Uscarea

Conf.dr.ing. Covaliu Cristina

 Uscarea -definitii
 este una dintre cele mai vechi operatii unitare;
 este operatia prin care are loc reducerea continutului de
apa.
 se realizeaza pana la atingerea umiditatii de pastrare a
produsului alimentar.
 se realizeaza prin evaporarea apei care ajunge treptat la
suprafata produsului supus uscarii pana la valoarea aw <
0,7.
 este operatia prin care apa din materialele solide sau
lichide este indepartata cu ajutorul aerului, care are rol
dublu: de a aduce caldura necesara vaporizarii apei si de a
evacua vaporii de apa rezultati prin incalzire.
 Tipuri de uscare, deshidratare a produselor
vegetale
In functie de natura aportului de caldura, uscarea poate fi:
 prin convectie – de la agent la produs;
 prin conductie –prin produs;
 prin radiatie – de la surse exterioare;
 incalzire in dielectric (uscare cu curenti de inalta frecventa,
microunde).
Dupa modul in care se executa indepartarea vaporilor se
deosebesc :
 uscare in aer;
 uscare in vid;
 uscare prin convectie la presiune atmosferica (cea mai
utilizata in practica industriala) – continuare silde urmator
 Tipuri de uscare, deshidratare a produselor
vegetale
 uscare prin convectie la presiune atmosferica (cea mai utilizata in
practica industriala) – se poate realiza in urmatoarele variante :
– uscare clasica – in camere, tunele, cu benzi;
– uscare in strat vibrator – varianta a uscarii prin fluidizare (
produse bucati sau granule):
– uscare in strat fluidizat – legume feliate, cereale, sare, faina,
zahar, carne cuburi.
 uscare in strat de spuma – materialul lichid adus in stare de piure este
amestecat cu o substanta emulgatoare si transformat intr-o spuma.
-se aplica la sucuri si piureuri de fructe si legume, infuzie de cafea,
ceai, extractele de carne, oua, branzeturi.
-are urmatoarele variante:
-uscare in fileu subtire de spuma;
-uscare in strat (strapuns de spuma);
 Tipuri de uscare, deshidratare a produselor
vegetale
 uscare prin dispersie – a produselor lichide, piureuri, paste;
- se realizeaza la temperatura ambianta intr-o incinta de
deshidratare cu ajutorul unui curent de gaz uscat (N2) in circuit
inchis.
!-se pastreaza in intregime principiile nutritive si proprietatile
senzoriale ale produsului initial;
 uscare prin pulverizare, cu variantele :
– uscare prin pulverizare cu spuma;
- uscare prin pulverizare in aer la temperatura ambianta
(procedeul Birs); aplicata produselor lichide si semilichide;
 Tipuri de uscare, deshidratare a produselor
vegetale
 uscarea prin conductie la presiune atmosferica – se realizeaza prin
contactul produsului cu o suprafata fierbinte, avand astfel loc evaporarea
apei. - -- -
- Uscatoarele folosite sunt de tip tambure rotative;
-produsele care se pot usca sunt intr-o stare lichida concentrata si cu
structura granulara.
 uscare sub presiune – se realizeaza in strat de spuma si in strat subtire
(pelicula) si are urmatoarele avantaje:
- calitati senzoriale;
- calitati nutritionale superioare ale produselor alimentare.
Alte procedee particulare de uscare sunt:
• uscare cu radiatii infrarosii;
• uscare cu microunde;
• uscare favorizata de ultrasunete;
• uscare azeotropa;
• uscare partial osmotica.
 Deshidratarea sau uscarea P.A. este un procedeu bazat pe
reducerea continutului de apa, respectiv cresterea
concentratiei substantelor solubile pana la valori care sa
atinga stabilitatea produsele alimentare la pastrare.

 Principalele metode de deshidratare sunt:

- uscarea naturala;
- deshidratarea dirijata in instalatii speciale la presiune
normala;
- deshidratarea in pat fluidizat;
- concentrarea in vid;
- liofilizarea (criodesicarea sau criosublimarea).
 Cele mai moderne procedee sunt:
- deshidratarea in pat fluidizat;
- liofilizarea- asigura pastrarea capacitatii de rehidratare,
impiedicand procesele oxidative si asigurand pierderea intr-o
masura mai redusa a substantelor de miros, gust si aroma.

 Produsele deshidratate au:

- un volum micsorat;
- greutate mai mica;
- valoare energetica sporita;
- sunt usor de preparat;
- realizeaza economii la pastrare si depozitare;
- sunt usor de manipulat si transportat;
- pierd o parte din substantele aromatice;
-se distrug partial unele vitamine.
 Transformari calitative suferite de produsele
alimentare prin uscare

1. Transformari de structura: majoritatea metodelor de uscare, cu exceptia

uscarii prin liofilizare, produc zbarcirea si reducerea volumului datorita
scaderii continutului de apa si contractiei tisulare.
2. Transformari de culoare: degradarea culorii este in functie de temperature
si de timpul de uscare, de prezenta metalelor grele si continutul de zahar
reducator dar si rezultatul proceselor oxidative.
3. Transformari de aroma si gust: in cazul uscarii produselor cu aer cald are
loc o antrenare cu vapori a aromelor specifice, din care cauza se
inregistreaza pierderi importante de arome.
4. Reducerea valorii alimentare; in timpul procesului de uscare, in functie de
regimul aplicat, au loc transformari sensibile in compozitia chimica, ceea
ce influenteaza valoarea alimentara.

• Uscarea legumelor si fructelor este procesul tehnologic prin care se

reduce continutul natural de apa pana la un nivel care sa impiedice
activitatea microorganismelor, fara a se distruge tesuturile sau a se
deprecia valoarea alimentara a produselor.
 Factorii care influenteaza uscarea
1. Factori referitori la materia prima:
- cantitatea sau debitul;
- forma, umiditatea,
-toxicitatea, inflamabilitatea, agresivitatea, sensibilitatea la oxigen,
etc;
2. Factori referitori la agentul de uscare:
- natura agentului de uscare,
- modul de obtinere,
- temperatura, umezeala, debitul, impuritati, presiunea;
3. Factori referitori la produs (material uscat):
- umiditatea finala,
- temperatura, granulometria, deformari, degradarea chimica si
organoleptica, impurificare;
4. Factori referitori la operatia de uscare: temperatura maxima
admisa in timpul uscarii, durata uscarii, functionarea continua sau
discontinua a uscatorului, recuperarea solventului, evacuarea
aerului rezidual.
VA MULTUMESC PENTRU ATENTIE!
Uscarea-continuare
Cinetica uscarii
VITEZA DE USCARE
• Pentru indepartarea apei dintr-un material, prin
uscare, este necesar ca:
1. apa sa iasa din interiorul materialului la suprafata lui
si
2. apa de la suprafata materialului sa fie vaporizata si
dispersata in aerul inconjurator.
• Transportul umiditatii prin materialul care se usuca
se face dupa mai multe mecanisme, depinzand de
modul in care apa este legata si dupa cauza care
provoaca transportul:
- prin capilaritate, prin difuziune in stare lichida, prin
difuziune in stare de vapori, etc.
 Exista deci doua operatii distincte care se petrec
simultan:
1) transportul de apa prin material;
2) vaporizarea exterioara cu ajutorul aerului.
Uscarea este ansamblul acestor doua procese considerate
elementare, iar viteza de uscare este viteza celui mai lent
proces dintre procesele simultane.
• Viteza de deshidratare este cu atat mai mare cu cat:
1) temperatura este mai ridicata ;
2) rezistenta la difuziune este mai mica;
3) grosimea produsului sunt mai mici;
4) raportul dintre suprafata produsului si continutul sau de
apa este mai mare;
5) viteza de uscare este mai mare.
• Umiditatea relativa a aerului are o influenta
considerabila asupra vitezei de deshidratare.
• Cresterea umiditatii relative a aerului reduce
capacitatea acestuia de a absorbi vaporii de apa din
produs, incetinind evaporarea ,
• Umiditate relativa scazuta determina o eliminare
fortata a apei din produs, cu rupturi ale
membranelor celulare.
DURATA DE USCARE
• Pentru dimensionarea uscatoarelor trebuie sa se cunoasca
durata de uscare si suprafata materialului in contact cu aerul.
• In acest scop se studiaza operatia de uscare in doua variante:
1) uscarea in conditii constante, cand aerul de uscare are
permanent si pretutindeni aceeasi umezeala si aceeasi
temperatura, uscarea in conditii constante decurge in regim
nestationar;
2)uscarea in conditii variabile, cand aerul isi schimba umezeala
si temperatura, din acest punct de vedere se studiaza uscarea
in regim stationar, adica uscarea cand proprietatile aerului si
ale materialului variaza in lungul uscatorului.
Procedee si aparate de uscare

