distructive directe şi colaterale ale loviturilor unui
adversar ce deţine superioritate etc.
Se pare că ceea ce se petrece în derularea conflictului din Irak este ilustrativ în sensul
angajamentului selectiv de precizie, îndeosebi de partea forţelor Coaliţiei.
În accepţiunea noastră forţele armate, dai nu numai, rămân vulnerabile la ameninţările
asimetrice, îndeosebi la cele informaţionale şi psihologice de precizie, la posibilitatea utilizării
unor arme de nimicire în masă şi a vectorilor purtători ai acestora a terorismului, în special al
celui urban.
Toate aceste ameninţări, ca şi altele din această categorie, presupun o strategie şi un
angajament selectiv de precizie pe fondul unei foarte bune cunoaşteri. In consecinţă,
concentrarea pe informaţii se justifică mai mult ca oricând, iar eforturile informaţionale trebuie
orientate mai mult către ameninţările netradiţionale, îndeosebi către cele asimetrice.
Concentrarea pe informaţii presupune, de asemenea, un efort instituţional şi operaţional
integrat, utilizând atât sursele deschise (mass-media, Internetul etc.), cât şi cele închise, în
special agentura.
Utilizarea procedurilor confruntării asimetrice ca şi apărarea/protecţia împotriva subtilelor
provocări asimetrice solicită capacităţi noi de culegere a informaţiilor, de procesare şi
întrebuinţare a acestora ca factor de potenţare a acţiunilor operaţionale propriu-zise.
Protecţia multidimensională (vulnerabilitate minimă) a forţelor proprii vizează întreaga
gamă de ameninţări, inclusiv cele de factură asimetrică, care devin din ce în ce mai prezente. Ele
de fapt sunt şi foarte greu de identificat. Credem însă că protecţia multidimensională şi
vulnerabilitatea minimă trebuie să se caracterizeze prin capacitatea forţelor noastre de a limita
libertatea de acţiune a adversarului. Este posibil însă un asemenea lucru? Noi apreciem că este
posibil, cu condiţia asigurării unui control subtil al spaţiului de confruntare şi al asigurării
condiţiilor pentru:
- cunoaşterea modului de acţiune a adversarului, al mijloacelor şi sistemelor de cercetare-
lovire ale acestuia, precum şi a vulnerabilităţilor ce le prezintă;
- identificarea şi monitorizarea propriilor vulnerabilităţi ce pot constitui ţinte (obiective)
uşor de atins de către adversar;
- cunoaşterea riscurilor la care forţele noastre pot fi expuse, limitarea pierderilor produse
prin luptă şi eliminarea, pe cât posibil, a celor colaterale;
- existenţa în permanenţă, a unei strategii de protecţie individuală şi colectivă, care să
vizeze pericolele majore la care sunt expuse forţele proprii, dar mai ales cele rezultate din
confruntarea asimetrică.
Conceptul protecţiei multidimensionale vizează toate dimensiunile spaţiale de acţiune
armată în care s-ar putea manifesta agresiunea (terestră, aeriană, navală cosmică ori
informaţională).
Adaptabilitatea conceptuală şi acţională ca cerinţă operaţională şi, în acelaşi timp, concept
neexprimat ca atare în enumerarea făcută de noua viziune strategică poate fi unul dintre cele mai
importante atuuri în câmpul de lupă modern, mai ales dacă ne referim la riscuri, ameninţări şi
pericole asimetrice.
Este uneori dificil sau chiar imposibil de anticipat ce tipuri de riscuri asimetrice pot să
apară într-o situaţie sau alta a cărei configuraţie putem şi trebuie să o anticipăm cel puţin cu
aproximaţie, într-un conflict armat (a se vedea derularea actuală a conflictului din Irak).
Într-un mediu acţional fluid şi, cel mai adesea asimetric, surprizele pot să apară la tot pasul,
iar noi trebuie să fim pregătiţi să le facem faţă.

122
 Flexibilitatea în gândire şi acţiune a fost dintotdeauna o caracteristică a marilor comandanţi
şi o condiţie a succesului. Ea, însă, trebuie cultivată şi exersată cu mult timp înainte de a fi pusă
în practică.
Subliniem acest lucru deoarece, în practica instruirii noastre, declarativ suntem de acord cu
necesitatea adaptabilităţii, însă în cadrul aplicaţiilor şi a jocurilor de război cu greu îşi găsesc
locul situaţii care să pună în evidenţă întreaga gamă a riscurilor şi ameninţărilor asimetrice.
Rămânem, în schimb, tributari unor situaţii şi concepţii tradiţional clasice, care nu solicită în
măsură suficientă rezolvări conflictuale de natură asimetrică.
Concentrarea logistică presupune, pe lângă asigurarea libertăţii de acţiune a structurilor
specifice, susţinerea eficientă a tuturor acţiunilor, într-un spaţiu conflictual, supradimensionat şi
supraaglomerat dar, în acelaşi timp, punctual în privinţa intervenţiilor de specialitate propriu-
zise. Ideal ar fi ca logistica să nu se “vadă” dar să fie mereu prezentă în locul şi la momentul
potrivit.
Componentele propriu-zise pot fi ele însele ţinta unor atacuri asimetrice, impunându-se o
grijă deosebită pentru asigurarea protecţiei acestora apreciindu-se ca fiind de importanţă vitală
pentru susţinerea operaţională în câmpul de luptă modern.
Cu siguranţă noile concepţii strategice şi operaţionale vor modifica semnificativ structura
şi funcţionabilitatea întregului sistem ai securităţii şi apărării naţionale, făcându-1 capabil să
reacţioneze în mod corespunzător la întreaga gamă a riscurilor, ameninţărilor şi pericolelor,
inclusiv ale celor de natură asimetrică.
Realitatea mediului internaţional actual, care este şi un posibil mediu operaţional vizând
ameninţările şi conflictele asimetrice este reprezentată, în prezent, de o lume cât se poate de
ambiguă, cuprinzând o diversitate culturală religioasă şi istorică de oameni, grupuri şi naţiuni sau
chiar organizaţii cu scopuri şi obiective complexe, în multe situaţii divergente, caracterizate de
politici extremiste, criminalitate, coerciţie şi terorism, chiar dacă eforturile naţiunilor dezvoltate
au fost orientate în ultiimi ani, mai mult ca altădată, spre securitate colectivă, integrare şi
globalizare.
Ameninţările asimetrice rezultă, în general, din extinderea fără limite a terorismului
mondial şi coabitarea dintre terorişti dictatori, contrabandişti, seniorii drogurilor, traficanţii de
armament, fanaticii religioşi, nemulţumiţii de tot felul, expatriaţii cu ambiţii de mărire etc, care
formează împreună sau separat, un inamic redutabil pentru pacea şi stabilitatea în lume.
Promotorii ameninţărilor asimetrice, în special ai celor de natură teroristă, sunt în general
actori nonstatali (terorişti notorii, crima organizată internaţională şi transnaţională, insurgenţa
etc), cu mentalităţi complet diferite faţă de cele normale, convingerile lor fiind permanent
orientate şi mobilizate spre răzbunare, violenţă, sacrificiu personal sau colectiv şi război
asimetric.
Acţiunile pe care aceştia le promovează nu urmează nici un fel de canoane ale războiului
clasic. Regulile conflictului asimetric sunt confecţionate ad-hoc, utilizând metode şi procedee
care să le permită să evite sau chiar să anihileze părţile tari ale adversarului, avantajele înaltei
tehnologii, dar, în acelaşi timp, să exploateze în beneficiul propriu vulnerabilităţile specifice.
Răspunsurile de până acum la ameninţările şi acţiunile asimetrice în general şi, în special,
la cele teroriste s-au constituit în reacţii de protecţie şi apărare, iar în unele cazuri de riposte
aeriene sau cu rachete de croazieră, producând victime colaterale, ceea ce a avut ca urmare efecte
de discreditare a acţiunilor de răspuns întreprinse.
Ceea ce s-a întâmplat şi, îndeosebi, cum s-a întâmplat la 11 septembrie 2001 ne poate
conduce la concluzia că ameninţările asimetrice, cu predilecţie cele de natură teroristă, nu pot fi
controlate prin modalităţile de abordare politico-militară utilizate până în prezent. Putem, de
asemenea, să concludem că până la această dată fenomenul în sine, deşi se considera a fi un
potenţial pericol, nu a putut fi dimensionat la adevăratul lui grad de periculozitate, iar
capacităţile destinate a-1 stăpâni nu au fost utilizate în mod adecvat.

123
 Cu siguranţă este nevoie de noi abordări politico-militare, de acţiuni preventive şi
capacităţi de reacţie suplimentare, care să fie permanent şi în mod adecvat disponibilizate pentru
a stăpâni/controla şi stopa fenomenul terorismului care tinde să devină din ce în ce mai periculos.
Conducerea reprezintă elementul dinamic cel mai important al puterii de luptă şi se
realizează de cadre competente şi îndrăzneţe. Conceptul de conducere are, în general, mai multe
înţelesuri:
- conducerea ca acţiune umană, prin care se realizează funcţiile (atributele) de: previziune,
planificare, comandă, coordonare, control şi evaluare;
- conducerea ca sistem ce reprezintă un ansamblu unitar, căruia îi revine ca sarcină
transformarea informaţiilor cu privire la starea sistemului condus în decizii corespunzătoare
modelelor confruntării acestuia cu mediul. Acest ansamblu unitar este constituit din
compartimente, posturi structurale, independente şi interconectate;
- conducerea ca profesie presupune: pregătire profesională în domeniu, pregătire
managerială, cultură generală, calităţi, trăsături, aptitudini şi atitudini corespunzătoare acesteia.
În domeniul militar această activitate complexă care pretinde cunoştinţe temeinice,
experienţă şi înalte însuşiri morale, se exercită de către comandanţi ajutaţi de structuri de
comandament şi stat major, potrivit ordinelor şi dispoziţiilor primite din partea eşaloanelor
superioare.
Conducerea noilor structuri tactice de arme întrunite este întemeiată pe comandă, control,
comunicaţii, computer şi informaţii (C4I) la care sunt racordate sisteme automatizate de armă,
având la bază următoarele principii generale: unitate de comandă; conducere centralizată şi
execuţie descentralizată; unitate de acţiune; calitate şi eficienţă; ierarhizare strictă; delegare de
autoritate; rigurozitate; operativitate; asumarea responsabilităţii.
Dotarea structurilor tactice de arme întrunite cu sisteme de armament, sisteme C4I,
armament şi aparatură performantă, influenţează în mod pozitiv conducerea acţiunilor militare şi
va modifica modul de ducere a acţiunilor de luptă, ca urmare a creşterii puterii de foc (prin
creşterea preciziei la distanţe mari şi a puterii loviturii izolate), sporirea mobilităţii (implicit a
capacităţii de manevră a trupelor) şi protecţiei.
Noua dimensionare a Armatei Naţionale va trebui să asigure o corelaţie între opţiunile doctrinare, organizarea structurală şi formele de luptă, oferind
posibilitatea perfecţionării continue a structurilor organizatorice ale marilor unităţi (unităţilor) tactice de arme întrunite, astfel, încât fiecare entitate să aibă o putere de
luptă corespunzătoare, să poată îndeplini un număr mare de misiuni cu caracter complex.

Modelarea procesului decizional

Teoria deciziei reprezintă un set de noţiuni şi metode generale, care permit analiza
multicriterială a situaţiilor ce privesc fundamentarea deciziilor în condiţii diferite şi are drept
obiectiv modelarea unor procese decizionale, care apar în activitatea organizatorică şi de
conducere.
Teoria luării deciziilor prescrie normele de comportament pentru decidenţi şi pe care
aceştia trebuie să le respecte pentru a nu intra în contradicţie cu propriile lor judecăţi şi
preferinţe.
În funcţie de informaţiile statistice pe care le deţine, decidentul poate să-şi determine
propria strategie în care poate să ia:
- decizii în condiţii de certitudine, când există o singură stare a naturii cu probabilitatea de
realizare (există informaţii certe);
- decizii în condiţii de risc, caz în care există mai multe stări ale naturii cu probabilităţi de
realizare cunoscute;
- decizii în condiţii de incertitudine, caz în care există mai multe stări ale naturii, fără
cunoaşterea probabilităţilor de realizare a lor.
Din mulţimea variantelor posibile, decidentul urmează să aleagă numai una, pe cea mai
convenabilă. Ca urmare a necesităţii de a compara între ele diferite variante decizionale

124
caracterizate prin mai multe consecinţe, se face apel la conceptul de utilitate, unitatea comună de
măsură a consecinţelor diverselor variante decizionale.
La un proces de decizie se pot distinge următoarele elemente:
- decidentul, adică individul sau mulţimea de indivizi care urmează să ia decizia;
- formularea (denumirea) care o oferă decidentul problemei decizionale;
- mulţimea variantelor (alternativelor) posibile, care caracterizează o situaţie decizională şi
din care trebuie aleasă o variantă optimă;
- mulţimea consecinţelor anticipate pentru fiecare variantă luată în considerare;
- mulţimea criteriilor de decizie ale decidentului, adică punctele de vedere pe care le ia în
considerare la alegerea variantei optime;
- obiectivele (scopurile) decidentului, respectiv consecinţele propuse a fi atinse pentru
criteriile de decizie alese;
- stările naturii – factori independenţi, de tip conjunctural.
Un element care ţine seama de dificultăţile procesului de prevedere a consecinţelor îl
reprezintă stările naturii. Deoarece în foarte multe situaţii consecinţele nu pot fi prevăzute cu o
probabilitate satisfăcătoare de realizare, este raţional să se prevadă mai multe consecinţe posibile
pentru fiecare variantă şi pentru fiecare criteriu în parte. De asemenea, este raţional să se încerce
a se identifica cauzele care ar putea determina producerea unora sau altora din consecinţe; aceste
cauze au fost numite stări ale naturii.
Deoarece stările naturale nu sunt consecinţa unor strategii şi deci nu se pot stabili reguli
pentru comportamentul acestora, pentru a face previziuni probabilistice asupra posibilităţii
producerii lor, se culeg date statistice, care apoi se prelucrează.
În funcţie de informaţiile statistice pe care le deţine, decidentul poate să-şi determine
propria strategie în care poate să ia:
- decizii în condiţii de certitudine, când există o singură stare a naturii cu probabilitatea de
realizare (există informaţii certe);
- decizii în condiţii de risc, caz în care există mai multe stări ale naturii cu probabilităţi de
realizare cunoscute;
- decizii în condiţii de incertitudine, caz în care există mai multe stări ale naturii, fără
cunoaşterea probabilităţilor de realizare a lor.
Coordonata actuală a realizării unui nivel ridicat al puterii de luptă a structurilor tactice
este dată, pe de o parte, de accelerarea procesului de informatizare, iar pe de altă parte, de
sporirea utilizării sistemelor de armament. Aşadar, tratarea sistematică a acestei probleme
presupune perfecţionarea unitară a celor două componente fundamentale ale sistemului militar,
conducere şi execuţie (sistemul automatizat de conducere a trupelor şi sistemul de armament).
Caracteristica constructivă generală a sistemelor de armament o reprezintă utilizarea tehnologiilor de vârf, care, pentru elementul central (calculator sau
automat de proces), înseamnă circuite integrate, microprocesoare, construcţii-bloc interschimbabile etc. Funcţional, sistemul de armament se prezintă ca un automat
finit, utilizat independent sau integrat în sisteme ofensive sau defensive.
Dacă se analizează evoluţia procesului de cibernetizare a tehnicii de luptă se poate constata
că de la crearea şi perfecţionarea armamentelor moderne şi până la apariţia armelor inteligente,
drumul istoriceşte a fost foarte scurt.
Toate aceste elemente dinamice se grupează în categorii de acţiune separate pe care o forţă
le poate adapta în scopul cauzării distrugerii adversarului - folosirii manevrei, puterii de foc,
luptei în câmpul electromagnetic, hărţuirii, interdicţiei şi multe altele, care pot fi reunite în
contextul rezultatelor distructive la un moment dat şi la anumite intervale de timp.
Orice element dinamic al puterii de luptă, în mod singular, reprezintă o categorie a
rezultatelor acţiunilor de luptă, dar acest rezultat nu poate fi analizat decât prin prisma celorlalte
elemente, deoarece toate categoriile de rezultate apar în mod simultan pe întreaga zonă a
acţiunilor de luptă şi una depinde de cealaltă.
În planificarea şi desfăşurarea acţiunilor de luptă punctul de plecare îl reprezintă obţinerea
de informaţii. Aceasta are o implicaţie directă asupra celorlalte elemente dinamice ale puterii de
luptă prin comandă-control, a cărei primă etapă este de a deplasa informaţiile, prin intermediul

125
comunicaţiilor, în scopul de a deduce sensul semnificativ al acestora. Odată obţinută şi transmisă,
informaţia este analizată în cadrul comandamentului la compartimentul informaţii în scopul
elaborării deciziei.
Comanda şi controlul depinde, fără îndoială, de informaţiile obţinute şi stocate în baza de
date fără de care nu se poate elabora o decizie bună. Aceasta are un puternic impact în raport cu
celelalte elemente dinamice ale puterii de luptă şi implică organizarea şi analiza tuturor
informaţiilor referitoare la trupele proprii, adversar, mediu, cunoştinţe şi experienţe acumulate, în
scopul luării deciziei, precum şi elaborarea ordinului de acţiune şi transmiterea lui prin
intermediul comunicaţiilor către subsistemul de execuţie, influenţând astfel puterea de foc,
manevra şi protecţia trupelor.
Deci, comanda şi controlul iniţiază toate celelalte elemente dinamice ale puterii de luptă,
dar este dependentă de obţinerea şi volumul informaţiilor.
Puterea de foc şi manevra sunt influenţate, în mare măsură, de informaţii, comandă-control
şi comunicaţii, prin transmiterea la timp a datelor necesare lovirii grupării de trupe a adversarului
în locul şi la momentul potrivit. Aceste elemente sincronizate reprezintă puterea de lovire a
structurilor tactice de arme întrunite.
Protecţia trupelor acţionează în mod independent pentru a reduce impactul acţiunilor
desfăşurate de adversar asupra trupelor proprii, dar în momentul în care aceasta se realizează prin
acţiuni, atunci depinde de informaţii, comandă-control, comunicaţii, putere de foc şi manevră.
Aceste elemente dinamice ale puterii de luptă (conducerea, puterea de foc, manevra şi
protecţia) a structurilor tactice de arme întrunite sunt definite prin rezultatele obţinute de un flux
combativ. Rezultatele obţinute constituie noi stări definitorii pentru ambele părţi şi a mediului în
care se desfăşoară acţiunea de luptă în măsura în care este percepută de stările în care se află.

Tema 8: COMPONENTE ALE ŞTIINŢEI MILITARE. TEORIA GENERALĂ

1. Teoria generală – parte componentă a ştiinţei militare

Termenul de ştiinţă este generalizator, este generic. Ştiinţa este eminamente un rezultat al
cunoaşterii şi un imbold al cunoaşterii. Societatea omenească se întemeiază pe ştiinţă, este
dependentă de ştiinţă. Omul – chiar şi cel ignorant – nu mai poate trăi în afara ştiinţei. Tot ce
face el – de la construcţie la distrugere, de la colaborare la confruntare şi la război – se bazează
pe ştiinţă. Fiecare activitate are ştiinţa ei, adică principiile, regulile, conceptele şi metodologia ei
şi, în acelaşi timp, foloseşte efectul integrator al celorlalte ştiinţe.
Revoluţia în domeniul armamentelor este incontestabilă. În numai câţiva ani, s-a făcut un
salt enorm în ceea ce priveşte forma şi efectul loviturilor, de la masivitate la precizie, de la
incertitudine la certitudine, graţie noilor tehnologii extrem de performante în domeniile
informaţiei, cercetării, recunoaşterii şi lovirii. Nanotehnologia este în curs de a schimba complet
configuraţia acţiunii militare şi reacţiei în teatru.
Noua dimensiune a controlului violenţei se construieşte, în condiţiile RMA (RMA -
Revolution in Military Affairs), pe fluiditatea strategică şi chiar pe virtualitatea spaţio-temporală
care, la rândul lor, se bazează pe atotputernicia informaţională. Cine deţine informaţia, deţine şi
puterea.
În concepţia americană, RMA vizează îndeosebi trei domenii: domeniul tehnologic
(integrarea noilor tehnologii de informaţii în sisteme de arme şi integrarea C4I2SR – comandă,
control, comunicaţii, calculator, intelligence, informaţii, supraveghere, recunoaştere); domeniul
doctrinal şi operaţional (experimentarea tehnologiei şi transpunerea efectelor ei în concepte,
teorii şi acţiuni) şi domeniul organizaţional (integrarea interarme, integrarea civilo-militară,
instituţională etc.).
Esenţa RMA este integrarea sistemelor (informaţii, armamente, senzori, structuri etc.), iar
efectul sinergic este dat de superioritatea informaţională a sistemului de sisteme, adică a acţiunii
integrale care se bazează pe:
 cunoaşterea permanentă a situaţiei în teatru şi în lume, datorită reţelei informaţionale;
126
  viteza şi sincronizarea acţiunii şi reacţiei necesare neutralizării rapide a crizelor şi
conflictelor numită „precluziune“.
Precluziunea este, de fapt, o comprimare a timpului de acţiune pentru neutralizarea crizelor
şi conflictelor armate, iar acest lucru nu poate fi posibil dacă nu ar exista reţele de informaţii
sinergice şi perfect integrate şi sisteme de arme pe măsură.
Arta militară, înţeleasă ca filosofie a războiului, care cuprinde deopotrivă ştiinţa războiului
(polemologia), practica războiului (lupta armată) şi arta strategică (arta conceperii şi conducerii
acţiunii militare), nu se schimbă atât de uşor. Principiile generale ale confruntării militare sunt
aproape neschimbate de sute şi chiar de mii de ani, iar inteligenţa comandanţilor, experienţa lor,
capacitatea creatoare a comandamentelor, priceperea de a valorifica condiţiile concrete (în
funcţie de informaţiile de care dispun, de tehnologie, de cantitatea şi calitatea forţelor şi de alte
determinări), inspiraţia momentului, curajul de a lua decizii asimetrice vor fi totdeauna factori de
surprindere, imposibil de pus în ecuaţie, de calculat, de prevăzut. Teoria haosului se aplică foarte
bine şi în domeniul confruntării armate. Chiar dacă războiul are reguli şi principii clare, fiind un
fenomen social superorganizat (poate cel mai organizat fenomen social), niciun factor nu poate
pune în operă o decizie sau alta.
Determinările însă rămân. Ele constituie spaţiul de mişcare, cadrul, legea şi condiţionările
în bifurcaţii, iar tehnologia este totdeauna izvorul şi substanţa acestora.
Sistemul, dezvoltându-se într-o anumită direcţie, datorită variaţiei condiţiilor iniţiale, în
funcţie de împrejurări şi de numeroase alte cauze, se comportă aleatoriu în bifurcaţii; nu se poate
calcula cu precizie direcţia în care va evolua, dar această direcţie va fi extrem de importantă până
în bifurcaţia următoare. Această aserţiune dovedeşte imposibilitatea prevederii exacte a evoluţiei
unui sistem şi cu atât mai mult unui sistem acţional militar.
Potrivit raportului special al lui Lothar Ibrügger, unii consideră însă că în lume au avut loc
doar trei revoluţii (agrară, industrială şi informaţională), iar alţii cred că numărul revoluţiilor se
poate ridica la cifra 14. În virtutea acestor obiecţii, inovaţia tehnologică nu ar fi suficientă pentru
a genera o revoluţie. De la descoperirea prafului de puşcă, spre exemplu, la aplicarea lui efectivă
au trecut cinci secole. Exemplul este însă discutabil. Impactul tehnologiei asupra fizionomiei
teatrului de război cunoaşte o evoluţie în progresie geometrică. Va veni ziua când un astfel de
impact va fi instantaneu.
În ceea ce priveşte însă influenţa tehnologiei asupra artei militare, trebuie să se facă
distincţie între schimbarea (revoluţionarea) principiilor şi adaptarea rapidă a structurilor
(strategia forţelor şi strategia mijloacelor) şi a acţiunilor (strategia operaţională) la noile
posibilităţi. Spre exemplu, în cel de-al doilea Război Mondial, Germania hitleristă a mizat pe o
strategie a acţiunilor rapide, bazată îndeosebi pe un sistem de comunicaţii foarte bine pus la
punct şi pe un concept strategic pe măsură. În felul acesta, ea a reuşit să se impună în faţa
armatei franceze care se cramponase de filosofia războiului poziţional, neglijând rolul mişcării,
adică al blindatelor şi aviaţiei, de care ea dispunea în cantităţi suficiente pentru a contracara
acţiunea forţelor naziştilor. Întârzierea impactului tehnologic asupra artei militare franceze,
îndeosebi în domeniul strategiei forţelor şi în cel al strategiei operaţionale, a costat glorioasa
armată a acestei ţări, în debutul celui de-al doilea Război Mondial, înfrângerea şi umilinţa.
Referindu-se la acest dureros episod, francezii spun tranşant că „cea mai mare inferioritate
a armatei franceze rezidă în creierul generalilor săi. Breviarul comandamentului, “Instrucţiunea
asupra întrebuinţării tactice a marilor unităţi” prevăd în mod expres că războiul viitorului va fi
continuarea războiului precedent.
Deci nu atât superioritatea tehnologică germană a fost cauza înfrângerii armatei franceze,
cât inflexibilitatea strategică a acesteia din urmă, neadaptarea conceptelor la cerinţele
tehnologice, la evoluţia ştiinţei militare.
Americanii sunt cei dintâi care au tras învăţămintele cuvenite din experienţa confruntărilor
militare, mai ales în urma războiului din Vietnam. Ei au înţeles perfect că noile tehnologii
creează posibilitatea lovirii la mare distanţă, ceea ce a dus la configurarea câtorva noi modalităţi
de angajare a forţelor şi, corespunzător, a unor tipuri de războaie în care se consideră că ar putea

127
fi implicaţi: războiul de joasă intensitate; războiul de intensitate medie şi războiul de mare
intensitate. Forţele armate americane, ca şi economia şi infrastructura au trecut, după experienţa
dramatică a Vietnamului, la aplicarea unui nou concept de pregătire a forţelor. În viziunea
strategică din anii 1980, americanii trebuiau să fie pregătiţi să ducă un război şi jumătate, chiar
două războaie, în diferite regiuni ale lumii, acolo unde interesele lor o cereau.
În ceea ce priveşte confruntarea Est-Vest, americanii au creat, la vremea aceea, un sistem
riguros de acţiune şi de reacţie, bazat pe un concept care a evoluat de la doctrina ripostei masive
la „Bătălia aeroterestră 2000“, toate supuse unei politici de îndiguire a Uniunii Sovietice. După
încheierea „Războiului Rece“, conceptul acesta a rămas oarecum fără obiect. Tehnologia a mers
însă înainte, atât în domeniul creării unor sisteme performante de cercetare, intelligence,
informare, supraveghere şi lovire, cât şi în cel al conceperii şi realizării unor sisteme de sisteme.
Dar conceptul şi-a găsit imediat un nou obiect, un nou spaţiu de aplicare. Operaţia
„Furtuna deşertului“, spre exemplu, s-a desfăşurat nu potrivit unei strategii, ci potrivit
conceptului strategic referitor la bătălia aeroterestră.
Astfel, în timpul războiului din Golf, sistemul de transmisiuni al armatei lui Saddam
Hussein a fost distrus în mai puţin de 24 de ore – chiar în primele ore ale acţiunii – ceea ce a
permis folosirea aproape nestingherită a 6.250 tone de muniţii ghidate pentru 81.980 tone de
bombe oarbe. Primele şi-au atins obiectivele în proporţie de 80 – 90 %, în timp ce, se ştie, doar
25 % dintre bombele nedirijate (oarbe) îşi ating ţinta.
Primatul informaţiei şi al tehnologiei a devenit, în viziunea americană, indiscutabil.
Generalul Gordon Sullivan şi locotenent-colonelul James M. Dubik consideră că există
următoarele tendinţe în dezvoltarea tehnologiei, care sunt valabile pentru toate domeniile:
 creşterea puterii de distrugere;
 sporirea volumului şi a preciziei focului;
 creşterea gradului de integrare tehnologică, prin care se asigură un randament sporit;
 creşterea rolului unităţilor mici;
 consolidarea invizibilităţii şi detectabilităţii.
În acest sens, o echipă de la Science Applications International Corporation (SAIC) a
propus o tipologie a domeniilor de beligeranţă pe care raportul special al Adunării NATO o
consideră interesantă. Ea este determinată de aceste noi coordonate ale impactului RMA asupra
confruntării şi conţine:
 lovituri de precizie la mare distanţă;
 războiul informaţional;
 manevra dominantă;
 războiul spaţial.
În felul acesta, confruntarea directă, la contact cedează locul uneia mai complexe,
multidimensionale, în diversitate tehnologică. Apare astfel conceptul de „război non-contact“,
bazat pe superioritate tehnologică şi, deci, strategică. Raportul evidenţiază un exemplu
convingător: în 1943, Escadrila a 8-a a U.S. Air Force a angajat, în tot cursul anului, doar 50 de
obiective de valoare strategică. În primele 24 de ore ale războiului din 1991 împotriva Irakului,
Forţele Aeriene Combinate au angajat 150, ceea ce înseamnă de o mie de ori mai multe decât în
1943, la care se adaugă precizia loviturilor şi reducerea la maximum a efectelor colaterale. Se
apreciază că în 2020 ar putea fi lovite în jur de 500 de asemenea obiective, chiar în primele
minute ale campaniei, adică de 5000 de ori mai multe decât în timpul războiului din Golf.
Precizia armamentului este uluitoare. Rachetele de croazieră, bombele ghidate prin laser şi
prin GPS, sistemele AWACS au introdus elemente cu totul noi în fizionomia beligeranţei, a
spaţiului de confruntare. Azi, ştiinţa militară se referă la găsirea acestor soluţii, iar metoda este
cea a interdisciplinarităţii, funcţionalităţii şi analizei prioritate şi anticipate a efectului.
Generalul John Shalikashvili a publicat în 1996 un document intitulat Joint Vision
2010 (JV 2010), prin care sublinia că, în revoluţionarea modalităţilor de ducere a războiului,
contează tehnologia, dar şi calitatea comandamentului, a personalului, a structurilor

128
organizaţionale şi a conceptelor operaţionale. În această viziune, marile tendinţe ale evoluţiei
tehnologiei sunt următoarele:
 precizia lovirii la distanţă cu toată gama de vectori;
 un evantai larg de efecte, de la neutralizare la distrugerea ţintelor protejate;
 tehnologii care să asigure invizibilitatea şi o bună mascare a forţelor proprii;
 sisteme de informaţii şi de integrare a sistemelor (sisteme de sisteme).
Generalul american arată că JV 2010 se sprijină pe patru noi concepte operaţionale:
 manevra dominantă;
 angajarea de precizie;
 protecţia integrală;
 logistica în reţea.
Aceste concepte au fost dezbătute îndelung în Statele Unite şi acceptate ca atare. Fiecare
dintre ele traduce în teorie o realitate guvernată de impactul tehnologic, de revoluţionarea
armamentelor şi sistemelor de informaţii şi de comunicaţii şi deschide noi direcţii de transpunere
în practica beligeranţei, în strategia operaţională. Manevra dominantă nu este chiar aceeaşi cu
ceea ce arta militară consemnează de sute de ani (învăluire, întoarcere, lovitură frontală), făcând
o distincţie netă între acestea, ci vizează modalitatea de a identifica, alege şi categorisi
obiectivele, de a stabili centrele gravitaţionale ale dispozitivului inamic şi de a le lovi foarte
precis, de câte ori este nevoie, combinarea acţiunilor informaţionale (de război informaţional) cu
cele spaţiale, aeriene, navale şi terestre, transportul rapid al forţelor şi, mai ales, al mijloacelor
necesare, alegerea tipului de acţiuni care se pretează cel mai bine lovirii simultane a punctelor
sensibile ale inamicului şi obţinerii succesului planificat.
Celelalte concepte – angajarea precisă, protecţia integrală şi logistica în reţea – sunt
complementare manevrei dominante, asigurându-i consistenţă şi eficienţă. Americanii sunt
maeştri ai acţiunilor eficiente. Pragmatismul lor este relevant. Logistica trebuie să fie adaptabilă
situaţiilor, flexibilă şi precisă, iar protecţia să asigure punerea în aplicare a conceptului „pierderi
zero“ (minime) şi siguranţa acţiunii pentru toate forţele şi nu doar pentru unele.
Lucrarea lui Shalikashvili, prin ideile cheie pe care le promova în anul 1996, deschidea un
nou orizont nu numai teoriei militare, ci şi practicii militare, laturii operaţionale a strategiei,
adică strategiei operaţionale. De aceea, aproape imediat, ideile lui au fost preluate, continuate şi
transformate în capacităţi de acţiune şi de reacţie pentru forţele interarme.
The Concept for future Joint Operations (CFJO) dezvoltă conceptele din JV 2010 şi le dă
o finalitate practică. Conceptul pentru viitoarele Operaţii Întrunite (integrate, articulate) impune
schimbări majore în şase domenii critice:
 personal;
 leadership;
 doctrină;
 educaţie şi formare (pregătire);
 organizare;
 mateial.
Pornind de aici, au fost elaborate conceptele Army Vision 2010 şi Army After Next, care se
desfăşoară pe 30 de ani, adică până în anul 2025. Cercetarea care se derulează în aceste
coordonate vizează îndeosebi patru domenii:
 geopolitica;
 arta militară;
 teoria umană şi organizaţională;
 tehnologia.
Toate acestea, chiar dacă aparent nu aduc nimic nou (totdeauna cercetarea în domeniu s-a
desfăşurat şi pe aceste coordonate sau în primul rând pe aceste coordonate), concentrează în
acelaşi plan efortul de corelare a politicilor cu strategiile mijloacelor şi forţelor, în raport cu
performanţele ştiinţifice şi tehnice la care s-a ajuns şi cu calitatea sistemelor de comunicaţii.
129
Rezultatele au început deja să fie vizibile prin punerea în aplicare (de către americani, evident,
dar şi de către membrii Alianţei) a unor imperative operaţionale privind proiectarea forţelor,
operaţiile decisive, modelarea câmpului de luptă, protejarea şi susţinerea forţelor etc.

2. Conţinutul teoriei generale

Procesele sociale complexe, inclusiv crizele şi războaiele, sunt analizate, apelându-se
adesea la teoria haosului, mai exact, la ecuaţiile neliniare. „Introducând diferite valori în ecuaţii
neliniare – scrie Gleik – oamenii de ştiinţă care studiază teoria sistemelor au ajuns să reprezinte
efectele pe care le-ar avea diferitele politici şi strategii asupra evoluţiei oraşelor, dezvoltării unei
societăţi sau funcţionării unei economii. Cu ajutorul modelelor non-lineare este posibil să fie
localizate în astfel de sisteme punctele critice, la nivelul cărora o modificare infimă poate avea
un impact disproporţionat.“
Acest efect disproporţionat constituie, de fapt, esenţa teoriei haosului, dar mai ales a
aplicării ei în domeniul războiului. Oamenilor de ştiinţă le-a trebuit mult timp pentru a ajunge la
o serie de ecuaţii, de altfel, foarte complicate, prin care se evaluează acest efect disproporţionat.
Ele nu rezolvă însă definitiv problema, ci doar o explică sau, cel puţin, încearcă să-i definească
parametrii şi să-i discute posibilele soluţii. Dacă teoria haosului, care se află abia la început, ar
putea oferi soluţii situaţiilor complexe, care se supun legilor probabilităţilor condiţionate,
evenimentele de tipul celor din decembrie 1989, de la Bucureşti, şi celor din 11 septembrie 2001,
din Statele Unite ale Americii, ar fi cel puţin predictibile. Deocamdată, acest lucru este
imposibil.
Această primă concluzie cu privire la caracterul stocastic al proceselor sociale, adică la
rolul detaliului, al faptului mărunt, în evoluţia ulterioară, în genere necontrolabilă pe deplin, a
proceselor economice, sociale, politice, informaţionale, militare etc. are o foarte mare importanţă
în teoria crizei, a războiului şi a conflictului armat. Rezultă că trecerea de la normalitate la
anormalitate, de la anormalitate la criză şi de la criză la război sau la conflict armat este foarte
greu de sesizat şi de identificat. De aceea, analiza minuţioasă a indicatorilor de stare ar putea
oferi un spaţiu în care punctele sensibile, generatoare de perturbaţii şi disfuncţionalităţi, să fie
sesizate şi, ulterior, supravegheate.
Pentru a înţelege acest lucru, s-a apelat la o construcţie matematică într-un spaţiu abstract,
mutidimensional, denumită „spaţiul fazelor“. Curba rezultată – spune Gleik – semnala
deopotrivă o dezordine a stării pure (nici un punct sau grup de puncte nu apărea de două ori) şi o
ordine nebănuită (curba descria un soi de spirală în două dimensiuni ca aripile unui fluture).
Această dublă spirală a devenit celebră sub numele de „atractorul lui Lorenz“.
Determinismul mecanicist de tip cartezian a adus o notă distinctă în teoria şi practica
cunoaşterii şi, mai ales, în metoda cunoaşterii. Potrivit acestui tip de determinism, prin reguli
clare, poate fi analizat orice fenomen, de unde rezultă că orice fenomen poate fi cunoscut,
reprodus şi prevăzut. Dinamica de tip newtonian avea în vedere, deasemenea, fenomenele
reproductibile şi reversibile. Celelalte nu meritau atenţie, întrucât nu se supuneau acestor reguli,
erau simple accidente.
În secolul al XX-lea certitudinile au început, încet, încet să dispară. Dezordinea, care a fost
considerată multă vreme ca o tragedie, a început să fie admisă ca o stare firească a naturii.
Ordinea aparţinea unei lumi ideale, modelată de ştiinţe, precum geometria euclidiană, lineară, cu
planuri şi linii care explicau şi modelau orice, mai puţin lucrurile accidentale şi inexplicabile.
Unele au fost numite paradoxuri, altele antinomii, altele n-au fost numite nicicum, întrucât erau
departe de echilibru şi nu se supuneau regulilor clare ale intelectului şi ale minţii.
Apar ştiinţele „holistice” care au în vedere întregul şi limitează reducţionismul. Lumea nu
mai poate fi explicată doar prin cromozomi şi neuroni, ci trebuie înţeleasă în globalitatea şi
complexitatea ei.
În acest nou peisaj, în care certitudinea este pusă la îndoială, meteorologul Eduard Lorenz,
care se ocupa de previziuni meteorologice, a făcut apel la nişte ecuaţii care, de la el încoace, se
numesc „atractorii Lorenz”. Eduard Lorenz credea că, de vreme ce fenomenele meteorologice

130
sunt naturale, iar lumea urmează o traiectorie deterministă, este suficient să introduci date într-un
ordinator, iar acesta va da o proiecţie asupra situaţiei meteo.
Comportamentul sistemului va fi evaluat în funcţie de datele introduse. Acestea erau legile
cunoscute până la Lorenz, iar el nu putea ieşi din ele.
Cei mai importanţi atractori în dinamica neliniară haotică sunt:
 atractori haotici - structuri foarte complicate, fără nici un fel de simetrie, ce corespund
unor mişcări haotice şi au proprietăţi geometrice neobişnuite;
 atractori stranii - forme geometrice de tip fractal, caracterizate de structuri repetitive, la
orice scară.
Atractorii de forma unor puncte fixe sau curbe închise (tip ciclu limită) sunt caracteristici
ale unor dinamici predictibile şi apar în condiţii de staţionaritate şi periodicitate.
Analiza mişcărilor maselor de aer în atmosferă a constituit prima lucrare în care s-a făcut
referire la problema sensibilităţii la condiţiile iniţiale.
Este vorba de comportamentul unor particule în regim de turbulenţă. Starea finală a
sistemului nu poate fi precizată. Acest lucru a fost remarcat de Edward Lorenz în 1961, în timp
ce lucra la un program de simulare a dinamicii atmosferice.
În timp ce rula un program format din 12 ecuaţii diferenţiale lineare, a reluat unele calcule,
introducând ca valoare iniţială una dintre valorile aflate în şirul de date obţinute. A rămas
surprins, întrucât lista noilor date nu corespundea cu cea din rularea anterioară. Noile date au
reluat doar o porţiune din şirul anterior, după care rezultatele erau complet diferite faţă de cele
anterioare.
Teoria catastrofei a lui René Thon, relevată în 1970, arată că „o variaţie continuă a unor
cauze produce o variaţie discontinuă a efectelor”. Ea a fost preluată în numeroase domenii –
arhitectură, pictură, artă, în general, dar, după opinia noastră, poate fi folosită şi în analiza
fenomenului război, care, în noile sale redimensionări pe coordonate de incertitudine şi
imprevizibilitate, nu este prea departe nici de fenomenele meteorologice, nici de cele cosmice,
nici de cele sociale şi nici de cele ale comportamentului neaşteptat care se întâlneşte în creaţie, în
artă.
Adevărata revoluţionare a războiului ar fi, după rezultatele cercetărilor noastre şi a
proiecţiei lor în viitor, desprinderea lui din principii, ieşirea din sfera de certitudine, moralitate,
legitimitate şi legalitate. Terorismul, cu toate exagerările şi semnele de îndoială care pot fi puse
pe seama multora din afirmaţiile de până acum, în măsura în care acest fenomen poate fi
considerat război, rămâne una dintre primele deturnări ale războiului, în sensul scoaterii lui din
principii.
Teoria fractalilor a fost formulată de Benoît Mandelbrot în 1975 şi se ocupă de
neregularitatea formei. Toate formele din natură sunt neregulate. Neregularitatea se află atât în
sistemele mici, cât şi în cele mari. Desigur, o astfel de teorie este folosită în arhitectură şi în
pictură, unde se deschide un univers de forme.
Economia şi finanţele sunt guvernate de această teorie a haosului, chiar dacă respectivele
domenii sunt considerate printre cele mai organizate ale lumii. Nimeni nu poate să prevadă cu
exactitate creşterile economice, evoluţiile de la bursă. Există mecanisme de autoreglare bazate pe
un ansamblu de factori psihologici, sociali şi de altă natură. Evoluţia preţului petrolului sau cel al
aurului se comportă precum evoluţia populaţiilor.
Actuala criză financiară cu care se confruntă, practic, întreaga lume este un efect al
evoluţiei imprevizibile şi haotice a sistemului financiar al lumii.
Francezul Jacques Laskar a demonstrat că însuşi sistemul solar este haotic. La fiecare 3,5
milioane de ani distanţa dintre două traiectorii ale unei planete, în condiţii iniţiale uşor diferite,
se dublează. Aceasta face ca traiectoriile planetelor să fie nedefinibile cu exactitate atât în trecut,
cât şi în viitor.
Toate fenomenele din natură şi din societate, inclusiv războiul, au evoluţii imprevizibile,
deci haotice. Teoria haosului se află însă abia la început, este foarte complicată şi greu de

131
asimilat, dar, fără îndoială, ea va oferi instrumente foarte utile şi benefice în cunoaşterea detaliată
a fenomenului război.
În teoria crizei, a conflictului armat şi a războiului, „spaţiul fazelor“ este deosebit de
important, întrucât modulează universul posibilităţilor, al cauzelor şi, deopotrivă, al efectelor. Şi
chiar dacă nu totdeauna un astfel de model oferă o perspectivă optimistă, întrucât teoria haosului
tocmai asta demonstrează (că nu există cauze înlănţuite sau că înlănţuirea cauzelor are alte
dimensiuni decât cele cu care ne-a obişnuit determinismul mecanicist), important este că atrage
atenţia asupra unei realităţi foarte greu de înţeles şi de gestionat.

Tema 9: TEORIA ARTEI MILITARE. DEFINIŢIA, DESTINAŢIA, MISIUNILE ŞI

STRUCTURAREA ARTEI MILITARE

1. Definiţia strategiei
2. Conţinutul strategiei
3. Scopurile şi misiunie strategiei
4. Funcţiile şi direcţiile strategiei
5. Domeniile fundamentale de studiu ale strategiei militare

1. Definiţia strategiei
ŞTIINŢA MILITARĂ - ansamblu sistematic de cunoştinţe referitoare la domeniul militar
al războiului (conflictului armat), cu preponderentă la lupta armată pregătită şi desfăşurată în
cadrul acestuia.
RĂZBOIUL - forma cea mai violentă de manifestare a conflictului social între grupări
mari de oameni, organizate din punct de vedere militar (structuri organizaţionale), care folosesc
lupta armată pentru atingerea scopurilor urmărite, ceea ce imprimă acestui fenomen un puternic
caracter distructiv.
CONFLICTUL ARMAT - un tip de conflict social de mai mică amploare în care una din
părţile beligerante, cu toata organizarea militară de care dispune, poate (optează) sau nu să dea o
ripostă armată.
Exemplu caracteristic de conflict armat - intervenţia militară.
LUPTA ARMATĂ - mijloc specific şi trăsătură fundamentală pentru definirea corectă a
fenomenului război - reprezintă angajarea violentă a forţelor armate organizate (permanente,
mobilizate, special constituite), înzestrate cu armament şi tehnică militară, pe baza unor principii,
reguli şi norme ale artei militare, ducerea unor operaţii, bătălii şi lupte de amploare diferită, şi
toate consecinţele desfăşurării lor.
OBIECTUL DE STUDIU AL ŞTIINŢEI MILITARE - legile (generale şi particulare) şi
principiile războiului (conflictului armat) şi luptei armate.

2. Conţinutul strategiei
În teoria generală a ştiinţei militare (şi de fapt practica militară a confirmat) se utilizează
două concepte: STRATEGIA RĂZBOIULUI si STRATEGIA LUPTEI ARMATE.
STRATEGIA RĂZBOIULUI (generală, globală, marea strategie): arta de a întrebuinţa, pe
baza unei concepţii de ansamblu, toate forţele şi mijloacele de care dispune statul în diferite
domenii (politic, economic, diplomatic, cultural, tehnico-ştiinţific, demografic, militar etc.) şi de
a conduce acţiunile acestora în vederea realizării scopului politic al războiului (conflictului
armat).
STRATEGIA LUPTEI ARMATE (operaţională, optimizată, mica strategie): arta de a
folosi pe timp de pace şi în situaţia de război, pe baza unui plan de ansamblu, forţele armate ale
statului şi conducerea acţiunilor militare (operaţii, bătălii, acţiuni strategice) în vederea
participării la îndeplinirea scopului politic general al războiului, prin îndeplinirea integrală a
scopului confruntării militare.
Ambele concepte formează conţinutul strategiei militare.

132
 STRATEGIA MILITARĂ: modalitatea cea mai eficientă şi sigură de a întrebuinţa forţe şi
mijloace de natură multiplă şi diferită, pe baza unor concepţii şi a unui plan de ansamblu şi
conducerea acţiunilor acestora în vederea îndeplinirii scopului luptei armate şi a celui politic
general al războiului.
3. Scopurile şi misiunie strategiei
 latura teoretică:
a. problemele conducerii războiului şi acţiunilor militare;
b. modalităţile de întrebuinţare a forţelor şi mijloacelor participante la război;
c. fundamentarea principiilor, regulilor, procedeelor şi normelor de pregătire şi ducere ale
acţiunilor militare.
 latura practic-aplicativă:
a. direcţionează activităţile desfăşurate în vederea pregătirii ţării şi a armatei pentru război;
b. conducerea nemijlocită a acţiunilor de mare amploare.

4. Funcţiile şi direcţiile strategiei

FUNCŢIILE STRATEGIEI: desemnează relaţiile acesteia cu procesul proiectării, creării şi
întrebuinţării puterii armate a statului, materializate prin contribuţia pe care o aduc aceste relaţii
la eficientizarea cantitativă, calitativa şi structurală a puterii militare, în cazul utilizării ei în
conformitate cu poziţia politică a statului faţă de război (conflict armat).
În practica militară, fiecare funcţie a strategiei generează cel puţin o direcţie de
aprofundare, care evidenţiază scopul în care trebuie axate preocupările strategice în vederea
aprofundării cunoaşterii fenomenului război şi a esenţei acestuia - lupta armată.

FUNCŢIA DIRECŢIA DE APROFUNDARE

COGNITIVĂ:
- perfecţionarea conţinutului teoretic;
- studierea legităţilor care acţionează
în sfera războiului şi luptei armate;
- sesizarea impactului unor elemente
ale ştiinţei militare şi ale altor ştiinţe
şi evidenţierea mutaţiilor produse
asupra strategiei militare.
PREDICTIVĂ (prospectivă şi
predictivă):
- descifrarea evoluţiei fenomenului
război;
- identificarea noilor caracteristici ale
luptei armate moderne;
- sensul evoluţiei fenomenului militar;
- direcţiile de aprofundare în domeniul
artei militare.
ORGANIZATORICO-APLICATIVĂ:
- eficientizarea modalităţilor de
pregătire, declanşare şi desfăşurare ale
războiului şi luptei armate;
- perfecţionarea conducerii războiului
şi a luptei armate în mod deosebit.
1. Coordonarea generală a organizării şi pregătirii
forţelor armate, economiei, populaţiei şi teritoriului
pentru război:
- cadrul legislativ, concepţii generale, planuri de
ansamblu şi măsurile de corecţie necesare;
- crearea sistemului naţional de apărare, a viabilităţii şi
vitezei de reacţie necesare acestuia.
2. Pregătirea generală a cadrelor de comandament:
- orientarea activităţilor teoretice şi practice de
perfecţionare a pregătirii cadrelor de conducere.
1. Determinarea caracterului şi fizionomia viitorului
război (conflict armat) şi luptei armate:
- condiţiile de declanşare;
- scopurile urmărite;
- forţele şi mijloacele întrebuinţate;
- modul de pregătire a ţarii şi a armatei;
- principiile, formele şi procedeele de ducere ale
războiului şi luptei armate;
- amploarea (spaţiul, durata, intensitatea) acţiunilor de
natură diferită.
1. Conducerea strategică a războiului (campaniilor) şi
luptei armate (operaţii, bătălii, acţiuni strategice):
- planurile de război (scenarii, ipoteze);
- planurile de întrebuinţare a categoriilor de forţe armate;
- planul de apărare a ţării;
- organizarea şi funcţionarea conducerii strategice.

133
 Corespunzător funcţiilor şi direcţiilor de aprofundare, în strategia militară o mare
importanţă prezintă prognoza strategiei privind războiul şi lupta armată, care este axată pe:
• condiţiile, momentul şi modalităţile de declanşare;
• spaţiul şi mediul de desfăşurare (terestru, aerian, maritimo-fluvial, cosmic);
• forţele şi mijloacele angajate;
• durata, etapele şi intensitatea acţiunilor de natură diferită (modul de desfăşurare);
• concepţia de întrebuinţare a forţelor şi mijloacelor;
• caracteristicile acţiunilor militare;
• formele şi procedeele de purtare a războiului;
• evoluţia previzibilă a războiului (luptei armate);
• finalizarea războiului.

5. Domeniile fundamentale de studiu ale strategiei militare

Strategia militară dispune de un sistem propriu de concepte şi sintagme operaţionale. Ele
definesc şi marchează: principiile, formele, procedeele şi preceptele (reguli, metode şi norme)
strategice, pe baza cărora conducerea politico-militară pregăteşte şi desfăşoară războiul şi lupta
armată.
Principiile strategiei militare: reprezintă elementele fundamentale, noţiunile de bază,
convingerile şi punctele de vedere pe care se întemeiază conţinutul teoretic şi ştiinţific al
acesteia. Sunt definite principiile războiului şi ale luptei armate.
Principiul esenţial al războiului (luptei armate) este acţiunea - riposta (reacţia) dintre
părţile beligerante. Pe de o parte, pe baza iniţiativei se vizează realizarea eficienţei maxime în
acţiunile declanşate, iar pe de altă parte, se doreşte diminuarea sau chiar anihilarea eficienţei
acţiunilor adversarului.
Forme de acţiune strategică: modul de organizare a elementelor acţionale, structura
internă a acestora şi atitudinea rezultată din funcţionalitatea lor. În consecinţă, părţile pot adopta
una din atitudinile: ofensivă strategică sau apărare strategică. La nivelul războiului (luptei
armate), acţiunile de natură multiplă pot avea atitudini diferite, dar în ansamblu se exprimă o
atitudine dominantă - fie de apărare, fie ofensivă.
Procedeele războiului: evidenţiază natura şi amploarea acţiunilor desfăşurate, atitudinea
dominantă adoptată, obiectivele vizate, forţele şi mijloacele utilizate, scopul propus şi
modalităţile înfăptuirii lui.
Preceptele strategice: desemnează metodele, regulile şi normele după care se pregăteşte şi
desfăşoară războiul, şi evidenţiază conţinutul unei doctrine strategice de conducere a acestuia şi
luptei armate.
Specifice domeniului militar al războiului sunt: principiile luptei armate, formele şi
procedeele acţiunilor militare strategice, metodele, regulile şi normele luptei armate.
Distincţia clară, delimitarea precisă şi utilizarea corectă a conceptelor şi sintagmelor
operaţionale ce privesc războiul şi lupta armată marchează competenţa ştiinţifică în materie a
specialiştilor din domeniul politic şi militar.

Corelaţia politică - strategie militară

Modelul clausewitzian - războiul, „o continuare a politicii cu alte mijloace şi anume
mijloace violente”;
- „ subordonarea punctului de vedere militar faţă de cel politic”;
- penetraţia elementului politic în domeniul militar nu atinge „amănuntele războiului”, ci
vizează planul „întregului război al campaniei şi adesea al bătăliei”.
Corelaţia politică - strategie militară constă în:
- se plasează exclusiv în domeniul războiului privit ca luptă armată;
- ea apare şi se materializează în concepţia de ansamblu, dar şi în planificarea luptei armate
(campanii, bătălii);

134
 - se înscrie numai în sfera acţiunii şi apare atunci când politica „a schimbat condeiul în
sabie”;
- elementul politic are rolul determinant, cel militar fiind subordonat numai la nivelul
laturilor principale ale domeniului de confruntare;
- cele două elemente se împletesc, dar îşi păstrează totuşi individualitatea.

Câteva repere contemporane:

• diminuarea tendinţelor de reaşezare a relaţiilor dintre state pe baza raporturilor de putere
militară;
• angajarea militară a unor state continuă sub forma prezenţei unor forţe şi mijloace pe
teritoriul altor state şi a blocurilor militare; încercarea statelor mari şi puternice de a-şi crea zone
de influenţă;
• impactul asupra domeniului militar al revoluţiei ştiinţifico-tehnice;
• extinderea încărcăturii politice asupra tuturor domeniilor în care poate avea loc
confruntarea în prealabil sau concomitent cu ducerea luptei armate;
• sporirea concentraţiei actului militar în mod variabil şi selectiv;
• situaţiile conflictuale cresc în complexitate prin îmbinarea elementelor politice,
economice, diplomatice, tehnico-ştiinţifice, demografice, culturale, ideologice etc; în consecinţă,
criza politică şi cea militară contopeşte aceste elemente într-o nouă sinteză.
Corespunzător acestor repere, specialiştii din domeniile politic şi militar apreciază că în
anumite condiţii (circumstanţe) esenţa corelaţiei analizate ar putea fi exprimată astfel: politica
dobândeşte tot mai multe valenţe strategice (militare), iar strategia devine tot mai politică.

Principalele aspecte ale corelaţiei

a) Conţinutul principal al strategiei militare capătă anumite particularităţi definitorii,
izvorâte din trăsăturile politicii:
• strategia militară asigură atingerea unor obiective politice prin lupta armată;
• căile de realizare a scopurilor, procedeele preconizate, natura şi amploarea pregătirilor
militare, conţinutul şi fizionomia luptei armate sunt de inspiraţie politică;
• fenomenul de directivitate al politicii asupra strategiei militare;
• între politică şi strategia militară apar raporturi de intercondiţionare, mutuale/reciproce,
b) Corelaţia este mult mai evidentă şi în timp de pace:
• în confruntarea dintre state, fără a se ajunge la starea de război, se folosesc şi acţiuni
strategice (militare) pentru atingerea unor obiective politice sau economice;
• încă se mai utilizează de spectrul forţei militare în politica curentă şi în unele dispute
politice;
• în unele situaţii, în relaţiile internaţionale se utilizează încă „diplomaţia violenţei”;
• ia naştere acţiunea combinată politico-militară; componenta militară cuprinde acte şi
acţiuni militare potenţiale, dar care nu devin şi pugnitive;
• în „zonele fierbinţi”, care formează obiectul unor dispute, se folosesc: ameninţările
nucleare, convenţionale, presiunile politico-militare etc.;
• acestea evidenţiază necesitatea realizării securităţii (generale, continentale, zonale,
regionale) şi apărării naţionale.
c) Corelaţia în timp de război se materializează în modele destul de variate:
• acţiunea strategică devine pugnitivă, loveşte violent adversarul;
• acţiunea militară strategică potenţează acţiunea politică; orice acţiune militară are o
decizie politică;
• acţiunea politică potenţează acţiunea strategică; acţiunile politice adiacente şi decizia
politică facilitează acţiunea strategică, îi asigură eficienţa în desfăşurare;
• politica cenzurează acţiunea militară strategică pentru a face să prevaleze punctul de
vedere politic faţă de cel militar;
• în diferite împrejurări, strategia militară poate da „veto” deciziei politice;

135
 • prin intervenţia politicii, acţiunea strategică este „dozată”; acţiunile militare se derulează
în „secvenţe” fiecare dintre acestea au la bază considerente şi raţiuni politice.
d) în condiţiile actuale şi mai ales în perspectivă trebuie găsit răspunsul la întrebarea: mai poate fi
războiul un instrument politic?
• în războaiele din ultima vreme, scopurile politice şi militare au fost sau nu parţial atinse;
preţurile confruntării au contrastat evident cu rezultatele obţinute;
• răspunsul este nu! situaţiile conflictuale trebuie rezolvate de către politică nu prin alte
mijloace (militare), ci prin propriile mijloace (non-violente);
• adoptarea în continuare a definiţiei clausewitziene are la bază: decalajul de putere în sfera
tuturor domeniilor de confruntare şi modul în care se realizează percepţia puterii;
• în viitor, şansele de reuşită în întrebuinţarea unui asemenea instrument sunt însă
considerabil reduse;
• perspectiva lui depinde de: capacitatea comunităţii internaţionale de a menţine pacea;
capacitatea organismelor de securitate de a ţine sub control evenimentele; contracararea în mod
eficient a tendinţelor de promovare a intereselor politice prin agresiuni armate; eradicarea
întrebuinţării militare de orice fel.
e) o altă întrebare: în ce măsură războiul mai poate fi considerat o parte a politicii?
• viziunea clausewitziană: relaţia politică-război - un raport ca de la întreg la parte;
• există suficiente argumente pentru a considera că războiul intră doar parţial în sfera
politicii;
• prin scopurile politice, deciziile de pregătire şi declanşare, conducerea de ansamblu,
acţiunile de natură diferită sunt implicate în pregătirea, desfăşurarea şi încheierea războiului,
coordonarea activităţilor de susţinere a efortului de război;
• dar războiul rămâne tot mai mult în sfera domeniului strategic (militar): componentele
actului militar, armamentul şi tehnica de luptă, legile şi principiile luptei armate, formele şi
procedeele de organizare, desfăşurare şi conducere nemijlocă a acţiunilor militare etc.;
• trebuie să se facă o distincţie netă între soluţia politica şi soluţia militară a unui conflict.
Răspunsurile la cele două întrebări evidenţiază că alternativa militară trebuie să devină
ultima soluţie (“ultimo ratio”) de adoptat într-un conflict.
Doctrina strategica
Doctrina militară, în sens extensiv, după unii teoreticieni militari ar cuprinde două părţi:
- doctrina apărării naţionale (de război) - sistem închegat de cunoştinţe politico-militare
privind opţiunile statului în problemele de ansamblu ale pregătirii şi ducerii războiului;
- doctrina apărării armate - opţiunile conducerii politico-militare a statului, ce privesc
ducerea luptei armate pentru atingerea scopului şi obiectivelor războiului.
Categoria de doctrină strategică a apărut:
• când doctrinele militare au căpătat un caracter atotcuprinzător şi un conţinut clar;
• odată cu proliferarea conţinutului strategiei militare.
Doctrina strategică este o parte componentă a doctrinei militare, conţinutul său fiind
difuzat în ambele părţi (laturi) ale acesteia.
În trecut, conţinutul doctrinei strategice se referea la:
• tipul de război preconizat (forma particulară a războiului);
• strategia adoptată;
• procedeele pe care statul trebuie să le adopte şi să le aplice pentru realizarea ei.
În prezent, în literatura militară de specialitate sunt conturate două tendinţe:
a) este trecută sub tăcere, i se neagă existenţa:
• motivul - nu va putea exista o doctrină (strategică) în interiorul altei doctrine (militare);
• dar se acceptă împărţirea politicii generale în politici particulare: internă, externă,
economică, militară etc.
b) este recunoscută şi definită fie ca modalitate de realizare a unităţii dintre general şi
particular în strategia militară, fie ca totalitatea concepţiilor, principiilor şi opţiunilor strategice

136
ale unui stat, pregătirile şi acţiunile strategice organizate de acesta pentru desfăşurarea războiului
şi luptei armate.
În gândirea militară românească, doctrina strategică constituie cea mai importantă
componentă a doctrinei militare a statului, care exprimă opţiunea şa asupra strategiei militare pe
care o va folosi, precum şi ansamblul concepţiilor strategice prin care se realizează scopurile
politice ale războiului pe care l-ar putea duce (impus ori premeditat).
Doctrina strategică are un dublu rol:
- direcţionează arta militară, îndeosebi domeniul ei superior „strategia”, sub aspect teoretic
şi practic-aplicativ;
- influenţează în mod hotărâtor celelalte opţiuni doctrinare privind structura şi
funcţionalitatea sistemului naţional de apărare.
După părerea noastră, utilizarea conceptului de doctrină strategică se impune şi în cazul
doctrinei militare de apărare deoarece:
• în funcţie de războiul pe care l-ar putea duce, statul va opta pentru o anumită strategie în
funcţie de situaţia, interesele şi posibilităţile sale;
• elementele componente ale doctrinei strategice se regăsesc în conţinutul doctrinei
militare, formând osatura acesteia;
• folosirea conceptului amintit permite evidenţierea pregnantă a elementelor principale ale
doctrinei militare de apărare, esenţa sa.
În prezent, doctrina strategică ar putea cuprinde:
• prevederea tipului (lor) de război în care statul ar putea fi angajat;
• caracteristicile luptei armate;
• forţele şi mijloacele participante;
• concepţia strategică de ducere a războiului şi modalităţile de aplicare a acesteia;
• stabilirea structurii generale a forţelor armate, prioritatea dezvoltării acestora;
• procedeele de ducere a războiului.

FUNDAMENTELE ARTEI OPERATIVE

1. Formele şi procedeele acţiunilor militare strategice
2. Apărarea strategică
3. Ofensiva strategică
4. Operaţii, bătălii şi acţiuni strategice independente
5. Agresiunea armată directă şi indirectă
6. Tipuri de ripostă armată
7. Scopul strategic al luptei armate
8. Strategia acţiunilor indirecte

1. Formele şi procedeele acţiunilor militare strategice

Formele acţiunilor militare strategice - reprezintă atitudinea dominantă impusă sau
adoptată faţă de adversar, pe baza hotărârii organului militar de conducere strategică, de către o
grupare importantă de forţe şi mijloace aparţinând tuturor categoriilor de forţe armate sau într-o
situaţie complexă de către toate forţele sistemului naţional de apărare, pe o anumită perioada de
timp şi pe un spaţiu determinat, şi care se materializează prin operaţii, bătălii şi acţiuni strategice
de natură şi amploare diferite, organizate şi desfăşurate, de regulă, într-o strânsă concordanţă cu
acţiunile întreprinse în alte domenii ale războiului.
Procedeele de acţiune militară strategică – evidenţiază modul de întrebuinţare a forţelor şi
mijloacelor luptei armate, corespunzător atitudinii dominante, precum şi acţiunile acestora
organizate în diferite grupări acţionale, ce formează conţinutul unei forme de acţiune militară
strategică.
Acţiuni militare strategice derivate - reprezintă un procedeu din cadrul unei forme de
acţiune strategică, prin care se urmăreşte adecvarea ori eficientizarea acţiunilor unor grupări de

137
forţe şi mijloace, din cadrul celora destinate să ducă lupta armată, în condiţii specifice ale
situaţiei strategice, o perioadă de timp şi pe un spaţiu care permit atingerea obiectivelor propuse.
Cazuri particulare ale formelor şi procedeelor de acţiune militară strategică - desemnează
pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor militare strategice în condiţii geografice, altele decât
normale (în teren muntos - împădurit, la fluviu şi în sisteme cu lucrări de irigaţii şi
hidroamelioraţii, la litoral).
Condiţia ca o formă sau un procedeu de acţiune militară strategică să devină un caz
particular - desfăşurarea lor în cea mai mare parte sub influenţa caracteristicilor geografice ale
spaţiului.
Stări asociate formelor şi procedeelor de acţiune militară strategică - desemnează situaţia şi
poziţia grupărilor de acţiune militară strategică înainte, uneori pe timpul şi după ducerea unei
forme sau desfăşurarea unui procedeu de acţiune militară strategică.

2. Apărarea strategică
Definiţie: forma acţiunilor militare strategice de bază, impusă, temporară şi
determinantă, adoptată pe baza deciziei organului suprem de conducere politico-militără la
începutul luptei armate şi de organul suprem de conducere militară nemijlocită pe timpul ducerii
războiului, de către forţele armate, iar într-o situaţie complexă la nivelul sistemului naţional de
apărare, pe întregul teritoriu naţional, şi materializată prin operaţiile, bătăliile şi acţiunile
strategice integrate (independente) ale categoriilor de forţe armate, în vederea respingerii
grupărilor de ofensivă ale adversarului sau pentru crearea condiţiilor favorabile trecerii la
nimicirea inamicului pătruns pe teritoriul naţional prin ofensivă strategică.
Apărarea strategică poate fi impusă de: superioritatea inamicului, condiţiile
nefavorabile ale situaţiei strategice (realizarea surprinderii strategice) şi din raţiuni
politice.
Ea este determinantă asupra: ducerii acţiunilor militare din perioada iniţială a războiului,
continuării luptei armate, iar în condiţii geopolitice şi strategice favorabile se poate implica în
deznodământul acceptabil al războiului.
Poate cuprinde: acoperirea strategică, una-două operaţii de apărare strategică, câteva bătălii
ale mijloacelor principale aparţinând categoriilor de forţe armate şi contraofensiva.
Scopul politico-militar:
- componenta politică: respingerea agresiunii armate; menţinerea cu fermitate a celor mai
importante zone din teritoriul naţional; crearea condiţiilor favorabile trecerii la nimicirea
agresorului. Atingerea integrală a primului obiectiv face ca războiul să se desfăşoare într-o
singură etapă - a apărării strategice -, ceea ce evidenţiază rolul decisiv al contraofensivei;
- componenta militară: zădărnicirea acţiunilor grupărilor de ofensivă ale inamicului;
producerea de pierderi mari acestora începând din zona de frontieră; crearea condiţiilor
favorabile schimbării de atitudine - respectiv adoptarea ofensivei strategice.
Caracterul acţiunilor - evidenţiază: ducerea operaţiilor şi bătăliilor în condiţiile
superiorităţii de ansamblu şi pe direcţiile principale ale inamicului; confruntarea extrem de
violentă pentru menţinerea obiectivelor principale situate la frontieră; limitarea pătrunderii
grupărilor ofensive ale inamicului în adâncime, pe direcţiile favorabile; executarea succesivă a
unor riposte ofensive puternice.
Iniţiativa în acţiune - se bazează pe libertatea de a pune în aplicare planurile strategice în
vederea executării ripostei armate preconizate.
Gruparea forţelor şi mijloacelor - evidenţiază preponderenţa dispozitivelor acţionale
defensive, iar la un moment dat constituirea rapidă a unui dispozitiv strategic de ripostă decisivă
(contraofensiva).
Formele de manevră specifice - permit: concentrarea succesivă ori simultană a eforturilor
pe diferite direcţii; sustragerea forţelor principale de sub loviturile puternice ale inamicului;
executarea unor riposte ofensive în vederea nimicirii celor mai periculoase grupări de forţe şi
mijloace ale inamicului.

138
 Proceedee de acţiune dominante: acoperirea frontierei de stat şi a celor mai importante
raioane şi obiective din adâncimea teritoriului naţional; executarea unor acţiuni surprinzătoare în
faţa limitei dinainte a apărării; menţinerea cu fermitate a celor mai importante zone (raioane) şi a
obiectivelor vitale din structura apărării; executarea unor puternice, iar uneori chiar decisive,
riposte ofensive; interzicerea manevrei grupărilor ofensive ale inamicului; contraofensiva;
consolidarea (exploatarea) permanentă a succeselor obţinute; sporirea bruscă a intensităţii
acţiunilor militare în zonele, raioanele, aliniamentele şi pe direcţiile unde se prefigurează
obţinerea unor succese importante; menţinerea (crearea) în permanenţă a unor disponibilităţi de
forţe şi mijloace; coordonarea acţiunilor militare de front cu cele din spatele frontului şi de pe
teritoriul vremelnic ocupat de inamic.

3. Ofensiva strategică
Definiţie: formă a acţiunilor militare strategice de bază, principală şi decisivă, adoptată
conform deciziei organului suprem de conducere politico-militară pe timpul ducerii războiului,
de către forţele sistemului naţional de apărare, pe direcţiile de pătrundere a inamicului pe
teritoriul naţional, uneori şi pe alte direcţii, şi materializată prin operaţiile, bătăliile şi acţiunile
strategice integrate (independente) ale categoriilor de forţe armate, în vederea îndeplinirii
integrale a scopului politico-strategic al luptei armate şi chiar al războiului în ansamblu.
Ofensiva strategică este principală deoarece asigură nimicirea completă a inamicului
pătruns pe teritoriul naţional. Totodată, ea este şi decisivă, deoarece asigură înfrângerea militară
a forţelor agresoare şi se implică major în impunerea condiţiilor de pace.
Scopul politico-militar:
- componenta politică: eliberarea integrală a teritoriului naţional; înfrângerea militară a
agresorului; asigurarea îndeplinirii scopului politico-strategic general al războiului; poate impune
condiţiile păcii;
- componenta militară: nimicirea, capturarea ori alungarea grupărilor de invazie pătrunse
pe teritoriul naţional; reorganizarea apărării pe frontiera de stat sau pe un aliniament favorabil
continuării acţiunilor strategice; nimicirea completă a sistemului militar al agresorului.
Caracterul acţiunilor - evidenţiază: ducerea operaţiilor şi bătăliilor în condiţiile unui
echilibru relativ în ansamblu, dar cu superioritatea necesară pe direcţiile principale de acţiune ale
trupelor proprii; dependenţa declanşării ofensivei de existenţa şi crearea unor condiţii favorabile
în ceea ce priveşte oprirea ofensivei inamicului, păstrarea spaţiului necesar, existenţa rezervelor
şi a resurselor pentru continuarea acţiunilor principale, precum şi o conjunctură politico-militară
favorabila; sporirea succesivă a amplorii acţiunilor ofensive; continuarea apărării (acoperirii) pe
alte direcţii.
Iniţiativa în acţiune - se cucereşte iniţial pe plan local şi temporar prin acţiunile decisive
ale apărării, apoi se amplifica succesiv şi se menţine definitiv pe măsura sporirii amplorii
acţiunilor ofensive şi continuării lor şi pe alte direcţii strategice (zone de operaţii).
Gruparea forţelor şi mijloacelor - reliefează ponderea mereu crescândă a dispozitivelor
acţionale ofensive, concomitent cu păstrarea sau reorganizarea celor de apărare pe unele direcţii.
Formele de manevră specifice - permit: aplicarea unor lovituri în flancuri sau/şi spatele
grupărilor principale ale inamicului; despicarea grupării principale a acestuia şi nimicirea ei
ulterioară pe părţi; încercuirea unor grupări mari de forţe şi mijloace ale inamicului;
fragmentarea şi nimicirea ulterioară a acesteia; încercuiri succesive, concomitent cu nimicirea
inamicului pe direcţiile principale de ofensivă.
Procedee de acţiune dominante: desfăşurarea acţiunilor principale pe direcţii; angajarea
simultană a grupării inamicului pe toată adâncimea ei; ruperea apărării inamicului şi în
continuare străpungerea dispozitivelor sale pe câteva direcţii; încercuirea şi nimicirea
simultană/succesivă a inamicului; ajungerea succesivă a forţelor pe aliniamentul final;
respingerea unor puternice contraatacuri şi conlralovituri ale inamicului; dezvoltarea permanentă
a succeselor; trecerea la ofensivă prin surprindere şi continuarea acesteia şi pe alte direcţii;

139
consolidarea aliniamentelor cucerite (atinse); forţarea succesivă a cursurilor de apă; lovirea şi
acţiunea rapidă, în forţă, asupra celor mai importante obiective ale apărării inamicului.

4. Operaţii, bătălii şi acţiuni strategice independente

Operaţie strategică (în sens militar) - ansamblul acţiunilor militare, desfăşurate de o
grupare importantă de trupe ale forţelor armate, pe un spaţiu delimitat, o perioadă de timp, pe
baza unei concepţii unitare şi a unui plan unic, în vederea îndeplinirii unui scop politico-militar
major şi care reprezintă materializarea unei forme de acţiune militar-strategică.
Caracteristici definitorii: acţiunea integrată a forţelor şi mijloacelor aparţinând tuturor
categoriilor de forţe armate; grupare importantă de forţe şi mijloace; ducerea acţiunilor pe uscat,
în aer şi pe mare (fluviu, deltă); spaţiul de cuprindere - întregul teritoriu naţional sau câteva zone
de operaţii; îndeplinirea scopului politico-militar al unei forme de acţiune militar-strategică.
Operaţia strategică a trupelor de uscat - ansamblul acţiunilor militare duse de către
structurile de organizare (eşaloanele) ale acestei categorii de forţe armate, în cooperare cu
celelalte categorii de forţe armate, în una-două zone de operaţii, care cuprind obiective de
importanţa deosebită, desfăşurată pe baza unei concepţii unitare şi a unui plan unic, prin care se
realizează participarea la îndeplinirea scopului politico-militar al unei forme de acţiune strategică
de bază.
Bătălia strategică - reprezintă o fază majoră (episod) din desfăşurarea unei operaţii
strategice, iar uneori a formei de acţiune militar-strategică şi cuprinde acţiunile unei grupări
importante aparţinând tuturor categoriilor de forţe armate sau numai ale uneia dintre acestea, pe
baza unei concepţii unice, într-o zonă de operaţii (părţi învecinate), pe o direcţie strategică sau în
zone cu obiective strategice, ale căror efecte sunt decisive ori determinante pentru desfăşurarea
(deznodământul) unei operaţii strategice.
Unele bătălii strategice pot fi incluse şi într-o formă de acţiune militar-strategică.
Bătăliile în care sunt angajate grupări ale categoriilor de forţe armate poarta denumirea
geografică a zonei în care se desfăşoară, iar cele ale categoriilor de forţe armate iau denumirea
mediului în care se desfăşoară acţiunile militare (aerian, maritim) şi sunt numerotate
corespunzător succesiunii desfăşurării lor (prima, a doua etc.).
Acţiunea strategică independentă - întrebuinţarea unor forţe şi mijloace militare asupra
unor obiective de natură diferită ale adversarului sau ale unui viitor inamic, pentru îndeplinirea
unui scop politico-militar.
Se poate adopta în cadrul unor relaţii politico-militare încordate între state, la declanşarea
luptei armate şi pe toată durata ducerii formelor, operaţiilor şi bătăliilor militare strategice.
Totodată, acestea pot fi asociate unor forme şi procedee de ducere a războiului sau se înscriu în
cadrul acţiunilor militare, altele decât războiul (impunerea păcii, menţinerea păcii), inclusiv în
cadrul „Parteneriatului pentru pace”.
Factorii care asigură succesul operaţiilor şi bătăliilor strategice:
• concentrarea eforturilor principale ale forţelor pentru îndeplinirea celor mai importante
misiuni care condiţionează succesul acţiunilor militare în ansamblu;
• distrugerea oportună a celor mai puternice şi eficiente mijloace de lovire ale inamicului;
• contracararea continuă şi eficientă a mijloacelor radioelectronice şi de război psihologic;
• manifestarea iniţiativei creatoare în îndeplinirea misiunilor;
• devansarea inamicului în executarea acţiunilor şi loviturilor principale;
• continuitatea acţiunilor ziua şi noaptea şi pe spaţiile necesare;
• coordonarea permanentă a acţiunilor forţelor şi mijloacelor participante;
• asigurarea strategică a acţiunilor militare;
• garantarea viabilităţii trupelor;
• continuitatea logisticii;
• realizarea conducerii neîntrerupte a trupelor.

