Curs.

6 MODALITĂŢI DE APLICARE A SUBSTANŢELOR CHIMICE ANTIPLACĂ

AUTOÎNGRIJIREA

Termenul de autoîngrijire include activităţile şi deciziile luate de un individ, prin care acesta
încearcă să prevină, să pună diagnosticul şi să trateze anumite afecţiuni sau să menţină şi să
controleze afecţiunile cronice.

Acest concept se aplică şi la îngrijirea cavităţii orale şi se numeşte autoîngrijire orală.

Eliminarea 100% a plăcii dentare NU este posibilă, însă individul sănătos poate tolera o anumită
cantitate de placă dentară microbiană.

Autoîngrijirea orală

Reprezintă totalitatea procedurilor aplicate de pacientul corect instruit şi motivat, prin care acesta
obţine prevenirea şi/sau stoparea bolilor parodontale sau a cariei dentare, proces realizat în
principal prin reducerea acumulărilor de placă.

Termenul este folosit în locul celui de control al plăcii dentare.

Prin ea se pune accent pe responsabilizarea pacientului cu privire la deciziile şi practicile preventive

luate.

De reţinut!

O autoîngrijire superficială reprezintă un factor major de risc, în primul rând pentru apariţia
bolilor parodontale.

Cum metodele de igienă orală nu sunt indicate la fel tuturor indivizilor, este recomandabil să le
individualizăm în strânsă legătură cu:

 starea de sănătate a structurilor orale

 preferinţele individuale (ale medicului/pacientului)
 abilităţile şi dexteritatea pacientului
 stilul de viaţă al său

individul îşi poate influenţa favorabil sănătatea propriilor structuri orale dacă respectă şi aplică
corect recomandările primite de la specialist.

Recomndarea unui plan de tratament preventiv individualizat presupune:

 selecţionarea celor mai eficiente dispozitive şi substanţe la un minimum posibil, prin care
simplificăm explicaţiile şi motivăm pacientul
 utilizarea în anumite momente a diferitelor substanţe chimice antiplacă, prezente în diverse
produse comercializate, pe lângă mijloacele mecanice de îndepărtare a PD

În stomatologie, substanţele antimicrobiene (chemo-terapia) sunt indicate în scop preventiv sau

terapeutic şi se pot administra sistemic sau local.

1
 A – SISTEMIC: se pot administra antibiotice şi antinflamatoare

În stomatologie cele două sunt indicate în tratarea diferitelor forme şi manifestări ale bolilor
parodontale.

Antibioticele se indică corect doar pe baza antibiogramei efectuate în prealabil.

B - LOCAL - SUBSTANŢELE CHIMICE ANTIPLACĂ se pot aplica prin intermediul:

1. Pastelor de dinţi (dentifrice) şi periaj

2. Clătirilor cu ape de gură
3. Utilizării gumelor de mestecat
4. Irigărilor orale
5. Terapiei parodontale nechirurgicale:

a.aplicarea locală a unor substanţe active cu eliberare lentă, direct în punga parodontală

b.irigarea subgingivală

1. PASTELE DE DINŢI
Pastele de dinţi sunt utilizate împreună cu periuţele de dinţi la îndepărtarea mecanică a
depozitelor moi, acumulate la nivelul coroanelor dentare şi a marginii gingivale libere, în scop
preventiv dar şi terapeutic.

Pastele de dinţi s-au impus în faţa pudrelor dentare abrazive, în momentul în care s-a ajuns la o
anumită compoziţie eficientă şi au putut fi ambalate şi păstrate în starea lor iniţială o lungă perioadă
de timp.

Alături de geluri şi pudre, pastele de dinţi sunt cuprinse sub denumirea de dentifrice – termen de
origine latină.

Dentifricele reprezintă totalitatea produselor destinate „curăţirii orale”, care se aplică cu

ajutorul periuţelor de dinţi sau al altor mijloace mecanice, pentru a îndepărta:

1.placa dentară

2.coloraţiile exogene

3.materia albă

4.resturile alimentare de la nivelul:

 dinţilor
 gingiei
 limbii

Pastele de dinţi se utilizează în scop:

 cosmetic
 preventiv/terapeutic

A. Efectele cosmetice ale dentifricelor sunt reprezentate de:

2
1.Îndepărtarea pigmenţilor alimentari, a celor specifici agenţilor chimici din fumat, ce pot colora
P.D., motiv pentru care dentifricele acţionează cosmetic prin:

 îndepărtarea lor mecanică

 agenţii de albire conţinuţi

2.Reducerea halitozei prin inhibarea producerii temporare a componentelor sulfurice volatile.

B. În scop preventiv/terapeutic:

 sanogen - de prevenire a cariei dentare şi a bolii parodontale

 de reducere a sensibilităţii dentinare
 de albire a structurilor dentare

Beneficiile preventiv-terapeutice ale dentifricelor sunt:

1.de prevenire şi remineralizare a leziunilor carioase necavitare; în acest sens se utilizează agenţii
terapeutici pe bază de:

 fluor
 xilitol (utilizat în unele paste de dinţi ca umectant sau aromatizant, dovedeşte efecte
anticarie)
 Recaldent (CPP – cazein-fofsfo-peptidă și ACP, fosfat de calciu amorf)

2.de reducere a cantităţii de biofilm dentar format (antiplacă) → cei mai importanţi agenţi antiplacă
sunt:

 clorhexidina
 triclosanul
 citratul de zinc
 fluorura de staniu

3.de reducere a inflamaţiei gingivale

4.de reducere a hipersensibilităţii dentinare; pacientul care utilizează o pastă desensibilizantă este
instruit să NU o folosească mai mult de 4 săptămâni; foarte important este să stabilim cauza
hipersensibilităţii

5.de reducere a cantităţii de tartru supragingival format

Dentifricele care au capacitatea de a inhiba formarea tartrului conţin:

 săruri ale pirofosfatului

 clorură şi citrat de zinc
 hexametafosfat de sodiu
 triclosan cu copolimer

Astăzi există o avalanşă de produse, acestea având diferite:

 aspecte (paste sau geluri)

 culori (o singură culoare sau mai multe)
 ambalaje (tuburi sau pompe cu lift)

3
Există paste de dinţi pentru adulţi şi copii.

Toate pun consumatorul contemporan în faţa unei probleme dificile, aceea a alegerii pastei de dinţi
potrivite nevoilor personale, deci a celei mai eficiente.

Există paste de dinţi:

 fără spumă sau care produc cantitate redusă de spumă, utilizate cu periuțele electrice sau
de copii
 Ingerabile, pentru persoanele cu nevoi speciale
 fără conservanți
 fără lauril sulfat de sodiu (SLS), fără fluoruri, coloranți, peroxid de hidrogen sau arome
artificiale - pentru persoane alergice sau pentru cei care preferă produse „naturale”.

Alegerea pastei de dinți se face și în funcție de problemele de sănătate ale persoanelor:

 cu îndulcitori (nu influențează glicemia), în caz de diabet

 cu enzime salivare, lubrifianți și stimulatori salivari, pentru cei cu xerostomie
 fără SLS, pentru pacienţii cu leziuni aftoase recidivante
 fără bicarbonat de sodiu sau clorură de sodiu, în cazul pacienţilor cu hipertensiune

Cum produsele comercializate trebuie să fie aprobate spre consum, inclusiv pastele de dinţi se supun
aceloraşi cerinţe.

În acest sens, American Dental Association Council a stabilit (1986) criteriile pe care trebuie să le
îndeplinească pastele de dinţi sau apele de gură: 1.Efectele lor trebuie susţinute prin cel puţin 2
studii, efectuate independent unul de celălalt, în sistem dublu orb şi care în final oferă aceleaşi
rezultate

2.Studiile sunt efectuate în paralel sau încrucişat

3.Fiecare studiu trebuie să dureze minim 6 luni

4.Ca o condiţie de bază, este obligatoriu să se efectueze indici gingivali şi de placă

5.Se impune inclusiv efectuarea examenelor microbiologice, prin care se demonstrează că pe durata
folosirii produsului nu se dezvoltă infecţii oportuniste sau patogene

PASTELE DE DINŢI - compoziţie de bază –

Pastele de dinţi (iniţial pudrele) au fost concepute în principal pentru a îndepărta coloraţiile
extrinseci (niciodată pe cele intrinseci) de pe suprafeţele dentare, deci în scop cosmetic.