Deshidratarea legumelor si fructelor se face in

diferite tipuri de uscatoare, folosind AERUL ca agent
de uscare. La deshidratarea legumelor si fructelor
trebuie repetate anumite conditii tehnice, in functie
de caracteristicile materiei prime si ale produsului
finit.
Clasificarea uscatoarelor:
• In functie de presiunea de lucru:
– uscatoare la presiune atmosferica sau sub
depresiune
• In functie de caracterul functionarii:
– functionare continua
– discontinua
 Procedee si aparate de uscare
• In functie de aportul de caldura:
– Convective
– Conductive
– Prin radiatie
– Dielectrice
• In functie de tipul constructiv
– Tip camera
– Tip tunel
– Camera
– Tambur
– Banda
– Coloana
– Pneumatice
– Pulverizare
– Fluidizare
SEPARAREA PRIN
FILTAREA

Conf.Dr.ing. Covaliu Ileana Cristina

 Filtrarea este operaţia de separare a fazei solide (faza
dispersa) dintr-un sistem solid-lichid (suspensie, amestec
eterogen), prin retinerea ei pe un suport poros prin care trece
numai faza lichida, numit mediu filtrant (sau mediu de
filtrare, septum, strat filtrant cu structură poroasă).

 Stratul filtrant reţine particulele fazei disperse cu dimensiuni

superioare diametrului porilor mediului de filtrare, fiind în
principiu permeabil doar pentru faza continuă.
 EXEMPLU
În cazul filtrării unei suspensii solid-lichid se obţine:

 o fază lichidă fara sau cu un continut redus de solid

(particule de dimensiuni mai mici decât porii materialului
filtrant ce poartă numele de Filtrat, Efluent Sau Permeat;

 o fază solidă cu un anumit conţinut de fază lichidă (imbibat cu

lichid, nu e uscata) ce se numeşte precipitat, sediment sau turtă.
 ETAPELE FILTRĂRII
Varianta A:
1. Filtrarea propriu-zisă;
2. Spălarea precipitatului;
3. Esorarea precipitatului (îndepartarea apei din turta de precipitat).

Varianta B:
1. Retinerea partiala pe suprafata mediul filtrant a unei parti din faza solida;
filtratul antrenand o mica parte din particulele mai fine → se obtine un filtrat
tulbure, care de cele mai multe ori este recirculat;
2. Finalizarea retinerii fazei solide cu ajutorul unui strat de precipitat format in
prealabil cu rolul de a retine toata faza solida filtratul va fi clar;
3. Spalarea precipitatului, daca considerentele tehnologice impun acest lucru;
4. Indepartarea precipitatului de pe suprafata mediului de filtrare;
5. Regenerarea mediului filtrant care consta in desfundarea porilor prin suflarea cu
gaz sau spalare.
 Spălarea precipitatului urmăreşte îndepărtarea urmelor de filtrat în
scopul:
obţinerii unui precipitat cât mai curat;
recuperarea unei proporţii cât mai mari din filtrat.

 În cazul în care produsul valoros este precipitatul, urmează esorarea →

îndepartarea apei din turta de precipitat operatie ce este diferită de uscarea
clasica care se bazeaza pe procedee termice.

Cerinţele filtrǎrii:
Trebuie sa asigure un filtrat fară fază solidă;
Precipitatul sa contină cat mai putin lichid;
Viteza de filtrare sa fie cat mai mare;
Consumul de energie sa fie mic ;
Manopera redusă.
 TERMINOLOGIE
 daca scopul operatiei este obţinerea unei faze lichide cu conţinut
redus de fază solidă –clarificare;
 daca scopul operatiei este obţinerea unui solid cu un conţinut cât
mai redus de fază lichidă–filtrare.

Dupa regimul de funcţionare:

filtrarea discontinuă (în şarjă): mediul filtrant este imobil,
elementele suprafeţei filtrante aflându-se simultan în aceiaşi fază
a procesului de filtrare;
filtrarea continuă- mediul filtrant se deplasează, un element al
suprafeţei filtrante trecând succesiv prin toate fazele procesului
de filtrare.
 Forţa motrice a procesului de filtrare este diferenţa de presiune
între cele două feţe ale stratului filtrant.

Diferenţa de presiune se poate obţine prin:

micşorarea presiunii în aval (pompe de vid) (Fig. 1.a);
mărirea presiunii în amonte prin utilizarea unei pompe sau doar
a presiunii hidrostatice a suspensiei (Fig.1.b);
realizarea filtrării în câmp centrifugal (Fig.1.c).

Fig.1 Tipuri de filtrare

 SEPARARE PRIN FILTRARE
Filtrarea sub presiune este preferată atunci când:
♠ produsul nu trebuie să intre în contact cu mediul înconjurător;
♠ produsul solid trebuie să aibă un conţinut de fază lichidă cât mai
scăzut deoarece forţa motrice obţinută în cazul filtrării sub presiune
(1⋅105-7⋅105 N⋅m-2) este mai mare decât în cazul filtrării sub vid
(0,65⋅105-0,85⋅105 N⋅m-2);
♠ se filtraza suspensii fiebinti;
♠ lichidul este un solvent volatil.
Filtrarea sub vid prezintă avantajul manipulării uşoare a fazei
solide.
Filtrarea centrifugală conduce la obţinerea unei faze solide cu un
conţinut redus de umiditate, dar necesită o aparatură mai scumpă.
 SEPARARE PRIN FILTRARE

Elementele componente ale unui filtru:

1-carcasă filtru;
2-suport;
3-material filtrant;
4-sediment;
5-suspensie
 În condiţiile filtrării de suprafaţă, imediat după începerea operaţiei de
filtrare apar două efecte:
 reducerea treptată a mărimii efective a porilor datorită blocării (parţiale) a
unor pori cauzată de pătrunderea în interiorul lor a unor :
particule extrem de fine care sunt reţinute prin forţe de
adsorbţie;
particule uşor deformabile a căror ieşire este împiedicată de
neregularităţile porilor şi/sau modificarea formei particulelor.

 depunerea straturilor de sediment pe suprafaţa filtrantă, cu formarea

unei ″turte″ de sediment ce va constitui un

mediu de filtrare suplimentar care contribuie

la creşterea eficienţei de filtrare dar va mări căderea de presiune

 În cazul concentraţiilor mari de fază solidă în suspensie (>1%
v/v), deasupra porilor se formează punţi (figura 2) care reţin
particule de dimensiuni inferioare dimensiunii porilor, mărind
astfel eficienţa filtrării.

Fig.2. Formarea punţilor datorită aglomerării

particulelor solide ce susţin turta de sediment în cazul
filtrării suspensiilor concentrate
 SEPARAREA PRIN FILTRARE
 Datorită măririi grosimii stratului filtrant

creşte rezistenţa la filtrare (exprimată prin scăderea de presiune

pe filtru) pe parcursul filtrării.

În consecinţă, dacă diferenţa de presiune între cele două feţe ale

filtrului este menţinută constantă

viteza de filtrare va scădea în timp.