5. Agresiunea armată directă şi indirectă

140
 Adunarea generală a O.N.U., prin Rezoluţia 3314 (XXIX) din aprilie 1974, a adoptat
definiţia şi conţinutul agresiunii.
În Preambulul rezoluţiei se arată rolul orientativ al definirii agresiunii.
În partea de început (opt articole) a rezoluţiei citate se arată:
art.1 – „agresiunea este folosirea forţei armate de către un stat împotriva suveranităţii,
integrităţii teritoriale sau independenţei politice a unui alt stat sau în orice alt mod incompatibil
cu Carta Naţiunilor Unite”;
art.2 - conţine acele elemente care conduc la constatarea, dacă s-a săvârşit sau nu un act de
agresiune, la calificarea acestuia ca atare la stabilirea agresorului;
• agresor, stat care exercită cel dintâi act de forţă armată, ostilităţi efective armate, ce
constituie fapte materiale directe şi manifeste îndreptate împotriva unui alt stat, enumerate în
definiţia agresiunii;
• expresia „primul recurs la forţă”, folosită în contextul acestui articol, conturează
principiul anteriorităţii, potrivit căruia statul care a atacat primul cu forţă armată alt stat, a
săvârşit o agresiune.
art.3 - sunt enumerate cazurile tipice de agresiune, cum ar fi: invadarea sau atacarea cu
forţele armate de către un stat a teritoriului altui stat; ocupaţia militară în urma atacului sau
anexiunea prin folosirea forţei a teritoriului altui stat; bombardarea teritoriului unui stat de către
altul sau folosirea oricăror altor arme de către un stat asupra teritoriului altui stat; blocarea
porturilor sau coastei unui stat de către forţele armate ce aparţin altui stat; atacul susţinut de
forţele armate ale unui stat împotriva forţelor armate sau maritime şi aeriene ale altui stat;
folosirea forţelor armate staţionate pe teritoriul altor state, contrar condiţiilor prevăzute în
acordul cu privire la prezenţa acestora; folosirea teritoriului unui stat de către forţele armate ale
altuia, cu acordul (explicit sau implicit) al celui dintâi, pentru comiterea agresiunii împotriva
unui stat terţ.
art.4 - agresiunea, un act comis cu intenţie (latura subiectivă), de o anume gravitate, care îl
deosebeşte de acele acte de folosire a forţei, cum ar fi „incidentele majore”.
art.5 - agresiunea este calificată drept crimă împotriva păcii internaţionale, comiterea ei
atrăgând după sine răspunderea internaţională;
• actul de agresiune nu poate fi justificat prin nici un considerent de orice natură ar fi el
(politic., economic, militar sau de alt fel).
art.6 - folosirea legitimă a forţei se referă la prevederile Cartei O.N.U. (art.51) si anume
exercitarea dreptului la autoapărare individuală sau colectivă, ori pe baza unei decizii a
Consiliului de Securitate privind declanşarea acţiunii internaţionale de constrângere a
agresorului.
În relaţiile politico-militare internaţionale sunt recunoscute şi incluse în categoria
agresiunii armate indirecte următoarele acţiuni:
• infiltrările sau incursiunile, în numele unui stat, ale unor forţe paramilitare pe teritoriul
altui stat;
• acţiunile subversive care vizează răsturnarea ordinii de drept a unui stat, prin ajutor dat,
cu folosirea forţei acţiunilor desfăşurate pe teritoriul acestuia de către forţele rebele, teroriste.
Acestea pot genera acte de război civil sau de terorism. Organizarea, sprijinul şi participarea la
ele, sau tolerarea pe teritoriul propriu a activităţilor care vizează comiterea acestora, intră sub
incidenţa agresiunii armate indirecte. Şi săvârşirea oricărui act din categoria agresiunii armate
indirecte legitimează riposta armată în scop de autoapărare.
Din practica militară actuală rezultă tipologia variată a agresiunii armate, a cărei
configuraţie ar putea circumscrie mai multe acte agresive directe şi/sau indirecte, precedate mai
mult sau mai puţin de acţiuni ostile de natură şi amploare diferite (presiuni nemilitare şi
militare).
Pe baza studierii fluidităţii mediului geopolitic actual şi analizei evoluţiei cadrului
geostrategic regional, zonal şi european, în strategia militară se apreciază că un stat s-ar putea
confrunta cu: tipuri de agresiuni armate (directe, indirecte şi combinate); acţiuni teroriste de

141
amploare; acţiuni separatiste implicând utilizarea violentei armate; războiul civil; agresiunea
armată declanşată cu forţe militare comparabile cu cele ale ţării agresate; agresiunea armată de
scurtă durată şi mare intensitate, cu obiectiv politico-militar; agresiunea cu forţe armate
superioare.
Acţiunile teroriste de amploare - reprezintă un ansamblu de acţiuni armate de natură şi
amploare diferite, executate pe bază de plan, în principalele domenii ale vieţii sociale, cu scopul
de a exercita o anumită constrângere prin violenţă, de a crea o anumită intimidare sau
descurajare, care să forţeze statul să acţioneze politico-militar într-un anumit mod. În esenţă,
vizează impunerea prin forţă a voinţei politice a unui stat, prin care să se obţină avantaje de ordin
politic, bonomie, militar, teritorial etc.
Caracteristici principale: se pot executa de grupări teroriste, diversioniste sau de către
formaţiuni paramilitare subversive; pot constitui componenta de forţă a acţiunilor separatiste
violente; apartenenţa acestor forţe poate fi externă sau internă; pot constitui ”preludiul”
războiului, continua pe toată durata şi după încheierea luptei armate; teatrul acţiunilor principale
îl pot constitui oraşele mari, îndeosebi cele din zona de frontieră, dar şi alte zone cu o structură
eterogenă a populaţiei; pot viza persoane fizice, juridice şi instituţiile fundamentale ale statului;
succesul lor poate determina apariţia unor structuri paralele ale administraţiei şi puterii.
Acţiunile separatiste violente - ansamblul acţiunilor militare desfăşurate de forţe şi
mijloace interne, sprijinite de un stat care promovează o politică revizionistă şi vizează
proclamarea autonomiei unei zone şi ulterior încorporarea acesteia la un alt stat.
Analiza fenomenului politico-militar actual evidenţiază scenariul general al acestui tip de
agresiune: stimularea unei tensiuni permanente interetnice; provocarea de incidente majore şi de
amploare între populaţia majoritară şi minorităţile etnice; solicitarea intervenţiei organismelor
internaţionale şi a marilor puteri interesate, cu sprijinul cărora să fie proclamată şi înfăptuită
autonomia. Condiţiile favorabile declanşării lor: destabilizarea internă a statului; ducerea deja
de către stat a războiului cu un alt stat; existenta unui conflict între statele vecine, care ar atrage
ţara în război. Etapele de desfăşurare: pregătirea politico-militară a acţiunilor (internă şi
externă); destabilizarea internă a statului; pregătirea militară nemijlocită; crearea de pretexte şi
declanşarea incidentelor interetnice de amploare; intervenţia organismelor internaţionale şi
autonomizarea zonei.
Războiul civil - reprezintă un gen de confruntare armată în care se întrepătrund acţiunile
militare cu cele nemilitare, ce au loc în interiorul unui stat, între grupări de forţe şi mijloace de
natură etnico-religioasă sau structurate după criterii politice, economice ideologice. Obiectivele
care fac posibilă încadrarea războiului civil într-un tip de agresiune armata ar putea fi:
schimbarea regimului politic; includerea ţării într-o anumită zonă de influenţă; revendicările
teritoriale între state; succesiunea teritorială; accesul la surse de materii prime; obţinerea unor
poziţii strategice avantajoase. Modalităţi de desfăşurare: iniţial acţiuni subversive, apoi
confruntări militare locale (zonale) şi în final confruntarea armată de mare amploare.
Agresiunea armată declanşată cu forţe militare comparabile cu cele ale statului atacat,
chiar dacă este mai puţin probabilă, devine totuşi posibilă în anumite condiţii: agresorul este
substanţial sprijinit, inclusiv material, de alt(e) stat(e) mai puternic; exploatarea unei crize
interne grave (majore) din statul respectiv; slăbirea din cauze multiple a potenţialului de aparare;
exploatarea succesului acţiunilor teroriste de amploare şi subversive de lungă durată. Etapele de
desfăşurare ar putea fi două, ultima în alternativă. Iniţial, declanşarea agresiunii într-o zonă de
operaţii concomitent cu acţiuni separatiste şi confruntări interetnice violente. Ulterior, fie
internaţionalizarea conflictului armat sau atingerea obiectivelor agresiunii cu sprijinul
organismelor internaţionale, fie continuarea acţiunii în forţă cu ajutorul masiv al altor ţări
interesate.
Agresiunea armată de scurtă durată şi mare intensitate, cu obiectiv limitat - ansamblul
de acţiuni militare combinate (intercategorii de forţe armate), declanşate prin surprindere de forţe
şi mijloace deosebit de mobile şi puternice ale agresorului, pe un spaţiu limitat şi pentru o scurtă
durată de timp, în vederea îndeplinirii unui obiectiv politico-militar de importanţă deosebită

142
pentru justificarea agresiunii. Obiective ce pot fi vizate: o zonă de operaţii; o parte vitală a
teritoriului naţional; o zonă industrială sau cu materii prime strategice; centre adminislrativ-
teritoriale zonale şi naţionale; cea mai importantă grupare militară dispusă pe teritoriul naţional.
Aşadar, efectele agresiunii sunt de natură politică, economica, teritoriala şi militară.
Agresiunea cu forţe armate superioare generează situaţia politico-militară şi strategică
cea mai complexa, deoarece pot fi afectate pe termen lung interesele fundamentale ale statului.
Aceasta poate fi declanşată din cadrul geostrategic al spaţiului de interes major al unui stat, va fi
asociată cu confruntări pe multiple planuri, va necesita angajarea într-un efort unitar a tuturor
resurselor umane, spirituale şi materiale ale ţării şi va fi determinată de gradul în care se
realizează surprinderea strategică. Asocierea şi complementaritatea la aceasta şi a celorlalte tipuri
de agresiune, ori integrarea lor în ansamblul agresiunii impune mai mult pregătirea războiului şi
îndeosebi a luptei armate, inclusiv a rezistenţei multiple, din timp de pace. Strategia generală a
războiului şi a luptei armate trebuie să aprofundeze studiul acestui tip de agresiune pentru
elaborarea soluţiilor interne adecvate, şi totodată, găsirea unor rezolvări de natură externă.

Concluzii:
• o parte din statele vecine au exprimat în diferitele ocazii pretenţii teritoriale, ceea ce face
posibilă agresiunea;
• conţinutul principal al agresiunii se translatează tot mai mult de la vizibil la invizibil, iar
acţiunea în sine dobândeşte şi o componentă acţională internă;
• riposta faţă de agresiune trebuie să fie adecvată naturii şi caracteristicilor de amploare ale
acesteia;
• tendinţa politicii statelor agresoare este de a-şi îndeplini scopurile agresiunii, pe cât
posibil fără o confruntare militară directă, de mare amploare cu statul vizat;
• sporirea viabilităţii sistemului naţional de apărare devine tot mai importantă, iar aspectele
calitative ale componentelor sale trebuie realizate într-un timp scurt;
• se impune pregătirea forţelor armate pentru combaterea terorismului şi perfecţionarea
acţiunilor acestora pentru o posibilă confruntare cu un agresor superior.

6. Tipuri de ripostă armată

În raport cu natura agresiunii armate, amploarea şi structura acţiunilor militare strategice
ale adversarului, riposta trebuie să fie: diversificată, adecvată, graduală, încadrată în gama
tuturor formelor de acţiune militară strategică.
Tipuri de ripostă armată: defensivă, ofensivă şi poliacţională.
Riposta strategică defensivă - constituie o modalitate de respingere a agresiunii armate,
exclusiv prin apărarea strategică, utilizându-se cele mai adecvate şi eficiente procedee de acţiune
militară, care să permită în final, într-o conjunctură politico-militară favorabilă, realizarea
integrală a scopului politico-strategic al luptei armate şi uneori chiar al celui general al
războiului.
Caracteristici: declanşarea agresiunii pe una-două direcţii (zone de operaţii)
interdependente; viteza de reacţie redusă a sistemului naţional de apărare; realizarea unor grupări
de angajare nemijlocită a inamicului echilibrate; evitarea realizării surprinderii; constituirea încă
din perioada iniţială a războiului a unor rezerve strategice puternice şi mobile; continuitatea
logisticii naţionale şi a forţelor armate.
Condiţii de succes: limitarea perspectivei strategice a acţiunilor agresorului; realizarea
oportună a desfăşurării strategice a forţelor şi mijloacelor; executarea rapidă a manevrei
strategice; executarea unor puternice riposte ofensive strategice (contralovitură şi
contraofensivă).
În plan acţional se vor executa:
• acoperirea strategică în toate zonele de operaţii cu funcţionalitate de siguranţă strategică;
• una-două operaţii de apărare strategică desfăşurate simultan sau succesiv;
• cel puţin o contralovitură strategică;

143
 • contraofensiva asupra grupării principale de agresiune.
Riposta strategică ofensivă - reprezintă modalitatea de nimicire succesivă a unei
agresiuni armate prin adoptarea procedeelor specifice ofensivei iniţiate de pe teritoriul naţional şi
continuate, dacă este necesar, şi în afara acestuia, până la obţinerea în condiţii avantajoase a
păcii.
Caracteristici: nu s-a realizat surprinderea strategică; de la început, un raport de forţe în
ansamblu sensibil egal; agresiunea vizează obiective strategice limitate.
Condiţii de succes: constituirea prin surprindere a grupărilor de lovitură; desfăşurarea cu
succes a acoperirii strategice cu funcţionalitate de grupare de fixare (apărare) a inamicului; con-
junctură politico-militară favorabilă; continuitatea conducerii strategice.
În plan acţional se vor executa:
• acţiuni de acoperire (apărare) pe direcţia (raionul) pe care acţionează gruparea principală
a agresorului;
• lovituri strategice puternice, materializate prin una-două operaţii ofensive, pe o direcţie
considerată de agresor ca fiind secundară sau acolo unde acesta se aşteaptă mai puţin.
Riposta strategică poliacţională - constă în adoptarea celor două atitudini strategice de
bază, în succesiunea apărare strategică, ofensivă strategică, a unor procedee şi acţiuni strategice
independente în vederea tranşării în favoarea proprie a deznodământului luptei armate.
Caracteristici: confruntarea armată cu un inamic superior sau cu mai mulţi agresori;
apărarea strategică trebuie să asigure condiţiile favorabile trecerii la ofensiva strategică;
simultaneitatea acţiunilor militare defensive şi ofensive; desfăşurarea succesivă a ofensivei
stategice.
Condiţii de succes: dependenţa trecerii la ofensivă strategică de rezultatele apărării, de
cucerirea şi menţinerea iniţiativei în acţiune; trecerea rapidă de la apărare la ofensivă; obţinerea
la începutul ofensivei strategice a unui succes major; evitarea deschiderii de către agresor a unui
nou front de acţiuni militare; activizarea mişcării de rezistenţă.
În plan acţional se vor executa:
- operaţiile specifice ale apărării strategice;
- câteva operaţii ofensive, desfăşurate în mod succesiv;
- realizarea acoperirii (apărării) strategice;
- continuarea acţiunilor ofensive până la nimicirea completă a grupărilor de invazie.

7. Scopul strategic al luptei armate

Acesta are o încărcătură politică în continuă creştere datorită opţiunilor politice sau
directivelor politicii de la cel mai înalt nivel, şi se materializează cel mai mult în: alegerea
obiectivelor acţiunilor militare, stabilirea forţelor şi mijloacelor participante, asigurarea luptei
armate din punct de vedere politic, economic psihologic etc. şi corelarea luptei armate cu alte
acţiuni strategice. Latura politică a scopului luptei armate vizează: respingerea agresiunii militare
de orice tip; eliberarea porţiunilor din teritoriu ocupate de inamic; împiedicarea agresorului să
impună politica „faptului împlinit”; restabilirea prin forţa armată a intereselor naţionale
fundamentale; apărarea ordinii constituţionale.
În plan militar, scopul luptei armate vizează: prevenirea şi limitarea efectelor oricărui tip
de agresiune armată; executarea ripostei strategice iniţiale şi, în continuare, nimicirea grupărilor
de invazie (de acţiune armată internă); obţinerea (impunerea) condiţiilor de pace.
Prevenirea efectelor agresiunii este un obiectiv obligatoriu al scopului luptei armate, de
cele mai multe ori determinant pentru evitarea escaladării confruntării armate. Aceasta se poate
realiza prin:
• informaţie, care asigură devansarea permanentă a agresorului în desfăşurarea acţiunilor
principale:
• concesie, care asigură ieşirea oportună dintr-o situaţie strategică complexă, în vederea
pregătirii şi desfăşurării unor noi acţiuni mai eficiente;

144
 • descurajare - adică conştientizarea agresorului asupra riscurilor pe care şi le asumă, prin
continuarea agresiunii;
• persuasiune - fermitatea ripostei armate să-1 determine pe agresor să-şi schimbe
atitudinea iniţială sau să renunţe la continuarea agresiunii armate.
Limitarea efectelor agresiunii armate are în vedere menţinerea luptei armate într-un stadiu
şi cu o amploare limitată sau calculată.
Riposta iniţială reprezintă materializarea capacităţii de reacţie a sistemului naţional de
apărare, în care se angajează, de regulă, forţele armate existente la pace, organizate pe principiul
suficienţei defensive, avându-se în vedere corelaţia dintre tipul de agresiune armată, contribuţia
şi calitatea forţelor agresoare şi riposta strategică adecvată. În esenţă, trebuie avute în vedere
finalizarea desfăşurării strategice a forţelor şi asigurarea condiţiilor de intrare în acţiune a
grupărilor principale. Un loc aparte, dar cu un rol deosebit, vor ocupa acţiunile pentru izolarea
zonelor (raioanelor) de pe teritoriul naţional unde se declanşează acţiuni de luptă armată
deschise, teroriste sau separatiste, şi nimicirea rapida a forţelor care le-au iniţiat.
Obiectivul final al scopului strategic al luptei armate implică nimicirea generalizată a
obiectivelor militare, economice şi de infrastructură care formează suportul agresiunii, inclusiv
situate pe teritoriul acestuia, care să ducă la prăbuşirea sistemelor strategice acţionale ale
agresorului.
În consecinţă, acţiunile militare se vor transfera şi pe teritoriul inamicului, iar obiectivele şi
misiunile stabilite vor putea fi realizate independent sau în cooperare cu forţe aliate.
În concluzie, lupta armată dobândeşte un scop politico-militar, între laturile acestuia
existând o strânsă interdependenţă. Acţiunea militară strategică se deosebeşte de cele desfăşurate
în alte domenii ale artei militare, tocmai prin încărcătura politică a scopului pe care îl urmăreşte.
Căile realizării scopului politico-mililar al luptei armate sunt în principal de natură
militară, la care se adaugă o serie întreagă de acţiuni politico-diplomatice, economice,
psihologice, informaţionale etc. La baza realizării acestuia stau operaţiile, bătăliile şi luptele
desfăşurate de forţele armate în cele trei medii (terestru, aerian şi fluvio-maritim) de purtare a
acţiunilor militare.
În partea de început a luptei armate, în situaţii politico - militare şi strategice deosebit de
complexe, operaţiile şi bătăliile strategice de apărare au ponderea cea mai mare şi rolul principal.
Acestea permit limitarea efectelor agresiunii armate, îndeosebi atunci când adversarul a realizat
surprinderea, materializează, de regulă, riposta iniţială, şi în consecinţă, asigură punerea pe rol a
unei riposte decisive. Confruntarea militară va fi îndreptată spre menţinerea (apărarea), chiar de
lungă durată, a celor mai importante obiective din teritoriu, vizate de agresor. În felul acesta se
contracarează strategia „faptului împlinit” şi se asigură continuitatea, în condiţii acceptabile, a
luptei armate.
Pe măsura creării unui cadru strategic favorabil va creşte ponderea acţiunilor militare
ofensive, fie în vederea descurajării continuării agresiunii armate, fie pentru nimicirea inamicului
pătruns sau, care acţionează de la început pe teritoriul naţional, fie pentru impunerea condiţiilor
de pace.
De maximă eficienţă în asigurarea îndeplinirii scopului politico-militar al luptei armate se
vor dovedi şi loviturile strategice executate asupra unor obiective vitale ale agresorului, chiar
dacă ele sunt situate pe teritoriul acesteia.
Considerăm că spaţiul îndeplinirii scopului strategic al luptei armate îl poate forma
teritoriile părţilor beligerante, dar cu preponderenţă teritoriul naţional.

Caracterul integrat al acţiunilor militare strategice

În principal, acţiunea strategică se delimitează de celelalte acţiuni militare prin încărcătura
politico-militară a scopului îndeplinit şi prin participarea unor grupări aparţinând tuturor
categoriilor de forţe armate. În consecinţă, acţiunea militară strategică este combinată, în sensul

145
că integrează formele şi procedeele de acţiune adoptate şi desfăşurate de categoriile de forţe
armate.
Câteva precizări:
- ponderea diferită a naturii şi valorii grupărilor din categoriile de forţe armate participante;
- rolul principal şi decisiv al grupării provenite de la o categorie de forţe armate;
- atitudini şi procedee diferite, şi respectiv specifice, care pot fi utilizate de fiecare în parte;
- necesitatea coordonării permanente a acţiunilor în vederea îndeplinirii scopului stabilit;
- conducerea de ansamblu, dar şi la nivelul fiecărei grupări aparţinând unei categorii de
forţe armate, executată în mod continuu;
- organizarea logisticii proprii fiecărei grupări de categorie de forţe armate participantă.
Practica militară a ultimelor confruntări armate atrage atenţia asupra:
- necesităţii organizării şi desfăşurării integrate a acţiunilor strategice importante;
- importanţei mijloacelor de acţiune aeriană, îndeosebi pentru informaţii şi pentru
desfăşurarea părţii de început a acţiunilor strategice principale;
- rolului decisiv al trupelor de uscat, a căror acţiune militará trebuie să devină blindata;
- realizării sistemului unic al organelor de conducere strategică de ansamblu şi nemijlocită;
- realizării compatibilităţii cu mijloacele principale ale adversarului;
- rolului major al forţelor marinei militare, atunci când caracteristicile strategice ale
teatrului de război permit întrebuinţarea acestuia, pecum şi acţiunile lor.

Acţiunea strategică şi asigurarea strategică

Asigurarea strategică se include în latura acţională a luptei armate. În vederea organizării şi
pe toată durata desfăşurării ei se execută o serie întreagă de activităţi, măsuri şi acţiuni
ajutătoare, ce formează asigurarea strategică.
Formele asigurării strategice sunt:
• generale: cercetarea, siguranţa, protecţia împotriva NBC şi mijloacelor incendiare, lupta
radioelectronică, apărarea antiaeriană, mascarea;
• de armă: genistică, chimică, de transporturi, de telecomunicaţii, hidrometeorologică şi
topogeodezică;
• logistica, adică asigurarea multilaterală (materială, tehnică şi medicală) a trupelor.
În viziunea unor specialişti militari, formele de asigurare strategică de armă sunt incluse în
logistică. Tot după părerea acestora, ar mai trebui incluse în asigurarea strategica şi alte forme,
cum ar fi: asigurarea psihologică, informatică, antidiversiune şi antiterorism, a stabilităţii
mediului (ecologică) etc.
La nivelul strategic al acţiunii militare, o serie de forme de asigurare sunt incluse în
confruntarea nemijlocită cu agresorul, transferându-se din cadrul asigurării strategice în cel
acţional. Spre exemplificare: siguranţa (acoperirea strategică), apărarea antiaeriană şi lupta
radioelectronică. Acceptarea acestei mutaţii este în funcţie de cantitatea şi calitatea forţelor şi
mijloacelor ce le desfăşoară şi, mai ales, de compatibilitatea lor faţă de cele similare ale
agresorului.
În vederea îndeplinirii misiunilor de asigurare se dispune de forţe şi mijloace specializate,
care formează structuri organizaţionale, ierarhizate, cu o conducere proprie şi subordonate
eşaloanelor (comandamentelor) strategice.
Obligaţia organizării (refacerii) asigurării strategice revine statelor majore, şi se execută pe
baza planurilor de pregătire şi desfăşurare ale acţiunilor strategice şi dinamicii acestora.
Cercetarea strategică asigură informaţiile necesare pregătirii şi ducerii acţiunilor strategice,
şi contracararea cercetării adversarului, în lupta armată modernă, devine o forţă redutabilă în
sfera conducerii strategice.
Protecţia împotriva mijloacelor N.B.C. şi incendiare asigură prevenirea şi lichidarea
urmărilor atacurilor cu aceste mijloace deosebit de letale. Din experienţa ultimelor războaie
rezultă: necesitatea pazei şi apărării agenţilor economici care lucrează cu substanţe similare
N.B.C; posibilitatea lovirii „accidentale” a unor instalaţii nucleare şi chimice cu efecte mari

146
asupra populaţiei şi trupelor; mijloacele incendiare moderne pot produce efecte mai mari ca cele
N.B.C.
Apărarea antiaeriană asigură combaterea inamicului aerian şi protejează pregătirea şi
executarea acţiunilor militare. Se poate organiza zonal, pe obiective şi în sistem mixt.
Lupta radioelectronică - materializează „confruntarea, pe calea undelor electromagnetice”.
Prin elementele sale componente (cercetarea, contraacţiunea şi protecţia radioelectronică) are o
contribuţie directă şi majoră la obţinerea succesului în confruntarea desfăşurată pe uscat, în aer şi
pe mare.
Mascarea strategică vizează pe de o parte ascunderea grupărilor de forţe şi mijloace, iar pe
de altă parte inducerea în eroare a inamicului. În această idee, „cine ştie să înşele mai bine
inamicul şi să ascundă mai bine forţele, va putea realiza surprinderea si să înfrângă o grupare de
două ori mai puternică”.
Siguranţa strategică asigură spaţiul şi timpul necesar pregătirii acţiunilor strategice. În
esenţă, este vorba de a nu permite inamicului dezvoltarea rapidă a succeselor legate de spaţiu,
dar şi întârzierea acţiunilor lui principale până la „punerea pe rol” a ripostei preconizate.
În apărarea armată a ţării, fiecare formă de asigurare strategică are propria sa importanţă
majoră, dar numai într-o strânsă interdependenţă acestea pot garanta succesul acţiunilor
strategice principale.

Viabilitatea trupelor în acţiunile strategice

Conceptul strategic de viabilitate a trupelor a apărut în ultimele decenii datorită:
perfecţionării mijloacelor de lovire şi acţiune; caracterului decisiv al scopurilor acţiunilor
strategice; reducerii armamentelor pe continent; apariţiei mijloacelor „inteligente” de acţiune.
Definiţie - valorificarea calităţii, trupelor şi ansamblul de măsuri strategice şi tehnico-
organizatorice luate, prin care acestea pot şi trebuie să acţioneze în operaţii şi bătălii de mare
amploare, corespunzător caracteristicilor şi performanţelor pe care le au, în vederea garantării
îndeplinirii misiunilor ce le revin.
Calitatea forţelor şi mijloacelor - reprezintă, evident, satisfacerea cerinţelor de fiabilitate
cerute de confruntarea armată modernă şi poate fi principală sau chiar dominantă în conţinutul
viabilităţii.
Ansamblul de măsuri ce trebuie luate generează condiţiile cadrului strategic în care forţele
şi mijloacele îşi manifestă calitatea lor provenită dintr-o fiabilitate posibilă sau suficientă. În
sfera conducerii strategice regăsim acest ansamblu de măsuri, iar în practica militară sunt
materializate prin: asigurarea strategică, întrebuinţarea adecvată a fiecărei categorii de forţe şi
genuri de armă şi prin alegerea celor mai eficiente forme şi procedee de acţiune ale trupelor.
Aşadar, viabilitatea trupelor este rezultatul a două elemente de calitate ale acestora, unul de
construcţie militară (organizare, înzestrare şi dotare cu mijloace moderne), iar celălalt din sfera
conducerii strategice.
În mod concret, prin viabilitatea trupelor trebuie să se asigure: stabilitatea acţională;
sporirea eficienţei în confruntarea cu mijloacele similare ale adversarului; sustragerea de sub
loviturile puternice ale inamicului; capacitatea lor de a se reface rapid atunci când suferă un
anumit grad de deteriorare; creşterea probabilităţii de a îndeplini cu succes misiunea.
Indicatorii viabilităţii trupelor: agilitatea acţională, intensitatea şi continuitatea acţiunilor
strategice, mobilitatea strategică, autonomia acţională.
Agilitatea acţională - exprimă viteza (timpul) de reacţie faţă de ameninţările şi acţiunile
principalelor mijloace de lovire şi de luptă ale adversarului; este esenţială pentru viabilitatea
trupelor.
Intensitatea acţiunilor strategice - evidenţiază posibilitatea de a acţiona, într-un regim
maxim de confruntare cu adversarul raportată la unităţi de timp; devine fundamentală în cadrul
ripostei iniţiale care se dă agresorului şi poate avea un caracter descurajator.
Continuitatea acţiunilor strategice - marchează posibilitatea întrebuinţării şi acţiunii
forţelor şi mijloacelor fără restricţii privind starea de timp, anotimp şi teren, dar şi în condiţiile

147
perturbatoare generate de unele mijloace specializate ale agresorului; joacă rolul cel mai
important în confruntarea armată de durată.
Mobilitatea strategică - reliefează aptitudinea forţelor şi mijloacelor de a se dispersa şi
concentra rapid, de a executa oportun manevra strategică, ori de a se sustrage cu rapiditate în
condiţiile acţiunii agresorului cu mijloace de lovire cu o mare precizie şi capacitate de distrugere;
reprezintă condiţia de bază a realizării integrale a celorlalţi indicatori de viabilitate.
Autonomia acţională - exprimă capacitatea forţelor şi mijloacelor de a acţiona individual
cu o relativă independenţă, dar în mod integrat pe toată durata desfăşurării acţiunilor strategice,
chiar în condiţiile unor disfuncţii majore în sfera conducerii lor; este elementul principal care
poate garanta îndeplinirea scopului unei acţiuni strategice.
Viabilitatea trupelor suscită un larg interes din partea specialiştilor militari, îndeosebi
privind realizarea indicatorilor acesteia, deoarece reprezintă o modalitate concretă de sporire a
eficienţei acţiunilor strategice.

Caracteristicile şi cerinţele luptei armate moderne

Lupta armată specifică acestui început de mileniu îşi păstrează, adânceşte şi extinde
atributul de modernă:
• ţine pasul permanent cu realizările din domeniile gândirii şi practicii umane;
• posedă disponibilităţile necesare adaptării la cerinţele viitoare.
Caracteristicile luptei armate reprezintă trăsăturile distinctive care o diferenţiază în sfera
confruntărilor impuse de război, iar cerinţele evidenţiază nevoile, pretenţiile şi exigenţele
acesteia pentru a dobândi atributul de modernă.
Primele reliefează tendinţa de evoluţie, iar următoarele marchează principiile pentru
menţinerea luptei armate în sfera actualului şi pentru adaptarea ei în viitor. În consecinţă,
caracteristicile şi cerinţele luptei armate vor fi prezentate într-o strânsă corelaţie, în tabelul care
urmează:

CARACTERISTICI CERINŢE

1 2

La lupta armată participă forţe şi mijloace tot mai bine Raportul material cantitativ şi calitativ al
înzestrate, diversificate şi specializate, cu o putere de luptei armate va spori ca importantă.
distrugere şi capacitate de acţiune ale trupelor mult
sporite.

Lupta armată este desfăşurată de structuri Autonomia acţională a eşaloanelor

organizaţionale cărora le-au crescut rapid şi multilateral categoriilor de forţe armate determină
posibilităţile de acţiune integrată. îndeplinirea misiunilor de luptă impor-
tante.

Acţiunile militare se pot desfăşura simultan pe toată Forjele armate trebuie să fie permanent
adâncimea dispozitivelor acţionale; mai frecvent, în în măsură să desfă-şoare acţiuni militare
situaţii neprevăzute şi critice, se caută exploatarea decisive mai dinamice, încordate,
rapidă a rezultatelor iniţiale. manevriere şi cu o mare continuitate.
Grupările de forţe sunt înzestrate cu mijloace de acţiune Asigurarea unei permanente capacităţi
diversificate, ceea ce face ca pierderile să fie de acţiune a trupelor şi a stabilităţii
proporţionale pe suprafaţa confruntării militare. dispozitivelor devine esenţială în lupta
armată.

Momentele decisive ale luptei armate pot apare mai Viteza de reacţie a trupelor mult sporită,
devreme, în alte locuri decât cele preconizate şi au o omnidirecţionalitatea acţiunilor şi

148
durată mai scurtă. capacitatea forţelor armate de a duce
acţiuni de mare intensitate sunt de
nelipsit.

La începutul luptei armate se preconizează Continuitatea conducerii şi viabilitatea

dezorganizarea conducerii („lovitura de decapitare”) şi trupelor garantează succesul luptei
lovirea obiectivelor vitale ale adversarului. armate.

Lupta armată se va baza pe confruntarea unor forţe şi Schimbările importante în condi-ţiile de

mijloace perfecţionate, unele dintre ele chiar întrebuinţare şi acţiune ale forţelor
„inteligente”. armate au implicaţii majore asupra
fizionomiei luptei armate.
Structurile organizaţionale ale categoriilor de forţe Perfecţionarea permanentă - structurală
armate sunt mai suple, manevriere, uşor de condus, pot şi funcţională - a marilor unităţi ale
acţiona întrunit sau modulat şi au o mobilitate (terestra categoriilor de forţe armate.
şi aeriana) sporită.

Nimicirea adversarului se poate face prin modalităţi Sporirea eficienţei procedeelor de

multiple, aplicate simultan ori succesiv. acţiune şi utilizarea unora nestan-
dardizate.
Lupta armată fiind mai activă şi decisivă, permite Eficientizarea formelor de acţiune
nimicirea în timp scurt a adversarului. militară de bază şi a procedeelor
acestora.

Schimbările bruşte şi rapide ale situaţiilor datorate Exercitarea conducerii într-o de-
realizării şi exploatării surprinderii în acţiunile plină cunoştinţă de cauză, în timp
principale. real şi prospectiv, şi evitarea
surprinderii.
Amploarea (spaţiul, durata, forţele şi mijloacele, Perfecţionarea şi automatizarea
intensitatea) acţiunilor militare diferită („în focare”) conducerii, coordonarea perma-nentă a
sporeşte complexitatea luptei armate. acţiunilor militare principale devin
factori de succes.

Schimbarea radicală a corelaţiei „front-spatele „Frontul” se întinde peste tot,

frontului”, privită prin prisma „spaţiului activ” al „spatele frontului” prelungeşte
acţiunilor militare. şi completează frontul şi totodată
îl asigură cu cele necesare ducerii
acţiunilor militare.

Pierderile mari ale confruntării militare pot genera Optimizarea relaţiilor: economie - luptă
situaţii când nici una din părţi nu poate exploata armată, armată – populaţie şi acţiune
succesul din cauza logisticii. militară - acţiune civilă.

149
Acţiunile militare se bazează tot mai mult pe combinarea
eficientă a focului, loviturii şi manevrei.
În lupta armată sporeşte nevoia de informaţii veridice şi
într-un flux continuu.
Se produc mutaţii importante în relaţia luptă – asigurare
de luptă.
Alternarea frecventă a formelor şi procedeelor de luptă.
Conţinutul şi fizionomia formelor de bază (apărarea şi
ofensiva) tind să se apropie.
Creşte foarte mult importanţa acţiunilor aeriene în
desfăşurarea cu succes a luptei armate.
Rolul decisiv al acţiunilor tancurilor şi celorlalte blindate
în acţiunile trupelor de uscat.
Terenul nu mai reprezintă un scop în sine (menţinerea
lui), ci rămâne cadrul natural al nimicirii forţelor şi
mijloacelor inamicului.
Centrul de greutate al luptei armate se deplasează în
sfera tacticii.
Creşterea puterii de foc, a capacităţii de
lovire şi sporirea mobilităţii trupelor.
Sporirea rolului cercetării de toate
tipurile şi importanţei mascării trupelor.
Transferul unor forme de asigurare în
sfera confruntării nemijlocite.
Introducerea de noi forme de asigurare
de luptă.
Capacitatea marilor unităţi de a
desfăşura, în acelaşi spaţiu, consecutiv
sau simultan, misiuni de luptă diferite.
Utilizarea frecventă a procedeelor de
acţiune dinamice şi eficiente în
nimicirea inamicului.
Asigurarea interdicţiei aeriene,
eficientizarea acoperirii aeriene şi
cucerirea supremaţiei aeriene.
Necesitatea desfăşurării unor acţiuni
militare de amploare, bazate în
exclusivitate pe mijloace blindate.
Terenul să devină un factor de
apărare/putere prin pregătirea teritoriului
pentru apărare şi folo-sirea adecvată a
caracteristicilor sale fizico-geografice.
Perfecţionarea permanentă a
problemelor generale ale luptei şi
crearea bazei tehnico-materiale ale
acesteia.

Dezvăluirea caracteristicilor şi descifrarea cerinţelor luptei armate moderne asigură

identificarea permanentă a mutaţiilor din conţinutul şi fizionomia acesteia, ceea ce va duce la
perfecţionarea formelor şi procedeelor de desfăşurare ale acţiunilor militare viitoare.

8. Strategia acţiunilor indirecte

Din analiza multitudinii războaielor purtate de-a lungul vremii rezultă că înfrângerea
militară a adversarului s-a datorat în cele mai multe cazuri prin combinarea strategiei acţiunilor
directe şi indirecte.
Acţiunea strategică indirectă - reprezintă întrebuinţarea şi acţiunea unor forţe şi mijloace
adecvate asupra celor mai importante ori vitale obiective ale adversarului, prin care să se
diminueze esenţial posibilităţile fizice de acţiune ale grupărilor sale principale şi, totodată, să se
obţină efecte maxime asupra moralului trupelor acestuia, iar în ansamblu să se asigure o reducere
însemnată a capacităţii adversarului de a desfăşura lupta armată.
Acţiunile strategice indirecte nu trebuie privite ca pe ceva nou în strategia militară, ci ca pe
o renaştere într-o formă modernizată a unor principii consacrate de timp, dar uitate ori
abandonate din varii motive.
Evoluţia strategiei militare este cel mai mult legată de acţiunile indirecte şi de rolul
acestora în obţinerea victoriei în război.
În condiţiile în care lupta armată devine extrem de distructivă, agresiunea indirectă, şi în
cadrul ei acţiunile strategice indirecte, va diminua apelarea strategiei militare la metodele directe,
întrucât confruntarea militară se poate desfăşura mai rezonabil, spre deosebire de folosirea
150
brutală şi de amploare a forţei militare. În consecinţă, asistăm şi vom fi şi în continuare martori
la o revigorare a strategiei acţiunilor indirecte.
În ultimele decenii, strategia luptei armate este tot mai mult ancorata în strategia
războiului, care este mai prospectivă şi are o perspectivă mai largă, şi în acelaşi timp generează o
strategie a acţiunilor indirecte (ca un caz particular), ce duce la eficientizarea acţiunii militare
sub raportul scop urmărit şi atins – forţe şi mijloace întrebuinţate.
Fără a supraestima acţiunile strategice indirecte, credem că raţiunea acestora are la bază o
diminuare esenţială a pierderilor umane şi a consumurilor materiale inutile.
Din practica militară rezultă că acţiunile indirecte pot constitui: baza luptei armate, atunci
când balanţa de putere înclină net către una din părţi; o excepţie în ansamblul confruntării
armate, prin care se grăbeşte deznodământul luptei armate; uneori, o măsură extremă, în urma
căreia se poate înlătura o situaţie de criză majoră, în toate cazurile, aportul lor poate să fie
distinct în asigurarea înfrângerii adversarului.
În literatura militară occidentală se susţine întemeiat ideea conform căreia acţiunile
strategice indirecte vor constitui şi în viitorul previzibil modalitatea mult mai indicată şi mai
avantajoasă de a întrebuinţa forţele şi mijloacele de ducere a războiului, şi îndeosebi cele de
purtare a luptei armate.
Studiul atent al confruntărilor militare postbelice ne-au permis să desprindem principalele
aspecte ale materializării acţiunilor strategice indirecte:
• folosirea unor modalităţi şi procedee noi de întrebuinţare a forţelor şi mijloacelor
militare;
• crearea unei superiorităţi evidente în locurile vulnerabile ale dispozitivului adversarului,
cu efecte descurajante asupra acestuia;
• modificarea factorilor situaţiilor politico-militare şi strategice spre un conţinut
nefavorabil pentru adversar;
• stimularea unei situaţii psihologice nefavorabile trecerii la agresiunea armată;
• favorizarea comiterii de către adversar a unor greşeli de conducere strategică fatale;
• provocarea unor situaţii de criză morală şi materială în rândul forţelor principale ale
inamicului;
• dezorganizarea dispozitivelor strategice ale adversarului;
• subminarea puterii politice a statului;
• înfrângerea voinţei inamicului de a rezista confruntării militare.
Strategia acţiunilor indirecte, de regulă, precede confruntarea armată directă, este mult mai
subiectivă şi laborioasă pe timpul ducerii luptei armate, şi devine mai rafinată atunci când se
întrevede deznodământul războiului şi încheierea păcii.

Scopul acţiunilor de luptă

Într-un sens mai larg, din punct de vedere tactic, lupta este definită ca un ansamblu de
acţiuni violente, de natură şi amploare diferite, desfăşurate în mod organizat de mari unităţi,
unităţi, subunităţi şi formaţiuni teritoriale, care, folosind armamentul, tehnica de luptă şi terenul,
urmăresc nimicirea forţelor inamicului sau capturarea lor.
În război, pe lângă înfruntarea violentă - lupta propriu-zisă -, se execută numeroase acţiuni
şi activităţi care, într-un fel sau altul, contribuie la realizarea scopurilor acestuia. Acestea se
referă, în principiu, la: planificarea luptei, darea misiunilor la subordonaţi, realizarea
dispozitivelor de luptă, organizarea cooperării şi conducerii; asigurarea intrării tuturor forţelor în
luptă la timp şi în mod organizat; deplasarea şi staţionarea trupelor şi formaţiunilor, regruparea şi
înlocuirea acestora în vederea creării grupării de forţe necesare îndeplinirii scopului luptei ş.a. în
mod obişnuit, acţiunile şi activităţile din prima grupă se referă la comanda şi controlul forţelor şi
acţiunilor, cele din a doua grupă - la asigurarea acţiunilor şi protecţia forţelor, iar ultimele sunt
înglobate într-un concept mai nou, denumit stări asociate luptei (deplasarea, staţionarea,
regruparea şi înlocuirea forţelor).

151
 Un sistem militar acţionează întotdeauna pentru îndeplinirea unui scop. Prin urmare, părţile
adverse angajate în luptă urmăresc prin acţiunile lor îndeplinirea unor scopuri opuse, care
înseamnă, pentru ambele părţi, nimicirea (capturarea, uzarea) celeilalte. Caracterul antagonic al
acţiunii determină însă, în toate situaţiile, ca una din părţi să câştige, iar cealaltă să piardă,
manifestându-se discordanţă între scop şi rezultat. Concordanţa sau neconcordanţa dintre scop şi
finalitatea luptei este determinată de numeroşi factori cantitativi şi calitativi, obiectivi şi
subiectivi. De regulă, cîştigă partea care dispune de efective mai multe, mai bine pregătite şi cu
un moral ridicat, mijloace de luptă mai perfecţionate, acţionează mai bine, mai hotărâţi şi mai
ingenios (şi invers). Nu trebuie însă ignorat nici rolul unor factori aleatori în deznodământul
acţiunilor de luptă. În numeroase situaţii, aceştia pot influenţa pozitiv sau negativ - uneori
hotărâtor - acţiunile uneia sau alteia din cele două părţi ce se înfruntă. Acţiunile prin surprindere,
folosirea unui armament nou sau a unui procedeu de luptă „original”pot avea asemenea
implicaţii. Trebuie să existe, fără îndoială, o reală concordanţă între scopuri, forţele şi mijloacele
destinate realizării lor, formele şi procedeele de luptă adoptate, pentru a asigura condiţii de
desfăşurare a acţiunii conform cerinţelor a ceea ce, în unele lucrări de teorie militară, se
consideră a fi „legea concordanţei dintre scopuri, forţe şi mijloace” sau principiul „concordanţei
dintre structurile organizatorice şi destinaţia lor”, respectiv „principiul concordanţei dintre
scopurile propuse şi mijloacele puse în acţiune”. În toate formele acţiunilor de luptă,
comandanţii şi statele majore trebuie să urmărească permanent realizarea concordanţei, stabilind,
pe baza scopului acţiunii respective, misiuni judicioase şi realiste forţelor subordonate, pentru a
fi în măsură să le îndeplinească integral, cu pierderi minime şi consumuri reduse de materiale şi
muniţii.
Scopurile luptei se exprimă prin anumite efecte distructive, care afectează într-un fel sau
altul pe inamic, sau prin alte rezultate de ordin material, temporal şi moral în favoarea forţelor
proprii. În prima grupă s-ar înscrie scopuri ca: nimicirea, capturarea sau respingerea inamicului,
producerea de pierderi cât mai mari etc.
Scopul principal al luptei este însă cel pus în evidenţă de cerinţele doctrinei noastre
militare: agresorul să fie nimicit sau capturat cât mai rapid, angajând lupta în condiţii
avantajoase. Alte scopuri ar mai putea fi: interzicerea unei direcţii, apărarea sau eliberarea unei
localităţi, cucerirea unei forme de teren importante etc. Totodată, în războiul modern, nimicirea
completă a inamicului - considerată în trecut scop unic al luptei - nu mai poate fi vizată, în mod
invariabil, în toate situaţiile. Ca urmare, lupta va urmări şi diverse alte scopuri, cum ar fi:
înfrângerea treptată a inamicului prin istovirea fizică şi morală; hărţuirea şi temporizarea
acţiunilor lui; împiedicarea acestuia de a pune stăpânire pe zone şi raioane vitale; oprirea şi
respingerea unor acţiuni ofensive în faţa unor aliniamente; blocarea desantului etc. Deşi, aparent,
mai puţin decisive, astfel de scopuri, raportate la operaţia strategică de apărare şi chiar la planul
general al războiului, pot duce la schimbarea unor situaţii şi rapoarte locale de forţe în favoarea
trupelor proprii, la dejucarea planurilor iniţiale ale agresorului.
La nivel tactic, scopurile acţiunilor de luptă se fixează în funcţie de situaţie, de eşalonul
implicat în acţiune şi misiunea acestuia, iar în raport cu acestea se adoptă procedee de luptă
specifice ofensivei sau apărării.
Împotriva agresorului se folosesc unităţi şi mari unităţi ale armatei, înzestrate cu tehnică
militară modernă, şi subunităţi şi unităţi din compunerea celorlalte elemente ale sistemului
naţional de apărare. Marea diversitate de forţe şi mijloace participante asigură folosirea pe
câmpul tactic a unei game largi de forme şi procedee de acţiune, de la cele de tip militar până la
cele specifice rezistenţei. Prin urmare, lupta împotriva unor forţe agresoare, duse de către
unităţile şi marile unităţi ale armatei noastre, împreună cu celelalte forţe ale sistemului naţional
de apărare, este lupta integrată (a armelor întrunite) şi lupta întrunită, la care participă, sub o
formă sau alta, pe lângă forţele de nivel tactic, şi populaţia civilă, şi care va avea toate trăsăturile
luptei modeme: caracter decisiv şi complex, mare amploare spaţială, schimbări rapide şi uneori
neaşteptate ale situaţiilor tactice, caracter dinamic şi manevrier al acţiunilor, independenţă în
acţiune, pregătirea în timp scurt a luptei.

152
 Caracterul decisiv al acţiunilor este determinat, în primul rând, de scopurile urmărite -
nimicirea sau capturarea forţelor agresorului, iar complexitatea lor este dată de valoarea şi
posibilităţile forţelor participante la luptă (ale ambelor părţi), de diversitatea formelor şi
procedeelor lor de acţiune, de diversitatea misiunilor şi de alte condiţii în care se angajează.
Amploarea în spaţiu şi durata în timp a luptei se manifestă, cel mai adesea, prin următorii
indicatori: valoarea elementelor de dispozitiv participante şi a mijloacelor care le sprijină;
lărgimea şi adâncimea fâşiilor de responsabilitate şi adâncimea misiunilor; timpul destinat pentru
realizarea scopului propus.
Schimbările rapide şi uneori neaşteptate ale situaţiilor tactice sunt extrem de accentuate şi
numeroase. Acestea pot avantaja sau dezavantaja una sau alta din cele două părţi, învingând cea
cu moral ridicat, beneficiară a unei conduceri mai dinamice şi mai ingenioase, cea care
acţionează mai curajos şi mai abil.
Caracterul dinamic şi manevrier al acţiunilor se manifestă pe toată durata luptei. De pildă,
inamicul, odată trecut la agresiune, adoptând diferite forme de manevră, va urmări să imprime de
la început un ritm cât mai înalt luptelor. Forţele noastre vor riposta, din primul moment al
războiului, tot prin acţiuni dinamice. Apărarea pe plan tactic se va desfăşura prin acţiuni extrem
de diverse şi active, urmărind să dobândească şi să menţină iniţiativa încă din zona de frontieră.
În apărare sau ofensivă, forţele noastre vor utiliza o gamă largă de acţiuni manevriere,
producându-i cât mai multe pierderi.
Independenţa mai pronunţată în luptă este pusă în legătură cu faptul că, de regulă, se
acţionează în fâşii de responsabilitate largi, cu intervale între ele. Prin urmare, începând cu cele
mai mici, toate eşaloanele uptătoare vor fi puse frecvent în situaţia de a acţiona în condiţii de
izolare, pe direcţii şi raioane sau în dispozitivul inamicului, pe o durată mai mică sau mai mare
de timp. De aici derivă necesitatea ca toate eşaloanele tactice sa dispună de mijloace şi materiale
care să le asigure o anumită autonomie.
Pregătirea luptei în timp scurt este o necesitate obiectivă, determinată de ritmul înalt în
care se desfăşoară acţiunile, de schimbările rapide şi bruşte ale situaţiilor tactice. Comandanţii şi
statele majore trebuie să posede o înaltă pregătire, care să le permită să procure rapid informaţiile
necesare despre toţi factorii situaţiei tactice, să elaboreze hotărâri juste şi ingenioase, să dea
misiuni şi să organizeze cooperarea, să asigure multilateral acţiunile proiectate, să conducă
trupele cu îndrăzneală şi spirit de iniţiativă.
Marea diversitate de forme şi procedee de luptă folosite împotriva agresorului este
determinată de condiţiile concrete ale situaţiei tactice şi de scopurile urmărite, precum şi de
valoarea forţelor luptătoare sub raportul înzestrării şi organizării. În aceste condiţii, vor avea loc
numeroase acţiuni specifice unităţilor luptătoare, altele proprii forţelor de ordine publică, cu
multe asemănări şi deosebiri între ele. Desfăşurate pe baza unor concepţii unitare, îndrăzneţe şi
ingenioase, aceste tipuri de acţiuni - la rândul lor foarte diverse - se pot substitui şi completa
reciproc, compensând calitativ cantitatea de forţe şi mijloace deficitară. Pe o asemenea cale se
poate asigura trupelor armatei o anumită disponibilitate teritorială, „ permiţându-le
să-şi polarizeze eforturile pe direcţiile principale, în zonele în care lupta capătă indici maximi
de intensitate şi decizie”.
Din multitudinea de condiţii care favorizează succesul în lupta împotriva unor forţe
agresoare, caracteristice sunt următoarele: asigurarea unei stări moral-politice ridicate în rândul
tuturor militarilor şi luptătorilor şi a unei înalte capacităţi de luptă unităţilor armatei, unităţilor
Ministerului de Interne şi trupelor teritoriale; deprinderile organizatorice ale comandamentelor
militare în pregătirea şi conducerea acţiunilor; folosirea cu pricepere a condiţiilor geoclimatice
ale teritoriului naţional şi a unor forme şi procedee de luptă neaşteptate de forţele agresorului;
concentrarea rapidă şi în ascuns pe direcţiile hotărâtoare; cucerirea şi menţinerea iniţiativei şi
libertăţii de acţiune; executarea asupra inamicului, în permanenţă, a unor lovituri prin
surprindere, folosind la maximum focul, manevra, avantajele terenului şi barajele de tot felul, în
orice condiţii de timp şi de stare a vremii; anihilarea oportună a mijloacelor de nimicire în masă
ale inamicului, a celor radioelectronice şi blindatelor lui de toate categoriile.

153
 Pentru ducerea cu succes a acţiunilor, militarilor şi luptătorilor din forţele teritoriale li se
cere o pregătire temeinică şi calităţi fizice remarcabile, înalte calităţi moral-politice şi o
disciplină fermă.
Terenul intervine cu o însemnată cotă de determinări în obţinerea succesului. Terenul - cu
numeroasele sale elemente de planimetrie şi nivelment, corelate cu cele de climă - este unul din
factorii determinanţi ai situaţiilor tactice, influenţând pozitiv sau negativ acţiunile de luptă. De
aceea el intră în toate analizele ce se fac în procesul elaborării deciziei, avându-se în vedere pe
tot timpul desfăşurării acţiunilor. Cel ce ştie să exploateze mai bine caracteristicile avantajoase
ale terenului şi să-i diminueze unele din influenţele nefavorabile, are mai multe şanse de a obţine
succesul în luptă, chiar împotriva unui inamic superior în forţe şi mijloace.
Formele şi procedeele de lupta
Lupta unităţilor şi marilor unităţi (grupărilor de forţe) tactice interarme, ca şi războiul în
ansamblu, este expresia a numeroase combinaţii de acţiuni şi contraacţiuni, de atitudini şi
comportamente pe care le desfăşoară sau le adoptă părţile aflate în conflict.
În dinamica ei bipolară există, aşa cum s-a mai spus, o permanentă corelaţie între aceste
acţiuni şi comportamente opuse, rezultând, mai ales pe plan tactic, numeroase cupluri acţionale,
conform modelului „acţiune – contraacţiune” al luptei, cum sunt: „ofensivă – apărare”;
„retragere – urmărire”; „atac – contraatac”; „apărare în încercuire - ofensiva la
încercuire”; „ofensivă – contraofensivă” etc. În cadrul acestora se manifestă comportamentul
adversarilor, rezultând două atitudini fundamentale: atitudinea ofensivă, caracteristică părţii
care, într-un fel sau altul, loveşte şi înaintează, şi atitudinea defensivă, a părţii care răspunde,
parează sau contraloveşte.
De o parte şi de cealaltă a unui cuplu se află, aşadar, forţe şi mijloace adverse care. vizând
anumite scopuri, folosesc combinaţii de acţiuni de natură şi amploare diferite. Acestea se
grupează după specificul lor în „forme” şi „procedee de luptă”, concepte tactice a căror
corelare (relaţie) este ca cea dintre întreg şi parte.
În teoria militară, forma de luptă armată este definită ca o atitudine exprimată printr-un
ansamblu de acţiuni ce se desfăşoară de către trupe (subunităţi, unităţi şi mari unităţi) în vederea
îndeplinirii unei misiuni (tactice, operative sau strategice), şi căreia îi sunt caracteristice
scopurile urmărite, condiţiile situaţiei şi procedeele de acţiune dominante, aceste trei elemente,
care caracterizează şi, totodată, deosebesc o formă de luptă de alta, deşi de natură diferită,
acţionează într-o strânsă interdependenţă, influenţa lor integrându-se într-un proces complex şi
unitar. într-o lucrare mai recentă se consideră că forma de luptă armată „reprezintă atitudinea
uneia dintre grupările de forţe angajate în conflict şi se defineşte prin scop, dispozitiv şi
modalităţi de acţiune specifice”. Deosebirile nefiind esenţiale, autorii acestei lucrări recomandă
ambele definiţii.
Condiţiile situaţiei sunt de natură obiectivă - situaţia şi posibilităţile inamicului şi ale
trupelor proprii în limitele spaţiului şi timpului considerat (gruparea forţelor şi mijloacelor,
caracterul şi intensitatea acţiunilor), situaţia populaţiei şi a resurselor din zonă, condiţiile de teren
şi stare a vremii - pe când scopurile urmărite şi procedeele (modalităţile) de acţiune sunt
subiective şi au o importanţă deosebită în definirea formei de luptă. Scopurile ce se propun a fi
atinse şi procedeele folosite pentru aceasta se aleg în funcţie de condiţiile situaţiei.
Astfel, scopurile luptei armate, deşi au ca element comun, în orice situaţie, nimicirea sau
capturarea adversarului, cunosc totuşi o mare diversitate de nuanţe, inserând acţiuni ce
urmăresc respingerea agresorului, menţinerea sau cucerirea unor obiective etc., particularizând
fiecare formă de luptă într-o manieră specifică.
Corespunzător scopurilor stabilite, se aleg şi procedeele de acţiune cele mai indicate a fi
folosite de forţele şi mijloacele la dispoziţie, acestea fiind de tip defensiv (apărarea pe o poziţie
sau într-un raion, apărarea mobilă, apărarea pe aliniamente succesive sau intermediare, retragerea
etc.) sau de tip ofensiv (cucerirea unui obiectiv, combinarea focului cu mişcarea, atacul din
mişcare, urmărirea etc.).

154
 Procedeul de acţiune reprezintă un mod specific de întrebuinţare a forţelor şi mijloacelor
în vederea îndeplinirii scopului acţiunii militare, în condiţiile date.
Există procedee de folosire a mijloacelor tehnice de luptă (exemplu: tragerile de pe loc
sau din mişcare, tragerile prin ochire directă sau din poziţii acoperite, tragerile de flanc sau prin
intervale, focul pumnal sau etajat etc.) şi procedee tactice de luptă, numeroase şi diversificate
(exemplu: nimicirea inamicului cu foc sau prin luptă corp la corp; nimicirea şi capturarea
inamicului printr-o ambuscadă ori prin executarea unui raid; concentrarea focului asupra
punctelor obligatorii de trecere; nimicirea inamicului prin contraat etc).
Se apreciază că fiecărei forme de luptă îi corespund procedee de luptă (acţiune) specifice,
care le diferenţiază între ele, precum şi procedee de acţiune comune, acestea putând fi folosite
simultan sau succesiv.
Conţinutul şi aspectele caracteristice, precum şi adoptarea şi desfăşurarea de către trupe a
formelor şi procedeelor de luptă sunt determinate de următorii factori: situaţia, natura, valoarea şi
modul probabil de acţiune al inamicului; situaţia, natura, valoarea şi puterea de luptă a trupelor
proprii; situaţia şi modul de acţiune al vecinilor, caracteristicile terenului, condiţiile de timp,
anotimp şi starea vremii.
În funcţie de criteriile şi factorii enunţaţi mai sus, în unele regulamente şi lucrări de
specialitate apărute după 1996, formele de luptă armată ale unităţilor şi marilor unităţi
(grupărilor de forţe) tactice interarme din forţele terestre sunt ofensiva şi apărarea, acestea
reflectând cele două atitudini fundamentale ale părţilor aflate în conflict, care se întâlnesc pe
câmpul de luptă.
În continuare vor fi tratate, pe scurt, la fiecare formă de luptă şi procedeele specifice
acestora.
Ofensiva
Ofensiva constituie forma de bază a luptei, care cuprinde un ansamblu de acţiuni de luptă
dinamice, ferme şi manevriere, executate într-o concepţie unitară de către unitatea şi marea
unitate (gruparea de forţe) interarme, independent sau împreună cu alte forţe ale sistemului
naţional de apărare, în scopul nimicirii inamicului şi eliberării teritoriului din fâşia sau de pe
direcţia sa de acţiune. Este forma de acţiune care asigură victoria în război, bazându-se pe
iniţiativă, pe superioritate de forţe şi mijloace, şi pe direcţionarea forţei în sectoarele şi pe
direcţiile hotărâtoare.
Ofensiva se execută prin unul din următoarele procedee specifice sau prin combinarea
acestora: ofensiva din contact, ofensiva din mişcare, ofensiva combinată, urmărirea, lupta
de întâlnire şi ieşirea din încercuire.
În lucrările de specialitate şi regulamentele de luptă din perioada 1978-1996 se aprecia că
lupta terestră poate lua următoarele forme: apărarea, ofensiva, lupta de întâlnire, retragerea şi
urmărirea", considerându-se că apărarea şi ofensiva sunt forme de luptă de bază,
corespunzătoare celor două atitudini fundamentale ce se manifestă pe câmpul de luptă, iar lupta
de întâlnire, urmărirea şi retragerea, fiind forme de luptă derivate.
Ca procedee de luptă dominante, în ofensivă se folosesc: executarea unor lovituri prin
surprindere, trecând la ofensivă direct din dispozitivul de apărare sau cu aducerea forţelor din
adâncime; loviturile cu foc de toate categoriile şi exploatarea rapidă a efectelor obţinute;
loviturile executate cu o grupare importantă de forţe pe direcţia loviturii principale, concomitent
cu folosirea desantului aerian şi/sau a detaşamentului înaintat; dezvoltarea ofensivei şi
intensificarea loviturilor pentru încercuirea, fracţionarea şi nimicirea pe părţi a inamicului;
consolidarea succesivă a obiectivelor cucerite; respingerea grupării de contraatac a inamicului cu
o parte din forţe şi lovirea decisivă a acesteia, în flanc şi spate, cu forţele principale; infiltrarea şi
pătrunderea impetuoasă în adâncimea dispozitivului de apărare al inamicului cu detaşamente
înaintate sau de întoarcere (de învăluire).
Modalităţile de înlănţuire a procedeelor de luptă conferă ofensivei o fizionomie
caracterizată printr-un mare dinamism, în care alternează loviturile executate în flanc, în spate şi

155
frontale cu cele executate în adâncime cu desantul aerian, detaşamentul înaintat sau de
întoarcere, iar în unele situaţii, cu forţele proprii aflate în încercuire sau cu formaţiunile de
rezistenţă.
Ofensiva, prin definiţie, urmăreşte cucerirea teritoriului (sau eliberarea acestuia), nimicirea
sau capturarea inamicului, impunerea voinţei proprii împotriva acestuia, îndeplinirea scopurilor
în timp scurt. Ofensiva trebuie să se ducă cu îndrăzneală, prin surprindere, în ritm rapid, fără
întrerupere, folosind pe larg toate formele de manevră, pentru a-1 lipsi pe inamic de libertatea de
acţiune şi a îndeplini în timp scurt obiectivele planificate.
Pentru a menţine vigoarea ofensivei, se impune ca eforturile să fie intensificate continuu,
folosind în acest scop rezervele.
Acţiunile ofensive vor viza lovirea simultană a forţelor şi mijloacelor inamicului pe
întreaga adâncime a dispozitivului său de apărare, cu aviaţia, artileria, desantul aerian,
detaşamentele înaintate sau de întoarcere, precum şi cu alte forţe infiltrate sau rămase în spatele
dispozitivului acestuia.
Trecerea la ofensivă poate avea loc, iniţial, direct din dispozitivul de apărare, grupările
pentru ofensivă realizându-se succesiv. Acţiunile se vor desfăşura pe direcţii, cu intervale mari
între acestea, vizând cu precădere pătrunderea rapidă în flancul şi spatele grupărilor principale de
forţe ale inamicului, dezorganizarea conducerii şi logisticii acestuia şi obligarea lui să lupte cu
„frontul răsturnat”. Pe celelalte direcţii, unde iniţial trupele au fixat inamicul, rămânând în
apărare, se va trece la ofensivă după fracţionarea dispozitivului inamicului şi executarea
manevrei de învăluire sau întoarcere de către forţele principale pătrunse în adâncimea apărării
acestuia.
Ţinând seama de fizionomia apărării inamicului, de existenţa a numeroase „focare”, în
care se află forţele lui (desant aerian, grupări paramilitare rebele, alte forţe încercuite), ofensiva
trupelor proprii va căpăta o fizionomie aparte, loviturile asupra „focarelor de rezistenţa”
executându-se simultan sau succesiv, cu grupări de forţe de valori diferite, însă după o concepţie
şi după un plan unitar. Simultan cu acţiunile ofensive, în fâşiile sau pe direcţiile de acţiune ale
unităţilor şi marilor unităţi se vor desfăşura şi acţiunile de apărare între direcţiile de ofensivă,
pentru respingerea ripostelor ofensive ale inamicului, pentru consolidarea aliniamentelor şi
obiectivelor cucerite sau pentru asigurarea flancurilor descoperite.
Când ofensiva se duce în condiţii speciale, se impune ca atât activitatea de organizare, cât
şi acţiunile trupelor să urmărească exploatarea părţilor vulnerabile ale inamicului (lipsa unui
sistem de foc închegat, aplicarea loviturii la joncţiuni şi flancuri, pătrunderea prin intervale), a
efectului de surpriză (ca urmare a declanşării ofensivei în locuri unde inamicul nu se aşteaptă,
simultan pe front şi în spate, din focare), precum şi a caracteristicilor terenului şi stării timpului
care favorizează ofensiva (forţarea cursurilor de apă în locurile favorabile, ofensiva în lungul
crestelor şi comunicaţiilor. În munţi, păduri, pe timp de noapte, pentru a amplifica efectul de
surprindere şi a-1 împiedica pe inamic să execute focul organizat etc). În fiecare caz este
necesară cunoaşterea temeinică a situaţiei, a factorilor care condiţionează obţinerea succesului în
ofensivă, folosirea lor în interes propriu şi prevenirea efectelor negative.
Ofensiva din contact nemijlocit cu inamicul se caracterizează prin folosirea planificată şi
coordonată a focului şi manevrei pentru ruperea apărării pregătite a inamicului, nimicirea şi/sau
capturarea acestuia.
Ofensiva din contact este procedeul cel mai adecvat atunci când inamicul a avut timp să-şi
organizeze un sistem defensiv adânc eşalonat, penetrarea acestuia solicită utilizarea sincronizată
a întregului potenţial ofensiv al unităţilor şi marilor unităţi (grupărilor de forţe) tactice interarme,
iar posibilităţile de realizare din mişcare a dispozitivului sunt diminuate din cauza lipsei căilor de
comunicaţie sau a terenului accidentat.
De regulă, ofensiva din contact nemijlocit cu inamicul se declanşează dintr-o postură
defensivă, cu ocuparea bazei de plecare la ofensivă.

156
 Ofensiva din contact se adoptă când situaţia inamicului este suficient cunoscută şi unitatea
(marea unitate, gruparea de forţe) interarme dispune de o superioritate a puterii de luptă, în
măsură să asigure străpungerea apărării şi obţinerea victoriei.
Fâşie de teren amenajată din punct de vedere genistic, cu o adâncime corespunzătoare
fiecărui eşalon şi care asigură dispunerea în ascuns şi protecţia forţelor şi mijloacelor
atacatoare, creând condiţii favorabile pentru trecerea la ofensivă.
Ofensiva din mişcare se execută după o pregătire în timp scurt, de regulă, împotriva unei
apărări nepregătite sau pregătite în grabă, cu scopul preluării iniţiativei după o apărare dusă cu
succes sau al exploatării unei situaţii favorabile pe timpul ducerii operaţiilor de către eşalonul
superior.
Acest procedeu se caracterizează prin:
• utilizarea forţelor disponibile în momentul luării deciziei pentru declanşarea atacului
sau a celor aduse din spate;
• reducerea la minim a timpului de pregătire, pentru a trece la nimicirea inamicului
înainte ca acesta să poată să se concentreze sau să-şi îmbunătăţească sistemul defensiv, putându-
se realiza cu mai multă uşurinţă surprinderea;
• durata recunoaşterilor extrem de redusă, neexistând timp pentru repetiţii";
• trecerea succesivă a trupelor de la dispozitivul de staţionare la cel de marş, apoi
premergător de luptă şi de luptă, în timpul deplasării din raionul de concentrare pe aliniamentul
de atac.
Succesul ofensivei din mişcare este condiţionat de existenţa căilor de comunicaţie şi
conlucrarea dintre forţele luptătoare şi forţele de sprijin, inclusiv cu forţele dispuse la contact,
care asigură introducerea în luptă a unităţilor şi marilor unităţi (grupărilor de forţe) tactice
interarme.
Ofensiva combinată se execută de către marea unitate (gruparea de forţe, similare) cu o
parte din forţele de contact, iar cu altă parte din mişcare, prin aducerea lor din spate.
Lupta de întâlnire are loc atunci când forţele inamicului şi cele proprii se află în mişcare,
în sensuri şi din direcţii opuse, fiecare urmărind să-şi realizeze scopurile stabilite prin acţiuni
ofensive.
Lupta de întâlnire presupune executarea unui atac din mişcare, atunci când forţele proprii
au reuşit devansarea inamicului în desfăşurarea din dispozitivul de marş (premergător de luptă)
în cel de luptă şi executarea loviturilor cu aviaţia, elicopterele de atac şi artileria terestră, precum
şi 'n cucerirea aliniamentelor favorabile pentru desfăşurare şi în executarea manevrei pentru
crearea în timp scurt a grupării de forţe capabile sa nimicească forţele principale ale adversarului.
Pentru a avea loc o luptă de întâlnire, condiţia minimă obligatorie este ca ambii adversari
să acţioneze ofensiv pentru realizarea obiectivelor; altfel, pentru o parte. înseamnă trecerea la
apărare în grabă, iar pentru cealaltă parte - ofensiva din mişcare împotriva unui inamic trecut în
grabă la apărare.
Lupta de întâlnire prezintă unele caracteristici proprii: organizarea luptei se face în timp
scurt şi din mişcare; trecere succesivă de la dispozitivele de marş la cele premergătoare de luptă
şi de luptă, precum şi adaptarea acestora din urmă la situaţiile create, pentru a lovi inamicul în
flanc şi spate; situaţii insuficient de clare în momentul angajării luptei de întâlnire şi schimbări
bruşte ale acestora; lupta îndârjită pentru câştigarea de timp, pentru cucerirea şi menţinerea
iniţiativei; desfăşurarea acţiunilor în ritm rapid, pe front larg, cu angajarea succesivă a forţelor;
existenţa intervalelor şi flancurilor descoperite şi a posibilităţilor mari de manevră.
Putem aprecia că, în războiul modern, frecvenţa luptelor de întâlnire va creşte datorită
existenţei unor spaţii mari neacoperite cu trupe şi caracterului activ al apărării.
Urmărirea se adoptă împotriva forţelor inamicului care se retrag, reprezentând o
continuare a atacului executat cu succes sau a exploatării succesului.
Obiectivul urmăririi constă în „a împiedica retragerea forţelor adverse, a le captura sau
nimici şi a nu le permite organizarea unei noi apărări în adâncime”.

157
 Urmărirea constituie, de regulă, etapa finală a ofensivei, dar, uneori, poate începe destul de
timpuriu, dacă apărarea inamicului a fost puternic neutralizată şi acesta nu poate opune o
rezistenţă organizată în adâncime.
La nivel tactic, mai ales la nivelul unităţilor şi subunităţilor interarme, după ruperea
apărării inamicului, va avea loc o alternanţă continuă între atac şi urmărire, între aliniamentele
succesive de apărare ale inamicului.
Urmărirea constă în înaintarea rapidă şi hotărâtă a trupelor pe itinerarele de retragere ale
inamicului şi pe direcţii paralele, căutând să menţină contactul cu acesta, să-i intercepteze căile
de retragere, pentru a-1 încercui, fracţiona şi nimici pe părţi.
Urmărirea se poate executa „de front”, pe direcţiile (itinerarele) pe care se retrage
inamicul, şi „paralel” (urmărirea paralelă), pe itinerare alăturate celor pe care se retrag forţele
adversarului. De cele mai multe ori se va executa o urmărire combinată, atât de front, cât şi
paralelă. Pentru urmărirea paralelă se vor destina unităţile şi subunităţile cele mai mobile
capabile să-1 devanseze pe inamic şi să-i taie căile de retragere. Un rol important în obţinerea
succesului îl pot avea desantul aerian, grupurile de cercetare în dispozitivul inamicului şi alte
forţe infiltrate, care vor executa acţiuni de distrugere pe căile de retragere, cucerirea şi blocarea
punctelor obligatorii de trecere, precum şi lovirea coloanelor adversarului.
Trecerea la urmărire va avea loc, de regulă, la iniţiativa comandanţilor de subunităţi şi
unităţi din contact, care, la descoperirea indiciilor de retragere a inamicului, vor trece hotărât la
ofensivă pentru nimicirea subunităţilor de acoperire ale acestuia şi pătrunderea către forţele
principale, raportând despre aceasta eşalonului superior.
Pe timpul urmăririi, trebuie acordată o atenţie deosebită: nimicirii elementelor de siguranţă
şi celor care rup lupta sau celor rămase în spatele şi la flancurile trupelor care execută urmărirea;
dezvoltării urmăririi pentru nimicirea trupelor principale ale inamicului; surprinderii şi ruperii
din mişcare a noilor aliniamente de apărare din adâncime.
Urmărirea presupune o descentralizare crescută a comenzii şi controlului şi deplasarea
rapidă a forţelor în câmpul de luptă.
Ieşirea din încercuire se execută la ordin şi într-un dispozitiv de luptă adecvat, în vederea
ruperii frontului încercuirii într-unui sau mai multe sectoare (exfiltrării), urmărind nimicirea
inamicului de pe direcţia (direcţiile) respectivă sau ocolirea acestuia, crearea unor culoare pentru
scoaterea şi evacuarea forţelor şi mijloacelor şi realizarea joncţiunii cu forţele proprii situate în
afara încercuirii.
Pentru ieşirea din încercuire, unităţile şi marile unităţi (grupările de forţe) tactice interarme
utilizează unul din următoarele procedee: ieşirea independentă, prin acţiuni ofensive sau
exfiltrare, din interiorul raionului spre foiţele proprii; lupte ofensive executate în cooperare cu
foiţele din afara încercuirii, care atacă concomitent, din sens opus, pe aceeaşi direcţie, cu
realizarea joncţiunii pe un aliniament de întâlnire stabilit; despresurarea forţelor încercuite, prin
acţiuni ofensive executate din zona liberă până în raionul acestora.
Lovitura principală se alege, de regulă, pe direcţia care duce în timp scurt la întâlnirea cu
forţele proprii (acolo unde inamicul este mai slab şi unde flancurile unităţilor proprii sunt
protejate împotriva contraatacurilor adversarului).
În scopul atragerii rezervelor inamicului de pe direcţia principală de rupere şi inducerii lui
în eroare, comandantul execută atacuri demonstrative pe alte direcţii.
În afara procedeelor arătate mai sus, unităţile şi marile unităţi (grupările de forţe) tactice
interarme execută şi alte acţiuni cu caracter ofensiv, cum sunt: cercetarea prin luptă, raidul,
atacul fals, atacul demonstrativ, contraatacul şi lovirea inamicului în faţa limitei dinainte a
apărării etc.
Apărarea
Apărarea este o formă de luptă impusă sau premeditată, adoptată temporar ca urmare a
superiorităţii inamicului în forţe armate şi ca înzestrare tehnică, şi care cuprinde un ansamblu de
acţiuni desfăşurate de unitatea şi marea unitate (gruparea de forţe) interarme, independent sau
împreună cu alte forţe ale sistemului naţional de apărare, având drept scop general crearea
158
condiţiilor pentru trecerea ulterioară la ofensivă. Apărarea este, de regulă, impusă de
superioritatea numerică şi/sau tehnico-tactică (operativă) a inamicului, într-o anumită zonă de
operaţii (fâşie, sector), dar poate fi adoptată şi în mod deliberat, pentru îndeplinirea unor scopuri
parţiale ale operaţiei sau luptei eşalonului superior.
Scopul general al apărării se realizează prin îndeplinirea următoarelor obiective parţiale:
slăbirea capacităţii ofensive a inamicului, producerea de pierderi cât mai mari şi respingerea
atacului acestuia; menţinerea unor porţiuni de teren (obiective) dinainte stabilite şi împiedicarea
pătrunderii inamicului în acestea; temporizarea ofensivei inamicului, în vederea realizării tuturor
condiţiilor pentru trecerea la ofensivă; preluarea iniţiativei.
Apărarea se execută prin unul din următoarele procedee specifice sau prin combinarea
acestora: apărarea mobilă; apărarea pe poziţii (pe raioane sau combinată): retragerea: apărarea pe
aliniamente intermediare; apărarea în încercuire. Acestea sunt, de altfel, şi procedeele tactice mai
frecvente de organizare a apărării.
Ca procedee de luptă dominante în apărare se pot folosi: înfrângerea ofensivei
inamicului prin menţinerea unui aliniament (obiectiv), printr-o apărare pe poziţie, „f ă r ă gând de
retragere”; executarea unor lovituri în faţa limitei dinainte a apărării; uzarea forţelor principale
ale inamicului, printr-o apărare manevrieră (mobilă sau pe aliniamente intermediare) ori printr-o
apărare organizată cu forţele principale în adâncime; sustragerea forţelor proprii de sub loviturile
puternice ale agresorului; slăbirea succesivă a grupării principale de forţe a inamicului; limitarea
pătrunderii inamicului pe unele direcţii şi nimicirea celui pătruns pe altele, prin contraatac;
folosirea barajelor explozive şi neexplozive, precum şi a distrugerilor pe direcţiile de pătrundere
ale inamicului; înmlăştinarea sau inundarea terenului; ambuscade şi capcane.
Apărarea trebuie să fie stabilă, fermă şi activă în toate mediile, adânc eşalonată şi capabilă
să reziste loviturilor date de inamic cu toate categoriile de forţe şi mijloace.
În condiţiile actuale, şi în perspectivă, în lupta de apărare se va manifesta pregnant
caracterul său dinamic, activ şi eficient, prin folosirea acelor procedee prin care se produc
pierderi însemnate agresorului, i se reduce şi limitează capacitatea de luptă şi de manevră,
precum şi libertatea de acţiune - loviturile în faţa limitei dinainte a apărării, ripostele ofensive,
acţiunile de hărţuire şi lovire cu toc de toate categoriile în cadrul acţiunilor integrate interarme.
Luptele de apărare ale unităţilor şi marilor unităţi (grupărilor de forţe) interarme nu pot fi
limitate la acţiunile „pe linia frontului”, ci se vor desfăşura pe spaţii largi şi adânci, cu mult
dinamism, fermitate şi dârzenie, atât în spatele dispozitivului propriu, cât şi în dispozitivul
inamicului. De fapt, „linia frontului” va fi foarte greu de delimitat. Lupta de apărare va căpăta
pregnant un caracter, spaţial atât în plan orizontal (terestru), cât şi în plan vertical (aerian şi
antiaerian).
Lipsa unui front continuu şi a unui contur clar al acestuia, desfăşurarea acţiunilor pe
direcţii de multe ori depărtate şi izolate în spaţiu, dispersarea şi fracţionarea tot mai accentuată a
forţelor în grupări şi detaşamente cu destinaţii diferite sporesc considerabil rolul manevrei de
foc, forţe şi mijloace, precum şi necesitatea creşterii mobilităţii trupelor.
Pentru îndeplinirea scopurilor apărării, aceasta trebuie organizată pe un front şi o adâncime
mai mari decât în condiţii clasice, şi să-şi concentreze eforturile principale pe direcţiile de
interzis. Acest lucru nu înseamnă, în mod obligatoriu, dispunerea forţelor pe direcţiile de
ofensivă ale inamicului, ci o dispunere de asemenea natură (inclusiv laterală), încât pe direcţia
principală de interzis să poată fi concentrate eforturile de foc, baraje, lovire şi manevră ale
apărării.
Caracterul dinamic, spaţial şi manevrier al apărării se realizează prin combinarea cu
abilitate a acţiunilor poziţionale (apărare fermă a unor poziţii, obiective fortificate, aliniamente)
cu cele manevriere, în care scop vom găsi elemente specifice - rezerve puternice, comunicaţii
pentru manevră, poziţii şi raioane amenajate genistic şi neocupate, ambuscade etc.
În condiţiile actuale, numai o apărare cu un ridicat grad de mobilitate, care dispune de un
spaţiu suficient de dezvoltat, unde să-şi dispună forţele şi în care să execute manevra lor
oportună, permite ca eforturile principale să fie concentrate pentru menţinerea obiectivelor vitale,

159
iar condiţiile favorabile ale teritoriului naţional să fie folosite şi valorificate eficient. La marile
unităţi (grupările de forţe) tactice interarme trebuie să predomine latura manevrieră a apărării, în
detrimentul celei poziţionale, adoptând, în acest scop, dispozitive corespunzătoare, creându-se
astfel posibilitatea organizării unei apărări ferme şi eficiente, încă în zona de frontieră, prin
angajarea tuturor forţelor existente în fâşiile de apărare.
În funcţie de condiţiile de teren, de anotimp etc, apărarea capătă numeroase aspecte
particulare, specifice.Trebuie să subliniem că regula generală a apărării este aceea de a folosi
condiţiile terenului, timpul, condiţiile meteo şi alte elemente care particularizează lupta:
obstacole în calea ofensivei inamicului; factori suplimentari de putere, care converg către
dezideratul de a obţine succesul cu forţe şi mijloace reduse, împotriva unui agresor superior
numeric; înzestrare tehnică.
Apărarea mobilă urmăreşte nimicirea atacatorului prin acţiuni ofensive executate de către
forţele de angajare ulterioară (uneori şi rezerva), după înaintarea controlată a inamicului în
interiorul fâşiei de apărare, până pe un aliniament (poziţie) care îl face vulnerabil loviturilor
grupării noastre de forţe, executate prin contraatac şi învăluire în flanc şi spate.
Accentul principal în apărarea mobilă se pune pe înfrângerea inamicului, nu pe menţinerea
sau recâştigarea terenului pierdut, ceea ce presupune ca mobilitatea trupelor proprii să fie cel
puţin egală cu a agresorului, iar în faza contraatacului să se realizeze un raport de forţe care, în
combinaţie cu elementul surprindere, dat de momentul, locul şi forţa loviturii, să producă efectul
final dorit.
Apărarea pe poziţii este procedeul în care accentul este pus pe menţinerea terenului
ocupat, prin dispunerea forţelor principale în poziţii şi raioane de apărare şi prin atragerea
inamicului într-o serie de poziţii în retelă, pungi de foc şi zone din care poate fi nimicit prin foc,
completate cu contraatacuri locale, executate cu rezerve mobile.
Apărarea pe aliniamente intermediare se organizează de către marile unităţi operative
pe acele direcţii unde agresorul dispune de o prioritate covârşitoare de forţe şi mijloace sau are o
situaţie avantajoasă, scopul acesteia fiind câştigarea de timp, producerea de pierderi inamicului şi
sustragerea forţelor proprii de sub loviturile puternice ale acestuia.
Caracteristicile acestui procedeu al apărării sunt: manevra de forţe şi mijloace din faţă către
adâncime (de la aliniamentul iniţial la cel final); intensitatea diferită a acţiunilor şi schimbarea
succesivă a rolului FAI şi FAU de la un aliniament la altul; valoarea relativ egală a FAI şi FAU.
Retragerea este un procedeu specific apărării, care se adoptă temporar, numai la ordinul
eşalonului superior, în unele situaţii create pe timpul ducerii apărării. Se execută pentru:
ocuparea unor aliniamente de apărare situate mai înapoi, care creează condiţii mai bune pentru
ducerea luptei: scoaterea trupelor de sub loviturile forţelor mult superioare ale inamicului, pentru
a evita încercuirea şi nimicirea lor. Uneori, retragerea se poate executa şi pentru atragerea
inamicului pe direcţii nefavorabile desfăşurării forţelor sale principale, mai ales a celor blindate,
şi pentru nimicirea lor ulterioară. În desfăşurarea retragerii se disting două momente principale:
ruperea luptei, în care se întrerupe contactul cu inamicul, şi retragerea propriu-zisă, care
constă în deplasarea spre înapoi a forţelor principale şi apoi a elementelor care asigură
retragerea.
Pentru a asigura retragerea rapidă a forţelor principale, aceasta trebuie să se execute pe
timp de noapte sau în condiţii de vizibilitate redusă, pe cât mai multe itinerare, sub protecţia unor
subunităţi şi unităţi mobile, cu mare putere de foc, precum şi cu luarea tuturor măsurilor de
asigurare de luptă şi protecţie a trupelor.
Retragerea nu trebuie să se transforme într-o fugă din faţa inamicului, de aceea trebuie
pregătită temeinic şi luate toate măsurile pentru prevenirea panicii, menţinerea cooperării între
elementele de siguranţă, subunităţile de acoperire şi forţele principale, precum şi pentru
conducerea fermă a acţiunilor acestora.
Apărarea în încercuire reprezintă acel procedeu, deosebit de complex, cu caracter
defensiv, impus de regulă de către inamic, ca urmare a executării unor manevre asupra
flancurilor şi spatelui unităţii (marii unităţi, grupării de forţe) interarme şi interceptării tuturor

160
căilor de comunicaţie terestră cu celelalte forţe. În unele situaţii, apărarea în încercuire poate fi
adoptată în mod preconceput, la ordinul comandantului eşalonului superior, în scopul: menţinerii
de lungă durată a unor obiective (raioane, zone) importante pentru succesul operaţiei; polarizării
unor forţe numeroase ale inamicului şi producerii de pierderi cât mai mari acestora; dispersări»
forţelor inamicului şi slăbirii puterii de luptă a acestora în adâncime.
Succesul apărării în încercuire depinde de: pregătirea din timp a obiectivelor ce trebuie
menţinute chiar şi în condiţii de încercuire; fermitatea în conducere a comandantului forţelor
încercuite; luarea în subordine de către comandantul respectiv a tuturor forţelor aflate în
încercuire, indiferent de genul de armă şi destinaţia anterioară; stabilirea locului punctelor de
comandă şi adaptarea sistemului de comunicaţii la situaţia creată; susţinerea logistică; hărţuirea
continuă a inamicului; conlucrarea şi cooperarea cu alte forţe.
Formele şi procedeele de luptă analizate succint până aici nu se vor manifesta, în câmpul
de luptă modern, independent, pur, ci într-o mare diversitate de combinaţii şi de cazuri
particulare şi speciale, în cadrul operaţiilor, bătăliilor şi luptelor forţelor terestre. Predominanţa
formelor şi procedeelor de luptă de „tip ofensiv” sau de „tip defensiv” vor determina felurile
operaţiilor marilor unităţi (grupărilor) operative, respectiv operaţia ofensivă sau operaţia de
apărare. Totodată, dacă fiecare formă de luptă este diferenţiată de cealaltă prin anumite
procedee de luptă specifice, există şi procedee de acţiune comune, care pot fi folosite simultan
sau succesiv în cadrul acestora, cum ar fi: lovirea inamicului cu foc; barajele şi distrugerile;
incursiunea, raidul sau ambuscada etc. Desigur că, în ceea ce priveşte procedeele de luptă, modul
de combinare a lor în cadrul formelor de luptă reprezintă un câmp vast de manifestare a
iniţiativei şi ingeniozităţii comandanţilor şi statelor majore, precum şi de inovare. În condiţiile
actuale, când dotarea tehnică a forţelor terestre nu se ridică încă la nivelul cerinţelor, măiestria cu
care comandanţii vor reuşi să îmbine procedeele de acţiune eficiente cu măsurile de protecţie a
trupelor proprii poate crea condiţii pentru surprinderea inamicului şi, prin aceasta, cucerirea şi
menţinerea iniţiativei şi a libertăţii de acţiune, iar în final, pentru obţinerea victoriei. Pe măsură
ce forţele vor fi înzestrate cu armament şi tehnică de luptă performante, procedeele de acţiune se
vor diversifica, vor deveni tot mai eficiente, creându-se posibilitatea îndeplinirii unor misiuni
complexe şi de mare amploare cu forţe şi mijloace mai puţine, iar lupta unităţilor şi marilor
unităţi (grupărilor de forţe) interarme va căpăta tot mai mult caracteristicile acţiunilor
preconizate de Alvin şi Heidi Toffler în cartea lor „Război şi anti-război - Supravieţuirea în zorii
secolului XXI”.
Abordarea problematicii tacticii forţelor terestre prin prisma orientărilor doctrinei militare
naţionale oferă gândirii noastre militare un camp de investigaţie de mare întindere; bogăţia de
conţinut a tezelor prinse în strategia de securitate naţională, strategia militară şi doctrina pentru
operaţii a forţelor terestre constituie suportul trainic pentru o gamă largă de elaborări de certă
valoare teoretică şi practică. În aceste condiţii, gîndirea noastră tactică are reale posibilităţi de a
se ridica pe noi trepte ale calităţii, de a juca efectiv un rol de seamă în rezolvarea cu competenţă
a celor mai complexe situaţii ce s-ar crea pe câmpul de luptă, în războiul de apărare a patriei.

