Consumul si economisirea in Romania

La baza oricărui ciclu de creştere economică se află un proces de creştere a productivităţii

capitalului – fie el uman, financiar sau fizic. Creşterea productivităţii necesită
modificări/inovări în ceea ce priveşte capitalul. Astfel de procese implică utilizarea unor
resurse financiare, care nu îşi pot avea sursa decât în economisire, fie a rezidenţilor, fie
împrumutate de la nerezidenţi.
Economia României este o economie de piață, conform Constituției din 1991. Conform
acesteia, statul este obligat să asigure libertatea comerțului și protecția concureței loiale. În
economia României acționează așadar legea cererii și a ofertei. La baza acesteia se află
proprietatea privată care trebuie protejată și garantată.
Stadiul de dezvoltare economico-socială a României poate fi caracterizat prin urmărirea
indicatorilor macroeconomici care exprimă potențialul și nivelul economiei, structura
acesteia, eficiența folosirii factorilor de producție și gradul de competivitate internațională,
nivelul de trai al populației. În perioada 1950-1989, creșterea economică a avut un caracter
extensiv, mai ales după 1970, când s-a accentuat preponderența acțiunii factorilor cantitativi
în susținerea indicatorilor macroeconomiei. Deceniul 1970-1980 a marcat cea mai puternică
extindere a câmpului de producție în întreaga economie, în afară de industrie, unde
extensivitatea dezvoltării a fost deosebit de puternică. Produsul social a înregistrat o creștere
rapidă față de venitul național, fapt ce a dus la scăderea ponderii venitului național în cadrul
produsului social. Fiecare unitate de venit se obține în acest caz cu cheltuieli materiale din ce
în ce mai mari.
În deceniul 1970-1980 a fost înregistrată o rată de acumulare ridicată, în medie anuală de
35,7%, cea mai mare parte a investițiilor fiind orientate către industrie. Referitor la contribuția
ramurilor la crearea venitului național, tendința dominantă care s-a manifestat în această
perioadă a fost legată de schimbarea caracterului structurii de ramură, din agrar industrială în
industria agrară.
În 1989, industria și construcțiile deveniseră sectoarele preponderente ale structurii de ramură
ale producției naționale. Această tendință a fost rezultatul creșterii semnificative a venitului
național creat în industrie și a unei creșteri mai reduse a venitului național creat în agricultură.
Populația ocupată a înregistrat creșteri în industrie și construcții și scăderi în agricultură.

1
Ponderea industriei în volumul fondurilor fixe ale economiei naționale a crescut, iar ponderea
agriculturii a scăzut. Din volumul total al investițiilor din perioada 1950-1989, industria a
primit cea mai mare parte, în timp ce agricultura a primit o parte redusă.
Caracterizarea în ansamblu a stadiului dezvoltării economico-sociale se obține prin
combinarea indicatorilor de nivel, raportați la populație, cu indicatorii eficienței. Față de
media europeană a PIB pe locuitor în 1988, de 9.725 de dolari americani și de cea mondială,
de 3.853 de dolari, România cu 2.624 de dolari avea un nivel de aproape 3,7 ori mai scăzut
decât cel european și se afla sub nivelul mediu mondial. În ceea ce privește indicatorul PNB
(produs național brut) pe persoană activă (productivitatea muncii sociale), față de o medie
europeană de 17.217 dolari și de o medie a țărilor dezvoltate de 32.793 dolari, la nivelul
anului 1988, România se prezenta la un nivel mai scăzut de 3,74 ori și respectiv de 7,13 ori.
Sub aspectul randamentului la cereale, România se situa, la sfârșitul anului 1989, pe unul din
ultimele locuri în Europa. Nivelul înregistrat de țara noastră la consumul de îngrășăminte
chimice la hectar și la numărul de tractoare ce reveneau la o mie de hectare era de peste două
ori și respectiv șase ori mai scăzut, la acești doi indicatori, față de media țărilor europene
dezvoltate. De asemenea, producția medie pe vacă furajată a fost în România în anul 1988, de
1.955 kilograme, față de media europeană de 3.161 kg și media țărilor dezvoltate de 4.120
kilograme. Locul României în ierarhia mondială se reflecta la acel moment și cu ajutorul
indicatorului volumului de exporturi pe locuitor. Acesta era în anul 1988 de 453 de dolari
americani pe locuitor, față de media europeană de 1.885 de dolari și de o medie a țărilor
europene dezvoltate de 3.635 dolari. În 1989, s-a înregistrat un excedent al contului curent al
balanței de plăți de 2,8 miliarde dolari, folosit pentru lichidarea datoriei externe și creșterea
rezervelor internaționale ale României.
Economia subterană