☺Pentru menţinerea unui debit de filtrat constant este necesară creşterea

diferenţei de presiune între cele două feţe ale mediului de filtrare.
 Pentru evitarea scăderii vitezei de filtrare, se poate utiliza
filtrarea tangenţială (f.t.)
suspensia ce trebuie separată curge paralel cu suprafaţa
filtrantă (nu perpendicular pe aceasta ca în cazul
filtrării convenţionale).
suspensia circulă cu viteză foarte mare peste suprafaţa
filtrantă menţinerea unei suprafeţe de filtrare curate
(eventual se depune un strat foarte subţire de precipitat).

!!!! Pentru asigurarea unui debit de suspensie suficient de mare,

debitul de recirculare al acesteia este de 10-20 de ori mai mare
decât debitul de filtrat.
 SEPARAREA PRIN FILTRARE

a) b)
Fig.3. Comparaţie între filtrarea convenţională a) şi filtrarea
tangenţială b)
FILTRU NATURAL-COAJA DE
OU

Fig.4. Imaginile SEM la diferite scale de magnitudine

 ADJUVANTI DE FILTRARE
 Pentru evitarea astupării porilor, la separarea suspensiilor
greu filtrabile sunt utilizaţi adjuvanţi de filtrare.

Adjuvanţii de filtrare = sunt materiale solide fi divizate formate

din particule rigide, nedeformabile care măresc permeabilitatea
şi consolidează turta

 O cerinţă majoră a materialelor utilizate ca adjuvanţi este

inerţia chimică
 Cei mai utilizaţi adjuvanţi de filtrare sunt:
1.diatomitul (kieselguhr);
2. perlitul- denumire generică pentru o varietate de roci
vulcanice ce au proprietatea de a expanda în urma unui
tratament termic, mărindu-şi foarte mult suprafaţa specifică;
3. celuloza.
 Când faza solidă este valoroasă se evită folosirea adjuvanţilor

 Orice material pulverulent sau fibros care formează cu

precipitatul o turtă afânată poate îmbunătăţi performanţele
filtrării
 Adăugarea adjuvanţilor de filtrare măreşte permeabilitatea
turtelor cu 200%-1700%
 DIATOMITUL
 rocă sedimentară alcătuită din scheletele unor alge microscopice marine
unicelulare cunoscute sub numele de diatomit.
 fiind constituit din dioxid de siliciu practic pur are o rezistenţă mecanică şi chimică
ridicată.
 structura acestor schelete este foarte complexă ceea ce face
ca diatomitul să aibă o suprafaţă specifică foarte mare.
 datorită suprafeţei specifice ridicate, diatomitul are o capacitate remarcabilă de
adsorbţie a particulelor coloidale care altfel ar înfunda porii mediului de filtrare.
Mărci comerciale de diatomit : Celite ® , Super-Cel®

Fig. 5 Schelete fosilizate de

diatomite cu diametrul de 10-
200 μm
 Fig.6 Influenţa
adjuvanţilor asupra
vitezei de filtrare
 ADJUVANTI AI FILTRARII

 adjuvanţii de filtrare pot fi:

1. amestecaţi direct cu suspensia ce trebuie filtrată - este
mai simplă, dar nu poate fi utilizată atunci când:
1.1.produsul valoros este precipitatul sau când
1.2.prezenţa adjuvanţilor împiedică utilizarea sedimentului
ca produs secundar
2. folosiţi pentru formarea unui pat de filtrare, înaintea
introducerii suspensiei de separat.
ALEGEREA ADJUVANTULUI DE FILTRARE

 1. alegerea tipului de adjuvant în funcţie de rezistenţa

chimică a acestuia în contact cu componentele suspensiei
de separat şi criteriile de puritate impuse materialului de
interes (diatomit, perlit, celuloză, cărbune)
2. stabilirea granulaţiei ce conduce la rezultate optime
(adjuvantul trebuie să aibă granulaţia maximă posibilă pentru
a obţine debite de filtrare cât mai mari, dar să fie suficient de
fin astfel încât impurităţile şi particulele de dimensiuni foarte
mici să nu treacă prin patul de adjuvant)
3. stabilirea concentraţiei optime a adjuvantului
 REGULI EMPIRICE (PRACTIC)
 adjuvanţii de filtrare sunt adăugaţi în procent de 1-2% din
greutatea suspensiei supusă filtrării
sau
 raportul dintre volumul adjuvantului şi cel al solidelor din
suspensie la 2:1
 cantitatea optimă de adjuvant de filtrare adăugat se stabileşte
practic în funcţie de caracteristicile suspensiei şi ale procesului
de filtrare
(costul adjuvanţilor reprezintă un procent semnificativ din costul
filtrării).
 alegerea celui mai bun adjuvant pentru o anumită filtrare trebuie
să ţină seama de faptul că aceştia pot absorbi specific unele
enzimele sau antibiotice aminoglicozidice
 CURS 3-
FILTRAREA-CONTINUARE
 REGULI EMPIRICE (PRACTIC)

Deşi aparent simplă, filtrarea este o operaţie dificilă şi mai

scumpă comparativ cu sedimentarea.
 In urma filtrării se obţine o fază solidă cu un conţinut mai mic

de umiditate şi o fază lichidă mai limpede decât în cazul

sedimentării.
 Principalii factori de care depinde filtrarea pot fi împărţiţi în

trei mari categorii:

factori referitori la suspensie;
factori referitori la materialul filtrant;
factori referitori la operaţia de filtrare.
Dintre factorii referitori la suspensie cei mai importanţi sunt:
1. Dimensiunile medii ale particulelor solide;
Cu cât dimensiunile particulelor sunt mai mari cu atât filtrarea este mai rapidă:
- se pot folosi materiale filtrante cu pori de dimensiuni mari;
- se obţin precipitate cu permeabilitate ridicată;
Particulele cu dimensiuni mici au suprafaţă specifică (raportată la unitatea de volum) mare ceea
ce determină atât aglomerarea lor cât şi reţinerea unei cantităţi mai mari de particule.
2. Distribuţia granulometrică a particulelor solide;
3. Forma particulelor solide;
particule uşor deformabile a căror ieşire este împiedicată de neregularităţile
porilor şi/sau modificarea formei particulelor.
4. Vâscozitatea fazei lichide- cu cât scade vâscozitatea fazei lichide,
viteza de filtrare va creşte.
Metode de scădere a vâscozităţii:
diluarea suspensiei şi/sau
încălzirea suspensiei.
2. Distributia particulelor solide si 3. Forma particulelor solide
continuare

cu cât particulele solide existente în suspensie au dimensiuni

mai apropiate se obţine

o turtă mai omogenă permeabilitate mai mare şi mai

uşor de spălat
Particulele de formă sferică şi aciculară formează

precipitate cu permeabilitate bună pentru lichid

particulele ce formează foiţe elastice se comportă ca nişte
supape viteza de filtrare scăzând la creşterea diferenţei de
presiune
 AGENŢI DE FLOCULARE
Pentru îmbunătăţirea filtrării (obţinerea unui lichid clar şi mărirea vitezei de
filtrare) se utilizează agenţi de floculare.
Floculantii sunt:
polimeri sintetici solubili în apă;
cu rol de a aglomera particulele fine existente în soluţie sub forma unor
flocoane.
În multe cazuri sunt preferate flocoane mai mici şi mai dense care sunt mai
stabile decât cele mari).
Floculanţii pot fi împărţiţi în trei categorii:
Cationici;
Anionici;
Neionici.
In principiu, cele mai bune rezultate se obţin cu floculanţii ce au o sarcină
opusă potenţialului zeta al particulelor.
 AGENŢI DE FLOCULARE

potenţialul zeta este dificil de determinat;

cea mai rapidă metodă constă în testarea mai
multor floculanţi în soluţie diluată ≈0,1% (pentru
micşorarea vâscozităţii) şi determinarea clarităţii
filtratului şi a vitezei de sedimentare.

Cantitatea de floculant folosită variază între 0,5-10 kg/

tona solide (substanţă uscată).
 MATERIALUL FILTRANT

Materialele folosite ca strat filtrant sunt foarte

diferite ca natură, structură şi proprietăţi.