FUNDAMENTELE TACTICII
1. Definiţia tacticii
2. Scopurile şi misiunile tacticii
3. Funcţiile şi direcţiile tacticii
4. Obiectul de studiu a tacticii
5. Formele de acţiuni tactice

Generalităţi
Una dintre problemele care, în ultimul timp, suscită numeroase controverse în rândul
gânditorilor militari o constituie divizarea tacticii, astfel încât acum ne confruntăm cu întrebările:
dacă există o singură tactică generală ca parte componentă a artei militare sau mai multe; dacă

161
aceasta (acestea) se împarte în tactici ale armelor specifice genurilor de armă şi specialităţilor din
compunerea lor. Totodată, orientarea care complică demersul şi obţinerea unei soluţii aparţine
celor care susţin existenţa unei singure tactici a categoriei de forţe armate şi neagă existenţa
tacticilor de armă, considerând că acestea participă la realizarea scopului luptelor fie folosind
procedee tehnice, fie procedee de luptă specifice fiecărui gen de armă. Evident, fiecare din
specialiştii militari ce abordează tema aduc argumente în sprijinul propriei păreri, precum şi
împotriva celorlalte orientări, opinii curente.
Date fiind aceste controverse, considerăm că opţiunea viabilă, în această problemă majoră,
este necesar să se întemeieze, să se explice cu argumente ştiinţifice privind poziţia şi statutul
tacticii ca domeniu sau ca nivel important al artei militare. Este imperios să nu se accepte idei
preconcepute care ar conduce la soluţii simple şi uşor de obţinut; totodată stăruim asupra unei
mai accentuate analize a scopurilor ample pe care le vizează lupta - ca domeniu de studiu al
tacticii, sub aspectul complexităţii acţiunilor şi cantităţii tot mai mari de mijloace participante, şi
al amplorii spaţiale şi temporare. Privită prin prisma acestor indicatori, s-ar părea că tactica se
ridică şi astăzi la acel nivel care, în trecutul nu prea îndepărtat, al celui de-al doilea război
mondial, era considerat domeniu strategic.

Scurt istoric
Tactica militară, ca disciplină ştiinţifică, s-a constituit în urma unui proces îndelungat de
acţiuni practice şi încercări.
Apărut o dată cu primele ciocniri violente în societatea primitivă, sub forma unor
cunoştinţe primare, rudimentare despre lupta armată, conceptul de tactică militară se conturează
abia în orânduirea sclavagistă. Majoritatea lucrărilor de teorie militară din antichitate, deşi
tratează pe larg domeniul luptei propriu-zise, al tacticii, fac însă ample referiri şi la strategia
militară. „Prin urmare, la început a fost elaborată teoria tacticii, cu multe elemente de strategie,
deoarece la acea dată nu se făcea distincţie între cele două domenii”. Începând din secolul al V-
lea î.e.n. se „face deja distincţia între tactică, înţeleasă ca artă de a rândui şi a manevra trupele,
începând cu cele mai mici unităţi, şi strategie, concepută ca ştiinţă a conducătorului suprem,
prin care se dirijează totalitatea mijloacelor necesare obţinerii victoriei”. Multă vreme aceste
două domenii ale artei militare au evoluat împreună, într-o strânsă interdependenţă.
Din studiile apărute în diferite lucrări, rezultă că tactica era considerată ca un meşteşug, o
meserie care urmărea pregătirea comandanţilor, luptătorilor şi mijloacelor pentru luptă, şi
conducerea cu pricepere a acţiunilor. Cine vrea să obţină rezultate favorabile, arăta celebrul
teoretician militar roman Flavius Vegetius Renatus, trebuie să ducă războiul bizuindu-se pe arta
militară şi pe cunoştinţe de tactică, şi să nu se lase la voia întâmplării.
În antichitate au apărut şi s-au dezvoltat două categorii de forţe: terestre şi navale. Astfel s-
a produs prima diviziune a tacticii: tactica terestră (care avea două genuri de arme: infanteria şi
cavaleria) şi tactica navală, fiecare cu principii şi forme proprii de acţiune.
Evul mediu, în condiţiile stagnării relative a cunoaşterii în toate domeniile, a adus o
contribuţie neînsemnată la dezvoltarea tacticii.
Întregul ev mediu este, sub raportul dezvoltării tacticii, o perioadă tot atât de sterilă cum a
fost pentru orice altă ştiinţă.
Revirimentul produs în toate domeniile în perioada Renaşterii s-a manifestat şi în cel
militar, prin apariţia unor lucrări în care se cristalizează primele elemente ale ştiinţei militare, iar
în unele ţări ca Portugalia, Spania, Anglia şi Olanda se înregistrează o dezvoltare a tacticii
navale. In lucrarea "Tratat de artă militară", scrisă de Niccolo Machiavelli în 1637, şi în
lucrările altor gânditori din epoca respectivă, elementele descriptive cu caracter militar se îmbină
cu cele de analiză, se generalizează învăţămintele din războaiele purtate şi apar sau se dezvoltă
unele principii ale luptei armate.
În epoca modernă, o dată cu stabilirea obiectului şi conţinutului tacticii, perfecţionarea şi
diversificarea armamentului, schimbările produse în organizarea şi înzestrarea trupelor, şi
creşterea posibilităţilor de acţiune, s-a deschis o etapă nouă în interpretarea ştiinţifică a
162
fenomenului militar, a războiului şi, implicit, a luptei. Revoluţia din Franţa, marile încleştări
militare din perioada napoleoniană, mişcările revoluţionare de la mijlocul secolului al XlX-lea şi
alte confruntări armate au scos în evidenţă schimbările produse în posibilităţile şi modul de
ducere a războiului, în general, a formelor şi procedeelor de luptă, în special, mutaţii determinate
de aplicarea în practică a noilor achiziţii teoretice şi mai ales de saltul înregistrat în dezvoltarea
forţelor de producţie, în tehnica militară.
Sub influenţa dezvoltării armelor de foc şi a caracteristicilor tehnico-tactice ale acestora,
are loc o schimbare radicală în procedeele de folosire a forţelor şi mijloacelor, în sensul că „se
face trecerea definitivă de la tactica formaţiilor de luptă liniare, compacte, la formaţii răsfirate
de trăgători şi de coloane, la folosirea terenului, se fac inovaţii în realizarea dispozitivelor şi
executarea, manevrelor. Tot acum au loc perfecţionări în organizarea batalionului,
regimentului, brigăzii şi diviziei; apare corpul de armată ca mare unitate”.
Progresele economice şi apariţia armatelor de masă, în compunerea cărora găsim mai
multe genuri de armă (infanterie, cavalerie, artilerie, geniu), au dus la diversificarea tacticii, în
scopul folosirii eficiente a caracteristicilor tehnicii militare din dotare, a terenului, a formelor şi
procedeelor de acţiune.
În lucrările unor teoreticieni ca: Lloyd, Bulow, Clausewitz, Jonuni şi ale altor gânditori
militari de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi din prima jumătate a secolului al XlX-lea, au fost
puse bazele ştiinţei militare, ca sistem de cunoştinţe care generalizează experienţa de război,
respectiv ale părţilor constitutive ale acesteia. Astfel, într-una din aceste lucrări se precizează că:
„Arta războiului, aşa, cum este cunoscută în general, se divide în cinci părţi: strategia, tactica
mare, logistica, arta inginerească şl tactica de detaliu”. Referindu-se la această lucrare, un
teoretician militar contemporan trage concluzia că, în concepţia autorului, tactica de detaliu
(denumită adeseori „tactica mică”) „este arta de a lupta pe terenul unde va avea loc izbirea, de a
dispune forţele folosind localităţile şi de a le pune în acţiune pe diferite puncte ale câmpului de
bătălie”.
Un rol deosebit 1-a avut în această perioadă teoreticianul militar german Cari von
Clausewitz care, prin lucrarea „Despre război”, a adus o contribuţie importantă la definirea
tacticii şi strategiei, exercitând o mare influenţă asupra gândirii militare, până în zilele noastre.
Astfel, el consideră că „tactica este teoria folosirii forţelor armate în luptă, iar strategia, teoria
folosirii luptelor pentru atingerea scopului războiului, în concepţia sa, "lupta este singura
activitate eficace a războiului; în luptă nimicirea forţei armate inamice este mijlocul pentru
atingerea scopului”. Pe baza scopului războiului, stabilit de politică, strategia fixează obiectivele
diferitelor lupte şi le coordonează pe plan tactic, asigurând, astfel, realizarea acestuia.
Secolul al XX-lea - de la începutul său şi până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial
- marchează cea mai accentuată diversificare a tacticii.
Făcând abstracţie de unele aspecte de detaliu, putem considera că primul şi al doilea război
mondial şi anii din preajma lor au constituit etape marcante în dezvoltarea forţelor, mijloacelor şi
acţiunilor militare. Armatele, dispunând de efective şi tehnică numeroase, sunt organizate pe
categorii de forţe, iar în cadrul acestora pe genuri de armă şi pe structuri luptătoare de diferite
mărimi - subunităţi, unităţi, mari unităţi.
Influenţa noilor mijloace de luptă (aviaţia, tancurile, submarinele etc.) asupra acţiunilor
militare este analizată de mulţi teoreticieni, printre care Lidell Hart, Giulio Douhet. John Fuller.
Charles de Gaulle ş.a.
În afara faptului că se perfecţionează tacticile deja existente (a infanteriei, cavaleriei etc.),
apariţia unor noi arme - între care pe prim plan se situează blindatele, aviaţia, trupele aeromobile
- şi a substanţelor chimice de luptă a determinat constituirea unor tactici corespunzătoare
acestora, denumite generic tactici de arme (tactica blindatelor, aviaţiei, desantului aerian etc.).
Asistam, de asemenea, la apariţia tacticilor categoriilor de forţe armate, lupta se extinde în cele
trei medii - terestru, aerian şi maritim -, iar mijloacele de luptă se perfecţionează rapid, fapt ce
determină o puternică dezvoltare a tacticii forţelor terestre, forţelor aeriene şi navale. Pe baza
infanteriei şi blindatelor se dezvoltă noi tipuri de unităţi şi mari unităţi, care, îmbinând într-o

163
concepţie unitară efortul mai multor arme participante, desfăşoară „lupta armelor întrunite”, cel
mai complex tip de luptă. Aceasta este cunoscută şi sub denumirea de „tactica acţiunilor
integrate”.
Mutaţii deosebite s-au produs în arta militară şi, implicit, în domeniul tacticii, după cel de-
al doilea război mondial. În etapa actuală, alături de numeroasele şi amplele transformări social-
economice care au loc pe plan mondial, revoluţia tehnico-ştiinţifică este dublată de revoluţia
tehnico-militară - care nu este altceva decât expresia celei dintâi în domeniul tehnicii de luptă.
Direcţiile în care s-a manifestat această revoluţie constau, în principal, în perfecţionarea
mijloacelor şi procedeelor de folosire în scopuri militare a energiei nucleare, dezvoltarea tehnicii
rachetelor şi automatizarea proceselor de conducere. în prezent, preocupările pentru aplicarea
rezultatelor ştiinţei în domeniul militar continuă cu intensitate. Ele sunt concretizate în: apariţia
unei noi variante a armei nucleare tactice - arma cu neutroni - şi a sistemelor de cercetare-lovire
de înaltă precizie; diversificarea şi perfecţionarea mijloacelor aeriene şi de luptă radioelectronică,
a navelor şi blindatelor de toate tipurile, a tehnicii de artilerie şi rachete cu diferite destinaţii, a
mijloacelor de transmisiuni şi de transport etc. Ca urmare, au crescut considerabil puterea de foc
şi de izbire a trupelor, mobilitatea lor şi posibilitatea executării unor lovituri prin surprindere, pe
fronturi şi adâncimi mari.
1. Definiţia tacticii
Tactica s-a constituit în urma unui proces îndelungat şi este supusă unei evoluţii
permanente. Acest proces îl cunoaştem din lucrările de specialitate publicate de-a lungul
veacurilor de gânditorii militari. Cu titlu de glorie, putem enumera doar câteva din operele
specialiştilor români, care au făcut obiectul publicării, mai ales începând cu deceniul al 7-lea al
secolului trecut şi până în zilele noastre, ale căror titluri sunt foarte sugestive în acest sens.
După cum bine se cunoaşte, nici până în prezent nu s-a ajuns la o variantă unică de definire
a tacticii. În dicţionare, enciclopedii şi lucrări de specialitate întâlnim diferite puncte de vedere,
care comportă atât asemănări, cât şi deosebiri.
Asemănările, de pildă, conduc la un element comun, conform căruia domeniul tactic are ca
obiect de studiu lupta, iar deosebirile sunt legale de mai multe aspecte, dar mai ales de locul
tacticii în teoria militară, aceasta în condiţiile recunoaşterii sau nu a existenţei ştiinţei militare.
La ruşi se consideră că obiectul tacticii include teoria şi practica pregătirii şi ducerii luptei,
iar în structura sa ar cuprinde tactici generale ale categoriilor de forţe armate şi tacticile genurilor
de armă din compunerea acestora. Literatura franceză, prin această noţiune, defineşte arta de a
dispune şi întrebuinţa trupele în terenul în care urmează să lupte. Ea conţine: tactica pură sau a
formaţiunilor, care studiază diversitatea dispozitivelor adoptate de trupe în staţionare, marş şi în
luptă: tactica aplicată sau reală, ce se ocupă de principiile şi mijloacele concrete pe care prima le
pune la dispoziţia comandanţilor,, pentru ducerea acţiunilor de luptă, în funcţie de teren. Se poate
observa că francezii respectă şi continuă tradiţia unui reputat înaintaş, care spunea că „tactica
reprezintă... arta întrebuinţării armelor în luptă pentru obţinerea randamentului maxim”.
La rândul lor, englezii văd prin tactică un sistem - sau o metodă de execuţie - de procedee
sau manevre deosebit de iscusite ale trupelor pentru realizarea scopului final. Ea mai este
socotită ca ştiinţa şi arta de a amplasa forţele terestre, aeriene şi navale, a le manevra înainte şi pe
timpul luptei, precum şi de a utiliza dispozitivele existente în cursul acţiunilor de luptă.
Tactica este definită de americani mai lapidar, fiind considerată ca domeniul ce asigură
întrebuinţarea forţelor în luptă, modul de dispunere, manevra unităţilor şi cooperarea dintre ele,
în raport de inamic, în scopul folosirii depline a posibilităţilor lor.
În teoria militară, mai veche sau mai nouă, deşi au fost formulate mai multe definiţii asupra
tacticii, în toate acestea ea a fost considerată ca parte componentă a artei militare.
În perioada postrevoluţionară, concomitent cu schimbările radicale ce se produc în
domeniile politic, economic, social şi cultural, precum şi al doctrinei militare naţionale, se
menţine, se recunoaşte existenţa ştiinţei militare, inclusiv divizarea artei militare potrivit
trinomului strategie - artă operativă - tactică. Doctrina militară actuală mediază relaţiile dintre
elementele amintite şi, în raport cu condiţiile situaţiei, cu forţele angajate, în funcţie de scopul
164
acţiunilor, nu absolutizează existenţa invariabilă - în orice condiţii ale luptei armate - a celor trei
domenii. Unele obiective strategice pot îi atinse prin acţiuni tactice, cu condiţia ca acestea să fie
legate între ele şi coordonate astfel încât să se încadreze într-un plan strategic.
Ca domeniu al artei militare, tactica studiază caracterul şi fizionomia acţiunilor de
luptă desfăşurate în spaţiul terestru, aerian şi maritim de către marile unităţi de tip
brigadă şi divizie (grupări de forţe interarme de valoare tactică), unităţile şi subunităţile
din toate genurile de armă şi, pe baza lor, stabileşte atât principiile, formele şi procedeele
de acţiune, cât şi metodele de organizare şi ducere a luptei. Ca şi celelalte domenii ale artei
militare, şi tactica are două laturi. Prima-cea teoretică, elaborează concepte, principii, reguli,
norme şi procedee de ducere a acţiunilor (formele de luptă fac obiectul teoriei strategiei militare),
şi generalizează experienţa de luptă. A doua latură are caracter practic – aplicativ şi se referă la
pregătirea şi ducerea acţiunilor de luptă, precum şi la instruirea trupelor în timp de pace.

2. Scopurile şi misiunile tacticii

Din definiţia tacticii rezultă că aceasta are o problematică deosebit de complexă. Astfel,
obiectul său de studiu este lupta (ciocnirile) ce se desfăşoară între forţe beligerante ce nu
depăşesc valoarea de mare unitate, indiferent de categoriile de forţe armate şi genurile de armă
implicate. Această complexitate a tacticii rezultă şi din menirea sa de a stabili modalităţile cele
mai adecvate pentru folosirea forţelor, a mijloacelor şi terenului, în conformitate cu principiile
luptei armate, pentru nimicirea sau capturarea inamicului. Apoi trebuie să avem în vedere şi
faptul că, din cauza cantităţii reduse a forţelor şi mijloacelor angajate, precum şi a participării lor
integrale la înfruntare, acţiunile tactice ale ambelor părţi au un caracter deosebit de violent.
Dinamica tacticii este o caracteristică determinată de schimbarea rapidă a formelor de
acţiune, care nu are loc întâmplător, ci corespunzător condiţiilor de spaţiu şi timp, cerinţelor
doctrinei strategice militare a armatei, chiar şi artei operative, precum şi în funcţie de unii factori,
cum sunt cei geoclimatici, psihologici, economici, tradiţiile de luptă etc.
Caracterul ştiinţific al tacticii este multiplu determinat: în primul rând, prin intermediul
artei militare, ea este o parte componentă a ştiinţei militare; în al doilea rând, din conţinutul
teoretic al conceptelor sale, al principiilor, formelor, procedeelor, regulilor, normelor referitoare
la luptă; în al treilea rând, din valoarea ei practic-aplicativă, din menirea sa de a înfăptui unitatea
dintre concepţie şi execuţie în planul eşaloanelor militare de nivel tactic. Aceasta se realizează, în
principal, prin conţinutul doctrinelor genurilor de armă, manualelor şi regulamentelor militare şi
prin întreaga orientare a procesului pregătirii pentru luptă a trupelor din compunerea forţelor
terestre sau din alte categorii de forţe armate.
Dacă multă vreme ansamblul luptelor a fost legat exclusiv de cele două mari categorii de
spaţiu - terestru (uscatul) şi maritim, prioritar fiind cel dintâi, pentru că în cadrul său se
consumau ciocnirile hotărâtoare dintre forţele beligerante -complexitatea tacticii a sporit pe
măsura apariţiei altor categorii de forţe, arme şi specialităţi, care dispun de armament şi tehnică
deosebit de sofisticate, extrem de pretenţioase, sub aspectul folosirii lor în luptă. Extinderea
complexităţii poate fi considerată o cauză importantă pentru care, astăzi, tactica s-a diversificat
atât de mult, încât nu se mai poate vorbi de un concept universal al său, ci de un mozaic de
tactici, din care distingem: tactica interarme, tactici întrunite şi tactici de profil. Acestea, la
rândul lor se împart astfel: prima, în tactici corespunzătoare unor categorii de forţe, iar celelalte,
în tactici adecvate mai multor categorii de forţe şi unor genuri de arme, formaţiuni şi specialităţi
care stabilesc, orientează acţiunile tactice ale tuturor celorlalte arme. Tacticile armelor
elaborează principii şi procedee de întrebuinţare în luptă a fiecărei arme (de exemplu: tactica
unităţilor de tancuri, tactica artileriei, tactica unităţilor de geniu, tactica aviaţiei, tactica marinei).
Rolul tacticii în condiţiile contemporane, după cum confirmă experienţa războaielor şi
conflictelor locale este mare. Aceasta se determină prin aceea, că o mare importanţă în obţinerea
victoriei asupra inamicului continuă să fie lupta de arme întrunite, de asemenea posibilităţile
mari, de care dispune comandamentul tactic pentru rezolvarea misiunilor de luptă. De aceea

165
tactica (pregătirea tactică) este una din cele mai importante părţi a pregătirii de luptă a trupelor,
disciplina de bază în instituţiile de învăţămînt militare.
Tactica este cel mai dinamic domeniu al artei militare. Schimbările în tactică se petrec pe
măsura accelerării progresului tehnic şi perfecţionării mijloacelor luptei armate, capacităţilor
morale şi de luptă a efectivului armatei. Tactica este maximal apropiată de activitatea practică a
trupelor. Nivelul de dezvoltare a tacticii, calitatea pregătirii tactice a ofiţerilor, statelor majore şi
a trupelor într-o măsură mare vor contribui la obţinerea victoriei în luptă.
Spectrul misiunilor tacticii este amplu. El este determinat de:
- nivelul de dezvoltare a armamentului şi tehnicii de luptă;
- aparenţa strategiei asupra caracterului unui război posibil, procedeele
de dezlănţuire şi ducere a acestuia;
- misiunile concrete, care decurg din arta operativă.
În legătură cu perfecţionarea mijloacelor luptei armate misiunile principale ale tacticii sînt:
- elaborarea şi realizarea în viaţă a măsurilor, care asigură gătinţa de luptă permanentă a
subunităţilor, unităţilor şi marilor unităţi pentru îndeplinirea misiunilor de luptă în condiţiile
complicate ale situaţiei terestre, aeriene şi radioelectronice;
- elaborarea şi perfecţionarea procedeelor de ducere a acţiunilor de luptă la etapa iniţială
a războiului.
Implementarea armei nucleare şi altor mijloace contemporane a luptei armate radical au
schimbat caracterul luptei şi condiţiile de ducere a acesteia.
Misiunea tacticii este de a descoperi aceste schimbări, de a cerceta natura luptei moderne,
trăsăturile caracteristice ale acesteia, legitimităţile, pregătirea, principiile şi procedeele de ducere.
Tactica elaborează procedeele de întrebuinţare a diferitor categorii de armament modern,
de asemenea de protecţie a trupelor împotriva unui astfel de armament al inamicului.
Nimicirea inamicului în luptă se obţine prin combinarea strînsă a focului, loviturii şi
manevrei subunităţilor şi unităţilor de diferite arme. Misiunea tacticii constă în aceea, ca să
găsească cea mai optimală combinare a acestor elemente a luptei de arme întrunite şi a forţelor şi
mijloacelor participante în luptă.
Una din misiunile principale ale tacticii este studierea forţelor şi mijloacelor inamicului,
privirilor acestuia asupra întrebuinţării a acestora în luptă, de asemenea asupra procedeelor de
ducere a diferitor forme de luptă; determinarea părţilor tari şi slabe a armamentului, tehnicii,
organizarea trupelor şi tacticii de acţiuni a inamicului.
În afară de aceasta, tactica studiază întrebările de conducere, de asigurare multilaterală a
luptei şi elaborează recomandările practice pentru rezolvarea lor în diferite situaţii.
Tactica are două aspecte: teoretic şi practic.
Teoria tacticii studiază:
- conţinutul şi caracterul luptei contemporane;
- dezvăluie legităţile şi principiile desfăşurării luptei cu forţe şi mijloace;
- studiază calităţile şi posibilităţile formaţiunilor militare tactice;
- elaborează metodele de pregătire şi desfăşurare a luptei.
Tezele teoretice ale tacticii îşi găsesc reflectare în regulamente de luptă, îndrumări,
manuale şi alte lucrări teoretico – militare.
Practica tacticii cuprinde activitatea comandanţilor, statelor majore în pregătirea şi
desfăşurarea luptei. Ea conţine:
- acumularea şi studierea datelor despre situaţie;
- primirea hotărîrii;
- aducerea la cunoştinţa subordonaţilor a misiunii;
- organizarea cooperării;
- organizarea nimicirii cu foc a inamicului;
- planificarea luptei;
- pregătirea M.U. şi subunităţilor pentru îndeplinirea misiunilor de luptă;
- ducerea acţiunilor de luptă;

166
 - conducerea unităţilor şi subunităţilor în timpul luptei;
- asigurarea multilaterală a luptei.
Ambele aspecte ale tacticii sînt strîns legate şi se completează reciproc. Teoria se bazează
pe practică şi-i luminează calea. Practica se bazează pe teorie şi dă materialele sale din viaţa şi
activitatea de luptă a trupelor pentru noi generalizări teoretice.
Tactica este apropiată maxim de activitatea practică a trupelor. Cu ea se ocupă tot efectivul
Forţelor Armate. Nivelul de dezvoltare a tacticii, calitatea pregătirii tactice a ofiţerilor, statului
major şi trupelor sînt un factor principal în cîştigarea victoriei.
Obiectul tactica generală are scopul pregătirii studenţilor militari în calitate de sergenţi în
rezervă pentru trupele de infanterie motorizată, care posedă cunoştinţe profunde a bazelor
teoretice şi deprinderi practice de întrebuinţare a subunităţilor în lupta modernă de arme
întrunite, cunoaşte legile şi principiile luptei armate, poate creator să aplice principiile teoretice a
regulamentelor de luptă în practică, capabil de a comanda cu plutonul (compania) în lupta de a
introduce în practică metode noi, progresive de instruire, posedă capacităţi organizatorice, voinţa
de comandant, este inventiv şi de sinestătător în gîndirea tactică, care ştie principiile de
organizare şi ducere a luptei cu plutonul (compania) de infanterie motorizată, structura
organizatorică, tehnica şi armamentul, acţiunile tactice ale subunităţilor inamicului probabil,
poate organiza şi corecta să petreacă instrucţiile tactice cu efectivul în timpul pregătirii de luptă
în perioada închegării de luptă a subunităţilor, la aplicaţiile tactice şi în luptă.
Scopul principal al pregătirii tactice – formarea la studenţi a deprinderilor practice,
capacităţilor şi calităţilor pentru organizarea şi ducerea cu succes a luptei moderne.
Baza pregătirii tactice constituie studierea şi însuşirea de către studenţi a organizării luptei
şi conducerii cu subunităţile în luptă, acţiunilor practice în teren şi folosirea capacităţii de luptă a
armamentului şi tehnicii de luptă în condiţii de folosire de către inamic a armelor obişnuite şi a
armei de nimicire în masă.
Pregătirea tactică contribuie la instruirea în complex a studenţilor, la formarea
deprinderilor practice şi acţiunilor în conducerea cu subunităţile în lupta modernă de arme
întrunite, precum şi obţinerea unui înalt nivel al pregătirii de luptă.

3. Funcţiile şi direcţiile tacticii

Realitatea a demonstrat, prin practica trecutului, ce validează astăzi adevărul, că ponderea
cea mai mare în ducerea acţiunilor militare revine, în continuare, forţelor terestre, în sprijinul
cărora acţionează toate celelalte categorii de forţe armate, fără însă a nega atât rolul, cât şi
diversificarea genurilor de arme în cadrul celorlalte categorii de forţe participante la lupta
armată. Prin urmare, se impune acceptarea existenţei unei tactici care să orienteze acţiunile de
nivel tactic ale celorlalte arme din compunerea fiecărei categorii de forţe armate (de exemplu, în
cadrul forţelor aeriene vom găsi mari unităţi şi unităţi de aviaţie şi trupe de rachete antiaeriene,
de artilerie antiaeriană, radiotehnice etc), întrucât nu în toate situaţiile acestea duc acţiuni de
luptă legate nemijlocit de cele ale marilor unităţi tactice şi ale unităţilor de arme întrunite.
Deci, se poate spune că şi tactica s-a diversificat astăzi, astfel încât întâlnim câte un gen de
tactică pentru fiecare categorie de forţe armate, ca de exemplu: tactica forţelor terestre, tactica
forţelor aeriene şi tactica forţelor navale. La rândul lor, în fiecare categorie de forţe armate,
având în compunere şi un număr de arme pentru fiecare din acestea, va exista o teorie proprie (de
exemplu, alături de tactica forţelor terestre, găsim tactica unităţilor de infanterie şi tancuri, a
rachetelor terestre, a artileriei şi rachetelor antiaeriene, a unităţilor de geniu, transmisiuni,
chimice etc, precum şi tactica logisticii militare - asigurării materiale, mentenanţei şi medicale).
Acceptând că este clar rolul, că se înţelege bine natura tacticii categoriei de forţe armate,
disociate de cea de profil, considerăm că este util să aducem în centrul atenţiei o observaţie care
o vizează pe cea de-a doua. Tactica de profil, la rândul ei, s-a stratificat în funcţie de criteriul
mediului geografic în care se duc acţiunile de luptă, precum şi în raport cu mutaţiile survenite în
ansamblul forţelor armate. De aceea, ea are acum în interior trei trepte: de generalitate, de

167
particularitate şi de individualitate. Fiecare astfel de treaptă corespunde câte unei sfere de
cuprindere a forţelor armate.
În funcţie de primul criteriu, vorbim de forţele terestre aeriene şi navale. Evident, fiecăreia
din aceste categorii trebuie să-i revină câte o tactică.
După celălalt criteriu. în fiecare categorie de trupe există genuri de arme (la forţele navale),
cărora le corespunde a doua treaptă, a tacticii de profil – cea particulară - respectiv tactica
armei, iar specialităţilor din interiorul fiecărei arme le corespund tacticile de profil individuale.
A nega existenţa tacticilor armelor (specialităţilor), reducând rolul de acţiune al unui gen
de armă doar la alegerea tehnicilor şi procedeelor de îndeplinire a misiunilor, echivalează cu a
micşora rolul armelor, al armamentului principal şi al tehnicii militare din înzestrare. Totodată,
fiecărui gen de armă îi este propriu un anumit fel de luptă, în concordanţă cu înzestrarea
specifică, anumite principii de întrebuinţare a mijloacelor sale, norme, reguli şi metode ale
pregătirii şi ducerii acţiunilor de luptă. În plus, acţiunile tuturor armelor vizează îndeplinirea
unor scopuri şi misiuni unice, iar eforturile converg, se însumează, se completează reciproc,
formând astfel cel mai complex fel de luptă - lupta armelor întrunite sau, cum i se mai spune în
prezent, lupta interarme.
4. Obiectul de studiu a tacticii
Din cele prezentate până aici, rezultă că tactica forţelor terestre, parte componentă a artei
militare şi, implicit, a ştiinţei militare, are ca obiect de studiu lupta ce se desfăşoară între
forţele beligerante de o anumită valoare, potrivit cerinţelor unor legi obiective, pe un spaţiu
şi intr-un timp relativ limitat, folosind tehnica militară din înzestrare, terenul şi alte
condiţii ale situaţiei, în vederea realizării scopurilor propuse. Înţelegerea luptei (ciocnirii) ca
relaţie conflictuală violentă, distructivă între Părţi beligerante, ca funcţie a unui joc bipolar (în
ultimă analiză) de variabila. În cadrul căruia se înfruntă - în virtutea unor scopuri diametral
opuse - forţe adverse, puse în acţiune prin forme şi procedee specifice, pe care acestea le
folosesc, oferă posibilitatea investigării ştiinţifice a domeniului tactic, fapt ce conferă tacticii
toate atributele unei discipline ştiinţifice cu incontestabilă valoare practic-aplicativă.
Aplicarea în practică a principiilor, formelor şi procedeelor, precum şi a metodelor de
pregătire şi de ducere a luptei este însă determinată întotdeauna de tipul de război, de condiţiile
geoclimatice, de psihologia maselor, tradiţiile de luptă ale poporului şi armatei etc. Aceştia sunt
factori prin intermediul cărora doctrina militară naţională intervine în aplicarea cunoştinţelor
elaborate de arta militară - în cazul de faţă, de tactică -, în raport cu condiţiile şi scopurile
strategice generale ale războiului. Cu acest înţeles se vorbeşte astăzi despre caracterul naţional al
tacticii, sau tactica specifică războiului de apărare a ţării, tactica forţelor NATO etc. Mai mult,
unii teoreticieni militari înglobează, nu fără temei, tezele şi ideile doctrinare cu caracter strategic.
în cazul de faţă cele cu referire la tactică, în concepte care poartă denumirea de „doctrine
strategice” (bătălia aeroterestră, iniţiativa de apărare strategică etc.) şi „doctrine tactice” (ale
genurilor de armă). Se consideră că aceasta ar fi o expresie concretă a strategiei şi a tacticii,
materializate în regulamentele şi manualele militare de profil.
Doctrina pentru operaţii asigură îmbinarea armonioasă a laturii teoretice cu cea practic-
aplicativă a tacticii forţelor terestre, întrucât tezele şi ideile doctrinare jalonează modalităţile
concrete de aplicare, în condiţiile războiului de apărare a patriei, a principiilor, metodelor şi
normelor specifice principalelor sale elemente componente: conducerea, forţele şi mijloacele,
formele şi procedeele de acţiune.
Potenţarea tacticii de către doctrina militară pentru operaţii a forţelor terestre este rezultatul
unui proces complex, diversificat, structurat pe direcţii şi modalităţi de manifestare. În
continuare ne vom opri pe scurt la cele mai importante, prezentarea amănunţită a acestora
urmând să se facă în capitolele următoare.
Pornind de la ţelurile şi condiţiile concrete ale apărării naţionale, doctrina pentru operaţii
orientează tactica forţelor terestre în direcţia studierii căilor de amplificare a unor avantaje şi de
atenuare a unor dezavantaje rezultate dintr-o agresiune comisă de un inamic, cu forţe armate de
invazie experimentate, cu cadre şi ostaşi înverşunaţi, în virtutea unui complex istoric şi printr-o

168
susţinută îndoctrinare politico-morală deviantă, bogat înzestrat cu armament şi alt material de
înaltă tehnicitate.
În confruntarea cu un inamic care concepe să ducă războiul concomitent în toate mediile -
terestru, aerian şi maritim -, folosind masiv aviaţia, blindatele, desantul, trupele aeromobile,
mijloacele de luptă radioelectronice, potrivit cerinţelor doctrinei şi strategiei noastre militare,
tactica forţelor terestre stabileşte şi studiază formele şi procedeele prin care subunităţile, unităţile
şi marile unităţi pot obţine succesul în luptă cu minimum de pierderi umane şi materiale, şi cu
forţele de care dispun.
Prin urmare, în concordanţă cu orientările doctrinare, tactica studiază forme şi procedee de
pregătire şi ducere a luptei atât pentru unităţile armatei, cât şi pentru formaţiunile teritoriale şi de
rezistenţă.
O altă problemă importantă o constituie faptul că tactica aplică la nivelul său principiile
generale ale luptei armate, folosind resursele materiale şi umane preconizate de doctrina
strategică. Materializarea acestora trebuie să asigure unităţilor de toate armele posibilitatea
ducerii luptei în condiţiile întrebuinţării de către agresor a armamentului modern, inclusiv a
armelor de distrugere în masă, substanţelor incendiare, tehnicii de luptă radioelectronice. Ele
trebuie să folosească cu maximă eficienţă toate mijloacele din înzestrare, pentru a contracara cu
succes acţiunile blindatelor, avioanelor şi elicopterelor, desantului aerian şi maritim, grupurilor
de cercetare-diversiune şi teroriste, să evite surprinderea, trecând în timp scurt la îndeplinirea
misiunilor de luptă din locurile de dislocare permanentă, să ducă lupta în situaţii complexe şi sub
loviturile puternice ale agresorului, în condiţii diferite de stare a vremii, în orice anotimp, ziua şi
noaptea, la şes, în teren muntos-împădurit, pe litoral şi în deltă, în localităţi, în zone industriale şi
sisteme de hidroamelioraţii.
Tactica forţelor terestre are în vedere că nimicirea forţelor agresorului nu se obţine
exclusiv prin acţiuni de amploare, deşi acestea vor avea un rol important în toate formele de
operaţii duse în războiul modern, ci şi prin executarea unor lovituri succesive, neîntrerupte, pin
hărţuirea continuă a inamicului, realizată prin procedee de luptă variate, care urmăresc
producerea de pierderi mari trupelor agresorului, uzarea şi, implicit, slăbirea treptată a puterii
sale de luptă.
În procesul orientării tacticii de către doctrina operativă, un rol important îl au ideile
referitoare la: perfecţionarea pregătirii cadrelor pentru îndeplinirea funcţiilor de conducere,
formarea şi dezvoltarea culturii lor Militare; valorificarea spaţiului şi timpului de luptă;
cooperarea dintre forţele luptătoare şi cele teritoriale; perfecţionarea armamentului şi a
procedeelor de folosire a acestuia, pentru a corespunde cât mai bine condiţiilor geoclimatice ale
teritoriului naţional.
Valorificarea spaţiului, în cazul unui eventual război, rezultă din caracterul şi fizionomia
luptei în războiul de apărare a ţării, acţiunile de luptă se vor desfăşura pe fâşii şi spaţii întinse,
îmbinate cu menţinerea unor obiective şi zone distincte, chiar dacă uneori subunităţile şi unităţile
forţelor terestre vor fi izolate de forţele principale, realizându-se o apărare teritorială bazată pe
folosirea întregului potenţial material şi uman din zonă, pe capacitatea de rezistenţă a localităţilor
şi platformelor industriale (a se vedea acţiunile din cel de-al doilea război din Golf).
Eficienţa acţiunilor tactice, prin prisma formelor de bază şi complementare ale luptei, va fi
cu atât mai mare, cu cât ele vor fi orientate în spaţiu spre: realizarea unor dispozitive variate şi
adânc eşalonate, care să folosească cu pricepere terenul; ducerea luptei pe direcţii; amenajarea
genistică a terenului ş.a.
În ceea ce priveşte valorificarea factorului timp, un prim aspect îl reprezintă menţinerea
permanentă a puterii de luptă a unităţilor şi subunităţilor, care să le permită trecerea în cel mai
scurt timp la acţiune, în vederea anihilării efectelor iniţiale ale agresiunii, dobândind şi
menţinând iniţiativa încă de pe timpul ducerii acţiunilor de apărare în zona de frontieră. Alte
aspecte vizează: rapiditatea desfăşurării acţiunilor ofensive pentru realizarea surprinderii, ca una
din condiţiile de bază ale înfrângerii trupelor agresorului în cele mai complexe situaţii;
planificarea judicioasă a îndeplinirii misiunilor de luptă; introducerea oportună în luptă a forţelor

169
de angajare ulterioară şi executarea unor forme de manevră fără deplasări complicate, în vederea
nimicirii inamicului pe părţi; trecerea în timp scurt de la o formă de luptă la alta, concomitent cu
conducerea acţiunilor în curs de desfăşurare; pregătirea luptei la mai multe eşaloane etc.
Din cele arătate mai sus s-a putut vedea că doctrina pentru operaţii a forţelor terestre
reprezintă un cadru deosebit de favorabil pentru perfecţionarea tacticii, prin valorificarea unui
bogat tezaur de învăţăminte rezultate din analiza experienţei istorice şi din cele mai noi date ale
ştiinţei militare moderne, ale ştiinţei în general. Prin principiile, tezele şi ideile care-i formează
conţinutul, doctrina forţelor terestre stimulează creativitatea, fertilizează gândirea creatoare,
spiritul inventiv, direcţionează eforturile consacrate creşterii eficienţei procesului instructiv-
educativ al tuturor forţelor sistemului naţional de apărare, a acţiunilor la nivel tactic într-un
eventual război şi, în acest cadru, garantează independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială
a statului
Revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană a provocat mutaţii deosebite în domeniul
perfecţionării tehnicii militare şi al structurilor organizatorice ale forţelor luptătoare, a determinat
o dezvoltare fără precedent a tacticii. În aceste condiţii, asistăm la o adâncire a procesului de
diversificare a tacticii forţelor terestre, sub raportul mediului şi genurilor de arme, armamentului
şi tehnicii de luptă, eşaloanelor luptătoare, elementelor de dispozitiv, caracteristicilor terenului şi
condiţiilor de anotimp şi stare a vremii.
Diversificarea tacticii este un proces obiectiv, determinat de condiţiile complexe în care se
desfăşoară războiul modern, demersurile pentru fundamentarea teoretică şi găsirea soluţiilor de
aplicare în practică, fiind o sarcină de prim-ordin a cadrelor militare, chemate să aprofundeze
formele, procedeele şi metodele de ducere a acţiunilor de luptă.
Procesul de diversificare a tacticii s-a extins foarte mult, pe măsura apariţiei unor noi
genuri de arme şi categorii de forţe ale armatei. In prezent, în majoritatea statelor dezvoltate,
categoriile de forţe ale armatei sunt: forţele terestre, forţele aeriene şi forţele navale. Pentru
fiecare categorie de forţe ale armatei există o tactică. Totodată, categoriile de forţe ale armatei au
în compunere şi un număr de genuri de arme, pentru fiecare dintre acestea existând o tactică
proprie. Aşa, de exemplu, alături de tactica forţelor terestre, există tactica infanteriei uşoare, a
mecanizatelor, tancurilor, artileriei şi rachetelor terestre, artileriei şi rachetelor antiaeriene,
tactica unităţilor de cercetare, a unităţilor de război electronic etc.
Dintre toate categoriile de tactici, cea mai cuprinzătoare şi complexă este tactica forţelor
terestre, denumită şi tactica armelor întrunite sau tactica interarme.
În concepţia noastră, rolul principal în respingerea oricărei agresiuni revine forţelor
terestre. Acestea, împreună cu unităţile de jandarmi şi formaţiunile teritoriale, sprijinite sau în
cooperare cu celelalte categorii de forţe ale armatei, au un rol hotărâtor în realizarea scopului
strategic general al războiului.
5. Formele de acţiuni tactice
Tactica forţelor terestre studiază şi elaborează, prin urmare, principiile, formele şi
procedeele luptei armelor întrunite. Principiile, regulile, normele şi metodologiile stabilite de
tactica forţelor terestre orientează acţiunile celorlalte genuri de armă din compunerea lor, ale
unităţilor Ministerului de Interne şi ale formaţiunilor teritoriale.
Tacticile armelor elaborează principiile şi procedeele de întrebuinţare în luptă a fiecărei
arme (specialităţilor şi diferitelor formaţiuni din compunerea forţelor terestre), pe baza
parametrilor funcţionali ai tehnicii militare şi a altor materiale din dotare, a mediului în care
acţionează etc.
Aşa cum s-a putut vedea din conţinutul acestui subcapitol, diversificarea obiectului de
studiu al tacticii forţelor terestre a fost determinată, în ultimii ani, de structura operaţional-
acţională pe care au îmbrăcat-o dispozitivele de acţiune ale forţelor respective, compuse din:
forţele luptătoare, forţele de sprijin (susţinere) al luptei şi de sprijin logistic. Fiecăreia din aceste
genuri de forţe îi corespunde un tip de tactică, de unde rezultă că, astăzi, tactica forţelor terestre
se divide în trei tipuri importante de tactică, astfel:
• tactica forţelor luptătoare (tactica armelor întrunite);

170
 • tactica forţelor de sprijin;
• tactica logisticii forţelor luptătoare şi de sprijin.
Tactica forţelor luptătoare se subdivide în tactici specifice (de armă) tipurilor de unitate
din structura acestora, astfel: tactica unităţilor de infanterie uşoară, tactica unităţilor mecanizate,
tactica unităţilor de infanterie marină, tactica unităţilor de vânători de munte, tactica unităţilor de
tancuri, tactica unităţilor de paraşutişti.
Tactica forţelor de sprijin se subdivide în tacticile genurilor de arme şi specialităţilor care
participă direct la misiuni, cu scopul de a sprijini forţele luptătoare în luptă: tactica unităţilor de
artilerie şi rachete terestre; tactica unităţilor de artilerie şi rachete antiaeriene; tactica unităţilor de
geniu; tactica unităţilor de apărare nucleară, biologică şi chimică; tactica unităţilor de cercetare;
tactica unităţilor de transmisiuni şi infanterie; tactica unităţilor de război electronic; tactica
unităţilor din forţele speciale; tactica unităţilor de acţiuni psihologice; tactica unităţilor de acţiuni
CIMIC; tactica unităţilor de sprijin logistic.
După o asemenea imagine de tablou matricial, se poate spune că tacticii forţelor terestre,
la fel ca şi tacticilor celorlalte categorii de forţe armate (aeriene şi navale), îi revine rolul de
tactică interarme.
Diversificarea tacticii după ceilalţi factori ai structurii de luptă apare şi mai evidentă.
Astfel, după eşaloane (structuri organizatorice) există: tactica subunităţilor (grupei, plutonului,
companiei, batalionului etc.); tactica unităţilor (batalionului independent, regimentului etc.);
tactica marilor unităţi (brigăzii, diviziei etc.). în raport cu elementele de dispozitiv, avem tactica
cercetării, tactici ale diferitelor detaşamente (înaintat, de întoarcere, de distrugeri), tactica
diferitelor rezerve etc., iar după unele condiţii geoclimatice distingem tactica luptei în zonele de
şes sau cu lucrări de hidroamelioraţii, în localităţi, în teren deluros sau muntos-împădurit ş.a.
În legătură cu formele acţiunilor de luptă şi procedeele de luptă ale acestora, se poate vorbi
de: tactica luptei de apărare, tactica ofensivei, tactica retragerii, tactica luptei de rezistenţă etc.
Tactica generală şi tactica armelor se află într-o legătură strînsă una cu alta. Tactica
generală determină misiunile pentru subunităţi, unităţi şi mari unităţi ale armelor în lupta de arme
întrunite, modul şi procedeele de întrebuinţare în comun a acestora şi prin aceasta contribuie la
dezvoltarea tacticii armelor. La rîndul său, schimbările în tactica armelor influenţează asupra
dezvoltării tacticii generale, cer unele concretizări şi perfecţionări a recomandărilor acesteia.

Tema 10: GEOGRAFIA MILITARĂ – COMPONENTĂ A ŞTIINŢEI MILITARE

1. Geografia militară, obiectul şi metodele de studiu

2. Influenţa mediului geografic asupra acţiunilor militare
3. Noţiuni despre teatrele de acţiuni militare
4. Obiective, direcţii, aliniamente
5. Caracteristica teatrului de acţiuni militare de sud-vest

1. Geografia militară, obiectul şi metodele de studiu

Geografia militară este o componentă a ştiinţei militare care studiază spaţiile geografice ca
teatre de acţiuni militare, precum şi ţările de pe aceste teatre pentru a stabili potenţialul de război
al acestora.
Studiul spaţiului geografic (înţelegem prin “spaţiu geografic” o zonă delimitată de pe
suprafaţa pământului cu toate elementele sale naturale (toate invelişurile specifice terrei),
economice, politice şi demografice), din punct de vedere militar, înseamnă a determina influenţa
factorilor naturali geografici asupra acţiunilor militare, precum şi evaluarea potenţialului de
război (include: potentialul economic, militar, moral-politic, tehnico-ştiinţific şi uman) al ţării
sau grupului de ţări din spaţiul geografic studiat.
Din definiţia de mai sus rezultă că geografia militară cuprinde ca obiect de studiu: spaţiul
geografic cu toate elementele sale naturale, precum şi cele create de mâna omului, care într-un
fel sau altul influenţează pregătirea şi ducerea acţiunilor militare; potenţialul de război al ţării sau

171
grupului de ţări din spaţiul geografic studiat, spaţiu ce poate să devină teatru de acţiuni militare.
Cele doua direcţii în care se orientează cercetările geografiei militare au o strânsă legatură între
ele şi se influenţează reciproc.
Ca ştiinţă particulară, geografia militară îşi are, deci, obiectul propriu de studiu, precum şi
o metodă proprie de cercetare a acestui obiect. Metoda folosită de geografia militară este cea a
analizei relaţiilor şi interacţiunii factorilor geografici cu cei artificiali, pentru a scoate în evidenţă
influenţa acestora asupra acţiunilor militare pe un teatru de acţiuni militare determinat.
În acest context, strategia militară, principiile şi legile luptei armate au fost şi se găsesc
într-o strânsă interdependenţă cu spaţiul geografic, iar acţiunile militare, începând cu cele tactice
şi terminând cu cele de importanţă strategică sunt legate nemijlocit de un anumit spaţiu. De
aceea, cunoasterea de către militarii armatei noastre a noţiunilor legate de spaţiul geografic,
constituie o cerinţă de prim ordin, fără de care, pregătirea şi conducerea acţiunilor militare, la
criză şi război, este de neconceput.
O scurtă privire istorică asupra geografiei militare atestă apartenenţa acesteia la ştiinţa
militară, ca şi corelaţia ce există între geografia militară şi istoria artei militare. Războiul
desfasurându-se într-un anumit spaţiu geografic, conducătorul de oşti trebuia să-l cunoască
pentru a-l folosi cu pricepere în scopul obţinerii victoriei asupra adversarului.
Principiile folosirii juste a elementelor geografice în acţiunile militare s-au conturat şi
precizat treptat, pe măsura perfecţionării mijloacelor de luptă şi a dezvoltării artei militare.
Încercări de a teoretiza şi concretiza, în documente, idei legate de spaţiul geografic ca element
indispensabil pentru desfăşurarea acţiunilor militare au existat din cele mai vechi timpuri,
remarcându-se China, Impreriul roman, ţările europene ale evului mediu, precum şi alte ţări.
Campaniile conduse de marii comandanţi de oşti din secolele XVIII-XIX au scos în
evidenţă necesitatea studiului unor spaţii geografice devenite ulterior teatre de acţiuni militare. O
mare atenţie s-a acordat în aceste campanii sistemului de comunicaţii, precum şi diferitelor
obstacole naturale, aprecierea lor făcându-se în funcţie de caracteristicile mijloacelor de luptă şi
de transport ale epocii. Secolele XVIII-XIX au marcat importante realizări în evoluţia geografiei
militare. S-a conturat în general obiectul acesteia şi s-au stabilit legăturile ei cu alte ştiinţe.

2. Influenţa mediului geografic asupra acţiunilor militare

Aşezarea geografică a unei ţări sau grupuri de ţări influenţează în mare masură situaţia
politico-militară a acestora, ea putând avantaja sau dezavantaja ţara respectivă. Aşezarea unei ţări
într-o zonă de mare interes strategic, sau într-o zonă de confluienţă a diferitelor interese
economice şi politice ale unor state mai mari sau mai mici, influenţează negativ sau pozitiv
asupra situaţiei politice militare a ţării.
Aşezarea geografică a unei ţări priveşte şi alte aspecte:
- elementele fizico-geografice, care predomină pe teritoriul ţării;
- vecinii şi caracterul relaţiilor cu aceştia;
- forma ce o are frontiera de stat (circulară sau alungită);
- apartenenţa sau neapartenenţa la grupările militare etc.
În prezent, aşezarea geografică în cadrul unor hotare naturale greu accesibile (lanţuri
muntoase, fluvii, poziţie insulară) nu mai constituie o pavază contra invaziilor, deoarece tehnica
racheto-nucleară şi mijloacele moderne de dirijare permit executarea unor puternice lovituri
asupra oricăror obiective situate în orice punct de pe globul pământesc. Totuşi unele frontiere ce
se sprijină pe obstacolele naturale de valoare strategica (cursuri de apă mari), lanţuri muntoase,
ţărmuri maritime), favorizează pregătirea unor aliniamente de apărare puternice, nemijlocit pe
frontiera de stat, capabile sa zădărnicească ofensiva agresorului.
Învăţămintele istoriei demonstreaza că aşezarea geografică chiar neavantajoasă a unei ţări
poate fi compensată printr-o politică realistă de colaborare şi bună vecinătate, iar pe plan militar
prin alianţe trainice, în măsură să asigure independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a
ţării.

172
 2.1. Sistemul orografic. Regiunile de câmpie, dealurile şi
podişurile, regiunile muntoase
Sistemul orografic (relieful) şi studiul geomorfologic al acestuia prezintă mare importanţă
pentru ducerea acţiunilor militare. Formele înalte ale reliefului, marile cursuri de apă, definesc
compartimente geografice, în care, de regulă, se înscriu direcţiile strategice şi operative, zonele
de operaţii, obiectivele şi aliniamentele de importanţă strategică, operativă sau tactică.
Regiunile de câmpie favorizează şi polarizează acţiunile militare de amploare, cu folosirea
în masă a mijloacelor blindate şi a oricăror categorii de tehnică din dotarea armatelor. Câmpiile,
caracterizate prin suprafeţe plane sau cu uşoare ondulaţii, cu acoperiri şi obstacole naturale
puţine, cuprind, de regulă, o bună reţea de comunicaţii şi permit deplasarea în afara lor. Ele
avantajează observarea aeriană, manevra de forţe şi mijloace pe spaţii şi adâncimi mari,
asigurând un ritm de ofensivă înalt, dar prin absenţa în general a acoperirilor, mascarea, precum
şi protecţia împotriva focului şi armelor de nimicire în masă sunt îngreunate.
Apărarea este dezavantajată de lipsa obstacolelor naturale şi a formelor de teren
dominante, ca şi a acoperirilor. Scopurile apărării pot fi, însă, atinse prin imprimarea unui
caracter dinamic bazat pe riposte ofensive energice, cât şi prin întrebuinţarea unor sisteme de
armament moderne.
Acţiunile pe timp de noapte sau în condiţii de vizibilitate redusă pot deveni procedee de
bază în desfăşurarea unor acţiuni ofensive sau de apărare, în câmpie, în cadrul războiului de
apărare. Câmpiile favorizează desfăşurarea acţiunilor militare şi prin varietatea resurselor
materiale de care dispun, îndeosebi alimentare, unele din aceste regiuni constituind adevărate
granare ale unor ţări, precum şi locul de dispunere a unor importante obiective industriale, de
extracţie şi prelucrare a petrolului etc.
În măsurile de pregătire a teritoriului pentru apărare, zonele de câmpie trebuie să ocupe un
loc important, urmarindu-se îmbinarea judicioasă a nevoilor economice cu cele de apărare,
îndeosebi în executarea lucrărilor de hidroamelioraţii, irigatii etc.
Regiunile de deal şi podiş ocupă suprafeţe importante pe teatrele de acţiuni militare. Prin
varietatea şi complexitatea formelor de relief ce le prezinta şi a numeroaselor acoperiri, ele
avantajează într-o oarecare masură apărarea şi crează anumite greutăţi ofensivei. Pentru ambele
forme de luptă aceste regiuni pun probleme mai complexe şi mai variate decât cele de câmpie.
Cu toate acestea, în primul şi al doilea război mondial, regiunile de deal şi podiş au constituit
teatrul unor confruntări de forţe şi mijloace importante (podişurile: Volino-Polodic,
Transilvaniei, Boemiei etc.).
De regulă, regiunile de deal şi podiş se caracterizează printr-o compartimentare mai
pronunţată, iar orientarea compartimentelor favorizează sau dezavantajează anumite forme de
luptă. Observarea terestră este mai avantajată decât observarea aeriană, iar efectul diferitelor
categorii de mijloace de foc este în parte diminuat de posibilităţile de protecţie ce le oferă terenul
frământat.
Ofensiva este îngreunată îndeosebi când compartimentele de teren se află perpendicular pe
direcţia de ofensivă şi avantajată când aceste compartimente sunt orientate paralel cu direcţia de
ofensivă.
Apărării i se oferă posibilităţi multiple şi variate de a se opune ofensivei: aliniamente
favorabile organizării unor poziţii puternice; organizarea pungilor de foc şi ambuscadelor;
dispunerea şi manevrarea în ascuns a F.A.U. şi a rezervelor; condiţii mai bune de mascare.
Regiunile de deal şi podiş, după câmpii, dispun de importante resurse materiale,
densitatea localităţilor este mai mare, iar căile de comunicaţii pot fi bine întreţinute prin existenţa
unor variate materiale de construcţii.
Regiunile muntoase, prin particularităţile lor fizico-geografice, îngreuiază ducerea
acţiunilor militare. În trecut, operaţiile de mare amploare, duse cu grupări importante de forţe,
evitau aceste regiuni. Regiunile muntoase nu au putut fi evitate în cele două războaie mondiale;
spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial, pe teatrul de acţiuni militare est-european şi
central-european, în regiunile muntoase au fost angajate forţe importante (câteva armate de arme

173
întrunite în zona muntoasă a Cehoslovaciei, a Iugoslaviei şi Italiei). Lanţurile muntoase, în
funcţie de dezvoltarea lor, constituie aliniamente de importanţă strategică, operativă sau tactică.
Regiunile muntoase prezintă unele avantaje pentru desfăşurarea acţiunilor de luptă:
condiţii bune de protecţie împotriva focului şi armelor de nimicire în masă ca şi de mascare;
dispunerea mascată a F.A.U. şi rezervelor; posibilitatea de a executa manevra în ascuns, atacuri
şi contraatacuri prin surprindere etc. În acelaşi timp, regiunile muntoase îngreuiază acţiunile de
luptă prin: servitutile ce le impun folosirii armamentului; lipsa unei reţele dense de comunicaţii,
fapt ce influenţează asupra manevrei cu forţe şi mijloace, precum şi asupra logisticii; resursele de
hrană şi chiar de apă sunt foarte limitate, iar raioanele impădurite prezintă pericol de incendii.
Terenul muntos-împădurit favorizează lupta de apărare. Obstacolele naturale şi artificiale
combinate cu sistemul de foc şi baraje permit organizarea unei apărări puternice cu forţe şi
mijloace mai puţine ca în teren obişnuit.
În condiţiile războiului de apărare, regiunile muntoase oferă condiţii deosebite pentru
desfăşurarea acţiunilor de apărare de lungă durată, precum şi pentru formaţiunile de rezistenţă.
De asemenea, depresiunile intramontane pot constitui raioane de concentrare a unor importante
forţe, destinate acţiunilor de amploare în afara zonei muntoase.
Regiunile împădurite exercită şi ele o influenţă însemnată asupra acţiunilor militare,
avantajând apărarea, pe când ofensiva este serios îngreuiată prin limitarea în folosirea blindatelor
şi tuturor categoriilor de armament. Pădurile ofera condiţii bune de mascare a apărătorului,
permiţându-i să nimicească cu forţe puţine un atacator superior ca număr şi înzestrare. În acelaşi
timp, prin folosirea mijloacelor de nimicire în masă, a mijloacelor incendiare şi a defoliantelor,
regiunile devin improprii dispunerii unor forţe importante şi altor elemente de dispozitiv,
îndeosebi când regiunea împădurită este puţin întinsă. Marile regiuni împădurite, îndeosebi cele
din regiunile muntoase ramân, însă şi în continuare bune baze ale formaţiunilor de rezistenţă.
Regiunile mlăştinoase nu permit desfăşurarea unor acţiuni militare de amploare, fapt
pentru care, de regulă, se ocolesc. Accesul în aceste zone este posibil numai pe comunicaţii, care,
de regulă, sunt înguste, majoritatea în umplutură, iar porţiunile de teren uscat sunt puţine. Pe
timpul iernii, în condiţiile de îngheţ puternic, mlaştinile devin accesibile şi permit acţiunea
inclusiv şi a blindatelor. Regiunile mlăştinoase favorizează lupta formaţiunilor de rezistenţă,
îndeosebi a celor din zona, care cunosc amănunţit caracteristicile regiunii mlăştinoase. Lipsa
vegetaţiei înalte, în unele regiuni mlăştinoase, le fac însă improprii unor astfel de acţiuni,
agresorul deţinând supremaţia aeriana poate să controleze o astfel de zonă din aer.

2.2. Reţeaua hidrografică şi clima

Cursurile de apă, lacurile naturale şi artificiale, sistemele hidrotehnice, influenţează
considerabil acţiunile militare. Marile cursuri de apă (fluviile) pot constitui chiar aliniamente de
importanţă strategică. Deşi armatele au fost dotate cu variate şi eficace mijloace de trecere,
cursurile de apă, asociate cu caracteristicile malurilor şi zonelor adiacente (lunci, mlaştini) rămân
şi în continuare obstacole importante ce permit organizarea de aliniamente de apărare puternice,
iar atacatorului i se pun probleme complexe de rezolvat. Valoarea ca obstacol a unui curs de apă,
chiar neînsemnat, poate creşte foarte mult prin amenajări hidroenergetice (salba de hidrocentrale
şi lacuri de acumulare), fapt ce determină modificări serioase în procedeele şi metodele de
forţare.
De asemenea, o reţea densă hidrografică, orientată perpendicular pe direcţia de ofensivă,
creează greutăţi atacatorului, necesitând mijloace numeroase de trecere şi o manevră complicată
a acestora, ceea ce constituie un avantaj pentru apărător. Pe de altă parte, într-o astfel de situaţie,
atacatorul va folosi pe larg manevra pe verticală, punând probleme apărătorului.
Datorită schimbărilor numeroase şi în timp scurt, ce le suferă reţeaua hidrografică, spaţiul
geografic ce poate deveni teatru de acţiuni militare trebuie studiat atent sub acest aspect, iar
studiile întocmite să fie actualizate continuu.

174
 Clima influenţează acţiunile militare prin variaţiile de termperatură, regimul
precipitaţiilor atmosferice şi al curenţilor de aer. Variaţiile de temperatură influenţează asupra
echipării şi hrănirii trupelor, exploatării tehnicii de luptă, funcţionării armamentului.
În zonele temperate de pe glob, cele patru anotimpuri pun fiecare probleme deosebite
desfăşurării acţiunilor de luptă. Umiditatea şi îndeosebi regimul precipitaţiilor influenţează
asupra accesibilităţii terenului, asupra vizibilităţii, folosirii diferitelor categorii de tehnică.
Variaţiile presiunii atmosferice, a timpului de lumină şi întuneric, în diferite perioade
ale anului sau în diferite regiuni ale globului, regimul vânturilor, influenţează acţiunile aviaţiei,
tragerile de artilerie şi cu rachete.

2.3. Resursele naturale şi umane; sistemul de comunicaţii

Resursele naturale de orice fel sunt luate în considerare când se studiază spaţiul
geografic ca posibil teatru de acţiuni militare. Nu rareori, existenţa pe un anumit teritoriu a unor
importante bogăţii naturale, constituie obiectul unor conflicte între state, determinate de
tendinţele de acaparare, pe de o parte, şi de reacţia legitimă de autoapărare a statelor care deţin
aceste bogăţii, pe de altă parte.
Existenţa bogăţiilor naturale variate, asociată cu o puternică industrie prelucrătoare,
favorizează o susţinută activitate economică, fapt ce asigură importante resurse materiale
armatelor ce desfăşoară acţiuni în aceste zone. De aceea ele, pot deveni oricând teatre de acţiuni
militare.
Resursele umane sub raport numeric şi calitativ prezintă, de asemenea, o mare importanţă
în ducerea acţiunilor militare de către diferite state. O populaţie numeroasă poate furniza
contingente importante de combatanţi, favorizând constituirea unor armate cu efective mari. De
regulă, ţările cu populaţie numeroasă au putut şi pot mobiliza armate de ordinul sutelor de mii şi
milioanelor de oameni.
Calitatea factorului uman, sub aspect militar, constă în gradul de cultură ca şi în nivelul de
pregătire a populaţiei unei ţări. Exemplele din istorie sunt destul de elocvente, când armate mici,
dar bine instruite şi animate de un fierbinte patriotism, au înfrânt armate de cateva ori mai
numeroase dar calitativ slabe.
Pentru ţările mici si mijlocii, întreţinerea unor armate numeroase ar fi o grea povară şi ar
duce la stagnarea dezvoltării economice. De aceea, ele se orientează spre aspectele calitative ale
factorului militar, în care profesionalizarea ocupă un loc central, în sistemul de pregătire a
populaţiei pentru apărare.
Sistemul de comunicaţii şi îndeosebi orientarea lui faţă de direcţiile operative şi strategice
probabile, influenţează considerabil acţiunile militare. Cu toate că armatele au fost dotate cu o
tehnică de luptă capabilă de a acţiona şi în afara comunicaţiilor, majoritatea acestor mijloace
rămân totuşi legate de comunicaţii, iar pe timpul unor precipitaţii abundente (ploaie, zăpadă) sau
în perioade de dezgheţ, cvasitotalitatea tehnicii care rulează pe sol este legată de comunicaţii.
O reţea densă de comunicaţii, de toate felurile şi de calitate, favorizează desfăşurarea în
ritm rapid a acţiunilor de luptă, cu folosirea în masă a tehnicii blindate, iar asigurarea tehnico-
materială se poate realiza în bune condiţii.
Distrugerile masive ce se pot executa în sitemul de comunicaţii, folosirea unui sistem
eficace de baraje de toate felurile, inundaţii, lucrări ale terenului, executate îndeosebi pe timp
nefavorabil, pot zădărnici total sau temporar ofensiva pe anumite direcţii. Ca urmare, asigurarea
viabilităţii căilor de comunicaţii constituie una din cerinţele de bază, atât pentru ofensivă, cât şi
pentru apărare.
În condiţiile războiului de apărare, dezorganizarea sistemului logistic al agresorului face
parte din metodele ce se aplică de către apărător, îndeosebi de către forţele speciale, pentru
crearea condiţiilor de nimicire a inamicului pătruns pe teritoriul naţional. Acest lucru se poate
realiza în primul rand prin aşa-zisul “război al comunicaţiilor” care şi-a dovedit eficacitatea, atât
în cel de-al doilea război mondial, cât şi în conflictele armate ce au urmat.

175
 3. Noţiuni despre teatrele de acţiuni militare
Teatrul de acţiuni militare este spaţiul geografic pe care părţile beligerante concentrează
mari grupări de forţe în vederea desfăşurării unor acţiuni militare de amploare strategică.
În strategia militară se foloseşte şi noţiunea de teatru de război, care cuprinde întregul
teritoriu al ţărilor beligerante (spaţiul terestru, aerian şi maritim).
De regulă, teatrul de acţiuni militare este o parte din teatrul de război, pe care se desfăşoară
acţiunile militare propriu-zise. În cazul când teritoriul ţărilor beligerante are o suprafaţă mai
mică, teatrul de război se poate confunda cu teatrul de acţiuni militare.
Teatrele de acţiuni militare cunoscute până în prezent şi care au fost active în diferite
razboaie sunt teatre de acţiuni militare “reale”. Spaţiul geografic pe care se presupune că se vor
desfăşura în viitor acţiunile militare, este un “teatru de acţiuni militare probabil”.
Pe un teatru de acţiuni militare, operaţiile ofensive sau de apărare au un caracter unitar,
desfăşurându-se după un plan strategic unic, urmarindu-se îndeplinirea anumitor scopuri
politico-strategice ale campaniei sau războiului.
În compunerea teatrelor de acţiuni militare intră:
- mari întinderi teritoriale cu forme variate de teren;
- suprafeţe maritime (oceanice), reţele hidrografice;
- un sistem complex de comunicaţii;
- localităţi de diferite mărimi, raioane de aglomerări urbane importante;
- mari obiective industriale sau centre de exploatare a unor resurse materiale de
importanţă strategică;
- obiective cu caracter militar: baze aeriene şi navale; complexe de instalaţii racheto-
nucleare; mari uzine de armament şi tehnică de luptă;
- raioane de dislocare a unor mari unităţi operative şi strategice etc.
Din cele arătate mai sus, rezultă că teatrul de acţiuni militare cuprinde spaţiul pe care se
desfăşoară acţiunile militare. Întinderea acestor spaţii geografice ce au devenit teatre de acţiuni
militare a fost foarte diferită în decursul istoriei, aceasta depinzând în primul rând de numărul
luptătorilor angajaţi în acţiuni militare şi de caracteristicile armamentului şi tehnicii de luptă.
În antichitate şi evul mediu acţiunile militare se desfăşurau pe spaţii restrânse. De regulă,
pentru angajarea totalităţii forţelor în luptă (bătălie), adversarii alegeau un teren relativ plan
(câmpii) sau colinar, iar comandantul de oşti avea posibilitatea să observe mişcările tuturor
elementelor sale de dispozitiv, precum şi pe ale adversarului. Astfel, se petreceau acţiunile când
adversarii erau sensibil egali. Dar în situaţia când unele state mai mici erau nevoite să ducă un
război de apărare împotriva unor agresori puternici, atragerea acestora într-un teren greu
accesibil sau în locuri înguste, unde marile armate nu puteau să se desfăşoare, devenise un
procedeu nelipsit din arta militară a acestor state şi a comandanţilor lor. De regulă, şi într-un caz
şi în altul, bătălia se desfăşura pe un spaţiu relativ mic, iar prin rezultatele ei se îndeplineau
scopurile politice şi militare ale campaniei sau chiar ale războiului.
Pe masură ce mijloacele de luptă s-au înmulţit şi s-au perfecţionat, iar amploarea
conflictelor armate a crescut, în aceeaşi masură au crescut treptat şi dimensiunile spaţiului în care
se desfăşurau acţiunile militare.
Odată cu primele încercări de teoretizare a principiilor ştiinţei şi artei militare s-a folosit şi
noţiunea de “teatru de război”. Treptat a început să se utilizeze noţiunea de “teatru de operaţii”,
întelegându-se prin aceasta o parte din teatrul de război pe care se desfăşurau acţiunile militare
propriu-zise.
Urmărind evoluţia noţiunii şi concepţiei despre teatrele de acţiuni militare, constatăm că
acestea sunt strans legate de însăşi dezvoltarea artei militare. Fiecarei trepte de dezvoltare a artei
militare îi corespunde o anumită concepţie despre teatrele de acţiuni militare.
Studiind diferitele războaie din trecut se constată că printre principalii factori care au
determinat creşterea dimensiunilor teatrelor de acţiuni militare sunt: dezvoltarea şi perfecţionarea
continuă a armamentului şi tehnicii de luptă; apariţia unor noi genuri de arme; creşterea continuă
a amploarei acţiunilor militare.

176
 Astfel, în primul război mondial, la care au participat 36 de state, acţiunile militare s-au
desfăşurat pe teritoriul a 14 ţări, precum şi pe câteva mări şi oceane.
În cel de-al doilea război mondial, numărul statelor părţicipante a fost de 61, iar acţiunile
militare au cuprins teritoriile a 40 de ţări. Dimensiunile teatrelor de acţiuni militare au fost mai
mari decât în primul război mondial.
Importanţa teatrelor de acţiuni militare este diferită, funcţie de scopurile urmărite de
beligeranţi, de cantitatea de forţe şi mijloace care s-au desfăşurat sau se consideră că ar putea să
se desfăşoare în viitor pe teatrele de acţiuni militare probabile. În cel de-al doilea război mondial,
operaţiile desfăşurate pe teatrul de acţiuni militare din estul Europei au fost de o amploare fără
precedent, înfluenţând în mare masură deznodământul războiului.
Dacă în trecut coordonarea acţiunilor pe diferite teatre de acţiuni militare se realiza mai
greu, în prezent, acest lucru se realizează mult mai uşor ca urmare a dezvoltării sistemelor de
comunicaţii.
Stabilirea teatrelor de acţiuni militare probabile se face de către conducerea politico-
militară a statelor sau coaliţiilor de state, după consideraţiuni de ordin politic, geografic şi
militar.
O analiză atentă a contextului politico-militar la un moment dat, a poziţiei sau orientărilor
politicii externe a unui stat, grupuri de state sau alianţe, duce la concluzii privind potenţialii
adversari.
Analiza spaţiului geografic contribuie la determinarea obiectivelor, aliniamentelor şi
direcţiilor de importanţă strategică, la determinarea spaţială a teatrelor de acţiuni militare
probabile, precum şi a teatrelor de război. Analiza potenţialului militar al unei ţări sau grupuri de
ţări conduce la concluzii privind capacitatea acestora de a desfăşura operaţii strategice ofensive
sau defensive, posibilitatea nimicirii forţelor adversarului în momentul şi locul cel mai favorabil
etc. Pe baza analizei factorilor de mai sus se trag concluzii privind: dimensiunile probabile ale
teatrului de acţiuni militare; obiectivele, direcţiile şi aliniamentele de importanţă strategică,
operativă şi tactică ce se conturează; repartiţia forţelor şi mijloacelor ce urmează să acţioneze;
constituirea dispozitivului şi manevra strategică ce urmează a se adopta etc. Mediul de securitate
global, continental sau zonal constituie factorul primordial ce determină stabilirea teatrelor de
acţiuni militare probabile. În cazul unui conflict de intensitate mică sau medie, teatrul de acţiuni
militare este, de regulă, mai restrâns, funcţie de mărimea ţărilor aflate în război, de cantitatea de
forţe şi mijloace angajate şi de amploarea acţiunilor militare.

Clasificarea teatrelor de acţiuni militare

Teatrele de acţiuni militare se pot clasifica:
a) după importanţă;
b) după specificul condiţiilor naturale;
c) după modul de aşezare pe continente.
După importanţă, teatrele de acţiuni militare se pot clasifica în teatre principale şi teatre
secundare. Caracterul de principal sau secundar nu are în vedere în primul rând dimensiunile
teritoriale ci, problemele de ordin politic, economic şi militar ce sunt puse în joc şi funcţie de
acestea cantitatea de forţe şi mijloace destinate, precum şi amploarea acţiunilor militare
desfăşurate. Acest caracter poate suferi modificări pe timpul desfăşurării războiului, un teatru
principal putând deveni secundar şi invers.
După specificul condiţiilor naturale teatrele de acţiuni militare pot fi: terestre, maritime şi
terestre-maritime (mixte).
Teatrele de acţiuni militare terestre cuprind mari întinderi de uscat în interiorul
continentelor, în cadrul lor acţionând forţele terestre şi forţele aeriene militare.
Teatrele de acţiuni militare maritime cuprind părţi din întinsul oceanelor (mărilor),
insule, peninsule şi regiuni de litoral. În cadrul lor, rolul principal revine forţelor navale, forţelor
aeriene şi parţial forţelor terestre.

177
 Teatrele de acţiuni militare terestre-maritime au o componentă mixtă, în care
suprafeţele terestre, ca mărime, sunt apropiate de cele maritime. Cazurile sunt frecvente la
spaţiile terestre cu mări interioare.
După modul cum sunt aşezate pe continente, teatrele de acţiuni militare se clasifică în
continentale (se înscriu în limitele unui singur continent) şi intercontinentale (cuprind părţi din
două sau mai multe continente).

4. Obiective, direcţii, aliniamente de importanţă strategică, operativă şi tactică

4.1. Obiective
Orice teatru de acţiuni militare cuprinde un număr variabil de obiective de importanţă
strategică, operativă şi tactică.
Obiectivul strategic este o regiune (zonă) de mare importanţă economică, politică şi
militară, împreună cu gruparea de forţe care o apără.
Asemenea obiective pot fi marile regiuni industriale de importanţă vitală pentru state,
regiuni cu importante resurse de materii prime strategice, strâmtorile (canalele) dintre mări şi
oceane, raioanele (aliniamentele) fortificate, bazele maritime, aeriene şi de rachete, importante
centre de comunicaţii, marile oraşe etc.
Acestea sunt obiective teritoriale, situate în diferite locuri pe teatrele de acţiuni militare.
Ele sunt ocupate şi apărate de importante grupări de forţe. Cucerirea obiectivului strategic,
nimicirea sau capturarea grupării care îl apără, influenţează scopul strategic al luptei armate şi al
războiului.
Gruparea de forţe destinată să cucerească sau să apere un obiectiv strategic este de valoare
operativă sau strategică. Uneori poate fi şi de valoare tactică , fără a modifica importanţa
strategică a obiectivului.
Obiectivul operativ este, de regulă, o parte a obiectivului strategic şi e constituit dintr-o
regiune (zonă, raion) cu o dezvoltare mai mică în care sunt dispuse noduri importante de
comunicaţii sau întreprinderi şi raioane de exploatare a unor resurse materiale importante,
precum şi unele obiective militare.
Pentru cucerirea sau apărarea unui obiectiv se destină forţe de valoare operativă şi uneori
de valoare tactică.
Obiectivul tactic, este, de regulă, o parte a obiectivului operativ şi constă dintr-un
aliniament sau raion, pentru cucerirea căruia se destină o mare unitate tactică sau unitate.
Exemple de obiective tactice: ajungerea trupelor pe un curs de apă; cucerirea şi menţinerea unui
cap de pod; cucerirea şi menţinerea unei trecători; cucerirea unei localităţi, a unei linii
caracteristice din teren etc.
4.2. Direcţii
Ca şi obeictivele, direcţiile din cadrul teatrelor de acţiuni militare se împart în: strategice,
operative şi tactice.
În terminologia militară se foloseşte frecvent denumirea de “direcţii de operaţii”,
întelegându-se prin acestea: fie direcţia de operaţii de valoare strategică (pe care actionează un
eşalon de valoare strategică), fie direcţia de operaţii de valoare operativă (pe care acţionează un
eşalon de valoare operativă).
Direcţia strategică este o fâşie largă şi adancă din teatrul de acţiuni militare care permite
ducerea operaţiilor strategice de către o grupare de forţe de valoare strategică.
Direcţiile strategice se înscriu în marile compartimente geografice: axate, în deosebi, pe un
şistem bogat de comunicaţii, care conduc spre obiectivele strategice aflate în adâncimea teatrelor
de acţiuni militare, obiective a căror cucerire sau apărare poate influenţa desfăşurarea războiului
în ansamblu.
La rândul lor, direcţiile strategice se împart în: terestre, maritime şi terestre-maritime
(mixte).

178
 Direcţia strategică terestră este o fâsie largă şi adâncă de teren din cadrul teatrului de
acţiuni militare terestru. Cucerirea obiectivelor strategice situate în limitele ei se realizează de
către forţele terestre, în cooperare cu forţele aeriene militare. Pe un teatru de acţiuni militare se
pot înscrie una sau mai multe direcţii strategice. În al doilea război mondial, pe teatrul de acţiuni
militare din estul Europei, până la aliniamentul frontierei de est al Prusiei Orientale, Vistula,
Carpaţii Orientali, Marea Neagră erau patru direcţii strategice: Karelo-finlandeză, Baltică,
Bielorusă şi Ucrainiană. Pe aceste direcţii au acţionat fronturi sau grupuri de fronturi. Prăbuşirea
flancului sudic al dispozitivului strategic german în august 1944 a avut ca urmare deschiderea
unei noi direcţii strategice, sud-europeana, pe axul Budapesta, Viena, sudul Germaniei, în lungul
fluviului Dunărea; pe această direcţie strategică a acţionat armata română după întoarcerea
armelor împotriva Germaniei.
Direcţia strategică maritimă se înscrie în cadrul teatrelor de acţiuni militare maritime
(oceanice). În cadrul acestor direcţii, pe litoral sau pe insulele din spaţiul oceanic se găsesc
obiective de importanţă strategică. În al doilea război mondial astfel de direcţii au fost: în partea
nordică a Oceanului Atlantic, cu o ramificaţie spre Marea Barenţ şi cu o altă ramificaţie spre
Marea Mediterană; în Oceanul Pacific, s-a acţionat pe două direcţii strategice: prima, înscrisă în
bazinul Pacificului de nord şi nord-vest (insulele Nipone, Aleutinele şi Hawai), a doua,
Filipinele, bazinul Pacificului Central (Micronezia şi Malaezia).
Pe direcţiile strategice maritime (oceanice) forţele care se confruntă sunt constituite în
primul rând din flotele maritime, inclusiv, aviaţia îmbarcată şi infanteria marină.
Direcţia strategică terestră-maritimă este specifică teatrelor de acţiuni militare mixte
(terestro-maritime). Specific acestor direcţii este faptul că, fâsia în care se înscriu, cuprinde atât
uscatul căt şi spaţiul maritim. Forţele de uscat acţionează sprijinite de flota maritimă. În al doilea
război mondial, direcţii strategice terestre-maritime au fost cele din nordul Africii, peninsula
Italică, precum şi din Pacificul de Vest.
Direcţia operativă este o parte din direcţia strategică şi constă dintr-o fâşie de teren
(spaţiu maritim) care conduce spre obiective de importanţă operativă şi care permite desfăşurarea
acţiunilor de luptă de către una sau mai multe mari unităţi operative, uneori şi strategice. Astfel,
în al doilea război mondial, direcţia Tg.Mureş, Zalău, Carei, Nyiregyhaza a constituit o direcţie
operativă, pe care au acţionat Armata 4 română, armatele 40 şi 27 sovietice, în cadrul operaţiei
“Debretin”. Ca direcţii operative maritime, pot fi menţionate în al doilea război mondial, cele din
Marea Mediterană, Marea Nordului, Marea Baltică etc.
Direcţia tactică este o parte din direcţia operativă şi constă dintr-o fâşie de teren care
permite ducerea acţiunilor de luptă de către marile unităţi şi unităţile tactice şi care conduce spre
obiective de importanţă tactică. Astfel, fâşiile de ofensivă ale marilor unităţi şi unităţilor tactice
şi direcţiile pe care acţionează în aceste fâşii sunt de valoare tactică, vizând cucerirea de
obiective tot de valoare tactică. (Ex. în misiune imediată Bg. din F.A.I. îi urmăreşte nimicirea
inamicului pe adâncimea B. din F.A.I. ale acestuia, iar B. pe adancimea Cp.I.(Tc.) din F.A.I. ale
B. inamic).
Rezultă că, teatrul de acţiuni militare cuprinde una sau mai multe direcţii strategice care
includ direcţii operative, acestea la rândul lor cuprind un numar diferit de direcţii tactice. Aceste
direcţii pot avea orientarea paralela, divergenţa sau convergenţa, orientare care se poate modifica
pe parcursul unei campanii sau operaţii.