Odată cu trecerea timpului, compoziţia a fost suplimentată pentru a satisface şi anumite cerinţe
terapeutice, ea fiind îmbunătăţită cu o serie de substanţe active speciale.

Pastele de dinți conțin o serie de ingrediente naturale sau sintetice.

Ele prezintă formule complexe conținând substanțe active (sau terapeutice - medicinale) și altele
inactive (nonmedicinale), care trebuie să fie compatibile între ele și eficiente.

4
Marea problemă a fabricării pastelor de dinţi este aceea de a pune împreună substanţe diferite, ce
trebuie:

 să fie compatibile între ele

 să nu se neutralizeze în timp
 să nu genereze produse noi, eventual toxice.

Când există acest risc, substanţele vizate se ambalează în compartimente separate, substanţele
amestecându-se numai în momentul utilizării.

COMPONENTELE DE BAZĂ ale pastelor de dinţi sunt:

 detergenţii 1-2%
 agenţii de curăţire şi lustruire 20-40%
 agenţii de legare (lianţi) 1-2%
 umectanţii 20-40%
 aromatizanţii 1-1,5%
 apa 20-40%
 agenţii terapeutici 1-2%
 conservanţii, îndulcitorii, 2-3% agenţii de colorare

Pastele de dinţi sub formă de gel conţin aceleaşi ingrediente ca orice pastă de dinţi, în plus, apar
agenţii de îngroşare într-o proporţie mai mare.

Ambele forme de prezentare, pasta sau gelul, prezintă aceleaşi efecte antiplacă şi conţin aceleaşi
ingrediente active dar în proporții diferite.

a. Detergenţii (1-2%) (agenţii de spumare sau surfactanţii) Acţionează prin:

1.Scăderea tensiunii superficiale, prin care permit penetrarea şi îndepărtarea depozitelor moi cât şi a
coloraţiilor exogene.

2.Emulsionarea depozitelor dentare moi, în scopul uşurării îndepărtării lor prin periaj

3.Contribuie la acţiunea de spumare, ce este pe placul multor pacienţi.

De regulă, se utilizează detergenţi sintetici, cei mai folosiţi au fost:

 lauril sulfatul de sodiu (SLS)

 n-lauril sarcozinatul de sodiu

Barkvoll recomandă ca pacienţii care suferă de unele afecţiuni ale mucoasei orale să evite utilizarea
pastelor de dinţi cu lauril sulfat-ul de sodiu care, în concentraţii mari, poate favoriza producerea
ulceraţiilor orale, a aftelor şi reduce efectul clorhexidinei.

Pasta mai poate conţine enzime salivare şi fluorură de sodiu (1450 ppm F) prin care se creează un
dublu efect anticarie la un coeficient RDA de aproximativ 50.

b. Agenţii de curăţare şi lustruire (substanţele abrazive: 20-40%)

5
Trebuie să realizeze curăţarea dar şi lustruirea suprafeţelor dentare

Prin acţiunea lor se obţin suprafeţe dentare netede şi lucioase, improprii acumulărilor ulterioare de
placă şi a coloraţiilor.

Un abraziv ideal este acela care realizează suprafeţe perfect netede, fără a genera pierderi de
substanţă, el trebuind să fie şi compatibil cu restul ingredientelor utilizate la fabricarea pastelor de
dinţi.

Gradul de abraziune al unei paste dentare depinde de:

 duritatea, mărimea şi forma particulelor abrazive conţinute de pasta de dinţi

 tehnica de periere folosită, inclusiv de numărul mişcărilor sau de presiunea aplicată
 duritatea filamentelor periuţei
 timpul cât durează periajul, direcţia mişcărilor
 pH-ul pastei
 cantităţile de glicerină şi apă prezente
 caracteristicile salivei

Duritatea abrazivului va trebui interpretată și în funcție de mărimea și forma particulelor.

Agenţii de curăţare şi lustruire sunt introduşi sub forma particulelor sferice moi de 20μ, alături de
altele de 1μ (particule de calciu, staniu, magneziu sau zirconiu), primele realizând curăţarea iar
ultimele lustruirea.

În principal există cinci grupe de substanţe abrazive:

 fosfații
 carbonații
 silicații
 compușii aluminului
 alte substanțe

Pentru a descrie duritatea particulelor, se folosește Scala de Duritate Mohs. Scala durităților începe
cu duritatea 1 și sfârșește cu duritatea 10, astfel:

Duritatea

1. talc
2. ghips
3. calcit (carbonat de calciu nehidratat)
4. fluorină (sau fluorit; este un mineral – CaF2)
5. apatită
6. piatra lunii (un feldspat potasic)
7. quarț
8. topaz
9. carborundum
10. diamant

6
Duritatea dentinei este de 2 – 2.5, în timp ce duritatea smalțului dentar este cuprinsă între 4
și 5.
În această idee vom indica o pastă de dinți cu duritate sub 2, când pacientul prezintă
structuri radiculare dezgolite; în cazul dinților de lapte putem folosi paste de dinți cu
duritate 4 – 5.
Următoarele substanţe au durităţi variate:

 bicarbonatul de sodiu și fosfatul dicalcic dihidratat: 2.5

 carbonatul de calciu: 3
 fosfatul dicalcic anhidru: 3.5
 dioxidul de siliciu hidratat: 2.5 – 5
 pirofosfatul tetraciclic și pirofosfatul de calciu: 5
 silica pură: 6 – 7
 alumina: 9.25
În mod normal, pasta de dinţi NU trebuie să genereze abraziune la nivelul smalţului
dentar, însă acest proces se poate produce la nivelul cementului, unde pierderile sunt de 35
de ori mai mari comparativ cu cele înregistrate la nivelul smalţului sau al dentinei dezgolite,
unde pierderile sunt de 25 de ori mai accentuate decât la nivelul smalţului.
Uzura produsă asupra ţesuturilor dure dentare poate fi măsurată direct prin profilometrie.
Pe această cale se produc pierderi de substanţă dură dentară care se observă clinic,
obişnuit la nivelul coletului şi care, în plus, pot genera hipersensibilitate dentinară.
Clinic, pierderea de substanţă se prezintă în formă de pană (leziune cervicală necarioasă)
cu suprafaţă lucioasă şi fără dentină ramolită şi este mai frecvent întâlnită la persoanele în
vârstă care-şi menţin un nivel ridicat al igienei orale.
Când periajul se efectuează fără pastă de dinţi se constată o abraziune dentară extrem de
redusă.
Un alt dezavantaj important al abrazivilor din pastele de dinţi este faptul că ei se pot
acumula la nivelul şanţului gingival şi interdentar, generând iritaţii sau chiar inflamaţii
gingivale.
Testarea capacităţii de abrazare a pastelor de dinţi:
Council on Dental Materials and Devices of the American Dental Association publică periodic
date cu privire la gradul de abraziune al pastelor de dinţi prezente pe piaţă. Majoritatea
datelor sunt obţinute în laborator şi nu pot fi extrapolate la aşteptările din vivo.
Gradul de abrazare al pastelor de dinţi se exprimă prin RDA (RELATIVE DENTIN
ABRASIVITY). Metoda constă în compararea abraziunii produsă de pirofosfatul de calciu
(notat cu 100) cu cea produsă de variatele paste de dinţi.
Testul (cantitativ) măsoară cantitatea de dentină îndepărtată prin perierea rădăcinii unui
dinte extras şi iradiat cu fosfor radioactiv.

7
O pastă de dinţi cu coeficientul RDA mai mare de 80 trebuie evitată. Se recomandă
pacientului fără hipersensibilitate dentinară să folosească o pastă de dinţi cu un coeficient
RDA între 40 şi 70.
Relative Dentin Abrasivity (RDA) Scale:

 0 – 70: abrazivitate redusă → sigure pentru cement, dentină și smalț.