Stratul filtrant ideal:

reţine complet faza solidă;
are o permeabilitate mare pentru lichid;
are rezistenţa mecanică si chimica mare;
este uşor de curăţat/regenerat;
este ieftin.
 TEORIA FILTRĂRII
Cunoaşterea bazelor teoretice ale filtrării este utilă pentru:
evaluarea datelor experimentale obţinute la scară de laborator sau pilot;
evaluarea condiţiilor optime pentru filtrarea la nivel industrial;
evaluarea influenţei modificării parametrilor de operare asupra
performanţei procesului.
Teoria filtrării are la bază ecuaţia curgerii fluidelor prin medii poroase,
dezvoltată de Darcy în 1856.
k-permeabilitatea mediului poros (stratului granular)
H-înălţimea stratului poros
η-vâscozitatea dinamică
w-viteza de curgere a fluidului (filtratului)
Δp-diferenţa de presiune
- viteza de filtrare: volumul de filtrat ce trece în unitatea de timp prin unitatea de
suprafaţă filtrantă (productivitatea filtrului)
w = debitului volumetric /aria totală a suprafeţei filtrante (viteză fictivă)
 Conform legii generale a transportului de proprietate,
viteza de transport este egală cu raportul dintre forţa
motrice (Δp) şi rezistenţa la transport (R).
 FILTRAREA DE SUPRAFAŢĂ
CU FORMAREA TURTEI DE PRECIPITAT

 în timpul filtrării de suprafaţă grosimea stratului cu acţiune filtrantă creşte în

timp (la grosimea mediului de filtrare propriu-zis se adaugă şi înălţimea
precipitatului) →viteza de filtrare scade în timpul procesului
 se alege un interval de timp dτ suficient de mic astfel încât viteza de filtrare
să poată fi considerată (aproximativ) constantă
 in acest interval de timp (infinit de mic) se va filtra un volum de lichid dV
cu viteza (constantă) w:
w-viteza de curgere a filtratului, m·s-1
A-aria suprafeţei filtrante, m2
dV –volumul de filtrat ce trece prin filtru in
intervalul dτ
dτ- intervalul de timp, s
Δp-diferenţa de presiune, N·m-2
R-rezistenţa la filtrare, N·s·m-3
Ipoteze simplificatoare (8):

faza dispersă este distribuită uniform în tot volumul suspensiei;

curgerea filtratului prin stratul granular este unidimensională;
regimul de curgere este laminar;
grosimea turtei de precipitat nu este limitată extern;
filtratul nu conţine particule solide;
numărul şi diametrul capilarelor sunt uniforme pentru întreaga arie a turtei
şi nu se modifică în timpul filtrării (particulele solide nu pătrund în
interiorul capilarelor şi nici nu le blochează);
se neglijează pierderile de presiune în conductele de alimentare cu
suspensie ⁄ evacuare filtrat;
turta este incompresibilă (nu se poate comprima, nu isi micsoreaza
volumul);
 Calculul rezistenţei totale la filtrare exprimată ca pierdere de presiune se
face pornind de la premiza existenţei a două rezistenţe legate în serie:
1. rezistenţa datorată turtei de precipitat (Δp1) şi
2. rezistenţa datorată mediului de filtrare propriu-zis (Δp2) .
- rezistenţa opusă de turta de sediment la curgerea filtratului poate fi descrisă
prin ecuaţia Darcy;
- căderea de presiune ce apare la curgerea filtratului prin turta de precipitat
este proporţională cu:

Analogie între pierderea de presiune la filtrarea

de suprafaţă cu formarea turtei de precipitat şi
rezistenţa unui circuit electric cu rezistenţe în
serie.
 viteza de curgere, m/s
 înălţimea stratului de sediment H, m

 vâscozitatea filtratului η, N·s/m2

 constanta αH denumită rezistenţa specifică a turtei, m-2

 rezistenţa specifică poate fi considerată ca reprezentând
lungimea fictivă a porilor din 1m2 de material filtrant.
inversul rezistenţei specifice poartă numele de
permeabilitate (k):1/ αH= k

Permeabilitatea turtei (din punct de vedere fizic) = debitul

volumetric de filtrat ce trece printr-un filtru:
cu arie egală cu 1m2 şi
grosime 1m când
vâscozitatea filtratului şi diferenţa de presiune dintre cele
două feţe ale filtrului sunt egale cu unitatea.
 grosimea reală a precipitatului este dificil de determinat
experimental
 se defineste o grosime medie a turtei de
precipitat prin
 raportarea masei de precipitat la suprafaţa
filtrului (M/A)
 În acest caz, variabilele sunt:

 • viteza de curgere w, m/s

 • grosimea turtei (M/A), kg/m2

 • vâscozitatea η, N·s/m2

 • rezistenţa specifică αm
INSTALAŢIE DE LABORATOR PENTRU DETERMINAREA
CONSTANTELOR
CARACTERISTICE FILTRĂRII

Filtrarea poate fi clasificata in

funcţie de viteza de formare a
turtei în instalaţia de laborator:
•rapidă 0,1-10,0 cm/s;
•medie 0,1-10,0 cm/min;
•lentă 0,1-10,0 cm/h
 UTILAJE DE FILTRARE
După regimul de funcţionare filtrele pot fi împărţite în:
1. filtre cu funcţionare discontinuă şi
2. filtre cu funcţionare continuă.

Etapele operaţiei de filtrare sunt:

introducerea suspensiei;
filtrarea propriu-zisă;
esorarea precipitatului (îndepărtarea cât mai avansată a filtratului);
spălarea precipitatului;
esorarea precipitatului (îndepărtarea cât mai avansată a lichidului de
spălare);
desprinderea precipitatului;
îndepărtarea precipitatului;
regenerarea materialului filtrant
FILTRE CU FUNCŢIONARE DISCONTINUĂ
 Filtrele nuce au suprafaţa filtrantă cuprinsă între 1-6 m2, fiind
utilizate pentru filtrarea unor volume mici de
suspensie.

Grosimea stratului de precipitat depus este cuprinsă între 50-400

mm.
Pentru filtrarea suspensiilor :
la temperaturi superioare temperaturii ambiante,
când se lucrează cu solvenţi volatili, precum şi
pentru evitarea contaminării,

se folosesc filtre închise, prevăzute cu manta în care

filtrarea se face sub presiune de aer sau gaz inert.
Filtrele nuce prezintă următoarele avantaje:
 • construcţie simplă

 • adaptabilitate la o mare varietate de condiţii de lucru

Cele mai importante dezavantaje ale acestui tip de

filtre sunt :
 • suprafaţă mică de filtrare (faţă de spaţiul ocupat)

 • productivitate mică

 • spălare defectuoasă (de multe ori se formează canale în turta

de precipitat)
 •manoperă multă pentru descărcare precipitatului şi
montarea filtrului
 FILTRE PRESĂ

 Se construiesc în două variante:

1. filtre cu camere
2. şi filtre cu plăci şi rame.