În anul 2009, economia subterană reprezenta circa o treime din produsul intern brut al
României, potrivit unor estimări ale companiei A.T. Kearney.Aproape două treimi din aceste
sume provin din munca la negru, iar restul din nedeclararea veniturilor obținute.
În anul 2013, economia subterană reprezenta 40 de miliarde de euro în 2013, respectiv 28,4%
din produsul intern brut, potrivit unui raport realizat de Consiliul Europei.Nivelul este în
ușoară scădere față de 2011, când procentul era de 30% din PIB.

Sectoarele economiei

1
Principalele ramuri industriale sunt industria constructoare de mașini, chimică, petrochimică,
a materialelor de construcții, de prelucrare a lemnului și industria ușoară.
În cadrul industriei constructoare de mașini se produc utilaje petroliere pentru platforme de
foraj terestru și marin la Ploiești, Târgoviște, Bacău, București și Galați, utilaje miniere la
Baia Mare și Petroșani, mașini unelte la București, Oradea, Arad, Râșnov și Târgoviște, și
produse ale industriei de mecanică fină.
Tractoare se produc la Brașov, Craiova și la Miercurea-Ciuc, iar alte mașini agricole la
București, Piatra Neamț, Timișoara și Botoșani. Locomotive se produc la București și
Craiova, vagoane la Arad, Caracal, Drobeta-Turnu Severin, autoturisme la Pitești și Craiova,
autocamioane la Brașov, nave maritime la Constanța, Giurgiu, Oltenița și aeronave la
București, Bacău, Brașov și Craiova.
Înainte de 1990, România producea peste 40.000 de tractoare pe an. În 2001, numărul lor
scăzuse la 5.300 de bucăți, iar în 2006 companiile autohtone au raportat fabricarea a 3.300 de
unități. După închiderea uzinei din Brașov, în 2007, producția internă din domeniu s-a
prăbușit, ajungând la numai câteva zeci de unități anual, producția internă fiind realizată de
Mat Craiova și Mecanica Ceahlău.
Industria electronică și electrotehnică - este reprezentată prin întreprinderi amplasate în
principal în București, Iași, Timișoara, Craiova, Pitești.
Industria chimică - s-a dezvoltat în ultimele decenii datorită existenței unei game largi de
materii prime existente în țară: cantități de sare, sulf, potasiu, lemn de rășinoase, stuf, gaz
metan, produse animaliere. Industria de prelucrare a sării s-a dezvoltat la Borzești, Băile
Govora, Râmnicu Vâlcea, Târnăveni și Giurgiu. Acid sulfuric se produce la Baia Mare,
Zlatna, Copșa Mică, Turnu Măgurele, Valea Călugărească și Năvodari,
Industria petrochimică - produce cauciuc sintetic la combinatele petrochimice de la Brazi și
Borzești, mase plastice la Ploiești, Făgăraș, Brazi, Borzești, Pitești, fire și fibre sintetice la
Botoșani, Săvinești, Roman, Iași. Industria chimică și industria celulozei și hârtiei sunt
reprezentate prin numeroase centre în toată țara. Se produc medicamente și produse
cosmetice, coloranți, vopsele și detergenți.
În cadrul industriei materialelor de construcții se produce ciment, sticlă și articole din
sticlărie, ceramică pentru construcții, prefabricate, var. Principalele întreprinderi de ciment se
află la Bicaz, Brașov, Fieni, Comarnic, Turda. Sticlă se produce și se prelucrează la București,
Mediaș, Târnăveni, Dorohoi, Turda, Avrig, Calarași.
Industria de prelucrare a lemnului dispune de resurse forestiere considerabile. În combinatele
de prelucrare a lemnului se produc plăci aglomerate, fibrolemnoase, furnire, placaje, mobilă.