4.3. Aliniamente
Aliniamentul strategic este aliniamentul definit de elementele geografice importante
(lanţuri de munţi, fluvii, ţărmuri maritime), precum şi de frontierele de stat. Aliniamentele
strategice, de regulă, marcheaza începutul sau terminarea operaţiilor strategice de apărare sau
ofensive. Cucerirea sau menţinerea unui astfel de aliniament poate influenţa realizarea scopurilor
strategice ale luptei armate şi războiului în ansamblu.

179
 Aliniamentul operativ este aliniamentul definit tot de elemente geografice caracteristice,
care marchează începutul, etapele sau sfârşitul acţiunilor ofensive sau de apărare duse de marile
unităţi operative (grupările de forţe de valoare operativă).
Aliniamentul tactic corespunde în general cu linii caracteristice din teren, pe care le ocupă
succesiv marile unităţi şi unităţile tactice pe timpul ducerii luptei ofensive sau de apărare (cursuri
de apă, creste etc.).
În condiţiile războiului de apărare a ţării, a unor conflicte armate de intensitate redusă, cu
spaţii mai puţin întinse şi cu participarea unor grupări de forţe mai reduse, definirea obiectivelor,
direcţiilor şi aliniamentelor strategice, operative şi tactice se face de către statul atacat în funcţie
de îndeplinirea scopurilor politico-militare ale războiului de apărare şi nu de grupările de forţe
angajate. Astfel, în cazurile arătate mai sus, obiectivele, direcţiile şi aliniamentele care pentru
agresor au o valoare tactică sau operativă, pentru apărător, în condiţiile când teritoriul său este
mai puţin întins, capătă valoare strategică. În acelaşi mod se pune problema şi când direcţiile
cuprind în fâşia lor obiective vitale de menţinerea cărora depinde succesul războiului în
ansamblu.
Cu toate că mediul geografic constituie o condiţie de bază pentru desfăşurarea acţiunilor
militare, încadrat într-un teatru de acţiuni militare, el nu constituie totuşi un factor hotărâtor în
obţinerea victoriei în război. Factorii hotărâtori sunt cei care compun potenţialul militar al unei
ţări sau grupuri de ţări şi numai studierea atentă a acestora poate duce la concluzii reale. Dar, un
studiu atent şi determinarea din timp a unor spaţii geografice ce pot deveni teatre de acţiuni
militare, sunt atribute esenţiale ale strategiei militare, iar studiul obiectivelor, direcţiilor şi
aliniamentelor de valoare strategică, operativă sau tactică, constituie una din cerinţele de bază în
procesul de pregătire a operaţiilor pe teatrul de acţiuni militare.

5. Caracteristica teatrului de acţiuni militare de sud-vest

5.1. Descrierea geografico- militară a teatrului de acţiuni

militare de sud-vest
Teatrul de acţiuni militare de sud-vest este cuprins între meridianele de 8 0 şi 360
longitudine estică şi paralela de 30 0 şi 500 latitudine nordică. El cuprinde întreaga Europă sud-
estică, o parte din Asia de sud-vest şi cea mai mare parte a litoralului din nordul Africii, fiind
prin urmare un teatru de acţiuni militare întercontinental. Limitele acestui teatru de acţiuni
militare sunt:
- la nord: o linie care începe de la vârful Mont Blanc, trece pe culmile Alpilor Italieni
şi Austrieci, apoi pe la Insbruck, Linz, Lvov, Kiev,Harkov;
- la sud: o linie pe la aproximativ 100 km sud de ţărmul nord-african, între Akaba şi
Bizerta (fâşia de litoral din nordul Africii);
- la vest: linie care trece pe la vest de vârful Mont Blanc, vest de insulele Corsica şi
Sardinia, apoi pe frontiera dintre Algeria şi Tunisia;
- la est: linia est Harkov, Kerci, Damasc, Akaba.
Dimensiunile teatrului: de la est la vest, aproximativ 2500 km, iar de la nord la sud, 2300
km., rezultând o suprafaţă totală de aproximativ 5,7 milioane km. 2, din care aproximativ 50%
reprezintă spaţiu maritim. Ca urmare, este un teatru de acţiuni militare terestru-maritim (mixt).
Prin dimensiunile sale, teatrul de acţiuni militare de sud-vest permite desfăşurarea unor
acţiuni militare de importanţă strategică, cu participarea tuturor categoriilor de forţe armate.

Compunerea
Din punct de vedere fizico-geografic, teatrul de acţiuni militare de sud-vest se compune din
următoarele regiuni: Peninsula Apeninică (Italică); nordul Italiei cu Câmpia Padului şi Munţii
Alpi; Podişul Tirol (Austria), regiunea munţilor Carpaţi; Câmpia Dunării de jos; Podişul Volîno-
Podolic; o parte din marea câmpie est-europeană; Peninsula Balcanică, Peninsula Anatoliei (Asia
Mică) partea răsăriteană şi centrală a litoralului nord-african; insulele din Mediterana centrală şi

180
răsăriteană. Cuprinzând trei mari peninsule – Apeninică, Balcanică şi Anatolică – este un teatru
peninsular. Partea terestră a teatrului de acţiuni militare de sud-vest având regiuni muntoase, în
proporţie de aproximativ 60%, îi conferă caracterul de teatru de acţiuni militare muntos.

Importanţa teatrului de acţiuni militare de sud-vest

Cuprinde importante zone geografice de pe harta lumii, unde de-a lungul secolelor, situaţia
politică a fost într-o continuă frământare. Mai mult ca oricare parte a lumii, aici s-au desfăşurat
un numar impresionant de războaie, numeroase şi complexe acţiuni militare cu toate categoriile
de forţe armate. Cele două conflagraţii mondiale au produs profunde schimbări în acest spaţiu
geografic. Astfel, primul război mondial s-a terminat cu prăbuşirea celor trei mari imperii
absolutiste: Imperiul ţarist, austro-ungar şi otoman, ceea ce a dus la reconstituirea unui important
număr de state naţionale din Europa centrală şi sud-estică.
În orice parte de pe glob, conflictul de interese dintre marile puteri, împărţirea sferelor de
influenţă politică şi dictat al acestora asupra ţărilor mici şi mijlocii, nu s-a manifestat cu atâta
insistenţă ca în această parte a lumii. Secole de-a rândul, popoarele din această zonă au fost
împărţite şi reîmpărţite de marile imperii, trebuind să suporte înapoierea economică şi culturală,
deznaţionalizarea, iar în prezent sunt bîntuite de fantoma problemelor etnice şi confesionale.
Cauzele care au făcut ca această zonă geografică să stârnească interesul marilor puteri şi să
devină de o importanţă strategică deosebită, rezidă în:
- întretăierea marilor drumuri comerciale, care leagă Europa nordică de cea sudică şi
sud-estică, precum şi cu nordul Africii şi Orientului Mijlociu; menţinerea unor regiuni-cheie de
pe acest spaţiu permite controlul acestor căi de comunicaţie, precum şi a zonelor geografice spre
care conduc;
- existenţa unui număr de peste 20 de state ale căror popoare aparţin unor grupe diverse
(germanice, romanice, slave etc.), ceea ce a făcut ca foarte multe puteri din zonă să-şi justifice
intervenţia sub pretextul “protejării” conaţionalilor;
- cuprinde regiuni cu importante bogăţii naturale, care alături de un climat prielnic, a
unei populaţii de aproximativ 500 milioane locuitori, la care se adaugă importante regiuni
industriale şi agricole, asigură desfăşurarea unei intense activităţi economice şi de schimb de
valori materiale cu alte regiuni de pe glob.
Dupa cel de-al doilea război mondial, zona a cunoscut numeroase conflicte, care au
degenerat chiar în ciocniri armate, ca războiul arabo-israelian, conflictul greco-turc în problema
Ciprului, conflictele din spaţiul ex-sovietic (C.S.I.) şi fosta Iugoslavie.
Toate acestea dovedesc că nu au fost înlăturate cauzele ce ar putea da naştere la noi
conflicte în zonele ce se încadrează în acest teatru de acţiuni militare. Un motiv în plus pentru a
se acorda toată atenţia studierii lui este de a nu fi surprinşi de unele acţiuni ce ar putea fi
declansate din acest spaţiu asupra statului.

5.2. Caracteristicile condiţiilor naturale de pe teatrul de acţiuni

militare de sud-vest

Regiuni muntoase
Cea mai mare parte a regiunilor muntoase de pe teatrul de acţiuni militare de sud-vest
aparţin sistemului Alipino-Carpato-Himalaian. Principalele lanţuri de munţi sunt Apeninii, Alpii,
Carpaţii, Alpii Dinarici, Munţii Pindului, Balcanii, Munţii Pontici, Taurus şi Antitaurus.
Caracteristica regiunii muntoase este compunerea ei din lanţuri curbate, sub forma unor arcuri de
cerc, atingând lungimi de 1000-1500 km şi înălţimi de 2000-4000 m, precum şi orientarea
transversală sau longitudinală cu axul est-vest al teatrului de acţiuni militare.
Munţii Apenini străbat longitudinal Peninsula Italică, prelungindu-se prin Calabria, Sicilia
şi pragul submarin din Canalul Siciliei, în nord-vestul Africii, unde fac legatura cu Munţii Atlas.
Apeninii se prezintă sub forma unor creste succesive orientate nord-vest, sud-est, pe centrul
peninsulei, puternic ferăstruite spre ţărmurile tirenian şi adriatic al peninsulei, avand cele mai

181
mari înălţimi în partea lor centrala, unde se apropie de 3000 m. Se împart în trei grupe: Apeninii
Ligurici, Apeninii Centrali, Apeninii Meridionali.
Apeninii Ligurici sunt despărţiţi de Alpi prin trecătoarea Altare. Au înălţimi mijlocii,
altitudinea maximă fiind 2163 m. Sunt străbătuţi de numeroase comunicaţii care înlesnesc
deplasarea tuturor categoriilor de tehnică de luptă.
Apeninii Centrali formează grupa cea mai înaltă şi mai întinsă a Apeninilor. Sunt brăzdaţi
de numeroase vai longitudinale şi transversale. Versanţii dinspre Marea Adriatica sunt foarte
abrupţi, iar cei dinspre Marea Tiraniană au pante domoale şi depresiuni intramontane. Ating
înălţimi de 2500 m, cu mai puţine comunicaţii şi sunt mai greu de străbătut.
Apeninii Meridionali străbat sudul Italiei, inclusiv Calabria, atingând altitudini de peste
1900 m. Versanţii dinspre Marea Tiraniană sunt mai abrupţi, cei estici au pante domoale. Sunt
străbătuţi de văi şi numeroase căi de comunicaţie. Relieful muntos este predominant şi în insulele
Sicilia şi Sardinia, cu înălţimi de 3340 m (Etna) – Sicilia şi 1834 m (Gennargentu) – Sardinia.
Alpii formează un întins lanţ muntos sub forma unui arc de cerc cu concavitate spre sud,
având un capăt sprijinit pe ţărmul golfului Genova, iar altul legându-se cu Alpii Dinarici, la est
de golful Tricat. Ei poartă diferite denumiri, în funcţie de teritoriul pe care se gasesc: Alpii
francezi, italieni, elveţieni, austrieci. Au o lungime de peste 12.000 km şi o lărgime de 100-150
km. Prezintă cei mai înalţi masivi muntoşi din Europa, depăşind 4000 m. (Mont Blanc 4810 m.,
Monto Rosa 4638 m. etc.).
Alpii formează un obstacol greu de trecut, iar văile şi depresiunile intramontane pot fi cu
usurinţă închise. Cele mai înalte culmi şi vârfuri sunt acoperite cu zăpezi veşnice şi numeroşi
gheţari, care ocupă o suprafaţă de aprozimativ 4000 km 2. Escaladarea acestor înălţimi nu se
poate realiza decât de trupe specializate. Trecătorile, deşi destul de numeroase, devin frecvent
impracticabile în deosebi iarna şi pot fi cu uşurinţă închise cu forţe puţine.
Carpaţii prelungesc spre est lanţul Alpilor, având şi ei forma unui arc de cerc cu
concavitatea spre sud-vest, cu lungimea de aproximativ 1600 km şi ambele capete sprijinite pe
Dunăre; capătul de nord-vest în raionul Bratislava-Viena, iar cel de sud-est între Bazias şi
Drobeta-Turnu-Severin.
Ei se împart în următoarele grupe principale: Grupa Tatrei, între Dunăre (Bratislava) şi
pasul Dukla; Grupa Beskizilor Orientali, între Dukla şi frontiera de stat a României (cunoscuţi şi
sub denumirea de Carpaţii Păduroşi); Carpaţii Orientali, între frontiera de nord a ţării (pe zona
muntoasă) şi până la Valea Prahovei, Sercaia; Carpaţii Meridionali, între Valea Prahovei, Sercaia
şi până la culoarul Timiş-Cerna, Orşova; Carpaţii Occidentali, între Dunăre (Bazias, Orşova) şi
Barcău, Simleul Silvaniei, Zalău.
Arcul carpatic reprezintă un important aliniament strategic fiind greu accesibil, în deosebi
Grupa Tatrei şi a Carpaţilor Meridionali. Sectoarele mai uşor accesibile sunt: Beskizii Orientali.
Curbura Carpaţilor, precum şi cele două regiuni depresionare – Poarta Someşului şi Poarta
Mureşului.
Alpii Dinarici constituie o prelungire a Alpilor în vestul Peninsulei Balcanice. Au o
lungime de 700-800 km şi o lărgime de 100-200 km., iar înălţimile sunt comparabile cu ale
Carpaţilor (Vf. Durmitor 2522 m.). Culmile sunt orientate paralel cu Coasta Dalmatiei, cu văi
înguste, adânci şi sinuoase. Sistemul de comunicaţii este insuficient dezvoltat, cu numeroase
lucrări de artă de capacitate mică, curbe cu raza mică şi locuri înguste; înălţimile descresc de la
ţărmul Dalmatiei spre est, până la regiunile de deal din apropierea râurilor Sava şi Morava.
Înălţimile fiind mai mari pe Coasta Dalmatiei şi pantele mai abrupte, o debarcare pe
litoralul estic al Adriaticii este mult îngreuiată, precum şi dezvoltarea ofensivei spre interior.
Datorită acestor caracteristici, precum şi orientării lor, Alpii Dinarici îngreuiază acţiunile
militare, le canalizează pe direcţii independente, limitând posibilităţile de manevră şi folosirea
blindatelor.
Munţii Pindului sunt o prelungire spre sud a Alpilor Dinarici de care se leagă prin Alpii
Albaniei şi Munţii Macedoniei. Sunt formaţi din masivi greu accesibili, cu înălţimi care depăşesc
uneori 2500 m, cu pante abrupte şi cu comunicaţii puţine. În cea mai mare parte sunt lipsiţi de

182
vegetaţie şi cursuri de apă, ceea ce aduce mari neajunsuri din punct de vedere militar. În partea
de sud-est munţii sunt stâncoşi şi au o orientare generală spre vest-est, până la Marea Egee,
formând un litoral cu ţărmuri înalte şi abrupte.
Munţii Balcani se prezintă sub forma unor culmi paralele, orientate vest-est, între Valea
Timocului şi Marea Neagră. Valoarea ca obstacol este mai accentuată în partea vestică şi centrală
unde altitudinile depăşesc 2300 m (Vf. Botev 2376 m.). Lungimea Lanţului muntos este de
aproximativ 480 km, iar lărgimea de aproximativ 75 km. Prezintă numeroase trecători cu pasuri
înalte de culme, de asemenea, o seamă de depresiuni intramontane.
Munţii Balcani constituie un important aliniament strategic favorizând apărarea orientată
spre sud. Sectorul cel mai accesibil este cel al Balcanilor de est, unde o acţiune combativă
terestră-maritimă favorizează ofensiva spre nord sau invers. Principalele trecători din Munţii
Balcani (lungimea în km şi capacitatea lor tactică) sunt: Petrohansk – 38 km-1Bg; Isker – 85 km
– 1 Bg.; Botevgrad - 36 km – 1 Bg.; Etropol – 28 km – 1 Bg.; Riburita – 53 km – 1 Bg.; Troian –
48 km – 1 Bg.; Rusaska – 32 km – 1Bg.; şipka – 35 km – 1 Bg.; Republica – 52 km – 1-2 Bg.;
Tvirdita – 48 km – 1Bg.; Sliven-Vratnik, Sliven-Kotel – 31 km şi 30 km – 1Bg; Ris – 60 km – 1-
2 Bg., Kamciska – 48 km – 1-2 D.; Liulinaka – 47 km – 1 Bg., Primorak – 51 km – 1 Bg.
Munţii Rodopi au trăsături asemenătoare Balcanilor şi se prezintă sub forma unui masiv
compact cu orientarea generală nord-vest, sud-est, culmi radiale abrupte, văi adânci şi înguste,
precum şi numeroase depresiuni intramontane, cea mai importantă fiind cea a râului Mesta.
Prezintă un obstacol natural important, în deosebi între râurile Struna şi Mariţa unde înălţimile
lor se apropie de 3000 m. Principalele trecători din munţii Rodopi (lungimea în km, şi
capacitatea lor tactică) sunt: Blagoevgrad – 50 km – 1 Bg.; Răzlog – 70 km – 1 Bg.; Cospatski –
50 km – 1 Bg.; Devin – 80 km – 1-2 Bg.; Cepelarita – 100 km – 1 Bg.; Orcahovet – 50 km – 1
Bg.
Regiunea muntoasă din Peninsula Anatoliei este dominată de Munţii Pontici la nord, spre
ţărmul Mării Negre, şi Taurus la sud, spre ţărmul Mediteranei. Munţii pontici se prezintă sub
forma unor culmi paralele cu litoralul Mării Negre; Koroglu Daglari şi Isfendiar Daglari, în
partea de vest şi Dogu Kara Deniz Daglari în est, cu înălţimi ce depăşesc 3000 m., îndeosebi
ramura de est. Ei constituie o importantă barieră ce se opune unor acţiuni de desant de pe Marea
Neagră. În sud, Munţii Taurus prezintă caracteristici asemănătoare, formând o barieră împotriva
unor acţiuni de desant de pe Mediterana de est. Aceste bariere muntoase (Ponticii, Taurus) închid
Podişul central al Anatoliei cu înălţimi de 800-1200 m. Este un podiş înalt şi arid, cu vegetaţie
săracă, comunicaţii puţine şi resurse materiale şi de trai reduse. Pune probleme folosirii tehnicii
blindate şi auto, fragmetând acţiunile de luptă.
Din cele arătate rezultă că, relieful muntos este dominant pe teatrul de acţiuni militare de
sud-vest, iar lanţurile muntoase au orientări diferite, fapt ce favorizează sau defavorizează
ofensiva sau apărarea, aceasta depinzând de orientarea direcţiilor tactice şi operative spre
regiunea muntoasă. De asemenea, predominarea reliefului muntos va imprima acţiunilor militare
un caracter specific.
Regiunile de deal şi podiş
În cadrul teatrului de acţiuni militare de sud-vest cele mai importante regiuni de deal şi
podiş sunt: regiunile deluroase din vestul Ungariei dinspre râurile Drava şi Sava, dintre râul Sava
şi Alpii Dinarici, dealurile subcarpatice din România, regiunile de deal şi fâşia litoralului nord-
african; podişul Karst din nord-vestul Iugoslaviei, podişurile din România, Prebalcanic şi
Deliorman din Bulgaria, Podişul Volîno-Podolic şi Podişul Anatoliei.

Regiunile de câmpie
Ocupă o suprafaţă relativ mică în cadrul teatrului de acţiuni militare de sud-vest. Cele mai
importante sunt: Câmpia Padului, Câmpia Dunării mijlocii, Câmpia Dunării de jos şi Câmpia
Ucrainiana. Ele constituie principalele regiuni depresionare, cu un sistem de comunicaţii
dezvoltat, în care se înscriu cele mai importante direcţii ce permit ducerea unor operaţii cu
importante grupări de forţe. De-a lungul istoriei, aceste câmpii au cunoscut desfăşurarea a

183
importante acţiuni militare dintre care cele din primul şi al doilea război mondial sunt cele mai
semnificative (Câmpia Ucrainiana, Câmpia Dunării de jos, Câmpia Dunarii mijlocii).
Caracteristica lor principală este suprafaţa plană sau cu uşoare ondulaţii. Sunt bogate în resurse
de hrană, cuprinzând raioane agro-industriale şi industrii dezvoltate. Avantajează ducerea
operaţiilor ofensive, oferind mari posibilităţi de manevră cu forţe de toate armele, îndeosebi cu
blindate şi favorizează folosirea armelor de nimicire în masă, cu efecte maxime. Cursurile de apă
din regiunile de câmpie constituie singurele obstacole naturale care pun probleme ofensivei şi
avantajează pe apărător. În general, însă, ofensiva poate să-şi manifeste întreaga ei superioritate
asupra apărării, ceea ce dă acţiunilor de lupta un caracter deosebit de dinamic.
Ţărmurile şi litoralul maritim
Ţărmurile maritime din cadrul teatrului de acţiuni militare de sud-vest au o mare întindere,
datorită conturului lor crestat, îndeosebi în partea nordică a Mării Mediterane. Existenta
ţărmurilor şi a unor fâşii de litoral dezvoltate face ca o serie de direcţii operative de pe teatrul de
acţiuni militare de sud-vest să fie direcţii de litoral, cu una sau chiar ambele limite sprijinite pe
Ţărmurile maritime.
Ţărmurile peninsulei Apeninice, ale Mării Negre, cele din sudul Anatoliei, estul
Mediteranei şi nordul Africii sunt, în general, drepte, înalte, cu golfuri puţine. În schimb,
Ţărmurile Peninsulei Balcanice şi ale Anatoliei vestice sunt puternic dantelate cu golfuri înguste
şi adânci şi străjuite de numeroase insule ce permit adăpostirea flotei maritime militare.
Ţărmurile drepte şi joase, sectoarele de plaje din cuprinsul lor, sunt favorabile debarcării
desantului maritim. Raioane favorabile debarcării desantului maritim sunt pe litoralul Mării
Ligurice, Mării Tireniene, Mării Ionice, litoralul nord-vestic şi sudic al Mării Negre, precum şi
pe litoralul nord-african.
Date fiind spaţiile relativ reduse ale mărilor amintite se întrevede folosirea procedeului de
debarcare “litoral-litoral” şi numai în cazuri deosebite prin “transbordare”.
O mare însemnătate pentru ducerea acţiunilor flotei maritime o au strâmtorile sau
canalurile maritime cum sunt Bosfor şi Dardanele, canalurile Corint, Suez, Ontrato, Malta.
Strâmtorile Bosfor şi Dardanele sunt de importanţă strategică constituind unicul drum maritim de
legatură între Marea Neagră şi Marea Mediterană. Aceste locuri înguste pe spaţiul maritim sunt
nefavorabile acţiunii flotelor maritime militare, putând fi uşor apărate sau chiar închise de către
apărător.
Reţeaua hidrografică
Pe teatrul de acţiuni militare de sud-vest reţeaua hidrografică este variată ca orientare, debit
şi valoare ca obstacol, fiind influenţată de marea diversitate a formelor de relief şi de climă, de
variaţia precipitaţiilor atmosferice. Locul principal în reţeaua hidrografică îl ocupă Dunărea, între
Viena şi Marea Neagră. Dunărea constituie o mare arteră fluvială de transport, de însemnătate
internaţională, un important obstacol şi aliniament strategic. Ea reprezintă o importanţă rocadă
fluvială pe teatrul de acţiuni militare de sud-vest.
Alte cursuri de apă, care constituie obstacole importante sunt: Padul, Drava, Sava, Morava,
Tisa, Mureşul, Oltul, Siretul, Prutul, Nistrul, Bugul de sud, Niprul, Nilul. Cursurile de apă din
Peninsula Italică, sudul şi sud-vestul Peninsulei Balcanice. Anatolia şi Africa de nord (exceptând
Nilul) au o mai mica însemnătate militară . În general reţeaua hidrografică are o dezvoltare mai
mare în partea de nord-est a teatrului de acţiuni militare de sud-vest. În regiunile de câmpie,
majoritatea cursurilor de apă au orientarea aproape perpendiculară pe axul direcţiilor operative şi
se succed la distanţe relativ scurte, fapt ce impune uneori forţarea a 1-2 cursuri de apă într-o
singură zi de luptă.
Spaţiul maritim
Spaţiul maritim al teatrului de acţiuni militare de sud-vest cuprinde Marea Neagră, Marea
Marmară, Marea Egee, Marea Mediterană, Marea Adriatică, Marea Ionică, Marea Tiraniană. În
mările situate la nord de linia Creta, Malta, ţărmul sudic al insulei Sardinia, acţiunile forţelor
maritime militare sunt limitate, datorită spaţiilor maritime puţin dezvoltate, semiînchise şi

184
existenţa unui mare număr de insule, îndeosebi în Marea Egee, Marea Ionică, nord-estul Mării
Adriatice şi nordul Mării Tiraniene. Acţiunile militare de amploare se pot desfăşura în estul şi
centrul Mării Mediterane, unde spaţiul maritim permite desfăşurarea şi manevra unor forţe
maritime importante.
Existenţa spaţiului maritim de mare dezvoltare, pe teatrul de acţiuni militare de sud-vest,
face ca acţiunile militare, în partea sudică a teatrului, să fie neconceput fără participarea forţelor
maritime militare.
Aceasta impune organizarea temeinică a cooperării dintre cele trei categorii de forţe
armate: terestre, maritime şi aeriene, pe zone maritime şi pe litoral, precum şi pe ansamblul
teatrului de acţiuni militare.
Clima
Fiind un spaţiu geografic de mari dimensiuni, teatrul de acţiuni militare de sud-vest are un
climat foarte variat, care pune probleme diferite acţiunilor militare.
Partea sudică se caracterizează prin climat subtropical şi climat mediteranean, între
paralelele de 300 şi 400 latitudine nordică. Temperaturile medii anuale sunt peste 0 0, ceea ce arată
lipsa îngheţului, dând posibilitatea executării neîntrerupte a navigaţiei şi deci a acţiunilor militare
în orice anotimp. Vânturile uscate, ploile sunt rare, repezi şi de scurtă durată. Seceta,
caracteristica verilor din aceste regiuni pune probleme procurării apei potabile şi a celei necesare
pentru executarea decontaminării.
Partea nordică a teatrului de acţiuni militare se înscrie în zona climei temperate
continentale. Marile variaţii de temperatură specifice acestor regiuni impun măsuri speciale cu
privire la echiparea şi hrănirea trupelor, asistenţa sanitară, întreţinerea tehnicii de luptă etc.
În funcţie de relief, acoperiri, depărtarea de ţărmuri maritime şi de alţi factori fizico-
geografici, în diferite regiuni ale teatrului de acţiuni militare de sud-vest apar nuanţe locale ale
climatului şi regimului de precipitaţii, ceea ce înfluenţează acţiunile militare, fapt de care trebuie
să se ţină seama.

5.3. Direcţiile strategice şi operative probabile de pe teatrul

de acţiuni militare de sud-vest
La stabilirea direcţiilor strategice şi operative probabile de pe teatrul de acţiuni militare de
sud-vest s-a ţinut seama de un număr de factori dintre care cei care prezintă mai mare importanţă
sunt: compartimentarea spaţiului geografic pe teatrul de acţiuni militare; configuraţia politico-
militară de pe continent; orientarea şi caracteristicile sistemului de comunicaţii; existenţa
obiectivelor şi aliniamentelor de însemnătate strategică şi operativă; posibilităţile de concentrare
a forţelor şi mijloacelor în vederea desfăşurării unor acţiuni de importanţă strategică şi operativă.
ŢInând seama de aceşti factori, pe teatrul de acţiuni militare de sud-vest, s-au stabilit
următoarele direcţii strategice şi operative terestre şi direcţii operative maritime.

A. Direcţii terestre:
- direcţia strategică de vest cu:
- direcţia operativă austriaca;
- direcţia operativă nord-italiana;
- direcţia strategică de sud-est cu:
- direcţia operativă Vardar-Morava;
- direcţia operativă greacă;
- direcţia operativă turcă (Tracia de est);
- direcţia operativă italiană (apeninică);
- direcţia operativă nord-africană.
- direcţia strategică de nord-est cu:
- direcţia operativă Podolica;
- direcţia operativă Central-Ucrainiană;
- direcţia operativă Sud-Ucrainiană.

185
 B. Direcţii maritime:
- direcţia operativă din partea cu vestul şi nordul Mării Negre (terestră şi maritimă);
- direcţia operativă a Mării Egee;
- direcţia operativă a Mării Ionice;
- direcţia operativă a Mării Adriatice;
- direcţia operativă a Mării Tireniene.

5.3.1. Direcţii strategice terestre

Direcţia strategică de vest

Aceasta direcţie strategică cuprinde jumătatea de nord a teatrului de acţiuni militare de
sud-vest, pe toată adâncimea lui, şi este delimitată: la nord, limita de nord a teatrului (vârful
Mont Blanc, Insbruck, Linz, Lvov, Kiev, Harkov); la sud o linie ce trece pe la Insula Elba,
Ancona, Zadar, Belgrad, fluviul Dunărea până la Calaraşi, Ostrov, Mangalia, ţărmul vestic şi
nordic al Mării Negre, Peninsula Crimeea, Kerci; la vest, o linie ce trece pe la vârful Mont
Blanc, Nisa, ţărmul nordic şi vestic al Mării Ligurice, Insula Elba; la est, o linie ce uneşte
localitatea Harkov cu localitatea Kerci.
În limitele arătate, lărgimea direcţiei strategice de vest este de 480-720 km, iar adâncimea
de aproximativ 2500 km, ceea ce îi conferă dimesiuni de direcţie strategică.
În cadrul acestei direcţii se înscriu zone geografice importante ca: nordul Italiei, Câmpia
Dunării de mijloc, Transilvania, Câmpia Română, Câmpia Ucraineana; cinci capitale (Viena,
Budapesta, Belgrad, Bucureşti, Kiev); obiective economice, noduri de comunicaţii şi aliniamente
de importanţă strategică (fluviul Dunărea, lanţul muntos al Alpilor şi Carpaţilor, litoralul Mării
Negre).
Direcţia a devenit activă în al doilea război mondial, în ea înscriindu-se operaţiile
fronturilor 2 şi 3 ucrainene, orientate est-vest şi armata română (în cadrul Frontului 2 ucrainean)
cu acţiunile de la Debretin, Budapesta, Viena şi Praga.
În cadrul direcţiei strategice de vest se înscriu următoarele direcţii operative:
- direcţia operativă austriacă;
- direcţia operativă nord-italiană.

Direcţia operativă austriacă (DUNAREA DE SUS)

Direcţia se înscrie în compartimentul geografic definit de Dunăre, având ca limite: la nord
Munţii Sumava (sud-vestul Cehoslovaciei), pantele sudice ale Podişului Ceho-Morav, pantele
sudice ale Carpaţilor nord-vestici (grupa Tatrei), iar la sud, pantele nordice ale Alpilor Austriei,
exclusiv Lacul Balaton, Mezotur, Szeghalom.
Axul direcţiei este Munchen, Linz, Viena, Budapesta, Debretin; pe teritoriul României:
(prin POARTA SOMEŞULUI-Marghita, Zalău, Tg.Neamţ, Iaşi cu o variantă posibilă pe la Cluj-
Napoca, Tg.Mureş, Braşov).
În limitele arătate, lărgimea direcţiei austriece este de 125-200 km, iar adâncimea de
aproximativ 1200 km.
Este o direcţie de legatură între teatrul de acţiuni militare de sud-vest şi teatrul de acţiuni
militare de vest.
Direcţia a devenit activă în al doilea război mondial, dinspre est acţionând forţele sovietice,
până la Viena, iar dinspre vest, forţele aliate americane. Include obiective de mare însemnătate
economică, politică şi militară. Două capitale (Viena şi Budapesta), oraşele industriale de pe
cursul superior al Dunării (Munchen, Insbruck, Linz) sau cele din Câmpia Tisei (Szolnok,
Debretin).
Terenul, pe direcţia operativă austriacă, cuprinde aproape toate formele de relief: în partea
sa de vest, până în raionul Bratislava, predomina formele muntoase ale reliefului; în partea de est

186
cuprinde şi o parte din Câmpia Dunării de mijloc. Ca urmare, forţele care ar acţiona pe această
direcţie ar avea o compunere mixtă, din care nu ar lipsi vanătorii de munte.
Reţeaua hidrografică este destul de bogată, principalul curs de apă fiind fluviul Dunărea. În
partea de vest, văile cursurilor de apă sunt înguste şi adânci, cu maluri abrupte.
Sistemul de comunicaţii este dezvoltat pe toată adâncimea şi lărgimea direcţiei de operaţii.
Calea ferată Budapesta, Viena, Salzburg are o capacitate de 48 perechi de trenuri în 24 de ore.
Capacitatea direcţiei este până la o armată de arme întrunite (grupare de forţe de nivel
operativ).
Pentru apărarea orientată spre vest terenul permite organizarea următoarelor
aliniamente:
- pantele vestice ale Carpaţilor Albi, Carpaţilor Mici, zona mlăştinoasă de la frontiera
ungaro-austriacă;
- pantele vestice ale Podişului Krupinei, râul Ipoly, pantele vestice ale munţilor Verteş,
pantele nordice ale munţilor Bakony;
- râul Ipoly, fluviul Dunărea, Budapesta;
- râul Tisa;
- pe pantele de vest ale Carpaţilor Occidentali.
Aceste aliniamente se sprijină pe obstacole naturale importante, munţi, cursuri de apă. Între
Dunăre şi Tisa, însa, ofensiva este avantajată, având posibilitatea folosirii în masă a tehnicii
blindate. Apărarea poate folosi cursurile de apă şi canalurile de hidroamelioraţii din pusta
ungară; de asemenea, menţinerea de către aparator a regiunilor muntoase din nord-estul
Ungariei, poate constitui o ameninţare pentru flancul atacatorului şi bune baze de plecare pentru
executarea ripostelor ofensive.
Caracterul framântat al terenului, în partea vestică şi nordică a direcţiei, oferă condiţii bune
de mascare şi protecţie a trupelor, pentru executarea manevrei în ascuns a forţelor şi mijloacelor.
Armele de nimicire în masă pot fi folosite în diferite compartimente de teren de pe adâncimea
direcţiei, îndeosebi în regiunile de câmpie, de deal şi podis.
Logistica beneficiază pe direcţia operativă austriacă şi de un sistem de comunicaţii bogat şi
variat, precum şi de importante resurse materiale, capacităţi industriale, precum şi de
posibilităţile de asistenţă medicală ale localităţilor din zonă.

Direcţia operativă nord-italiană (DUNĂREA MIJLOCIE)

Direcţia se înscrie în compartimentul geografic dintre Munţii Alpi, Apenini, golful
Veneţiei, Alpii Dinarici, iar spre est, partea sudică a Câmpiei Panonice, având ca limite: la nord,
Alpii austrieci, Munţii Bakony, Szolnok, Debretin, iar la sud, Insulele Elba, Ancona, Zadar,
Belgrad. Lărgimea direcţiei este de 300-400 km, iar adancimea până la 2000 km.
Axul direcţiei este Torino, Milano, Udine, Zagreb, Baja, Szeged; pe teritoriul României,
prin poarta Mureşului, Arad, Deva, Sibiu, Braşov cu o variantă posibilă pe la Timişoara,
Drobeta-Turnu-Severin, Craiova, Bucureşti, Constanţa.
Direcţia interceptează principalele căi de comunicaţie care leagă Europa occidentală şi
centrală de Peninsula Italică, Balcanică şi Asia Mică, cuprinde obiective de importanţă operativă,
strategică: nordul Industrial al Italiei, importantele centre industriale şi porturi maritime din
nord-vestul Iugoslaviei, centrele industriale din sudul Ungariei. Prin marea suprafaţă ce o
include, direcţia permite desfăşurarea unor importante grupări de forţe şi a unor operaţii de
amploare. În al doilea război mondial pe această direcţie au acţionat Frontul 3 ucrainean, Armata
Populară de Eliberare a Iugoslaviei şi Armata bulgară, iar în nordul Italiei forţele aliate.
Terenul, din limitele direcţiei operative nord-italiene, are un relief variat, în bună parte
muntos, dealuri şi podiş. Cele două câmpii (Padului şi Panonica sunt despărţite de bariera
muntoasă a Alpilor şi Alpilor Dinarici, având punctul de joncţiune în fâşia de la Udine, loc
îngust care favorizează apărarea şi pune probleme grele ofensivei, acţiunile de luptă fiind
specifice terenului muntos. Cele două câmpii permit desfăşurarea unor acţiuni de amploare, cu
folosirea în masă a tehnicii blindate.

187
 Capacitatea direcţiei operative nord-italiene este de până la un grup de armate (front,
grupare de forţe strategică).
Pentru apărarea orientată spre vest, începând de la frontiera dinspre Iugoslavia şi Italia,
terenul pemite organizarea următoarelor aliniamente:
- Alpii Carnici, frontiera Iugoslaviei cu Italia, Golful Triest, Peninsula Istria, ţărmul
Adriaticii până la Zadar; este un aliniament puternic, cu excepţia ţărmului dintre Triest şi Pola,
care favorizează debarcarea desantului maritim; principalele direcţii de interzis pe acest
aliniament sunt: Udine, Maribor, Ljubljana, Zagreb; Triest şi Karlovac;
- frontiera sud-vestică a Ungariei cu Austria, Zagreb, Zadar; are avantajul că se sprijină
cu flancurile pe regiuni muntoase dar este vulnerabil la centru; principalele direcţii de interzis pe
acest aliniament sunt: Maribor, Nagykanizsa; Zagreb, Virovitica; Karlovac, Banja-Luka;
- lacul Balaton, dealurile Papuk, Banja-Luka; acest aliniament are flancurile sprijinite
pe obstacole naturale importante, dar existenţa dealurilor Papuk pe centru îi conferă o bună
stabilitate;
- Dunărea, între Bunaujvaroş şi Novisad, râul Drina la vărsarea în Sava; este un
aliniament ce se sprijină pe un curs de apă lat, care avantajează considerabil apărarea, iar
atacatorului îi pune probleme grele pentru forţare;
- râul Tisa, de la Szolnok până la vărsarea în Dunăre, apoi Dunărea, inclusiv Belgrad,
este un aliniament de valoare mai mică decât Dunărea, dar, având un debit mare de apă şi multe
zone de lacuri şi mlaştini, valoarea sa ca obstacol creste îndeosebi pe cursul inferior;
- aliniamentul pantelor de vest ale Carpaţilor Occidentali de pe teritoriul României.

Direcţia strategică de sud-est

Aceasta direcţie strategică cuprinde partea sud-estică a teatrului de acţiuni militare de sud-
vest şi se caracterizează prin existenţa în aria sa a celor două peninsule: Anatolica şi Balcanica,
ceea ce îi conferă trăsături de direcţie strategică peninsulară. Se delimitează: la nord, limita
nordică a teatrului de acţiuni militare de sud-vest, între Kiev şi Brno; la sud, ţărmul sudic al
Peninsulei Anatolia la Marea Mediterană, insula Rodos, insula Creta, ţărmul sudic al
Peloponezului; la vest, ţărmul vestic al Peninsulei Balcanice, la Marea Ionică şi Marea Adriatică,
între Capul Akritas (Peloponez) şi Peninsula Istria; la est, localitatea Adana (Golful
Iskenderum), Samsun, ţărmul nordic al Anatoliei la Marea Neagră, ţărmul estic al Mării Negre al
Turciei europene, Bulgariei, României, ţărmul nord-vestic şi nordic al Mării Negre, între braţul
Chilia şi Kerci, ţărmul vestic al Mării Azov, Nipru, Kiev. În limitele arătate, lărgimea direcţiei
variază între 680 şi 1500 km, iar adâncimea 1600 km.
În cadrul direcţiei se înscriu zone geografice importante: Peninsula Anatoliei şi Peninsula
Balcanică, Câmpiile Ucraineană, Dunării de jos şi Dunării de mijloc, Carpaţii româneşti,
obiectivele de importanţă strategică cum sunt: capitale de tări, strâmtorile Bosfor şi Dardanele,
Canalul Corint, importante raioane industriale şi de exploatare a unor bogăţii naturale, noduri de
comunicaţii, aliniamente de importanţă strategică (tărmurile maritime, fluviul Dunărea, lanţurile
muntoase ale Balcanilor, Alpilor Dinarici şi Carpaţilor).
În interiorul direcţiei se găseşte direcţia operativă maritimă a Mării Egee, iar la
extremităţile sale estice şi vestice direcţiile operative maritime din partea de vest a Mării Negre,
Mării Ionice şi a Mării Adriatice. Aceasta face ca pe această direcţie strategică acţiunile militare
să capete un aspect complex, cu participarea tuturor categoriilor de forţe armate, iar acţiunile
combinate de desant maritim – trupe de uscat, desant maritim – trupe de uscat – desant aerian,
pot să capete o frecvenţă mai mare.
Direcţia a devenit activă atât în primul, cât şi în cel de-al doilea război mondial.
În cadrul direcţiei strategice de sud-est se înscriu următoarele direcţii operative:
- direcţia operativă Vardar-Morava;
- direcţia operativă greacă;
- direcţia operativă turcă (Tracia de est).

188
 Direcţia strategică de nord-est reprezintă în actualul context politico-militar o direcţie
deosebit de importantă pentru ROMÂNIA, ca urmare a existenţei în cadrul şi proximitatea
acesteia a două supraputeri militare, UCRAINA şi FEDERAŢIA RUSĂ şi a litigiilor teritoriale
pe care ROMÂNIA le are cu acestea.
Direcţia cuprinde următoarele trei direcţii operative ce converg spre teritoriul actual al
ROMÂNIEI.
Direcţia strategică de nord-est a fost activă în timpul celui de al doilea război mondial,
distingându-se trei momente:
- anul 1940, an dramatic pentru istoria poporului român ca urmare a celor trei raporturi
teritoriale (Basarabia şi Nordul Bucovinei, Cadrilaterul şi partea de nord-est a Transilvaniei).
Începând cu 28 iunie 1940 trupele sovietice din cadrul FRONTULUI DE SUD comandat de
generalul JUKOV au declanşat agresiunea împotriva ROMÂNIEI MARI pentru ocuparea şi
anexarea BASARABIEI şi BUCOVINEI DE NORD, acţionând pe trei direcţii operative, până la
râul PRUT. Deşi nu s-au produs confruntări de amploare între trupele sovietice şi trupele române
aflate în retragere, acţiunea agresiva a sovieticilor şi devansarea trupelor române, contrar
înţelegerilor încheiate, a fost o acţiune în forţă, de cucerire şi anexare a acestor teritorii;
- vara şi toamna anului 1941, pe timpul războiului de reîntregire prin campania
declanşată la 22 iunie sub comanda Mareşalului ANTONESCU, pentru eliberarea teritoriilor
româneşti răpite cu un an în urmă de către trupele invadatoare sovietice;
- primăvara şi vara anului 1944 pe timpul ofensivei sovietice împotriva trupelor
germano-române.

Tema 11: LOGISTICA

1. Noţiuni generale despre logistică

2. Componentele logistice
3. Organizarea subunităţilor şi unităţilor de logistică
4. Principii generale de organizare a sprijinului logistic în formele principale ale
luptei

1. Noţiuni generale despre logistică

Dezvoltarea tehnologică determină creşterea ritmului acţiunilor, a distanţei şi vitezei de
desfăşurare a operaţiilor, ceea ce necesită o mare capacitate de susţinere a acţiunilor şi de
refacere a forţei. Acest lucru atenuează şi deosebirile dintre forţele luptătoare, de sprijin de luptă
şi de asigurare, fiecare dintre ele având nevoie de propria componentă logistică, eficientă,
oportună, interoperabilă, suplă şi cu mare mobilitate, în concordanţă cu caracteristicile forţei.
Experienţa a demonstrat că este necesar să existe sau să se constituie formaţiuni logistice în
fiecare zonă a teatrului de acţiuni militare, iar tehnologiile să facă posibile monitorizarea,
diagnosticarea şi pronosticarea situaţiei logistice, precum şi planificarea automatizată a
distribuţiilor şi transportului.
În aceste condiţii, logistica se adaptează conceptual şi structural pentru a oferi sprijin
eficient forţelor, în concordanţă cu dimensiunea proiectată şi cu caracteristicile misiunilor
primite.
Potrivit acestora, logistica trebuie să vizeze:
• asigurarea capacităţii de dislocare a forţelor operaţionale atât prin resurse proprii, cât
şi prin aranjamente încheiate cu contractori civili;
• crearea unor condiţii de structură, organizare şi înzestrare pentru realizarea sprijinului
logistic în sistem modular, dimensionat în funcţie de misiuni;
• executarea tuturor activităţilor logistice în sistem informatizat;
• containerizarea şi paletizarea materialelor pe eşaloane şi zile de operaţii;
• asigurarea de echipamente moderne de cartiruire pentru conducere, desfăşurarea
activităţilor logistice specifice şi pentru odihnă.

189
 Logistica se realizează în mod unitar atât pe timpul desfăşurării acţiunilor întrunite, cât şi a
celor multinaţionale, în deplin acord cu principiile NATO. Pe timpul acţiunilor întrunite,
logistica se realizează astfel:
• pentru structurile din forţele terestre - logistica nemijlocită se va executa de către
unităţile (subunităţile) şi formaţiunile de logistică din organică, iar sprijinul logistic se va asigura
de către brigada logistică operaţională; în situaţia în care forţele desfăşoară acţiuni militare într-o
zonă de operaţii izolată, cu posibilităţi limitate de aprovizionare, sprijinul logistic poate fi
acordat de către elemente modulare, din brigada logistică, de tipul elementului de sprijin
naţional; pentru anumite forţe, dacă dispunerea acestora este convenabilă, se va realiza şi
sprijinul logistic teritorial (zonal), prin bazele logistice ale Comandamentului Logistic întrunit;
• pentru structurile din forţele aeriene - logistica nemijlocită se va executa de către
grupurile logistice din bazele aeriene, pentru structurile de aviaţie, respectiv de către subunităţile
(formaţiunile) din organică pentru structurile de rachete sol-aer, iar sprijinul logistic se va
asigura prin elementul de sprijin naţional, dimensionat potrivit misiunii, sau în sistem teritorial,
prin cele două baze logistice (nord şi sud).

2. Componentele logistice
Pe timpul operaţiilor multinaţionale, logistica marilor unităţi şi unităţilor dislocate în
teatrele de operaţii va fi organizată pe linii de sprijin, după cum urmează:
• linia I de sprijin, în care acţionează companiile logistice ale batalioanelor, precum şi
batalioanele logistice ale brigăzilor (în situaţia în care forţele româneşti participă cu eşaloane sau
cu elemente importante ale eşaloanelor de tip divizie);
• linia a Il-a de sprijin va fi asigurată fie de către batalionul logistic al brigăzii, fie de
către structura logistică (probabil, batalion) a diviziei în cadrul căreia România participă cu forţe
importante;
• linia a IlI-a de sprijin logistic include elementul de sprijin naţional. Acesta, prin
contribuţia brigăzii logistice, poate pune la dispoziţie spitalul medical de Rol 3. Mărimea
elementului de sprijin naţional va fi în funcţie de dimensiunile forţei care trebuie sprijinite;
• linia a IV-a de sprijin, de pe teritoriul naţional, la nivel strategic, va fi asigurată de
către Comandamentul Logistic întrunit; pentru aprovizionarea unităţilor din teatrul de operaţii
vor putea fi folosite mijloacele militare navale şi aeriene de transport strategic, precum şi navele
sau aeronavele civile aparţinând companiilor cu care există înţelegeri în acest sens;
• linia a V-a de sprijin este reprezentată de facilităţile economiei naţionale, de
principalele elemente ale logisticii militare de producţie, respectiv Departamentul pentru
Armamente, precum şi de Comandamentul Logistic întrunit, în limita implicării sale în procesul
de achiziţie a echipamentelor şi materialelor.
Structurile logistice necesare susţinerii elementelor de forţă aeriană (elicoptere,
aeronave/escadrile de aeronave) vor fi generate de către grupurile logistice şi vor fi dimensionate
în concordanţă cu nevoile acestora, fiind, astfel, parte a liniei I de sprijin. Elementul de sprijin
naţional va include şi componente pentru sprijinul acestora.

3. Organizarea subunităţilor şi unităţilor de logistică. Tendinţe

în evoluţia cerinţelor logistice a acţiunilor militare întrunite
Perfecţionarea armamentelor şi tehnicii de luptă, concomitent cu creşterea nivelului de
pregătire a comandamentelor şi de instrucţie a trupelor, întrebuinţarea acestora într-o concepţie
unitară în conflictele militare regionale din ultimii 10-15 ani, impun specialiştilor militari
reconsiderarea unor elemente ale artei militare, în general şi ale strategiilor şi doctrinelor în
special. În acest context, conducerea acţiunilor militare întrunite, la nivel strategic şi operativ
capătă noi valenţe determinate de complexitatea războiului şi a luptei armate.

190
 Măsurile până în prezent pentru modernizarea Armatei au fost generate, în principal, de
nevoia internă de a asigura funcţionalitatea structurilor militare şi de a le adapta rapid „din mers”
la cerinţele conflictului armat modern, în scopul îndeplinirii misiunilor ce le revin la pace, în
situaţii de criză şi pe timp de război. Acest amplu proces a necesitat, necesită şi va necesita nu
numai o informare permanenta şi receptivitate la schimbările mediului de securitate în spaţiul de
interes, dar şi capacitatea de a ne desprinde cu uşurinţă, fără eforturi şi dezechilibre psihologice,
de concepte şi concepţii depăşite, de a aplica noul cu costuri financiare, logistice şi ideatice
rezonabile, dar mai ales cu eficienţă.
Armata trebuie să-şi dezvolte, prin efort propriu şi cooperare internaţională, acele capacităţi
care să o apropie, din punctul de vedere al înzestrării şi operativităţii, de cele ale statelor din
spaţiul de interes strategic.
Fizionomia luptei moderne, ca urmare a perfecţionării atât a teoriilor militare, cât şi a
mijloacelor de luptă, impune adoptarea unui sistem logistic flexibil, compatibil cu sistemele
similare din ţările membre N.A.T.O., apt să realizeze funcţiile de bază ale logisticii.
Optimizarea operaţiilor şi acţiunilor integrale va necesita o logistică naţională specializată
(militară) adecvată, flexibilă şi interoperabilă. Aceasta va presupune realizarea unui cadru care să
permită cooperarea eficace a sistemului logistic cu cel informaţional şi cu cel al infrastructurii
teritoriale. Se vor asigura resursele necesare sprijinului pentru operaţii şi acţiuni ale unor forţe tot
mai mobile şi dispersate pe teritoriul naţional ori în afara acestuia, pentru o reacţie rapida şi
eficienta în situaţii de criză.
Logistica trebuie să fie organizată astfel încât să sprijine cerinţele forţelor la nivel strategic,
operativ, tactic, precum şi în situaţia unui conflict militar asimetric, desfăşurat în toate mediile.
Doctrina operaţiilor întrunite, prin caracterul ei flexibil, ia în calcul impactul tehnologiilor
moderne şi integrează noile progrese, care pot asigura un avantaj decisiv, în acţiunile militare
preconizate.
Progresele tehnologice măresc ritmul acţiunilor, amplifică efectele acestora şi influenţează
implicaţiile războiului ca fenomen social.
Pentru fiecare nivel şi situaţie apare necesitatea stabilirii şi definirii unor structuri cu
responsabilităţi specifice.
Logistica are o importanţă deosebită pentru generarea puterii de luptă, fiind un element
principal al componentei fizice şi în plus prin sprijinul acordat personalului este şi un element al
componentei morale a puterii de luptă.

4. Principii generale de organizare a sprijinului logistic

în formele principale ale luptei
Sistemul logistic asigură puntea de legătură dintre sursele logistice şi forţele luptătoare.
Ca părţi inseparabile ale luptei armate, operaţiile şi logistica sunt complementare şi
interdependente. În cadrul etapelor de planificare, pregătire şi de executare a operaţiilor întrunite,
este necesară integrarea eforturilor planificatorilor de operaţii şi de logistică, interesele comenzii
de la orice eşalon fiind esenţiale. Planificarea logistică temeinică constituie fundamentul
flexibilităţii şi mobilităţii la nivelele strategic, operativ şi tactic. În planificarea logisticii se pot
folosi metode diferite, în funcţie de situaţia în care se trece la acţiune şi dc timpul avut la
dispoziţie astfel: planificarea succesivă pe eşaloane ierarhice sau simultan, la mai multe
eşaloane. Planificarea logistică prin baze fixe şi mobile, dublate de realizarea serviciilor pe plan
local, reduce cursul desfăşurării dislocării şi evită stocurile inutile în teatrul de operaţii şi trebuie
să identifice problemele esenţiale, speciale unui plan de operaţii la nivel întrunit.
Conducerea logisticii în acţiunile militare întrunite capătă noi valenţe care vizează
complexitatea războiului şi a luptei armate. Pentru coordonarea activităţilor logistice, unitatea de
comanda este esenţială, logistica fiind o funcţie de comandă. În scopul realizării controlului la
nivelele strategice, operativ şi tactic, comandanţii trebuie să exercite controlul şi asupra logisticii.
Pentru o anumita zonă într-o misiune dată, de logistică va răspunde o autoritate unică de
comandă. Fără să deţină un control adecvat asupra capacităţilor de sprijin logistic, comandantul

191
operaţiei întrunite nu va putea influenţa puterea de luptă a forţei sale. Sistemul de sprijin logistic
trebuie să fie în armonie cu structura şi concepţia de utilizare în luptă a forţelor beneficiare.
Aceasta presupune autoritate unică de comanda asupra tuturor forţelor implicate în
acţiunile militare.
Sistemul dc conducere logistic se compune din subsistemele decizional, operaţional,
informaţional, de execuţie, precum şi din relaţiile organizatorice ale acestuia.
Dezvoltarea capacităţii Armatei de a trece în mod rapid de la un tip de operaţie la altul. În
aceeaşi zonă de operaţii, de a executa manevra dintr-o zonă de operaţii în alta va permite
exploatarea a patru noi concepte operaţionale: manevra decisivă, angajamentul selectiv de
precizie, protecţia multidimensională a trupelor proprii şi concentrarea logistică.
Concentrarea logistică constă în: operaţionalizarea tehnologiilor informatice şi logistice în
vederea creării unui sistem integrat, cu o structură modulara, interoperabil cu statele membre
NATO; realizarea ripostei în situaţii dc criză sau conflict, asigurarea libertăţii dc acţiune
structurilor de logistică; livrarea tehnicii, echipamentelor şi materialelor în funcţie dc situaţia
creată şi susţinerea logistică a forţelor la nivel strategic, operativ şi tactic.
Modernizarea sistemelor informatice şi logistice presupune concepte noi privind
modularitatea, gradualitatea şi managementul acestora.
Logistica ca ştiinţă a planificării, reprezintă la nivelul sistemului naţional de apărare un
complex de măsuri şi activităţi, desfăşurate pe timp de pace, în situaţii de criză şi la rătboi, într-
o concepţie unitară, pentru concentrarea şi realizarea producţiei de război, pregătirea
teritoriului pentru apărare, înzestrarea şi aprovizionarea forţelor destinate acţiunilor militare,
asigurarea tehnică, medicală, sanitar-veterinară, necesare susţinerii efortului de apărare.
Noul concept privind realizarea sistemului logistic în vederea delimitării clare a
atribuţiilor, competenţelor şi eficientizarea activităţilor, presupune, separarea logisticii trupelor
dc administraţia teritorială.
Logistica trupelor va organiza şi planifica activitatea forţelor şi mijloacelor avute la
dispoziţie în scopul asigurării trupelor cu tot ceea ce este necesar ducerii acţiunilor militare.
Se va avea în atenţie statutarea principiului ”plafon minim de cheltuieli pentru
operaţionalizarea forţelor necesare atingerii obiectivelor naţionale şi militare şi nu asigurarea
funcţionalităţii sistemului militar în raport cu fondurile alocate”.
Se vor stabili: concepţia privind realizarea susţinerii logistice a acţiunilor militare;
abordarea unitară şi în totalitate a problematicii ce priveşte componentele logisticii; degrevarea
structurilor luptătoare de responsabilităţile privind logistica trupelor; asigurarea unui flux
informaţional coerent; realizarea unor circuite de susţinere logistică continue şi eficiente;
execuţia descentralizată şi specializată.
Se va realiza un sistem logistic integrat, flexibil, informatizat, capabil de adaptare
modulară rapidă.
Se vor asigura condiţiile pentru creşterea mobilităţii şi independenţei structurilor de
conducere în operaţie şi luptă.
Se vor dimensiona structurile logistice în concordanţă cu noua concepţie dc organizare şi
misiunile specifice diferitelor eşaloane, pe timp de pace, în situaţii de criză şi la război.
Centrul de greutate al activităţii logistice nespecifice se va transfera spre contractorii civili.
Se va crea un sistem de mentenanţă specializat şi se va renunţa la completarea deficitelor
prin recondiţionări şi recuperări.
Se va realiza compatibilitatea cu structurile similare ale statelor membre NATO.

Conceptul suportului logistic al armatei naţionale a Republicii Moldova

1. Aplicabilitatea şi domeniul
Aplicabilitatea. Conceptul suportului logistic al Armatei Naţionale a Republicii Moldova
(în continuare – Conceptul suportului logistic) reprezintă elementul de bază care determină
organizarea si structura suportului logistic al Armatei Naţionale a Republicii Moldova şi are ca

192
scop stabilirea direcţiilor generale la elaborarea doctrinelor pentru logistica Armatei Naţionale a
Republicii Moldova, care urmează să fie implementate şi realizate în procesul de planificare
pentru exercitarea atribuţiilor sale, executarea suportului logistic, susţinerea elementului naţional
de sprijin (suport).
Domeniul. Conceptul suportului logistic asigură direcţii şi îndrumări generale pentru toate
structurile Armatei Naţionale a Republicii Moldova privind elaborarea în continuare a
documentelor de doctrină şi stabilirea procedurilor pentru planificarea şi implementarea
logisticii. În procesul de planificare şi implementare vor fi implicate, la necesitate, toate nivelele
din cadrul Ministerului Apărării şi Marele Stat Major al Armatei Naţionale, la fel şi alte autorităţi
centrale şi locale ale administraţiei publice şi agenţi economici care prestează servicii în interes
public şi de apărare a ţării.
Conceptul suportului logistic descrie principiile, prioritatea operaţiunilor,
responsabilităţile, cooperarea şi coordonarea, simplitatea şi flexibilitatea domeniului, precum şi
optimizarea mecanismelor de economisire a resurselor materiale existente şi asigurarea unei
gestionări eficiente a acestora. Aceste îndrumări şi proceduri de planificare a logisticii întrunesc
procedurile şi procesele de planificare pentru activitatea Armatei Naţionale îndreptate pentru
apărarea teritoriului naţional, şi pentru participarea în operaţiunile multinaţionale de peste
hotarele ţării.
2. Principiile
Întru executarea eficientă a responsabilităţilor sale de organizarea suportului logistic,
comandantul se conduce de principiile de bază ce corespund Conceptului suportului logistic şi
sînt compatibile cu principiile de logistică ale Parteneriatului pentru Pace şi Organizaţiei
Naţiunilor Unite, precum:
Prioritatea operaţiunilor. Suportul logistic trebuie să fie îndreptat spre asigurarea
succesului operaţiunii, aşa cum este definit de către comandant, să funcţioneze ca un
multiplicator de forţe şi să fie integrat în planificarea apărării, clar şi succint, intr-un lanţ de
comandă, control, conducere şi comunicare.
Responsabilitatea. Ministerul Apărării este responsabil pentru asigurarea suportului
logistic pentru marile unităţi, unităţile militare ale Armatei Naţionale, instituţiile Ministerului
Apărării şi contingentele militare detaşate în afara ţării (în continuare – unităţi militare,
instituţii şi contingente) pentru operaţiunile multinaţionale sau internaţionale şi pentru
întreţinerea activelor de apărare şi a structurilor logistice pe timp de pace.
Structura specializată a Ministerului Apărării în domeniul achiziţiilor (Departamentul
dotări), va asigura pe timp de pace şi război înzestrarea structurilor logistice a Armatei Naţionale
prin coordonarea şi organizarea activităţilor în domeniul achiziţiilor, cazării, construcţiilor,
mentenanţei şi reparaţiilor. Atribuţiile de gestiune şi apărare a patrimoniului (fondului logistic)
urmează a fi puse în seama Comandamentului logistic.
Gestionarea patrimoniului este pusă în seama Marelui Stat Major al Armatei Naţionale.
Acesta este responsabil de planificarea suportului logistic pentru toate tipurile de operaţiuni,
luînd în consideraţie ca stocurile de bunuri materiale disponibile, sînt suficiente pentru
îndeplinirea operaţiunilor şi asigurarea activităţilor cotidiene. Marele Stat Major al Armatei
Naţionale stabileşte sarcinile suportului logistic pentru unităţile militare, instituţii şi contingente.
Pe timp de război Statul Major General este responsabil pentru planificarea suportului logistic
integrat, deţinînd responsabilităţi suplimentare logistice pentru unităţile militare, instituţii,
contingente şi activează în conformitate cu cadrul legal şi normativ existent.
Cooperare şi coordonare. Acestea sînt principiile majore ale suportului logistic, care au
ca scop implementarea prevederilor Strategiei Militare Naţionale a Republicii Moldova.
Cooperarea în contextul Conceptului suportului logistic, include conlucrarea cu autorităţile
centrale şi locale ale administraţiei publice, agenţii economici, agenţiile multinaţionale şi
internaţionale şi este importantă în procesul de planificare şi participare a Armatei Naţionale la
operaţiuni multinaţionale şi internaţionale, cînd este necesară o divizare a responsabilităţilor între
forţele naţiunilor participante. Cooperarea la toate nivelele de suport logistic trebuie să fie

193
coordonată pentru a fi eficientă. În procesul de coordonare se determină clar capacităţile
naţionale variate, limitările, restricţiile legale şi conceptele de susţinere logistică. Cooperarea în
domeniul suportului logistic se realizează şi prin încheierea unor acorduri pe parcursul
procesului de planificare.
Simplitate şi flexibilitate. Suportul logistic necesită să fie adaptabil la situaţiile
neprevăzute şi scenarii neobişnuite cu realizarea faptului, că aceste evenimente vor dicta
schimbări asupra planurilor operaţionale de executare a misiunilor. Planurile şi ordinele
operaţionale de asigurare logistică trebuie să aibă o orientare clară a misiunii, fără confuzii, astfel
ca susţinerea oferită să corespundă totalmente cerinţelor comandamentului operaţional. Astfel se
asigură simplitatea de raportare şi de diseminare a informaţiei. Flexibilitatea este importantă la
elaborarea planurilor de asigurare logistică, care să reacţioneze eficient şi rapid schimbărilor în
cadrul mediului sau scenariului operaţional. Suportul logistic urmează să fie adaptabil la toate
situaţiile neprevăzute şi scenarii neobişnuite, cu realizarea faptului că aceste evenimente vor
dicta schimbări asupra planului de executare. Flexibilitatea poate include improvizări, ce
reprezintă abilitatea de a face, de a inventa sau a pregăti necesarul din disponibil.
Optimizarea mecanismelor de economisire a resurselor materiale existente şi
asigurarea unei gestionări eficienţe a acestora. Patrimoniul unităţii militare (instituţiei), în
general, este costisitor şi se menţine în stocuri limitate.
Scopul principal este de a atinge capacitatea maximă de asigurare logistică prin majorarea
eficienţei achiziţiilor şi minimizarea costurilor de întreţinere şi stocare a bunurilor materiale.
Pentru acesta, este necesar, să fie stabilite mecanisme optime de asigurare a cerinţelor de suport
logistic în modul cel mai efectiv şi eficient posibil, avînd în vedere imperativele operaţionale. În
acest sens, pot fi utilizate pe larg modelele de asigurare, precum: prin intermediul, achiziţionării,
pre-stocării (crearea de rezerve), şi rechiziţionării din economia naţională (rechiziţii de bunuri
materiale şi prestări de servicii în interes public).

Descrierea suportului logistic

1. Scopul
Scopul Conceptului suportului logistic este de a determina căile şi modalităţile de asigurare
a marilor unităţi, unităţilor militare, instituţiilor şi contingentelor cu armament, tehnică şi
mijloace tehnico – materiale pentru instruirea şi pregătirea trupelor pe timp de pace şi menţinerea
bazei necesare pentru participarea în acţiuni de luptă.

2. Cadrul suportului logistic

Suportul logistic constituie un sistem complex de planificare-organizare, comandă, control,
conducere, comunicare şi executare a activităţilor de asigurare a trupelor cu armament, tehnică şi
mijloace tehnico – materiale şi întreţinere a infrastructurii, acordarea serviciilor, cu eşalonarea în
patru nivele de suport logistic.
Organizarea sistemului logistic pe timp de pace este constituit din patru nivele de suport
logistic – tactic, operaţional, strategic şi politico – decizional militar.
Primul nivel de suport logistic (tactic) se realizează de către subunităţile de asigurare
logistică din cadrul unităţilor militare, instituţiilor şi contingentelor.
Nivelul doi de suport logistic (operaţional) se asigură la decizia comandamentului
ierarhic superior (Comandamentul logistic) şi se realizează de către structurile operaţionale
abilitate în domeniu şi structura specializată în domeniul achiziţiilor din subordinea Ministerului
Apărării (Departamentul dotări), prin utilizarea stocurilor (activelor) Armatei Naţionale şi
totalitatea disponibilă a rezervelor de mobilizare, inclusiv bunurile rechiziţionate din economia
naţională. Acest nivel cuprinde şi unităţile de asigurare logistică independente (baze, depozite,
ateliere, etc.) prin utilizarea activelor Armatei Naţionale, atît de consum curent, cît şi din
stocurile intangibile, la necesitate.
Pe timp de pace, activitatea operaţională a Armatei Naţionale se realizează şi se asigură în
limitele nivelelor unu, doi şi trei de suport logistic şi include un complex de măsuri integrate, cu

194
sarcinile şi misiunile trupelor pentru asigurarea, întreţinerea şi acordarea sprijinului necesar la
efectuarea instruirii acestora.
Nivelul trei de suport logistic (strategic) este asigurat de către structurile specializate din
cadrul Marelui Stat Major al Armatei Naţionale. Întru asigurarea unui mod eficient comandă,
control, conducere, comunicare şi executare, sistemul de suport logistic va avea o structură
optimă şi flexibilă de funcţionare, conformată şi necesară structurii de forţe existente în Armata
Naţională.
Acţiunile la nivel strategic implică activităţi asociate cu efortul general în cadrul
operaţiunilor multinaţionale, internaţionale şi din ţară. Efectele strategice contribuie la afectarea
tuturor capacităţilor militare în teatrul de operaţiuni. Capabilităţile militare includ sistemul de
comandă, control, conducere şi comunicare, forţele din teren şi elementele-cheie de
infrastructură care sprijină efortul în teatrul de operaţiuni. Efectele strategice, din cauza
complexităţii lor, au nevoie de mai mult timp să se producă decât cele tactice sau operaţionale.
Nivelul patru de suport logistic (politico – decizional militar) este asigurat de către
Ministerul Apărării, care este instituţia specializată în elaborarea şi demararea politicilor, precum
şi în luarea deciziilor în domeniul apărării prin formularea lor în suportul logistic, prin elaborarea
documentelor majore. Totodată, examinează şi avizează proiecte de documente de politici,
proiecte de acte legislative şi normative, precum şi documente care conţin rezultatele evaluării
politicilor, elaborate de alte structuri ale Ministerului Apărării şi Marelui Stat Major al Armatei
Naţionale/Statul Major General.
Pe timpul stării de urgenţă, de asediu şi de război sistemul suportului logistic se
conformează necesităţilor operaţionale a planurilor de mobilizare pentru unităţile (subunităţile)
militare sub comanda Marelui Stat Major şi implică în măsură deplină toate cele patru nivele de
suport logistic, pentru asigurarea vieţii cotidiene şi a activităţilor operaţionale şi strategice
planificate.
În acest caz, se efectuează rechiziţii de bunuri materiale din economia naţională şi
atragerea populaţiei civile pentru prestări de servicii în interes public.
Efectele se manifestă la toate cele patru nivele de suport logistic, totodată, apariţia
efectelor colaterale este independentă de intenţia umană sau procesul de planificare şi poate avea
consecinţe pozitive sau negative pentru buna desfăşurare a unei operaţiuni.
Armata Naţională este responsabilă de asigurarea integrităţii stocurilor şi aprovizionării
suficiente cu armament, tehnică şi mijloace tehnico – materiale pentru sprijinul logistic al
unităţilor militare, instituţiilor şi contingentelor. Opţiunea de suport logistic constituie un atribut
de întregire a capabilităţilor disponibile de suport logistic şi urmează a fi determinată la faza
iniţială de planificare.
În operaţiunile întrunite multinaţionale şi internaţionale, circulaţia stocurilor de bunuri
materiale se va realiza de elementul naţiunii gazdă, prin intermediul căruia se va coordona şi se
va asigura fluxul necesar şi neîntrerupt de stocuri în teatrul de operaţii. În scopul executării
eficiente a unui suport logistic comun multinaţional, Armata Naţională î-şi va conforma
procedurile proprii de suport logistic conform standardelor Parteneriatului pentru Pace şi
Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Se stabilesc următoarele compartimente de bază ale suportului logistic, precum:
a) aprovizionare – întreţinere;
b) deplasare şi transportare;
c) management infrastructură;
d) suportul medical;
e) suportul financiar.
a. Aprovizionare - întreţinere
Definiţie: Aprovizionarea este partea componentă a suportului logistic al trupelor şi
cuprinde totalitatea activităţilor ce stabilesc necesarul (planificarea), recepţia, depozitarea,
distribuţia, gestionarea şi scoaterea din circuit a bunurilor materiale necesare pentru susţinerea
forţelor, pe timpul generării forţei, ducerii operaţiilor şi regenerării acesteia.

195
 Descriere: Aprovizionarea – întreţinerea constituie complexitatea măsurilor de planificare,
dezvoltare şi realizare a procesului de aprovizionare cu resurse şi mijloace tehnico-materiale
divizate pe elemente componente ce cuprind diferite grupuri de bunuri materiale, pe care le
gestionează unitatea militară, instituţia şi contingentul, precum şi realizarea măsurilor de suport a
trupelor cum ar fi serviciile de suport al personalului (pregătirea hrănii, îmbăierea, spălarea
lenjeriei, reparaţii secundare, servicii poştale, etc.) şi suportul de mentenanţă care include
funcţiile de întreţinere şi reparaţie a tehnicii şi echipamentelor militare.
Procesul de administrare şi gestionare include activităţi de recepţionare, stocare/păstrare,
repartiţie/distribuţie planificată, alocare şi dispunere finală a resurselor, precum şi un
management complex a serviciilor de suport al personalului şi mentenanţă.
În compartimentul dat se includ următoarele elemente funcţionale (servicii logistice
integrate de gestionare şi mentenanţă):
- armament şi muniţii;
- tehnică blindată şi de transport;
- carburanţi – lubrifianţi;
- alimentaţie;
- echipament;
- comunicaţii;
- infrastructură (include tehnica şi echipamentul special);
- bunuri materiale ale serviciului geniu şi chimic;
- bunuri materiale medico-sanitare.
Resursele tehnico – materiale cuprind diferite grupuri de bunuri materiale, pe care le
gestionează unitatea militară, instituţia şi contingentul. Astfel, acestea au în dotare bunuri
materiale repartizate în grupa mijloacelor fixe (sisteme de armament, tehnică blindată şi de
transport, utilaj şi echipament tehnic major), terenurilor, stocurilor de mărfuri şi materiale
consumabile şi perisabile, obiectelor de mică valoare şi scurtă durată (produse alimentare,
carburanţi – lubrifianţi, muniţii, piese de schimb, scule şi accesorii, mobilier, echipament,
medicamente şi materiale pentru pansamente, rechizite de birou, materiale şi obiecte de uz
gospodăresc etc.).
Mentenanţa constituie totalitatea operaţiilor de întreţinere şi reparaţie complexă a tehnicii
şi echipamentului, cu asigurarea unui nivel necesar de compatibilitate şi interoperabilitate în
cadrul operaţiunilor desfăşurate. Capacităţile de reparare necesită să fie modulare şi mobile, fiind
amplasate în apropierea dislocării unităţilor militare,instituţiilor, contingentelor. În cazul lipsei
acestora. serviciile în cauză pot fi prestate de către diferiţi agenţi economici în baza contractelor
încheiate.
În scopul efectuării reparaţiilor curente şi capitale a tehnicii şi echipamentului, vor fi
utilizate părţile componente recuperate din unităţile de tehnică şi echipamentul deteriorat şi
incomplet cu un grad înalt de uzură, reparaţia cărui este imposibilă.
Pentru asigurarea unui management eficient a resurselor materiale şi coordonarea
suportului logistic în cadrul operaţiunilor, informaţia privind disponibilitatea şi monitorizarea
acestora la moment este esenţială. În scopul accesului necesar la informaţie la fiecare nivel de
suport logistic, în afară de sistemul de evidenţă a bunurilor materiale existent în Armata
Naţională, vor fi implementate sisteme operaţionale de evidenţă şi monitorizare compatibile cu
sistemele analogice de evidenţă, din cadrul Parteneriatului pentru Pace (ADAMS, LOGREP,
LOGFAS) şi a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Poziţionarea şi disponibilitatea stocurilor va
depinde de situaţia operaţională şi abilitatea transportului strategic şi operaţional-tactic de a
transporta şi mişca resursele materiale în teatrul de operaţiuni.
Se stabilesc trei metode de bază de aprovizionare şi reaprovizionare, precum:
- metoda „ÎMPINGE” vizează aprovizionările bazate pe cereri şi norme standarde de
consum sau bazată pe cerinţe anticipate. Aplicarea acesteia impune trimiterea resurselor
materiale în teatrul de acţiuni, fără o cerere prealabilă. Se reduce riscul intrării în criză de

196
resurse, dar nu şi posibilitatea de a crea stocuri supradimensionate (consumurile în unele
perioade sunt mai mici decît cele prevăzute prin normele standarde);
- metoda „TRAGE” asigură aprovizionările bazate pe cererile suplimentare ale unităţilor
militare, instituţiilor şi contingentelor, conform necesităţilor proprii. O parte din materiale şi
echipamente se repartizează contingentelor pentru a fi ridicate direct din stocuri, iar cealaltă se
reaprovizionează prin intermediul structurilor logistice ale operaţiunilor multinaţionale de peste
hotarele ţării;
- metoda „DIRECŢIONARE” asigură aprovizionarea cu resurse materiale în baza unor
consumuri şi cerinţe fluctuante, printr-un sistem interactiv, care utilizează informaţiile provenite
de la unităţile militare, instituţii şi contingente, despre nivelul stocurilor şi cerinţele necesare
pentru îndeplinirea obiectivelor, cu transfer de bunuri materiale între acestea, cu aprobarea
comandamentului ierarhic superior.
Cu aceste metode stocurile de bunuri materiale pot fi distribuite folosind un număr stabilit
de puncte de distribuţie staţionare (fixe), livrare directă la beneficiari, sau utilizînd o combinaţie
din toate cele trei metode, în dependenţă de situaţia operaţională existentă.
După constituirea stocurilor necesare în regiune, sau în teatrul de operaţii, urmează să fie
stabilit în timp util fluxul continuu şi flexibilitatea de aprovizionare, pentru evitarea punctului
culminant de acumulare a cargourilor (încărcăturilor) şi minimizarea pericolului de pierderi.
Factorii care influenţează nivelurile de suport logistic şi amplasarea stocurilor de bunuri
materiale în locurile de păstrare, includ situaţia politico-economică (locală, regională şi
mondială), riscurile la care pot fi expuse asupra integrităţii lor şi capacităţile existente de
menţinere a acestora şi de rechiziţionare din economia naţională.
Armata Naţională a Republicii Moldova este responsabilă pentru asigurarea tuturor
serviciilor de suport logistic pentru unităţile militare, instituţiile şi contingentele la nivel naţional
sau în cadrul angajamentelor asumate pe plan extern.

b. Deplasare şi transportare
Definiţie: Mişcarea şi transportarea cuprind totalitatea activităţilor desfăşurate pentru
dislocarea, susţinerea si redislocarea forţelor, precum şi pentru executarea deplasării acestora în
cadrul operaţiilor întrunite.
Descriere:
Mişcare. Mişcarea este funcţia de suport necesară forţelor pentru a asigura mobilitatea
efectivului unităţilor militare, instituţiilor şi contingentelor, precum şi a resurselor materiale.
Mişcarea presupune menţinerea capabilităţilor suficiente de susţinere a mobilităţii (mijloace
tehnice, edificii, căi de comunicaţie, terminale şi instalaţii fixe şi mobile de încărcare-descărcare,
materiale de împachetare şi fixare, etc.), dezvoltarea infrastructurii de transport, asigurarea unui
control integrat şi eficient de mişcare a personalului şi a stocurilor de bunuri materiale.
În scopul managementului eficient al mişcărilor de bunuri materiale va fi stabilit şi
operaţionalizat un centru unificat de planificare a mişcărilor şi transporturilor militare.
Transportare. Transportarea (terestră, navală şi aeriană) reprezintă activităţi desfăşurate
pentru deplasarea tehnicii, echipamentelor, mijloacelor şi materialelor de la sursele de
aprovizionare, nemijlocit la consumator, precum şi asigurarea dislocării, manevrei de forţe şi
mijloace conform planurilor operaţionale.
Abilitatea de a transfera încărcăturile între diferite tipuri de transport se defineşte ca
capacitate inter-modală şi prezintă cerinţe de pregătire şi conformare a cargoului (împachetare,
stocare, containere, etc.), pentru acceptarea acestuia de următorul tip de transport.
Se stabilesc trei nivele de mobilitate: strategic, operaţional şi tactic. La fiecare nivel de
mobilitate mişcarea îmbină diferite tipuri de transportare, pentru identificarea modului cel mai
fezabil şi eficient de transport.
Responsabilitatea de gestionarea transportării efectivului şi bunurilor materiale, se pune pe
seama structurii specializate de transport şi comunicaţii militare de nivel operaţional – tactic, cu
coordonarea acesteia cu nivelul ierarhic superior (strategic).