Au în comun următoarele elemente:

 un postament solid prevăzut cu două bare orizontale ce
au rol de susţinere a plăcilor filtrante;
 elemente filtrante îmbrăcate în pânză de filtru (suprafaţa

de filtrare este egală cu dublul ariei plăcilor);

 Secţiune printr-un filtru
presă cu:
- camere cu evacuare
individuală (1 a),
respectiv
-comună (2 a) şi plăcile
filtrante corespunzătoare
(1b), (2b)
FILTRU CU PLĂCI
FILTRU CU FUNCTIONARE DISCONTINUA
 Curs 3-
FILTRAREA-continuare
 Reguli empirice (practic)
Deşi aparent simplă, filtrarea este o operaţie dificilă şi
mai
scumpă comparativ cu sedimentarea.
• In urma filtrării se obţine o fază solidă cu un conţinut mai
mic
de umiditate şi o fază lichidă mai limpede decât în cazul
sedimentării.
• Principalii factori de care depinde filtrarea pot fi
împărţiţi în
trei mari categorii:
factori referitori la suspensie;
factori referitori la materialul filtrant;
factori referitori la operaţia de filtrare.
Dintre factorii referitori la suspensie cei mai importanţi sunt:
1. Dimensiunile medii ale particulelor solide;
Cu cât dimensiunile particulelor sunt mai mari cu atât filtrarea este mai rapidă:
- se pot folosi materiale filtrante cu pori de dimensiuni mari;
- se obţin precipitate cu permeabilitate ridicată;
Particulele cu dimensiuni mici au suprafaţă specifică (raportată la unitatea de volum)
mare ceea ce determină atât aglomerarea lor cât şi reţinerea unei cantităţi mai mari de particule.
2. Distribuţia granulometrică a particulelor solide;
3. Forma particulelor solide;
particule uşor deformabile a căror ieşire este împiedicată de
neregularităţile
porilor şi/sau modificarea formei particulelor.
4. Vâscozitatea fazei lichide- cu cât scade vâscozitatea fazei lichide, viteza de
filtrare va creşte.
Metode de scădere a vâscozităţii:
diluarea suspensiei şi/sau
încălzirea suspensiei.
2. Distributia particulelor solide si 3. Forma particulelor solide
continuare

cu cât particulele solide existente în suspensie au

dimensiuni mai apropiate se obţine

o turtă mai omogenă permeabilitate mai mare şi mai

uşor de spălat
Particulele de formă sferică şi aciculară formează

precipitate cu permeabilitate bună pentru lichid

particulele ce formează foiţe elastice se comportă ca
nişte
supape viteza de filtrare scăzând la creşterea
diferenţei de
presiune
 Agenţi de floculare
Pentru îmbunătăţirea filtrării (obţinerea unui lichid clar şi mărirea
vitezei de
filtrare) se utilizează agenţi de floculare.
Floculantii sunt:
polimeri sintetici solubili în apă;
cu rol de a aglomera particulele fine existente în soluţie sub forma unor
flocoane.
În multe cazuri sunt preferate flocoane mai mici şi mai dense care sunt mai
stabile decât cele mari).
Floculanţii pot fi împărţiţi în trei categorii:
Cationici;
Anionici;
Neionici.
In principiu, cele mai bune rezultate se obţin cu floculanţii ce au o sarcină
opusă potenţialului zeta al particulelor.
 Agenţi de floculare

potenţialul zeta este dificil de determinat;

cea mai rapidă metodă constă în testarea
mai multor floculanţi în soluţie diluată
≈0,1% (pentru micşorarea vâscozităţii)
şi determinarea clarităţii filtratului şi a
vitezei de sedimentare.

Cantitatea de floculant folosită variază

între 0,5-10 kg/ tona solide (substanţă
uscată).
 Materialul filtrant
Materialele folosite ca strat filtrant
sunt foarte
diferite ca natură, structură şi proprietăţi.

Stratul filtrant ideal:

reţine complet faza solidă;
are o permeabilitate mare pentru lichid;
are rezistenţa mecanică si chimica mare;
este uşor de curăţat/regenerat;
este ieftin.
 Teoria filtrării
Cunoaşterea bazelor teoretice ale filtrării este utilă pentru:
evaluarea datelor experimentale obţinute la scară de laborator sau
pilot;
evaluarea condiţiilor optime pentru filtrarea la nivel industrial;
evaluarea influenţei modificării parametrilor de operare asupra
performanţei procesului.
Teoria filtrării are la bază ecuaţia curgerii fluidelor prin medii
poroase,
dezvoltată de Darcy în 1856.
k-permeabilitatea mediului poros (stratului granular)
H-înălţimea stratului poros
η-vâscozitatea dinamică
w-viteza de curgere a fluidului (filtratului)
Δp-diferenţa de presiune
- viteza de filtrare: volumul de filtrat ce trece în unitatea de timp prin unitatea de
suprafaţă filtrantă (productivitatea filtrului)
w = debitului volumetric /aria totală a suprafeţei filtrante (viteză fictivă)
• Conform legii generale a transportului de
proprietate, viteza de transport este egală cu
raportul dintre forţa motrice (Δp) şi rezistenţa la
transport (R).
 Filtrarea de suprafaţă
cu formarea turtei de precipitat
• în timpul filtrării de suprafaţă grosimea stratului cu acţiune filtrantă
creşte în timp (la grosimea mediului de filtrare propriu-zis se adaugă şi
înălţimea precipitatului) →viteza de filtrare scade în timpul procesului
• se alege un interval de timp dτ suficient de mic astfel încât viteza de filtrare
să poată fi considerată (aproximativ) constantă
• in acest interval de timp (infinit de mic) se va filtra un volum de lichid dV
cu viteza (constantă) w:
w-viteza de curgere a filtratului, m·s-1
A-aria suprafeţei filtrante, m2
dV –volumul de filtrat ce trece prin filtru in
intervalul dτ
dτ- intervalul de timp, s
Δp-diferenţa de presiune, N·m-2
R-rezistenţa la filtrare, N·s·m-3
Ipoteze simplificatoare (8):

faza dispersă este distribuită uniform în tot volumul suspensiei;

curgerea filtratului prin stratul granular este unidimensională;
regimul de curgere este laminar;
grosimea turtei de precipitat nu este limitată extern;
filtratul nu conţine particule solide;
numărul şi diametrul capilarelor sunt uniforme pentru întreaga arie
a turtei şi nu se modifică în timpul filtrării (particulele solide nu
pătrund în interiorul capilarelor şi nici nu le blochează);
se neglijează pierderile de presiune în conductele de alimentare cu
suspensie ⁄ evacuare filtrat;
turta este incompresibilă (nu se poate comprima, nu isi micsoreaza
volumul);
• Calculul rezistenţei totale la filtrare exprimată ca pierdere de presiune se
face pornind de la premiza existenţei a două rezistenţe legate în serie:
1. rezistenţa datorată turtei de precipitat (Δp1) şi
2. rezistenţa datorată mediului de filtrare propriu-zis (Δp2) .
- rezistenţa opusă de turta de sediment la curgerea filtratului poate fi descrisă
prin ecuaţia Darcy;
- căderea de presiune ce apare la curgerea filtratului prin turta de precipitat
este proporţională cu:

Analogie între pierderea de presiune la filtrarea

de suprafaţă cu formarea turtei de precipitat şi
rezistenţa unui circuit electric cu rezistenţe în
serie.
• viteza de curgere, m/s
• înălţimea stratului de sediment H, m
• vâscozitatea filtratului η, N·s/m2
• constanta αH denumită rezistenţa specifică a turtei,
m-2
 rezistenţa specifică poate fi considerată ca
reprezentând lungimea fictivă a porilor din 1m2 de
material filtrant.
inversul rezistenţei specifice poartă numele de
permeabilitate (k):1/ αH= k

Permeabilitatea turtei (din punct de vedere fizic) =

debitul
volumetric de filtrat ce trece printr-un filtru:
cu arie egală cu 1m2 şi
grosime 1m când
vâscozitatea filtratului şi diferenţa de presiune dintre cele
două feţe ale filtrului sunt egale cu unitatea.
• grosimea reală a precipitatului este dificil de
determinat
experimental
• se defineste o grosime medie a turtei de
precipitat prin
• raportarea masei de precipitat la suprafaţa
filtrului (M/A)
• În acest caz, variabilele sunt:
• • viteza de curgere w, m/s
• • grosimea turtei (M/A), kg/m2
• • vâscozitatea η, N·s/m2
• • rezistenţa specifică αm
Instalaţie de laborator pentru determinarea constantelor
caracteristice filtrării

Filtrarea poate fi clasificata in

funcţie de viteza de formare a turtei
în instalaţia de laborator:
•rapidă 0,1-10,0 cm/s;
•medie 0,1-10,0 cm/min;
•lentă 0,1-10,0 cm/h
 Utilaje de filtrare
După regimul de funcţionare filtrele pot fi împărţite în:
1. filtre cu funcţionare discontinuă şi
2. filtre cu funcţionare continuă.