 70 – 100: abrazivitate medie → sigure pentru smalț, periculoase pentru cement și
dentină
 100 – 150: abrazivitate crescută → periculoase pentru smalț, dentină și cement
 150 – 250: abrazivitate foarte înaltă → periculoasă pentru dinți
 250 și peste: de ne recomandat.

c. Umectanţii (20-40%)
Au rolul de a:

 păstra umiditatea pastei (previn întărirea ei prin expunere la aer)

 stabiliza proporţiile
În acest scop se utilizează:

 glicerina
 xilitolul, sorbitolul, manitolul
 propilenglicolul
Umectanţii trebuie să fie substanţe stabile şi lipsite de toxicitate. De regulă, umectanţii
obligă la adăugarea de conservanţi (benzoatul de sodiu), deoarece ei reprezintă medii bune
de cultură pentru dezvoltarea microorganismelor.
d. Agenţii de legare (1-2%)
Au rolul de a preveni separarea componentelor solide de cele lichide pe durata
depozitării.
Substanţele utilizate în acest scop trebuie să fie stabile, compatibile cu celelalte ingrediente
şi să nu fie toxice.
În acest scop se folosesc:

 coloizii minerali
 alge marine, răşini naturale
 derivaţii sintetici ai celulozei
 carboxi-metil-celuloza.

Respectivele substanţe pot servi ca:

8
  umectanţi, în concentraţii reduse
 agenţi de gelificare, în concentraţii mai crescute
 conservanţi, la concentraţii de peste 40%
e. Conservanţii
Previn multiplicarea microorganismelor şi prelungesc astfel termenul de valabilitate al
pastelor de dinţi.
În acest scop se folosesc:

 alcooli
 formaldehida
 benzoatul de sodiu
 Fenolul

Trebuie să fie compatibili cu celelalte componente

f. Aromatizanţii (1-1.5%)
Fac pastele de dinţi dorite şi maschează gustul neplăcut al unor componente.
Gustul pastei trebuie să fie plăcut, iar senzaţia gustativă produsă trebuie să se menţină o
perioadă de timp.
În acest scop se utilizează:

 uleiuri esenţiale (mentă, perişor, scorţişoară)

 îndulcitori artificiali necariogeni, manitolul şi sorbitolul - se pot folosi în dublu scop,
de îndulcitori şi de umectanţi.
 xilitolul, demonstrează chiar capacitate de remineralizare a structurilor dentare; la
testările efectuate în laborator, a arătat că nu este metabolizat de microorganismele
specifice cavităţii orale.
Este greu să stabilim preferinţa indivizilor pentru un anumit aromatizant, studiile efectuate
certificând o multitudine de preferinţe, atât în ceea ce priveşte gustul cât şi culoarea
pastelor de dinţi.
h. Agenţii de îndulcire
Iniţial s-au folosit zahărul şi mierea (cariogene)
Agenţii de îndulcire conferă pastelor de dinţi un gust plăcut, care le facilitează utilizarea.
Astăzi se utilizează îndulcitorii necariogeni, folosindu-se în principal cei artificial:

 sorbitol
 manitol
 xilitol
 zaharină

9
  ciclamatul de sodiu
 glicerina, poate fi folosită, în funcţie de concentraţie, ca umectant dar şi ca
îndulcitor.

g. Agenţii de colorare Se introduc pentru a face pasta mai atractivă.

Coloranţii utilizaţi nu trebuie să producă colorări ale dinţilor sau ale ţesuturilor orale.
De obicei se apelează la coloranţi vegetali.
h. Apa
Se specifică tipul de apă (deionizată, distilată)
Reprezintă 20 – 30% din compoziție

PASTELE DE DINŢI PROFILACTICE SAU TERAPEUTICE

Lista ingredientelor specifice, tipărite pe ambalajul produsului, ne permite să le indicăm în
funcție de nevoile pacientului și în același timp, să evităm riscul de alergie sau de
intoleranță.
Recomandarea pastei de dinţi trebuie făcută de medicul stomatolog în concordanţă cu
obiceiurile pacientului, patologia lui oro-dentară şi obiectivele tratamentului de efectuat.
Există şi alte paste de dinţi speciale, mai rar întâlnite, cum sunt cele:

 ingerabile
 pe bază de bicarbonat de sodiu
A. PASTELE DE DINŢI INGERABILE
Au fost propuse iniţial spre utilizare de către cei care lucrează în industria aeronautică
(astronauţi).
Aceste paste prezintă o concentraţie scăzută de calciu şi conţin de regulă, glicerină,
carboximetilceluloză, zaharină şi apă, fără a conţine uleiuri esenţiale sau detergenţi.
Ele pot fi folosite şi apoi înghiţite, fără a fi necesară clătirea gurii.
Ulterior, asemenea paste au fost indicate şi celor cu dificultăţi în clătirea cavităţii orale sau
în evacuarea conţinutului bucal.

B. Pastele de dinţi pe bază de BICARBONAT DE SODIU

10
 Au fost fabricate pornindu-se de la ideea că doi din trei stomatologi recomandă
bicarbonatul de sodiu pentru curăţarea dinţilor.
Asemenea paste mai conţin fluor şi un abraziv compatibil (hidroxidul de siliciu).
Există mai multe paste de dinţi cu bicarbonat de sodiu; o formulă deja folosită este:
bicarbonat de sodiu, fluorură de sodiu 1.100 ppm F şi 0.75% gel stabil de peroxid de
hidrogen.

Clasificarea pastelor de dinţi

- în funcţie de valoarea lor terapeutică (American Dental Association Council on
Scientific Affairs):
 Paste de dinţi preventive anticarie
 Paste de dinţi preventive antiplacă
 Paste de dinţi preventive antitartru
 Paste de dinţi desensibilizante
 Paste de dinţi cosmetice cu efect de albire
A. Pastele de dinţi remineralizante sau de control al cariei dentare (anticarie)
În ideea prevenirii producerii cariei dentare, s-au folosit de-a lungul timpului nenumărate
substanţe precum:

 clorofila
 amoniacul
 inhibitorii enzimatici
 antibiotice (inclusiv penicilina)
Concluzia majorităţii studiilor a fost că singurele paste de dinţi remineralizante rămân pe
moment, cele pe bază de fluor.
În 1960, a fost aprobată în Statele Unite (ADA) spre folosire prima pastă de dinţi fluorurată
care conţinea fluorură de staniu 0.4%.
Fluorura de staniu 0.45% (SnF2) (1.100 ppm F) → principalul dezavantaj este gustul sau
colorarea suprafeţelor dentare demineralizate, fapt ce a dus la recomandări limitate.
Asocierea dintre fluorură de staniu stabilizată 0.45% şi hexametafosfatul de sodiu a fost
folosită în formulele unor paste de dinţi
În 1980, în Statele Unite, cca 98% din pastele de dinţi comercializate conţineau fluor.

11
 Astăzi, pastele de dinţi profilactice cu fluor conţin în principal:

 Fluorura de sodiu (NaF) 0.24% (1100 ppm F)

 Monofluorofosfatul de sodiu (MFP) (Na2PO3F) 0.76% (1000 ppm F)
 Fluorură de staniu 0.454% (1000 ppm F)
Pastele de dinţi cu potenţial profilactic sunt considerate numai acelea cu un conţinut mimin
de F de 1.000 – 1100 ppm.
ADA recomandă pastele de dinţi profilactice cu fluor:
1. Tuturor adulţilor, ca parte a programului preventiv complet şi reprezintă intervenţia
de bază în programele de prevenire a cariei
2. Tuturor pacienţilor, indiferent de riscul cariogen (excepţie fac copiii sub 2 ani), de 2
ori/zi
3. Pentru desensibilizare dentară
4. În cazul pacientului cu cario-activitate medie sau crescută, când se recomandă 3 sau
4 periaje pe zi; când perierea nu este posibilă, se indică utilizarea unei gume de
mestecat cu xylitol
5. Indivizilor cu multiple suprafeţe radiculare expuse, pentru prevenirea cariilor
radiculare
6. Celor cu xerostomie
În cazul utilizării pastelor de dinţi cu fluor, pentru o eficienţă crescută a acestuia, se
recomandă ca la finalul periajului să se elimine excesul de pastă, urmând să se clătească
apoi gura cu o cantitate mică de apă (Wilkins 2013).
studiile întreprinse arată că la o frecvenţă de 2 ori/zi, se obţine o reducere a incidenţei cariei
cu cca 23%
se recomandă folosirea lor îndelungată, chiar întreaga viaţă, modalitate prin care se reface
fluorhidroxiapatita de suprafaţă, pierdută la fiecare periaj datorită abraziunii produse prin
frecare
dinţii pierd prin periaj o cantitate de substanţă dură dentară → la un periaj de 10 s pierderea
poate fi de 0,1-1μm
Reducerea incidenţei cariei se produce datorită:
1.Menţinerii permanente a fluorului la nivelul suprafeţei dinţilor, proces prin care se
controlează demineralizarea şi se favorizează remineralizarea.
2.Afinităţii ionilor de fluor ce se pot acumula la nivelul petelor albe cretoase produse prin
demineralizare.