197
 c. Management infrastructură
Definiţie: Infrastructura cuprinde obiectivele şi facilităţile necesare conducerii,
cartiruirii/cazării, adăpostirii, depozitarii, deplasării, protecţiei forţelor, asistenţei medicale,
asigurării cu apa potabila etc.
Descriere: Administrarea şi gestionarea infrastructurii determină noţiuni şi responsabilităţi
de menţinere-întreţinere a instalaţiilor de transmisie staţionare şi mobile, clădiri şi încăperi ce
asigură cazarea, instruirea, amplasarea, acomodarea trupelor, atît în interiorul ţării, cît şi în
timpul detaşării (dislocării) peste hotare conform angajamentelor asumate pe plan extern.
Sarcinile principale sînt:
- organizarea activităţilor de construire locative şi de instrucţie, reparaţie capitală şi curentă
a fondurilor de cazarmă, cu menţinerea lor ulterioară în stare operabilă;
- gestionarea complexă a sistemelor şi reţelelor inginereşti în scopul funcţionării lor mai
eficiente şi coordonarea activităţii cu organele administraţiei publice centrale şi locale, cu agenţi
economici furnizori de bunuri materiale şi prestatori de servicii;
- asigurarea cu materiale de uz gospodăresc şi de construcţii, asigurarea cu mobilier;
- efectuarea reparaţiilor curente şi capitale ale clădirilor şi încăperilor;
- achitarea plăţilor pentru serviciile comunale (energia electrică şi termică, gazele, apă şi
canalizare, cheltuieli de salubrizare şi cheltuielile pentru procurarea combustibilului etc.).
La nivel tactic (unitatea militară, instituţia, contingentul) activităţile respective sînt
realizate în limita responsabilităţilor logistice de nivelul unu şi doi de suport logistic. Aceste
măsuri constituie activităţi cotidiene de întreţinere a infrastructurii, asigurarea evidenţei
bunurilor materiale atribuite categoriei respective şi a cheltuielilor pentru serviciile comunale.
La nivel operaţional ele sînt menţinute şi gestionate de o structură specializată în domeniu,
a comandamentului ierarhic superior, cu abilităţi de expertiză şi monitorizare, care gestionează
baza de date, prin exercitarea planificării şi monitorizării executării volumelor necesare de
lucrări pentru întreţinerea infrastructurii.
La etapele de detaşare şi schimbul contingentelor, accentul va fi pus pe amenajarea şi
întreţinerea locurilor de dislocare pentru mobilitatea operaţională şi strategică, de exemplu: baze
temporare, noduri de căi ferate, porturi navale şi aeroporturi, iar în caz de necesitate contractarea
serviciilor necesare de la agenţii economici locali, naţionali şi internaţionali (reieşind din ofertele
cele mai convenabile de pe piaţa mărfurilor şi serviciilor.

d. Asigurarea medicală
Asigurarea medicală cuprinde următoarele componente: asistenţă medicală şi logistica
medicală.
Asistenţa medicală
Definiţie: Asistenţa medicală cuprinde totalitatea măsurilor şi activităţilor organizate,
planificate şi desfăşurate pentru prevenirea şi combaterea îmbolnăvirilor, acordarea ajutorului
medical, evacuarea răniţilor şi bolnavilor de pe cîmpul de luptă la formaţiunile medicale,
spitalizarea acestora şi recuperarea lor în număr cît mai mare, protecţia medicală a trupelor,
conducerea formaţiunilor medicale, în scopul păstrării sănătăţii efectivului şi menţinerii
capacităţii de luptă a trupelor participante la operaţie.
Acestea se realizează prin:
- menţinerea permanentă a capacităţii de acţiune a formaţiunilor medicale;
- amplasarea corectă şi deplasarea oportună a formaţiunilor medicale;
- desfăşurarea la timp a activităţilor de acordare a asistenţei medicale, evacuării răniţilor şi
bolnavilor şi tratamentul acestora;
- elaborarea măsurilor preventive în teatrul de operaţiuni unde sînt detaşate unităţile
militare, instituţiile şi contingentele, în scopul minimalizării riscurilor existente asupra sănătăţii
efectivului;

198
 - folosirea eficientă a personalului medico-sanitar, a tuturor mijloacelor medico-sanitare,
precum şi menţinerea unui coeficient ridicat de funcţionare a tehnicii şi aparatajului medical din
dotare;
- colaborarea şi conlucrarea cu autorităţile centrale şi locale ale administraţiei publice,
agenţii economici, agenţiile multinaţionale şi internaţionale, care au atribuţii pe linie de asigurare
medicală;
- aprovizionarea permanentă a formaţiunilor medicale cu mijloace medico-sanitare din
depozitele Armatei Naţionale şi din surse de pe teritoriu stabilite de eşalonul superior, pentru
unele mijloace din economia naţională, precum şi din capturi;
- asigurarea lanţului de comandă, control, conducere a formaţiunilor medicale şi
comunicarea cu acestea.
Logistica medicală
Definiţie: Logistica medicală este o responsabilitate comună a personalului medical şi al
celui de logistică medicală, ce cuprinde totalitatea activităţilor de aprovizionare, depozitare,
mişcare, distribuire, mentenanţă şi gestionare a medicamentelor, materiale pentru pansamente,
vitamine, substanţe dezinfectante, sînge, seruri, vaccine, truse medicale, alte materiale medicale
şi a aparatajului medical.
Personalul medical este responsabil de identificarea necesităţilor, a specificaţiilor şi
caracteristicilor tehnice, a cantităţilor de produse farmaceutice şi materiale de uz medical,
precum şi de stabilirea priorităţilor de aprovizionare.
Personalul de logistică medicală este responsabil de coordonarea managementului
resurselor materiale de uz medical al planului asigurării logistice medicale la nivelele de suport
logistic.
Descriere: Logistica medicală este o subdiviziune specializată, destinată pentru
organizarea asigurării cu bunuri materiale medico-sanitare a serviciului medical al unităţilor
militare şi instituţiilor Ministerului Apărării, planifică asigurarea, verifică gestionarea,
organizarea evidenţei, coordonează achiziţionarea, depozitarea, păstrarea, livrarea, monitorizează
consumul şi casarea bunurilor materiale medico-sanitare a serviciului medical al unităţilor
militare, instituţiilor şi contingentelor, participă la elaborarea normelor de asigurare cu tehnică şi
mijloace tehnico – materiale, ordinelor, directivelor şi altor documente, ce reglementează
activitatea logisticii medicale, rapoartelor şi cererilor de bunuri materiale medico-sanitare pentru
serviciile medicale, efectuarea controlului consumului, organizarea întreţinerii rezervelor de
mijloace materiale medico-sanitare, ţine evidenţa materialelor medico-sanitare.
Logistica medicală include următoarele funcţii de bază:
- planificarea activităţilor de asigurare cu bunuri materiale medico-sanitare;
- ţinerea evidenţei şi gestionarea bunurilor medico-sanitare din stocul curent;
- organizarea completării şi întreţinerii stocurilor intangibile a serviciului medical al
Armatei Naţionale;
- participarea la procedura de achiziţii a bunurilor materiale medico-sanitare;
- aprovizionarea permanentă a formaţiunilor medicale cu mijloace materiale medico-
sanitare din depozitele Armatei Naţionale şi rechiziţionate din economia naţională.
Medicamentele, materialele sanitar-farmaceutice, echipamentele, aparatajul şi dispozitivele
de uz medical au statut special datorită următoarelor caracteristici distinctive:
- beneficiază de protecţie conform prevederilor dreptului internaţional, numai dacă sînt
transportate, depozitate şi distribuite separat;
- dispun de un rol esenţial în managementul îngrijirii pacienţilor, în condiţiile
interdependenţei complexe dintre capabilitatea medicală şi accesul la aceste resurse şi
necesităţilor de rezultate clinice rapide;
- necesită cunoştinţe speciale în utilizarea echipamentului, aparatajului şi
dispozitivelor de uz medical, reieşind din specificul exploatării lor, a sensibilităţii la condiţii de
transport şi depozitare.

199
 Scopul şi amploarea sistemului de logistică medicală depinde de tipul de acţiuni militare,
situaţia epidemiologica în teatrul de operaţii, posibilitatea desfăşurării acţiunilor logistice.

e. Suportul financiar
Asigurarea financiară a necesităţilor unităţilor militare, instituţiilor şi contingentelor la
pregătirea de luptă, activitatea gospodărească, a cheltuielilor pentru reparaţia şi întreţinerea
tehnicii militare, a armamentului, a muniţiilor şi a echipamentului se efectuează în baza
calculelor, normelor standarde de consum, statelor de organizare etc.
În conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare, sarcinile principale ale activităţii
serviciilor (secţiilor) financiare constituie:
- asigurarea organizării corecte a evidenţei contabile a patrimoniului, în conformitate cu
prevederile legislaţiei în vigoare;
- asigurarea la timp şi în măsură deplină cu mijloace băneşti, în limita alocaţiilor bugetare
stabilite, a măsurilor pregătirii de luptă, a necesităţilor gospodăreşti şi social-culturale,
întreţinerea, reparaţia şi exploatarea tehnicii militare, a armamentului şi a echipamentului;
- asigurarea la timp şi în măsură deplină, în conformitate cu legislaţia în vigoare a
drepturilor băneşti ale militarilor, a salariului angajaţilor civili şi a altor tipuri de plăţi;
- ţinerea evidenţei contabile a mijloacelor băneşti şi a valorilor materiale în corespundere
cu legislaţia în vigoare, întocmirea şi prezentarea la timp şi calitativ a rapoartelor financiare în
organul ierarhic superior de asigurare financiară;
- cheltuirea mijloacelor băneşti în strictă corespundere cu alocaţiile bugetare, a devizelor de
venituri şi cheltuieli pe mijloacele speciale, întocmirea veridică a operaţiunilor financiare, cu
neadmiterea de supracheltuieli şi utilizarea lor contrar destinaţiei;
- respectarea regulilor de procurare a valorilor materiale, a contractării de mărfuri, servicii şi
a modului de achitare;
- întocmirea corectă a planurilor de finanţare pe mijloacele bugetare şi pe mijloacele
speciale.
Dispoziţii finale
Ministerul Apărării, Marele Stat Major al Armatei Naţionale/Marelui Stat Major şi
comandamentele categoriilor de forţe şi logistic, sînt responsabile pentru asigurarea suportului logistic
al Armatei Naţionale pe nivelele de suport.
Planificarea logistică pe nivele de suport (tactică, operaţională şi strategică) este parte
componentă a planificării tactice, operaţionale şi strategice întrunite. Prevederile planificării
logistice conţine următoarele compartimente distincte:
- introducere;
- sincronizarea procedurilor în domeniile funcţionale logistice;
- comanda şi controlul logistic;
- contractarea, alocarea şi distribuirea resurselor;
- planificarea mişcării pentru operaţiuni şi exerciţii;
- planificarea medicală pentru operaţiuni şi exerciţii;
- planificarea suportului naţiunii gazde;
- planificarea infrastructurii;
- evaluarea şi sesizarea logisticii.
Compartimentele în cauză asigură căile de suplinire a necesităţilor unităţilor militare,
instituţiilor şi contingentelor în dependenţă de situaţia creată şi sunt orientate spre menţinerea lor
în stare de gătinţă permanentă în teatrul de operaţiuni.

200
 Tema 12: FUNDAMENTELE SECURITĂŢII EUROPENE (REGIONALE)

1. Definiţii. Concept de securitate

2. Sistemul provocărilor interne şi externe pentru securitatea europeană
3. Măsuri de amplificare/diminuare a efectelor pozitive/negative ale provocărilor
actuale asupra securităţii europene

1. Definiţii. Concept de securitate

La modul general, conceptul de securitate militară desemnează o stare caracterizată prin
lipsa pericolelor şi ameninţărilor la adresa existenţei, dar şi procesul de gestionare a acţiunilor
care concură la realizarea unei asemenea situatii. Ea trebuie realizată pentru ca o persoană, un
grup de persoane, o societate să poata acţiona neîngrădit pentru promovarea intereselor proprii,
în condiţiile respectării normelor interne si internaţionale. Securitatea este, însa, un concept
destul de greu de definit. Sunt, pe de o parte, elementele subiective, legate de percepţia celui care
realizează analiza: mediul din care provine, cel de formare intelectuală/profesională şi cel în care
acţionează, propria scară a valorilor şi intereselor, simpatiile şi antipatiile personale. Există, pe
de altă parte, elementele obiective cum ar fi cele legate de poziţia actorului în slujba căruia se
află cel ce face analiza, atitudinea altor actori faţă de o problemă dată, structura birocratică de la
nivel naţional sau organizarea instituţională a relaţiilor internaţionale.
Securitatea poate fi definită din perspectiva realistă ca fiind un produs al puterii. Dar în
egală măsură agenda publică a inclus dezbaterea unor chestiuni de securitate internaţională, cele
mai cunoscute fiind terorismul internaţional, gestionarea situaţiilor din Irak si Afganistan,
problematica Mării Negre sau viitorul Balcanilor de Vest şi în special al provinciei Kosovo.
În perioada de început a Războiului Rece dimensiunea esenţială a puterii era cea militară,
cu componenta sa vitală, cea nucleară. Evoluţia Războiului Rece, evenimente precum criza
rachetelor din Cuba şi detensionarea internaţională care a urmat, în paralel cu dezvoltarea
economică fara precedent a Occidentului au dus la diversificarea dimensiunilor puterii, ulterior
contând foarte mult puterea economică şi, nu în ultimul rând, atractivitatea culturală. Conceptul
de securitate a evoluat de la unul preponderent militar, agresiunea militară fiind principala
ameninţare pentru un stat, la unul multidimensional. Sfârsitul anilor ‘90 a dus la dezvoltarea unei
întregi literaturi concentrate pe analiza acestei transformări, dintre care probabil ca Scoala de la
Copenhaga (Barry Buzan şi ceilalţi) este cea mai cunoscută. Dispariţia URSS, un stat foarte
puternic din punct de vedere militar, deţinător al primei puteri nucleare din lume (ca megatonaj),
avea să se producă în urma unor probleme interne, în special sociale şi economice. Asistăm la
consacrarea noului concept de securitate, multidimensional. Pe lângă dimensiunea militară,
pentru securitatea unei ţări dimensiunile politică, economică, socială şi ecologică deveneau cel
puţin la fel de importante. Apariţia pe agenda de securitate a statelor a unor probleme, precum
crima organizată transfrontalieră, terorismul sau macropoluarea venea să confirme justeţea
abordării multidimensionale. Acest aspect nou, la rândul lui, determina evoluţia spre
demilitarizare a politicii de securitate naţională. Demilitarizarea îmbracă astăzi mai multe forme:
controlul civil şi democratic, prezenţa civililor în aparatele militarizate ale ministerelor (apărare,
interne, servicii) şi nu în ultimul rând prezenţa la nivelul societăţii civile a unui puternic corp de
experti civili care au multiple posibilităţi de a se exprima critic în probleme de securitate
naţională şi internaţională, prin intermediul mass-media sau al organizatiilor neguvernamentale
de tip „think-tank”. Un mare merit revine în acest sens mediului universitar occidental care a
permis în mai multe rânduri democratizarea domeniului securităţii naţionale, prin dezvoltarea
domeniului studiilor strategice în anii ’60, a studiilor de securitate în anii ’80, iar mai nou a
trecut la abordarea metodica a componentelor principale ale securitatii.
În primul rând o serie de evenimente internaţionale arată cât de relativ este totuşi conceptul de
putere, în special prin prisma dimensiunii sale militare. Cea mai puternică ţară de pe glob, SUA,
deşi militar înregistrează succese notabile în timpul razboiului din Vietnam, în final pierde din
punct de vedere strategic şi politic. SUA trebuie să se retragă militar şi pierde în favoarea

201
lagărului comunist. În al doilea rând, apariţia a ceea ce s-a numit ulterior „probleme globale”,
chestiuni precum sărăcia şi subdezvoltarea, resursele naturale de importanţă strategică (în special
petrolul), poluarea de dimensiuni continentale sau chiar globale conving statele occidentale că
nici măcar cei puternici nu mai pot gestiona singuri anumite probleme internaţionale, asigurarea
apărării statului, în context aliat, reprezintă un proces continuu şi complex extins asupra unui
spectru larg de domenii, relaţii şi interdependente, destinat promovării intereselor şi obiectivelor
de securitate ale statului, societăţii şi cetăţeanului, ea fiind definită şi promovată, în corelare cu
politicile specifice ale NATO şi Uniunii Europene.

2. Sistemul provocărilor interne şi externe pentru securitatea europeană

Securitatea europeană, în calitatea sa de construct voluntar, responsabil şi conştient, se
confruntă constant şi cotidian cu un sistem de provocări interne şi externe. Prin provocare de
securitate înţelegem ansamblul factorilor de diversă natură ce pot declanşa riscuri, pericole şi
ameninţări în materie de securitate la adresa societăţii umane.
Provocările interne pentru securitatea europeană le analizăm pornind de la natura lor. În
această categorie s-au inclus provocările economice, sociale, politice, culturale, energetice.
Mai întâi, am optat pentru aceasta grupare a riscurilor, pericolelor şi ameninţărilor interne
de securitate deoarece ele sunt numeroase, complex, dinamice, interdependente şi aflate într-o
continuă interacţiune. De exemplu, provocările economice se referă la resursele umane, resursele
naturale, resursele financiare, calitatea guvernării, politicile economice de la nivel naţional şi al
UE, la măsurile de contracarare a efectelor negative ale crizei economico-financiare mondiale.
Apoi, alegerea noastră a plecat de la rolul important pe care îl au activitatea şi fenomenele
economice, sociale, demografice, politice, culturale şi de asigurare a energiei în viaţa UE şi a
statelor membre. În fine, opţiunea noastră a avut în vedere şi influenţa semnificativă favorabilă
sau nefavorabilă asupra securităţii europene a subsistemului provocărilor interne. Pornind de la
cele afirmate despre provocările interne pentru securitatea europeană apreciem că acestea
constituie un subsistem.
Provocările externe pentru securitatea europeană le analizăm prin prisma principalelor
fenomene cu impact semnificativ asupra securităţii europene. Printre aceste fenomene am inclus
următoarele: globalizarea, actuala criză economico-financiară, migraţia internaţională, conflictele
îngheţate, terorismul internaţional şi criminalitatea transfrontalieră. Am ales să tratăm
provocările externe de securitate prin prisma fenomenelor menţionate întrucât acestea joacă un
rol important în securitatea naţională, regională şi internaţională. Pe de altă parte, opţiunea
noastră a ţinut seama şi de abordarea acestor fenomene în literatura de specialitate ca fiind cele
mai frecvente pericole, riscuri şi ameninţări de securitate analizate. De asemenea, provocările
externe pentru securitatea europeană apreciem că prin caracteristicile lor – complexitate,
dinamism, interacţiune şi interdependenţă constituie un subsistem.
În acelaşi timp, facem precizarea că provocările de securitate, fie interne sau externe, le
vedem ca având atât efecte pozitive, cât şi efecte negative. Astfel, globalizarea generează atât
efecte pozitive – promovarea noilor tehnologii, dezvoltarea activelor intelectuale, investiţiile
strategice străine, libera circulaţie a oamenilor, bunurilor şi capitalurilor etc. – cât şi consecinţe
nedorite – dereglementări, delocalizări, dezvoltare inegală a statelor etc. La fel, migraţia
internaţională (legală şi ilegală) are urmări benefice – dezvoltare economică, soluţionarea unor
probleme demografice etc.-, cât şi efecte nefavorabile – insecuritate, delincvenţă, criminalitate
ridicată etc. – pentru securitatea europeană. Revine instituţiilor UE şi celor naţionale ale statelor
membre cu competenţe în materie de securitate, sarcina de a amplifica efectele benefice şi de a le
diminua sau elimina, dacă este posibil, pe cele nefavorabile în aşa fel încât cetăţenii europeni să
se bucure de un climat de siguranţă, de linişte şi calm, propice vieţii şi activităţii umane.
Subsistemul provocărilor interne şi subsistemul provocărilor externe se află într-o continuă
şi constantă interdependenţă şi interacţiune şi, împreună, alcătuiesc sistemul riscurilor,
pericolelor şi ameninţărilor actuale pentru securitatea europeană. De exemplu, globalizarea are
un impact consistent şi semnificativ asupra economiei europene şi naţionale, securităţii sociale a

202
cetăţenilor europeni, politicilor economice, sociale şi financiare la nivelul Uniunii şi al statelor
membre. Răspunsul adecvat al UE şi al statelor membre la impactul globalizării creează
premisele extinderii efectelor sale benefice şi diminuarea celor negative.
În opinia noastră, sistemul provocările interne şi externe pentru securitatea europeană este
definit prin complexitate, interdependenţă, caracter deschis şi dinamic.
Complexitatea rezidă în faptul că securitatea europeană, în calitate de construct conştient,
voluntar şi responsabil, se realizează concomitent cu derularea întregii vieţi sociale, economice,
politice, culturale, ştiinţifice, militare, informaţionale şi nu numai care îşi urmează drumul său
potrivit legităţilor obiective ale dezvoltării societăţilor umane. Pe de altă parte, securitatea
europeană se înfăptuieşte în condiţii concrete de o mare diversitate intra şi interstatală, cu oameni
şi prin oameni. În plus, caracterul complex al securităţii europene, ca sistem, este dat şi de
contextul în care UE şi statele sale membre există şi acţionează şi anume de manifestarea
puternică şi pluridimensională a globalizării şi a unui amplu şi dinamic proces de integrare
regională. De asemenea, complexitatea este evidenţiată şi de vulnerabilităţile europene şi
naţionale care joacă rolul de catalizator al provocărilor securităţii europene. Printre
vulnerabilităţi includem: nivelul diferit de dezvoltare economică şi socială a statelor membre;
Interdependenţa se referă la relaţia de influenţă reciprocă între componentele sistemului
provocărilor actuale pentru securitatea europeană. Astfel, dacă un element al sistemului amintit
cunoaşte schimbări radicale, sau chiar mutaţii profunde, acestea din urmă, la rândul lor, produc
transformări semnificative în cadrul celorlalte elemente structurale. De exemplu, schimbări
esenţiale produse în comerţul internaţional sunt generate de actuala criză economico-financiară.
Dar, asupra conţinutului comerţului internaţional în care UE, ca entitate socială şi economică,
sau un stat membru al său ori altul se implică are un impact serios atât criminalitatea cât şi
terorismul transfrontalier.
Acestea două pot, uneori, afecta calitatea şi volumul bunurilor şi serviciilor pe care UE şi
statele sale membre le oferă clienţilor săi, fie prin înăsprirea condiţiilor de trecere a frontierelor
lor, fie printr-o concurenţă neloială pentru anumite produse sau servicii puse în vânzare pe căi
ilicite de către organizaţii criminale sau ilegale. La fel, migraţia internaţională are un impact
semnificativ asupra migraţiei interne în UE care se manifestă atât prin efecte benefice, cât şi
consecinţe nefavorabile. Astfel, dacă migraţia internaţională este relativ mare, cantitativ şi
calitativ, ea influenţează migraţia internă atât în statele membre cât şi la nivelul UE, în sensul
reducerii numărului celor care migrează şi/sau schimbării direcţiei de deplasare în plan naţional
şi european.
Caracterul deschis al sistemului provocărilor pentru securitatea europeană este dat de
comunicarea şi accesul informaţiilor dintre acest sistem şi mediul în care acţionează. Practic,
această trăsătură reflectă capacitatea sistemului analizat de a se adapta adecvat – eficace, creator
şi flexibil - la transformările ce se produc în mediul înconjurător. Este vorba atât de mediul
natural cât şi de cel social, care suportă toate schimbările impuse în şi de viaţa şi activitatea
oamenilor concreţi, reali, cu personalitatea, sentimentele, motivaţia (nevoi, aspiraţii, idealuri,
motive) şi voinţa lor. De altfel, adoptarea de către UE a strategiei de securitate, pe de o parte, şi
de statele membre a strategiei naţionale de securitate, pe de altă parte, este o dovadă a
caracterului deschis al sistemului provocărilor pentru securitatea europeană. Acesta din urmă
recepţionează informaţiile necesare şi suficiente din mediul intern şi internaţional, le procesează
şi, pe baza lor, se adaptează creator la noile realităţi. Este vorba fie de amplificarea efectelor
impactului riscurilor, pericolelor şi ameninţărilor pentru securitatea europeană, fie de diminuarea
lor.
Dinamismul sistemului provocărilor pentru securitatea europeană derivă din transformările
rapide ce au loc atât în interiorul fiecărui element component al sistemului propriu-zis, cât şi în
afara acestuia, în mediul în care acesta există şi funcţionează.
Mai întâi, se asistă la schimbări alerte în cadrul globalizării, al comerţului internaţional, al
relaţiilor dintre state, al evoluţiei crizei economico-financiare actuale mondiale etc. Toate aceste
modificări, de cele mai multe ori de substanţă, interacţionează potenţând evoluţia rapidă şi

203
frecvent aleatorie a fiecărui risc, pericol şi ameninţare de securitate care se va reflecta în starea şi
funcţionalitatea securităţii europene. Pe de altă parte, are loc o transformare continuă a mediului
în care provocările actuale pentru securitatea europeană există şi se manifestă. Astfel,
schimbările ivite în relaţiile politice, economice, culturale, ştiinţifice etc. dintre UE şi celelalte
state ale lumii şi lărgirea Uniunii prin primirea de noi membri au un impact semnificativ asupra
dinamismului sistemului provocărilor pentru securitatea europeană. Cum acest sistem al
provocărilor de securitate l-am considerat ca fiind deschis, atunci el va suporta direct toate
schimbările intervenite în exteriorul său, căutând o adaptare continuă şi flexibilă la nou, la
mutaţiile intervenite.
În concluzie, sistemul provocărilor actuale pentru securitatea europeană se află într-o
continuă schimbare urmând mutaţiile produse, pe toate planurile - economic, social, politic,
cultural, ştiinţific, militar, de mediu, etc - în UE şi statele membre.

Provocări interne pentru securitatea europeană. Provocări economice

Legătura dintre economie şi securitate este una puternică, de interdependenţă, cele două
consolidându-se reciproc. În condiţiile unei economii funcţionale şi competitive un actor se poate
bucura de securitate şi, invers, starea de securitate are un aport considerabil în funcţionarea
optimă a economiei. Criza economico-financiară globală a lovit, astfel, chiar instrumentul
fundamental al UE, domeniul care a stat la baza succesului acestei organizaţii în a asigura o
perioadă de pace, stabilitate şi prosperitate pe continentul european. Pe de altă parte, deşi sfera
economică se conturase ca spaţiu în care statele membre îşi coordonau cel mai bine acţiunile,
criza a reliefat distanţele enorme dintre economiile europene. Prin urmare, prin provocări
economice, înţelegem o serie de fenomene care se manifestă în plan economic şi care, prin
evoluţia, implicaţiile şi consecinţele lor, pot reprezenta riscuri de securitate identificabile în
spaţiul european.
În opinia noastră, din punct de vedere economic, UE se confruntă cu două provocări
majore:
a) susţinerea statelor membre pentru a depăşi actuala stare de criză, cu măsuri adaptate
problemelor cu care se confruntă fiecare dintre ele;
b) coordonarea acestor măsuri la nivel european.
Pe lângă acestea, Uniunea trebuie să identifice şi mijloacele optime de a gestiona şi o altă
problemă ridicată de criză. Este vorba despre măsurile care se cer adoptate pentru cele 16 state
care au adoptat moneda Euro (Austria, Belgia, Cipru, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia,
Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia, Slovenia şi Spania) şi celelalte
state membre. Deşi statele care au adoptat moneda unică sunt considerate mai bine dezvoltate din
punct de vedere economic, perioada recentă a demonstrat că există discrepanţe şi în interiorul
„zonei euro”. Astfel, există pe de o parte „pilonii grei” ai economiei europene, precum
Germania, Franţa şi Marea Britanie, iar, pe de alta, state care au fost mult mai puternic şi mai
grav lovite de criză, precum Portugalia, Italia, Grecia şi Spania, aşa numitele state PIGS, care au
nevoie de susţinerea statelor din prima categorie.
Un raport elaborat de Stratfor demonstrează că statele care nu sunt membre ale zonei euro
au fost mult mai expuse crizei financiare. Acestea au fost lovite, ca şi celelalte, de criza globală,
iar ulterior au trebuit să facă faţă şi presiunilor venite din partea economiilor mai puternice. Ne
referim la faptul că statele din Europa Centrală şi de Est au beneficiat de o creştere economică pe
fondul unui sistem permisiv de obţinere a creditelor, credite care erau oricum finanţate de către
bănci din străinătate. Raportul susţine că aceste bănci proveneau în special din Italia, Franţa,
Austria, Grecia şi Scandinavia. Astfel, atunci când aceste state sau confruntat cu criza de
lichidităţi, au pus presiune asupra acestor state, ceea ce a constituit o a doua lovitură pentru ele.
În concluzie, interdependenţa dintre economiile naţionale determină necesitatea de a identifica
măsuri la nivel european, dar acestea sunt greu de stabilit din pricina distanţei mari dintre
nivelurile de dezvoltare ale statelor membre, dar şi din cauza tendinţei fiecărui stat de a-şi salva,
în primul rând, propria economie. Această falie creată de criza economico-financiară este, poate

204
cel mai vizibilă la nivelul UE. Au existat chiar voci care au avertizat asupra unei noi „cortine de
fier” care divide Europa.
În concluzie, din punct de vedere economic, provocarea pentru Europa constă în găsirea
unei soluţii pentru a depăşi faliile care sunt conturate între statele membre de criza economico-
financiară. Putem identifica cel puţin trei astfel de linii de demarcaţie care se trasează în
interiorul sistemului economic European.
Cu alte cuvinte, Uniunea trebuie să dovedească că sistemul economic şi financiar care a
stat la baza dezvoltării ei ca organizaţie supranaţională de integrare politică este unul viabil şi că
ea, per ansamblu, nu este un proiect care funcţionează doar în condiţii economice favorabile şi
eşuează atunci când contextual economic internaţional se schimbă.
Rezolvarea optimă a acestor probleme economice care se manifestă pe plan intern este cu
atât mai importantă cu cât ele determină dificultăţi şi în alte sfere ale existenţei UE. Criza din
planul economic generează provocări în plan social, energetic, alimentar, cultural, politic şi
instituţional. Din această cauză, soluţia trebuie să fie una comprehensivă şi să ia în calcul toţi
factorii care intră în ecuaţia crizei economico-financiare.

Provocări sociale
Acest tip de provocări desemnează o serie de evenimente care se petrec în plan social sau
demografic şi care, prin evoluţia, implicaţiile şi efectele lor, pot reprezenta riscuri pentru
securitatea europeană. Provocările sociale interne actuale ale Uniunii nu pot fi analizate
independent de cele economice. Impactul crizei economico-financiare asupra sferei sociale este
greu de evaluat, în ciuda faptului că amploarea lui nu poate fi trecută cu vederea.
Efecte puternice ale crizei pot fi regăsite, spre exemplu, în domeniul evoluţiei pieţei muncii
la nivel european. Aceasta se caracterizează prin creşterea fără precedent a ratei şomajului, ceea
ce implică provocări majore în ce priveşte sistemele europene de protecţie socială.
Spre exemplu, un raport recent al Eurostat anunţă că rata şomajului la nivelul UE este de
10%, dar şi că statele din zona euro nu au mai cunoscut un asemenea nivel al acesteia din 1998.
Mai mult, similar situaţiei din sfera economică, creşterea ratei şomajului diferă de la un stat la
altul, în funcţie de dezvoltarea lui economică, procentele oscilând între 4% în cazul Danemarcei
şi 21% în cazul Letoniei.
Diferenţele în ce priveşte rata şomajului nu sunt valabile doar din punctul de vedere al
gradului în care statele au fost afectate, ci şi din acela al segmentelor de populaţie afectate.
Astfel, există o serie de categorii sociale, considerate vulnerabile, mai puternic afectate de
efectele crizei, din cauză că aceste efecte s-au grevat pe fondul unor vulnerabilităţi anterioare
asociate sărăciei, vârstei, etniei, statutului de imigrant, ceea ce amplifică impactul crizei
economice şi financiare în acest plan. Aceasta exercită o presiune mare asupra sistemelor de
protecţie socială, mai ales în condiţiile în care nu toate statele au pus la punct mecanisme care să
poată face faţă creşterii cererii de protecţie socială, ceea ce determină, implicit, o creştere a
discrepanţelor în ce priveşte nivelul de trai în diferite state europene. În plus, Uniunea îşi asumă
doar un rol de observator al impactului social al crizei şi de facilitator de schimb de bune
practici. Astfel, într-un document oficial referitor la această problemă, sunt menţionate clar
atribuţiile de monitorizare ale Comisiei şi Comitetului, de examinare a provocărilor referitoare la
politica socială, de creare de oportunităţi de învăţare reciprocă. Prin urmare, pentru a evita
crearea unor diferenţe mari între oportunităţile pe care fiecare stat le oferă cetăţenilor săi, UE
ar trebui să găsească un răspuns coordonat la nivel comunitar pentru problema protecţiei
sociale.
Aceasta reprezintă o provocare cu atât mai mare cu cât, în lipsa unui răspuns politic viabil,
care să urmărească crearea de noi locuri de muncă, Uniunea ar putea intra într-o perioadă de
slabă creştere economică. Practic, criza economică globală nu doar a agravat multe aspecte ale
sărăciei, dar a şi generat o nouă categorie de populaţie care se confruntă cu sărăcia, a micşorat
posibilităţile de achiziţionare de locuinţe, a amplificat numărul persoanelor fără adăpost, a slăbit

205
clasa de mijloc, a contribuit la creşterea riscurilor în ce priveşte coeziunea socială, precum şi la
erodarea încrederii în clasa politică.
Şomajul reprezintă, prin urmare, una dintre cele mai mari provocări. Pentru rezolvarea
acestei probleme nu este necesară doar crearea de noi locuri de muncă, ci şi asigurarea unui nivel
optim de pregătire a populaţiei, dezvoltarea a unui sistem de învăţământ viabil, dar şi crearea
unei culturi a învăţării pe durata întregii vieţi („lifelong learning”), ceea ce ar ajuta cetăţenii
europeni să capete mai multe abilităţi şi competenţe, sporind capacitatea lor de adaptare la noi
locuri de muncă. Rezolvarea acestei probleme este cu atât mai stringentă cu cât Organizaţia
Internaţională a Muncii estimează că UE va atinge nivelul de angajare a populaţiei precedent
crizei abia în 2013, ceea ce înseamnă că efectele măsurilor adoptate acum vor fi vizibile pe
termen mediu sau chiar lung.
Din cele de mai sus rezultă o altă problemă a UE, acutizată de criza economico-financiară
– educaţia. În condiţiile în care UE cunoaşte, că marea parte a statelor dezvoltate şi în curs de
dezvoltare, un fenomen al îmbătrânirii populaţiei, asigurarea unei forţe de muncă adecvat
pregătite pentru a face faţă provocărilor actuale este esenţială. Această problemă este una dublu
faţetată. În primul rând, UE se confruntă cu problema deteriorării raportului dintre populaţia
activă şi cea inactivă, ceea ce înseamnă că va fi din ce în ce mai greu ca statele membre şi
Uniunea să identifice soluţii pentru a-şi îndeplini responsabilităţile asumate faţă de viitorii
pensionari. În al doilea rând, este vorba despre subcalificarea noii forţe de muncă. Clasamentele
elaborate de diverse instituţii relevă faptul că universităţile europene sunt depăşite de cele
americane sau asiatice. Prin urmare, în materie de educaţie, provocarea constă în valorificarea
la maximum a resursei umane şi identificarea unor soluţii pentru a compensa scăderea
populaţiei.
O altă problemă internă a UE este legată de discriminarea unor grupuri etnice minoritare.
Statele europene continuă să se confrunte cu dificultăţi legate de integrarea comunităţilor de
romi, de identificarea şi implementarea unor măsuri care să elimine discriminarea, sărăcia,
excluziunea, deşi aceştia reprezintă cea mai numeroasă populaţie minoritară la nivelul UE.
Complexitatea acestei probleme este determinată de cumulul a doi factori. Pe de o parte, aceste
grupuri minoritare manifestă o anumită rezistenţă la eforturile de integrare a lor în comunităţile
majoritare, iar, pe de alta, şi grupurile majoritare au o atitudine de respingere faţă de aceştia.
Costul de securitate al neintegrării comunităţilor de romi se dovedeşte a fi din ce în ce mai mare
– nefiind cuprinşi în piaţa muncii, ei au un aport consistent la creşterea ratei criminalităţii şi a
tensiunilor intracomunitare. Amploarea acestei provocări este subliniată şi de un raport recent al
Amnesty International, ce solicită UE să elaboreze un plan de acţiune pentru a preveni încălcarea
drepturilor omului, cu care aceste comunităţi se confruntă, avertizează asupra faptului că romii
sunt cetăţeni europeni şi, prin urmare, ei trebuie să beneficieze de aceleaşi drepturi ca şi restul
resortisanţilor Uniunii.
Problema grupurilor minoritare nu se construieşte doar în jurul acestei comunităţi. Ea este
strâns legată de un alt fenomen marcant al secolului XXI – migraţia. În contextul îmbătrânirii
populaţiei, al nevoii stringente de forţă de muncă tânără care să susţină dezvoltarea economică,
migraţia se poate constitui atât într-un factor ce poate contribui la starea de securitate, cât şi
întrun risc la adresa acesteia. Astfel, în cazul UE, migraţia generează provocarea gestionării unei
societăţi care îşi conturează din ce în ce mai mult caracterul multietnic, multireligios,
multicultural, multirasial. Uniunea trebuie să identifice soluţia menţinerii unui echilibru între
necesitatea respectării drepturilor omului şi ale minorităţilor şi necesitatea de a integra aceste
comunităţi în societăţile de imigrare, astfel încât, venirea lor să nu echivaleze cu destabilizarea
socială sau cu un risc crescut pentru securitatea internă a statelor membre şi a Uniunii per
ansamblu. Fenomenul migraţiei trebuie valorificat, pe cât posibil, în favoarea creşterii economice
a UE, mai ales în contextul actual. Însă, aceasta depinde de capacitatea instituţiilor europene de a
elabora strategii şi politici eficiente de imigrare şi integrare a noilor veniţi şi, în special, de
pregătire şi integrare profesională a lor. Totodată, trebuie luat în calcul faptul că spaţiul european
cunoaşte şi un fenomen de migraţie internă, a cărui dinamică este diferită de cea a migraţiei din

206
alte regiuni. Aceasta din cauză că UE a creat, înăuntrul graniţelor sale, un spaţiu în care cetăţenii
europeni au dreptul de a circula liber, de a lucra şi de a-şi stabili domiciliul în orice stat membru.
Totuşi se pot identifica anumite tendinţe de mişcare a populaţiei în interiorul graniţelor Uniunii.
Aceste fenomene au fost favorizate, în mare, de doi factori – căderea Cortinei de Fier care diviza
Europa şi procesul extinderii şi integrării europene. Din cauza diferenţelor dintre nivelurile de
dezvoltare economică a statelor membre, dintre nivelurile de trai ale cetăţenilor din diferite state
membre există tendinţa ca cei care provin din state mai puţin dezvoltate economic să aleagă să
trăiască şi să lucreze în state mai bine dezvoltate, unde pot dobândi venituri mai mari. Există,
aşadar, în interiorul UE, state de origine (în general, statele din Europa centrală şi estică), şi state
de destinaţie (statele vest-europene). Statele din partea centrală şi estică a Europei sunt ţări
tradiţionale de emigrare, iar includerea acestora în UE în ultimele două valuri de extindere (2004
şi 2007) au dus la accentuarea acestei caracteristici a lor. Spre exemplu, un studiu al Băncii
Mondiale relevă faptul că, în perioada 2000-2003, se stabiliseră anumite fluxuri de migraţie între
Europa Centrală şi Estică şi Europa de Vest. În plus, 42 de milioane de resortisanţi ai Uniunii
sunt imigranţi şi, din aceştia, 14 milioane reprezintă cetăţeni europeni care şi-au părăsit statul
natal şi au ales să locuiască într-un alt stat membru al UE.
Uniunea trebuie să găsească un răspuns politic adecvat şi soluţii pe termen lung pentru a
reduce impactul crizei economico-financiare în plan social, dar şi pentru a corecta vulnerabilităţi
existente încă din perioada precedentă crizei – discriminarea minorităţilor, sistemul de
învăţământ neadaptat cerinţelor pieţei muncii. Aceasta cu atât mai mult cu cât, provocările
sociale sunt amplificate de fenomene care se petrec în plan demografic.
Schimbarea demografică este unul dintre fenomenele caracteristice secolului în care trăim
şi, implicit, spaţiului european. Prin aceasta se înţelege, de regulă, îmbătrânirea populaţiei, ceea
ce determină tendinţa de micşorare a numărului total al populaţiei la nivelul statelor membre ale
UE şi al Uniunii în ansamblu. Generat de un cumul de factori demografici, acest proces nu este
singular pe plan mondial. Majoritatea statelor dezvoltate sau în curs de dezvoltare se confruntă
cu această problemă, care are implicaţii profunde asupra dimensiunilor socială, economică şi
militară ale securităţii.
Dacă, la nivel individual, schimbarea demografică este, de fapt, rezultatul unei „poveşti de
succes” (longevitatea creşte datorită progreselor înregistrate în medicină, datorită bunăstării
economice etc.), la nivel economic, aceasta echivalează cu un real risc în ceea ce priveşte
posibilitatea de a menţine creşterea economică. Din ce în ce mai puţini tineri angajaţi şi lucrători
din ce în ce mai în vârstă vor trebui să susţină un număr din ce în ce mai mare de pensionari.
Astfel, deşi, în ce priveşte numărul populaţiei, UE ocupă al treilea loc pe plan mondial, după
China şi India, aceasta nu poate constitui un atu pentru dezvoltarea economică decât dacă este
identificată o soluţie pentru a depăşi deficitul de populaţie tânără. Paradoxal este faptul că acest
segment de populaţie este şi cel mai afectat de procesul demografic descris – creşterea speranţei
de viaţă determină şi creşterea vârstei de pensionare, ceea ce face ca tinerii să aibă din ce în ce
mai puţine posibilităţi de a accede la un loc de muncă, dată fiind lipsa experienţei profesionale.
În plus, presiunea asupra lor este augmentată şi de faptul că, dată fiind îmbunătăţirea stării de
sănătate, segmentul de populaţie ce nu mai poate fi încadrat pe piaţa muncii îl va depăşi pe cel
cuprins în această sferă. Mai mult, problemele legate de schimbarea demografică pot fi
amplificate şi de schimbarea contextului economic şi financiar al UE. Creşterea ratei şomajului,
accesibilitatea scăzută a locuinţelor pentru tineri, scăderea nivelului de trai constituie factori care
pot afecta întreaga viaţă a tinerilor, implicit instituţia căsătoriei.
Creşterea nivelului de trai, a speranţei de viaţă, scăderea natalităţii sunt factori care
determină fenomenul de îmbătrânire a populaţiei. Soluţiile acestei probleme se constituie, de
asemenea, în provocări – crearea unui sistem de învăţământ mai adaptat cerinţelor pieţei muncii,
combaterea discriminării şi a excluziunii sociale pentru valorificarea în întregime a resursei
umane. Mai mult, fenomenul în discuţie generează provocări interne şi în alte dimensiuni ale
securităţii – economică, socială şi militară. Spre exemplu, această tendinţă demografică
determină, în plan social, necesitatea de a reforma sistemul de protecţie socială, aspect discutat în

207
capitolul precedent. În plus, în lipsa identificării unei soluţii interne pentru susţinerea creşterii
demografice, atât statele membre ale Uniunii cât şi însăşi Uniunea vor trebui să încurajeze
politicile de imigrare pentru a suplini deficitul de populaţie tânără.

Provocări politice
La nivel politic, Uniunea se confruntă cu o gamă largă de provocări, care sunt determinate
fie de criza economică şi financiară globală, fie de un context precedent acestui fenomen.
Aceste provocări constau într-un ansamblu de fenomene care se petrec în plan politic sau
care au motivaţii de natură politică, care antrenează o serie de consecinţe asupra securităţii
europene sau reprezintă riscuri de securitate.
Cea mai evidentă astfel de provocare este constituită de identificarea soluţiilor potrivite
pentru a depăşi perioada de criză. Din punct de vedere politic, ieşirea din această stare se poate
dovedi, pentru UE, o provocare chiar mai mare decât cea reprezentată de criza în sine. Aceasta
din cauza diferenţelor existente între nivelurile de dezvoltare economică a statelor membre, între
nivelurile de creştere economică de după şirul de evenimente economice generat de colapsul
pieţei imobiliare americane, între nivelurile de îndatorare a statului etc. În plus, aceste divergenţe
tind să fie amplificate de tulburările economice contemporane. De aceea, identificarea unei
soluţii politice, la nivel european, care să poată fi aplicată tuturor statelor membre, este un
deziderat dificil de atins, dacă nu chiar utopic, tocmai din pricina acestor discrepanţe mari.
Problema este cu atât mai acută cu cât majoritatea statelor pun interesul naţional deasupra celui
european, ceea ce face ca nivelul solidarităţii în cadrul Uniunii să fie în scădere, iar obţinerea
unui consens în acest sens să fie dificil de obţinut.
De aceea, considerăm că întregul proiect politic al UE poate fi pus sub semnul întrebării de
criza economică, fenomen care testează eficienţa sistemului monedei unice. Între beneficiile
integrării economice şi un proiect viabil de integrare politică există o strânsă legătură, de
funcţionalitatea căreia depinde astăzi viitorul întregii construcţii europene. Deşi 16 din cele 27 de
state membre au o monedă unică, nu există la nivelul Uniunii o politică fiscală comună sau o
politică integrată a taxelor. Practic, liderii politici ai fiecărei ţări trebuie să decidă asupra celor
mai bune măsuri de adoptat, iar în actualul context, niciun stat nu pare a fi suficient de puternic
pentru a le sprijini şi pe celelalte (vezi ajutorul economic pentru Grecia).
Putem concluziona, prin urmare, că starea de criză afectează uniunea economică de care
depinde soarta „zonei euro”, dar şi a Uniunii per ansamblu. Depăşirea crizei este condiţionată de
solidaritatea pe care statele membre o manifestă unele faţă de altele, iar aceasta nu poate fi atinsă
decât la nivel politic. Criza şi ieşirea din criză impun cu stringenţă necesitatea unui acord politic
în cadrul conducerii UE, în absenţa căruia starea de fapt de acum poate genera şi alte provocări.
Protestele britanicilor faţă de muncitorii străini, atitudinea protecţionistă a francezilor în industria
auto pot ameninţa respectarea unuia dintre drepturile fundamentale ale cetăţenilor europeni –
dreptul de a circula liber în UE.
Profunzimea diferenţelor intraeuropene este redată de raportul elaborat de The Fund for
Peace în 2009, referitor la statele eşuate. Raportul utilizează o serie de indicatori sociali,
economici şi politici, evaluând statele în funcţie de punctajele obţinute. Raportul realizează un
clasament al statelor eşuate, unde primul loc este ocupat de statul cu cel mai mare risc în acest
sens (Somalia), iar ultimul (177) de statul cu cel mai mic risc (Norvegia), încadrând ţările în
patru zone mari de risc: zona de alertă, zona de avertizare, zona moderată şi zona sustenabilă.
Astfel, două state membre ale UE sunt încadrate în zona de avertizare a Indexului Statelor
Eşuate – Bulgaria (128), România (129). Aceasta poate submina securitatea UE dinăuntrul ei,
afectând chiar principiile bunei guvernări, pe care Uniunea le promovează atât la nivel naţional,
cât şi la nivel comunitar.
Cele două state menţionate au obţinut punctaje slabe îndeosebi la capitolele
„Criminalizarea şi/sau Delegitimarea statului” şi „Dezvoltare inegală”. Am ales să luăm spre
exemplu câteva state membre ale UE, care au fost incluse în Barometrul Global al Corupţiei
elaborat în 2009 de Transparency International.

208
 În opinia noastră, rezolvarea acestor slăbiciuni de structură în interiorul statelor membre
poate influenţa în mod pozitiv securitatea Uniunii per ansamblu. O populaţie care va nutri o
încredere justificată în clasa politică naţională va avea o atitudine similară faţă de leadershipul
comunitar. Alături de măsuri pentru creşterea transparenţei în ce priveşte instituţiile şi
procedurile decizionale ale UE, măsurile de combatere a corupţiei la nivelul statelor membre vor
avea un rol sporit la creşterea credibilităţii Uniunii pe scena mondială.

Provocări externe pentru securitatea europeană. Globalizarea şi mondializarea

Fenomen complex şi multidimensional, globalizarea are un impact semnificativ asupra
întregii vieţi şi activităţi umane, atât la nivel individual, cât şi la nivel de comunitate umană.
În opinia noastră, există o strânsă legătură între globalizare, datorită multitudinii şi
diversităţii sporite ale efectelor sale, şi securitatea europeană concepută ca un construct
concertat, conştient, voluntar şi responsabil al statelor UE, al cetăţenilor acesteia şi al
organizaţiilor societăţii civile.
În prezent, Uniunea Europeană este unul dintre actorii importanţi ai scenei mondiale. Ca
entitate politică, economică, demografică şi nu numai, UE este profund implicată şi semnificativ
influenţată de globalizare. Astfel, Uniunea Europeană şi statele ce o compun sunt de acum
înainte confruntate cu un joc economic în care rapiditatea adaptării sistemelor de producţie a
devenit şi mai crucială pentru a maximiza avantajele, pe de o parte, şi pentru a reduce pierderile
legate de integrarea în comerţul internaţional, pe de altă parte.
Accelerarea procesului globalizării pare să fi condus la emergenţa noilor provocări şi
oportunităţi care, pe de o parte, dovedesc impactul său asupra securităţii europene şi, pe de altă
parte, necesitatea ca Uniunea Europeană să-şi adapteze flexibil la acestea strategia politică,
economică şi socială.
De fapt, UE a intrat progresiv, de câţiva ani, într-o globalizare totală, caracterizată prin
intensificarea concurenţei în toate domeniile, inclusiv în domeniile tradiţionale cele mai
protejate: educaţie, cercetare, servicii publice. Pe de altă parte, comerţul mondial a crescut de o
manieră spectaculară, nu doar în volum, ci, de asemenea, în termeni de perimetru: a trecut de la
bunuri agricole şi industriale, la servicii, care constituie 70% din activitatea economică a ţărilor
cele mai dezvoltate.
Dincolo de bunuri şi servicii, în prezent, capitalurile, întreprinderile, sedii sociale şi centre
de cercetare, precum şi resursele umane care au devenit nomade. O parte preponderentă a
economiei UE, a întreprinderilor sale, teritorii chiar sunt supuse concurenţei mondiale.
Toate acestea au un impact serios asupra securităţii europene pe toate dimensiunile sale –
economică, socială, politică, militară, energetică, alimentară.
În opinia noastră, impactul globalizării asupra securităţii europene se manifestă, asupra
tuturor componentelor acesteia. Astfel, componenta economică a securităţii europene poate fi
influenţată atât pozitiv, cât şi negativ de globalizare. Pozitiv, impactul se manifestă prin
oportunităţile pe care fenomenul globalizării economice le deschide activităţii productive,
comerţului şi serviciilor atât UE, ca entitate, cât şi statelor sale membre. Dimensiunea negativă a
impactului globalizării asupra securităţii europene se poate evidenţia prin dereglementările,
delocalizările şi emergenţa noilor actori economici mondiali care se constituie într-un obstacol
pentru produsele, serviciile, resursele umane ale Uniunii Europene dar şi a accesului acestei
entităţi la resursele materiale de care are nevoie. Dimensiunea socială a securităţii europene, de
exemplu, suportă, la rândul său, impactul globalizării. Aceasta din urmă, contribuie la libera
circulaţie a persoanelor, capitalurilor, a bunurilor şi serviciilor, fapt de care pot beneficia
cetăţenii europeni, dar care, în anumite condiţii, poate să le afecteze semnificativ calitatea vieţii.
Impactul globalizării asupra securităţii europene este unul semnificativ, continuu şi cu
efecte atât benefice, cât şi nedorite. El se manifestă atât prin consecinţele directe pe care
globalizarea le generează, cât şi prin rolul de catalizator al celorlalte provocări externe de
securitate jucat de acest fenomen.

209
 Actuala criză economico-financiară
Criza internaţională care s-a manifestat în SUA din anul 2007 s-a propagat progresiv în
ansamblul celor mai dezvoltate state ale planetei. Ea a câştigat sectorul real al economiilor
industrializate punând în dificultate anumite activităţi (de exemplu industria de automobile şi
tranzacţiile imobiliare) ce au susţinut creşterea economică în aceste ţări de-a lungul anilor.
Efectele indirecte ale crizei s-au manifestat imediat în ţările mai puţin dezvoltate şi, apoi, cele
directe au fost destul de severe pentru aceste ţări.
Practic, actuala criză economico-financiară are un impact semnificativ şi asupra securităţii
europene. De fapt, ea generează o serie de ameninţări de securitate. Pe termen scurt, este vorba
de instabilitatea statelor cele mai fragile fenomen ce ar conduce la tulburări interne şi la conflicte
internaţionale. De altfel, creşterea şomajului suscită o foarte mare anxietate socială datorată
reducerii fluxurilor comerciale internaţionale şi a înăspririi condiţiilor de acces la credite. O
adevărată degradare a condiţiilor de viaţă ale populaţiei defavorizate are loc.
Aceasta creşte frustrările şi nemulţumirile ce ar putea face ca în ţările sărace să apară
tulburări interne majore. Dificultăţile create în aceste state se repercutează negativ asupra
securităţii europene atât în sensul sporirii vigilenţei şi a mijloacelor de întărire a securităţii
europene, cât şi al adoptării unor măsuri de sprijin şi ajutorare a acestor state. De altfel, UE a
derulat Parteneriatul european de vecinătate, iar de curând a lansat Parteneriatul estic tocmai
pentru a elimina posibilele riscuri şi pericole de securitate ce ar putea veni din afara spaţiului UE.
Actuala criză economico-financiară afectează nefavorabil securitatea europeană atât la
nivelul UE, ca entitate economică, politică, socială şi administrativă, cât şi în cadrul fiecărui stat
membru. Factorul generator de insecuritate este reprezentat de instabilitatea economic, care
induce efecte negative în activitatea socială, politică, economică a tuturor statelor membre ale
UE. Astfel, în UE întreaga activitate economică şi financiară a fost serios afectată de criza
economico-financiară.
Astfel, afacerile imobiliare s-au redus simţitor faţă de anul de dinaintea declanşării actualei
crize economico-financiare, şomajul a crescut în 2009 şi va creşte şi în 2010, sistemul bancar s-a
confruntat cu probleme serioase, iar producţia de bunuri şi servicii s-a diminuat simţitor.
La rândul său, securitatea internă a ţărilor membre UE este direct afectată de criză: se
estimează că aproximativ jumătate din fondurile speculative sunt constituite de fonduri
financiare ce provin din activităţi criminale, şi că traficul de narcotice, în puternică creştere,
reprezintă circa 200 miliarde de dolari. Totodată, criza accentuează fluxurile migratoare legale şi
ilegale care sunt însoţite de efecte negative pentru cei ce le compun dar şi pentru statele de
primire.
În acelaşi timp, criza financiară are o influenţă majoră asupra creşterii şi a folosirii forţei de
muncă prin multiple canale. Această influenţă se exercită prin: băncile fragilizate de criză şi mult
mai sensibile decât înainte de 2007 la riscuri, care au devenit mai selective în distribuţia
creditelor; impactul crizei asupra consumului, pilon al cererii şi creşterii în toate ţările.
Totodată, criza imobiliară a acţionat direct asupra economiei reale. Astfel, familiile şi
investitorii au avut pierderi nete din cauza crizei de subprime şi a diminuării valorii
patrimoniului imobiliar. Această sărăcire are un efect direct asupra consumului şi investiţiilor,
numit „efect de bogăţie”. De asemenea, schimbările produse pe piaţa imobiliară au afectat
negativ sectorul construcţiilor, confruntat cu încetinirea comenzilor. De altfel, pierderile
instituţiilor financiare şi neîncrederea care a urmat crizei de subprime au făcut creditorii mai
selectivi şi au împins ratele de interes ale pieţei în sus. Aceasta a avut drept urmare o contracţie a
creditului ceea ce a redus consumul şi investiţiile.

Migraţia internaţională
În esenţă, migraţia este un fenomen consubstanţial destinului uman. Astăzi, migraţia
trebuie văzută ca rezultat al interacţiunii între deciziile individuale şi constrângerile sociale.
Pentru migrant, emigraţia poate avea unul sau mai multe motive:
- profesionale (misiune de lungă durată în străinătate) şi studii;

210
 - politice (refugiat politic din cauza persecuţiilor în ţara sa);
- securitar, mai ales în caz de război în ţara de origine;
- economic (locuitor al ţărilor sărace ce caută un nivel de viaţă mai bun în ţările bogate,
eventual temporar);
- personal (voinţa de a se instala într-o ţara dorită, de exemplu dacă se recunoaşte în
valorile sale);
- familiale (reunirea familiei);
- fiscale (instalarea într-o ţară ce oferă un nivel de impozitare mai puţin ridicat).
Pentru state, imigraţia poate permite să se facă faţă la o rată scăzută a natalităţii sau să
asigure o cantitate sau calitate de mână de lucru suficientă. Astăzi, fluxurile migratoare sunt
orientate atât dinspre ţări în dezvoltare spre ţări dezvoltate, cât şi între ţări în dezvoltare. Statele
din UE se confruntă atât cu o migraţie internă, cât şi cu una externă.
În zilele noastre, fenomenul migraţiei internaţionale pune o serie de provocări ca urmare a
transformărilor sociale şi politice ce afectează ansamblul ţărilor planetei. În particular,
globalizarea schimbă radical datele în ceea ce priveşte rolul migraţiilor internaţionale şi mai ales
locul cuvenit al lucrătorilor migranţi. În prezent, asistăm la punerea în practică a unui nou regim
migratoriu axat pe refuzul integrării cetăţeanului înscris în programele lucrătorilor străini care
pun accentul pe aspectul temporar al permisului de muncă. Acest nou context migrator nu este
lipsit de contradicţii. Astfel, în timp ce globalizarea impune libera circulaţie a capitalurilor, a
bunurilor, a serviciilor şi a persoanelor, statele lumii tot mai mult tind să adopte legi privind
migraţia prin care vor să controleze cât mai strict aceste fenomene. Multe state membre ale UE
pun restricţii privind circulaţia persoanelor din alte state ale Uniunii ce sunt în căutare de locuri
de muncă mai bine plătite decât în ţara de origine. Dar, multe dintre ţările dezvoltate se confruntă
cu problem demografice generate de scăderea natalităţii şi îmbătrânirea populaţiei.
Acestea se reflectă în creşterea numărului de persoane vârstnice, cu nevoi de asistare şi
dependente, şi scăderea numărului de persoane active economic. De fapt, imigranţii constituie o
parte însemnată din mâna de lucru în aceste ţări. Migraţiile internaţionale, regulate sau nu, nu
încetează de a creşte, mai ales datorită diferenţelor de prosperitate şi de stabilitate între Nord şi
Sud. Ca răspuns la numeroasele controale ale migraţiei, din ce în ce mai sofisticate, piaţa
călăuzelor şi a falsificatorilor de documente se dezvoltă continuu. Această situaţie alimentează
discursurile de securitate ale statelor vizate de emigranţi. După 11 septembrie 2001, aproape
toate statele au considerat că securitatea colectivă primează faţă de libertăţile individuale. De
aici, măsurile de stopare a migraţiei clandestine şi de control riguros al tuturor intrărilor legale
într-o ţară. Cu toate acestea, în mai puţin de douăzeci de ani, numărul migranţilor s-a dublat în
lume. Actualmente, 175 de milioane de persoane locuiesc într-o altă ţară decât cea natală, din
care cei mai mulţi sunt în Europa (56 de milioane), în Asia (50 de milioane) şi în America de
Nord (41 de milioane).
Ca regulă generală, emigraţia sau expatrierea de persoane nu face decât să acutizeze
problemele politice şi economice ale statului de origine. Într-adevăr, o parte importantă a
migranţilor este constituită din oameni tineri dotaţi cu o solidă formaţie şi o mare încredere în
propria persoană. Banca Mondială estimează că în jur de 100.000 de mii de universitari formaţi
parţial sau în întregime în Africa trăiesc şi lucrează în statele occidentale. De altfel, numărul
lucrătorilor înalt calificaţi provenind din ţări asiatice ar trebui să fie un multiplu al acestei cifre.
La fel, statele ex-comuniste din Europa de Est sunt puternic atinse de „fuga creierelor”: de 20 de
ani, 20% dintre bulgari şi 30-40% dintre armeni ce posedă o pregătire sunt plecaţi în străinătate.
Pe de altă parte, plecarea emigranţilor afectează puternic statele lor de provenienţă.
Pierzând lucrători calificaţi şi experimentaţi, aceste ţări îşi văd efectiv reduse şansele de a-şi
constitui structuri economice solide. De altfel, migranţii care se instalează într-un stat
bucurându-se de o mai bună infrastructură şi un nivel de viaţă mai ridicat se obişnuiesc foarte
repede cu noul mediu. Rari sunt cei care sunt gata să se readapteze la condiţiile de viaţă dificile
ce prevalează în ţările de provenienţă. În plus, exemplul oferit de către emigranţii care au reuşit
incită pe ceilalţi să-i imite, acum, putând să profite de o reţea de contacte mereu mai extinse.

211
 În acelaşi timp, mişcările de populaţie generează conflicte şi violenţă ceea ce afectează
negativ securitatea individuală a celor implicaţi dar şi securitatea naţională a ţării de destinaţie.
Tot mai multe studii vin să sublinieze existenţa unei legături strânse între migraţia internaţională,
îndeosebi cea clandestină şi criminalitatea organizată şi violenţa din ţările de destinaţie. Astfel
„crima organizată, filierele de imigraţie clandestină aparţin marii criminalităţi şi, de fapt, au
mascat criminalitatea ordinară.
Apoi, s-a răspândit larg percepţia socială că imigranţii, mai ales cei ilegali comit o mulţime
de delicte - de la sejur prelungit dincolo de limita legală de şedere într-o ţară sau alta la beneficii
sociale ilegale. De asemenea, imigranţii acceptă să muncească la negru ceea ce, într-o anumită
măsură, aduce atingere componentei economice a securităţii naţionale. În acelaşi timp, prezenţa
multor imigranţi legali sau/şi clandestini afectează securitatea naţională pe componenta socială
prin apariţia şi manifestarea în rândurile populaţiei autohtone a unor sentimente şi atitudini
xenofobe. O intensificare a frecvenţei unor asemenea manifestări pot, în anumite condiţii
degenera în puternice tensiuni şi crize sociale şi chiar în conflicte deschise între cetăţenii ţării şi
imigranţi. O formă acută a acestor contradicţii sociale între categoriile de persoane menţionate o
constituie revolta urbană60. Izbucnirea unor astfel de conflicte sociale aduc o gravă atingere
securităţii naţionale pe toate componentele sale. Tot în plan social, imigranţii pot însemna un
efort suplimentar din partea statului de primire prin asigurarea măsurilor de protecţie socială a
acestora.
Pe componenta economică a securităţii naţionale amprenta o pune munca la negru pe care
o practică frecvent imigranţii clandestini. Prin această modalitate, practic, statul este privat de
sume de bani ce i se cuvin din partea angajatorului şi a angajatului, iar muncitorul la negru nu
beneficiază de o serie de măsuri sociale.
Relaţia securitate şi imigraţie este imediat şi pe deplin politică.
În acest sens, imigraţia este considerată ca o problemă politică apreciindu-se de către
agenţii de securitate ca un pericol important. Atât aceştia cât şi politicienii analizează securitatea
ca o sferă a politicii, ca o sferă ce relevă militarul şi strategul sau ca prezenţă a unei ameninţări
existenţiale ce atinge supravieţuirea dar variază potrivit unor sectoare distincte. Toate aceste
discursuri privind securitatea naţională s-au dezvoltat pentru a explica atingerea pe care o aduce
imigraţia, mai ales cea clandestină, identităţii naţionale.
În plan psihosocial, este posibil ca un număr mare de imigranţi într-o ţară, în condiţiile
statului de drept şi al democraţiei, să aibă efecte mai puţin dorite asupra coeziunii sociale, a
consensului naţional, a relaţiilor interpersonale şi a climatului din grupuri şi comunităţi locale.
În acest mod, se poate aprecia că imigranţii, ca persoane, şi imigraţia, ca fenomen social
complex, aduc atingere securităţii naţionale pe dimensiunea psihosocială a acesteia.
Având în vedere efectele sociale, economice, politice, psihosociale şi nu numai, atât cele
de natură benefică, cât şi cele negative, putem spune că migraţia internaţională constituie un
factor perturbator al securităţii naţionale.

Conflictele îngheţate
Conflictele îngheţate sunt o permanentă sursă de insecuritate pentru statele din zonă.
Războiul din vara lui 2008 dintre Georgia şi Abhazia cu implicarea Rusiei este o dovadă în acest
sens. În plus, pe teritoriul unora dintre aceste noi state, nerecunoscute de comunitatea
internaţională, se desfăşoară activităţi economice şi comerciale ce se apropie mai mult de mediul
interlop decât de lumea civilizată. În unele dintre ele, diferite organizaţii teroriste au baze de
antrenament şi/sau îşi află o sursă de finanţare a activităţilor specifice.
Existenţa conflictelor îngheţate are o multitudine de consecinţe în materie de securitate. În
opinia noastră, toate au doar urmări negative atât pentru statul afectat de secesiune, cât şi
regiunea în care ele se află.
Securitatea Uniunii Europene este afectată semnificativ de conflictele îngheţate prin
consecinţele pe care acestea le generează.

212
 Astfel, existenţa conflictelor îngheţate în statele din vecinătatea UE produc deplasări de
populaţie, migraţie ilegală şi intensificarea activităţii şi criminalităţii transfrontaliere. Toate
acestea creează o permanentă stare de insecuritate, de nelinişte şi îngrijorare atât în „republicile
separatiste” cât şi în statele membre UE din imediata vecinătate a acestor autoproclamate state
independente. De aici, necesitatea ca UE să întreprindă măsuri ferme atât pentru întărirea
propriei securităţi cât şi pentru soluţionarea acestor conflicte.

Terorismul internaţional
Astăzi, terorismul internaţional reprezintă una dintre ameninţările cele mai serioase în
materie de securitate. Acesta, prin caracteristicile sale şi efectele pe care le generează formele
sale de manifestare, are un impact negativ semnificativ asupra securităţii naţionale. În opinia
noastră, acest impact este mai puternic pe următoarele planuri: economic; militar,
organizaţional; psihosocial; uman.
În plan economic, pericolul terorist este perceput ca un generator de consumuri însemnate
de resurse materiale şi financiare pentru a asigura şi garanta securitatea naţională. Astfel,
ameninţarea teroristă face ca instituţiile statului cu competenţe în materie de securitate să fie într-
o permanentă stare de alertă, să monitorizeze orice mişcare fizică sau virtuală a teroriştilor
internaţionali, să consume resurse materiale pentru a asigura un serviciu de veghe permanentă şi
de intervenţie promptă ori de câte ori este necesar, să ţină ocupată o importantă resursă umană.
De asemenea, posibilitatea unor acte teroriste face ca resurse financiare importante să fie alocate
serviciilor de specialitate care au sarcina de a culege informaţii veridice, cât mai complete şi în
timp real despre organizaţiile teroriste şi teroriştii care pot organiza şi desfăşura atentate în ţara
respectivă. Acest fapt, duce la o sporire a cheltuielilor bugetare pentru securitatea naţională.
În plan militar, terorismul a adus o serie de schimbări care, prin natura, conţinutul şi
formele de manifestare, se regăsesc şi în domeniul securităţii naţionale. După 11 septembrie
2001, numeroase ţări i-au parte la ceea ce s-a numit războiul împotriva terorismului internaţional.
Totodată, fiecare stat democratic şi nu numai şi-a reorganizat forţele armate pentru a le
face capabile să ducă lupta împotriva terorismului internaţional. Fenomenul terorist face ca
dimensiunea militară a securităţii naţionale să dobândească noi valenţe şi capabilităţi de luptă
împotriva terorismului internaţional.
În plan organizaţional, ameninţarea teroristă percepută ca fiind posibilă şi relativ continuă,
deşi difuză în cea mai mare parte a timpului, îndeosebi după atentatele din septembrie 2001 din
SUA, a determinat mutaţii profunde în organizarea şi desfăşurarea activităţii antiteroriste şi de
combatere a terorismului. Astfel, în majoritatea statelor democratice, dar îndeosebi în cele mai
vizate de terorişti au fost create structuri organizatorice capabile să răspundă eficace posibilelor
acte teroriste. În acest sens, au fost înfiinţate atât structuri organizaţionale de luptă antiteroristă,
cât şi instituţii ale statului destinate combaterii fenomenului terorist. Crearea acestor structuri
organizaţionale ale statului au necesitat eforturi economice, financiare şi umane serioase iar
funcţionarea lor optimă constituie, de asemenea, un consum de resurse umane, financiare şi
materiale. Existenţa şi funcţionarea non-stop a acestor instituţii ale statului este necesară dacă se
doreşte asigurarea şi garantarea securităţii naţionale, respectiv a tuturor cetăţenilor. În ultima
vreme, în diferite ţări au apărut societăţi militare private şi societăţi de securitate private care
îndeplinesc pentru clienţii lor – guverne, organizaţii internaţionale (de exemplu, ONU), firme
transnaţionale, persoane fizice, organizaţii nonguvernamentale diverse -, desigur contracost, o
serie de servicii printre care şi unele în materie de securitate.
În plan psihosocial, ameninţarea teroristă are ca efecte imediate diminuarea coeziunii
sociale şi a consensului naţional, afectarea climatului din societate şi a relaţiilor interumane.
Acestea se produc datorită: instaurării în sânul populaţiei ţării a sentimentelor de teamă generate
de posibilitatea actelor teroriste pe teritoriul naţional; diminuării încrederii cetăţenilor în
capacitatea instituţiilor abilitate prin lege cu competenţe în materie de securitate de a preveni şi
combate efectiv actele teroriste îndreptate împotriva persoanelor, a personalităţilor politice şi
militare, a unor grupuri sociale dintr-o ţară sau alta; psihozei create în sânul populaţiei, de multe

213
ori datorită informaţiilor difuzate de către media privind atentatele teroriste comise în unele ţări
şi despre posibilitatea unor asemenea acte şi în ţara lor; suspiciunea, neîncrederea, frica şi
alienarea sunt stări emoţionale în sânul populaţiei generate de posibilitatea producerii unor acte,
atentate şi alte acţiuni teroriste în comunitatea lor.
În plan uman, terorismul internaţional acţionează asupra securităţii naţionale prin
modificările pe care le impune în organizarea unor activităţi diferite şi diverse. Astfel, datorită
măsurilor de luptă antiteroriste şi de combatere a terorismului adoptate după 11 septembrie 2001,
în majoritatea statelor lumii s-au restricţionat o serie de drepturi ale omului, s-a înăsprit controlul
în aeroporturi şi la frontiere, s-au înmulţit măsurile de supraveghere a unor locuri şi persoane atât
de instituţii ale statului, cât şi de firme private de securitate. De asemenea, unele măsuri
antiteroriste şi de combatere a terorismului internaţional au afectat activitatea economică a
persoanelor şi firmelor prin instituirea unor proceduri riguroase de control a circulaţiei
persoanelor şi a bunurilor între state.
Ameninţarea teroristă este percepută atât de către instituţiile statului cu competenţe în
materie de securitate, cât şi de segmente mari ale populaţie ca fiind permanentă. De aceea,
securitatea naţională este în centrul atenţiei guvernelor şi este datoria primă a oricărei societăţi de
aşi proteja cetăţenii împotriva ameninţărilor ce le vizează ţara.

Criminalitatea organizată
Termenul criminalitate organizată acoperă o serie de infracţiuni criminale cum ar fi
frauda, traficul de arme şi stupefiante, contrabanda cu materiale radioactive şi nucleare, traficul
cu fiinţe umane, spălarea capitalurilor şi criminalitatea financiară. Astăzi, numeroase reţele
criminale operează în lume şi sunt cunoscute ca fiind implicate în numeroase tipuri de crime. O
componentă a acesteia o constituie criminalitatea transfrontalieră ce îşi trage numele de la locul
în care se desfăşoară şi anume frontiera dintre două sau mai multe state suverane şi
independente.
Criminalitatea transfrontalieră, prin efectele negative multiple pe care le generează
constituie un factor extern determinant cu un impact important asupra securităţii europene. Ea
este produsul activităţii grupurilor de crimă organizată transnaţională. Potrivit Convenţiei de la
Palermo expresia “grup criminal organizat desemnează un grup structurat de trei persoane sau
mai multe, ce există de un anumit timp şi acţionează concertat în scopul de a comite una sau mai
multe infracţiuni grave sau infracţiuni stabilite conform prezentei Convenţii, pentru a atrage,
direct sau indirect, un avantaj financiar cu un alt avantaj material”.
Astăzi, criminalitatea transfrontalieră profită de globalizare şi de cvasidispariţia
obstacolelor politice şi financiare. Diminuarea sau chiar dispariţia frontierelor interne, de
exemplu, în cadrul UE, sistemul de organizare a societăţii, fondat pe valorile democraţiei, ale
libertăţii omului facilitează activitatea grupurilor de crimă organizată. Acestea, totodată, posedă
resurse considerabile pe care ajung să le introducă în structura socială şi economică. De fapt, o
mare parte din banii proveniţi din activităţile ilicite, după „spălare” sunt investiţi în activităţi
ilicite, cu sprijinul unor grupuri de interese din domeniul bancar şi nu numai. La fel, ele folosesc
cu succes în activitatea lor, cuceririle tehnologiei de vârf în materie de comunicaţii şi informatică
îndeosebi, precum şi drepturile oferite de un regim democratic.
Pentru spaţiul european, îndeosebi pentru cel aparţinând UE, un alt risc de semnalat îl
constituie reţelele de criminalitate organizată care există în ţările est-europene sau în imediata lor
vecinătate şi care operează pe teritoriul UE. Astfel, în Uniunea Europeană, pe lângă grupurile de
crimă organizată aparţinând ţărilor membre, acţionează grupuri de criminalitate organizată din
afară. Printre acestea din urmă, menţionate de sursa citată, se numără: grupuri de albanezi (trafic
de droguri, imigraţie ilegală, trafic de fiinţe umane); grupuri de chinezi (contrabandă cu produse
chimice necesare fabricării drogurilor sintetice, producerea de droguri sintetice, imigraţie ilegală,
fraude pe cărţi de credit); grupuri de ruşi (constituite din etnici aparţinând fostelor state sovietice,
toate tipurile de crimă organizată); grupuri de români (furturi de bunuri, prostituţie, falsificări de
carduri bancare); grupuri de bulgari (prostituţie, contrafaceri de euro, fraude cărţi de credit);

214
grupuri de turci şi kurzi (comerţ cu heroină, în principal); grupuri de nigerieni, de marocani
(trafic de droguri, în principal). De remarcat este buna organizare a acestor grupuri, o anume
specializare pe anumite infracţiuni şi lupta pentru acapararea şi controlul „pieţei”.
Criminalitatea transfrontalieră reprezintă, prin efectele sale nocive pe plan economic,
social, juridic şi nu numai, o chestiune de securitate naţională dar şi internaţională (prin
ramificaţiile sale transnaţionale).
Printre „ţintele” urmărite de către criminalitatea organizată, atât la nivel naţional, cât şi
regional se află: a) stupefiantele; b) traficul de arme. Potrivit ONU, doar 3% (adică, 18 milioane)
din 550 milioane de arme uşoare în circulaţie în lume sunt utilizate de forţele guvernamentale,
militare sau de poliţie. Aproape 20% din comerţul cu aceste arme ar fi în mâinile reţelelor (vezi
mafia rusă, în special), un trafic care ar genera mai mult de un miliard de dolari pe an; c ) traficul
de fiinţe umane; d) pirateria proprietăţii intelectuale; e) spălarea de bani. Se cuvine de
menţionat faptul că reţelele crimei organizate au devenit maestre pe arta spălării banilor. FMI
evalua cifra de afaceri anuală a organizaţiilor criminale la aproape 1500 de miliarde de dolari,
luând în consideraţie atât volumul câştigurilor anuale datorate traficului de diverse naturi, cât şi
veniturilor de patrimoniu, adesea integrate în economia legală. Între 600 şi 1000 de miliarde de
dolari sunt spălate în fiecare an (adică 2-3% din produsul mondial brut), din care cea mai mare
parte din profituri sunt generate de vânzarea de stupefiante. Reciclarea urmăreşte să transforme
banii lichizi în fonduri respectabile.

3. Măsuri de amplificare/diminuare a efectelor pozitive/negative ale provocărilor actuale

asupra securităţii europene
Provocările pentru securitatea europeană, atât cele interne cât şi cele externe au atât efecte
pozitive, cât şi efecte negative. De aceea şi măsurilor adoptate de către instituţiile UE şi ale
statelor membre cu atribuţii în materie de securitate sunt orientate spre amplificarea efectelor
pozitive generate de unele provocări, pe de o parte, şi spre diminuarea sau eliminarea, atât cât
este posibil, a urmărilor nedorite, pe de altă parte.

Dezvoltare socială şi economică durabilă

Dezvoltarea durabilă are menirea să răspundă nevoilor prezentului fără compromiterea
capacităţilor generaţiilor viitoare de a putea răspunde adecvat la ale lor. Ea comportă trei
componente - economică, socială şi de mediu - a căror luare în seamă la nivel politic trebuie să
fie echilibrată. Uniunea Europeană a stabilit o strategie pe termen lung care vizează consilierea
politicilor având ca subiect o dezvoltare durabilă din punct de vedere economic, social şi al
mediului, cu scopul de a ameliora de o manieră durabilă bunăstarea şi condiţiile de viaţă ale
generaţiilor prezente şi viitoare. Această strategie fixează un cadru politic la nivelul Uniunii
Europene pentru a permite dezvoltarea durabilă.
Dezvoltarea durabilă se sprijină pe patru piloni: economic, social, de mediu şi
internaţional, care trebuie să se întărească reciproc. Consecinţele economice, sociale şi de mediu
din toate politicile trebuie astfel să fie examinate de o manieră coordonată şi luate în calcul în
momentul elaborării şi adoptării lor. De asemenea, UE trebuie să-şi asume responsabilităţi
internaţionale în materie de dezvoltare durabilă: acestea se impun a fi promovate în afara
frontierelor sale, inclusiv aspectele privind democraţia, pacea, securitate şi libertatea.
Această strategie, care este complementară Strategiei de la Lisabona, se doreşte a fi un
catalizator pentru opinia publică şi pentru decidenţii politici în vederea influenţării
comportamentelor din societate. Ea este axată pe măsuri ce acoperă principalele provocări
identificate, pe măsuri transversale, pe o finanţare adecvată, pe implicarea tuturor părţilor
interesate şi pe o punere în practică şi o urmărire eficace a politicilor.
În esenţă, strategia îşi propune: promovarea şi protejarea drepturilor fundamentale,
solidaritatea intra- şi intergeneraţională; garantarea unei societăţi deschise şi democratice,
participarea cetăţenilor, a întreprinderilor şi a partenerilor sociali; coerenţa şi integrarea

215
politicilor; exploatarea celor mai bune cunoştinţe disponibile; principiile de precauţie şi ale
poluatorului plătitor.
În acelaşi timp, strategia dezvoltării durabile vorbeşte şi de măsuri intersectoriale menite să
contribuie la dezvoltarea durabilă în cadrul UE. În acest sens, un efort special trebuie să fie făcut
în domeniile: educaţiei şi formării profesionale unui mai mare număr de persoane; inovaţiei
ştiinţifice şi tehnice (programe –cadru de cercetare şi dezvoltare şi asociind la acestea
universităţile, institutele de cercetare, întreprinderile şi responsabilii publici); instrumentelor
financiare şi economice (crearea unei pieţe de produse şi servicii mai puţin poluante şi să
modifice comportamentele consumatorilor); comunicării între cetăţeni şi instituţiile statului;
parteneriatelor între actori statali şi nonstatali.
În cadrul UE, s-au elaborat de către instituţiile şi organismele abilitate politici adecvate
atingerii obiectivelor stabilite şi punerii în practică a măsurilor adoptate.
Dezvoltarea socială şi economică durabilă, în opinia noastră, se constituie în răspunsul cel
mai bun dat provocărilor de securitate reprezentate de globalizare, criza economico-financiară
actuală, de comerţul internaţional şi de criminalitatea organizată, îndeosebi cea transfrontalieră.

Integrarea regională - ca răspuns la globalizare şi comerţul internaţional

În opinia noastră, integrarea regională este modalitatea cea mai eficace a statelor lumii de a
răspunde efectelor negative şi pozitive ale globalizării actuale şi provocărilor lansate în materie
de securitate de către acest fenomen. De fapt, integrarea regională se poate aprecia ca una dintre
caracteristicile dominante ale politicii internaţionale. Ea este un proces ce vizează aducerea de
beneficii, în timp, mai ales, în materie de:
1) stabilizare a păcii şi prevenire a conflictelor;
2) dezvoltare economică;
3) furnizare a bunurilor publice regionale.
Necesitatea integrării regionale este astăzi recunoscută atât de ţările dezvoltate, cât şi de
cele în dezvoltare. Ambele categorii de state văd în aceasta o modalitate de a se adapta adecvat şi
eficient globalizării. Practic, este vorba de faptul că integrarea regională creează condiţiile
favorabile stimulării creşterii economice şi favorizării inserţiei regiunii în economia mondială.
Integrarea regională trebuie să constituie, într-un fel, o etapă prealabilă, o şcoală destinată
să pregătească economiile ţărilor regiunii respective pentru a intra în economia mondială
întărinduşi progresiv competitivitatea.
Integrarea regională presupune armonizarea politicilor economice naţionale şi acţiunea
concertată a statelor membre pentru rezolvarea comună a problemelor de comerţ şi dezvoltare.
Pentru a înregistra progrese în reformele lor structurale, condiţiile socio-politice trebuie să fie
favorabile tuturor statelor. O etapă importantă în realizarea obiectivelor de integrare la scară
mondială, o constituie intensificarea dialogului între ţările în curs de dezvoltare (Sud – Sud),
precum şi între acestea şi statele avansate (Nord– Sud). Acest fapt ar permite fiecărei naţiuni o
mai bună informare şi crearea unor efecte multiple, ca, de exemplu: obţinerea de date,
informaţii, acorduri şi asistenţă în unele domenii critice din punctul de vedere al performanţelor:
agricultură, securitate alimentară, protecţia mediului, sănătate; angajarea de consultaţii cu
băncile regionale de dezvoltare în vederea elaborării şi executării unor programe pentru ajutor
etnic şi financiar; studierea posibilităţilor de acţiune conjugată între Nord şi Sud în domeniul
investiţiilor, producţiei şi comerţului; identificarea căilor de extindere a schimburilor
economice, de dezvoltare a transporturilor, telecomunicaţiilor şi tehnologiei la nivel
intraregional.
Exemplu reuşit al UE este urmat şi de alte state din diferite regiuni ale lumii. Aşa se
explică exsitenţa unei multitudini de organizaţii regionale ce au ca scop declarat fie integrarea
economică, fie integrarea politică, fie integrarea financiară sau toate trei la un loc. Totuşi, cele
mai multe tentative de regrupare regional vizează mai ales acorduri comerciale între statele ce
leau semnat.