Etapele operaţiei de filtrare sunt:

introducerea suspensiei;
filtrarea propriu-zisă;
esorarea precipitatului (îndepărtarea cât mai avansată a filtratului);
spălarea precipitatului;
esorarea precipitatului (îndepărtarea cât mai avansată a lichidului de
spălare);
desprinderea precipitatului;
îndepărtarea precipitatului;
regenerarea materialului filtrant
Filtre cu funcţionare discontinuă
• Filtrele nuce au suprafaţa filtrantă cuprinsă între 1-
6 m2, fiind utilizate pentru filtrarea unor volume mici
de suspensie.

Grosimea stratului de precipitat depus este cuprinsă

între 50-400 mm.
Pentru filtrarea suspensiilor :
la temperaturi superioare temperaturii ambiante,
când se lucrează cu solvenţi volatili, precum şi
pentru evitarea contaminării,

se folosesc filtre închise, prevăzute cu manta în

care filtrarea se face sub presiune de aer sau gaz inert.
Filtrele nuce prezintă următoarele avantaje:
• • construcţie simplă
• • adaptabilitate la o mare varietate de condiţii de lucru
Cele mai importante dezavantaje ale acestui tip de
filtre sunt :
• • suprafaţă mică de filtrare (faţă de spaţiul ocupat)
• • productivitate mică
• • spălare defectuoasă (de multe ori se formează
canale în turta de precipitat)
• •manoperă multă pentru descărcare precipitatului şi
montarea filtrului
 Filtre presă

• Se construiesc în două variante:

1. filtre cu camere
2. şi filtre cu plăci şi rame.

Au în comun următoarele elemente:

• un postament solid prevăzut cu două bare
orizontale ce au rol de susţinere a plăcilor
filtrante;
• elemente filtrante îmbrăcate în pânză de
filtru (suprafaţa
de filtrare este egală cu dublul ariei plăcilor);
• Secţiune printr-un
filtru presă cu:
- camere cu evacuare
individuală (1 a),
respectiv
-comună (2 a) şi plăcile
filtrante
corespunzătoare
(1b), (2b)
Filtru cu plăci
Filtru cu functionare discontinua
 Distilare
Conf.dr.ing. Covaliu Cristina
 Definitia 1= Distilarea reprezintă cel mai important şi utilizat
proces de separare şi purificare pentru substanţele lichide,
utilizat atât în practica de laborator cât şi in cea industrială.
Definitia 2= Distilarea constă în transformarea substantei lichide
în vapori şi condensarea acestor vapori cu ajutorul unor
dispozitive de răcire (refrigerenţi) adecvate.
I. Dacă fenomenul constă în miscarea unei singure faze (de vapori),
se numeşte distilare în echicurent.
II. Dacă o parte din condensat se întoarce în balon, deci se mişcă în
sens contrar cu vaporii, se numeşte distilare în contracurent.
Acest tip de distilare se realizează în coloane de distilare şi
poartă numele de rectificare.
 Definitia 3= Distilarea este procesul de trecere a unui amestec
lichid în stare de vapori prin fierbere urmată de condensarea
vaporilor obținuți.
Definitie 4= Distilarea este un procedeu fizic de purificare, care se
produce în 2 etape:
• etapa I: trecerea din stare lichidă în stare gazoasă;
• etapa II: trecerea din stare gazoasă în stare lichidă.

Definitia 5= Distilarea este folosită în special pentru a separa unui

component lichid dintr-un amestec de lichide cu puncte de
fierbere diferite.
Separarea şi purificarea lichidelor pe această cale se bazeaza
pe diferenţa de volatilitate a diferitelor lichide şi pe faptul
cunoscut ca, în timpul distilării unei substanţe pure,
temperatura de distilare rămâne constantă, dacă presiunea nu
variază.

Eficacitatea unei distilări depinde de mai mulţi factori, dintre

care, cei mai importanţi sunt:
1. diferenţa presiunilor de vapori a componentelor lichide;
2.posibilitatea de formare eventuală a unor amestecuri
azeotrope;
3. volumul probei de distilare;
4. tipul şi mărimea instalaţiei folosite;
5. acurateţea cu care este condusă distilarea.
 Terminologie

Amestec azeotrop:
I. Proprietate a unui amestec lichid de a fi format din
componenţi care fierb toţi la aceeaşi temperatură, dând vapori
cu aceeaşi compoziţie ca a amestecului lichid din care provin;

II. Proprietate a unui amestec de lichide de a fierbe la o

temperatură constantă pentru o anumită presiune, degajând
vapori cu aceeaşi compoziţie ca şi lichidul din care provin.
DISTILAREA SIMPLĂ
 Distilarea simplă (nefracţionară) este utilizată în cazul în care
lichidul de distilat conţine practic doar o singură componentă
volatilă, care trebuie purificată sau pentru a separa un solvent
dintr-o soluţie pe care acesta o formează cu o substanţă
nevolatilă.
Principiile fizice ale separării prin distilare :
La distilarea unui amestec binar, presiunipe parţiale ale
componentelor pA şi pB , respectă legea lui Raoult (caz ideal) :
pA = pAxA pB = pBxB
pA , pB = presiunile de vapori ale componenţilor puri A şi B
xA , xB = fracţiile molare ale compuşilor A şi B în lichid
• Presiunile parţiale pA şi pB sunt legate de presiunea totală „P” prin
intermediul fracţiilor molare ale ale celor doi componenţi în faza
de vapori yA şi yB.
pA = PyA ; pB = PyB = p(1-yA)
Conţinutul în componenta volatilă a fazei gazoase creşte cu
atât mai mult cu cât se deosebesc presiunile de vapori ale
componenţilor puri.
Dacă substanţele nu au volatilitate suficient de diferenţiată,
separarea lor nu se poate realiza printr-o singură evaporare şi
condensare, fiind necesară repetarea de mai multe ori a
acestei operaţii. Acest lucru se poate realiza în coloanele de
distilare (distilare fracţionară, rectificare).
Faptul dacă este suficientă sau nu o singură distilare pentru
separarea componenţilor, este dificil de apreciat de un
începător. Adesea se supraapreciază posibilitatea distilării
simple. Ca o regulă generală (empirică), se poate spune că
distilarea simplă nu este eficientă dacă temperaturile de
fierbere ale componenţilor nu diferă cel puţin cu 800 C.
 DISTILAREA (ANTRENAREA) CU VAPORI DE APĂ

Distilarea cu vapori de apă este o operaţiune folosită în practica

pentru a efectua:
1. purificarea unor substanţe ce nu pot fi distilate fără
descompunere la presiune atmosferică, sau pentru a realiza
separarea unei substanţe dintr-un amestec de substanţelor,
antrenabilă cu vapori de apă, celelalte fiind neantrenabile
(rămân în balonul din care se efectuează operaţia).

substanţele insolubile în apă, sunt distilate prin introducerea

vaporilor de apă în amestec, reuşind să distile menajat chiar şi
substanţe cu temperatura de fierbere mult peste 100oC.
 Exemple:
1. amestecul de anilină (punct de fierbere=180oC) şi apă (punct
de fierbere=100oC) fierbe la 99oC;
2. amestecul de apă şi benzen (punct de fierbere=80oC)fierbe
la 70oC;
3. benzaldehida (punct de fierbere= 179oC) poate fi şi ea
separată prin antrenare cu vapori de apă din amestecul
rezultat în timpul sintezei.