Pastele de dinţi cu aminofluoruri

12
 Studiile arată că, ele acţionează benefic datorită afinităţii aminofluorurilor pentru smalţul
dentar ca şi a faptului că grupările amino au şi efect detergent, prin care se favorizează
penetrarea ionilor de fluor în smalţul de suprafaţă.
Într-un studiu efectuat în Elveţia (Marthaler, 1968), în care s-au folosit paste de dinţi cu
aminofluoruri şi metafosfat de bariu ca sistem abraziv, s-a obţinut o reducere a incidenţei
cariei cu cca 40%.
Există şi produse cu aminofluoruri organice, adică cu fluorinol = fluorură hidratantă de
nicometanol, a doua generaţie de fluoruri organice, care realizează legături de 12 ori mai
puternice la nivelul cristalului de hidroxiapatită, comparativ cu fluorurile anorganice
(fluorura de sodiu).
De-a lungul timpului s-au fabricat şi paste de dinţi profilactice cu fluor, unde concentraţiile
folosite au depăşit valoarea optimă (1000 - 1100 ppm F); au fost folosite formule cu 1450
ppm F sau chiar cu 2050 ppm F
Prin creşterea cantităţii ionilor de fluor la peste 1500 ppm F, nu cresc neapărat şi
beneficiile sale anticarie; mai mult, pentru a preveni intoxicaţiile acute, posibil mortale,
cantitatea de fluor a fost restricţionată la un total de maxim 120 mg F pentru un tub de
pastă de dinţi.
Pentru anumiţi pacienţi care prezintă la un moment dat explozii de carii (carii rampante) s-
au elaborat paste de dinţi terapeutice cu fluor (speciale), cu un conţinut de 260 mg fluor sau
5.000 ppm F; acestea se se eliberează doar pe bază de prescripţie medicală.
Pentru efect maxim se indică:
La adult, suprafaţa activă a periuţei se încarcă cu cca 1 cm lungime de pastă de dinţi; în
cazul în care suprafaţa activă a periuţei este acoperită complet cu pastă de dinţi, cantitatea
de F adusă este de cca 1.5 mg F.
La copii, pastele de dinţi cu fluor special fabricate se pot indica numai după vârsta de 2 ani
şi până la vârsta de 6 – 8 ani; pastele de dinţi pentru copii conţin NaF 0.11% (sau sub 550
ppm F); în Statele Unite pastele de dinţi pentru copii au aceeaşi cantitate de fluor ca şi cele
pentru adulţi
Pastele de dinţi ce au sub 550 ppm F au efecte similare cu cele de 1000 ppm F dar la o
incidenţă mai redusă a fluorozei dentare.
În cazul pastelor de dinți cu fluoruri este de dorit un pH acid.
Unele studii sugerează că pastele cu 550 ppm F la un pH de 4.5 sunt echivalente ca efect
cu cele care conțin 1100 ppm F la un pH de 7.

13
În cazul copilului se recomandă ca la o spălare să se folosească o cantitate de pastă de
mărimea:

 unei jumătăţi de bob de mazăre, între 2 şi 4 ani

 unui bob de mazăre, după vârsta de 4 – 5 ani (0.25 g pastă)
Perierea dinţilor unui copil se efectuează cu atenţie, evitându-se înghiţirea pastei.
Prin această atitudine se evită apariţia petelor albe cretoase de fluoroză dentară la dentiţia
permanentă.
Copilul mic înghite cca 50% din pasta folosită la periaj.
De regulă, incisivii centrali superiori sunt cei care suferă de fluoroză dentară blândă, cauza
obişnuită fiind ingerarea în exces de fluor în primii trei ani de viaţă, lunile 15-30 fiind critice.
Pastele de dinţi, ca de altfel toate produsele cu fluor, trebuie să fie ţinute departe de raza
de acţiune a copilului mic, deoarece prin ingerarea accidentală a conţinutului lor, se pot
produce intoxicaţii acute cu F, uneori chiar mortale; programele de educare a populaţiei
trebuie să se ocupe şi de acest aspect deosebit de important.
B. Pastele de dinţi preventive antiplacă
Primul obiectiv de atins pe durata periajului dentar este sănătatea ţesutului gingival şi
prevenirea infecţiilor parodontale.
Substanţele chimice antiplacă folosite au ca scop inhibarea multiplicării sau distrugerea
microorganismelor.
Agenţii terapeutici antiplacă şi antigingivită cei mai importanţi sunt:

 săruri de staniu (fluorura de staniu)

 pirofosfatul de staniu şi citratul de zinc
 triclosanul cu copolimer (nu mai este utilizat)
 digluconatul de clorhexidină
 sanguinaria
 citratul de cupru
1. Fluorura de staniu:
Ionul de staniu are efecte:

 antiplacă
 anticarie
 antigingivită
Dezavantajul folosiri fluorurii de staniu este apariţia coloraţiilor intrinseci generate de ionul
de staniu la nivelul structurilor dentare demineralizate.

14
A fost folosită asocierea dintre fluorura de staniu stabilizată 0.454% şi hexametafosfatul de
sodiu
Fluorura de staniu demonstrează un spectru antimicrobian larg împotriva
microorganismelor gram-pozitive şi gram-negative şi, în mod special, o bună activitate
împotriva S. mutans.
2. Pirofosfatul de staniu şi citratul de zinc.
Sunt substanţe care produc reduceri evidente ale sângerărilor gingivale şi care prezintă în
plus şi efecte antitartru.
* Hexametafosfatul de sodiu este un polifosfat din aceaşi clasă cu pirofosfatul de sodiu, care
previne colorările chimice şi arată beneficii în curăţirea celor existente şi a formării tartrului
dentar.
3. Triclosanul
În Statele Unite este prima substanţă utilizată în acest scop
În SUA, triclosanul a fost aprobat spre utilizare şi în compoziţia unor săpunuri antiseptice
(Clear-asil)
În unele paste de dinţi găsim asocierea dintre triclosan, un copolimer, fluorura de sodiu
0.32% (1450 ppm F) şi pirofosfat de sodiu 5%.
Triclosanul a dovedit că poate încetini progresia bolii parodontale chiar și în cazul
existenței pungilor parondontale mai mari sau egale cu 35 mm.
În câteva țări triclosanul are o utilizare restricționată datorită descoperirii lui sub formă de
urme în sistemul centralizat de apă; cu toate acestea nu a fost demonstrată vreo legătură cu
sănătatea omului.
Siguranța pe termen lung a acestui ingredient pentru ecosistemul microbian și sănătatea
generală nu este încă cunoscută.
Unele formule mai noi de paste de dinţi conţin:

 oxid de zinc și citrat de zinc 0.96%

 1.5% L-arginină
 1450 ppm fluorură de sodiu
 bază de silice
Alte formule conţin triclosan şi citrat de zinc

4. Digluconatul de clorhexidină

15
Are acţiune bactericidă şi bacteriostatică, mai ales asupra streptococilor mutans şi
actinomicetelor.
Formule de paste de dinţi cu digluconat de clorhexidină:
 lactat de aluminiu (efect astringent şi desensibilizant), clorhexidină (efect
antimicrobian) şi fluorura de sodiu (sau fluorură de aluminiu) cu efect
remineralizant; reduce cu 70% semnele de gingivită după o săptămână de utilizare;
acţionează favorabil şi asupra halitozei orale.
 lactat de aluminiu, fluorură de sodiu, aminofluorură şi digluconat de clorhexidină
(pentru dinţi sensibili)
 clorhexidină 0.004% şi bicarbonat de calciu 25%; are acţiune bactericidă, antiplacă
şi hemostatică (pentru gingii sensibile); acest produs poate fi recomandat pacienţilor
cu:
 parodontopatie marginală cronică
 acutizări ale bolii parodontale
 celor cu implanturi, construcţii protetice complexe sau aparate ortodontice fixe
 clorhexidină 0.02% şi rubarbă, cu efecte bactericide, calmante, cicatrizante.
 clorhexidină 0.2%, recomandată postoperator sau pacienţilor care nu-şi pot efectua
singuri periajul dentar.
 clorhexidină 0.004% şi bicarbonat micropulverizat 10% (de 5 ori mai fin comparativ
cu bicarbonatul obişnuit).
 fluorinol (realizează legături de 12 ori mai stabile) şi clorhexidină 0.004%.
S-au mai încercat în acelaşi scop, antiplacă şi antigingivită şi alte substanţe precum:

 sanguinaria
 citratul de cupru.
American Academy of Periodontology Research Science and Therapy Committee constată că
aceste substanţe active, eliberate de pastele de dinţi pe durata periajului, NU realizează un
efect special şi la nivelul pungilor parodontale, deoarece penetrează cu greu în adâncime,
obişnuit nu mai mult de 1mm (excepţional 2 – 3 mm).
C. Paste de dinţi terapeutice antitartru
A.D.A. NU introduce pastele de dinţi antitartru în categoria celor profilactice (NU
realizează efect terapeutic) ci doar în cea a pastelor cosmetice, chiar dacă ele şi-au dovedit
efectul de reducere a cantităţii de tartru format.
Cei mai importanţi agenţi terapeutici antitartru sunt:

 pirofosfatul de tetrapotasiu
 pirofosfatul de tetrasodiu
 hexametafosfatul de sodiu
 triclosanul cu copolimer
 compuşii zincului (clorura de zinc şi citratul de zinc)