216
 Gestionarea adecvată a migraţiei legale şi stoparea migraţiei ilegale
Aceasta reprezintă răspunsul sintetic dat de către cei în drept, atât la nivel naţional, cât şi
comunitar, provocării numită imigraţie legală şi imigraţie ilegală. Practic, ele sunt două măsuri
complementare în care se implică atât UE, ca entitate socială, politică, economică, demografică,
cât şi fiecare stat membru al acesteia. În punerea lor în operă se impune a fi luat în seamă noul
context migratoriu care este unul contradictoriu. Acest context prezintă o serie de paradoxuri,
printre care cele mai semnificative par a fi următoarele:
1) globalizarea exercită presiuni enorme asupra liberalizării circulaţiei persoanelor şi
favorizează gestionarea mondială a migraţiilor, în timp ce statele pun în practică politici
migratorii din ce în ce mai restrictive în numele suveranităţii naţionale;
2) ţările dezvoltate cunosc o scădere şi o îmbătrânire a populaţiilor lor ceea ce le creează
importante lipsuri în materie de mână de lucru, dar discursurile antimigraţie sunt dure în numele
securităţii şi al apărării valorilor naţionale fundamentale;
3) paradigma drepturilor persoanei şi în particular a drepturilor lucrătorilor migranţi pare a
fi un discurs important, politicile migratorii se orientează într-un sens contrar restrângând
drepturile lucrătorilor imigranţi şi a membrilor lor de familie.
Gestionarea adecvată – eficace, flexibilă, concertată şi operativă - a migraţiei interne şi a
celei externe în UE şi statele membre ale acesteia se întemeiază pe existenţa instituţională şi
funcţionalitatea: principiilor comune de bază privind integrarea în UE; Pactului european asupra
imigraţiei şi azilului; Raportului anual asupra imigraţiei şi azilului; legilor naţionale privind
imigraţia şi azilul.
Statele membre ale UE au adoptat, în 2008, un Pact asupra imigraţiei şi a azilului. Pactul
european este un document politic ce evidenţiază provocările de securitate şi nu numai generate
de fenomenul imigraţiei şi al azilului. Având acest Pact, Europa poate trece la acţiune de o
manieră concretă. Aceasta întrucât pentru prima dată, o strategie comună a fost stabilită, cu
obiective clare, cu instrumente concrete şi un calendar precis.
De asemenea, Pactul prezintă angajamentele statelor membre ale UE şi anume: mai buna
organizare a imigraţiei legale; lupta mai bună împotriva imigraţiei clandestine; întărirea
eficacităţii controalelor la frontierele exterioare ale UE; o relaţie directă a UE cu ţările sursă a
imigraţiei. UE este convinsă că o politică justă, echilibrată şi eficace trebuie să trateze simultan
toate aspectele migraţiei: gestionarea migraţiei legale; lupta împotriva migraţiei ilegale; sinergia
între migraţie şi dezvoltare. În esenţă, Pactul european asupra imigraţiei şi azilului angajează
statele membre în jurul a cinci aspecte importante:
1) organizarea imigraţiei legale ţinând cont de priorităţile, nevoile şi capacităţile de primire
determinate de fiecare stat membru şi favorizarea integrării;
2) lupta împotriva imigraţiei clandestine, mai ales asigurând returul în ţările de origine sau
spre o ţară de tranzit, a străinilor în situaţie ilegală;
3) întărirea eficacităţii controalelor la frontiere;
4) construirea unei Europe a azilului;
5) crearea unui parteneriat global cu ţările de origine şi de tranzit ce favorizează sinergiile
între migraţii şi dezvoltare.
În acelaşi timp, UE a prevăzut atât măsuri adecvate pentru derularea imigraţiei legale, cât
şi pentru stoparea/limitarea imigraţiei ilegale. Acestea din urmă se referă în principal la:
„închiderea căilor” imigraţiei clandestine înspre Europa din state africane mai ales; securizarea
frontierelor UE; întărirea controlului la frontierele exterioare ale UE; înăsprirea controalelor
instituţiilor abilitate ale statelor împotriva traficului de persoane; adoptarea şi punerea în practică
a unei legislaţii ferme faţă de imigranţii clandestini.
În ianuarie 2006, numărul de resortisanţi din terţe ţări rezidenţi în UE era de 18,5 milioane,
adică 3,8% din populaţia totală a Uniunii. Aceste cifre arată că imigraţia rămâne principalul
factor de creştere demografică în UE şi cele mai multe state membre cunosc un sold migrator
pozitiv.

217
 Raportul anual privind imigraţia şi azilul arată că dezbaterea asupra integrării s-a
intensificat, atât la nivel naţional cât şi la nivelul UE. El furnizează informaţii despre cadrul
existent în UE pentru integrarea resortisanţilor din terţe ţări, care se fondează pe principiile de
bază comune în materie de integrare şi pe programul comun pentru integrare.
La nivel naţional, există legi cu privire la imigraţie şi azil. Deşi, acestea sunt armonizate
cu cele existente la nivel comunitar o anume specificitate rămâne şi este dată de interesele
naţionale ale fiecărui stat îndeosebi în materie de demografie.

Prevenirea şi combaterea terorismului internaţional

Actele teroriste sunt în fiecare zi mai distrugătoare şi ameninţarea teroristă creează pericole
fără precedent. Într-o lume din ce în ce mai interdependentă, nicio ţară nu mai poate singură să
lupte eficace împotriva terorismului internaţional. Prin urmare, terorismul internaţional este o
provocare fundamentală pentru comunitatea internaţională. De aceea, atât la nivel comunitar cât
şi naţional, statele europene adoptă de o manieră flexibilă măsuri împotriva terorismului
internaţional.
Deoarece terorismul reprezintă o ameninţare pentru securitatea, libertatea şi valorile
Uniunii Europene şi pentru cetăţenii săi, acţiunea UE are ca obiectiv să dea un răspuns adecvat şi
adaptat pentru a lupta împotriva acestui fenomen.
Prevenirea, protecţia, urmărirea şi răspunsul constituie astfel cele patru axe ale abordării
globale a terorismului internaţional ca provocare fundamentală în materie de securitate
europeană. UE va insista atât pe prevenirea şi reprimarea actelor teroriste cât şi pe protecţia
infrastructurilor şi cetăţenilor. De asemenea, UE va acţiona cu toată puterea asupra cauzelor,
mijloacelor şi capacităţilor terorismului. Totodată, o atenţie sporită se va acorda de către cei în
drept coordonării serviciilor represive şi judiciare în cadrul UE şi cooperării internaţionale ca o
condiţie a eficacităţii luptei împotriva acestui fenomen transnaţional.
Tratatul de la Amsterdam a creat bazele unei acţiuni a UE. Astfel, la nivel comunitar există
o „Strategie şi un plan de acţiune” care include: strategia de luptă împotriva terorismului;
intensificarea luptei împotriva terorismului; infracţiuni teroriste; Programul de la Haga; strategia
europeană de securitate.
În ceea ce priveşte răspunsul dat actelor teroriste, la nivel comunitar se vor avea în vedere:
mecanismul de cooperare pentru protecţia civilă; finanţarea măsurilor de protecţie civilă (2007-
2013); alerta preventivă împotriva urgenţelor; raportul privind pregătirea pentru eventuale
urgenţe (2002). Pentru punerea în practică a măsurilor menţionate la nivelul UE există o serie de
instituţii şi organisme.
Reacţia UE şi a statelor sale membre faţă de terorismul internaţional, în calitatea sa de
ameninţare fundamentală de securitate este una realistă. Înainte de toate se are în vedere faptul că
riscul atentatelor nu poate fi în totalitate eradicat. În caz de atentat este primordial să se: schimbe
rapid informaţiile practice şi deciziile ca şi asigurarea coordonării media (este vorba de un
incident transfrontalier); să asigure la nivel naţional şi european solidaritatea, asistenţa şi
indemnizarea victimelor terorismului şi a familiilor lor; să aducă o asistenţă cetăţenilor din UE în
terţe ţări; să protejeze şi să sprijine mijloacele civile şi militare puse în practică în UE în caz de
operaţii de gestionare a crizelor.
În scopul cunoaşterii stadiului realizării măsurilor de luptă împotriva terorismului
internaţional, la nivel comunitar, Consiliul European evaluează din 6 în 6 luni progresele făcute
în materie de combatere şi luptă împotriva terorismului. Un dialog politic la înalt nivel asupra
luptei împotriva terorismului trebuie să aibă loc cu fiecare preşedinţie. El va fi asociat cu
Consiliul, Comisia şi Parlamentul European; strategia de luptă împotriva terorismului este
completată cu un plan de acţiune ce va conţine măsurile concrete de luat pentru prevenirea,
protecţia, reacţia şi urmărirea teroriştilor. Comitetul reprezentanţilor permanenţi asigură
urmărirea sistematică şi detaliată a progreselor realizate în materie de luptă împotriva
terorismului.

218
 Uniunea Europeană cooperează strâns cu NATO în lupta dusă împotriva terorismului
internaţional. De fapt, pentru Alianţă lupta terorismului este o prioritate şi se înscrie în
programul său de activităţi curente. Practic, NATO oferă comunităţii internaţionale, deci şi UE,
un ansamblu de mijloace unice în felul lor pentru lupta împotriva terorismului. Mai întâi, Alianţa
constituie un loc de consultare permanentă unde dezbaterile duc la decizii colective. Apoi, ea
dispune de capacităţi militare fără egal. În fine, ea este în centrul unei remarcabile reţele de
cooperare cu un mare număr de parteneri.

Implicarea UE în gestionarea crizelor şi conflictelor

Interesele Uniunii Europene vizează mai întâi protecţia statelor sale membre, apoi
stabilitatea la frontierele sale şi, în fine, prosperitatea continentului, adică ameliorarea condiţiilor
de viaţă ale populaţiei vecine. UE dispune de toate mijloacele sociale, politice, economice şi nu
numai pentru a-şi asigura în continuare o dezvoltare durabilă şi de a se implica responsabil, şi
semnificativ în soluţionarea crizelor şi conflictelor din lume. Atingerea unor astfel de obiective
se poate produce numai prin eforturile concertate şi coerente ale statelor sale membre. De la
începutul anilor 1990, UE a cunoscut numeroase transformări instituţionale în privinţa relaţiei
sale cu internaţionalul. Noi politici au fost create - Politica Externă de Securitate Comună
(PESC), Politica de securitate şi apărare comună (PSAC). În acest sens, Tratatul de la Lisabona
menţionează că în ceea ce priveşte „Competenţa Uniunii în materie de politică externă şi de
securitate comună include toate domeniile politicii externe, precum şi toate chestiunile
referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv la definirea treptată a unei politici de apărare comune
care poate conduce la o apărare comună”.
Politica de securitate şi apărare comună –menţionează sursa citată - face parte integrantă
din politica externă şi de securitate comună. Aceasta asigură Uniunii o capacitate operaţională
bazată pe mijloace civile şi militare. Uniunea poate recurge la acestea în cadrul misiunilor în
afara Uniunii pentru a asigura menţinerea păcii, prevenirea conflictelor şi întărirea securităţii
internaţionale, în conformitate cu principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite. Îndeplinirea
acestor sarcini se sprijină pe capacităţile furnizate de statele membre.
Altfel spus, statele membre îşi menţin caracterul specific al politicii de securitate şi
apărare, îşi respectă obligaţiile asumate faţă de NATO, pun la dispoziţia UE capacităţi militare şi
civile pentru a contribui efectiv la obiectivele stabilite de Consiliul Uniunii iar, în caz de
agresiune externă militară a unui stat membru celelalte state dau ajutor şi asistenţă prin toate
mijloacele.
În acest scop, noi capacităţi au fost înfiinţate – Forţa de reacţie rapidă (FRR), Mecanismul
de reacţie rapidă (MRR), Conceptul de Battlegroups, African peace facility. Totuşi, UE nu
doreşte să rivalizeze cu SUA în materie de securitate şi apărare, ci ea cooperează şi colaborează
strâns în materie de securitate şi apărare colectivă.
UE ca putere liberală privilegiază folosirea instrumentelor civile în soluţionarea crizelor şi
conflictelor, dar care se dotează progresiv cu mijloace militare pentru a fi mai credibilă şi mai
eficace în mediul geostrategic din epoca post-Război Rece.
Astfel, UE s-a implicat în soluţionarea unor conflicte fie din categoria celor îngheţate, fie
de altă natură. De exemplu, Uniunea participă la soluţionarea conflictului transnistrean şi a celui
dintre Rusia şi Georgia apelând la mijloace şi instrumente mai mult diplomatice şi economice,
decât la cele militare.
De asemenea, după Pactul de vecinătate a iniţiat Parteneriatul Estic care îi permite să se
implice activ, responsabil şi conştient în soluţionarea conflictelor îngheţate din Europa.
Evenimentele din ţările Europei de Est şi ale Caucazului de Sud afectează UE. Extinderile
succesive ale UE au adus aceste ţări mai aproape de Uniune, iar securitatea, stabilitatea şi
prosperitatea lor afectează tot mai mult Uniunea Europeană. Toate aceste ţări, într-o măsură sau
alta, implementează reforme politice, economice şi sociale, şi şi-au exprimat dorinţa de a se
apropia de UE. Politicile faţă de aceste ţări trebuie să fie ferme, proactive şi neechivoce: prin
Parteneriatul Estic, UE oferă partenerilor săi din Est susţinere concretă şi profundă pentru

219
reformele democratice şi pentru liberalizarea pieţei, contribuind astfel la stabilitatea lor
economică şi politică. Componenta multilaterală a Parteneriatului Estic asigură UE un
instrument adiţional pentru a susţine reformele, înfiinţând un forum pentru ca cele şase ţări
partenere să facă schimburi de experienţă şi de informaţii în cadrul a patru platforme tematice.

Concluzii şi propuneri
Provocările interne şi externe de securitate cu care se confruntă UE şi statele sale membre
se manifestă ca sistem complex, dinamic şi deschis. Acestea sunt complexe, într-o continuă
expansiune şi interdependente. Efectele lor, favorabile şi nefavorabile, sunt practic, cumulative şi
cu consecinţe de o mare diversitate. Pe de altă parte, statele membre ale Uniuni Europene sunt
afectate de o manieră diferită de urmările acestor efecte, fie în sens pozitiv, fie în sens negativ.
Prin urmare şi eforturile lor vor avea intensităţi, naturi şi direcţii distincte.
Pentru contracararea consecinţelor nedorite ale provocărilor de securitate, Uniunea
Europeană acţionează coerent şi concertat atât în direcţia amplificării efectelor pozitive, cât şi a
diminuării şi/sau limitării efectelor generate de acest sistem de riscuri, pericole şi ameninţări de
securitate. În acest sens, la nivelul Uniunii sunt adoptate documentele necesare fundamentării
activităţii de realizare a securităţii europene, create instituţiile capabile şi asigurate resursele
materiale, umane şi financiare destinate finalizării cu succes a unei astfel de misiuni permanente.
Statele membre, la rândul lor, prin eforturi individuale contribuie la asigurarea securităţii
naţionale şi a celei europene. În acest sens, atât la nivelul Uniunii cât şi la cel naţional se
acţionează la implementarea următoarelor măsuri: dezvoltarea durabilă socială şi economică;
integrarea regională; combaterea terorismului atât intern cât şi internaţional; controlul migraţiei
legale şi ilegale; implicarea activă în soluţionarea conflictelor şi crizelor de pe continentul
european şi din lume. Cele mai importante propuneri ce se desprind din capitolele studiului sunt:
soluţia UE la criza actuală economico-financiară trebuie să fie una comprehensivă şi să ia în
calcul toţi factorii care intră în ecuaţia acesteia; pentru a evita crearea unor diferenţe mari între
oportunităţile pe care fiecare stat membru le oferă cetăţenilor săi, UE ar trebui să găsească un
răspuns coordonat la nivel comunitar pentru problema protecţiei sociale; necesitatea
armonizării intereselor statelor membre în materie de securitate.
Ipoteza centrală a studiului a fost confirmată de analiza făcută provocărilor interne şi
externe de securitate ale Uniunii Europene.

Tema 13: RELAŢII CIVIL-MILITARE

1. Definirea suprasistemului organizaţional şi perspectiva cadrului extern al

organizaţiei militare
2. Perspectiva cadrului extern. Conducerea organizaţiei şi mediul extern. Perspectiva
mediului
3. Cadrul extern ca o variabilă independentă în ecuaţia conducerii
4. Controlul civil obiectiv
5. Controlul civil subiectiv
6. Anticiparea incertitudinilor mediului
7. Reducerea dependenţei organizaţionale

Generalităţi
Acest capitol pune în evidenţă câteva contribuţii ale factorilor care ar putea explica
procesul de conducere la diferite niveluri ale organizaţiei.
Din perspectiva subsistemului individual am învăţat că oamenii aduc/determină în diferite
niveluri de abilitate şi motivare asupra cărora liderii trebuie să-şi aplice eforturile. În lumina
acestui fapt, am explorat diferite abordări ale sistemului şi am ilustrat impactul motivării
personale a liderului asupra subordonaţilor şi întregului sistem. Aşa cum am mai arătat, grupul
nu este doar suma indivizilor componenţi. Trebuie să adăugăm conceptele de reţea şi interacţiune

220
pentru o mai completă înţelegere a procesului de conducere în organizaţie. Grupul mic, văzut ca
un sistem deschis, exercită o considerabilă influenţă asupra comportamentului membrilor săi, la
fel ca şi asupra organizaţiei mai largi în interiorul căreia se află.
În partea referitoare la subsistemul conducerii am atras atenţia asupra importanţei
interacţiunii între componentele liderului şi variabilele situaţionale specifice. Am prezentat
câteva teorii relevante asupra conducerii pentru a justifica eficienţa liderilor în atingerea
obiectivelor organizaţiei.
În sfârşit, în partea consacrată sistemului organizaţional, am observat organizaţiile
complexe şi am extrapolat noţiunea la scala mai largă a procesului organizaţional. Organizaţia,
văzută ca un sistem de interacţiuni cu mediul său, reprezintă un complex potenţial de resurse şi
constrângeri în interiorul căruia are loc procesul de conducere.
Toate aspectele asupra cărora ne-am centrat analizele până acum, pot fi gândite ca surse de
variabilitate sau incertitudine, generate din interiorul graniţelor organizaţiei. În consecinţă,
acestea constituie mediul intern al organizaţiei. În acest capitol ne vom dirija atenţia asupra
factorilor şi proceselor din afara graniţelor organizaţiei care produc un element de
impredictibilitate şi incertitudine pentru lider. Deşi ar fi convenabil pentru lider să poată ignora
ceea ce se întâmplă în afara organizaţiei, ar fi nerealist. Realitatea este că organizaţia este
influenţată de dinamica largă a suprasistemului - mediul extern. Activităţile de dincolo/din jurul
graniţelor organizaţiei au consecinţe potenţiale importante asupra liderului. De fapt, dacă
organizaţia vrea să supravieţuiască, trebuie efectiv să se adapteze sau să reacţioneze la trăsăturile
de incertitudine ale mediului extern.

1. Definirea suprasistemului organizaţional şi perspectiva

cadrului extern al organizaţiei militare
Acest capitol tratează în mod amănunţit problemele mediului extern, adică acele lucruri
care pot spori sau obstacula abilitatea liderului de a atinge obiectivele organizaţiei. Se fac, de
asemenea, referiri la sarcina majoră cu care se confruntă liderii, aceea a efortului de a determina
aceste influenţe externe, mai mult decât a le controla. Pentru a atinge aceste obiective, liderul
trebuie să realizeze încă o importantă sarcină, aceea de a monitoriza schimbările sau activităţile
care se interpun între mediul extern şi organizaţie. În concluzie, această descriere a activităţii de
conducere se numeşte „traversare peste graniţă”.
Este această interacţiune dintre organizaţie şi mediul său extern de natură
constrângătoare sau conflictuală? Spre ce direcţie îşi poate orienta liderul acţiunea asupra
mediului pentru a spori certitudinea predicţiilor sale?
Cum poate fi folosit mediul de către lider pentru a-şi atinge obiectivele? Acestea vor fi
câteva din întrebările la care vom găsi răspuns în acest capitol.
Un prim pas necesar cu care se începe orice analiză ştiinţifică este acela de a stabili cadrul
conceptual şi ce a defini variabilele relevante conţinute în acest cadru. Oricum, privind în afară,
dincolo de graniţele organizaţiei noastre, par a fi numeroşi factori cărora ne-am putea adresa. De
aceea, să delimităm scopul analizei noastre asupra mediului. În primul rând suntem interesaţi să
explicăm cum evenimentele din afara organizaţiei afectează dinamica din interiorul organizaţiei;
o primă întrebare rezonabilă ar fi: „Care din multitudinea lucrurilor aflate în afara graniţelor
organizaţiei au relevanţă practică asupra conducerii la orice nivel organizaţional?” Răspunsul la
această întrebare defineşte ceea ce vom numi suprasistemul organizaţional sau, mai simplu,
mediul/cadrul extern al organizaţiei.

2. Perspectiva cadrului extern. Conducerea organizaţiei şi

mediul extern. Perspectiva mediului
O situaţie ideală pentru liderul organizaţiei ar fi ca el să poată să-şi canalizeze toate
eforturile spre rezolvarea obiectivelor primordiale ale organizaţiei, fără a-şi face griji pentru
interferenţele externe. O astfel de situaţie ideală, în care să acţionăm sub auspiciile unui sistem
închis este rară.

221
 O situaţie mai realistă ar fi aceea în care liderul organizaţiei ar trebui continuu:
 să se asigure că obiectivele particulare sunt în concordanţă cu cele stabilite de nivelurile
ierarhice;
 să fie interesat de recrutarea de personal şi alte resurse ale mediului, mai mult decât să
presupună că sunt disponibile în cantitatea şi la calitatea necesare.
Consideraţiile de mai sus ne obligă să privim organizaţia ca un subiect al
incertitudinilor şi fluctuaţiilor mediului dinamic. Aceasta este, desigur, ceea ce numim
organizaţia ca sistem deschis. Perspectiva organizaţiei ca sistem deschis ne determină să luăm în
considerare factorii perturbatori ai mediului extern care influenţează liderul în încercarea de a
atinge obiectivele organizaţionale.
Sarcina liderului este căutarea unor soluţii pentru reducerea gradului de dependenţă a
organizaţiei de factorii externi. Mediul extern poate fi definit ca ansamblul de factori:
 care este localizat în afara graniţelor organizaţiei;
 de care organizaţia este dependentă şi care are potenţialul de a influenţa efectiv
organizaţia în atingerea obiectivelor proiectate.
Specificarea a ceea ce înseamnă exact mediul este în întregime dependentă de
selecţia liderului. De exemplu, pentru un comandant de pluton mediul extern ar consta în tot ceea
ce este în afara companiei (ex. batalion, brigadă, divizie). Dacă selectăm o unitate de analiză mai
largă, cum ar fi armata americană (considerată ca o organizaţie), atunci analiza noastră asupra
mediului include factori ca de pildă relaţia dintre Armată şi Congres, dimensiunea bugetului de
apărare, disponibilitatea indivizilor pentru recrutare ş.a. În concluzie, este important să
recunoaştem că mediul este o variabilă, iar relevanţa determinanţilor de mediu este în funcţie de
specificul situaţiei.
Teoreticienii organizaţionali diferă în modul de a clasifica aceste forţe de care
organizaţia este dependentă. Oricum, clasificarea propusă de William R. Dill, perfectată mai
târziu de James D.Thompson, este cea mai folositoare pentru analiza noastră. Pentru aceşti
teoreticieni, relevanţa mediului extern consistă în următoarele:
 folosirea produselor (inclusiv a serviciilor) organizaţiei;
 aprovizionarea cu materiale, personal şi capital;
 concurenţa pentru resursele de mediu deficitare;
 grupuri care ocupă o poziţie de autoritate la niveluri ierarhice situate deasupra
organizaţiei centrale;
 mediul social sau cultural în interiorul căruia este plasată organizaţia.
Să alegem armata americană ca unitate de analiză pentru a demonstra importanţa
conceptului de incertitudine a mediului pentru un lider într-o organizaţie. De exemplu, cum
apreciază societatea civilă (ca utilizatoare a serviciului militar) capacitatea militarilor de a apăra
viaţa şi bunurile cetăţenilor S.U.A. dacă ar fi chemaţi să o facă?
Care ar fi efectul neîncrederii sociale în abilitatea liderilor acestei organizaţii de a realiza
obiectivele sau de a le atinge? S-ar produce vre-o diferenţă în conducerea organizaţiei dacă
militarii ar fi voluntari sau recrutaţi? Ce determină valoarea/cantitatea resurselor disponibile
pentru apărare şi bunăstare socială? Armata e văzută ca un serviciu util sau doar ca un competitor
ce alterează bunăstarea socială, fiind inclusă în aceleaşi resurse bugetare limitate? Promovează
aceasta o formă de conflicte intergrupuri? Diferitele forme ale controlului civil asupra armatei
(grupuri reglatoare) au implicaţii asupra exercitării conducerii în interiorul organizaţiei? În
sfârşit, este armata cea care reflectă printre membrii săi un anumit mod de filtrare a valorilor
culturale/sociale într-o formă diferită de cea a membrilor ei recrutaţi voluntar? Răspunsul la toate
aceste întrebări este: „Da, se face o diferenţă”.

3. Cadrul extern ca o variabilă independentă în ecuaţia conducerii

În acest subcapitol vom analiza succint forţele din mediu care au un efect important asupra
a ceea ce se întâmplă în interiorul graniţelor organizaţiei. Orice organizaţie viabilă are o
capacitate de adaptare la caracteristicile mediului, altfel ea nu ar putea supravieţui.
222
 Supravieţuirea organizaţională este adesea abordată din perspectivă ecologică. Cadrul
nostru conceptual diferă de interpretarea ecologică, sugerând că, liderul organizaţiei are
capacitatea de a folosi resursele pentru a modifica factorii din mediu, astfel încât aceştia să aibă
mai multă congruenţă (corespundere) cu obiectivele organizaţiei. Oricum vom lăsa pentru
moment fără răspuns întrebarea referitoare la modul în care poate liderul să realizeze acest lucru
şi ne vom îndrepta atenţia imediată spre considerarea influenţei pe care o au factorii de mediu
asupra organizaţiei.
Ca posibilitate, am putea defini mediul ca fiind orice altceva în afara organizaţiei analizate.
Oricum, găsim că este mai folositor să distingem între mediul relevant şi cel irelevant, astfel spus
între acei factori de mediu care par a avea un efect asupra performanţei organizaţiei (relevanţi) şi
între aceia al căror efect în timp este doar probabil (irelevanţi).
Limita mediului extern relevant defineşte forma suprasistemului din mediu pentru
conducerea centrală a organizaţiei.
1. Pentru a aprecia distincţia dintre factorii de mediu externi relevanţi şi cei irelevanţi este
oportună considerarea unui caz specific. Cele mai complexe organizaţii au componente specifice
în interiorul structurii organizaţionale care înregistrează (monitorizează) fluctuaţiile survenite în
mediu. În interiorul organizaţiei militare, de exemplu, comandanţii indică personalului din
serviciile de informaţii să realizeze această funcţie. Datele referitoare la vreme, teren şi acţiunile
probabile ale inamicului sunt adunate de către comandantul forţelor aliate, care, astfel, are
informaţiile necesare pentru a formula tactica de acţiunilor organizaţiei sale.
Personalul din informaţii îşi centrează eforturile pentru a aduna şi prezenta
comandantului numai informaţiile relevante sau potenţial relevante pentru apărarea forţelor
aliate. Pentru înţelegerea fluidităţii limitei dintre factorii relevanţi şi cei irelevanţi, considerăm
irelevanţa condiţiilor de vreme şi teren din America Centrală pentru o unitate operaţională ce are
misiunea specifică de a apăra Europa de Vest. Dacă, însă, unitatea din Europa de Vest este
repartizată pentru o eventuală misiune de desfăşurare rapidă în America Centrală, vremea şi
condiţiile de teren de aici devin dintr-o dată foarte relevante.
În general, acest exemplu subliniază responsabilitatea liderului pentru o continuă
reevaluare a trăsăturilor mediului, reducând astfel incertitudinea asociată cu un mediu care este,
prin natura sa, dinamic.
2. O a doua observaţie importantă este distincţia dintre mediul sarcină şi mediul cultural.
Conceptul de mediu-sarcină cuprinde acele aspecte ale mediului relevant de care liderii sunt
dependenţi în atingerea misiunii lor de bază. Mediul sarcină reprezintă, domeniul peste care
liderul are un mai mare potenţial de control sau influenţă.
Potenţialul mediului sarcină în influenţarea organizaţiei şi, alternativ, a abilităţilor liderului
de a influenţa mediul sarcină imediat este o componentă deosebită a liderului care provoacă
străpungerea graniţei mediului-sarcină. Forţa sau puterea dincolo de această influenţă determină
în sens larg eficienţa liderului în atingerea obiectivelor organizaţiei. Vom examina acum mai
amănunţit fiecare componentă a influenţei mediului (sarcină şi cultural).
MEDIUL-SARCINĂ. Avem acum un cadru conceptual mai clar, din care vom înainta în
stabilirea semnificaţiei perspectivei mediului pentru lider. Cele două dimensiuni ale relevanţei şi
certitudinii par a fi de o importanţă particulară pentru acest scop. Definim relevanţa în termeni de
relativă dependenţă a conducerii organizaţiei de forţele specifice ale mediului extern.
Certitudinea este definită drept caracteristica mediului de a indica dacă natura sa dinamică poate
fi sau nu prezisă sau anticipată de liderul organizaţiei.
Dacă luăm aceste două concepte şi presupunem pentru moment că elementele
mediului pot fi reprezentate ca un continuum, de la cele mai relevante la cele mai puţin
relevante, de la cele mai sigure la cele mai puţin sigure, obţinem o apreciere a potenţialului pe
care mediul sarcină îl are în direcţia influenţei asupra procesului de conducere. În particular,
când plasăm aceste variabile în relaţie unele cu altele, obţinem o înţelegere a apropierii dintre
roluri de conducere şi respectarea factorilor de mediu.

223
 Elementele mediului-sarcină sunt relativ predictibile sau sigure şi organizaţia este relativ
dependentă de aceste elemente în proiectarea şi realizarea misiunii sale primare (cea mai
relevantă); reacţia organizaţiei este de a institui o serie de planuri sau proceduri de operare
standard care să ghideze activităţile organizaţiei, respectând totodată, predictibilitatea mediului.
Dacă mediul poate fi considerat relativ sigur sau stabil, dar factorii din mediu de care organizaţia
este dependentă au o relevanţă mică pentru conducerea organizaţiei, devine necesară numai o
stabilire a planurilor situaţionale, în eventualitatea că organizaţia îşi schimbă misiunea primară.
Gradul în care factorii de mediu sunt nesiguri sau impredictibili şi par încă a nu fi foarte relevanţi
pentru prezenta funcţionare a organizaţiei, fac ca răspunsul liderului organizaţiei să fie acela de a
se asigura că supravegherea mediului se desfăşoară în continuare.
Pentru a identifica factorii de mediu relevanţi pentru organizaţia pe care o conduce, liderul
trebuie să consume o cantitate apreciabilă de timp. El va limita o serie de deschideri ale
organizaţiei spre mediu, încercând să stimuleze influenţa factorilor relevanţi.
Când liderii îndeplinesc această funcţie reduc impactul incertitudinii mediului, făcând
organizaţia mai puţin dependentă de natura nestatornică a mediului. Liderul informat este în
poziţia de a anticipa schimbările din mediu, fiind mai capabil să prefigureze planuri de activitate
cu o mai mare certitudine.
MEDIUL CULTURAL. Liderii organizaţionali trebuie să fie conştienţi de faptul că sunt
multe aspecte ale mediului social asupra cărora ei au un control scăzut sau nu-l au; totuşi aceşti
factori au o influenţă majoră asupra abilităţii lor de a atinge obiectivele organizaţionale. Aceste
aspecte constituie mediul cultural al organizaţiei.
Valorile şi normele societăţii în interiorul căreia se află organizaţia sunt elemente
particulare importante ale mediului cultural. Deoarece aceste valori şi norme sunt relativ durabile
şi stabile, ele pot fi privite ca un ansamblu semnificativ şi independent de forţe în ecuaţia
conducerii efective.
În interiorul fiecărei culturi pot exista seturi de norme specifice unor subgrupuri. Aceste
subculturi sunt o extensie subiectivă a unei părţi din valorile sociale, cărora li se pot aplica
diferite interpretări. De exemplu, în societatea americană, ataşăm un înţeles special termenilor
cultura tinerilor, cultura drogurilor, cultura săracilor, cultura vârstnicilor etc. Înţelegerea valorilor
care stau la baza formării subculturilor este importantă, dar foarte dificilă; ea trebuie însă să îl
preocupe pe liderul organizaţional atunci când membrii organizaţiei provin din medii culturale
diferite.
Existenţa unui set de valori şi credinţe ale societăţii şi ale subculturilor ce o compun
afectează exercitarea conducerii în organizaţie în multe privinţe. Setul mai larg de valori sociale
limitează accesibilitatea sau acceptabilitatea obiectivelor organizaţiei. În consecinţă, liderul nu
poate decide direcţia obiectivelor organizaţionale, fără a fi conştient de acceptabilitatea acestor
obiective de către societatea mai largă. De exemplu, un lider tânăr în organizaţie nu poate decide
singur schimbarea obiectivelor de bază ale organizaţiei fără a fi sigur că rămâne în perimetrul
obiectivelor organizaţiei mai largi sau a altor obiective sociale constrângătoare. Cu alte cuvinte,
mediul trebuie să legitimeze rezultatele intenţionate ale organizaţiei, altfel organizaţia nu va fi
susţinută de mediu în eforturile sale. În astfel de cazuri, liderul poate fi admonestat
(preîntîmpinat) dacă ar încălca ceea ce societatea stabileşte ca fiind corespunzător.
Un exemplu de interpretare diferită a unor norme şi valori sociale este dat de discuţia în
jurul gradului de autonomie de care s-a bucurat armata americană în Vietnam. După unii autori,
obiectivul armatei americane a fost să câştige războiul prin orice mijloace, iar societatea a făcut
eforturi în acest sens. După alţi analişti ai problemei, ineficientele armatei au rezultat din
insuficienta susţinere materială a acesteia. Desigur, cu totul alta a fost concepţia militarilor
vietnamezi despre modul în care economia americană s-a implicat în susţinerea efortului de
război al armatei S.U.A.
Similar, problema s-a pus şi în cel de-al doilea război mondial; suportul social al armatei
americane a fost generat de obiectivul „să facem lumea mai sănătoasă prin democraţie”. Armata
americană a avut o autonomie relativ mare în folosirea mijloacelor pentru atingerea acestui scop.

224
Chiar şi fără (sau cu) prezenţa suportului social, legitimarea social-istorică a fost un factor de
mediu cu o puternică influenţă, chiar crucială, asupra abilităţii liderilor militari de a-şi conduce
misiunile în mod autonom.
Din aceste exemple ne putem da seama dacă elementele mediului extern susţin şi
legitimează eforturile organizaţionale sau nu. Conform cu acest suport, este necesar ca liderul să
articuleze activitatea subordonaţilor, stabilind la fiecare nivel acele linii de acţiune care conduc la
realizarea unui acord între obiectivele/performanţele organizaţiei şi obiectivele organizaţiei mai
largi şi ale societăţii.
Există şi un al doilea mod în care valorile sociale intră în ecuaţia conducerii. Aşa cum am
învăţat în descrierea funcţională a conducerii, oamenii vin în organizaţie cu valorile lor din viaţa
preorganizaţională - valori ale statutului lor de membri ai societăţii, ai variatelor subculturi.
Racordându-se la acestea, liderii trebuie să ia în considerare şi nevoile, motivaţiile şi practicile
acceptate de subordonaţi când îşi exercită funcţia de conducere. De exemplu, liderii trebuie să
accepte că indivizii aduc cu ei anumite prejudecăţi şi credinţe care vin în contradicţie cu
exigenţele mediului organizaţional; liderii trebuie să ţină seama de acestea când îşi formulează
cerinţele şi când stabilesc promovările.
Trebuie avute în vedere aceste două coordonate în exercitarea procesului de
conducere; liderul trebuie să fie sensibil la semnalele mediului socio-cultural, traducându-le
subordonaţilor, într-un mod inteligibil şi acceptabil pentru ei. De asemenea, trebuie să dezvolte
tehnici de socializare a membrilor organizaţiei, în sensul de a accepta ceea ce oferă societatea
pentru realizarea obiectivelor organizaţiei, aderând la ele.
În societatea americană, este general acceptat faptul că elementul civil al societăţii ar trebui
să aibă drept de control asupra elementului militar, altfel spus armata ar trebui să fie mai
sensibilă la legitimitatea controlului civil. În acelaşi timp, societatea se aşteaptă ca armata să fie
capabilă să asigure securitatea ţării împotriva oricăror duşmani. Dincolo de controlul civil,
armata trebuie să asigure echilibrul între responsabilitatea şi eficienţa misiunii sale. Din această
perspectivă sunt două laturi ale conducerii în organizaţia militară:

4. Controlul civil obiectiv

În lucrarea sa „Soldatul şi statul”, Samuel Huntington afirma că armata, pentru a fi în
acelaşi timp responsabilă şi eficace trebuie să îşi dezvolte:
- o puternică etică profesională (coeziune şi dezvoltare profesională conform standardelor);
- o responsabilitate socială (supunere loială pentru a legitima autoritatea
civilă);
- o raportare a competenţei profesionale la standarde obiective.
Dezvoltarea profesionalismului conform acestor dimensiuni cerute de mediu permite un
înalt nivel de autonomie: de exemplu, un mediu (societatea) care recunoaşte calităţile distinctive
ale profesiei militare, permite armatei să opereze cu un set distinctiv de reguli pentru a fi
condusă. După Huntington, dacă armata a permis să se dezvolte aceste trei caracteristici ale
profesiunii, ar trebui să fie înalt responsabilă atât în faţa controlului civil, cât şi foarte eficientă în
asigurarea funcţiilor sale faţă de societate. În consecinţă, instituţia militară ar realiza o strictă
funcţie militară (în cadrul politic general), fără a se baza după considerente politice, sociale,
morale sau militare.
Huntington consideră acest concept al relaţiilor civil-armată drept un sistem al controlului
civil obiectiv. Controlul civil obiectiv urmăreşte maximalizarea
profesionalismului militar. Controlul civil obiectiv îşi atinge scopul prin „militarizarea armatei”,
făcând-o un instrument al statului. Cadrele militare se supun în întregime valorilor sociale, fără
a-şi pune problema legitimităţii lor. În acelaşi timp, în îndeplinirea misiunii sale, armata se
bucură de o autonomie completă şi încredere socială pentru exercitarea misiunii sale, datorită
loialităţii, eticii şi supunerii faţă de norme specifice.

225
 5. Controlul civil subiectiv
Morris Janowitz prezintă o situaţie opusă celei descrise de Huntington. În lucrarea „Cariera
militară”, el analizează transformările care au avut loc în profesia militară în S.U.A. după cel de-
al doilea război mondial, datorită îngrădirilor sociale şi schimbărilor tehnologice care au deranjat
multe din caracteristicile instituţiilor birocratice civile.
Se demonstrează încă o dată că această organizaţie nu este închisă influenţelor mediului,
evidenţiind schimbările de natură strategică determinate de tehnologia termonucleară avansată.
Datorită consecinţelor devastatoare şi globale care ar putea rezulta dintr-o
confruntare militară de acest tip, folosirea tehnologiei nucleare trebuie să ţină seama de
implicaţiile politice şi sociale, necesitând permisiunea autorităţilor civile. De aceea, în orice
decizie militară pe care o ia, ofiţerul trebuie să ţină seama şi de implicaţiile ei sociale, privind
problemele din dublă perspectivă, atât ca militar, cât şi ca cetăţean.
În concepţia lui Janowitz, forţele militare reflectă valorile sociale, fiind nu numai un
instrument al statului, ci şi o „oglindă” a lui, forţele armate dovedindu-se capabile să se
autocontroleze în relaţiile lor cu societatea civilă. Atât responsabilitatea, cât şi eficienţa armatei
sunt asigurate prin această relaţie civil-militar - un concept pe care Janowilz îl numeşte controlul
civil subiectiv.
Între aceste două perspective sunt câteva deosebiri.
În primul rând, în controlul civil obiectiv organizaţia militară este ceva imun la influenţa
socială şi, în acest sens, graniţele sale sunt închise la ceea ce se află în jurul organizaţiei. Mediul
extern relevant constă numai în acele aspecte care influenţează eficienţa organizaţiei în
susţinerea nevoilor de securitate naţională.
Liniile de conducere fixate sau rolul de reducere/limitare a incertitudinii devine o traducere
a politicului, determinând acţiunea/misiunea militară spre atingerea obiectivului politic.
În modelul controlului subiectiv, graniţele organizaţiei militare sunt deschise
mediului cultural şi mediului-sarcină (de referinţă). Mediul extern relevant consistă într-un şir
lung de factori sociali şi politici, existenţi în societate, de care liderii trebuie să ţină seama când
iau decizii.
În al doilea rând, în controlul civil obiectiv, armata nu se conformează în practicile sale
organizaţionale modelului civil de organizare internă a controlului. Ea are abilitatea de a-şi
stabili singură mecanismele de control, fără a cere acordul societăţii civile. Armata este văzută ca
un tip special de organizaţie în interiorul societăţii, fiind privită ca un instrument de securitate
naţională care îşi atinge acest scop fără prea multă direcţionare din partea societăţii. Liderii
militari au o mai mare putere de control asupra subordonaţilor datorită naturii sistemului închis
al acestei organizaţii, având capacitatea de a dezvolta un alt simţ al unităţii, responsabilităţii şi
aşteptărilor printre membrii săi. Această capacitate este întărită de un sistem juridic separat care
are reglementări/legi distincte.
Sub controlul civil subiectiv, liderii militari sunt mai constrânşi în eforturile lor de a
impune anumite valori membrilor organizaţiei pe care o reprezintă. În această accepţiune, armata
este mai deschisă influenţelor sociale. O problemă majoră pentru lider apare atunci când pentru
controlul membrilor organizaţiei sunt angrenaţi şi alţi reprezentanţi ai sistemului social. De
exemplu, dacă sistemul militar îşi recrutează membrii disproporţionat numai din anumite
segmente sociale, problemele critice ale controlului cresc. Pentru ca armata să fie capabilă să
reorienteze valorile acestui segment este necesar un înalt nivel de autonomie al acesteia în raport
cu societatea. Este o problemă cu care se confruntă armata mai ales în ce priveşte forţele
voluntare.
Reprezentativitatea este o cerinţă necesară pentru controlul civil subiectiv asupra armatei.
Sunt câteva implicaţii importante pentru conducere în ce priveşte respectarea
reprezentativităţii valorilor sociale, datorită diversităţii de provenienţă a membrilor
organizaţiei. De exemplu, presupunând că armata recrutează disproporţionat din mediile
defavorizate se naşte problema potenţială a neîncrederii. Dacă membrii organizaţiei nu acceptă

226
valorile sociale, aceştia vor întreba de ce societatea le cere lor să facă sacrificiul suprem pentru o
cauză pe care nu o înţeleg. Această posibilitate a neîncrederii accentuează necesitatea ca liderul
să traducă interesul naţional mai larg în aspectele zilnice ale vieţii militare. De exemplu, pentru
îndeplinirea serviciului militar în baze din alte ţări, soldaţii fac multe sacrificii personale, ca
despărţirea de familie, condiţii de viaţă grele, pregătire intensivă şi pentru aceasta trebuie să
înţeleagă importanţa modului în care ei contribuie la înfăptuirea scopului naţional.
Sarcina educării soldaţilor în acest spirit îi revine ofiţerului/liderului.
O implicare secundară a orientării normative a membrilor organizaţiei provine şi din faptul
că o parte esenţială a eficienţei organizaţiei constă în prezenţa unor norme înalt performante ale
grupului, problema fiind aceea de a face ca acestea să devină şi ale individului. Normele sunt
mai uşor acceptate dacă au o percepţie socială mai mare; un rol important îl are aici gradul în
care liderul este acceptat în organizaţie şi relevanţa modelului/exemplului pe care îl reprezintă în
organizaţie.
În concluzie, există două aspecte ale mediului de care liderul trebuie să ţină seama: mediul-
sarcină, cu care liderul are o relaţie interactivă (sau o influenţă mutuală) şi mediul cultural sau
societal căruia liderul, printr-o mai mare extensie, trebuie să i se adapteze. Pentru liderii
organizaţiei militare o problemă particulară se află în relaţionarea dintre armată, ca instituţie, şi
societate. La fiecare nivel al organizaţiei liderul trebuie să se intereseze dacă membrii
organizaţiei reflectă valorile sociale şi trebuie serios să-şi asume responsabilitatea sensibilizării
lor faţă de obiectivele generale.
După ce am văzut în ce constă relevanţa şi care sunt implicaţiile ei pentru procesul de
conducere, următorul pas logic este să ne punem întrebarea: „Ce strategii poate adopta liderul
pentru a reduce incertitudinea existenţei în mediu?” Vrem să ştim cum poate liderul reduce
efectul acesteia sau cum poate fi avantajat de cunoaşterea factorilor din mediu ce influenţează
realizarea obiectivelor organizationale. În principal, liderul poate folosi următoarele strategii
pentru a câştiga controlul asupra mediului:
1. Creşterea certitudinii organizationale prin anticiparea schimbărilor din mediu.
2. Reducerea relevanţei factorilor de mediu prin descreşterea dependenţei organizaţiei faţă
de acesta şi prin schimbarea statutului relaţiilor de dependenţă a organizaţiei faţă de mediu.

6. Anticiparea incertitudinilor mediului

J.D.Thompson oferă liderului organizaţiei o serie de propuneri menite să reducă
incertitudinea elementelor din mediul sarcină al organizaţiei. Considerând că organizaţia poate fi
definită prin activităţile sau misiunile de bază pe care trebuie să le realizeze, Thompson defineşte
activităţile ce le compun ca activităţi sau tehnici principale ale organizaţiei. De exemplu, pentru
armată activităţile principale sunt cele de pregătire pentru înfrângerea inamicului.
Thompson presupune că organizaţiile sunt mai eficiente atunci când sunt capabile să
reducă incertitudinea mediului extern. Thompson subliniază patru strategii de bază pentru a
anticipa evenimentele din mediu ce afectează performanţa misiunii de bază, după cum urmează:
1. Liderul recunoaşte sau anticipează că organizaţia înfruntă un mediu nesigur; liderul
poate căuta să protejeze organizaţia prin crearea unor componente separate care să însoţească
sursele potenţiale specifice incertitudinii mediului. De exemplu, într-o organizaţie militară
personalul de comandă trebuie să asigure această funcţie tampon.
Ofiţerii de personal, de informaţii, de logistică şi de comandă îşi consacră toate eforturile
pentru a anticipa incertitudinea mediului, respectând fiecare funcţiunile specifice din aria
proiectată. Fiecare dintre ofiţeri aduce informaţii din zona sa de acţiune, iar comandantul îşi va
concentra toate eforturile pe activitatea principală, nemaifiind nevoie să se preocupe de
incertitudinile existente în diverse componente ale organizaţiei.
O formă de protejare a activităţii principale este funcţionarea realizată de un sistem de
întreţinere preventivă. De exemplu, când anumite echipamente sunt cerute de programul de bază,
abilitatea liderului este de a predetermina cerinţele de întreţinere, reducând potenţialul de
nesiguranţă care ar putea reduce întreaga eficienţă a organizaţiei. Strategia tampon, în esenţă,

227
constă în a înconjura organizaţia cu agenţii/componente specializate să absoarbă incertitudinea
mediului sarcină relevant.
2. O a doua strategie este încercarea de a influenţa direct factorii de mediu ce acţionează
ca valori de intrare pentru organizaţie. Astfel, când secţia de întreţinere este capabilă să
anticipeze perioada de cereri mari pentru serviciile sale, ea poate anunţa acest fapt clienţilor,
cerându-le să-şi anunţe cererea dinainte, pentru a-i putea programa într-o perioadă mai puţin
încărcată.
Principiul este de a anticipa perioadele încărcate şi cele mai puţin încărcate, pentru a
distribui sarcinile şi a evita supraîncărcările ce pot genera şi alte efecte greu de anticipat.
3. A treia strategie presupune anticiparea fluctuaţiilor din mediul sarcină relevant. Când
se manifestă influenţele mediului, acestea nu pot fi estompate; ele determină adaptarea
procesului sau structurii organizaţionale la cerinţele provenite din mediu. Un lider care
anticipează o perioadă grea poate fie să suplimenteze personalul pregătit, fie să suplimenteze
orele de muncă, aprobând vacanţele, concediile pentru perioada mai lejeră din timpul sărbătorilor
de iarnă, de exemplu. Deci, principiul este acela că liderul trebuie să-şi ajusteze organizaţia la
anticipatele fluctuaţii din mediu.
4. O ultimă strategie este raţionarea asupra situaţiei. Pentru a măsura importanţa cerinţelor
ce vin alternativ sau suprapus din mediu, liderul le stabileşte prioritatea, aşa cum fac medicii
când este un accident cu mulţi răniţi: îi examinează repede pe toţi, ocupându-se apoi de ei în
ordinea gravităţii şi urgenţei cazurilor. La fel procedează şi ofiţerii în timpul unui program de
pregătire când resursele disponibile pentru a-1 realiza (teren, muniţie, armament etc.) sunt în
cantităţi mai mici decât necesarul, distribuindu-le subordonaţilor în funcţie de priorităţile luptei.
Toate aceste strategii cer liderului să scruteze mediul şi să determine acele elemente care
pot disturba funcţionarea organizaţiei. Dacă gradul de fluctuaţie a mediului nu este sesizat corect,
activităţile majore din cadrul organizaţiei sunt perturbate iar performanţele sale diminuate.

7. Reducerea dependenţei organizaţionale

Aşa cum am învăţat, puterea este definită în termenii nivelului de dependenţă şi
disponibilitate a mijloacelor alternative de a prevedea resursele cerute. Cu alte cuvinte, dacă o
persoană „A” are o putere relativă asupra unei persoane „B”, înseamnă că persoana „A” îi
furnizează anumite resurse asupra cărora are monopolul. Putem aplica această concepţie la
relaţionarea existentă între o organizaţie şi mediul-sarcină. Organizaţia depinde de elemente
specifice ale mediului, cerând suport din partea acestuia. Există câteva strategii care ar putea fi
folosite de liderul organizaţiei pentru a reduce această dependenţă.
1. O modalitate de a reduce lipsa de putere în relaţia cu mediul este să capete prestigiu faţă
de alţi agenţi de mediu. În esenţă strategia se referă la efortul liderului de a menţine o imagine
socială pozitivă printre elementele mediului sarcină. Prestigiul este cel mai puţin costisitor mijloc
prin care se obţine puterea, un rol important avându-1 pentru realizarea acestui scop
departamentul de relaţii publice al organizaţiei. Dacă instituţia militară, de exemplu, are o
imagine publică pozitivă, este mai uşor să atragă un număr suficient de recruţi. Liderii de la orice
nivel al organizaţiei trebuie să fie preocupaţi de bunul său renume folosind chiar reputaţia lor în
sprijinul acesteia.
2. O a doua strategie este de a reduce influenţa mediului asupra organizaţiei, menţinând
câteva surse alternative suplimentare pentru resursele cerute. Altfel spus, liderul poate câştiga
folosind mai multe surse pentru obţinerea resurselor necesare, nefiind dependent numai de un
element din mediul sarcină. Acelaşi principiu stă în spatele cartelului din industria petrolieră,
unde câteva potenţiale surse concurente s-au unit pentru a câştiga puterea asupra consumatorului.
Când unitatea unui program de pregătire este afectată din cauza indisponibilităţii unei surse
sigure şi nu au fost stabilite planuri situaţionale, liderul s-ar găsi într-o situaţie de pierdere a
puterii.
Imaginaţi-vă că un program unitar de pregătire pe câmpul de aplicaţii presupune deplasarea cu un anumit autovehicul, care dintr-odată, devine indisponibil.
Numai liderul (comandantul) care a prevăzut şi alte opţiuni de transport (chiar şi mişcarea pe jos) va fi capabil să-şi atingă obiectivul.

228
 3. În sfârşit, liderul organizaţiei poate încerca să mărească graniţele organizaţiei şi să
încorporeze sau să coopteze elementele nesigure ale mediului. Folosind această strategie, liderul
încearcă să câştige controlul asupra producerii elementelor situaţionale, făcându-le parte din
organizaţie. Ideea generală este de a câştiga potenţialii inamici de partea ta, o metodă foarte
eficientă de a reduce dependenţa şi incertitudinea.
Un exemplu clasic este fabrica de automobile care are propria fabrică de oţel, de geamuri,
propria linie de asamblare etc., nefiind afectată de dependenţa sau nesiguranţa elementelor din
mediul său.
Folosirea acestor strategii nu se limitează la scara largă a organizaţiilor, putând fi folosită
la orice nivel natural al acestora. Un lider care anticipează efectiv incertitudinea, proiectând
încercările de a controla, realizează efectiv funcţia de limitare a incertitudinii. Liderii trebuie să
fie conştienţi că haosul organizaţional se poate produce oricând şi în cele mai neaşteptate forme.

Tema14: FIZIONOMIA OPERAŢIILOR ÎNTRUNITE ŞI MULTINAŢIONALE

1. Tendinţe evolutive ale mediului actual de securitate şi impactul acestora asupra

fizionomiei războiului modern/conflictelor militare
2. Tipologia acţiunilor militare întrunite şi multinaţionale
3. Elemente de bază ale acţiunii întrunite şi multinaţionale
4. Operaţii multinaţionale
5. Operaţii de stabilitate şi de sprijin
6. Asigurarea operaţiilor şi protecţia forţelor
7. Factori care influenţează planificarea operaţiilor multinaţionale întrunite,
desfăşurate pe teritoriul naţional
8. Particilarităţile întrebuinţării armatei în acţiunile întrunite şi multinaţionale

1. Tendinţe evolutive ale mediului actual de securitate şi impactul acestora asupra

fizionomiei războiului modern/conflictelor militare
Începutul secolului al XXI-lea este caracterizat de o dinamică fără precedent a
evenimentelor, cu schimbări politice şi economice profunde la nivel global şi regional, cu un
impact major asupra securităţii şi stabilităţii. Efortul statelor lumii este îndreptat, tot mai mult,
către găsirea formelor şi metodelor de cooperare pentru asigurarea propriei securităţi şi
implementarea politicilor de promovare şi apărare atât a intereselor naţionale, cât şi a celor
comune, bazate pe principiile şi valorile democratice.
Cu toate dezvoltările pozitive din mediul strategic şi aprecierile, recunoscute de tot mai
multe state, că o confruntare militară majoră sau o agresiune convenţională asupra unui stat sau
grup de state a devenit improbabilă pe termen scurt, posibilitatea apariţiei unei asemenea
ameninţări pe termen lung nu trebuie neglijată. În prezent, asigurarea dimensiunii securităţii
depinde de o varietate mare de riscuri militare şi nemilitare, cu manifestare omnidirecţională,
care de cele mai multe ori sunt greu de anticipat. Aceste riscuri includ menţinerea unor surse de
instabilitate şi criză la nivel regional/subregional şi a unor tendinţe de divizare, marginalizare şi
izolare a unor state, care nemonitorizate, pot evolua rapid în conflicte locale de joasă intensitate.
Evenimentele din 11 septembrie 2001 au evidenţiat prezenţa, diversificarea, amplificarea şi
potenţialul distructiv al ameninţărilor asimetrice, între care terorismul este de o periculozitate
extremă. Dezvoltarea reţelelor teroriste atât pe teritoriul unor state, cât şi la nivel global, a crimei
organizate transfrontalière, a traficului de persoane, de armament, de materiale radioactive şi
strategice, apariţia unor fluxuri masive de refugiaţi şi producerea, deliberată sau nu, de catastrofe
ecologice reprezintă riscuri majore, care impun strategii specifice de prevenire şi contracarare a
lor prin capacităţi de răspuns corespunzătoare.
În plus, proliferarea necontrolată a armelor de distrugere în masă, a tehnologiilor şi
materialelor nucleare, a armamentelor şi mijloacelor letale neconvenţionale constituie serioase
ameninţări, cu implicaţii la nivel global.

229
 Ca o consecinţă directă a schimbărilor din mediul de securitate, a amplificării şi
diversificării ameninţărilor, între care cele de natură nemilitară tind să devină prioritare, arta
militară contemporană este supusă la rândul său la înnoiri şi adaptări, pe cât de profunde şi
generalizate, pe atât de inedite şi novatoare.
Studiul ultimelor conflicte militare pune în evidenţă o multitudine de particularităţi
determinate de condiţiile concrete ale teatrului de război, dar şi anumite concluzii şi învăţăminte
care interesează comandamentele şi trupele în pregătirea lor.
Arta militară a evoluat, iar fizionomia războiului convenţional modem se bazează pe
aplicarea unor noi concepte operaţionale: manevra decisivă; angajamentul selectiv, de
precizie; protecţia multidimensională a trupelor proprii; concentrarea logistică.
Manevra decisivă va permite realizarea unor avantaje majore, fiind condiţionată, pe de o
parte, de existenţa forţelor instruite şi a mijloacelor pregătite să acţioneze din diferite locuri de
dispunere şi, pe de altă parte, de menţinerea capacităţii de a acţiona pentru exploatarea
avantajelor de care dispun (acţiuni asimetrice, atipice şi concentrarea de efecte, nu neapărat de
mijloace).
Operaţionalizarea capacităţilor informaţionale, creşterea vitezei de reacţie şi a mobilităţii
vor oferi condiţiile necesare proiectării forţei şi executării manevrei decisive pentru a folosi
întrunit structurile militare terestre şi aeriene în îndeplinirea misiunilor, într-un timp foarte scurt.
Manevra decisivă va genera un nou cadru al spaţiului de confruntare, ce va diferi de cel
actual, bazat pe angajare apropiată, în adâncime şi în spatele dispozitivului propriu.
Angajamentul selectiv şi de precizie presupune forţe bine echipate, înzestrate şi instruite,
platforme şi sisteme de armamente flexibile şi muniţie cu efect letal ridicat, fiind caracterizat de:
abilitatea de a identifica şi a angaja obiective la distanţe mari în timp foarte scurt şi cu mare
precizie; capacitatea optimizată de răspuns şi de angajare a adversarului; evaluarea sporită,
precisă şi imediată a situaţiilor tactice, operative şi strategice, de angajare şi reangajare a forţelor;
capacitatea de a minimiza efectele distructive colaterale prin utilizarea unor procedee de mare
acurateţe în identificarea ţintelor şi prin selectarea mijloacelor de lovire şi a muniţiilor aferente,
caracterizate printr-o mare eficacitate; arhitectura specifică a sistemelor de identificare şi lovire a
ţintelor, legătură continuă oportună şi eficace între sistemele de cercetare şi sistemele de lovire a
ţintelor.
Protecţia multidimensională a trupelor proprii are drept obiectiv controlul întregului
spaţiu de desfăşurare a acţiunilor militare, în măsură să asigure protecţia forţelor proprii faţă de
întreaga gamă de ameninţări, exercitate din orice dimensiune spaţială (terestră, aeriană, navală,
cosmică ori informaţională), reducerea riscului la care sunt expuse acestea şi limitarea pierderilor
prin luptă, astfel încât să fie menţinută libertatea de acţiune pe timpul deplasării, al manevrelor şi
angajării, minimizând în acelaşi timp capacitatea adversarului de a interveni în acţiunile trupelor
proprii.
Protecţia multidimensională este caracterizată de capacitatea de a identifica şi reduce
vulnerabilitatea forţelor proprii, ce constituie obiective potenţiale pentru adversar, de a deosebi,
în mod clar, precis şi fără echivoc, forţele proprii de cele ale adversarului, la toate nivelurile şi
eşaloanele, prevenind astfel acţiunile şi focul fratricid.
Concentrarea logistică se regăseşte în operaţionalizarea tehnologiilor informatice şi
logistice, în vederea creării unui sistem integrat, cu o structură modulară, interoperabil cu
celelalte state membre ale NATO în realizarea ripostei în situaţii de criză sau de conflict, în
asigurarea libertăţii de acţiune a structurilor de logistică, în livrarea tehnicii, a echipamentelor şi
a materialelor în funcţie de situaţia creată şi de susţinerea logistică a forţelor la nivel strategic,
operativ şi tactic. Modernizarea sistemelor informatice şi logistice presupune concepte noi
privind mobilitatea, modularitatea, gradualitatea şi managementul acestora.
Caracteristicile principale ale noilor tipuri de conflicte (mediul extins de confruntare;
caracterul asimetric; mediatizarea intensă; folosirea tehnologiilor specifice revoluţiei în afacerile
militare; creşterea importanţei operaţiilor informaţionale; focalizarea pe infrastructuri critice -
economice, informaţionale; creşterea ponderii forţelor speciale şi a celor de reacţie rapidă;

230
strategia indirectă de acţiune şi creşterea ponderii operaţiilor multinaţionale şi a acţiunilor în
coaliţie) impun o analiză profundă şi schimbări radicale în structura, rolul şi misiunile forţelor
armate, precum şi în domeniile strategiei, doctrinelor militare, regulamentelor, planificării,
organizării, instruirii, înzestrării şi conducerii acestora.
Pentru a face faţă noilor provocări şi a îndeplini gama tot mai diversificată de misiuni,
armatele trebuie să se -adapteze conceptual şi acţional la cerinţele impuse de mediul de securitate
actual şi viitor. Specialiştii militari au conceptualizat deja noile tendinţe ce se manifestă în
domeniul organizării, înzestrării şi instruirii trupelor şi au conturat fizionomia viitoarelor
structuri militare.
Tendinţa de demasificare a armatelor, de reducere şi regândire a structurii acestora,
manifestată îndeosebi după sfârşitul războiului rece, va continua concomitent cu diversificarea şi
amplificarea misiunilor, creşterea puterii şi eficienţei acestora în luptă. Noile concepte
operaţionale vor asigura: optimizarea capacităţii de manevră a trupelor şi de lovire selectivă şi
precisă a ţintelor aflate la distanţe mari; creşterea capacităţii de deplasare, proiecţie, susţinere şi
supravieţuire a forţelor proprii şi perfecţionarea capacităţii logistice de a sprijini lupta şi operaţia
într-un ritm corespunzător, impus de necesităţile tactice, operative şi strategice.
Armatele moderne vor fi mai reduse numeric, mai robuste, mai suple şi mai flexibile, cu o
capacitate de acţiune şi de luptă mai ridicată, ceea ce va determina reducerea substanţială a
timpului de reacţie şi de răspuns la crize. Pe măsura utilizării tehnologiilor şi a sistemelor de
armamente de înaltă tehnicitate, gradul de profesionalizare a armatelor va creşte, influenţând în
mod direct calitatea acestora.
Tipurile de structuri militare luptătoare, de sprijin de luptă şi logistice se diversifică şi se
specializează. Pe lângă unele structuri de tip greu, tradiţionale, cum sunt cele de blindate şi
mecanizate, sunt tot mai necesare cele de tip uşor, deplasabile în timp scurt pe distanţe mari,
capabile să facă faţă întregii game de misiuni, autosustenabile în teatrul de operaţii şi protejate
multidimensional. O atenţie deosebită va fi acordată constituirii forţelor specializate, apte de a
contracara ameninţările şi provocările specifice conflictelor viitorului.
Conducerea militară va deveni mai suplă, dispunând de date şi informaţii aproape în timp
real, iar procesul luării deciziilor va fi optimizat prin utilizarea pe, scară largă a informatizării la
toate nivelurile şi transmiterea oportună a ordinelor şi dispoziţiilor prin sisteme de comunicaţii
fiabile şi performante.

2. Tipologia acţiunilor militare întrunite şi multinaţionale

Atât Doctrina acţiunilor întrunite ale forţelor armate, cât şi Doctrina pentru operaţiile
întrunite multinaţionale definesc condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească acţiunile militare
pentru a avea caracter „întrunit”, „multinaţional” sau „întrunit şi multinaţional”. În esenţă,
acţiunile militare întrunite sunt desfăşurate, la nivel naţional, de forţe ce aparţin a cel puţin
două categorii de forţe. Participarea a două sau mai multe state, cu forţe militare de mărimi
diferite, conferă acţiunii militare caracterul de multinaţionalitate, iar când aceste forţe provin din
mai multe categorii de forţe ale armatei acţiunile militare deţin şi calitatea de întrunite. În aceste
condiţii, forţele multinaţionale sunt puse sub control politic şi comandă unică, având, totodată,
stabilit un obiectiv comun de îndeplinit.
În conformitate cu scopul politico-militar stabilit, forţele armate îndeplinesc două tipuri
distincte de acţiuni militare: acţiuni desfăşurate în cadrul unui război/conflict armat şi
acţiuni militare de stabilitate, noua denumire a operaţiilor altele decât războiul.
Războiul/conflictul armat reprezintă situaţia extremă pentru desfăşurarea operaţiilor
militare. Acesta poate fi purtat, potrivit scopurilor şi obiectivelor stabilite, în alianţă sau în
coaliţie, având caracter întrunit şi multinaţional.
În cadrul războiului/conflictului armat, luptele/operaţiile întrunite pot fi de apărare sau
ofensive. În funcţie de tipul de ripostă, situaţie, amploare şi eşalon, formele de acţiuni întrunite
se concretizează în procedee specifice apărării (apărare pregătită din timp, apărare pregătită în
grabă, retragere, apărare în încercuire) sau ofensivei (ofensivă din contact, ofensivă din mişcare,

231
ofensivă combinată, urmărire, luptă de întâlnire, ieşire din încercuire). După mediul în care se
desfăşoară şi componenta principală a forţei, acţiunile întrunite sunt: terestre, aeriene şi navale.
Acţiunile militare de stabilitate reprezintă, în actuala etapă, forma de bază a manifestării
puterii militare în mediul internaţional. Acestea cuprind o gamă largă de acţiuni urmărind
îndeplinirea unor scopuri variate, inclusiv realizarea intereselor şi obiectivelor naţionale sau
internaţionale, descurajarea şi prevenirea războiului, promovarea sau, după caz, reinstaurarea
păcii, reducerea tensiunii dintre state sub nivelul conflictului armat şi rezolvarea crizelor, precum
şi sprijinirea autorităţilor civile în rezolvarea unor situaţii interne. Îndeplinirea acestor obiective
prin utilizarea instrumentului militar presupune folosirea forţelor armate şi a logisticii adecvate
pentru executarea unor misiuni diverse, altele decât cele specifice războiului.
Acţiunile militare de stabilitate pot include atât elementele acţiunilor de luptă, cât şi ale
celor ce nu presupun lupta, desfăşurate în timp de pace, criză, precum şi în situaţii de război.
Acţiunile militare de stabilitate care presupun utilizarea forţei armate pot avea caracteristici
similare cu cele ale războiului, incluzând acţiunile de luptă şi utilizarea capacităţilor militare
pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite. Ele presupun „angajarea militară pe timp de pace” în
scopul de a modela mediul de securitate, de a îmbunătăţi înţelegerea reciprocă cu alte ţări şi de a
spori gradul de interoperabilitate cu partenerii din alianţă sau cu potenţialii parteneri de coaliţie.
Marea majoritate a operaţiilor de stabilitate sunt generate de apariţia unor ameninţări şi au
aspectul unor „acţiuni de răspuns”. Ameninţarea se poate manifesta în interior sau poate, viza un
partener, în ambele cazuri acţionându-se printr-o reacţie rapidă, de preîntâmpinare, realizându-
se, în acelaşi timp, descurajarea forţei care ameninţă stabilitatea internă sau externă. Acţiunea are
şi scopul de a preveni agravarea situaţiei şi apariţia nevoii de a desfăşura forţe mult mai
importante.
Uneori, prezenţa forţelor este necesară pentru respectarea înţelegerilor postconflict sau
pentru prevenirea degenerării crizei în război.
Forţele armate pot executa operaţii de stabilitate înaintea ostilităţilor, în situaţii de criză, pe
timpul ostilităţilor şi după ostilităţi.
Tipuri de operaţii de stabilitate:
• operaţii în sprijinul păcii;
• apărare internă cu sprijin extern;
• asistenţă în probleme de securitate;
• asistenţa umanitară şi civică;
• sprijinul insurgenţelor;
• sprijinul operaţiilor antidrog;
• combaterea terorismului;
• operaţii de evacuare a necombatanţilor;
• controlul armamentelor;
• demonstraţia de forţă.
Înaintea ostilităţilor, operaţiile de stabilitate sunt concentrate asupra descurajării sau
prevenirii conflictului.
În situaţii de criză, ele pot soluţiona un conflict potenţial sau pot preveni escaladarea.
Pe timpul ostilităţilor, ele pot ajuta la împiedicarea generalizării conflictului şi pot acorda
asistenţă şi încuraja partenerii participanţi la acestea.
Evoluţia evenimentelor din ultima perioadă a evidenţiat faptul că majoritatea operaţiilor de
stabilitate au caracter întrunit şi multinaţional. Obiectivele acestora sunt subordonate scopurilor
politice şi sunt influenţate de conceptele şi exigenţele lumii civilizate privind drepturile omului şi
formele de guvernare democratică. Ele vizează soluţii umanitare şi politice stabile, în
conformitate cu Declaraţia drepturilor omului şi interesele majore ale comunităţii internaţionale,
fiind desfăşurate sub mandat şi conducere ONU /OSCE sau NATO şi UE.
Operaţiile întrunite multinaţionale, desfăşurate sub egida şi conducerea ONU, sunt
definite ca operaţii de pace (peace operations) şi au ca obiective: descurajarea războiului;
promovarea şi instaurarea păcii; soluţionarea crizelor, separarea părţilor beligerante; menţinerea

232
acordurilor de încetare a focului; controlul spaţiului aerian; instituirea şi protecţia unor ,zone
sigure"; protecţia unor coridoare de ajutorare; protecţia revenirii persoanelor strămutate;
capturarea criminalilor de război.
Operaţiile desfăşurate sub mandat ONU şi conduse de către NATO, definite ca operaţii
non-artcolul 5, de răspuns la crize (Crises Response Operations), includ operaţiile în sprijinul
păcii, dar nu sunt limitate doar la acestea Ele reprezintă latura militară a procesului de
management al crizelor de către Alianţa Nord-Atlantică. In cadrul acestora, pe lângă obiectivele
tradiţionale, precum încetarea ostilităţilor, dezangajarea forţelor, protecţia refugiaţilor şi a
persoanelor strămutate, există şi obiective specifice cum ar fi: constituirea unor capacităţi
comune de apărare; asistenţa tranziţiei; combaterea organizaţiilor şi activităţilor teroriste;
protecţia intervenţiei organizaţiilor umanitare; salvarea şi evacuarea necombatanţilor; salvarea şi
evacuarea personalului propriu dintr-un mediu ostil; sprijin pentru răsturnarea unor regimuri
totalitare/nelegitime.
Amploarea operaţiilor întrunite multinaţionale a crescut atât structural şi organizatoric,
cât şi din punct de vedere al forţelor şi mijloacelor angajate. Aceasta este dependentă de
disponibilitatea statelor membre în ceea ce priveşte contribuţia financiară şi voinţa de implicare.
Se remarcă în ultima perioadă o creştere substanţială a componentei civile în cadrul forţelor
multinaţionale, prin mărirea numărului organizaţiilor internaţionale, umanitare, guvernamentale,
neguvernamentale şi private ce participă la acest gen de operaţii.

3. Aspecte ale pregătirii şi desfăşurării acţiunilor întrunite şi multinaţionale

Contribuţia la managementul crizelor prin desfăşurarea de acţiuni militare impune ca
Forţele Armate să fie în măsură să facă faţă nor situaţii complexe, determinate de diversitatea
actorilor şi apariţia de noi cerinţe şi misiuni, inclusiv a urgenţelor de asistenţă umanitară.
Integrarea statelor în Alianţa Nord-Atlantică determină şi regândirea unor concepte privind
rolul forţelor sale armate şi gama de misiuni pe care acestea trebuie să le îndeplinească.
Aprecierea specialiştilor este că, în condiţiile actuale, războiul nu mai reprezintă o ameninţare
imediată, dar asistăm în schimb, la o amplificare a ameninţărilor şi riscurilor asimetrice
(terorism, proliferarea armelor de distrugere în masă etc), fapt ce determină ca forţele armate să-
şi sporească şi să-şi diversifice spectrul de misiuni şi pe cel al regulilor de angajare.
Prin integrare, apărarea nu va mai fi pur „naţională”, ci „multinaţională” sau în cadrul
„aliat”, iar forţele naţionale puse la dispoziţie în acest context trebuie să fie „credibile”,
„capabile”, compatibile şi interoperabile cu forţele aliate sau partenere.
Rolul primordial al forţelor militare este de a proteja şi garanta integritatea teritorială,
independenţa politică şi securitatea ţării şi de a participa la apărarea elementelor şi valorilor
fundamentale comune ale statelor membre ale Alianţei. Forţele militare, împreună cu cele aliate,
trebuie să fie în măsură să descurajeze, să apere eficient, să menţină sau să restabilească
integritatea teritorială a oricărui stat aliat în caz de conflict. Este foarte important ca durata
oricărui conflict să fie redusă, utilizându-se mijloace care să-1 determine pe eventualul agresor
să-şi reconsidere decizia şi să înceteze acţiunile militare.
În noul context strategic, menţinerea securităţii şi stabilităţii este de importanţă capitală.
Scopul şi rolul forţelor este acela de a identifica şi ţine la distanţă riscurile şi ameninţările
posibile, de a asigura managementul eficient al unor crize potenţiale încă din „faza timpurie”,
când apar primele indicii.
În plus, ţările aliate, inclusiv România, trebuie să fie în măsură să sprijine operaţiile sub
egida UE, potrivit principiului Alianţei „capacităţi separabile, dar nu separate”.
În baza deciziilor Parlamentului şi a hotărârilor Guvernului, armata participă, în mod
constant, cu personal de stat major, forţe şi mijloace, observatori militari şi monitori de frontieră
la efortul internaţional de menţinere a păcii, de combatere a terorismului, precum şi la iniţiativele
de cooperare militară în plan bilateral şi multinaţional.

233
 Adoptarea sistemului de planificare a acţiunilor întrunite - fundamentat pe analiza
ameninţărilor din mediul de securitate şi a vulnerabilităţilor interne - asigură un echilibru
corespunzător între structura de forţe proiectată şi toate tipurile principale de misiuni: apărare
naţională, operaţii de răspuns la crize şi operaţii în sprijinul păcii, apărare colectivă în cadrul
Alianţei, conducând, totodată, la creşterea interoperabilităţii şi mobilităţii structurilor militare.
Aplicarea noilor concepte doctrinare modifică, în mod semnificativ, structura şi
funcţionalitatea organismului militar atât în ansamblul său, cât şi la nivelul componentelor
acestuia, asigurând eficientizarea conducerii, sinergia acţiunii militare şi optimizarea
capacităţilor armatei.
Acţiunea militară întrunită se poate concretiza în acţiuni întrunite specifice confruntării
armate, în acţiuni militare de stabilitate sau în acţiuni de sprijin.
Aceasta este planificată pe baza unei misiuni şi se desfăşoară, în principal, de către
comandamentele operaţionale întrunite, de regulă fiind prezente componentele terestră, aeriană şi
navală, care desfăşoară acţiuni militare în mediile corespunzătoare fiecăreia. Ea are un grad înalt
de integrare, unitate şi coordonare, în baza unicităţii misiunii primite.
Acţiunile întrunite multinaţionale cuprind o gamă largă de acţiuni urmărind îndeplinirea
unor scopuri şi obiective variate, prin utilizarea instrumentului militar pentru executarea tuturor
misiunilor încredinţate.
Pe timpul desfăşurării acţiunilor întrunite multinaţionale, forţele armate execută operaţii
de stabilitate într-un mediu dinamic. Operaţiile de stabilitate sunt, de regulă, nelineare şi se
execută adeseori în raioane de operaţii exterioare.
Uneori, „inamicul” poate fi reprezentat de o serie de ameninţări ambigue sau de adversari
potenţiali. Misiunea se poate schimba dacă situaţia devine mai mult sau mai puţin stabilă. Astfel,
o misiune poate consta într-un briefing cu forţele naţiunii gazdă, într-un schimb de experienţă
între militari, dar poate fi şi dificilă, de executare a unor acţiuni de luptă. De asemenea, „forţele”
de care dispune un comandant pot include mijloace netradiţionale, cum ar fi unităţile de poliţie
ale naţiunii gazdă, interpreţi şi muncitori angajaţi cu contract sau forţe multinaţionale. Nivelul de
integrare şi de coeziune al unei forţe compuse din unităţi şi mijloace diverse este elementul
esenţial pentru succesul misiunii.
Considerentele civile sunt şi ele deosebit de importante. Populaţia civilă, guvernul naţiunii
gazdă, organizaţiile neguvernamentale şi organizaţiile internaţionale pot influenţa mult realizarea
stabilităţii. Simpla prezenţă a forţelor armate nu garantează, întotdeauna, stabilitatea.

Niveluri de responsabilitate
Acţiunile întrunite atât la nivel naţional, cât şi multinaţional sunt concepute, planificate şi
desfăşurate la nivelurile: strategic (politic şi militar), operativ şi tactic.
Nivelul strategic politic pune în practică strategia de securitate prin care Alianţa îşi
fixează obiectivele de securitate la nivel naţional sau multinaţional şi angajează resurse,
îndeosebi militare, pentru a le îndeplini.
Nivelul strategic militar este nivelul de conducere a acţiunilor militare, de desfăşurare şi
de întrebuinţare a forţelor într-un cadru politic dat. Nivelul strategic militar este determinat de
valoarea obiectivelor, nivelul conducerii, forţele şi resursele angajate şi spaţiul în care se
desfăşoară acţiunea întrunită.
Nivelul operativ este nivelul de planificare, conducere şi desfăşurare a acţiunilor întrunite,
operaţiilor şi luptelor, în vederea îndeplinirii obiectivelor strategice pe teatrul de acţiuni militare.
Nivelul operativ sincronizează acţiunea tactică a forţelor pentru îndeplinirea obiectivelor
strategice. Acest nivel stabileşte ce forţe, când, unde şi pentru ce scop vor fi angajate.
Nivelul tactic este nivelul de planificare şi ducere a luptelor pentru atingerea obiectivelor
operative fixate formaţiunilor şi unităţilor tactice. Acest nivel include o gamă largă de acţiuni
terestre, aeriene, navale etc. În anumite situaţii, pe timpul luptelor sau ciocnirilor, acţiunile
militare pot fi şi întrunite, în principal când au loc acţiuni aeropurtate, acţiuni amfibii, acţiuni ale
forţelor speciale şi în condiţiile participării la operaţiile multinaţionale.

234
 Relaţia dintre nivelurile strategic, operativ şi tactic (figura ce urmează) indică faptul că
acestea nu sunt direct legate de un anume eşalon de comandă, mărime a grupării de forţe,
echipamente sau tip de forţă şi componentele ei. Un eveniment sau acţiunile de nivel tactic pot
avea, uneori, implicaţii strategice foarte puternice.