În cazul substanţelor mai sensibile la acţiunea temperaturii, se

poate efectua o antrenare cu vapori de apă la o presiune
scăzută, care permite realizarea distilării la temperaturi mai
joase.
Aparatura utilizata pentru distilarea simpla se compune din:
1‐ sursa de incalzire, care se alege in functie de temperatura de fierbere a
lichidului;
2‐ balonul Wurtz, prevazut cu un termometru al carui rezervor de mercur
trebuie sa fie cu aproximativ 0.5 cm mai jos decat nivelul tubului laterar al
balonului. In locul balonului Wurtz se poate folosi orice balon cu fundul
rotund la care se adapteaza diferite dispozitive de distilare;
3‐ sistemul de racire pentru condensarea vaporilor, care se alege in functie de
temperatura vaporilor.
- pentru lichide cu punct de fierbere pana la 130°C se foloseste un refrigerent
cu apa descendent
- pentru lichidele cu punct de fierbere peste 140°C se foloseste un refrigerent
cu aer descendent.
4‐ vasul de colectare a distilatului, care poate fi un pahar în cazul lichdelor
nevolatile şi neinflamabile, pe când în cazul lichidelor volatile sau toxice se
folosesc baloane cu slif fixate la capătul refrigerentului cu alonje prevăzute
cu o deschidere tubulară laterală, prin care se face eliminarea vaporilor
volatili sau toxici la nişă sau la canalul de scurgere a apei.
 Mod de lucru:
- Se umple balonul de distilare cel mult pana la 2/3 din volumul sau si pentru
a asigura o fierbere uniforma, evitand supraincalzirile, se introduc cateva
bucatele de portelan poros, sau se pun cateva bucati de capilare de sticla.
- Se incalzeste balonul in asa fel ca distilarea sa decurga lent, deoarece numai
in acest fel temperatura inregistrata cu termometru, este cea reala.
- Urmarind indicatiile termometrului, cand temperatura de distilare ramane
constanta, se colecteaza distilatul pur.
Practic: se distila apa in scopul obtinerii apei distilate.
După aproape 9000 de ani de consum de băuturi slab alcoolizate precum vin sau
bere, occidentalii s-au întâlnit cu alcoolul într-o formă concentrată, datorită
procesului de distilare.
Inventat în perioada 700 – 750 după Cristos de către alchimiştii arabi (expresia
arabă “al khol” înseamnă esenţa primară a unui material oarecare), procesul de
distilare a generat prima schimbare majoră în modul şi dimensiunea consumului
de alcool în civilizaţia occidentală.
Chiar dacă drojdiile produc alcool, fermentarea naturală produce o concentraţie
alcoolică de maxim 16%, astfel că băuturile fermentate au o limită naturală a
tăriei. Distilarea depăşeşte această limita naturală. Punctul de fierbere al
alcoolului este la 78 de grade Celsius, faţă de apă, care fierbe la 100 de grade
Celsius. Prin fierberea unui amestec de apă şi alcool, vaporii rezultaţi au o
concentraţie mai mare de alcool. Condensând ulterior acei vapori, rezultă un
lichid cu o concentraţie alcoolică mult mai ridicată decât cea a lichidului iniţial,
dinainte de fierbere. Acesta este principiul distilării alcoolului.
Distilarea fractionata
 Este operatia care se utilizeaza la separarea componentelor
dintr‐un amestec de mai multe componente miscibile, cu
conditia ca acestea sa nu formeze intre ele amestecuri
azeotrope.
O conditie esentiala pentru separarea componentelor acestor
amestecuri este ca sa nu aiba puncte de fierbere apropiate
(diferentele de temperatura intre punctele de fierbere sa fie de
cel putin 15‐20°).
Distilarea fractionata se executa cu ajutorul coloanelor de
separare in care vaporii componentelor mai volatile urca in
coloana, iar lichidul imbogatit in componentele mai putin
volatile, care se condenseaza pe peretii coloanei si coboara in
balon.
In aceste coloanele de rectificare, amestecul de vapori (format
din amestecul de lichide care sunt aduse la fierbere in balonul
de distilare) intalneste de‐a lungul coloanei o serie de sicane
(bule de sticla, bucati de tuburi de sticla, bile de sticla, etc) (cu
care sunt umplute coloanele) precum si o multime de straturi
de lichid condensat depuse pe sicanele coloanei.
In acest mod vaporii mai volatili reusesc sa urce inspre varful
coloanei, ajungand pana in refrigerent, unde se condenseaza,
pe cand vaporii componentelor mai putin volatile, se
condenseaza si cad din nou in balon.
Aparat:
1.balon de distilare,
2.coloana de fractionare (rectificare),
3. refrigerent,
4. balon de colectare a distilatului
 Disciplina
Tehnici si echipamente de separarea si
purificare

Conf. Dr.ing. Covaliu Ileana

Cristina

1
 Separarea suspensiilor lichid – solid în fazele
componente se poate face prin:
 sedimentare,
 filtrare,
(ambele putând avea loc atât în câmp
gravitaţional, cât şi în câmp centrifugal)
 presare (stoarcere).

2
 Sedimentarea este operaţia prin care
fazele unui amestec eterogen sunt separate prin
acţiunea diferenţiată a unui câmp de forţe
(gravitaţionale sau centrifuge) asupra fazelor de
densităţi diferite.
După cum faza dispersă are densitate mai
mare sau mai mică decât faza continuă,
particulele dispersate
 se depun sau se
 ridică.

3
 Particulele discrete, grăunţoase, cum sunt
 pietrişul sau
 grăunţele de nisip sedimentează independent una de
cealaltă.

 Particulele floconoase sedimentează după un alt

mecanism, dependent de concentraţia acestora:
– La concentraţii reduse, viteza de sedimentare creşte
pe măsura creşterii dimensiunilor flocoanelor, ca rezultat al
fenomenului de aglomerare; aceasta este sedimentarea
floculantă.
– La concentraţii mari, cantitatea ridicată de flocoane
din apă provoacă întârzierea sedimentării, cu formarea unei
interfeţe vizibile între masa de nămol şi supernatantul
limpede; aceasta este sedimentarea frânată.

4
 1. suspensie = sistemul eterogen lichid –
solid iniţial;
 2. decantat = lichidul mai mult sau mai
puţin limpede, rezultat după sedimentare,
 3. sediment sau precipitat = reziduul
conţinând faza solidă îmbibată cu lichid.

5
 Decantare = îndepărtarea lichidului
(decantatului, supernatantului) după sedimentare.

 Clarificare sau limpezire = eliminarea fazei

solide dintr-o suspensie, prin sedimentare; se
aplică, în special, la sedimentarea suspensiilor
grăunţoase, diluate, ale căror granule
sedimentează independent.

 Îngroşare = concentrarea, prin sedimentare, a

fazei solide şi se referă, de obicei, la precipitate
negrăunţoase care conţin încă mult lichid.

6
 Sedimentarea este o operaţie complexă, fiind
influenţată de un număr mare de factori.

 O sedimentare bună trebuie să obţină:

- un decantat cât mai limpede şi
- un sediment cât mai concentrat în fază solidă,
într-un timp cât mai scurt şi cu investiţii minime.

7
8
Electroliții:
 sunt substanțe care conțin ioni liberi mobili;

 ei există frecvent sub forme fluidice, în soluții sau în stare

lichidă (topituri) dar si solizi.
 un electrolit are ca principală și definitorie caracteristică,
proprietatea că la aplicarea unei tensiuni electrice asupra sa,
ca urmare a câmpului electric ce se formează, el conduce un
curent electric între punctele (electrozi) de aplicare a tensiunii
proprietate este folosită industrial la construirea băilor de
electroliza.

Viscozitatea este proprietatea unui fluid de a se opune mișcării relative a particulelor

constituente. Viscozitatea este percepută ca o rezistenta la curgere. În acest sens, apa, cu
viscozitate mică, este fluidă, în timp ce uleiul, cu viscozitate mare, este vâscos.
Toate fluidele reale sunt vâscoase, cu excepția celor superfluide. Un fluid nevâscos este
considerat fluid ideal.

9
10
11
 Sedimentarea suspensiilor diluate, cu particule
grăunţoase, este un proces simplu, uşor de
descris matematic.

 Fiecare particulă sedimentează independent,

viteza de sedimentare a granulelor fiind funcţie
de mărimea acestora.