16
 Formule de paste de dinţi antitartru:
cu substanţe active fluorura de sodiu şi citratul de zinc trihidratat
cu SnF2 și hexametafosfat de sodiu → anticarie, antiplacă, antigingivită, anticolorare,
antitartru și antihipersensibilitate dentinară
cu monofluorfosfat de sodiu şi sulfat de sodiu sau de potasiu; ele acţionează prin
stimularea secreţiei salivare prin care se favorizează o mai bună autocurăţire; se reduce
astfel cantitatea de placă formată precum şi sângerările gingivale.
Pe de altă parte, s-a dovedit că citratul de zinc şi pirofosfatul nu inhibă efectul anticarie al
fluorului, astfel apărând paste de dinţi cu efecte multiple.
Paste de dinți și ape de gură cu efecte multiple
Compoziţia pastelor de dinţi şi a apelor de gură se diversifică în sensul combinării mai
multor agenţi terapeutici şi a multiplelor efecte într-un singur produs.
Apar în aceaşi pastă de dinţi:

 fluor
 clorhexidină
 vitamina E
 pro-vitamina B5
 Aloe Vera
D. Pastele de dinţi desensibilizante
Studiile arată că 35% dintre indivizii unei populaţii (până la 98% dintre cei cu boală
parodontală) prezintă la un moment dat sensibilitate dentară dureroasă, mai ales în zona
coletului dentar.
Durerile apar la acţiunea agenţilor fizici sau a celor mecanici (atingerea zonei sau a
suprafeţelor radiculare expuse).
Brannstorm (1960) este primul care a adus dovezile ce au făcut susținerea larg acceptată a
teroriei hidrodinamice, ce explică durerea din hipersensibilitatea dentinară; teoria
hidrodinamică indică faptul că stimulii (termici, tactili sau chimici) sunt transmiși la nivel
pulpar prin mișcarea fluidelor de la nivelul canaliculelor dentinare deschise și expuse
mediului oral.
Durerea se produce prin depolarizarea fibrelor nevoase (depolarizarea caracterizează
întreaga activitate nervoasă) de care este responsabilă pompa de sodiu-potasiu, ce permite
pătunderea sodiului în interiorul celulei nervoase.
Prezenţa îndelungată a biofilmului dentar produce o creştere a deschiderii canaliculelor
dentinare (de circa 3 ori), mecanism prin care durerea este exacerbată.
Este motivul pentru care se recomandă în primul rând, un controlul optim al plăcii prin care
deschiderile canaliculelor dentinare se reduc cu cca 20%.

17
 În mod obişnuit pacientul evită să-şi perie zonele dento-mucozale dureroase determinând
înrăutăţirea situaţiei clinice.

Perierea zonelor dureroase se efectuează:

 cu periuţe de dinţi cu filamente moi, ultra-soft sau cu periuţe de dinţi electrice
 prin metode de periere sulculare
 cu paste de dinţi desensibilizante
Pentru prevenirea sau reducerea hipersensibilității dentinare se recomandă produse cu pH
neutru și abrazivi blânzi.
Terapia indicată produce:
 obturarea canaliculelor dentinare
 coagularea sau precipitarea lichidului tubulilor dentinari
 stimularea producerii dentinei secundare şi terţiare
 blocarea răspunsului senzitiv pulpar
Pastele pot conţine următorii agenţi desensibilizanţi:
1.Nitrat de potasiu 5% - anesteziază nervul însă lasă canaliculele dentinare deschise;
reprezintă cel mai comun/important agent desensibilizant; se poate folosi în asociere cu
fluorura de sodiu şi nitratul de potasiu.
2.Citrat de potasiu 5.53% şi monofluorofosfatul de sodiu → diminuarea hipersensibilităţii
dentinare cu 82% după 8 săptămâni de utilizare.
3.Arginină 8% + carbonat de Ca
4.Clorură de stronţiu hexahidratată
5.Monofluorofosfatul de sodiu şi nitratul de potasiu
6.Hidroxiapatită 17%
7.Formaldehida
8.Citratul de sodiu
Folosirea pastelor de dinţi desensibilizante NU reprezintă întotdeauna soluţia finală.
În tratarea hipersensibilităţii dentinare se adaugă gradat şi alte proceduri, de la fluorizări
locale realizate personal sau profesional, până la devitalizarea dintelui/dinţilor în cauză.

E. Pastele de dinţi pentru albirea dinţilor

18
Discolorările dentare pot să apară datorită:

 consumului exagerat de ceai, cafea, vin roşu

 fumatului
 administrării de substanţe cationice precum clorhexidina, dar şi a fierului
Pastele de albit se împart în două categorii: cu sau fără peroxizi.

1. Paste de dinţi fără peroxizi:

Sunt paste abrazive dar cercetările arată că în comparaţie cu alte paste de dinţi, puterea
lor de abrazare este la un nivel mediu.
Toate pastele de dinţi conţin particule abrazive pentru curăţarea şi lustruirea suprafeţelor
dentare prin care se încearcă îndepărtarea coloraţiilor exogene produse de prezenţa plăcii
dentare dar şi crearea de condiţii nefavorabile adeziunii ei.
Pastele de dinţi pe bază de bicarbonat de sodiu au fost fabricate pornindu-se de la ideea că
doi din trei stomatologi recomandă bicarbonatul de sodiu pentru curăţarea dinţilor.
Bicarbonatul de sodiu este un abraziv blând care:

 produce neutralizarea acidității orale

 este eficient în a controla colorţiile extrinseci
 reduce halitoza
 generează un efect blând antibacterian
El poate abraza dentina când pasta este utilizată pe uscat, datorită faptului că particulele
sunt neregulate.
El poate fi combinat cu peroxidul de hidrogen pentru albire dentară și cu fluoruri pentru
efect anticarie.
Bicarbonatul de sodiu poate fi administrat persoanelor cu risc crescut la carie, cu gură
uscată sau cu nevoi speciale, în produse precum:

 guma de mestecat
 paste de dinți
 diverse soluții pentru persoanele cu xerostomie
Una dintre formule are bicarbonat de sodiu micropulverizat cu dimensiuni sub 125 μm,
adică de 5 ori mai fine comparativ cu particula obişnuită de bicarbonat; conţine bicarbonat
de sodiu micropulverizat 10% şi clorhexidină 0.004%.
Amestecul 1:1 cu apă face materialul solubil și astfel pasta prezintă abrazivitate redusă