3. Elemente de bază ale acţiunii întrunite şi multinaţionale

În redefinirea şi stabilirea principiilor doctrinare, a unor concepte fundamentale, s-a avut în

vedere preluarea a ceea ce este deja învăţat, experimentat şi aplicat de cele mai moderne armate.
Conducerea acţiunilor (sistemul de conducere şi ciclul decizional) este şi rămâne esenţa
intelectuală şi acţională a întregului demers politic şi militar cu privire la întrebuinţarea forţelor
armate pentru realizarea scopurilor propuse. Planificarea, organizarea, coordonarea, controlul şi
îndrumarea, sprijinul şi logistica acţiunilor constituie suportul conducerii.
Pentru proiectarea unei acţiuni întrunite, planificatorii trebuie să identifice elementele de
bază ale acesteia, cum ar fi: centrul de greutate al forţei; punctele decisive; direcţiile de efort;
ritmul; punctele critice; axele acţiunii întrunite. Acestea, adaptate, combinate, aplicate şi
susţinute potrivit situaţiei, creează capacitatea şi priceperea de a lupta şi decid deznodământul
acţiunilor întrunite. Nivelul maxim al puterii de luptă se obţine prin aplicarea rapidă şi
sincronizată a tuturor elementelor.
Puterea de luptă se amplifică prin integrarea şi coordonarea elementelor acţiunii întrunite
cu factorii de putere determinaţi de înzestrarea, pregătirea, conducerea şi moralul trupelor, cu
condiţiile de mediu, timp şi situaţiile operaţionale favorabile.
Centrul de greutate al forţei este acea caracteristică, posibilitate, obiectiv/zonă/localitate
din care o forţă întrunită, o naţiune sau o alianţă/coaliţie îşi obţine/menţine libertatea de acţiune,
forţa sau voinţa de a lupta.
Centrul de greutate poate fi abstract - voinţa naţională a unei forţe sau structura unei
alianţe/coaliţii - sau concret centru decizional, sisteme de comunicaţii şi informatică, reţea
energetică, grupare de forţe, rezervă strategică.
Punctele decisive sunt obiective de natură militară, geografică şi economică, prin a căror
menţinere sau cucerire se interzice sau se favorizează acţiunea unei forţe către centrul de greutate
al forţei opuse. Planificatorii trebuie să analizeze toate punctele decisive şi să le evidenţieze pe
cele mai importante, iar comandantul le va stabili, în funcţie de resursele la dispoziţie, pe cele
care trebuie să devină obiective pentru a fi menţinute sau cucerite/distruse/neutralizate.
Direcţiile de efort sunt porţiuni din teren şi/sau din spaţiul aerian, maritim pe care se
exercită puterea de luptă a unei forţe. Acestea orientează acţiunea forţelor către punctele decisive
şi centrul de greutate.
Ritmul este determinat de: mobilitatea şi puterea de izbire a trupelor; existenţa şi valoarea
forţelor care luptă; capacitatea de a alege efectul la ţintă; flexibilitatea organizaţională; mărirea
235
distanţei de acţiune a sistemelor tehnice şi a preciziei; lovirea selectivă şi punctuală a
obiectivelor; concentrarea logistică.
Punctul critic reprezintă momentul în care o forţă nu-şi mai poate menţine puterea de
luptă pentru îndeplinirea misiunii şi acesta poate fi atins în orice acţiune întrunită. Arta
planificatorului constă în capacitatea lui de a aduce forţele inamicului în punctul critic şi de a
evita, pe cât posibil, ajungerea forţelor proprii în acest punct.

Caracteristici ale acţiunilor întrunite şi multinaţionale

Din punct de vedere al dimensiunii, aşa cum au demonstrat deja conflictele recente,
acţiunile întrunite sunt pregătite a se desfăşura într-un cadru multidimensional. Ca parte
intrinsecă a acestuia, spaţiul cosmic, cel cibernetic (informaţional) şi spectrul electromagnetic
vor constitui noi medii de confruntare în domeniul militar. În acest context, apreciem că, în
viitorul apropiat, „războiul bazat pe reţea” va fi dezvoltat conceptual şi practic în ritm
accelerat, făcându-se uz de tot arsenalul ştiinţific şi tehnic disponibil.
Ca o tendinţă generală, se poate aprecia că acţiunile întrunite şi multinaţionale se
desfăşoară cu forţe de dimensiuni mici, cu structură modulară, care dispun de senzori tot mai
performanţi şi mijloace de lovire deosebit de precise şi la distanţe mari. Aceste structuri au o
mobilitate tactică sporită, conducerea lor în teatru presupunând existenţa unor sisteme de
comandă şi control cu tehnologii performante. Astfel de acţiuni impun, de asemenea, folosirea
unor mijloace moderne şi rapide de transport şi un sistem logistic adecvat.
Acţiunile militare moderne se desfăşoară ziua şi noaptea, în orice condiţii de teren, climă,
anotimp şi stare a vremii. Este de aşteptat ca, în viitor, să crească ponderea acţiunilor în mediul
urban, în special pe timp de noapte, ceea ce va determina noi implicaţii ale acţiunilor militare
asupra societăţii civile, concomitent cu sporirea importanţei datelor şi informaţiilor, a preciziei
loviturilor, a cerinţei de vehicule uşoare, a sistemelor de arme electronice sau bazate pe utilizarea
energiei electromagnetice.
Forţele convenţionale se pot confrunta cu forţe neregulate, cu formaţiuni înarmate
substatale, nestatale sau transfrontalière, reprezentând interesele unor grupuri religioase, etnice
sau teroriste, ale cartelurilor drogurilor sau crimei organizate. Aceste forţe acţionează fără
limitările impuse de convenţiile internaţionale, de legislaţia şi organismele statale, nefiind supuse
constrângerilor morale, politice, sociale şi diplomatice. Personalul poate fi echipat şi dotat la
acelaşi nivel ca şi forţele regulate, având la dispoziţie o gamă largă de capacităţi militare
(inclusiv nucleare, chimice şi biologice), cu acces la sisteme internaţionale de comunicaţii, la
tehnologii şi materiale cu destinaţie preponderent civilă, dar cu utilizare în scopuri militare, ce
pot avea efecte deosebite asupra forţelor regulate.
În condiţiile unui asemenea spaţiu de confruntare (mediul urban), misiunile forţelor
întrunite dobândesc trăsături noi, corespunzătoare atât celor două tipuri de conflict - convenţional
şi neconvenţional (asimetric) -, cât şi celor mai avansate tehnologii cu aplicabilitate în
construcţia, pregătirea, dotarea şi conducerea forţelor armate. Aceste trăsături determină cerinţe
operaţionale suplimentare, de care trebuie să se ţină cont în procesul de proiectare, realizare şi
instruire a forţei.
Evoluţia condiţiilor în care au loc războaiele şi schimbările tehnologice a determinat un
proces continuu de redimensionare regresivă a acestora şi de utilizare frecventă a lovirii
obiectivelor şi neutralizării mijloacelor prin procedeul distrugerii selective şi punctuale,
folosindu-se sisteme de armamente de înaltă precizie.
În prezent există preocupări şi realizări multidisciplinare care conduc spre o nouă
fizionomie a acţiunilor militare şi care vizează, în egală măsură, mijloacele şi filosofía ducerii
lor. Schimbările preconizate au la bază tehnologii avansate şi concepte noi de anihilare a voinţei
adversarului şi de îndeplinire a obiectivelor propuse.
Există o nouă viziune asupra prezenţei în teatrul de acţiuni militare sau în zona de
conflict, care presupune mai mult controlul zonei de conflict decât prezenţa fizică, folosindu-
se echipamente şi tehnologii sofisticate de supraveghere şi avertizare bazate la sol, pe mare, în
236
aer sau în spaţiul cosmic, specifice revoluţiei în afacerile militare şi erei informaţionale. O
problemă deosebită care se pune în legătură cu pregătirea şi desfăşurarea operaţiilor întrunite este
cea a raportului dintre acţiunile militare propriu-zise şi mijloacele de ducere a acestora. Până nu
demult, acţiunile erau cele care stăpâneau şi condiţionau mijloacele. Războiul din Golf, acţiunile
asupra Iugoslaviei şi Afganistanului, acţiunile din Irak, noile experimente cu sisteme de arme
care folosesc energie neconvenţională au demonstrat că ne aflăm, fără nici un dubiu, în faţa unei
noi revoluţii tehnologice în domeniul militar, mai exact în domeniul mijloacelor de luptă. Vor
predomina noi tipuri de războaie, cum ar fi cel noncontact, războiul disproporţionat, războiul
informaţional, cel psihologic, cel mediatic, deci cel în care, prin mijloace tehnologice
superioare, se impune de către cei care deţin supremaţia economică, financiară, tehnologică şi
militară un comportament dorit ţării-ţintă.
Conflictul militar din Irak a generat deja noi concepte privind utilizarea Sistemelor de arme
şi orientarea eforturilor de cercetare şi producţie către noi direcţii, în concordanţă cu
învăţămintele desprinse direct de pe câmpul de luptă.
Astfel, deja se va pune un accent sporit pe:
• strategii de ducere a conflictelor/războaielor rapide, flexibile şi eficiente;
• sistemele de arme de mare precizie, utilizarea laserului, folosirea GPS-lui în
dirijarea bombelor;
• supravegherea aeriană continuă şi pe scară largă, utilizarea avioanelor fără pilot, a
sateliţilor, rachetelor, aparaturii de ascultare;
• înzestrarea şi antrenarea forţelor pentru operaţii speciale, conform caracteristicilor
acestora;
• trecerea de la sisteme de arme la sisteme de reţele concentrate - NETWORK
CENTRIC SYSTEMS -, de la sisteme de comandă-control integrate la sisteme de evaluare a
riscurilor şi executare a misiunilor.
Dezvoltarea tehnologică va permite forţelor armate să se doteze cu echipamente moderne,
„inteligente” şi precise, care măresc posibilităţile de intervenţie de la mare distanţă şi de realizare
a obiectivelor în cadrul confruntării, fără a mai fi neapărat necesară o luptă directă, în care
adversarii „să se vadă” („atac de pe mare direct la obiectiv” sau „atac cu aviaţia strategică de la
mii de km depărtare” direct pe ţintă, în cooperare cu forţele speciale şi serviciile secrete). Este de
aşteptat, de asemenea, ca în viitoarele conflicte să fie utilizate acţiunile militare asimetrice, de
exemplu acţiuni teroriste şi crime, care pot afecta centrul de greutate, punctele decisive şi
vulnerabile ale statului - ţintă, în scopul realizării unor scopuri politice şi, concomitent, să fie
determinate contraatacuri sau atacuri preventive (tot asimetrice), din partea acestuia sau a
coaliţiei antiteroriste.
În conflictele recente, adversarii atacaţi (ex.: Iugoslavia, Irakul) au evitat angajarea luptei
aeriene cu forţele superioare. Cel puţin pe termen scurt şi mediu, această caracteristică poate
deveni mai pronunţată, pe măsură ce realizările în domeniul platformelor de armamente vor fi tot
mai performante. Scăderea numărului de submarine deţinut de potenţialii adversari va continua,
deşi submarinele moderne vor constitui în continuare o veritabilă armă de descurajare. Se va
menţine, în schimb, importanţa portavioanelor şi prepoziţionarea facilităţilor/forţelor pe
mare/ocean, deoarece nu pun probleme de suveranitate/legislaţie naţională. Acţiunea contra
minelor navale va deveni importantă pe măsură ce forţele navale îşi deplasează operaţiile către
litoral, în sprijinul operaţiilor terestre.
Apreciem că, pe uscat, cerinţa fundamentală a echilibrului dintre mobilitate, protecţie,
putere de foc şi supravieţuire se va menţine.
Direcţia loviturii principale o constituie combaterea ameninţărilor asimetrice - terorism,
arme de distrugere în masă, trafic de droguri, crimă organizată, instabilităţi regionale, diferende
etnice etc. - şi asigurarea condiţiilor pentru instaurarea regimurilor democratice. Ameninţările şi
riscurile nucleare, deşi continuă să deţină o pondere importantă în sistemul insecurităţii generale,
nu reprezintă, deocamdată, priorităţi, cel puţin pentru Alianţa Nord-Atlantică.

237
 Tendinţa nouă, ce se manifestă tot mai mult, este obţinerea unor efecte de nivel strategic
cu forţe şi mijloace specializate de valoare tactică.
Capacităţile de proiectare a forţei, de manevră, dislocare şi autosusţinere îşi vor spori
importanţa. În această perioadă, elicopterele de atac, focul indirect, executat de la mare distanţă,
minele, torpilele şi apărarea aeriană bazată la sol vor constitui ameninţarea cea mai redutabilă a
adversarului asupra forţelor aliate angajate în conflict.
Utilizarea explozivilor de înaltă calitate pot, de asemenea, să sporească gradul ameninţării.
În mod inerent, viitorul câmp de luptă va fi întrunit şi multidimensional, incluzând
spaţiul cibernetic şi spectrul electromagnetic, Precum şi elemente cosmice, aeriene, navale şi
terestre (reunite în conceptul „războiul bazat pe reţea”).
Utilizarea armelor cu energie dirijată pe câmpul de luptă va creşte în importanţă. În
viitoarele conflicte se va acţiona de la o distanţă cât mai mare posibil, pentru a putea reduce
pierderile forţelor proprii, iar capacităţile care vor permite pregătirea şi dislocarea rapidă a
forţelor, pentru a crea un efect cât mai timpuriu, vor fi din ce în ce mai însemnate.
Deşi perioada de precriză şi nevoia pentru formarea coaliţiilor vor asigura, teoretic, un
timp considerabil pentru pregătirea acţiunilor militare, rolul precis şi compunerea unei forţe de
intervenţie nu vor fi cunoscute decât în ultimul moment.
Presiunea exercitată de opinia publică şi mass-media, pentru minimizarea pierderilor de
ambele părţi şi pentru reducerea pagubelor asupra infrastructurii şi mediului pe timpul
conflictelor/războaielor limitate, va spori nevoia de a găsi metode netradiţionale, adesea atipice,
de îndeplinire a obiectivelor militare.
În cadrul reacţiei la aceste ameninţări, operaţiile informaţionale şi creşterea preciziei în
atac vor căpăta un rol din ce în ce mai important. Menţinerea superiorităţii informaţionale este
vitală, iar aceasta va fi un multiplicator important de putere, contribuind la reducerea forţelor
necesare şi la creşterea numărului factorilor de succes în operaţie.
Tehnologia senzorilor va fi, de asemenea, foarte importantă. Cantitatea mаrе de informaţii
va face ca sarcinile comandamentelor şi statelor majore să devină mai complexe. Organizarea
comandamentelor (statelor majore) şi procedurile de lucru ale acestora vor trebui adaptate radical
la noile realităţi, pentru a răspunde eficient la aceste cerinţe.
Se vor perfecţiona capacităţile de evaluare a pagubelor în câmpul de luptă în termeni de
viteză şi calitate, atât pentru nevoile operaţionale, cât şi pentru a realiza corect şi oportun
informarea publicului şi a mass-media.
Acestea vor determina apariţia unor noi tehnici şi proceduri de lovire, conducere şi
susţinere logistică, toate aceste sisteme fiind conectate în aşa-numitul sistem de sisteme. Efectul
va consta în lărgirea continuă a spaţiului de confruntare, dobândindu-se noi dimensiuni spaţiale,
temporale şi informaţionale şi atenuându-se diferenţele dintre nivelurile strategic, operativ şi
tactic ale acţiunilor militare. Aceste aspecte vor provoca schimbări în strategiile militare, în
doctrine, structuri, instruire, educare, întrebuinţare în luptă, creşterea importanţei standardizării şi
interoperabilităţii între forţele aceleiaşi armate naţionale şi între acestea şi cele ale Alianţei şi
coaliţiilor.

Conducerea acţiunilor întrunite

Formarea unei imagini unice a spaţiului de confruntare, realizată aproape în timp real şi în
forma corespunzătoare nivelului de decizie, reprezintă un factor esenţial pentru o cât mai bună
percepţie a realităţii fizice şi pentru înţelegerea corectă a situaţiei.
Cunoaşterea în timp aproape real a situaţiei şi a schimbărilor survenite va modifica şi
modul de luare a deciziilor din partea celor care conduc forţele, afectând raportul dintre
principiul libertăţii de acţiune şi cerinţele coordonării şi simultaneităţii acţiunilor, care se
realizează printr-o conducere centralizată.

238
 Din punct de vedere al asigurării cu date şi informaţii, viitoarele sisteme digitale vor putea
"sufoca" factorii de decizie şi statele majore cu detalii utile nivelurilor inferioare de conducere,
ceea ce va impune filtrarea acestora în funcţie de nivelul de decizie, difuzarea diferenţiată şi
controlată a produselor informaţionale şi alegerea formei, momentului şi locului de asigurare cu
date şi informaţii, în concordanţă cu nevoile nivelului de decizie şi de execuţie.
În acelaşi timp, societăţile democratice asigură accesul larg al mass-media la informaţii,
ceea ce poate avea ca rezultat diminuarea sau anularea posibilităţii realizării surprinderii
strategice, operative şi tactice, dar şi limitarea libertăţii de acţiune a comandanţilor.
Acest proces trebuie gestionat atent de către factorii de decizie politico-militară.
Dezvoltarea rapidă a tehnologiei informaţionale face posibilă atingerea superiorităţii în plan
informativ faţă de adversar şi realizarea surprinderii acestuia.
Acest obiectiv trebuie urmărit în toate fazele conflictului (prevenire, desfăşurare,
finalizare, acţiuni ulterioare), determinând creşterea importanţei operaţiilor informaţionale, în
combinaţie cu operaţiile militare sau independent, ceea ce presupune realizarea capacităţilor
necesare de procurare, prelucrare, protejare şi valorificare a propriilor sisteme de date şi
informaţii, precum şi a celor de contracarare ori anihilare a sistemelor similare ale adversarului.
Tendinţa de a realiza efecte maxime cu costuri minime determină creşterea treptată a
utilităţii acţiunilor militare şi impune realizarea, din timp de pace, a unor structuri flexibile, cu un
grad ridicat de modularitate, care să reacţioneze rapid pentru a putea genera, în timp scurt şi în
mod eficient, ompunerea forţei celei mai adecvate îndeplinirii misiunii. În acest sens, trebuie
menţionate atât avantajele, cât şi dezavantajele unor astfel de soluţii aplicate din timp de pace,
pot duce uneori la erodarea coeziunii şi a spiritului de corp.
Mediul urban complică procesul de cunoaştere a situaţiei, de desfăşurare a acţiunilor
clasice şi impune găsirea unor soluţii diferite de cele cunoscute, specifice confruntărilor într-un
spaţiu deschis.
Accesul la infrastructură şi sistemele civile de comunicaţii este nedescriminatoriu pentru
toate părţile aflate în conflict, iar elementele dispozitivului (noduri vitale, centre de greutate,
forţe, sisteme de arme ori de logistică) pot fi uşor identifícate şi localizate.
În acelaşi timp, desfăşurarea acţiunilor necesită întrebuinţarea vehiculelor aeriene, terestre
şi maritime fără pilot, a mijloacelor miniaturizate de lovire (rachete, proiectile), inteligente şi cu
capacitate mare de distrugere, mult mai precise în atingerea ţintelor.
Nu este exclusă folosirea mijloacelor electronice cu energie dirijată, a muniţiilor,
explozivilor şi barierelor electromagnetice. Aceste aspecte determină creşterea importanţei
controlului asupra spectrului electromagnetic generat.
Tehnologia înaltă oferă multiple avantaje în toate domeniile, inclusiv în privinţa acţiunilor
militare, dar, în acelaşi timp, declanşează contramăsuri din partea adversă. Funcţionează aici
regulile conflictului asimetric, gradul de vulnerabilitate propriu tehnologiilor digitale fiind
deosebit de ridicat şi puţin cunoscut.
În aceste condiţii, trebuie analizate şi găsite răspunsuri asimetrice, care să anihileze
pericolele similare din partea elementelor şi organizaţiilor teroriste, a indivizilor ieşiţi de sub
controlul societăţii sau al instituţiilor oficiale ale statelor. Noile tehnologii impun noi concepte şi
doctrine operaţionale, care să orienteze mutarea efortului acţiunilor militare din spaţiul fizic în
cel electromagnetic.

Comanda şi controlul vor viza:

• procurarea, prelucrarea şi difuzarea datelor şi informaţiilor corespunzătoare, în timp
real şi în volumul, forma şi locul impuse de cursul acţiunii;
• avertizarea asupra situaţiei, prin procurarea rapidă, prelucrarea oportună a datelor şi
informaţiilor necesare şi difuzarea acestora în forma şi cantitatea corespunzătoare fiecărui nivel
de comandă;

239
 • determinarea cursului acţiunilor, planificarea dinamică şi flexibilă a acestora,
cunoaşterea permanentă a situaţiei şi realizarea capacităţilor necesare pentru sprijinul deciziilor
comandanţilor,
• conducerea şi coordonarea forţelor subordonate, prin realizarea unui sistem de
management al luptei în timp real, în condiţiile distanţelor mari până la forţele subordonate şi ale
unui mediu electromagnetic ostil;
• executarea acţiunilor specifice războiului împotriva sistemelor de comandă şi control
(C2), folosind toate mijloacele şi procedeele avute la dispoziţie pentru distrugerea lor şi,
respectiv, pentru protejarea sistemelor proprii;
• gestionarea informaţiilor publice;
• desfăşurarea acţiunilor de inducere în eroare, asigurându-se mascarea capacităţilor
proprii şi protecţia radioelectronică a acestora;
• efectuarea unor acţiuni psihologice; acţiuni pentru „orbirea" senzorilor, crearea şi
folosirea unor amprente electronice false ale capacităţilor forţelor proprii.
Procurarea, utilizarea, exploatarea şi diseminarea datelor şi informaţiilor reprezintă o
componentă importantă a capacităţii operaţionale, în funcţie de care se proiectează acţiunile
militare. În acest sens, se va acţiona prioritar pentru:
• stabilirea nevoii de informaţii, dirijarea unitară a efortului pentru căutarea,
prelucrarea, valorificarea şi actualizarea datelor şi informaţiilor necesare planificării şi
desfăşurării integrate a acţiunii militare, conducerea centralizată a procesului şi crearea
condiţiilor optime pentru utilizarea descentralizată, specifică a datelor şi informaţiilor;
• procurarea şi transmiterea datelor, în timp real, prin toate canalele şi în orice condiţii
ale confruntării, astfel încât, pe tot parcursul acţiunii, să se realizeze şi să se menţină supremaţia
informaţională;
• managerierea, pe cât posibil automatizată, a datelor şi produselor informative, în ritm
rapid, prin diferite mijloace şi procedee, în volumul, forma şi locul cele mai adecvate
utilizatorilor.
Sprijinul cu foc presupune două componente esenţiale:
• procesarea ţintelor, respectiv identificarea, stabilirea coordonatelor, repartizarea
pentru mijloacele de lovire şi stocarea datelor, cât mai aproape de timpul real, concomitent cu
compararea datelor primite de la toate sursele;
• executarea propriilor acţiuni în cadrul războiului de comandă şi control, a tragerilor la
distanţă mare, concentrarea focului pe nodurile de comunicaţii principale ale adversarului,
combinarea loviturilor din aer cu cele terestre şi navale şi cu cele neletale.
Manevra reprezintă un complex foarte important de măsuri, activităţi şi acţiuni, dintre care
amintim:
• executarea deplasărilor; presupune un sistem avansat de avertizare asupra situaţiei,
existenţa platformelor multirol atât pentru sistemele de arme, cât şi pentru cele logistice, precum
şi proceduri simple şi rapide de asigurare cu produse topogeodezice (inclusiv digitale) de
localizare, navigaţie şi raportare a poziţiei, precum şi un nivel ridicat al stării de operativitate a
acestor sisteme;
• manevra focului (loviturilor) se poate asigura printr-o mare capacitate de management
al ţintelor (identificare, repartiţie, lovire şi urmărire a efectelor), prin precizia de lovire a
sistemelor de arme la orice distanţă, precum şi prin disponibilitatea permanentă a mijloacelor de
lovire, în orice condiţii de stare a vremii;
• asigurarea unei mobilităţi mari la nivel tactic şi a unei tot mai ridicate capacităţi de
trecere a obstacolelor atât naturale, cât şi artificiale;
• asigurarea contra mobilităţii ; presupune realizarea unei adevărate reţele de
obstacole, letale şi neletale, în tot spaţiul de confruntare, inclusiv în spectrul electromagnetic.
Capacitatea de dislocare, componentă importantă a capacităţii operaţionale, constă în:

240
 • asigurarea generării forţei, care presupune existenţa unei baze de date complexe,
integrate şi automatizate, referitoare la forţele proprii şi facilităţile la dispoziţie, la nevoile
acestora, precum şi capacitate operaţională dc planificare şi comandă;
• constituirea şi dislocarea forţei - presupune existenţa unei capacităţi minime militare
de transport aerian, naval şi terestru, identificarea şi monitorizarea capacităţilor civile de
transport şi realizarea aranjamentelor corespunzătoare;
• realizarea unor sisteme modulare ale structurii forţelor existente din timp de
pace, care să poată să intre rapid în teatrul de acţiuni militare, în compunerea corespunzătoare
cerinţelor situaţiei de criză ori conflictului, fără ajustări suplimentare şi cu întreaga capacitate,
combativă;
• asigurarea deplasărilor în interiorul teatrului (zonei) de acţiune;
• utilizarea procedeelor rapide de mobilizare a resurselor umane şi materiale;
• instruirea personalului de stat major pentru realizarea comandamentelor
operaţionale;
• preluarea comenzii forţelor şi planificarea concomitentă a acţiunilor militare.
Protecţia trebuie să fie complexă, multilaterală şi multidimensională, şi presupune:
• integrarea tuturor sistemelor terestre, aeriene, maritime/fluviale, spaţiale (dacă există)
într-un singur sistem de supraveghere şi avertizare timpurie, care să asigure, în timp real, o
imagine integrată, complexă, reală şi comună a câmpului de luptă, continuă şi în orice
condiţii de stare a vremii;
• asigurarea protecţiei individuale a platformelor de luptă, a sistemelor automatizate de
conducere, instalaţiilor şi personalului, prin dotarea cu sisteme active şi pasive de avertizare şi
înştiinţare, asigurarea protecţiei electromagnetice a mijloacelor şi sistemelor proprii, precum şi
prin identificarea şi marcarea tuturor dispozitivelor neexplodate din teren;
• eliminarea posibilităţilor de foc fratricid şi a efectelor colaterale;
• asigurarea, prin sisteme neletale de securitate, a pazei şi protecţiei fizice a platformelor
de luptă, instalaţiilor şi forţelor, precum şi a zonelor populate;
• asigurarea unui complex de măsuri de protecţie NBC, de avertizare şi înştiinţare
despre situaţia NBC, a unor capacităţi de decontaminare rapid dislocabile, de înlăturare a
dispozitivelor neexplodate, precum şi a tuturor facilităţilor de tratament pre - şi postcontaminare
cu substanţe NBC;
• constituirea şi activarea unui sistem viabil de protecţie antiteroristă;
• elaborarea unui sistem de reacţie la acţiuni adverse asimetrice.
Controlul spectrului electromagnetic reprezintă componenta modernă a capacităţii
operaţionale şi constă în:
• gestionarea folosirii de către forţele proprii a spectrului electromagnetic, luând în
consideraţie particularităţile geografice şi urbane, combinând în mod inteligent cercetarea
electromagnetică cu măsurile şi contramăsurile de protecţie şi atac în mediul electromagnetic;
• realizarea unui grad ridicat de supraveghere a spectrului electromagnetic, de control al
mijloacelor proprii şi al celor ale adversarului, prin identificarea şi analiza sistemelor de emisii
electromagnetice, protecţia împotriva sistemelor de atac electronooptice şi dezvoltarea propriilor
sisteme de atac electronooptic;
• înşelarea adversarului în legătură cu activitatea sistemelor electromagnetice proprii.
Capacitatea de susţinere a acţiunilor reprezintă o componentă esenţială a continuităţii
şi eficienţei implementării deciziei de întrebuinţare a forţelor, şi presupune:
• sprijinul material şi psihologic al luptătorului pentru adaptarea rapidă la condiţiile
câmpului de luptă, îmbunătăţirea stării medicale şi de igienă a acestuia pe tot timpul acţiunilor,
asigurarea cu materiale de resortul cazarmare (corturi, paturi, energie electrică), cu hrană (caldă,
rece, concentrate, apă potabilă), precum şi cu unele facilităţi culturale şi de comunicare, inclusiv
pentru legătura rapidă şi permanentă cu familia;
• asigurarea echipamentelor necesare pregătirii şi îndeplinirii misiunii, a resurselor
energetice, informaţionale, de comunicaţii, a aparaturii pentru detectarea avariilor, repararea şi
241
înlocuirea de către personalul specializat a componentelor defecte, precum şi asigurarea
muniţiilor şi carburanţilor aferenţi;
• aprovizionarea cu cele necesare în sistem automatizat (de monitorizare, avertizare,
repartiţie-distribuţie şi planificare a transporturilor), cu materiale şi tehnică de luptă, la timp, în
cantitatea şi calitatea corespunzătoare, în conformitate cu ritmul (viteza) acţiunilor militare;
sistemul de asigurare cu produse şi servicii trebuie să fie flexibil şi simplu în concepţie (fără
intermediari, cu asigurarea distribuţiei din locul cel mai apropiat, direct la beneficiar), unitar, dar
descentralizat;
• asigurarea infrastructurilor necesare acţiunilor militare, a capacităţilor şi facilităţilor
de reparare şi mentenanţă, în concordanţă cu structura consumurilor şi specificul misiunilor
forţelor, inclusiv a căilor de comunicaţii şi a terenurilor de aterizare.

4. Operaţii multinaţionale. Generalităţi

În concordanţă cu obiectivele politice şi angajamentele internaţionale, forţele terestre
trebuie să fie în măsură să participe la operaţii multinaţionale, desfăşurate fie pe teritoriul
naţional, fie în afara acestuia.
În cadrul operaţiilor multinaţionale, unităţile din compunerea forţelor terestre pot fi
angajate să execute:
• operaţii de luptă armată - pentru îndeplinirea obligaţiilor de apărare colectivă;
• operaţii de stabilitate şi operaţii de asistenţă umanitară externă - sub egida ONU şi
conduse nemijlocit de către aceasta; conduse de către NATO sub mandat ONU sau OSCE; sub
mandat ONU, în cadrul unor structuri şi iniţiative regionale sau subregionale.
Avînd în vedere dificultăţile deosebite de realizare a unităţii de efort în operaţiile
multinaţionale, pe timpul pregătirii şi desfăşurării acestora se au în vedere următorii factori
specifici: scopurile şi obiectivele alianţei (coaliţiei); doctrinele militare şi pregătirea forţelor;
tehnica de luptă; diferenţele culturale; limbajul; lucrul în echipă şi încrederea.
Pregătirea şi executarea operaţiilor
Pregătirea şi desfăşurarea operaţiilor multinaţionale se execută în conformitate cu
prevederile Doctrinei pentru operaţii întrunite multinaţionale.
Problema principală a pregătirii şi desfăşurării operaţiilor multinaţionale o constituie
sincronizarea elementelor componente ale capacităţii de acţiune şi realizarea unităţii de comandă
şi de efort pentru exploatarea la maxim a posibilităţilor grupării multinaţionale.
Etapele operaţiilor multinaţionale desfăşurate de către unităţile din compunerea forţelor
terestre în afara teritoriului naţional sunt specifice proiecţiei forţelor.

5. Operaţii de stabilitate şi de sprijin. Generalităţi

Operaţiile de stabilitate şi de sprijin desfăşurate de către forţele terestre se execută în
conformitate cu legislaţia internaţională referitoare la folosirea forţelor armate pentru realizarea
păcii şi securităţii internaţionale, precum şi cu legislaţia internă privind folosirea forţelor armate
în operaţii de apărare şi menţinere a ordinii constituţionale, de intervenţie în situaţii de urgenţă
civilă şi de sprijin al autorităţilor publice.
Principiile de desfăşurare a operaţiilor de stabilitate şi de sprijin sunt complementare
principiilor generale ale operaţiilor forţelor terestre. Principiile comune operaţiilor de stabilitate
şi celor de sprijin sunt: definirea clară a obiectivului; unitatea de efort; siguranţa operaţiilor;
restricţionarea; legitimitatea; perseverenţa; utilizarea forţei în mod selectiv şi discriminant;
acţiunea decisivă pentru prevenirea escaladării; înţelegerea potenţialului pentru consecinţe
nedorite ale acţiunilor individuale şi ale unităţilor mici; etalarea capacităţii de a folosi forţa, într-
o manieră neameninţătoare. În plus, în operaţiile de sprijin se mai aplică şi următoarele principii:
asigurarea sprijinului fundamental unui număr cât mai mare de oameni; evaluarea periodică a
eficacităţii operaţiei; transferul execuţiei către instituţiile civile, imediat ce este posibil.

242
 5.1. Operaţiile de stabilitate
Operaţiile de stabilitate constituie ansamblul activităţilor, acţiunilor şi măsurilor pregătite
şi desfăşurate de către forţele terestre în afara teritoriului naţional, acoperind gama operaţiilor
externe diferite de război, în care armata are rolul cheie, conducător, şi al căror scop final îl
constituie realizarea unui mediu internaţional stabil, propice promovării intereselor de pace,
colaborare şi înţelegere între naţiuni.
Tipologia operaţiilor de stabilitate este diversă. Principalele tipuri de operaţii de stabilitate
la care pot participa unităţile din compunerea forţelor terestre sunt: controlul armamentelor;
combaterea terorismului; sprijinul operaţiilor antidrog; asistenţa umanitară şi civică; asistenţa
acordată unei naţiuni; evacuarea necombatanţilor; impunerea de sancţiuni; operaţiile de pace;
demonstraţia de forţă.
5.2. Operaţiile de sprijin
Operaţiile de sprijin constituie ansamblul activităţilor, acţiunilor şi măsurilor pregătite şi
desfăşurate de către forţele terestre, care acoperă gama operaţiilor diferite de război, executate de
către armată mai ales pe plan intern, dar şi pe plan extern, în care armata are rolul secundar,
venind să sprijine agenţia (organizaţia, instituţia publică) civilă cu rol principal, în special în caz
de urgenţe, calamităţi naturale, dezastre şi alte situaţii.
Scopul operaţiilor de sprijin constă în îndeplinirea, pentru un timp limitat, a nevoilor
nemijlocite ale anumitor grupuri, până când autorităţile civile pot face aceasta fără asistenţă
militară. În situaţii extreme sau excepţionale, forţele terestre pot asigura uşurarea situaţiei sau
ajutorarea directă a celor în nevoie. Însă, în mod normal, forţele terestre asistă autorităţile civile
sau organizaţiile neguvernamentale să asigure ajutorul specific şi necesar.
Forţele terestre pot executa operaţii de sprijin şi ca operaţii de sine stătătoare, dar
majoritatea operaţiilor ofensive, de apărare şi de stabilitate presupun şi operaţii de sprijin
complementare înainte, pe timpul sau după executare.
Tipologia operaţiilor de sprijin cuprinde:
• operaţii de sprijin intern (OSI) - pe teritoriul naţional;
• asistenţa umanitară externă (AUE) - în afara acestuia.
În OSI, unităţile forţelor terestre execută: operaţii de salvare în caz de calamităţi naturale
şi dezastre; sprijinul managementului consecinţelor accidentelor nucleare, biologice, chimice,
radiologice şi a exploziilor de mare putere (NBCRE); sprijinul impunerii legii civile; asistenţa
comunităţii.
În cadrul AUE, unităţile forţelor terestre execută, de regulă, operaţii de salvare, însă pot
participa şi la sprijinul managementului consecinţelor accidentelor NBCRE, precum şi la
asistenţa comunităţii.
Operaţiile intermediare se execută, în principal, în cadrul luptei armate, iar unele şi pe
timpul operaţiilor de stabilitate şi de sprijin. Ele includ: deplasarea; staţionarea; regruparea;
înlocuirea; înaintarea spre contact; lupta de întâlnire; joncţiunea forţelor; retragerea.

5.3. Sprijinul de luptă

Sprijinul de luptă constă în „sprijinul de foc şi asistenţa operaţională asigurată elementelor
luptătoare”. Aceste două componente distincte ale sprijinului de luptă asigură atât sprijinul letal,
cât şi cel neletal al operaţiilor.
Sprijinul de foc
Sprijinul de foc presupune un sistem integrat de determinare şi angajare a obiectivelor, care
să asigure integrarea deplină a acestuia în planul general al operaţiei, precum şi coordonarea
acţiunilor specifice.
Termenii specifici pentru controlul sprijinului de foc sunt destinaţi definirii relaţiilor dintre
unitatea luptătoare şi unităţile de sprijin şi se utilizează pentru a evidenţia nivelul (gradul) de
sprijin asigurat prin trageri din poziţii de tragere acoperite. Aceşti termeni sunt: sprijin
nemijlocit; întărire; sprijin general; sprijin general şi întărire.

243
 Asistenţa operaţională constă în orice acţiune de sprijin, alta decât sprijinul de foc şi
logistica, executată în folosul forţelor luptătoare. Aceasta include: sprijinul aerian; elicopterele
de sprijin; apărarea antiaeriană, sprijinul de geniu (mobilitatea, contramobilitatea şi
menţinerea puterii de luptă a forţelor proprii).

6. Asigurarea operaţiilor şi protecţia forţelor

Pentru îndeplinirea cu succes a misiunilor, unităţile participante trebuie protejate, iar
operaţiile pe care le desfăşoară, asigurate. Pregătirea şi desfăşurarea măsurilor şi acţiunilor de
asigurare şi protecţie se execută la toate eşaloanele, în orice situaţie şi tip de operaţie, pe baza
directivei (ordinului) de operaţie a (al) eşalonului superior, deciziei comandantului, forţelor şi
mijloacelor avute la dispoziţie şi posibilităţilor acestora, precum şi a condiţiilor de climă şi relief
din fâşia (zona, raionul) de desfăşurare a operaţiei, de către comandament, prin compartimentul
de specialitate.
Protecţia forţelor şi asigurarea operaţiei se execută în scopul: procurării datelor şi
informaţiilor despre inamic; menţinerii continue a unei puteri de luptă ridicate; evitării loviturilor
executate prin surprindere de către inamic, în special cu ADMNBC, mijloacele incendiare,
sistemele de cercetare-lovire de înaltă precizie, cu aviaţia sau cu blindatele; protecţiei forţelor
împotriva operaţiilor electronice şi efectelor operaţiilor psihologice ale inamicului; creării
condiţiilor favorabile realizării dispozitivului şi intrării în acţiune a forţelor la timp şi în mod
organizat; desfăşurării cu succes a operaţiei în orice situaţie.
Corespunzător fiecărei arme (serviciu, specialităţi), protecţia forţelor şi asigurarea operaţiei
se realizează prin: informaţii; siguranţă; protecţie electronică; contracararea efectelor operaţiilor
psihologice ale inamicului; mascare; protecţie genistică; protecţie antiaeriană; apărare NBC;
protecţie împotriva sistemelor incendiare; protecţia informaţiilor; protecţie medicală şi sanitar-
veterinară; protecţia mediului; protecţia muncii; activităţi de informare şi relaţii publice;
asigurare topogeodezică; asigurare hidro-meteorologică; asigurare cu resurse umane; evitarea
fratricidului; asistenţă juridică şi religioasă.

6.1. Sprijinul de servicii al operaţiei. Generalităţi

Sprijinul de servicii al operaţiei (SSO) este un atribut al comandatului, în aceeaşi măsură
ca şi celelalte funcţiuni de luptă. Comandantul trebuie să aibă în vedere, în permanenţă, unitatea
dintre operaţii şi logistică.
SSO se desfăşoară în scopul asigurării acestora cu tot ceea ce le este necesar pentru
îndeplinirea misiunilor (obiectivelor) ce le revin şi se execută în orice situaţie (în timp de pace, în
situaţii de criză, pe timp de război şi în perioada post-conflict) şi în toate tipurile de operaţii.
Din compunerea forţelor terestre fac parte următoarele tipuri de unităţi şi formaţiuni: de
aprovizionare şi transport; de mentenanţă; medicale; sanitar- veterinare; de comenduire şi
îndrumare a circulaţiei; bancare de campanie. '
Caracteristicile şi componentele SSO
Comandantul eşalonului strategic sau operativ stabileşte şi aplică concepţia SSO a
operaţiei împreună cu comandanţii unităţilor de logistică.
Pentru a planifica, pregăti, executa şi evalua operaţia din perspectiva logisticii acesteia,
comandantul utilizează caracteristicile (cerinţele) logisticii. Acestea sunt: operativitatea,
simplitatea, flexibilitatea, asigurarea minimului necesar pentru începerea operaţiei, continuitatea,
supravieţuirea (protecţia), economia, integrarea.
SSO cuprinde: aprovizionarea; transporturile; mentenanţă; asistenţa medicală; asistenţa
sanitar-veterinară; asigurarea financiar-confabilă; asigurarea căilor de comunicaţie; carţiruirea
forţelor şi adăpostirea animalelor.
Planificarea şi organizarea SSO
Comandantul unităţii răspunde pentru planificarea SSO. El prevede nevoile de sprijin şi le
transmite comandanţilor unităţilor de logistică împreună cu intenţia sa pentru operaţia în cauză.
244
 Comandanţii unităţilor de logistică, împreună cu statele lor majore, îl ajută pe comandant
în întocmirea planurilor logistice, pe baza intenţiei acestuia şi a concepţiei operaţiei. Ei
întocmesc concepţia operaţiei privind sprijinul de servicii şi, pe această bază, transmit ordine
unităţilor subordonate pentru aplicarea măsurilor stabilite.
Comandantul forţei integrează planificarea operaţiei şi sprijinului de servicii în concepţia
operaţiei. Pentru aceasta, în procesul estimării (analizei misiunii) statul său major îi pune la
dispoziţie cerinţele SSO pentru operaţie.
Determinarea cerinţelor SSO se execută pe baza factorilor de planificare.
În cadrul organizării, comandanţii forţelor de logistică şi statele lor majore obţin,
administrează şi distribuie resursele identificate pe timpul planificării.

Executarea SSO
În ofensivă, decizia comandantului de a desfăşura operaţii lineare nelineare are o influenţă
nemijlocită, majoră asupra SSO şi este strâns legată de sensibilităţile logisticii de a susţine o
variantă sau alta pentru asigurarea continuităţii sprijinului pe timpul desfăşurării operaţiei,
planurile SSO trebuie să includă prevederi pentru exploatarea succesului. Comandanţii trebuie să
prevadă pierderile potenţiale, stresul, oboseala şi să planifice reorganizarea forţelor.
În apărare, decizia privind adoptarea apărării mobile sau pe poziţii este influenţată în
mare măsură de posibilităţile SSO. În apărarea mobilă, consumul de carburanţi este mai mare
decât în cea pe poziţii, dar în mod normal este mai mic decât în ofensivă.
În operaţiile de stabilitate, SSO diferă foarte mult de la misiune la misiune şi în funcţie
de condiţiile concrete.
SSO pentru unele operaţii de stabilitate şi de sprijin, ca impunerea păcii, poate fi similar
celui efectuat pentru lupta armată.
În operaţiile de sprijin, unde accentul se pune pe asigurarea apei potabile, a alimentelor,
electricităţii, adăpostului şi pe asistenţa medicală, forţele de logistică pot fi cele care execută
partea principală a operaţiei.
Comanda şi controlul
În exercitarea comenzii SSO, comandanţii au în vedere factorii care influenţează în mod
decisiv logistica operaţiei. Aceştia sunt:
• scopul sprijinului - se referă la tipurile (felurile) şi nivelurile sprijinului ce trebuie
asigurat forţei (trupelor), acesta diferind în funcţie de tipul operaţiei, timpul de pregătire, durata
şederii în teatru şi faza operaţiei;
• reţelele de distribuţie - sistemul de comunicaţii şi informatică, componenta fizică (fabrici,
depozite, aeroporturi, porturi maritime, drumuri, căi ferate, căi navigabile interne, conducte,
terminale, poduri şi unele clădiri) şi resursele (oameni, materiale şi maşini ce acţionează în
cadrul sau în afara câmpurilor fizice);
• sursele de sprijin - pot aparţine Ministerului Apărării Naţionale, forţelor terestre, naţiunii
gazdă sau pot fi intercategorii de forţe, neguvernamentale, multinaţionale;
• disponibilitatea materialelor - se realizează prin stocuri şi reaprovizionări şi are un rol
decisiv în asigurarea continuităţii;
• modularitatea - creşte posibilităţile de comandă şi control pentru acţiuni pe spaţii largi şi
asigură elemente de sprijin interschimbabile, expandabile şi adaptabile la cerinţele misiunii şi
condiţiile concrete.
Evenimentele dramatice din ultimul deceniu al secolului trecut, dar mai ales cele recente au
reliefat faptul că toate conflictele militare din această perioadă au avut drept consecinţă
principală schimbarea substanţială a sferelor de influenţă şi, respectiv, a raporturilor de putere pe
plan mondial. Totodată, ele au evidenţiat o realitate ce nu poate fi negată: conflictele militare
actuale sunt planificate pe baza unui sistem conceptual aproape imposibil de intuit şi, din acest
motiv, foarte multe state asistă neputincioase la derularea rapidă a evenimentelor fără a fi în
măsură să reacţioneze în interes propriu.

245
 Majoritatea acestor „conflicte locale” sau „războaie controlate” sunt proiectate în spaţii cu
resurse de materii prime sau energetice uriaşe, dar cu populaţii locale care desfăşoară o viaţă
social-economică specifică unor timpuri trecute. Acest paradox are o explicaţie simplă, pe
care o regăsim în întreaga istorie a umanităţii: pe de o parte, se manifestă o concurenţă acerbă
între marile puteri pentru controlul direct al zonelor foarte bine înzestrate natural, iar pe de altă
parte, este uşor sesizabilă dorinţa unanimă a acestor state de a stopa încercările destinate
dezvoltării unor industrii de exploatare, în interes autohton, a resurselor disputate.
Pentru redimensionarea sferelor de influenţă, concernele económico-financiare sau
transnaţionale apelează la o vastă diversitate acţională:presiuni politice, influenţarea opiniei
publice pentru schimbarea unor regimuri politice „ostile”, blocade, excluderea din circuitul
economic global, declanşarea sau susţinerea unor conflicte militare "controlate", exacerbarea
disputelor interetnice, amplificarea spiritului religios, proliferarea consumului de droguri,
izolarea diplomatică, acordarea statutului de „naţiune rebelă”, privarea de acces la tehnologiile
înalte, denigrarea unor personalităţi etc. Sunt realităţi specifice perioadei actuale care probabil că
vor acutiza relaţiile dintre state, determinând imposibilitatea de a se realiza o distincţie clară între
starea de pace şi cea de război, aşa cum erau ele percepute în trecut.
În cadrul structurilor instruite să acţioneze persuasiv, în spaţii vizate pentru menţinerea sau
realizarea controlului politico-miiitar, se află şi forţele speciale - element cu o pregătire
deosebită, destinate să influenţeze situaţia politică, economică, diplomatică, militară şi de altă
natură a unui stat.
Categoric că în întreaga istorie a omenirii putem determina numeroase situaţii în care
statele au găsit diverse modalităţi de a-şi impune sau de a-şi apăra interesele prin acţiuni
nemijlocite de influenţare a factorilor politico-militari sau populaţiilor, folosind desigur procedee
şi tehnologii specifice fiecărei epoci. Aşadar, originea primelor structuri destinate unor acţiuni cu
caracter deosebit este la fel de veche ca şi istoria războaielor. Şi totuşi, în accepţiunea lor
modernă, foiţele speciale au fost constituite, pentru prima dată, în cadrul armatei germane în
deceniul al treilea al secolului trecut.
Ca o consecinţă a posibilelor ameninţări din partea acestor structuri, abia în contextul celui
de-al doilea război mondial şi-au constituit forţe speciale şi alte armate - engleză, americană,
rusă - deşi au existat preocupări în acest sens din perioada interbelică.
Gradul înalt de confidenţialitate a organizării, procedurilor de pregătire şi modalităţilor
acţionale ale structurilor destinate pentru operaţii speciale din cadrul altor departamente de stat,
cât şi obiectul acestui demers, determină limitarea strictă a analizei în domeniul forţelor armate.
Din aceste considerente, în contextul ideilor următoare, sintagmele „forţe speciale” şi „operaţii
speciale” vor fi folosite pentru exprimarea unor reflecţii în legătură cu mediul militar.
Imperativul constituirii forţelor speciale a fost determinat de necesitatea obţinerii
rapide a succeselor semnificative, dar cu folosirea unor resurse minime. În proiectarea lor s-
a avut în vedere posibilitatea desfăşurării unor acţiuni fulgerătoare, strict confidenţiale, care să
nu producă reacţii dure din partea adversarului sau a comunităţii internaţionale.
Principial, este necesar ca obiectivele scoase din funcţiune prin operaţii speciale să nu
afecteze populaţia civilă sau să transforme acţiunea propriu-zisă într-un conflict militar.
Din acest motiv, sunt folosite structuri cu efective foarte mici, dar cu o calitate înaltă a pregătirii,
în esenţă, constituirea forţelor speciale a fost primul pas important în efortul de demasificare al
armatelor.
De la înfiinţarea primelor subunităţi de foile speciale şi până astăzi, acestea au fost supuse
unui permanent proces de perfecţionare, vizându-se atât calitatea pregătirii, cât şi înzestrarea.
Totodată, sporirea complexităţii operaţiilor în care sunt implicate aceste elemente, a determinat o
specializare strictă a misiunilor, astfel că, în cadrul acestor unităţi, există structuri specializate
pentru cercetarea pe mare adâncime a spaţiului controlat de adversar, lupta antiteroristă,
diversiune, asalt aerian etc.
Implicaţiile majore pe care le pot avea operaţiile speciale determină o subordonare
precisă, la nivel înalt, a acestor structuri. Din acest considerent, în toate armatele, forţele

246
speciale sunt subordonate direct factorilor de decizie politico-militară de la nivel central
(preşedinte, ministrul apărării, şeful statului major general, şefii categoriilor de forţe ale armatei).
De aceea, reprezentarea forţelor speciale la nivelul unor alianţe sau coaliţii militare este
foarte slabă sau inexistentă.
În principiu, forţele speciale sunt angajate pentru desfăşurarea unor acţiuni în situaţii de
criză deja existentă sau cu scopul provocării unei crize controlabile, ceea ce implică o pregătire
minuţioasă a operaţiilor. Superficialitatea conceperii, planificării şi desfăşurării unei operaţii
speciale, care vizează un obiectiv extern major, poate compromite, o perioadă relativă de timp,
nivelul cel mai înalt al politicii statului şi percepţia internaţională faţă de capacitatea operaţională
a forţelor armate care au proiectat acţiunea.
Principalele particularităţi ale operaţiilor speciale, definite de majoritatea lucrărilor de
specialitate sunt: confidenţialitatea, gradul înalt de risc şi subordonarea la nivel strategic.
Aceste caracteristici presupun întrebuinţarea forţelor speciale numai asupra unor obiective de
importanţă majoră, esenţiale pentru configurarea centrului de putere al adversarului. Desigur,
controlul direct al forţelor de la nivel central se manifestă în plan conceptual, însă executarea
operaţiei este coordonată nemijlocit de către comandantul forţei, specialist în domeniu şi, în
consecinţă, persoana cea mai avizată pentru adaptarea planului de acţiune la factorii specifici
situaţiei din teatrul de operaţii. Aceştia pot să difere substanţial faţă de percepţia iniţială, putând
determina chiar compromiterea îndeplinirii misiunii.
Este necesar ca planul strategic de iniţiere a operaţiei speciale să se fundamenteze pe
următoarele criterii de analiză: importanţa obiectivului vizat; gradul de protecţie al acestuia,
asigurat de adversar; posibilele implicaţii politico-militare determinate de distrugerea
(neutralizarea, nimicirea, capturarea) acestuia; raportul dintre scopul politic şi cel militar al
acţiunii, precum şi cel dintre rezultatele probabile ale operaţiei şi riscurile asumate; nivelul
pregătirii forţelor speciale ce vor fi implicate direct în acţiune; posibilitatea deturnării atenţiei
opiniei publice şi forţelor adversarului prin operaţii speciale false şi oportunitatea exploatării
rezultatelor acestora în sprijinul operaţiei reale; gradul de protecţie al sistemului informaţional
propriu, necesar pentru asigurarea unui nivel conspirativ maxim; opţiunea politico-militară, în
situaţia eşecului acţiunilor nemijlocite asupra obiectivului; logistica operaţiei speciale.
În condiţiile foarte complexe caracteristice câmpului de luptă modern şi în funcţie de
specificul obiectivelor urmărite, pot fi planificate următoarele tipuri generale de operaţii
speciale: cu efect imediat şi cu efect extins. În categoria operaţiilor cu efect imediat pot fi
incluse cele antiteroriste şi de diversiune. Din cea de-a doua clasă pot face parte operaţiile
speciale de cercetare, cele destinate suportului informaţional al unor categorii de forţe, arme sau
specialităţi, operaţiile speciale de asigurare a securităţii interne a statului, de căutare-recuperare,
de asigurare a personalităţilor de rang înalt în afara frontierelor statului, de influenţare
psihologică, de iniţiere şi sprijin-guerilă, precum şi anti-guerilă, în funcţie de interesele statului
care le proiectează.
Operaţiile speciale cu efect imediat se caracterizează prin acţiunea surprinzătoare, directă
asupra obiectivului şi urmăresc distrugerea sau capturarea acestuia într-un timp extrem de scurt,
fără a exista posibilitatea vreunei reacţii din partea adversarului. În scopul executării unor
misiuni cu un asemenea grad de risc, forţele speciale pot fi infiltrate din timp de pace în teritoriul
vizat, unde se integrează în viaţa social-economică specifică zonei. Desigur, militarii trimişi în
astfel de misiuni trebuie să cunoască perfect limba comunităţii respective, să adopte ţinuta
vestimentară şi să respecte obiceiurile locale, să adopte un comportament inofensiv, de cetăţeni
paşnici, astfel încât să nu atragă în nici un fel atenţia forţelor de protecţie adverse.
Operaţiile speciale cu efect extins reclamă, de asemenea, prezenţa încă din timp de pace a
trupelor destinate misiunilor de acest tip, deoarece întreaga gamă de acţiuni necesită o perioadă
mai mare de timp pentru pregătire şi desfăşurare. Astfel, unele misiuni cu grad înalt de
complexitate (influenţare psihologică, operaţii de desant maritim de tip invazie sau ocupaţie,
supravegherea unor personalităţi politico-militare de rang înalt) solicită, prin însăşi structura şi

247
specificul lor, o prezenţă îndelungată a forţelor speciale în zonele stabilite pentru desfăşurarea
unor acţiuni de acest tip (3 până la 5 ani).
In forţele armate din multe ţări ale lumii există unităţi şi subunităţi destinate îndeplinirii
unor misiuni speciale. Acestea se diferenţiază după compunere, structura organizatorică,
metodele de pregătire a militarilor, dotarea cu armament, ţinută, însă misiunile generale sunt
aceleaşi: executarea cercetării în adâncimea teritoriului inamicului, diversiunea la obiectivele din
spatele frontului şi la căile de comunicaţii, lupta cu terorismul şi altele. De obicei, personalul
subunităţilor şi unităţilor cu destinaţie specială acţionează în grupuri mici, independent de forţele
principale. Serviciul în acestea este considerat a fi de prestigiu şi deosebit de greu, ceea ce
impune o selectare minuţioasă a candidaţilor.
După cum am mai subliniat, primele structuri consistente destinate să execute operaţii
speciale au fost constituite în timpul celui de-al doilea război mondial. Ele au fost angajate
pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter deosebit, în special în nordul continentului african şi
pe teatrele de acţiuni militare din Europa. Eficienţa acţiunilor a determinat conducerile politico-
militare ale marilor puteri să acorde o atenţie deosebită forţelor de acest tip. în acest sens, ele au
fost supuse unor etape succesive de restructurări şi înzestrate cu cele mai moderne tipuri de
armament şi tehnică de luptă individuală .
Desigur, bugetele alocate, structura forţelor şi programele de pregătire sunt menţinute în
sfera confidenţialităţii şi a secretelor de stat, deoarece întrebuinţarea forţelor speciale are
implicaţii politico-militare de importanţă strategică, iar consecinţele operaţiilor desfăşurate de
către aceste trupe pot avea caracter imprevizibil. De aceea, aceste elite ale armatelor moderne
sunt caracterizate ca fiind beneficiarele unui „profesionalism tăcut”.
Eficienţa deosebită a operaţiilor speciale determinată, pe de o parte, de rapiditatea şi costul
redus al acţiunilor în comparaţie cu acţiunile militare clasice, iar pe de altă parte, de efectele
foarte mari produse asupra centrelor de putere ale dispozitivelor de ripostă adverse, îi determină
pe toţi specialiştii militari, indiferent de opţiunea doctrinară pe baza căreia proiectează
operaţionalizarea forţelor armate din care fac parte, să aprecieze, fără ezitare, că alături de
armele de nimicire în masă, forţele speciale reprezintă un puternic factor de ameninţare
sau descurajare, în funcţie de opţiunea politico-militară a statelor.

7. Factori care influenţează planificarea operaţiilor multinaţionale întrunite,

desfăşurate pe teritoriul naţional
Procesul de planificare al operaţiilor multinaţionale întrunite, desfăşurate pe teritoriul
naţional nu diferă faţă de procesul general de planificare. Particularităţile pe care acesta le
presupune, rezidă în principal din caracterul integrat al acţiunilor şi desfăşurarea acestei activităţi
de către un comandament multinaţional, desemnat să conducă acţiunile militare. Nu voi insista
asupra condiţiilor în care se vor desfăşura acestea, deoarece se impun la acest moment o serie de
lămuriri şi clarificări conceptuale, din domeniul strategiei de securitate şi al strategiei militare,
care se pot referi la locul şi rolul forţelor multinaţionale şi concepţia întrebuinţării acestora într-
un eventual război desfăşurat pe teritoriul naţional. Planificarea unor astfel de operaţii va avea la
bază prevederile doctrinelor care se referă la acţiunile/ operaţiile multinaţionale întrunite, precum
şi o serie de documente, întocmite încă din timp de pace, actualizate cu prilejul activităţilor de
schimb reciproc de informaţii şi al exerciţiilot planificate a se desfăşura, cu utilizarea structurilor
de forţe şi de comandă comune, prevăzute în planurile întocmite în acest scop.
Luarea în discuţie a interdependenţei şi influenţei factorilor care influenţează acţiunile
militare şi, implicit, amprenta acestora asupra planificării, este o activitate laborioasă şi
inepuizabilă. Din categoria factorilor care influenţează procesul de planificare, amintim
următorii:
- factori care se referă la circulaţia informaţiilor;
- factori care se referă la compatibilitatea comandamentelor şi structurilor componente ale
acestora, cum ar fi: compatibilitatea procedurilor şi cea organizaţională, compatibilitatea
lingvistică; compatibilitatea şi interoperabilitatea tehnică;

248
 - factori care se referă la interoperabilitatea structurilor/grupărilor de forţe alocate
(destinate) pentru executarea acţiunilor;
- alţi factori, generaţi de specificul războiului modern.
Dintre aceştia, mă voi opri la influenţa informaţiilor asupra planificării, ca factor de putere
şi multiplicare a vitezei de reacţie a sistemului conducător.
Aşa cum este cunoscut, iniţierea procesului de planificare este puternic influenţat de
informaţii în sensul cel mai larg al acestora. În realitatea acţiunilor de luptă moderne,
preponderent cibernetice, influenţa lor devine hotărâtoare, cu însemnate repercusiuni asupra
eficacităţii decizilor luate, a moralului luptătorilor şi în consecinţă, asupra deznodământului
luptei. La aceasta se adaugă şi faptul că în epoca societăţii informaţionale, în contextul creşterii
explozive a utilizării informaticii, telecomunicaţiilor şi mijloacelor de luptă cibernetizate, a căror
eficacitate şi fiabilitate se îmbunătăţesc continuu, informaţia a fost şi va continua să fie
obiectivul, mijlocul şi procedura războiului modern. Cu toate că, personal apreciez faptul că
războiul este unic în esenţă şi mod de manifestare, iar celelalte tipuri de războaie definite de
literatura de specialitate sunt de fapt mijloace de purtare, pentru a demonstra influenţa
informaţiilor, ca factor de multiplicare se poate accepta şi noţiunea de război al informaţiilor.
Asupra procesului de planificare al operaţiilor, acesta vizează:
- controlul deciziilor şi al procedeelor de elaborare a acestora;
- paralizarea funcţionării administraţiei civile, a structurilor de producţie, a relaţiilor
diplomatice şi comerciale, precum şi a structurilor militare sau de sprijin al acestora;
- blocarea schimburilor informaţionale dintre structurile civile şi militare, dintre cele
politice şi administrative, dintre factorii de conducere naţionali si ai alianţei/coaliţiei, precum
dintre şi populaţie şi luptători;
- blocarea, alterarea sau deturnarea informaţiilor militare de conducere ori de execuţie pe
timpul întregului proces;
- controlul general sau parţial asupra mass-media pentru denaturarea realităţii, micşorarea
oportunităţii informării şi generarea confuziei şi a neîncrederii în structurile de conducere
politico-militare ori în conducători şi comandanţi şi în cadrul comandamentelor multinaţionale;
- crearea unei false atmosfere de nelinişte ori de prea mare încredere;
- manipularea informaţională a personalului comandamentelor, comandanţilor, precum şi a
luptătorilor;
- generarea şi gestionarea crizelor informaţionale.
Eficacitatea acţiunilor şi efectelor informaţiei este cu atât mai mare, cu cât ele se bazează
pe o componentă mai importantă, iar mijloacele de securitate ale acesteia sunt mai puţin
performante. Când discutăm despre eficacitate, trebuie subliniat faptul că, în afara consecinţelor
nefaste, apar şi urmările lipsei de informare sau ale uneia incorecte, care pot induce în atmosfera
de lucru din comandamente sau puncte de comandă nesiguranţă, orientări greşite, acţiuni pripite
sau hazardate, soluţii insuficient fundamentate ori eronate. Aceste aspecte pot fi combătute
numai printr-o analiză riguroasă a tuturor elementelor cunoscute şi coroborarea acestora cu
informaţiile deja prelucrate/procesate.
Fluxul de informaţii de toate categoriile este dublat de acţiuni şi contraacţiuni electronice
generalizate, astfel încât nimic nu începe, nu se desfăşoară şi nu se termină fără informaţii şi
contrainformaţii, fără prelucrări şi transmiteri. Referindu-se la această problemă, un expert
francez arăta că „informaţiile în război, sunt mai prezente decât aerul, apa şi hrana, mai necesare
decât combustibilul şi mai explozive decât cele mai puternice bombe”.
Perioadele cele mai acute în care se simt efectele războiului informaţional sunt cele de
criză. Plec de la considerentul că. un comandament pe timpul desfăşurării procesului de
planificare, este marcat de o criză proprie, în care abundă situaţiile haotice, se diminuează
capacităţile de orientare, se micşorează libertatea de acţiune, se se măreşte responsabilitatea
deciziilor şi se amplifică până la paroxism sentimentul de nesiguranţă. De fapt, iniţierea
planificării constituie adevărate situaţii de test, în care tot ceea ce reprezintă neutilitate se
accentuează, iar ceea ce înseamnă slăbiciune poate deveni catastrofal.

249
 „Abundeţa” de informaţii devine în anumite situaţii greu de controlat şi datorită unor
factori subiectivi, care sunt generaţi de organizarea internă a comandamentelor. Este cunoscut
faptul că, repartiţia corectă a personalului implicat în procesul de planificare şi asigurarea
continuităţii pe toată perioada desfăşurării procesului este hotărâtoare. Astfel, asupra eficienţei
activităţii se pot resimţi efectele nefaste ale lipsei de control asupra timpului de odihnă. Studii
sociale efectuate au scos în evidenţă faptul că, deciziile luate între anumite intervale orare ale
ritmului biologic ( 03.00-05.00) sunt în general pripite şi au o marjă de eroare semnificativă.
Soluţiile constructive adoptate pentru unele comandamente/puncte de comandă, ermetizate şi
modulate, realizează un puternic dezechilibru dintre întuneric şi lumină, cu efecte asupra
personalului; insuficienţa luminii în general şi a celei naturale in special, afectează randamentul
şi finalitatea planificării
Printre vectorii informaţionali care sunt necesari a fi analizaţi pot enumera:
- elementele de luptă electronică specializate, care dispun de mijloace şi posibilităţi
deosebite, ce pot acţiona în câmpul de luptă sau indirect în mediile complementare ale acestuia;
- forţele de cercetare - diversiune, dotate cu mijloace mobile rapide şi electronice
sofisticate;
- sistemele de armament, a căror acţiune se bazează pe (sau include şi) o componenetă
electronică;
- „teroriştii informaţionali”, care acţionează în grupuri speciale sau pe cont propriu;
- spionii aflaţi în slujba unor state sau a unor organizaţii internaţionale, care acţionează în
toate domeniile : economic, diplomatic, ştiinţific şi militar ;
- traficanţii şi exponenţii lumii interlope, care acţionează în folosul propriu sau a unor state
şi/sau organizaţii;
- „hacker-ii” (spărgătorii de coduri şi de sisteme de securitate informaţională), care
acţionează în special pe cont propriu, pentru plăcerea de a „demola barierele oficiale sau
nenaturale, de a-şi încerca forţele în lupta cu răul ce încorsetează dezvoltarea şi libera circulaţie”,
dar care pot fi manipulaţi şi utilizaţi, fără ştiinţa lor, în tot felul de acte teroriste ori
destabilizatoare;
- „curioşii”, utilizatori de sisteme şi mijloace informatice conectaţi la reţele interne sau
internaţionale şi care iscodesc, compară, actualizează ceea ce descoperă învechit; schimbă de
dragul creării efectului surpriză; aceştia, deşi inofensivi, pot cauza pagube considerabile şi chiar
catastrofe, dar pot fi şi ei manipulaţi şi utilizaţi în scopuri oculte;
- neinstruiţii, neavizaţii, „amatorii de senzaţii tari”, care „jucându-se cu calculatorul”, pot
produce necazuri mari;
- sistemele inteligente special destinate acestui scop şi viruşii, „marea nenorocire a epocii
informaţionale”.
Nici unul dintre aceste atacuri nu trebuie subevaluat, fiecare fiind susceptibil de a produce
pagube imense sau catastrofe economice, politice, sociale ori militare.
Transmiterea ordinelor preliminare trebuie să aibă în vedere o serie de reguli, cum ar fi:
etapizarea în timp; primordialitatea şi oportunitatea; selecţia conţinutului. Doresc să amintesc
faptul că, repetarea cu obstinaţie a unor elemente considerate „esenţiale”, pot induce sentimente
de nesiguranţă în rândul celor cărora li se adresează respectivul ordin.
Analiştii militari sunt unanimi în a recunoaşte importanţa deosebită a resursei
informaţionale a războiului modern, atât ca prezent, cât şi ca transformare, considerând-o ca una
dintre principalele categorii de resurse ale acestuia. Apreciez că, în procesul de planificare
deliberată a operaţiilor întrunite pe teritoriul naţional este necesar să fie luate în calcul:
- informaţiile politice, economice, sociale sau militare necesare coducerii strategice,
- datele despre alianţa militară/coaliţie şi comportamentul politico-diplomatice;
- datele despre capacitatea militară a potenţialilor adversari;
- informaţiile de interes general din care se pot desprinde concluzii privind orientarea şi
pregătirea militară a viitorilor adversari;

250
 - doctrinele militare, organizarea şi pregătirea strategică a sistemelor militare, starea şi
nivelul stocurilor;
- orientarea mass-media şi reacţiile populaţiei faţă de conflictele militare;
- sfera informaţiilor de conducere necesare sistemelor militare, organizarea şi utilizarea
sistemelor de comunicaţii;
- structura şi caracteristicile informaţiilor pentru realizarea misiunilor sistemelor militare;
- capacităţile de contracarare a acţiunilor teroriste, de spionaj, diversiune, pentru
răspândirea zvonurilor sau a ştirilor alarmiste;
- starea de pregătire şi moralul trupelor faţă de ameninţarea directă a războiului;
- acţiunile forţelor speciale;
- alte informaţii generale, conţinutul unor dezbateri politice, orientări economice, politica
financiară, evaluări sociale şi mişcări diplomatice care justifică şi susţin legitimitatea acţiunilor.
Pentru întregirea sferei resursei informaţionale a războiului modern, enumerarea acestor
factori poate continua cu multe aspecte şi probleme. Doresc însă, să readuc în atenţie o serie de
factori de natură calitativă care sunt necesari a fi luaţi în calcul pe timpul procesului de
planificare a operaţiilor.
Astfel, suficienţa informativă, similar cu suficienţa de resurse, are în vedere satisfacerea, în
condiţii de oportunitate, a necesarului de informaţii atât pentru planificarea, cât şi pentru
conducerea acţiunilor de luptă, în folosul statelor majore. Suficienţa informaţiei reprezintă un
principiu de echilibru, determinat de cantitatea şi distribuţia pe domenii a informaţiilor, de
capacitatea de procesare, prelucrare şi de transmitere a acestora, de selecţie şi de înţelegere a
eşaloanelor subordonate, de ritmul actualizărilor şi al schimbărilor pe care le generează, precum
şi de capacitatea inamicului de a penetra, a bruia sau a impiedica schimbul de date, şi se
stabileşte în funcţie de riscul operativ asumat şi costul posibil să fie suportat. Pentru a lămuri şi
din punct de vedere cantitativ principiul suficienţei, trebuie precizat că acesta impune o anumită
cantitate şi capacitate de procesare a informaţiilor stict necesare ducerii acţiunilor de luptă cu
succesul scontat (riscul operaţional asumat). Între suficient şi optim este o relaţie dinamică,
optimul fiind o valoare în jurul căreia oscilează suficientul. Pericolele ignorării principiului
suficienţei sunt: subevaluarea - care determină lipsa de informaţii şi va conduce la o decizie
insuficient fundamentată şi susţinută informativ pe timpul execuţiei - şi supraevaluarea, ceea ce
înseamnă o cantitate de informaţii mai mare decât cea necesară, o capacitate de procesare cu o
rezervă neutilizată, fapt ce duce la suprasaturare, îngreuierea procesului de selecţie a
informaţiilor utile, întârzieri în procesare şi transmitere, putând determina o „bâjbâială” în
elaborarea variantelor şi în înţelegerea soluţiei optime, deci o întârziere a elaborării şi aplicării
hotărârii.
Proporţionalitatea distribuţiei - este un principiu similar cu cel al structurii proporţionale
a forţelor necesare ducerii războiului care are în vedere atât distribuţia, în funcţie de necesităţi, a
fluxului de informaţii pe problematicile conducerii şi ale execuţiei, cât şi a capacităţilor de
procesare şi de transmitere. Acest principiu este satisfăcut atunci când pentru fiecare domeniu
sau misiune se asigură o suficienţă informativă, deci fără goluri mari sau vârfuri însemnate de
informare. Proporţionalitatea distribuţiei informaţiilor este rezultatul unei activităţi profesionale
deosebite şi trebuie satisfăcută, mai ales dinamic, atât pe timpul procesului de planificare, cât şi
al executării misiunilor, având în vedere că realităţile informative se schimbă foarte des, iar
schimbarea nu este liniară şi deci este greu de prevăzut şi de contracarat.
Oportunitatea informării - este un principiu care derivă din oportunitatea hotărârilor şi a
operaţiilor şi are în vedere atât culegerea unor informaţii într-un timp adecvat (operativ-real), cât
şi procesarea şi transmiterea acestora la mediile ce necesită informare. Trebuie scos în evidenţă
rolul şedinţelor de informare ( a briefingurilor), în care, difuzarea oportună a informaţiei este o
caracteristică temporală dinamică, având însă şi o componentă dependentă de cantitatea de
informaţii necesare, de cantitatea şi credibilitatea acestora, de capacitatea de procesare şi de
transmitere.

251
 Credibilitatea informaţiilor - este cel mai vechi principiu informaţional, în aparenţă şi cel
mai simplu, pus direct în relaţie cu gradul de adevăr conţinut de informaţii. Adevărata sa
complexitate derivă însă din dimensionalitatea sa, care se referă, cel puţin, la: credibilitatea
surselor de informaţii interceptate; abilitatea şi profesionalismul celor care interpretează sursele;
siguranţa transportului informaţiilor, nealterabilitatea lor în timp; capacitatea de prelucrare şi de
desprindere a adevărului, precum şi - dar nu în ultimul rând - discernământul celor informaţi.
Deşi mult analizat, principiul credibilităţii trebuie apreciat, mai ales, ţinând seama şi de faptul că,
în ceea ce priveşte confirmarea valabilităţii parametrilor săi, adevărul fie poate fi pus în evidenţă
simplu sau printr-o întâmplare, fie necesită calcule complicate şi deosebit de sofisticate Istoria
luptelor armate arată că, nici după foarte mult timp , credibilitatea unor ştiri sau informaţii nu
poate fi determinată şi garantată.
Accesibilitatea(şi reprezentarea) informaţiilor - este un principiu ale cărui conotaţii
capătă valenţe deosebite, astăzi, în epoca informatizării şi a dezvoltării componentei cibernetice a
războiului, însemnând capacitatea informaţiilor de a se exprima direct şi fără dubii, prin
semantica şi forma lor de reprezentare. Se cunoaşte faptul că informaţia cea mai accesibilă era
informaţia cu semantica definită explicit, fără ambiguităţi, într-un limbaj adecvat destinatarului
sau utilizatorului cu un anumit nivel de pregătire şi grad de inteligenţă . În ceea ce priveşte
limbajul, trbuie avută în vedere - ca element de suport - şi forma, de exemplu vizuală, sonoră sau
scrisă, care susţine şi facilitează accesul la informaţie. Astăzi, problema definirii este mult mai
uşor de explicat, atât datorită utilizării limbajelor profesionale, cât şi formelor multiple de
reprezentare . Paradoxal însă, multitudinea formelor de reprezentare creează o aşa-zisă „beţie” de
forme, care produce o oarecare îndepărtare şi detaşare semantică, ceea ce îngreunează, uneori,
perceperea şi deci înţelegerea. Să semnalăm doar aşa -zisa supralicitare a formelor grafice, care,
dincolo de limitele normale ale ilustrării, poate produce o inhibare sau o îndepărtare de realitate
şi în loc să ajute, îngreunează înţelegerea.
Reprezentarea resurselor informaţionale în economia pregătirii şi ducerii războiului
modern, a permis specialiştilor în domeniu să evidenţieze şi câteva caracteristici ale dinamicii
acestora, pe care planificatorii militari trebuie să le aibă în vedere:
- mărirea considerabilă a volumului informaţiilor necesare elaborării hotărârii şi ducerii
acţiunilor de luptă (de 4-10 ori faţă de volumul informaţiilor „vehiculate” în cel de-al doilea
război mondial);
- creşterea necesităţilor şi a capacităţilor de procesare atât la sfera coducerii, cât şi în cea a
execuţiei;
- sporirea posibilităţilor de informare, prin diversificarea mijloacelor de culegere şi prin
dezvoltarea capacităţii de procesare şi de sinteză logică, influenţa fastă a procesării informaţiilor
asupra eficacităţii armelor moderne (sistemelor de armament) şi cea nefastă a informaţiilor de
disimulare sau a viruşilor calculatoarelor asupra proceselor de execuţie specializate;
- creşterea explozivă a cantităţii de informaţii necesare unui luptător individual pentru a
face faţă solicitărilor şi vitregiilor câmpului de luptă modern;
- raportul de 9- 13 la 1 între acţiunile de luptă informaţionale (sau din domeniul
informaţiilor) şi cele de lovire efectivă;
- apariţia, integrarea sistemelor şi utilizarea reală a armelor de luptă inteligente (roboţi
militari adaptivi);
- dezvoltarea şi utilizarea sistemelor militare expert atât la nivelul conducerii, cât şi la cel
al execuţiei;
- apariţia şi perfecţionarea structurilor specializate de securitate a informaţiilor în diferite
medii, de la cel individual (reprezentat de un luptător), la cel sistemic (eşalon, sistem de
armament etc.);
- legătura indisolubilă dintre moral şi informare, dintre angajare şi cunoaştere, dintre
acţiunea profesionistă şi realitatea câmpului de luptă;
- caracterul cibernetic al acţiunilor de luptă şi apropierea informaţională şi tehnologică
dintre procesul de pregătire, conducere şi execuţie al operaţiilor.

252
 Managementul operaţiilor militare intrunite multinaţionale
Referitor la conceptul de Operaţii Militare Întrunite Multinaţionale (Multinational
Combined Joint Operations), în cadrul Alianţei Atlanticului de Nord, acestea sunt operaţii
militare la care participă forţe reprezentând două sau mai multe ţări şi cel puţin două categorii de
forţe ale armatei.
Operaţile Aliate Întrunite (Allied Joint Operations) reprezintă tipul de operaţii militare la
care participă forţe aparţinând numai ţărilor membre ale NATO.
Stabilirea aranjamentelor multinaţionale de comandă şi control pentru pregătirea şi
desfăşurarea operaţiilor condiţionează utilizarea şi sprijinirea forţelor dislocate în zona de
operaţii.
În conducerea şi executarea Operaţiilor Întrunite Multinaţionale se aplică următoarele
principii: unitatea de comandă; continuitatea comenzii; structura de comandă clara şi bine
definită; integrarea comenzii; descentralizarea; cooperarea şi înţelegerea reciprocă.
Având în vedere dificultăţile deosebite de realizare a unităţii de efort în Operaţiile
Multinaţionale, pe timpul pregătirii şi desfăşurarii acestora se au în vedere următorii factori
specifici: scopurile şi obiectivele alianţei (coaliţiei); doctrinele militare şi pregătirea forţei;
tehnica de luptă; diferenţele culturale; limbajul; lucrul în echipă şi încrederea. Gradul de
standardizare şi interoperabilitatea asigură eficienţa cooperării şi a înţelegerii reciproce a acţiunii
întrunite multinaţionale.
La Operaţiile Întrunite Multinaţionale pot participa următoarele tipuri de forţe armate:
Forţele Comandate (Command Forces), care se află încă din timp de pace sub Comanda
Operaţională (Operational Command - OPCOM) sau sub Control Operaţional (Operational
Control - OPCON) NATO; Forţe Subordonate Operativ (Assigned Forces), prevăzute pentru
acţiuni sub controlul NATO; forţe care sunt prevăzute pentru acţiuni viitoare sub comanda
NATO (Earmarked Forces), destinate să întărească forţele angajate iniţial.
Pentru desfăşurarea Operaţiilor Întrunite Multinaţionale, Alianţa Atlanticului de Nord
utilizează diferite modele pentru organizarea unităţilor multinaţionale. Conceptul de Grupare de
Forţe Întrunite Multinaţionale (Combined Joint Task Force – CJTF), specific nivelului operativ,
reprezintă o adaptare a structurilor Alianţei Nord-Atlantice la evoluţia mediului de securitate
european.
Forţa Întrunită Multinaţională asigură gestionarea, de către Alianţa Atlanticului de Nord, a
noilor provocări la adresa stabilităţii şi a securităţii şi oferă posibilitatea ţărilor din afara Alianţei
de a participa la acest proces. Conceptul de Forţă Întrunită Multinaţională are în vedere
realizarea următoarelor obiective:
- Alianţa Atlanticului de Nord trebuie să aibă capacitatea de a acţiona şi în afara teritoriului
Alianţei şi de a disloca în timp foarte scurt forţe multinaţionale întrunite, necesare pentru
gestionarea situaţiilor de criză apărute;
- necesitatea creării unei structuri de comandă modulare, care să asigure participarea
statelor nemembre ale Alianţei Atlanticului de Nord la operaţii multinaţionale;
- stabilirea unui cadru comun pentru utilizarea unor facilităţi ale Alianţei Atlanticului de
Nord de către Uniunea Europeană.
Forţa Întrunită Multinaţională are incluse în compunere şi marimi, variabile, alcătuite din
structuri aparţinând mai multor categorii de forţe ale armatei, din diferitele ţări participante,
necesitând conducere multinaţională, care să înglobeze reprezentarea tuturor categoriilor de forţe
participante, în cadrul unui Comandament Întrunit Multinaţional.
Operaţiile Întrunite Multinaţionale, desfăşurate sub conducerea Alianţei Atlanticului de
Nord, sunt coordonate de către comandantul comandamentului Nord-Atlantic, desemnat ca să
genereze Comandamentul Grupării de Forţe Întrunite Multinaţionale (Combined Joint Task
Force HQ– CJTFHQ). Acestuia îi revine responsabilitatea numirii comandantului Forţei Întrunite
Multinaţionale, elaborarea Directivei de Iniţiere şi a Directivei de Activare a misiunii şi
coordonarea desfăşurării operaţiei iniţiate prin mandatul Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU)

253
sau al Organizatiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE). Operaţiile Întrunite
Multinaţionale, conduse nemijlocit de către aceste organizaţii, sunt coordonate de către şeful
misiunii, care este reprezentantul special al conducătorului organizaţiei de securitate ce
autorizează misiunea.
Comandantul contingentului naţional este desemnat de către autorităţile naţionale abilitate
şi are rolul de a coordona forţele naţionale destinate participării la Operaţia Întrunită
Multinaţională. Acesta prezintă comandantului Forţei Multinaţionale Întrunite recomandările
conducerii naţionale, informează autorităţile naţionale asupra modului de îndeplinire a misiunilor
de către contingentul naţional, precum şi despre cerinţele impuse de evoluţia operaţiilor.
Modalitatea prin care se asigură eficienţa Operaţiilor Întrunite desfăşurate de o forţă
multinaţională o reprezintă transferul de autoritate, cu respectarea suveranităţii statale a
naţiunilor care o compun, precum şi a principiilor şi a regulilor de drept internaţional.
Transferul de autoritate se face pe baza unor documente oficiale în care se reglementează
relaţiile de comandă între Forţa Multinaţională şi contingentul naţional şi se realizează la intrarea
contingentului în teatrul de operaţii, la momentul stabilit de către comandantul Forţei Întrunite
Multinaţionale. Comandantul contingentului care pune la dispoziţie forţele, transferă controlul
operaţional (OPCON) al acestora către comandantul Forţei Întrunite Multinaţionale. Ca urmare a
transferului de autoritate, unităţile intră sub comanda comandantului forţelor aliate sau coaliţiei,
iar comandantul forţelor naţionale îşi va menţine atributele netransferabile ale comenzii
propriilor forţe, lasând doar comanda operativă la dispoziţia conducerii militare a alianţei (sau
coaliţiei).
Procesul de iniţiere şi desfăşurare a unei Operaţii Multinaţionale destinate pentru
rezolvarea unei situaţii de criză are ca fundament juridic Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite.
În conformitate cu prevederile Capitolului VIII din Cartă, Organizaţia Naţiunilor Unite
poate abilita organizaţii regionale să monitorizeze şi să conducă forţele multinaţionale sub
mandatul său, în zonele unde îşi exercită autoritatea.
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, ca organizaţie regională de
securitate, din care fac parte ţări europene, Statele Unite şi Canada, poate să-şi asume
responsabilitatea iniţierii şi conducerii unei operaţii multinaţionale sub mandatul Organizaţiei
Naţiunilor Unite.
Conceptul Strategic al Alianţei consacră hotărârea de participare cu forţe la managementul
crizelor „în afara zonei de responsabilitate a NATO”, la solicitarea Organizaţiei Naţiunilor Unite
sau a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa.
Planificarea şi luarea deciziilor în Operaţiile Întrunite Multinaţionale reprezintă un proces
complex, ce se desfăşoară în baza unui document de iniţiere, denumit Orientarea de planificare a
comandantului având ca element central definirea clară a misiunii.
Operaţiile Întrunite Multinaţionale comportă o serie de particularităţi privind formele,
procedeele şi tehnicile de acţiune folosite, care diferă faţă de cele utilizate în acţiunile de luptă
clasice. Deşi legile şi principiile luptei armate ramân, în principiu, aceleaşi, au loc o serie de
mutaţii de ordin conceptual şi procedural, care angrenează alte modalităţi de întrebuinţare şi
manifestare ale acestora.
În ultima perioadă, Operaţiile Întrunite Multinaţionale s-au desfăşurat în sprijinul păcii şi
pentru rezolvarea unor situaţii conflictuale sau de criză, iar tehnicile şi procedeele folosite au fost
puternic influenţate de deciziile politice.
Termenii de referinţă care se folosesc pe timpul participării la Operaţii Întrunite
Multinaţionale sunt stabiliţi de către Organizaţia Naţiunilor Unite sau de către organismul care
subordonează Forţa Militară Întrunită, în scopul desfăşurării acţiunilor în conformitate cu
prevederile stabilite în mandat, precum şi cu situaţia concretă.
Comandantul Forţei Întrunite Multinaţionale trebuie să asigure întocmirea unor procedee
de operare standard (Standard Operating Procedures – SOP’s), care să conţină suficiente detalii
pentru eliminarea ambiguităţilor şi pentru a oferi termeni de referinţă pentru desfăşurarea
operaţiilor militare.