12
 diferenţa (FG – FA) rămâne constantă pe toată
durata sedimentării;
 forţa FR, fiind funcţie de viteza mişcării
accelerate a particulei, creşte până când
rezistenţa mediului egalează greutatea
particulei;
 în acest moment forţele se echilibrează, iar
mişcarea particulei devine uniformă, cu viteză
constantă, v0. Această viteză poartă denumirea
de viteză de sedimentare.

13
 Expresiaacesteia se stabileşte punând condiţia
de echilibru a forţelor:

 Înlocuind v cu v0 şi substituind (3) ÷ (5) în

(6) se obţine expresia vitezei de sedimentare:

14
 Valoarea coeficientului ξ depinde de regimul de
curgere, respectiv de valoarea criteriului Reynolds:

 Dependenţa lui ξ de Re este de forma:

 coeficienţii a şi n fiind funcţie de regimul de

curgere

15
16
17
 Relaţiile din tabel împreună cu ecuaţia (7) permit
calculul mişcării descendente a particulelor solide
care se depun într-un decantor precum şi calculul
mişcării ascendente a bulelor de aer sau a
picăturilor de ulei care se ridică la suprafaţa apei
sau a unui alt lichid.
 Pentru majoritatea cazurilor, expresia vitezei de
sedimentare se calculează după legea lui Stokes
(pt. curgerea laminară a lichidului în jurul unei
particule solide, la Re < 1):

18
 viteza de sedimentare este direct
proporţională cu densitatea particulelor şi cu
pătratul diametrului acestora şi este invers
proporţională cu viscozitatea fazei lichide.

 la sedimentarea independentă a particulelor

discrete, cel mai rapid se depun particulele
grele şi cu diametru mare.

19
Pentru sedimentarea particulelor de altă formă decât cea sferică,
coeficientul de rezistenţă ξ din expresia vitezei de sedimentare se
corectează prin intermediul factorului de sfericitate, φ:

20
21
22
 În cazul particulelor a căror mişcare este
influenţată de prezenţa altor particule, se
manifestă un efect de frânare asupra particulei
considerate, fapt care conduce la micşorarea
vitezei acesteia, respectiv la creşterea
coeficientului de frecare.

 Efectul este cu atât mai intens cu cât

concentraţia fazei solide în sistem este mai
ridicat.

23
 Dacă suspensia este suficient de diluată, astfel
încât particulele să nu se influenţeze reciproc,
fiecare particulă se depune independent, cu
viteza sa proprie de sedimentare.
 La un moment oarecare al sedimentării,
suspensia este formată din trei straturi:
– un strat superior de lichid limpede sau slab
tulbure,
– un strat intermediar de suspensie având aceleaşi
caracteristici ca şi suspensia iniţială,
– un strat inferior de sediment, cu granulele mari
amplasate la fundul stratului.
24
25
 În timpul sedimentării floculante, flocoanele
aflate în suspensie au tendinţa de a se aglomera,
formând agregate mari, care înglobează cantităţi
importante de apă.
 Mărimea flocoanelor crescând, creşte şi viteza de
sedimentare a flocoanelor.
 Această creştere a vitezei de sedimentare ca
urmare a modificării dimensiunilor flocoanelor se
manifestă atunci când concentraţia flocoanelor
din suspensie depăşeşte 50 mg/L.

26
o Viteza de sedimentare a flocoanelor nu
 poate fi calculată matematic, legea lui
 Stokes neputându-se aplica unor astfel de
 sisteme.
 o Viteza de sedimentare pentru suspensiile
 alcătuite din flocoane se determină
 experimental, în instalaţii de laborator.

27
28
 o Cunoscută şi ca sedimentare întârziată sau
 stânjenită (hindered settling), această formă a
 sedimentării se manifestă de îndată ce
 concentraţia flocoanelor depăşeşte o anumită
 limită.
 o Particulele aderă una de cealaltă, iar între lichidul
 supernatant şi suspensie se formează o interfaţă
 vizibilă.
 o Fenomenul este caracteristic sedimentării
 nămolului activat şi suspensiilor floculante cu
 concentraţie mai mare de 500 mg/L.
 o Flocoanele sedimentează colectiv, înfluenţându-se
 reciproc.

29
 Sedimentarea frânată
 Într-o astfel de suspensie se pot vizualiza – la un moment
 dat - patru straturi distincte:
 A. un strat superior de lichid limpede sau slab tulbure, a
 cărui grosime creşte continuu;
 B. un strat de suspensie floculată, omogenă, de concentraţie
 apropiată concentraţiei iniţiale, a cărui grosime scade
 continuu;
 C. un strat de tranziţie, relativ subţire şi nu întotdeauna
 vizibil, în care concentraţia fazei solide creşte de la
 concentraţia stratului precedent până la concentraţia
 stratului următor; grosimea acestui strat se menţine
 aproximativ constantă până spre sfârşitul sedimentării,
 când grosimea lui scade până la dispariţie;
 D. un strat de sediment, de concentraţie relativ mare, a
 cărui grosime creşte rapid la început, după care scade
 lent, datorită fenomenului de tasare.

30
31
 Sedimentarea frânată
 La sfârşitul sedimentării rămân numai primul
şi ultimul strat.
 Variaţia în timp a înălţimii interfeţei A-B şi apoi
a celei A-D este dată de către curba lui
Kynch.

32
Echipamente de separare
prin sedimentare

33
♫ Forma bazinului;
♫ Modul de alimentare cu apă brută şi
♫ Modul în care este colectată apa tratată, precum şi
♫ Modul de evacuare a nămolului
influenţează în mod semnificativ eficienţa hidraulică a bazinului.

34
35
36
37
38
39
40
41
42
43
44
45
46
 Sedimentarea este imbunatatita daca suspensia
care sedimenteaza trece prin stratul de suspensie
concentrata de la partea inferioara a
decantorului;
 Imbunatatirea sedimentarii consta in:
– obtinerea unui decantat mai limpede;
– cresterea de 1,5 – 2 ori a vitezei de sedimentare;
– micsorarea consumului de coagulant.
 Efecte similare produce recircularea partiala a
namolului din decantor, sau pulsarea stratului de
namol.

47
48
49
50
51
52
53
CURS 7

Echipamente de
separare prin
sedimentare

1
 SEDIMENTAREA CONTINUĂ ÎN
BAZINE CU CURGERE ORIZONTALĂ

♫ Forma bazinului;
♫ Modul de alimentare cu apă brută şi
♫ Modul în care este colectată apa tratată, precum şi
♫ Modul de evacuare a nămolului
influenţează în mod semnificativ eficienţa hidraulică a bazinului.

2
 TIPURI DE DECANTOARE

1. DECANTORUL DISCONTINUU CU SIFON

BASCULANT

3
2. DECANTOR CU INDEPARTAREA MECANICA A
NAMOLULUI

4
5
3. SEDIMENTAREA CONTINUĂ ÎN
BAZINE CU CURGERE VERTICALĂ

6
4. DECANTOARE VERTICALE

7
4. DECANTOARE VERTICALE

8
5. DECANTOARE RADIALE

9
5. DECANTOARE RADIALE

10
5. DECANTOARE RADIALE

11
5. DECANTOARE RADIALE

12
SEDIMENTAREA CONTINUĂ ÎN
DECANTOARE LAMELARE

13
14
 LIMPEZITOARE
(DECANTOARE SUSPENSIONALE)

 Sedimentarea este imbunatatita daca suspensia

care sedimenteaza trece prin stratul de
suspensie concentrata de la partea inferioara a
decantorului;
 Imbunatatirea sedimentarii consta in:

– obtinerea unui decantat mai limpede;

– cresterea de 1,5 – 2 ori a vitezei de sedimentare;
– micsorarea consumului de coagulant.
 Efecte similare produce recircularea partiala a
namolului din decantor, sau pulsarea stratului
de namol.
15
LIMPEZITOARE

16
LIMPEZITOARE

17
LIMPEZITOARE

18
19
DECANTOARE TRANSFORMATE IN LIMPEZITOARE

20
DECANTOARE TRANSFORMATE IN
LIMPEZITOARE

21