2. Paste de dinţi cu peroxizi

19
Conţin:

 peroxid de hidrogen sau

 peroxid de carbamidă (produce uree şi peroxid de hidrogen)
Peroxizii au aciditate (pH 4.9) iar folosirea zilnică a pastelor acide poate genera distrugeri
la nivelul dințiilor și a restaurărilor dentare; de aceea pasta de dinți de albit folosită în
fiecare zi trebuie să prezinte un pH neutru
În mod obișnuit, asemenea paste de dinți conțin între 0.5 şi 1% peroxizi, ele producând:

 albirea chimică a dinților

 combaterea halitozei orale
 efect antigingivită
Când procentul de peroxid folosit în compoziția pastei de dinți este sub 1% produsul este
considerat sigur.
Când procentul este mai mare, pastele de dinți pot genera hipersensibilitate.
Ambele substanţe acţionează în final prin eliberarea unui atom de oxigen, ce se constituie
în elementul de decolorare activă.
Pastele de dinţi de albit conţin pe lângă peroxizi şi glicerină sau propilenglicol, care prin
acţiunea lor de îngroşare, prelungesc contactul substanţei active cu suprafaţa dentară.
Recomandări:
- să NU se folosească mai mult de 4 săptămâni (maxim de 2 – 3 ori pe săptămână - sunt
acide)
- să se utilizeze alternativ cu alte paste de dinţi, modalitate prin care se reduc efectele
secundare:
 infecţii oportuniste, în special cu fungi: limba neagră păroasă – fungii (Aspergillus
niger sau Candida albicans) sunt fixaţi la nivelul papilelor filiforme
 peroxizii pot determina alterări structurale la nivelul componentelor pulpare sau ale
ţesuturilor moi orale (descuamări)
 produc întârzieri în vindecarea plăgilor
 pot genera efecte mutagene
Asemenea paste de dinţi trebuie să prezinte avertismente cu privire la efectele secundare
posibile, prin care consumatorul este atenţionat.
Pastele de dinţi care cresc sensibilitatea dentinară sunt cele: antitartru şi cele de albire,
prin mecanisme parțial cunoscute

20
 2. APELE DE GURĂ
Apele de gură sunt utilizate atât în scop cosmetic cât și terapeutic.
Apele de gură sunt recomandate ca adjuvant al metodelor mecanice de reducere a
acumulărilor de placă și implicit a gingivitelor.
Ele sunt bine primite de public și mulți semeni ai noștri le folosesc, dar de multe ori fără a
respecta indicațiile fabricantului.
Sunt utilizate numai după ce persoana și-a realizat igienizarea mecanică a gurii.
Unele produse se comercializează numai cu prescripție medicală iar altele sunt la liber.
Pacientul trebuie informat cu privire la scopul şi rezultatele pe care contăm prin
utilizarea apelor de gură.
Indicaţiile de utilizare a acestor produse aparţin medicului stomatolog.
În funcţie de concentraţia substanţei active, apele de gură se pot folosi:

 A. prin clătire viguroasă - soluţia acţionează la nivelul tuturor structurilor cavităţii

orale, obişnuit asupra acelora supragingivale
 B. prin intermediul duşurilor/irigatoarelor orale - soluţia acţionează ţintit, sub o
anumită presiune, la nivelul anumitor zone de curăţat (inclusiv subgingival)
Apele de gură utilizate prin clătire viguroasă nu acţionează şi la nivelul pungilor parodontale
deoarece NU pot pătrunde mai mult de 1-2 mm.
O greşeală frecvent întâlnită este clătirea superficială a gurii (specifică copiilor), caz în care
stomatologul are obligaţia, indiferent de vârsta pacientului, să-l înveţe cum să clătească
corect.
Clătire corectă → cu buzele închise şi dinţii în contact uşor, pacientul forţează o cantitate
redusă de soluţie să pătrundă printre dinţi, folosindu-se de contracţia alternativă a
musculaturii limbii şi obrajilor; pentru aceasta se împarte cavitatea orală în trei părţi, soluţia
fiind forţată mai întâi în zona frontală şi apoi în zonele laterale (dreapta şi stânga).
Pe durata clătirii pacientul nu mişcă capul, iar trecerea energică a lichidului de clătit printre
dinţi se însoţeşte de un zgomot specific.
Clătirea cavităţii orale în sine, reprezintă o acţiune indispensabilă igienizării corecte.
Clătirile orale efectuate la sfârşitul periajului:

 ajută la îndepărtarea plăcii şi a celorlalte depozite dentare moi, desprinse pe durata

periajului de la nivelul dinţilor şi gingiilor periate
 realizează îndepărtarea celulelor epiteliale descuamate
 elimină particulele abrazive ale pudrelor de dinţi folosite pentru periere
 realizează inclusiv un masaj minim al gingiei

21
 Apele de gură pot acționa:
I.COSMETIC
II.PREVENTIV
III.TERAPEUTIC
1. Apele de gură cosmetice

Sunt reprezentate de soluţii care produc:

 împrospătarea respiraţiei orale și dau senzaţie de curăţenie

 albirea dinților

Prin clătirea cu asemenea soluţii se realizează:

 îndepărtarea resturilor alimentare

 îndepărtarea microorganismelor cavităţii orale
 combaterea halitozei orale

2. Apele de gură profilactico-terapeutice

Apele de gură pentru uz stomatologic sunt create special în scopul:
1. reducerii acumulărilor de placă dentară
2. creşterii rezistenţei structurilor dentare
3. tratamentului profilactico-curativ al unor afecţiuni dento-parodontale sau ale
mucoasei bucale.
Cele profilactico-terapeutice se pot folosi:

 în cabinetul stomatologic
 de pacient la domiciliu

a. În cabinetul stomatologic
Înaintea efectuării anumitor proceduri stomatologice sunt utilizate ape de gură antiseptice;
ele pot fi indicate inclusiv în cazul efectuării radiografiilor dentare şi obligatoriu în cazul:

 tuturor procedurilor care generează cantităţi mari de aerosoli

 tuturor procedurilor care produc bacteriemii
 detartajului, pe durata şi la finalul său
Spre exemplu, după detartraj mecanic încărcătura microbiană a atmosferei cabinetului
creşte cu până la 300% şi se menţine cel puţin 30 de min de la finalizarea procedurii.

22
 Studiile constată că în această situaţie, 90% din încărcătura microbiană este reprezentată
de stafilococul auriu – care poate rămâne suspendat în atmosfera cabinetului cca 24 de ore;
pe lângă el mai apar:

 streptococi
 pneumococi
 bacilul Koch
 virusuri gripale
 virusuri hepatitice
 virusul herpes simplex
 Neisseria
S-a arătat că încărcătura microbiană a aerosolilor produşi după folosirea turbinei timp de 30
de secunde este echivalentă cu un strănut direct în faţă unui individ.
Wyler a demonstrat că încărcătura microbiană a aerosolilor se reduce:

 prin simpla clătire a gurii cu apă potabilă (cu 61%)

 în urma periajului dentar (cu 85%)
 după clătirea cu ape de gură antimicrobiene (cu 97%)

b. La domiciliu
Individul poate clăti cu o varietate de produse ce pot fi administrate într-o diversitate de
scopuri:
1.Când se încearcă îndepărtarea resturilor alimentare (nu a plăcii dentare), clătirea gurii
se poate efectua cu apă simplă sau ape de gură; asemenea clătire se recomandă și
pacientului care a servit o gustare ce conţine şi o cantitate mare de glucide şi care nu poate
să-şi realizeze periajul sau curăţarea gurii prin alte mijloace mecanice.

2.Pentru curăţarea zonelor afectate chirurgical:

în acest scop se recomandă utilizarea apelor de gură cu digluconat de clorhexidină, cu care
pacientul clăteşte de 2-3 ori/zi, în funcţie şi de recomandările produsului folosit
Se poate apela şi la utilizarea spălăturilor efectuate prin intermediul irigatoarelor orale,
îngrijiri care vor asigura o evoluţie bună şi o vindecare rapidă a ţesuturilor afectate
3.Pe durata detartrajului şi planării radiculare, dar şi după acestea, se recomandă clătiri cu
soluţii saline izotone, iar apoi multiple clătiri (din 2 în 2 ore) cu soluţii saline hipertone
Acestea favorizează reducerea tumefacţiei (inflamatorii şi traumatice) şi sângerării; în plus,
ajută la:

 curăţarea ţesuturilor

23
  stimularea circulaţiei sanguine
 vindecare
Postdetartraj se recomandă obligatoriu şi clătirea cu ape de gură cu fluor, mai ales în cazul
persoanelor cu sensibilitate dentinară sau suprafeţe radiculare expuse.
4.Ca parte a terapiei aplicate în caz de gingivo-stomatită ulcero-necrotică (ANUG):
în asemenea cazuri se recomandă clătiri efectuate din oră în oră pe durata menţinerii
simptomatologiei acute
clătirile se pot realiza cu apă, soluţii saline hipertone sau digluconat de clorhexidină 0.1%,
0.12%, 0.2%, când se recomandă clătiri efectuate de 2 ori/zi, cu 10 ml de soluţie, timp de un
minut
prin clătirile propuse se obţine:

 curăţarea mucoaselor afectate

 reducerea sensibilităţii dureroase
 reducerea timpului de vindecare

4.În prevenirea cariei dentare sunt recomandate în principal apele de gură fluorurate.
Asemenea produse au următoarele indicaţii:

 persoane tinere, pe durata perioadelor de risc cariogen maxim (pubertate –

adolescenţă)
 pacienţi ce prezintă multiple zone de demineralizare
 cei care prezintă reconstituiri protetice retentive sau aparate ortodontice fixe
 cei cu suprafeţe radiculare expuse
 cei cu xerostomie
 femei gravide
 cei ce prezintă hipersensibilitate dentinară