254
 Documentele de bază în Operaţiile Întrunite Multinaţionale care asigură autoritatea legală
şi definesc parametrii operaţiilor sunt: Mandatul Forţei Întrunite Multinaţionale; Acordul privind
Statutul Forţelor (Status of Force Agreement - SOFA) şi Regulile de angajare (Rules of
Engagement - ROE).
Dupa cum am subliniat anterior, Operaţiile Întrunite Multinaţionale sunt acţiuni militare la
care participă două sau mai multe state, cu forţe militare de mărimi diferite, aparţinând mai
multor categorii de forţe ale armatei, aflate sub control politic şi comandă unică. Nu există, însa,
o singură doctrină pentru acţiunea multinaţională şi fiecare alianţă sau coaliţie elaborează
propriile protocoale, memoranduri şi planuri de operaţii.
În cadrul Alianţei Atlanticului de Nord se poate desemna, în mod excepţional, o naţiune
conducătoare, când toţi membrii Alianţei plasează forţele sub controlul unei singure ţări, prin
transfer de autoritate, sau se constituie un comandament cu stat major întrunit, care are în
subordine atât unităţi multinaţionale, cât şi naţionale.
În cadrul unei coaliţii, acţiunea multinaţională are loc în afara legăturilor stabilite prin
Alianţă, de regulă, pentru situaţii unice, într-un domeniu specific, strict determinat, de interes
comun. Se poate stabili o naţiune conducătoare, de regulă, naţiunea care asigură cea mai mare
parte a forţelor şi mijloacelor, precum şi baza sprijinului logistic şi informaţional.
Dat fiind faptul că securitatea colectivă este un scop strategic al Alianţei Atlanticului de
Nord, planificarea pentru operaţii multinaţionale va fi realizată în cadrul planificării de Alianţă.
Obiectivele, strategiile securităţii colective şi planurile de operaţii multinaţionale sunt
elaborate în conformitate cu procedeele individuale de tratat sau de alianţă.
Planificarea deliberată a Operaţiilor Întrunite Multinaţionale este realizată de către
structurile naţionale, potrivit doctrinei şi procedeelor agreate la nivelul Alianţei.
În general, mare parte din informaţiile şi orientările asigurate pentru operaţiile
multinaţionale de alianţă sunt conceptual aplicabile şi acţiunilor operaţiei multinaţionale de
coaliţie.
Apreciem că problema principală privind pregătirea şi desfăşurarea Operaţiilor Întrunite
Multinaţionale o constituie sincronizarea elementelor capacităţii de acţiune şi realizarea unităţii
de comandă şi de efort, pentru exploatarea la maximum a posibilităţilor grupării de forţe
multinaţionale.

8. Particilarităţile întrebuinţării armatei în acţiunile întrunite şi multinaţionale

Participarea în cadrul operaţiilor întrunite şi multinaţionale este determinată de
aranjamentele sau înţelegerile de constituire a unor alianţe sau coaliţii între ţări, pentru
îndeplinirea scopurilor comune, în condiţiile realităţilor diplomatice, constrângerilor, limitărilor
şi obiectivelor specifice membrilor acestora.
Punctul de plecare în abordarea operaţiilor întrunite şi multinaţionale îl reprezintă
înţelegerea şi cunoaşterea câtorva principii esenţiale, care deşi nu sunt absolute, stau la baza
oricărei acţiuni militare:
• derinirea clară a obiectivelor;
• unitatea de efort;
• cooperarea şi coordonarea eficientă;
• planificarea susţinerii acţiunilor militare;
• concentrarea puterii de luptă.
Pentru evitarea confuziei şi a neînţelegerilor, în cadrul acţiunilor întrunite şi a celor
multinaţionale rămân încă valabile principiile: simplitatea planurilor; claritatea ordinelor;
asigurarea multilaterală a acţiunilor; reducerea vulnerabilităţilor faţă de actele ostile şi
realizarea surprinderii.
Conducerea forţelor în cadrul operaţiei întrunite şi multinaţionale se realizează potrivit
aranjamentelor convenite între aliaţi/parteneri, păstrând, după caz, structurile de comandă

255
existente, în care se integrează elementele de comandă naţionale (în cazul Alianţei) sau se
constituie structurile şi lanţul de comandă cerute de operaţia propriu-zisă.
Stabilirea aranjamentelor C2 (de comandă şi control) trebuie să asigure utilizarea eficientă
a forţelor destinate ducerii operaţiei atât sub aspectul luptei, cât şi al sprijinului de luptă şi al
logisticii. Şi în operaţiile multinaţionale, unitatea de comandă şi continuitatea acesteia se
realizează prin investirea unui singur comandant cu autoritatea necesară conducerii şi
coordonării acţiunilor forţelor şi mijloacelor în operaţie, iar relaţiile de comandă şi confrol
operaţional poartă amprenta compunerii forţei multinaţionale.
O structură de comandă clară şi bine definită va avea un rol deosebit în depăşirea unor
eventuale neînţelegeri, a unor limitări impuse prin ordine suplimentare, şi în asigurarea
îndeplinirii obiectivelor vizate de comandantul forţelor întrunite.
Înţelegerea reciprocă a particularităţilor şi disponibilităţilor partenerilor reprezintă un alt
element care dă vigoare şi încredere în lanţul de comandă multinaţional.
Acesta din urmă poate fi dislocabil şi asigură capacitatea funcţională a Alianţei de a
conduce şi controla operaţiile întrunite multinaţionale, atât în zona de responsabilitate
tradiţională a NATO, cât şi dincolo de teritoriul Alianţei. Zonele de operaţii nu mai sunt limitate,
ci pot fi extinse oriunde, în funcţie de interesele şi situaţiile de criză ce necesită a fi soluţionate.
Sistemul de categorisire şi evaluare a capacităţii operaţionale a forţelor în operaţie se
adaptează la procedurile Alianţei. În acest context, vom avea un set bine definit, reprezentat de
„forţele în teritoriu” ( I n Place Forces) şi un pachet de „forţe dislocabile” (Pool of
Deployable Forces) pe care noi le-am denumit forţe active. Ambele categorii de forţe trebuie
menţinute la nivelul capacităţii operaţionale cerute de Alianţă, astfel încât să permită un grad
înalt de flexibilitate în desfăşurarea şi susţinerea operaţiilor întrunite şi multinaţionale.
Diversitatea forţelor participante, natura mediului, specificitatea şi complexitatea
cauzelor care generează intervenţia comunităţii internaţionale prin luarea unor măsuri speciale,
inclusiv constituirea forţelor multinaţionale, detennină abordarea specifică a acţiunilor,
corespunzător fizionomiei componentei militare dominante în cadrul unei operaţii
multinaţionale.
În conţinutul noilor doctrine, o atenţie aparte a fost acordată operaţiilor speciale.
Acestea se disting de acţiunile convenţionale prin gradul ridicat de risc şi de confidenţialitate,
desfăşurându-se de regulă după o pregătire specifică, cu mare discreţie şi discernământ. Acest tip
de operaţii revine în actualitate după atentatele teroriste săvârşite asupra teritoriului SUA în
11.09.2001, care au determinat intervenţia hotărâtă a comunităţii internaţionale pentru eradicarea
acestui pericol global: terorismul.
Participarea la operaţii întrunite multinaţionale presupune nominalizarea şi pregătirea
din timp a forţelor şi mijloacelor. Natura, valoarea şi dimensiunea forţelor destinate constituirii
forţelor multinaţionale nu trebuie să afecteze capacitatea de reacţie a forţelor principale faţă de
orice ameninţare posibilă la adresa stabilităţii şi securităţii naţionale.
Forţele în teritoriu sunt necesare, în special, pentru apărarea colectivă pe teritoriu sau în
apropierea teritoriului naţional. Comandamentele sau forţele care compun această categorie
trebuie menţinute la nivelurile capacităţii operaţionale solicitate, dar nu este imperios necesar să
fie pe deplin dislocabile. Ele sunt destinate să asigure o reacţie iniţială la o ameninţare la adresa
teritoriului Alianţei, ce ar putea apărea la un moment dat. Totodată, acestea trebuie să aibă un
anumit grad de mobilitate, pentru a putea contribui la operaţii de răspuns la crize de tipul non-
articolul 5, în general în interiorul sau în vecinătatea graniţelor naţionale. De obicei, asemenea
forţe nu sunt multinaţionale, ele fiind asigurate de către un singur stat membru.
Forţele dislocabile sunt destinate întregii game de misiuni NATO. În principal, ele cuprind
comandamente şi forţe multinaţionale, sunt pe deplin dislocabile şi sunt menţinute la niveluri
corespunzătoare ale capacităţii operaţionale. Ele sunt organizate într-un pachet de comandamente
şi forţe naţionale şi multinaţionale, şi asigură capabilitatea de reacţie rapidă şi de întărire a
forţelor în teritoriu - cu dislocare limitată (IPF) în situaţia în care se duce o operaţie de tipul

256
 articolul 5, precum şi cu reacţie rapidă şi rotirea forţelor pentru operaţii de răspuns la crize de
tipul non-articolul 5.
Acestea vor constitui nucleul forţelor armate în timp de pace. Ele vor fi complet
echipate şi încadrate cu personal profesionalizat şi vor avea alocate cea mai mare parte a
resurselor, pentru a îndeplini angajamentele asumate ca ţară membră NATO. Forţele trebuie să
fie robuste, agile, moderne, flexibile, să se autosusţină în teatrul de operaţii în absenţa
elementelor de sprijin ale naţiunii gazdă, să aplice lovituri decisive împotriva oricărui adversar,
să asigure protecţia forţelor împotriva întregii game de ameninţări, inclusiv NBC, şi, nu în
ultimul rând, să fie interoperabile cu forţele celorlalţi aliaţi. Noua structură de forţe va avea două
niveluri ale capacităţii operaţionale:
• forţe cu nivel ridicat, care se vor afla în una din următoarele categorii de timpi de operativitate:
 până la 30 de zile;
 până la 90 de zile;
 forţe cu nivel scăzut al capacităţii operaţionale, care se vor afla în categoria de până la
180 de zile.
Prin sistemul de planificare al apărării vor fi gândite şi dezvoltate forţe şi capabilităţi,
optimizate şi profesionalizate, pentru a putea face faţă, în viitor, întregului spectru de misiuni ale
Alianţei, în special în cadrul operaţiilor de intensitate ridicată, desfăşurate acolo unde interesele
acesteia trebuie apărate.
Introducerea unor noi concepte strategice generale, îndeosebi după evenimentele din 11
septembrie 2001 din Statele Unite ale Americii, au impus, printre altele, o revizuire
fundamentală a concepţiei de pregătire, dotare şi întrebuinţare a structurilor militare.
Acţiunile antiteroriste minuţios pregătite şi desfăşurate de către americani şi aliaţii lor în
Afganistan şi Irak au determinat apariţia unor modificări substanţiale atât la nivelurile superioare
ale artei militare, strategic şi operativ, cât mai ales la cel inferior, la cel tactic, vizând o mai bună
cooperare între eşaloanele mici, precum şi o eficientizare a conlucrării în cadrul categoriile de
forţe, inclusiv a modului de acţiune în cadrul coaliţiei.
În acest sens, au fost elaborate şi experimentate noi concepţii de planificare şi conducere
a acţiunilor militare, având la bază strategii adecvate, care vor conduce la modificări
importante în arta militară. Acestea vor determina transformări şi adaptări structurale în
concepţia de utilizare a noilor generaţii de tehnică şi echipamente de luptă. Se vor produce,
totodată, modificări importante atât în domeniul activităţilor de stat major, cât mai ales în
procesul de decizie, planificare şi conducere a acţiunilor de luptă. Procesul de adaptare este
necesar să se producă în paralel cu perfecţionarea unor sectoare „tradiţionale”, ca logistica şi
infrastructura, astfel încât acestea să fie în măsură să susţină dispunerea forţelor în baze înaintate,
manevra şi desfăşurarea anticipată a acestora, concomitent cu asigurarea muniţiilor şi stocurilor
pentru misiunile primite.
Amploarea pe care a luat-o campania antiteroristă, precum şi angajarea în prevenirea şi
combaterea terorismului a unui număr impresionant de forţe şi mijloace, provenind din state
integrate sau neintegrate în NATO, alături de cele puse la dispoziţie de către organismele
internaţionale, a determinat ca planificatorii militari să se adapteze noilor cerinţe şi să adopte o
serie de modificări conceptuale atât în ceea ce priveşte întrebuinţarea forţelor armate, cât mai
ales restructurarea acestora.
În acest context, apreciem că modificările şi redefinirile conceptuale în domeniul
forţelor armate au la bază atât factori subiectivi, dar şi obiectivi, din care amintim:
• extinderea campaniei antiteroriste;
• reconfigurarea mediului de securitate;
• consecinţele şi deschiderea oferite de globalizare;
• noile relaţii între NATO, Rusia şi Ucraina;
• constituirea unor noi coaliţii de state participante la misiuni comune; posibilitatea
extinderii rapide a crizelor regionale şi locale;

257
 • proliferarea armelor de distrugere în masă şi a celor mai moderne mijloace militare de
luptă şi comunicaţii în medii instabile.
Avînd în vedere cele menţionate, apreciem că, în derularea procesului de planificare şi
modernizare a forţelor, acestea trebuie să fie în măsură să îndeplinească standardele de
performanţă impuse de Alianţă, să realizeze, pe termen mediu şi lung, structuri de forţe
echilibrate, capabile să desfăşoare acţiuni militare în raport cu noile ameninţări, apte să participe
la misiuni de luptă pe o perioadă de cel puţin şase luni, să intre rapid în acţiune, indiferent de loc,
şi să îndeplinească o gamă variată de misiuni.
În acest sens, programele naţionale aflate în derulare prevăd:
• dezvoltarea unor forţe capabile să apere teritoriul şi să rezolve situaţiile de criză în
interes naţional;
• dezvoltarea unor structuri eficiente de comandă, capabile să conducă toate tipurile de
acţiuni militare.
În aceste condiţii, se poate aprecia că activitatea planificatorilor militari va fi orientată
pentru a prevedea, în planurile naţionale şi cele ale Alianţei, transformările impuse de evoluţiile
dintr-un mediu de securitate în schimbare, noua fizionomie a conflictelor militare şi
învăţămintele rezultate din desfăşurarea conflictelor recente.
În acest sens, elaborarea strategiilor militare, a doctrinelor întrunite multinaţionale, a celor
ale categoriilor de forţe ale armatei, precum şi a manualelor de luptă va avea ca puncte de reper
atât noile ameninţări la adresa securităţii, cât mai ales riscurile asumate în combaterea acestora.
O atenţie sporită va fi acordată reducerii gradului de vulnerabilitate faţă de ameninţările
asimetrice, dintre care terorismul, crima organizată şi proliferarea armelor de distrugere în masă
continuă să reprezinte pericolele principale.
Recentele conflicte au evidenţiat schimbări esenţiale de fizionomie, ceea ce determină noi
concepte de organizare, pregătire, dotare şi ducere a acţiunilor militare.
Gradul înalt de tehnologizare, informatizare şi cibernetizare a câmpului de luptă modern, în
care factorul uman păstrează rolul primordial, au condus la un amplu proces de profesionalizare
a armatelor, concomitent cu reducerea numerică a efectivelor. Trecerea de la armata masivă,
bazată pe cantitate, cu militari conscripţi, specifică erei postindustriale, la o armată redusă
numeric, calitativă şi performantă, cu luptători profesionişti, specifică erei informaţionale,
presupune atât consum de inteligenţă în proiectarea şi dezvoltarea noilor organisme militare, cât
şi importante resurse materiale şi financiare.

Tema 15: SPAŢIUL ŞI TIMPUL ÎN ACŢIUNEA MILITARĂ

1. Câmpul de luptă la început de secol

2. Câmpul de luptă al viitorului

1. Câmpul de luptă la început de secol

Începutul mileniului trei aduce cu sine noi valenţe în fizionomia câmpului de luptă modern,
care va determina profunde schimbări atât în compunerea, distribuirea şi angajarea forţelor, cât şi
în structurile militare şi civile, direct sau indirect angajate în confruntările violente, dominate
preponderent de risc şi incertitudine.
Desfăşurarea războiului modern va angaja sisteme militare cu structură interarme şi
intercategorială distribuite pe sute de mii de km2, în condiţiile dispariţiei limitelor dintre
eşaloane, în toate mediile şi sub influenţa unei noi dimensiuni, cea de tip operaţional, cu valori
pozitive - în avans, sau cu valori negative în întârziere.
Majoritatea specialiştilor militari străini sugerează că următorii 20 de ani vor marca
sfârşitul erei industriale în desfăşurarea războiului, care va fi înlocuită de „era informaţională”.
Acest fapt va duce la o „revoluţie militară”, aşa cum s-a întâmplat cu artileria în secolul XV sau
cum a fost cazul revoluţiei industriale de acum aproximativ 140 de ani. Războiul din Golful

258
Persic şi cel din Iugoslavia sunt considerate ultimele conflicte târzii ale erei industriale, dar care
au inclus şi elemente ale viitoarei tehnologii de nivel înalt.

2. Câmpul de luptă al viitorului

Conflictele militare contemporane au scos în evidenţă noi orientări şi concepţii privind
desfăşurarea acţiunilor militare caracterizate prin complexitate, mobilitate, dinamism, folosirea
unor tehnologii înalte şi a unor forţe, aproape în totalitate, profesionalizate, acţiuni integrare ale
tuturor categoriilor de forţe şi genuri de arme. Spaţiul de desfăşurare al acţiunilor în diversiunea
sa terestră, aeriană, maritimă şi cosmică, tinde să devină tot mai integrat, complet cibernetizat, cu
tendinţe accentuate de a se extinde în mediul electromagnetic, pe baza evoluţiilor spectaculoase
din domeniul tehnico-ştiinţific.
Specialiştii militari sunt întru-totul de acord cu faptul că succesul acţiunilor militare este
determinat de câştigarea supremaţiei în celelalte domenii ale câmpului de luptă modern, care
include acţiunile informaţionale, psihologice şi speciale desfăşurate de forţe profesionalizate. În
acest fel, acţiunile de luptă devin precise şi eficiente, sunt pregătite şi coordonate în cele mai
mici detalii, sunt rapide şi cu pierderi mici dar cu efecte majore. Se prefigurează astfel, o nouă
fizionomie a câmpului de luptă modern, caracterizat de înalta tehnologie folosită: amploarea
operaţiilor speciale de acţiuni psihologice, acţiuni similare şi diversiune, acţiuni ale forţelor
speciale etc.
Există, de asemenea, posibilitatea ca forţele angajate în luptă să se confrunte şi cu acţiuni
ostile ale unor grupări paramilitare sau teroriste executate simultan sau succesiv, dar şi cu
posibilitatea intervenţiei unor forţe multinaţionale de impunere (menţinere) a păcii.
Confruntarea militară modernă va avea un aspect tot mai integrator, câmpul de luptă al
viitorului fiind caracterizat de noi dimensiuni şi trăsături ce se regăsesc în frânturi discontinue,
focare de intervenţii diferite cu extindere spre verticală, rapiditate în planificarea şi executarea
manevrelor, lovirea concomitentă a trupelor şi obiectivelor, atât la contact cât şi în adâncime.
Conţinutul acţiunilor militare moderne va avea o fizionomie determinată, în special, de
produsele militare ale epocii industriale, întrucât „o economie” revoluţionară se naşte, bazată pe
cunoaştere mai degrabă, decât pe materiile prime convenţionale şi munca fizică. Această
remarcabilă schimbare în economia lumii aduce cu sine o evoluţie paralelă în natura beligerantei.
Ostilităţile în câmpul de luptă al viitorului reprezintă nu numai o confruntare a forţelor şi
mijloacelor (de natură materiale) ci şi o confruntare a inteligenţei umane (de natură spirituală),
ceea ce conferă acţiunilor militare pe lângă dinamism şi violenţă, încordare şi fermitate. În acest
context, putem spune că acţiunile desfăşurate în câmpul de luptă al viitorului se vor baza pe
mijloacele de luptă, mijloacele de transport şi profesionalismul luptătorului.
Factorii de bază ai succesului, în acest caz, sunt: intervenţia rapidă pe obiective: acţiuni
desfăşurate succesiv (simultan) terestru, aerian, maritim şi cosmic; folosirea pe scară largă a
diversiunii, subdiversiunii militare şi chiar a acţiunilor teritoriale.
Cu alte cuvinte, pentru a fi mai convingători, iată şi alte aspecte ale acţiunilor militare
desfăşurate pe câmpul de luptă al viitorului: dezvoltarea rapidă a unei stări favorabile; uneori se
substituie o acţiune militară directă; sunt exploatate vulnerabilităţile; încep la umbra păcii, fără a
putea fi inutile; nu se urmăreşte ocuparea teritoriului ci distrugerea adversarului; teatrul de luptă
poate fi oriunde, inamicul este necunoscut, se identifică, în special, psiho-moral; mijloacele sunt
întrebuinţate raţional pe obiective, aparent este o confruntare haotică, fără legi, norme, principii,
poate apărea o stare nefavorabilă disimulată; este foarte greu de desluşit începutul şi sfârşitul
unei acţiuni.
Rezultă că, în câmpul de luptă al viitorului, se va imprima acţiunii un caracter tot mai
integrat, în care va creşte rolul acţiunilor indirecte duse de forţe din ce în ce mai profesionalizate.
Capacitatea de lovire şi de manevră, asigurarea aeromobilităţii, sporirea rolului componentei
aeriene în sprijinul structurilor de forţe speciale (profesionalizate) vor crea mari posibilităţi de
lovire succesivă (simultană) a adversarului. Capacitatea de manevră trebuie sporită prin ridicarea

259
nivelului de pregătire şi antrenare, prin dotarea cu tehnică şi mijloace de luptă moderne şi
realizarea unor structuri tactice suple.
Acţiunile militare în câmpul de luptă al viitorului, ca urmare a perfecţionării teoriei
militare, dezvoltării mijloacelor şi tehnicii de luptă, diversificării şi perfecţionării structurilor
militare, au căpătat noi dimensiuni şi caracteristici, în concordanţă cu evoluţia domeniului
militar, vizând următoarele aspecte: diversificarea procedeelor de acţiune, până la aplicarea chiar
şi a unora restandardizate, cu efect hotărâtor în planul surprinderii; dominarea conducerii de
elementul informaţional şi decizional prin coordonarea permanentă a tuturor categoriilor de forţe
şi genurilor de armă, atât pe orizontală, cât şi pe verticală, astfel încât loviturile executate asupra
inamicului să fie şocante şi decisive.
Conducerea presupune continuitate şi valabilitate, cerinţe ce exprimă nevoia de
automatizare şi cibernetizare a câmpului de luptă, menţinerea iniţiativei şi exploatarea oportună
şi decisivă a fiecărui succes. Structurile militare, indiferent de apartenenţa lor la o categorie sau
alta de forţe, trebuie să dobândească o mai mare autonomie acţională, impunându-se în câmpul
de luptă al viitorului prin acţiuni rapide, decisive, dinamice, continue şi coordonate în cele mai
mici detalii. Armamentul din dotarea structurilor militare trebuie să fie modern, cu caracteristici
tehnice ce asigură o mare putere de foc. În acest fel, raportul calitativ creşte în importanţă,
elementul calitativ devine factorul principal prin angajarea în luptă a unor structuri
profesionalizate antrenate şi protejate la cele mai înalte standarde şi dotate cu armament
perfecţionat, susţinute în luptă de o bază logistică modernă.
Analiza şi evaluarea ultimelor conflicte militare scot în evidenţă sporirea considerabilă a
caracterului complex al acţiunilor militare; accentuarea trecerii de la formele de luptă precis
delimitate între ele, la forme de luptă complexe, combinate şi integrate organic (frecvent
putându-se trece cu uşurinţă de la o formă de luptă la alta). Acţiunile militare se vor realiza
printr-o diversitate de procedee, devenind tot mai rare acţiunile determinate puternic de o singură
formă de luptă. În acest fel acţiunile militare într-un viitor câmp de luptă vor deveni o
demonstraţie de forţe şi mijloace ce pot fi modernizate sub anumite aspecte pentru intimidarea şi
demoralizarea adversarului.
Conflictele viitoare vor parcurge o gamă de la război general la operaţiile OOTW. Lupta
dintre forţele mecanizate va fi similară cu operaţiile de blindate din ultimele trei decenii. Totuşi,
lupta care include armate complexe, adaptate, avansate, va continua tendinţele "Furtunii în
Deşert", pentru a transforma câmpul de luptă viitor. Aspectele dominante ale viitorului câmp de
luptă sunt considerate: comanda, spaţiul de luptă extins, simultaneitatea, supremaţia spectrului
şi regulile de ducere a acţiunilor militare.
Comanda va rămâne şi în viitor o combinaţie între artă şi ştiinţă. Totuşi, arta va fi mai
importantă acum decât era înainte, deoarece comandanţii trebuie să aplice principii şi să
analizeze situaţii şi aspecte ale unor scenarii care nu pot fi prevăzute cu certitudine - cerinţă cu
totul diferită în comparaţie cu scenariile relativ previzibile şi cunoscute ale Războiului Rece.
Progresele din domeniul organizării şi distribuirii informaţilor vor facilita integrarea pe
orizontală a funcţiilor câmpului de luptă şi a comandanţilor în procesul de organizare a forţelor
şi de dispunere a acestora în teren. Sistemele de comunicaţie noi permit diseminarea neierarhică
a informaţiilor, obiectivelor şi a altor date, la toate nivelurile. Această nouă modalitate de
organizare a forţelor va modifica, dacă nu chiar înlocui, structurile tradiţionale ierarhice de
comandă, cu noi sisteme interconectate. Prin urmare, unităţile, punctele nodale şi elementele de
conducere vor fi mai dispersate, conducând la continuarea fenomenului de câmp de luptă aerisit.
Deoarece această structură interconectată poate difuza autoritatea de comandă, mulţi militari vor
fi solicitaţi să treacă la modalităţi noi de abordare a funcţiilor de conducere şi comandă. Astfel
în majoritatea armatelor moderne, diversitatea operaţiilor într-un mediu dat, echipamentul
sofisticat, ritmul crescut şi substituirea cunoştinţelor legate de situaţia controlului fizic
tradiţional, vor determina o solicitare fără precedent a soldaţilor şi elementelor de conducere.
Pentru a învinge, comandanţii vor trebui să stăpânească pe deplin arta conducerii acţiunilor

260
militare, să fie capabili să se adapteze cu rapiditate în funcţie de variaţiile temporale şi spaţiale
ale noilor câmpuri de luptă.
Spaţiul de luptă fluid, extins. Urmărind procesele de ducere a luptei convenţionale şi de
înaltă intensitate, recentele progrese în domeniul militar-tehnic indică o extindere a câmpului de
luptă, aşa cum am mai arătat, în adâncime, lăţime şi înălţime. Această extindere a spaţiului de
luptă cu un număr mai redus de soldaţi reprezintă o tendinţă de evoluţie în procesul de
conducere a războiului. Capacitatea constantă de a lovi adânc inamicul, cu sisteme de arme şi cu
muniţii inteligente combinată cu prelucrarea şi distribuirea rapidă a informaţiei, vor accelera
acest fenomen. Întrucât armatele urmăresc să supravieţuiască, trupele vor fi mai dispersate,
contribuind la realizarea câmpului de luptă aerisit. Comandanţii vor căuta să evite acţiunile
liniare, lupta apropiată, fronturile stabilite şi pauzele operative lungi. Operaţia „Vulpea
Deşertului”, declanşată în 1998 de forţele americane şi engleze demonstrează că lupta în
adâncime a avansat dincolo de conceptul atacării forţelor de angajare ulterioară ale inamicului,
printr-o apropiere eşalonată şi atac simultan, pentru a copleşi şi pentru a învinge apoi, cu
rapiditate, adversarul. Comandanţii pot pune un accent mai mare pe raidurile la nivel operativ
şi/sau tactic - combinate cu mijloace de lovire în adâncime, în scopul spargerii dispozitivului din
interior. Relaţia dintre foc şi manevră, ar putea suporta o transformare, deoarece armatele cu
tehnologie avansată pun accent tot mai mare pe loviturile simultane. În spaţiul de luptă forţele de
manevră pot fi comasate fizic pentru o perioadă de timp mai scurtă.
Simultaneitatea. Revoluţia în problemele militare poate transforma şi structura familiară a
campaniilor militare, ca secvenţă de operaţii, pe faze consecutive. Forţele avansate vor avea
capacitatea de a atinge obiective operative multiple, aproape în mod simultan, pe un întreg teatru
de operaţii. Această simultaneitate, cuplată cu influenţa generală a forţelor militare apropiate -
reale şi a comunicaţiilor publice, va estompa şi va comprima unitatea tradiţională între nivelurile
strategic, operativ şi tactic ale războiului. Am văzut simultaneitatea încercată prima oară în
Granada, urmată de cea folosită în cazul „Cauzei Juste” în Panama şi în „Furtună în Deşert”
împotriva Irakului. În timpul „Furtunii în Deşert” nici o forţă inamică în teatrul kuweitian nu a
fost scutită de atacul simultan. Nici o forţă inamică nu a început să se mişte, totuşi, până când
forţele terestre ale coaliţiei nu au atacat. De altfel, coaliţia a folosit forţele terestre doar pentru o
scurtă perioadă de timp, pentru a exploata efectele forţei strategice staţionare.
Supremaţia spectrului. Progresele tehnologice din domeniul informaţiei vor asigura
desfăşurarea viitoarelor operaţii la vedere, în faţa unui foarte larg public. Accesul la mijloacele
de informare în masă va permite publicului, în general, sau a unui public oficial să se implice sau
să reacţioneze la oricare sau la toate evenimentele. Aşadar, operaţiile militare, indiferent de
importanţa lor, de amploare sau localizare, vor fi conduse de pe o poziţie globală.
Acţiunile tactice şi greutăţile întâmpinate de soldaţi şi, în egală măsură, de civili, vor avea
un impact crescând asupra luării deciziilor strategice şi vor modifica simţitor conceptul de timp -
timpul de la criză la acţiuni prevăzute şi timpul pentru conducerea efectivă a operaţiilor. Ca şi în
trecut, imaginile vizuale ale operaţiilor în timp real, atât pozitive cât şi negative, vor influenţa
voinţa naţională şi sprijinul acordat de populaţie acestora.
Reguli de ducere a acţiunilor militare. Raportat la istoria recentă, războiul devine tot mai
puţin civilizat (ex. transformarea militarilor ONU sau a celor străini în ostatici, ameninţarea cu
folosirea armelor chimice, terorismul, atacul asupra şefilor de stat şi violarea integrităţii
teritoriale).
Recentele conflicte vin în sprijinul acestei tendinţe. Acţiuni considerate cândva criminale
sunt acceptate dacă sunt desfăşurate de un stat sau de o forţă multinaţională organizată. Mai ales
în cazul operaţiilor altele decât războiul (OOTW), colectarea informaţiei, prognozele referitoare
la comportamentul inamicului şi de a acţiona rapid, se vor dovedi a fi încercări dificile.
Pe scurt, caracterul viitoarelor operaţii militare nu mai poate fi anticipat prin simpla
analiză a stadiului de dezvoltare economică a adversarului deoarece forţele regionale sau chiar
locale pot avea capacitatea de a angaja tehnologii militare extrem de avansate. Acţiunile unui

261
adversar vor necesita o analiză a serviciilor de informaţii în domenii care depăşesc cu mult
cadrul câmpului de luptă.
Încercând o definire a câmpului de luptă viitor - apreciem că acesta ar putea fi locul,
spaţiul, porţiunea de teren în limitele căreia se desfăşoară o acţiune militară cu un grad mare de
descentralizare, independenţă, coordonare, eficienţă, toate pe un puternic sistem informaţional,
cu posibilitate de acţiune în toate mediile.

Tema 16: MANIFESTAREA MOBILITĂŢII ÎN OPERAŢIILE ÎNTRUNITE

MULTINAŢIONALE

1. Sensul şi semnificaţia conceptului de mobilitate

2. Structurarea mobilităţii. Mobilitatea în conducere
3. Mobilitatea tehnică. Mobilitatea logistică

1. Sensul şi semnificaţia conceptului de mobilitate

O înţelegere profundă a determinării obiective a necesităţii sporirii mobilităţii forţelor nu
se poate face fără o percepţie comună asupra sensului şi semnificaţiei conceptului de mobilitate.
La începutul demersului analitic considerăm că este necesar o reliefare a genului proxim şi
a diferenţei specifice în încercarea de a defini mobilitatea trupelor.
De cele mai multe ori mobilitatea trupelor a fost definită prin capacitatea de deplasare a
acestora. Rămânând în aceşti termeni este insuficient pentru a putea defini şi a putea evidenţia
doar genul proxim al acţiunii.
Pentru a extinde raţionamentul consider că trebuie reliefată diferenţa specifică, or pentru
aceasta urmând firul proxiologic al acţiunii nu putem să nu apreciem că scopul pentru care se
execută deplasarea ar putea fi identificat ca diferenţă specifică.
Rămânând în termenii generali apreciem că scopul deplasării ar putea, în primul rând,
aplicarea puterii de luptă inamicului în timpul şi locul stabilit, iar în al doilea rând sustragerea
forţelor proprii de sub puterea de luptă a inamicului.
Putem, aşadar, conchide că mobilitatea trupelor reprezintă capacitatea de deplasare a
acestora în scopul aplicării puterii de luptă a inamicului în spaţiul şi timpul planificat sau
sustragerea forţelor de sub efectele puterii de luptă a acestuia.
Mobilitatea de-a lungul istoriei a cunoscut o evoluţie în funcţie de stadiul de dezvoltare a
societăţii.
Conţinutul mobilităţii s-a îmbogăţit în funcţie de progresul tehnic.
Într-un fel s-a abordat mobilitatea forţelor în perioada războaielor agrare, industriale şi alt
conţinut şi alte determinări are în era exploziei post-industriale şi informaţionale. Mobilitatea se
produce acum în toate mediile: terestru, aerian, naval, imersiune, mixt, integrat, electromagnetic,
psihologic, cosmic, imagologic, necunoscut holistic etc.
Este unanim recunoscut că în istoria artei militare cel care a reuşit să posede un avantaj din
perspectiva mobilităţii şi-a surprins inamicul şi 1-a învins.
Analizând fenomenul militar din perspectiva structuralistă şi concluzionând ca fiind o
relaţie între: componenta umană, tehnologie ca suport tehnic şi modelul acţional putem evidenţia
rolul mobilităţii în acţiunea de ansamblu.
În felul acesta ne înscriem în logica omului de stat grec Polybus care spunea că adevărul
poate fi înţeles mai uşor dacă evenimentele sunt privite pe plan global şi nu numai local.
Dar problematica mobilităţii forţelor este prea complexă şi pentru rigoare ştiinţifică trebuie
să fim fideli logicii carteziene care ne învaţă să descompunem întregul şi să înţelegem rolul
fiecărei părţi în parte şi abia după aceea să vedem ansamblul.
Pentru a înţelege determinarea obiectivă a necesităţii sporirii mobilităţii forţelor este
nevoie de o metodă de analiză.
Analiza poate fi abordată din perspectiva morfologică, tipologică, funcţională sau
sistemică.

262
 Oricare din metode oferă posibilitatea înţelegerii fenomenului dar din raţiuni de rigoare îmi
propun în continuare o abordare sistemică.

2. Structurarea mobilităţii. Mobilitatea în conducere

Ca element component al acţiunii militare de ansamblu mobilitatea are determinări şi la
rândul său produce determinări.
Din această perspectivă apreciez că mobilitatea este structurată astfel:
1. Mobilitatea conducerii
2. Mobilitatea tehnică
3. Mobilitatea logistică.
Mobilitatea în conducere presupune manifestarea neîngrădită în:
1. subsistemul decizional
2. subsistemul operaţional
3. subsistemul informaţional
4. subsistemul logistic
5. subsistemul de securitate.
Fideli tezei aristotelice conform căreia suma părţilor nu este egală cu întregul nu putem
eluda relaţiile dintre aceste componente.
Mobilitatea în plan decizional presupune parcurgerea etapelor deciziei în timp scurt şi
transmiterea deciziei de la nivelul strategic la cel tactic în cel mai scurt timp.
Mobilitatea în plan operaţional înseamnă materializarea deciziei în documente de
conducere şi informare în timpul cel mai scurt pe tot lanţul operaţional.
Mobilitatea în plan informaţional în actualul context are un rol deosebit.
Capacitatea statelor majore de a înlătura necunoscutele, nedeterminările, ambiguităţile,
incertitudinile şi de a oferi un orizont clar actului de conducere înseamnă la urma urmei
mobilitate în gândire şi apoi în acţiune.
Subsistemul informaţional la rândul său poate fi abordat:
1. structural
2. funcţional
3. organizatoric
4. metodologic
Sistemul informaţional este caracterizat de trei elemente care determină mobilitatea
acestuia:
1. fluxul informaţional
2. circuitul informaţional
3. reţeaua informaţională
Din punct de vedere funcţional mobilitatea sistemului este conferită de :
- viteza de colectare;
- conversia informaţiei;
- transmiterea informaţiei;
- memorarea informaţiei;
- prelucrarea informaţiei;
- reprezentarea informaţiei.
Din perspectivă organizatorică mobilitatea sistemului informaţional este determinată de
următorii parametri:
- timpul de răspuns;
- siguranţa în funcţionare (tehnica informaţională);
- capacitatea de circulaţie a informaţiei.
Mobilitatea gândirii statelor majore este dată de capacitatea acestora de a opera cu noţiuni,
judecăţi şi raţionamente deductive şi reductive în condiţii de asigurare cu informaţii incerte, false,
contradictorii, reale şi oportune, în acelaşi timp, şi fără a comite erori sau a produce premise pentru
erori.

263
 3. Mobilitatea tehnică. Mobilitatea logistică
Mobilitatea subsistemului logistic presupune un nivel superior de gestionare a resurselor de
apărare în ansamblul lor.
Aceasta presupune gestionarea resurselor umane, financiare, materiale concretizate în
forţe, mijloace, capacităţi, disponibilităţi, relaţii, însuşiri psihice, calităţi şi valori spirituale de
care dispune societatea la un moment dat.
Mobilitatea subsistemului logistic este dată şi de capacitatea de a gestiona eficient
infrastructura teritorială constituită din ansamblul instalaţiilor, lucrărilor şi amenajării
teritoriului.
Scurtarea timpului de a pune la dispoziţia efortului de apărare toate disponibilităţile mai
sus enunţate determină mobilitatea sistemului de apărare.
Acest lucru este factorul principal de prevenire a surprinderii strategice.
Mobilitatea logistică se manifestă în viteza de aprovizionare, de executare a transporturilor
logistice de asigurare tehnică, de refacere a sănătăţii efectivelor şi animalelor, de asigurare a
fondurilor financiare şi de asigurare a căilor de comunicaţie.
Merită a fi evidenţiat faptul că pregătirea tehnică a personalului, educaţia tehnologică a
militarilor are o contribuţie importantă asupra mobilităţii tehnice încă din timp de pace.
Analiza unităţilor din timp de pace din perspectivă structurală şi funcţională pe baza
indicatorilor sintetici şi analitici oferă o imagine de ansamblu asupra mobilităţii trupelor.
Capacitatea economiei naţionale de a preschimba la timpul cerut de cerinţele operaţionale
ale câmpului de luptă exprimă de asemenea un indicator al mobilităţii tehnice.
Mutaţiile geopolitice care au urmat după 11 septembrie 2001 au determinat în mod necesar
şi obiectiv orientări noi în planul geostrategiei.
O nouă gândire care operează cu sintagme şi concepte noi sau chiar vechi, dar cu
conţinuturi îmbogăţite dacă nu noi, operaţionalizează, obiectivează noi modele acţionale.
Spaţiul şi timpul au fost reevaluate de la nivelul geopolitic şi până la nivelul tactic inferior.
Istoria artei militare ne arată că sursele mobilităţii au fost adesea sursele puterii în relaţiile
dintre state.
În războiul clasic unde violenţa se manifesta prin forţa mecanicii, mobilitatea se adresa
masei. Mecanica newtoniană a determinat apariţia în gândirea şi limbajul militarilor a noi
concepte. Clausewitz le-a impus uşor şi repede, unele se menţin şi azi.
Mobilitatea subsistemului logistic presupune un nivel superior de gestionare a resurselor de
operare în ansamblul lor.
Aceasta presupune gestionarea resurselor umane, financiare şi materiale concretizate în
forţe, mijloace, capacităţi, disponibilităţi, relaţii, însuşiri psihice, calităţi şi valori spirituale de
care dispune societatea la un moment dat.
Mobilitatea subsistemului logistic este dată şi de capacitatea de a gestiona eficient
infrastructura teritorială constituită din ansamblul instalaţiilor, lucrărilor şi amenajării
teritoriului.
Scurtarea timpului de a pune la dispoziţia efortului de apărare, toate disponibilităţile
mai sus enumerate determină mobilitatea sistemului de apărare în ansamblu.
În condiţiile integrării statelor în sisteme de alianţă mobilitatea subsistemului logistic
necesită o dublă abordare:
- în cadrul apărării naţionale;
- în cadrul apărării colective.
Aici merită a fi evidenţiată necesitatea unei abordări separate în cazul proiectării forţelor:
- în afara cadrului naţional;
- în afara spaţiului naţional dar în cadrul alianţei;
- în afara spaţiului alianţei.
Rămânem doar la acest cadru de generalitate pentru că o abordare de detaliu se impune
pentru fiecare din cazurile enunţate mai sus.

264
 Mobilitatea subsistemului de securitate este dată de capacitatea de a asigura protecţia şi
siguranţa sistemului de conducere sau de a reface la nevoie acest sistem.
Mobilitatea tehnică ca proprietate a diferitelor sisteme tehnice din înzestrare de a se
deplasa rapid se exprimă prin noţiunile de:
1) mobilitate pe uscat;
2) mobilitate pe apă;
3) mobilitate aeriană.
Expresia sintetică a gradului de mobilitate tehnică este reprezentată de indicatorul cai
putere/tonă. Din acest punct de vedere s-a ajuns la nivelul de 40 C.P./to. Fapt greu de realizat.
Capacitatea tehnologică de a proiecta noi tipuri de tehnică, de a înlocui pe cele cu resursa
consumată reprezintă un indicator de mobilitate tehnică.
Viabilitatea şi fiabilitatea tehnică sunt de asemenea indicatori de mobilitate tehnică.
Capacitatea logisticii de a reface resursa, de a executa lucrările de reparaţie în timpul cerut
de nevoile câmpului de luptă reprezintă la fel indicatori de mobilitate tehnică. Capacitatea
logisticii de a asigura combustibilul necesar funcţionării tehnicii este de asemenea un indicator
de mobilitate.
Coeficientul stării tehnice şi coeficientul stării de operativitate sunt expresii sintetice ale
mobilităţii tehnice.
În ce priveşte mobilitatea pe uscat, pe apă şi în aer un rol determinant îl are infrastructura
teritorială.
Aceasta este definită de reţeaua de drumuri, feroviară, instalaţii portuare şi aeroporturi.
Succesul în luptă avea la bază determinări mecanice (centrul de greutate, direcţie de efort,
puncte decisive, puncte critice).
Apariţia armatelor de masă a creat aparatul naţional propriu şi avea nevoie de o mobilitate
specifică (aşa a apărut trenul ca mijloc de deplasare – 1870).
Tancul, avionul au modificat şi ele fizionomia luptei tot în dimensiunea mobilităţii.
Noile riscuri şi ameninţări au determinat noi modele acţionale, altă fizionomie a luptei, iar
mobilitatea în termenii pe care au tratat-o a răspuns cerinţelor operaţionale.
În lupta armată oricând relaţia spaţiu – timp se reduce la viteză, deci la mobilitate.
În era industrială şi post-industrială relaţia dintre spaţiu şi timp în lupta armată înseamnă
mişcarea fizică a armatelor în era informaţională, această relaţie înseamnă mişcarea informaţiilor
şi a efectelor armatelor.
La summitul NATO de la Washington din 1999 a fost lansată Iniţiativa Capabilităţilor de
Apărare (D.C.I.). Aici s-a apreciat, că scopul D.C.I. este de a îmbunătăţi capabilitatea NATO în
mai multe direcţii.
Prima se referă la mobilitate şi desfăşurare ca abilitate de a desfăşura rapid forţe acolo
unde este nevoie.
A doua direcţie se referă la sustenabilitate ca abilitate de a întreţine şi pune la dispoziţie
forţe acolo unde este nevoie şi pe o perioadă lungă de timp.
Sporirea mobilităţii forţelor are o întemeiere teleologică şi nomologică.
Din perspectivă teleologică sporirea mobilităţii este determinată de scopurile şi mijloacele
de atingere a scopurilor acţiunii militare.
Din perspectivă nomologică sporirea mobilităţii este determinată de legalitatea (ca formă a
conexiunii universale) şi cauzalitatea acţiunilor militare.
Atât legile luptei armate cât şi principiile luptei nu pot fi concepute făcând abstracţie de
mobilitatea forţelor.
Este suficient să evidenţiez că manevra ca principiu a luptei armate sintetizează
mobilitatea, ritmul şi dinamismul.
Legea dependenţei formelor şi procedeelor acţiunilor militare de nivelul dezvoltării tehnicii
de luptă şi a armamentului este o ilustrare concludentă a rolului mobilităţii în pregătirea şi
desfăşurarea acţiunilor militare.

265
 În ce priveşte relaţia de cauzalitate în acţiunile militare mobilitatea poate fi atât cauză cât şi
efect, este determinată şi produce determinări.
O înţelegere şi mai profundă a determinării obiective a necesităţii sporirii mobilităţii
forţelor o putem obţine analizând mobilitatea având drept criterii elementele componente ale
puterii de luptă.
Aşadar elementele componente ale puterii de luptă sunt:
1) conducerea;
2) puterea de lovire;
3) manevra;
4) protecţia.
Întrucât am tratat conducerea în relaţie cu mobilitatea voi evidenţia câteva aspecte
referitoare la celelalte componente ale puterii de luptă. In ce priveşte puterea de lovire sunt
cunoscute:
- vitezele mijloacelor de luptă;
- vitezele proiectilelor la ieşire din ţeava;
- bătaia sau raza de acţiune;
- efectul bose - bleed în relaţie cu viteza proiectilelor şi bătaia acestora;
- existenţa şi modernizarea artileriei autopropulsate;
- vitezele de deplasare a avioanelor.
În ce priveşte manevra este suficient să amintesc doar relaţia mobilitate -proiecţia forţei.
Referitor la protecţie este necesar să identificăm toate posibilităţile mobilităţii pentru a
oferi protecţia maximă forţelor proprii.
Iată deci că mobilitatea poate avea şi o întemeiere psihologică din moment ce protejează
forţele fizic şi implicit şi psihologic.
Aş încheia cu reliefarea faptului că armata ţării noastre a fost structurată şi din punctul de
vedere a mobilităţii şi vitezei de reacţie.
Sporirea mobilităţii forţelor cere eforturi complexe şi conexe.
Deplasarea forţelor în Afganistan şi Irak au fost pentru statele majore o mare provocare
căruia i s-a făcut faţă cu succes.

Mobilitatea şi flexibilitatea structurilor de forţe

O înţelegere profundă a determinării obiective a necesităţii sporirii mobilităţii, nu se poate
face fără o percepţie comună asupra sensului şi semnificaţiei conceptului de mobilitate.
La începutul demersului analitic este necesară o reliefare a genului proxim şi a deficienţei
specifice în încercarea de a defini mobilitatea trupelor.
De cele mai multe ori mobilitatea forţelor a fost definită prin capacitatea de deplasare a
acestora. Rămânând în acest cadru este insuficient pentru a putea defini şi de aceea se impune
reliefarea aspectului de diferenţiere specifică.
Pentru a extinde raţionamentul considerăm că trebuie urmat firul proxiologic al acţiunii şi
procedând astfel, am putea afirma că scopul pentru care se execută deplasarea ar putea fi
identificat cu diferenţa specifică.
Apreciem că scopul deplasării ar putea fi, în primul rând, ocuparea unei poziţii mai
favorabile pentru nimicirea eficientă a adversarului în locul şi timpul stabilit, diminuând, în acelaşi
timp, puterea lui de luptă, iar în al doilea rând, sustragerea forţelor proprii de sub loviturile
acestuia.
Diversitatea, complexitatea şi conexitatea problematicii circumscrise în sfera mobilităţii sunt
destul de vaste, şi de aceea pentru a putea pătrunde în esenţa lor este nevoie de întrebuinţat metoda
de analiză. Pentru o rigoare ştiinţifică aliniată logicii carteziene care ne învaţă să descompunem
întregul şi să înţelegem rostul fiecărei părţi am ales pentru acest demers analitic metoda analizei
sistemice.

266
 Evident că o abordare analitică a mobilităţii din perspectiva morfologică, tipologică,
funcţională şi structurală sporeşte caracterul ştiinţific al analizei şi reliefează părţile şi ansamblul
în intimităţile sale şi-1 face mai bine cunoscut.
Mobilitatea subsistemului de securitate este dată de capacitatea de a asigura protecţia şi
siguranţa sistemului de conducere sau de a reface la nevoie acest sistem.
Mobilitatea tehnică ca proprietate a diferitelor sisteme tehnice din înzestrare de a se
deplasa rapid se exprimă prin noţiunile de:
- mobilitate pe uscat;
- mobilitate pe apă;
- mobilitate în aer;
- mobilitate în ciberspaţiu.
Expresia sintetică a gradului de mobilitate tehnică este dată de indicatorul cai putere/tonă.
Din acest punct de vedere s-a ajuns la nivelul de 40 CP/tonă, fapt greu de realizat.
Capacitatea tehnologică de a proiecta noi tipuri de tehnică, de a înlocui pe cea cu resursă
epuizată reprezintă un indicator de mobilitate strategică şi factor de realizare a surprinderii
strategice.
Viabilitatea şi fiabilitatea tehnică sunt de asemenea indicatori de mobilitate tehnică.
Capacitatea logisticii de a reface resursa, de a executa lucrările de reparaţii în termenii ceruţi
de nevoile câmpului de luptă reprezintă, de asemenea, indicatori analitici ai mobilităţii tehnice
alături de coeficienţii stării tehnice şi de întreţinere.
Aceasta împreună cu dimensiunea resursei umane dau naştere coeficientului de stare
operativă.
Mobilitatea pe apă, uscat şi în aer este determinată obiectiv de nivelul dezvoltării
tehnologice sau a capacităţii resursei umane de a utiliza tehnică de vârf achiziţionată din
exterior. De remarcat mobilitatea în ciberspaţiu. Ea este dimensiunea de noutate care va
determina succesul în acţiunile militare ale viitorului.
Mobilitatea logistică se manifestă în viteza de aprovizionare, de executare a transporturilor
logistice, viteza proceselor de proiectare şi realizarea produselor militare, de refacerea sănătăţii
efectivelor, de asigurarea fondurilor financiare şi de asigurare a căilor de comunicaţii. Capacitatea
economiei de a asigura necesarul de completat pentru structurile prevăzute la război devine un
obiectiv prioritar.
Educaţia tehnologică a populaţiei apte de război şi de producţie devine o cerinţă esenţială a
pregătirii ţării pentru apărarea intereselor naţionale indiferent de orizontul spaţial. Logistica din
perspectiva participării forţelor la acţiunile multinaţionale în spaţiul alianţei şi în afara acestuia
merită o nouă abordare.
Existenţa unităţilor de transport strategic, pregătirea tehnicii pentru funcţionarea în orice
condiţii de climă şi relief, asigurarea echipamentelor militare adecvate oricărui punct de pe
glob este o sarcină foarte dificilă de efectuat pentru ţările cu armate reduse în efectiv şi, de
asemenea, cu un potenţial strategic mic.
De asemenea, posibilitatea de a menţine forţe numeroase în teatrul de acţiuni militare în
mai multe locuri şi la mari distanţe faţă de teritoriul naţional este determinată de mobilitatea
logistică.
O armată devine profesionistă când are o mobilitate la înălţimea provocărilor geopolitice şi
geostrategice a ţării şi alianţei din care face parte. Credibilitatea ţării ca actor internaţional în
sistemul global de securitate este dată de mobilitatea armatei pe care o are în primul rând şi apoi
de puterea ei de luptă. Acest lucru merită a fi evidenţiat pentru că nu este nou, el s-a născut odată
cu armata.
Nu întâmplător în încercarea de a defini mobilitatea am ales ca diferenţă specifică
posibilitatea de a aplica puterea de luptă sau de a feri forţele proprii de puterea de luptă a inamicului.
Analizând mobilitatea din perspectiva elementelor puterii de luptă şi a relaţiilor dintre
ele răspundem unei cerinţe practice. Aşadar, din această perspectivă mobilitatea forţelor
capătă o întemeiere praxeologică.

267
 Manevra constă în deplasarea forţelor şi mijloacelor în scopul aplicării puterii de luptă în
spaţiul şi timpul planificat pentru a obţine un avantaj în raport cu inamicul. Ea sintetizează:
mobilitate, ritm, dinamism şi constituie o componentă a concepţiei acţiunii şi o condiţie a reuşitei
acesteia. Prin urmare, mobilitatea determină parametrii de stare ai manevrei. Mobilitatea,
cauzal, determină manevra ca principiu al luptei.
Dacă folosim mobilitatea pentru sustragerea forţelor de sub efectele puterii de luptă a
inamicului, atunci se produce o manevră în scopul protecţiei forţelor, care trebuie să determine
contramobilitatea inamicului.
Mobilitatea stă la baza tuturor principiilor luptei şi credem că orice detaliere este de prisos.
Mobilitatea este generatoare de încredere în forţele proprii, înlătură frica, panica şi stresul în
luptă. Întotdeauna manevra forţelor trebuie să se desfăşoare repede şi în ascuns.
Mobilitatea întotdeauna a dus la surprindere strategică, dar de cele mai multe ori, în relaţie cu
manevra.
Preocupările militarilor în a pune de acord puterea de lovire cu mobilitatea s-au
concretizat de-a lungul timpului în diverse sisteme tehnice. Aş evidenţia în acest scop apariţia:
- tancului;
- avionului;
- submarinului;
- sateliţilor militari;
- artileriei autopropulsate.
Relaţia dintre mobilitate şi puterea de lovire este ilustrată de relaţia dintre spaţiu şi timp cu
lupta armată. Spaţiul şi timpul au fost reevaluate la nivel geopolitic şi geostrategic.
Relaţia dintre mobilitate şi puterea de lovire a fundamentat doctrine militare şi politice, a
definit relaţia de putere la nivel regional şi global şi de cele mai multe ori a dus la apariţia şi
perfecţionarea sistemelor de lovire. Sistemele integrate de lovire sunt o ilustrare a perfecţionării
acestei relaţii.
Imaginea integrată a spaţiului de luptă este de asemenea o consecinţă a armonizării
relaţiei mobilitate-puterea de lovire. Funcţionarea perfectă a acestei relaţii a fost sursa puterii în
relaţiile internaţionale. A face invizibilă această relaţie constituie o preocupare de bază a
doctrinelor şi inginerilor, iar dezvoltarea aviaţiei fără pilot şi exprimarea puterii de lovire fără
prezenţa omului este o realitate. Precizia mobilităţii vectorilor de întrebuinţare a puterii de lovire a
dus la apariţia loviturilor chirurgicale de la mare distanţă.
Protecţia trupelor îşi propune să creeze condiţiile de securitate a personalului, tehnicii şi
sistemelor împotriva acţiunilor inamicului şi a altor factori perturbatori. Merită a fi evidenţiat rolul
unităţilor de geniu care execută misiuni de protecţie genistică, în general, şi care asigură
mobilitatea forţelor mai ales la trecerile peste cursurile de apă, asigură culoarele de mobilitate şi
determină contramobilitatea adversarului. Detaşamentele de asigurare a mişcării sunt constituite
chiar pentru acest scop de asigurare a mobilităţii, iar detaşamentele mobile de baraje pentru a
realiza contramobilitatea inamicului.
Protecţia antiaeriană realizată din perspectiva mobilităţii are o importanţă deosebită. Ea
presupune schimbarea poziţiilor de tragere, a raioanelor în condiţii de siguranţă cu viteză maximă
pentru a evita loviturile aviaţiei.
Protecţia nucleară, biologică şi chimică realizată în relaţie cu mobilitatea evidenţiază
necesitatea executării deplasărilor cu viteze maxime admise de teren pentru:
- ieşirea din raioanele contaminate;
- traversarea raioanelor contaminate.
Protecţia informaţiilor se realizează prin:
- siguranţa în funcţionare a sistemului informaţional;
- capacitatea de circulaţie neîngrădită a informaţiilor;
- capacitatea sistemului informaţional de a oferi protecţia datelor.
În condiţiile războiului informaţional protecţia informaţiilor reprezintă o problemă vitală.

268
 Mutaţiile geopolitice care au urmat după 11 septembrie 2001 au determinat, în mod necesar şi
obiectiv, orientări noi în planul geostrategiei. O nouă gândire care operează cu sintagme şi
concepte noi sau chiar vechi, dar cu conţinuturi îmbogăţite, operaţionalizează, obiectivează
noi modele acţionale. Spaţiul şi timpul au fost reevaluate de la nivelul geopolitic şi până la nivelul
tactic inferior.
Istoria artei militare arată că sursele mobilităţii au fost adesea sursele puterii în relaţiile
dintre state. Este suficient să evidenţiem ce a însemnat, în arta militară, mecanica newtoniană,
gândirea carteziană, ca să anticipăm ce va determina informatica în viitorul război sau în războiul
viitorului.
În lumea de astăzi totul este în mişcare, totul se transformă, mobilitatea forţelor este
chemată azi să sprijine, să susţină modernizarea armatelor. Un lucru este clar, mobilitatea a fost
şi va rămâne elementul cheie al civilizaţiilor şi războaielor.

269
 NOTE
1. În text şi în conţinutul doctrinei, prin război se va înţelege şi conflictul armat.
2. Sintagma Operaţii de stabilitate şi de sprijin (OSS) înlocuieşte expresia Operaţii militare
altele decât războiul (OMAR), folosit în documentele anterioare.
3. În manual, termenul de comandant îl va include şi pe cel de şef.
4. Acţiuni şi misiuni desfăşurate de către Forţele Terestre în scopul descurajării, prevenirii
conflictelor, restabilirii, menţinerii, impunerii şi edificării păcii, păstrării (restabilirii) ordinii
constituţionale, acordării ajutorului umanitar. Se execută, de regulă, prin alte mijloace decât
lupta armată.
5. Sintagma cu sensul de măsuri, activităţi şi acţiuni premergătoare sau consecutive, prin
care unităţile din compunerea forţelor terestre sunt pregătite sau aduse în starea din care să poată
desfăşura operaţia următoare sau să înceteze misiunea; înlocuieşte expresia operaţii asociate
luptei armate şi operaţii militare altele decât războiul, faţă de care are şi un conţinut mai larg,
pentru realizarea interoperabilităţii de limbaj cu doctrina NATO.
6. Unităţi special organizate, echipate şi instruite pentru a fi paraşutate (debarcate) din
aeronave cu aripă fixă. Ele pot fi întrebuinţate uneori şi ca forţe aeromobile.
7. Unităţi special organizate, înzestrate şi instruite (inclusiv unităţi de infanterie), pentru a
putea fi deplasate pe calea aerulur, folosind elicopterele, în vederea îndeplinirii unor misiuni
imediat după debarcare.
8. Teatrul de operaţii corespunde nivelului strategic, zona de operaţii - nivelului operativ şi
celui tactic; în text vom folosi expresia „zonă de responsabilitate”, cu sensul general de spaţiu de
desfăşurare a operaţiilor de orice nivel, mai puţin atunci când se face referire expresă la un
anumit nivel al acestora.
9. Operaţii desfăşurate în domeniul şi cu mijloace specializate războiului informaţional
(influenţare psihologică, război electronic, război în domeniul comenzii şi controlului etc.)
10. Operaţiile în adâncime sunt duse împotriva inamicului dispus dincolo de zona
operaţiilor la contact. Ele se execută la toate eşaloanele prin comandă, trageri şi manevră şi, în
timp, extind spaţiul de luptă până la limita maximă a posibilităţilor proprii. Executarea cu succes
a acestora facilitează obţinerea victoriei şi contribuie la protecţia forţei.
11. Operaţiile la contact sunt acţiuni desfăşurate de către forţele ce se confruntă nemijlocit
cu inamicul şi includ atât lupta acestor forţe, cât şi celor tactice aflate la dispoziţia comandanţilor
respectivi, în scopul utilizării puterii de luptă a inamicului prin anihilare fizică sau capturare.
Asigură obţinerea victoriei şi au, de regulă, rolul decisiv în finalizarea misiunii. Ele cuprind:
lupta nemijlocită; mascarea; manevra; ritmul de luptă şi sprijinul logistic pentru forţele aflate în
contact cu inamicul.
12. Operaţiile în spate extind dimensiunile spaţiale ale secţiunilor unei unităţi şi asigură
resursele necesare ţinerii sub control a ritmului acestora, în scopul asigurării libertăţii de acţiune
a grupărilor angajate la contact, prin protecţia şi susţinerea acestora, precum şi al creării
posibilităţii executării manevrei de către forţele neangajate în operaţie (având în vedere intenţia
şi concepţia comandantului pentru operaţiile la contact şi a celor în adâncime, în curs de
desfăşurare şi viitoare).
13. Declanşarea (începerea) operaţiei se concretizează, în ofensivă, prin executarea focului
în pregătirea de foc, începerea deplasării forţelor luptătoare şi executarea atacului, iar în apărare,
prin focul executat în contrapregătire şi (sau) pentru lovirea inamicului pe timpul apropierii şi
desfăşurării pentru ofensivă (în raioanele de concentrare).
14. Metodă structurală de analiză orientată a inamicului şi a forţelor proprii, vizând
descoperirea acelor elemente de structură specifice fiecărei părţi, a căror angajare, respectiv
protejare, este de natură să conducă, în mod matematic, spre atingerea scopurilor operaţiei
(războiului), prin afectarea a însăşi sursei tăriei, rezistenţei şi puterii adverse, respectiv
menţinerea celei proprii. Asigură focalizarea neîntreruptă a acţiunilor asupra centrului de
greutate al adversarului, prin intermediul vulnerabilităţilor majore determinate prin analiza
continuă a capabilităţii esenţiale şi a cerinţelor de bază aferente acestora.

270
 15. Referitor la spaţiu de confruntare avem în vedere atât spaţiul terestru, spaţiul aerian şi
cel maritim (fluvial), cât şi spaţiul informaţional (în care se desfăşoară operaţiile de influenţare
psihologică, războiul informaţional şi electronic etc.)
16. Schimbarea locului de dispunere sau acţiune a unei unităţi (manevra de forţe şi
mijloace) în vederea constituirii unui nou dispozitiv adecvat situaţiei existente în acel moment.
17. Predarea (primirea), la ordin, de către unităţi a fâşiilor (raioanelor, aliniamentelor) ce le
deţin (le vor deţine), în vederea îndeplinirii unor noi misiuni de către fiecare în parte.
18. Realizarea sau restabilirea intenţionată a legăturii cu inamicul, în condiţiile cele mai
favorabile pentru forţele principale, în vederea executării operaţiei următoare, avînd ca finalitate
dispunerea forţelor în conformitate cu planul comandantului pentru aceasta.

271
 III. Referinţe bibliografice

1. Bădălan E., Arsenie V., Văduva Gh., Eseu despre arta strategică, Editura Militară,
Bucureşti, 2005.
2. Baylis J., James J. Wirtz, Colin S.Gray, Strategy in the contemporary, Editura Oxford.
3. Thomas G.Mahnken, Joseph A. Maiolo, Strategic Studies.
4. Bădălan E. Arsenie V., Văduva Gh., Strategia militară contemporană, Editura Centrul
Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti,
5. Bégarie H.C., Breviar de strategie, Editura Sitech, Craiova, 2002.
6. Bégarie H.C., Tratat de strategie, vol I, Editura UNAp,Carol I, Bucureşti, 2006.
7. Irimia Ion, Ion Emil, Elemente de teorie şi artă militară, Editura AISM, Bucureşti, 2003.
8. Mureşan Mircea, Văduva Gheorghe, Războiul viitorului-viitorul războiului, Editura
UNAp, Bucureşti, 2004.
9. Mureşan Mircea, Reflecţii despre fenomenul militar, Editura UNAp, Bucureşti, 2004
10. Mureşan Mircea, Stăncilă Lucian, Enache Doru, Tendinţe în evoluţie teoriei şi practicii
războiului, Editura UNAp,Carol I, Bucureşti, 2006.
11. Onişor C., Teoria strategiei militare, realitatea XX, perspectiva XXI, Editura AISM,
Bucureşti, 1999.
12. Soare Corneliu, Recitindu-l pe Klausewitz, Editura Militară, Bucureşti, 1993.
13. Ţenu Costică, Stăncilă Lucian, Bazele nomologice ale acţiunilor militare în războiul
modern, Editura AISM, Bucureşti, 2003.
14. Theodor W. Galdi, Revolution in Military Affairs, 1995.
15. Văduva Gh., Ştiinţa militară. Rolul ştiinţei militare în managementul mediului de
securitate şi apărare înprocesul de modernizare a societăţii, Bucureşti, 2011.
16. Văduva Gh., Moştoflei C.,Tehdinţe în lupta armată, Editura UNAp, Bucureşti, 2004.
17. V. A. Semeonov, Краткий очерк развития советского оперативного искуства,
Editura militară, Moscova 1960.

272
 CUPRINSUL
Tema 1: FUNDAMENTE ALE ŞTIINŢEI MILITARE ŞI FENOMENOLOGIA
RĂZBOIULUI. CONCEPTUL DE ŞTIINŢĂ MILITARĂ 3
Ce este ştiinţa militară 3
Conceptul de ştiinţă militară 3
Obiectul de studiu al ştiinţei militare 5
Misiunile ştiinţei militare 6
Doctrina sistemelor C4 pentru operaţiile militare întrunite şi multinationale 8
Comanda, controlul şi sistemele C4 9
Rolul şi funcţiile sistemelor C4 9
Rolul sistemelor C4 în asigurarea comenzii şi controlului 9
Funcţiile sistemelor C4 11
Obiectivele fundamentale ale sistemelor C4 12
Bazele doctrinare ale sistemelor C4 12
Principiile sistemelor C4 pentru operaţii întrunite 17
Principiile sistemelor C4 pentru operaţii multinaţionale 22
Utilizarea eficientă a resurselor limitate din sistemele C4 23
Implicaţiile ştiinţei militare în conceptul strategic NATO 27
Tema 2: RĂZBOIUL – FORMĂ DE VIOLENŢĂ ARMATĂ 31
Ce este războiul 31
Război de independenţă 32
Cauzalitatea războiului. Determinări şi indeterminări 33
Teoria şi practica războiului 35
Războiul în viziunea determinismului mecanicist 37
Războiul în epoca determinismului dinamic complex 38
Forţe şi mijloace 41
Tema 3: BAZELE NOMOLOGICE ALE ACŢIUNILOR MILITARE
ÎN RĂZBOIUL MODERN 43
Generalităţi 43
Determinarea nomologică a acţiunilor militare în războiul modern 44
Locul, rolul şi caracteristicile confruntărilor armate în războiul modern 44
Aspecte privind sistemul determinărilor acţiunilor militare 45
Determinarea nomologică 45
Determinarea teleologică 46
Determinarea axiologică 47
Determinarea psihologică 47
Determinări de altă natură 47
Dimensiunile obiective şi subiective ale determinărilor nomologice ale luptei armate 48
Sistemul legilor şi principiilor care guvernează lupta armată în războiul modern 49
Legile care guvernează pregătirea şi ducerea războiului 49
Legi şi principii ale războiului. Imperative ale războiului 50
Principiile care guvernează pregătirea şi ducerea războiului 51
Confruntarea continuă 54
Confruntarea simetrică 55
Confruntarea disimetrică, non-simetrică sau disproporţionată 55
Confruntarea asimetrică 55
Confruntarea violentă 56
Legile specifice luptei armate 63
Principiile specifice luptei armate 65
Tema 4: FIZIONOMIA ŞI DINAMICA ACŢIUNII MILITARE MODERNE
DESFĂŞURATE DE FORŢELE TERESTRE 67
Fizionomia acţiunilor militare moderne desfăşurate de Forţele Terestre 67
273
Locul şi rolul Forţelor Terestre 68
Caracteristicile câmpului de luptă modern 68
Locul şi rolul Forţelor Terestre 68
Dinamica acţiunilor militare moderne şi misiunile desfăşurate de Forţele Terestre 69
Situaţii şi principii de angajare a Forţelor Terestre 69
Operativitatea strategică 70
Fundamentele operaţiilor 71
Tipuri de operaţii. Nivelurile, structura şi integrarea operaţiilor 71
Nivelurile operaţiilor 72
Structura operaţiilor 72
Integrarea operaţiilor 72
Tema 5: TENDINŢE ŞI PERSPECTIVE ÎN EVOLUŢIA FENOMENULUI MILITAR 73
Fenomenul militar contemporan şi rolul ştiinţei militare în cunoaşterea acestuia 73
Tendinţe şi perspective în evoluţia războaielor 74
Viitorul conflictelor armate 76
Noi concepte operaţionale în teoria şi practica acţiunilor militare 77
Doctrinele acţiunilor militare întrunite şi multinaţionale 83
Tendinţe evolutive ale mediului actual de securitate şi impactul acestora asupra fizionomiei
războiului modern/conflictelor militare 83
Tema 6: MULTIDIMENSIONALITATEA CONFRUNTĂRII ÎN RĂZBOIUL MODERN 85
Dimensiunea informaţională a confruntării în războiul modern 85
Războiul informaţional – actualitate şi perspectivă 86
Operaţia informaţională defensivă 88
Operaţia informaţională ofensivă 89
Componenta „imagine” a războiului informaţional 92
Războiul Bazat pe Reţea – concept al acţiunii militare moderne 96
Necesitatea şi tipologia modelului RBR 97
Dinamica RBR în ansamblul conflictualităţii începutului de secol 99
Mutaţii şi transformări produse în tipologia operaţiilor militare actuale şi viitoare 102
Operaţii Bazate pe efecte. Efectul de reţea şi influenţa lui asupra operaţiilor militare
moderne 104
Cerinţe operaţionale specifice RBR 106
Cerinţe ale operaţiilor influenţate de RBR 106
Tipologia şi dinamica provocărilor climatice şi geofizice şi influenţa lor asupra
configuraţiei războiului modern 107
Arma climatică, nanotehnologiile şi mediul 108
Operaţiile militare şi provocările climatice şi geofizice 110
Concluzii şi propuneri 111
Tema 7: MODELE ŞI STRATEGII 112
Tipuri de strategii militare 112
Sistemul strategic global 114
Sistemul strategic multiplu 115
Strategia militară unitară 117
Construirea unei strategii militare operaţionale 117
Conflictele asimetrice în actualitate. Posibile rezolvări în viziune strategică 119
Contracararea riscurilor şi ameninţărilor asimetrice în viziune strategică 121
Modelarea procesului decisional 124
Tema 8: COMPONENTE ALE ŞTIINŢEI MILITARE. TEORIA GENERALĂ 126
Teoria generală – parte componentă a ştiinţei militare 126
Conţinutul teoriei generale 130

274
Tema 9. TEORIA ARTEI MILITARE. DEFINIŢIA, DESTINAŢIA, MISIUNILE ŞI
STRUCTURAREA ARTEI MILITARE 132
Definiţia strategiei 132
Conţinutul strategiei 132
Scopurile şi misiunie strategiei 133
Funcţiile şi direcţiile strategiei 133
Domeniile fundamentale de studiu ale strategiei militare 134
Corelaţia politică - strategie militară 134
Câteva repere contemporane 135
Principalele aspecte ale corelaţiei 135
Doctrina strategica 136
FUNDAMENTELE ARTEI OPERATIVE 137
Formele şi procedeele acţiunilor militare strategice 137
Apărarea strategică 138
Ofensiva strategică 139
Operaţii, bătălii şi acţiuni strategice independente 140
Agresiunea armată directă şi indirectă 141
Concluzii 143
Tipuri de ripostă armată 143
Scopul strategic al luptei armate 144
Caracterul integrat al acţiunilor militare strategice 146
Acţiunea strategică şi asigurarea strategic 146
Viabilitatea trupelor în acţiunile strategice 147
Caracteristicile şi cerinţele luptei armate moderne 148
Strategia acţiunilor indirecte 150
Scopul acţiunilor de luptă 151
Formele şi procedeele de lupta 154
Ofensiva 155
Apărarea 158
FUNDAMENTELE TACTICII 161
Generalităţi 161
Scurt istoric 162
Definiţia tacticii 164
Scopurile şi misiunile tacticii 165
Funcţiile şi direcţiile tacticii 167
Obiectul de studiu a tacticii 168
Formele de acţiuni tactice 170
Tema 10: GEOGRAFIA MILITARĂ – COMPONENTĂ A ŞTIINŢEI MILITARE 171
Geografia militară, obiectul şi metodele de studiu 171
Influenţa mediului geografic asupra acţiunilor militare 172
Sistemul orografic. Regiunile de câmpie, dealurile şi podişurile, regiunile muntoase 173
Reţeaua hidrografică şi clima 174
Resursele naturale şi umane; sistemul de comunicaţii 175
Noţiuni despre teatrele de acţiuni militare 176
Clasificarea teatrelor de acţiuni militare 177
Obiective, direcţii, aliniamente de importanţă strategică, operativă şi tactică. Obiective 178
Direcţii 178
Aliniamente 179
Caracteristica teatrului de acţiuni militare de sud-vest 180
Descrierea geografico- militară a teatrului de acţiuni militare de sud-vest 180
Compunerea 180
Importanţa teatrului de acţiuni militare de sud-vest 181

275
Caracteristicile condiţiilor naturale de pe teatrul de acţiuni militare de sud-vest 181
Regiuni muntoase 181
Regiunile de deal şi podiş 183
Regiunile de câmpie 183
Ţărmurile şi litoralul maritim 184
Reţeaua hidrografică 184
Spaţiul maritim 184
Clima 185
Direcţiile strategice şi operative probabile de pe teatrul de acţiuni militare de sud-vest 185
Direcţii strategice terestre 186
Direcţia strategică de vest 186
Direcţia operativă austriacă (DUNAREA DE SUS) 186
Direcţia operativă nord-italiană (DUNĂREA MIJLOCIE) 187
Direcţia strategică de sud-est 188
Tema 11. LOGISTICA 189
Noţiuni generale despre logistică 189
Componentele logistice 190
Organizarea subunităţilor şi unităţilor de logistică. Tendinţe în evoluţia cerinţelor logistice
a acţiunilor militare întrunite 190
Principii generale de organizare a sprijinului logistic în formele principale ale luptei 191
Conceptul suportului logistic al armatei naţionale a Republicii Moldova 192
Aplicabilitatea şi domeniul 192
Principiile 193
Descrierea suportului logistic. Scopul 194
Cadrul suportului logistic 194
Aprovizionare – întreţinere 195
Deplasare şi transportare 197
Management infrastructură 198
Asigurarea medicală 198
Logistica medicală 199
Suportul financiar 200
Dispoziţii finale 200
Tema 12: FUNDAMENTELE SECURITĂŢII EUROPENE (REGIONALE) 201
Definiţii. Concept de securitate 201
Sistemul provocărilor interne şi externe pentru securitatea europeană 202
Provocări interne pentru securitatea europeană. Provocări economice 204
Provocări sociale 205
Provocări politice 208
Provocări externe pentru securitatea europeană. Globalizarea şi mondializarea 209
Actuala criză economico-financiară 210
Migraţia internaţională 210
Conflictele îngheţate 212
Terorismul internaţional 213
Criminalitatea organizată 214
Măsuri de amplificare/diminuare a efectelor pozitive/ negative ale provocărilor actuale
asupra securităţii europene 215
Dezvoltare socială şi economică durabilă 215
Integrarea regională-ca răspuns la globalizare şi comerţul internaţional 216
Gestionarea adecvată a migraţiei legale şi stoparea migraţiei ilegale 217
Prevenirea şi combaterea terorismului internaţional 218
Implicarea UE în gestionarea crizelor şi conflictelor 219
Concluzii şi propuneri 220

276
Tema 13: RELAŢII CIVIL-MILITARE 220
Generalităţi 220
Definirea suprasistemului organizaţional şi perspectiva cadrului extern al organizaţiei
militare 221
Perspectiva cadrului extern. Conducerea organizaţiei şi mediul extern. Perspectiva mediului 221
Cadrul extern ca o variabilă independentă în ecuaţia conducerii 222
Controlul civil obiectiv 225
Controlul civil subiectiv 226
Anticiparea incertitudinilor mediului 227
Reducerea dependenţei organizaţionale 228
Tema14: FIZIONOMIA OPERAŢIILOR ÎNTRUNITE ŞI MULTINAŢIONALE 229
Tendinţe evolutive ale mediului actual de securitate şi impactul acestora asupra fizionomiei
războiului modern/conflictelor militare 229
Tipologia acţiunilor militare întrunite şi multinaţionale 231
Aspecte ale pregătirii şi desfăşurării acţiunilor întrunite şi multinaţionale 233
Niveluri de responsabilitate 234
Elemente de bază ale acţiunii întrunite şi multinaţionale 235
Caracteristici ale acţiunilor întrunite şi multinaţionale 236
Conducerea acţiunilor întrunite 239
Operaţii multinaţionale. Generalităţi 242
Pregătirea şi executarea operaţiilor 242
Operaţii de stabilitate şi de sprijin. Generalităţi 242
Operaţiile de stabilitate 243
Operaţiile de sprijin 243
Sprijinul de luptă. Sprijinul de foc 243
Asigurarea operaţiilor şi protecţia forţelor 244
Sprijinul de servicii al operaţiei. Generalităţi 244
Caracteristicile şi componentele SSO 244
Planificarea şi organizarea SSO 245
Executarea SSO 245
Comanda şi controlul 245
Factori care influenţează planificarea operaţiilor multinaţionale întrunite,
desfăşurate pe teritoriul naţional 248
Managementul operaţiilor militare intrunite multinaţionale 253
Particilarităţile întrebuinţării armatei în acţiunile întrunite şi multinaţionale 255
Tema 15: SPAŢIUL ŞI TIMPUL ÎN ACŢIUNEA MILITARĂ
258
Câmpul de luptă la început de secol 258
Câmpul de luptă al viitorului 259
Tema 16: MANIFESTAREA MOBILITĂŢII ÎN OPERAŢIILE ÎNTRUNITE
MULTINAŢIONALE 262
Sensul şi semnificaţia conceptului de mobilitate 262
Structurarea mobilităţii. Mobilitatea în conducere 263
Mobilitatea tehnică. Mobilitatea logistică 264
Mobilitatea şi flexibilitatea structurilor de forţe 266
NOTE 270
Referinţe bibliografice 272

277