1
Cele mai importante unități se află în zonele montane și submontane, la Suceava, Bistrița,
Focșani, Pitești, Râmnicu Vâlcea, Târgu Jiu, Arad, Târgu Mureș, Reghin, Satu Mare,
București, Brăila și Constanța.
Industriile ușoară și alimentară au tradiție în România, deoarece există importante baze de
materii prime autohtone. Importante sunt industria bumbacului, industria de prelucrare a lânii,
a confecțiilor și tricotajelor la București, Botoșani, industria zahărului, a uleiurilor, a vinurilor,
a panificației.
Industria ușoară - din România a fost afectată de contextul internațional. Data de 1 ianuarie
2005 a adus pe plan mondial o măsură preconizată încă din 1995: abolirea totală a sistemului
cotelor la importurile de textile.
Agricultura - România are o suprafață agricolă de 14,7 milioane de hectare, dintre care doar
zece milioane sunt ocupate cu terenuri arabile. După o evaluare făcută în noiembrie 2008,
aproximativ 6,8 milioane de hectare agricole nu sunt lucrate. Agricultura reprezintă 6% din
PIB-ul țării (anul 2007), față de 12,6% în 2004. Circa trei milioane de români lucrează în
agricultură, aproximativ 30% din totalul persoanelor ocupate (august 2009), comparativ cu
doar 4-5 procente în țările occidentale. Agricultura României este departe de ceea ce se
practică în Europa atât ca producție, cât și ca tehnologie. Produsele „made în România” sunt
prezente în cantități mici pe piața externă, în timp ce importurile cresc de la an la an, fostul
„grânar al Europei” în perioada interbelică devenind un importator net pe anumite segmente -
exemplele cele mai concludente sunt carnea, fructele și legumele.
Din punct de vedere al mecanizării, în septembrie 2009 situația se prezenta astfel: România
dispune de o dotare cu tractoare și utilaje agricole printre cele mai slabe din Europa,
încărcătura pe fiecare tractor fiind de aproximativ 54 de hectare, comparativ cu UE, unde
media este de numai 13 hectare. Parcul intern de tractoare se ridică la circa 170.000 de unități,
din care circa 80% sunt îmbătrânite.Spre deosebire de Occident, unde tractoarele sunt
considerate vechi la 3.000-4.000 de ore, în România încărcătura pe tractor ajunge chiar și la
peste 12.000 de ore de utilizare.
Problemele majore ale agriculturii din România sunt: lipsa unor investiții majore în
agricultură nu atât din cauza lipsei fondurilor de finanțare, ci mai degrabă din dificultatea
accesării acestora fărâmițarea pământurilor, litigiile legate de proprietate și tehnologia
precară.Produsele românești nu corespund întotdeauna standardelor de calitate ale UE, ceea ce
și explică lipsa prezenței pe piețele externe, în timp ce mărfurile din import au invadat
rafturile magazinelor autohtone.