În profilaxia cariei dentare se pot recomanda:

A.Soluţie de fluorură de sodiu 0.05% (250 ppm F) se indică o dată pe zi, seara la culcare
după periaj, când individul clăteşte cu cca 10 ml de soluţie, timp de 60 de secunde; după
clătirea şi evacuarea gurii de conţinutul rezultat, i se cere individului ca timp de 30 min să
nu:

 clătească
 bea
 mănânce
B.Soluţie de fluorură de sodiu acidulată 0.44% (APF, 440 ppm F)

24
  este recomandată pacienţilor care prezintă carii agresive sau hipersensibilitate
dentinară
 doza este de 10 ml şi se clăteşte o dată pe zi, fiind singura apă de gură ce poate fi
înghiţită
C.Soluţie de fluorură de sodiu 0.2% (900 ppm F)

 Se recomandă pentru copiii de şcoală primară, în clătiri săptămânale cu 5 ml de

soluţie; timp total de clătire = un minut
 Metoda este recomandată în colectivităţi
 Wilkins (2013) afirmă că această apă de gură poate să fie recomandată şi o dată/zi,
procedeu prin care caria dentară se reduce cu 30-60%.
Studiile efectuate pe termen lung arată o eficienţă egală sau chiar superioară pentru apele
de gură cu fluor, comparativ cu folosirea pastelor de dinţi fluorurate.
Apele de gură cu fluor NU sunt recomandate copiilor sub 6 ani!

După modul de preparare, apele de gură pot fi:

A. Ape de gură preparate extemporaneu
B. Ape de gură prefabricate

A. Ape de gură preparate extemporaneu

Apele de gură preparate extemporaneu cuprind soluţiile saline.
Ele pot fi preparate uşor de către pacient, la un preţ de cost minim.
În principal ele acţionează prin diferenţa de presiune osmotică creată, care determină
atragerea apei din interiorul celulelor, mecanism prin care se obţine reducerea edemului
inflamator sau al aceluia post-traumatic.
Asemenea soluţii sunt însă contraindicate pacienţilor care au primit recomandarea pentru
un regim alimentar hiposodat (ex: bolile cardiovasculare).
Principalele ape de gură saline conțin:

 Clorură de sodiu
 Bicarbonat de sodiu

a. Soluţiile izotone şi hipertone cu clorură de sodiu

Soluţiile izotone şi cele hipertone cu clorură de sodiu stimulează în plus:

 circulaţia sanguină
 secreţia salivară
 curăţarea ţesuturilor

Folosite timp îndelungat, ele pot provoca:

25
  ulceraţii
 retracţii gingivale
 candidoze
 hipertrofierea papilelor linguale

În funcţie de concentraţie, soluţiile saline pot fi:

1.Soluţie cu clorură de sodiu - izotonă 0.9% (ser fiziologic). Soluţia este recomandată
clătirii gurii pe durata efectuării detartrajului; reprezintă o soluţie apoasă care se poate
prepara prin dizolvarea unei jumătăţi de linguriţă de sare de bucătărie (capacitate 5 g) în
200 ml de apă caldă.
2.Soluţie cu clorură de sodiu – hipertonă, recomandată la sfârşitul detartrajului dar şi
înaintea efectuării lui, cu scopul de a condiţiona ţesuturile gingivale în sensul reducerii
tumefacţiei inflamatorii şi a sângerării; se prepară prin dizolvarea unei jumătăţi de linguriţă
de sare de bucătărie în 50-100 ml de apă caldă.

b. Apa de gură cu bicarbonat de sodiu

Soluţia de bicarbonat de sodiu este recomandată ori de câte ori se doreşte reducerea
acidităţii orale (ex: tratamentul candidozelor).
Se prepară dintr-o jumătate de linguriţă de bicarbonat de sodiu dizolvată în 200 ml de apă
caldă.
Wilkins recomandă clătirea cu apă sau cu soluţii de bicarbonat de sodiu în caz de
chimioterapie, prin care se previne sau reduce severitatea mucozitelor posibile sau imediat
după producerea vomei în caz de bulimie, anorexie nervoasă sau graviditate.
În cazul pacientului care suportă iradiere în zona cap-gât și care prezintă mucozite, se
indică clătiri cu apă sterilă, soluție de bicarbonat de sodiu sau ser fiziologic.

B. Apele de gură prefabricate

O apă de gură ideală trebuie să prezinte o serie de caracteristici:
1. Să nu fie toxică – adică să nu genereze leziuni ale mucoasei orale sau afectări
sistemice.
2. Absorbţia gastro-intestinală să nu fie posibilă sau să fie limitată.
3. Să prezinte substantivitate.
4. Să prezinte specificitate bacteriană, chiar dacă are un spectru antimicrobian larg.
5. Să nu inducă rezistenţă microbiană.

De regulă, asemenea produse comercializate conţin:

26
  Ingrediente comune (de bază)
 Substanţe active, care conferă indicaţia produsului

I. Ingrediente comune
Sunt reprezentate obişnuit de:
1.Apă: o mare parte din volum.
2.Alcool: ele conţin alcool etilic (15 - 30%)
Prin utilizarea alcoolului se obţine:

 creşterea solubilităţii uleiurilor esenţiale, mecanism prin care se conferă apelor de

gură o acţiune astringentă, blândă
 reducerea tensiunii superficiale
3.Aromatizanţi – sunt utilizate obişnuit uleiurile esenţiale şi apele aromate (eucaliptol,
mentă, izmă, perişor).
4.Coloranţi - se folosesc cei naturali şi care nu colorează ţesuturile orale.
5.Agenţi de îndulcire – se preferă cei necariogeni.

II. Ingredientele active:

- conferă produsului şi indicaţia terapeutică.
De regulă ele conţin mai multe substanţe active, motiv pentru care se indică în mai multe
scopuri.

1. Substanţe oxidante
Sunt reprezentate de:
 peroxidul de hidrogen
 perboratul de sodiu
 peroxidul de uree (carbamidă)
Asemenea ape de gură sunt recomandate în tratamentul gingivo-stomatitelor ulcero-
necrotice pentru intervale limitate de timp.
Ele se recomandă pentru perioade scurte de timp, deoarece pot genera efecte secundare :
 gingii de consistenţă spongioasă şi sângerânde
 întârzierea vindecării plăgilor
 demineralizări şi hipersensibilitate dentinară
 limba neagră păroasă

27
 Apa de gură pe bază de apă oxigenată (H2O2)(peroxid de hidrogen 3%)

Poate fi folosită de pacient şi la domiciliu prin combinarea ei în părţi egale cu apă distilată.
Substanţele oxidante acţionează prin efervescenţa produsă de eliberarea atomilor de
oxigen, prin care resturile alimentare sau ţesuturile necrozate sunt îndepărtate.
Asemenea produse prezintă un efect antimicrobian limitat.

2. Substanţe astringente
Sunt reprezentate obişnuit de:
 clorură de zinc
 acetat de zinc
 acid tanic
 acid acetic
 acid citric
Sunt recomandate înaintea amprentărilor, deoarece produc constricţia ţesuturilor.
Fiind soluţii apoase cu pH-uri acide, prin utilizarea lor frecventă produc demineralizări
dentare sau iritaţii la nivelul ţesuturilor moi.

