Odă (în metru antic)

Monday, January 22, 2024 6:00 PM

Poezia "Odă (în metru antic)" este publicată în 1883, figurează în colecția
maioresciană a textelor eminesciene din primul volum, apărut la editura
Socec intitulat "Poesii". Opera face parte din etapa de maturitate a
creației eminesciene, alături de "Luceafărul", "Glossă" și cele 5 Scrisori
redactate după modelul scriitorului clasic Horațiu. De altfel, tiparul
prozodic al Odei este preluat de Eminescu tot pe filiera literaturii clasice
de la poetesa Sapha. Eminescu utilizează doar în Odă catrenul cu versul
ultim scurt, aspect prozodic menționat și la nivel paratextual (în titlu).

Există o multitudine de variante succesive ale Odei, semne ale căutării și

ale refuzului ce alcătuiesc subopera scriitorului romantic. Inițial, Eminescu
a dedicat Oda personalității lui Napoleon, iar în versiunea finală, Eminescu
închină un imn stării pe care grecii o numesc ataraxie, adică indiferență
față de grijile lumii materiale, stare de spirit numită de poet "nepăsare
tristă".

În interpretarea poeziei "Odă (în metru antic)" se poate aplica grila

platoniciană care conține disocierea între lumea ideală numită de Platon
eidos și lumea materială numită eidolon

EIDOS "Nu credeam să învăț a muri vreodată" Ca să poți muri liniștit

EIDOLON "Suferință dureros de dulce" pe mine, mie, redă-mă

Eul liric se află inițial în lumea ideilor, fiind imun la trecerea timpului
"pururi tânăr" în Câmpiile Elisee ale creatorilor din toate timpurile.
Metafora "steaua singurătății" poate fi înțeleasă prin raportare la
concepția populară potrivit căreia steaua este expresia unui destin
personal.

Criticul literar Titu Maiorescu scrie un articol intitulat "Eminescu și

poeziile lui" publicat în 1889, anul morții poetului, în care anticipează că
literatura secolului următor va fi puternic influențată de Mihai Eminescu.
Predicția Maioresciană s-a adeverit pentru că în literatura interbelică a
existat un intertext eminescian regăsibil și în poezia lui Lucian Blaga "stă în
codru fără slavă" în care motivul stelei are aceeași valență de conotare a
Romana Page 1
codru fără slavă" în care motivul stelei are aceeași valență de conotare a
destinului. Altfel spus, Lucian Blaga utilizează motivul stelei ca marcă a
condiției umane în sensul morții implacabile.

Apariția neașteptată a erosului desemnat în text printr-un oximoron

"suferință tu, dureros de dulce" are ca efect părăsirea lumii contemplative
a ideilor în favoarea lumii materiale care implică finitudinea existenței
"voluptatea morții". Eminescu face trimitere la un mit grecesc, cel al
arderii pe rug al lui Hercule. Centaurul Nessus îi oferă Deianeirei, soția lui
Hercule, o cămașă înveninată în sângele Hidrei de la Lena pe care să i-o
ofere lui Hercule când simte că soțul ei o înșeală. Cămașa se lipește de
trupul lui Hercule, provocându-i o suferință de neimaginat, alinată doar
prin arderea pe rug. Astfel, moartea este râgnită ca modalitate de a opri
chinul existențial provocat de eros, de aici și semnificația oximoronului
"voluptatea morții".

Tema poeziei este condiția geniului care experimentează erosul ca

manieră de coborâre din lumea ideilor în lumea materiei și care regretă
pierderea parțială a identității în relație cu alteritatea. În textul
eminescian se identifică o imprecație figură retorică apropiată de blestem
"piară ochii tulburători din cale-mi" care vizează autosancționarea
defectului de a privi pătimaș, ochii generând tulburarea eului poetic
pentru că ei au receptat frumusețea feminină.

Tonalitatea discursului poetic variază de la blestem la implorare deoarce

verbele la imperativ "vino" și "redă-mă" au această conotație stilistică
deoarece eul poetic imploră reexperimentarea stării de ataraxie "Vino iar
în sân, nepăsare tristă". Moartea ca formă de consolare a zbuciumului
existențial este râvnită "ca să pot muri liniștit", iar redobândirea identității
este inferios necesară "pe mine, mie redă-mă".

Prin urmare, este îndreptățită afirmația critică maioresciană din studiul

"Eminescu și poeziile lui" publicat în 1889, anul morții poetului, în care
mentorul junimiștilor face constatarea că Eminescu este fascinat de
idealul iubirii, nu de o ipostază pasageră a acestui ideal.

Romana Page 2