1
Dintre companiile străine, au pătruns pe piața românească giganți precum Smithfield Foods,
cu investiții de câteva sute de milioane de euro, Cargill, Bunge, Glencore, Lactalis și Meggle.
Conform I.N.S., în 2006 au fost cultivate 991.000 hectare cu floarea-soarelui, 191.000 hectare
cu soia și 110.000 hectare cu rapiță.
Producția de cereale s-a ridicat, în 2006, la 15,1 milioane de tone, din care cea de grâu a fost
de 5,3 milioane tone, iar cea de porumb - de 8,6 milioane tone.
În anul 2007, peste 60% din culturile agricole au fost distruse de secetă, iar România a obținut
o producție de grâu de 3 milioane de tone, fiind apreciată de specialiști drept cea mai mică din
1940. În anul 2006, producția a fost de 5,52 milioane tone.
Este cert că România înregistrează evoluţii negative în ce privește populaţia, forţa de muncă şi
relaţiile de pe piaţa muncii. Ratele şomajului sunt relativ constante în ultimii ani, cu oscilaţii
modeste, dar înregistrăm unele procese care pun probleme mari. Menţionăm dintre acestea
cronicizarea şomajului, atât în rândul șomerilor de lungă durată, cât şi în rândul şomerilor de
lungă durată tineri, în ambele medii de rezidenţă, rural şi urban. Peste jumătate din şomerii
înregistraţi în standard B.I.M. sunt persoane care au încetat să lucreze de peste opt ani.
Categoriile cele mai afectate sunt: 15-24 de ani (din rândul cărora provin majoritatea
lucrătorilor familiali neremunerați – consideraţi forţă de muncă activă, fiind în fapt şomeri ce
au nevoie de sprijin pentru asigurarea traiului propriu), dar şi, în mod paradoxal, categoria 35-
49 de ani, care, deşi este categoria de forţă de muncă disponibilă cu cel mai disciplinat
comportament, deţinătoare de competenţe şi experienţă de muncă dovedite, este categoria cea
mai descurajată în a căuta un loc de muncă.
Resursele de muncă sunt în scădere, iar forţa de muncă ocupată are componente de natură să
compromită ocuparea (ponderi mari ale populaţiei ocupată în agricultură de subzistenţă sau un
număr foarte ridicat de lucrători familiali neremuneraţi). Rata populaţiei aptă de muncă
trecută în inactivitate este de asemenea foarte mare şi în creştere accentuată - 29% din forța de
muncă disponibilă se afla practic în inactivitate (faţă de doar 16% în anul 2000). Un fenomen
extrem de grav, deşi anterior intrării în muncă, este părăsirea timpurie de către tineri a
sistemului de educaţie, fenomen care se consolidează, mai ales în mediul rural, unde cca. 28%
din tineri au părăsit timpuriu sistemul de învățământ în 2013. Acest proces afectează puternic
capacitatea acestor tineri de a intra şi rămâne ca elemente active pe piaţa muncii. Programele
de calificare/recalificare trebuie recalibrate în scopul asigurării unei eficiențe sporite, aceasta
constând în corelarea programului de formare cu ocuparea pe piaţa muncii. În ultimii ani se
înregistrează o scădere accentuată a eficienţei diverselor forme de pregătire profesională
organizate în beneficiul şomerilor, un exemplu extrem în acest sens fiind ponderea şomerilor

1
care şi-au găsit un loc de muncă după ce au participat la un program de pregătire profesională
(15% în 2011). În ce priveşte forţa de muncă în activitate trebuie reţinut faptul că, de foarte
multe ori avem de a face cu relații de muncă precare, contracte de muncă cu niveluri salariale
mici şi program de lucru cu puternice caracteristici discreţionare; aici este suficiet să
remarcăm că trei sferturi din populaţia ocupată cu contracte cu timp parţial de lucru nu putea
indica o durată obişnuită a săptămânii de lucru sau lucrau un număr de ore echivalent unui
program cu normă întreagă, în timp ce jumătate din salariaţii cu regim de lucru temporar
lucrau de fapt 40 ore pe săptămână sau mai mult sau nu puteau indica o durată obişnuită a
săptămânii de lucru.
Ca urmare a modificărilor legislative care au demobilizat capacitatea de reacţie a salariaţilor şi
a partenerilor sociali, dar şi pe fondul acutizării pe fond de criză a condițiilor socioeconomice,
participarea la activităţi de protest la nivel de companie s-a redus vizibil, numărul conflictelor
şi al acţiunilor de protest scăzând dramatic. România se confruntă cu o problemă majoră în ce
privește reglementarea dialogului social, protecția oferită de sistemul de negociere colectivă
bazat pe coordonare și centralizare fiind practic destructurată. Efectele negative se manifestă
direct în relaţiile de muncă, în calitatea locurilor de muncă, dar şi în ceea ce priveşte
drepturile salariale (avem un foarte mare număr de lucrători ocupați cu salarii mici sau la
nivel minim). Trebuie adoptate soluţii legale, administrative şi investiționale care să poată
asigura atât normalizarea relaţiilor de muncă şi însănătoşirea proceselor de pe piaţa muncii în
general, cât şi o creştere sustenabilă pe termen lung care să conducă la atingerea ţintei
asumate de România pentru 2020. Un exemplu de soluţie potenţială este recenta iniţiativă
cetăţenească de modificare a Codului Muncii din România, coordonată de Blocul Naţional
Sindical, care a reuşit să întrunească toate condiţiile necesare pentru ca legea în cauză să fie
trimisă în Parlamentul României, modificările avute în vedere venind să corecteze o serie de
deficienţe legale dintre cele mai sus menţionate.
Bibliografie: www.insse.ro
www.europa.eu

1
1