3. Substanţe calmante:
Au la bază fenol sau uleiuri esenţiale.
Cu ele se realizează ape de gură cu care pacientul clăteşte înainte de masă, fiind
recomandate celor care prezintă ulceraţii sau alte leziuni orale dureroase.
Ele reprezintă o modalitate prin care se uşurează posibilitatea de alimentare a individului.
Formule cu alte substanțe calmante:

 clorhexidină 0.10% şi clorbutanol 0.5%

 cu rubarbă (astringentă)

4. Substanţe desensibilizante:

28
 Formule – asocieri de substanţe:
a) nitrat de potasiu şi fluorură de sodiu, fără alcool → gust mentolat
b) digluconat de clorhexidină şi aminofluoruri, fără alcool → destinată tratării
hipersensibilităţii dentinare şi prevenirii cariei radiculare
c) nitrat de potasiu 5% şi fluorură de sodiu 0.2%, vitamina E, Aloe Vera şi vitamina B5,
fără alcool → revitalizantă pentru gingie
d) arginină şi carbonat de calciu

5. Agenţi de tamponare:
Sunt reprezentaţi de:
 perboratul de sodiu
 bicarbonatul de sodiu
Apele de gură obţinute sunt recomandate în tratarea inflamaţiilor mucoasei orale, ele
determinând reducerea acidităţii orale şi dizolvarea filmului mucos acoperitor.
De regulă, sunt recomandate în tratarea candidozelor.

6. Agenţi deodorizanţi:
Frecvent se foloseşte clorofila. Se indică în caz de halitoză orală.

7. Substanţe antimicrobiene
Determină o reducere a numărului şi a activităţii microorganismelor orale.
S-au utilizat o serie de agenţi antimicrobieni:
 biguanide (digluconatul de clorhexidină, alexidina, octenidina)
 halogeni (iodul, iodoforii, fluorul)
 compuşii fenolici (listerina, triclosanul, fenolul, timolul, hexilrezorcina)
 compuşii cuaternari de amoniu (clorura de cetilpiridinium, clorura de benzalconium,
hexetidina)
 extractele vegetale (sanguinaria)

I. Apele de gură acide (cu pH sub 5)

NU se recomandă pacienţilor care:

 prezintă multiple zone de demineralizare

 au expuneri de cement radicular
 au suportat intervenţii chirurgicale parodontale recente.

29
 3. IRIGĂRILE ORALE SAU DUŞURILE ORALE
Au fost introduse în practica stomatologică încă din 1962.
Se porneşte de la premisa că un jet de apă aplicat interdentar, poate fi la fel de eficient sau
chiar mai eficient, decât folosirea aței dentare în reducerea mecanică a biofilmului
interdentar, al sângerării și gingivitelor.
Irigarea orală reprezintă metoda preventiv-terapeutică care, prin proiectarea unui lichid
în jet continuu sau pulsatil, direcţionat pe anumite suprafeţe dentare, la presiuni reglabile,
realizează:

 o curăţare țintită superioară

 efecte terapeutice, în funcţie de substanţa activă folosită
Cu ajutorul irigatoarelor aplicăm ţintit jeturi de:

 apă simplă
 substanţe ce favorizează controlul plăcii
Irigatorul oral se mai numeşte:

 duş oral
 pulverizator
 atomizor
Cu ajutorul irigatoarelor orale se favorizează curăţarea:

 spaţiilor interdentare greu accesibile

 zonelor retentive apărute prin aplicarea anumitor tratamente stomatologice
Scopul utilizării irigărilor orale este de-a spăla/curăţa anumite zone retentive prezente în
încercarea de a:
 îndepărta resturile alimentare
 reduce numărul agenţilor patogeni prezenţi la nivelul P.D. şi a produselor lor de
metabolism
 scădea mediatorii inflamaţiei, ce duc la iniţierea sau progresul infecţiei parodontale
prin reducerea citokinelor proinflamatorii din fluidul crevicular, interleukinei 1-ß şi a
prostaglandinelor E2
 administra ţintit un anumit agent terapeutic
Scopul principal al utilizării irigatoarelor orale este de a îndepărta inclusiv placa dentară
subgingivală neataşată.
Irigatorul oral se constituie într-un adjuvant al controlului infecţiei gingivale fără a înlocui în
nicio circumstanţă periajul dentar.

30
Dispozitive de irigare:
De-a lungul timpului s-au fabricat o multitudine de dispozitive de irigare supra- şi
subgingivală
Lor li se adaugă folosirea în acelaşi scop a seringii de spălături şi a spray-ului de aer/apă al
unitului dentar.

a. Irigarea orală supragingivală

Poate fi efectuată:
 profesional
 personal – de către pacient la domiciliu (zilnic)
Este obligatoriu ca atunci când este folosită la domiciliu, tehnica de utilizare a irigatorului
să fie în prealabil demonstrată pacientului de către stomatolog sau asistenta de profilaxie.
Este demonstrat că prin irigare supragingivală (ca metodă adjuvantă a igienei orale
convenţionale) se pot obţine rezultate bune în tratamentul gingivitei.
Irigările orale au eficiență maximă prin utilizare zilnică. Efectele lor benefice sunt:
1.reducerea semnelor de gingivită şi a sângerării
2.reducerea cantitativă şi calitativă a florei microbiene
3.administrarea de agenţi antimicrobieni → eficienţa agentului antimicrobian este sporită
atunci când el este aplicat prin irigare orală
4.penetrarea la nivelul pungilor parodontale:

 când utilizăm vârful standard şi irigarea supragingivală, soluţiile utilizate penetrează

punga parodontală → 2 – 3 mm, adică cca 44 – 71% din adâncimea unei pungi
parodontale adevărate
 în cazul în care se folosesc vârfurile speciale şi irigarea subgingivală, penetrarea este
de 41 până la 90% din adâncimea pungii irigate
5.păstrarea unui anumit status de sănătate parodontal; suplimentarea îngrijirilor cu irigările
orale face ca toţi parametrii parodontali să se îmbunătăţească, şi anume:
 indicii de sângerare
 cei gingivali
 adâncimea pungilor parodontale

31
 Contraindicaţiile irigărilor orale
Sunt legate de bacteriemiile produse şi de nevoia administrării antibioterapiei profilactice.
American Heart Association constată că, deşi prin efectuarea irigărilor orale se produc
bacteriemii, NU s-a putut pune în evidenţă o legătură clară între bacteriemiile produse şi
declanşarea endocarditelor, spre exemplu.
Când starea generală a pacientului o cere, se va lua legătura cu medicul specialist pentru
lămurirea situaţiei.
Amploarea bacteriemiilor este mai mare în cazul pacientului cu parodontopatie decât în
caz de gingivită sau la pacientul sănătos.
Gravitatea bacteriemiei este variabilă şi depinde de gradul de inflamare parodontală, ea
fiind de 6% în caz de gingivită sau de peste 50% în caz de parodontopatie.
În scop preventiv-terapeutic vom recomanda înaintea tratamentor dentare complexe:

 o periere corectă, de fiecare dată

 detartraj
 utilizarea irigărilor orale

Contraindicaţiile irigărilor orale:

1.Pacienţi cu risc de bacteriemie, care au:

 endocardite infecţioase
 boli reumatismale în antecedente
 boli congenitale de inimă
 transplant de organe, inclusiv de măduvă osoasă
 cei cu variate proteze valvulare, articulare
În asemenea cazuri se admite efectuarea irigărilor supragingivale, iar cele subgingivale se
vor efectua sub protecţie de antibiotice.
Pe durata neutropeniilor sau a trombocitopeniilor profunde evităm utilizarea scobitorilor,
irigărilor orale, a floss-ului şi chiar a consumului de alimente dure, înţepătoare.
2.Pacienţi cu ANUG sau cu abcese parodontale
3.Pacienţi neîndemânatici (pentru autoirigări)

32
 Irigatoarele orale – supragingivale, cu vârf activ standard
Irigarea supragingivală (inclusiv autoirigarea) este indicată la pacienţii cu:
 punţi dentare şi lucrări protetice complexe
 aparate ortodontice
 boală parodontală
 imobilizări intermaxilare şi interdentare
 implanturi dentare
 diabet zaharat necontrolat
 imunosupresie
Partea activă standard poate genera jeturi sub formă de monojet sau de duş şi pot fi
aplicate pulsatil (realizează o curăţare superioară) sau continuu.
Există variate tipuri, de la instalaţii simple de adaptat la robinet, până la dispozitive
complexe care măsoară şi chiar încălzesc soluţiile de aplicat.
Jetul este ţintit direct pe dinte şi în spaţiul interdentar, în unghi de 90º cu axul lung al
dintelui.
Presiunea este la început minimă şi creşte gradat, valorile maxime fiind în funcţie de starea
de inflamare a lizereului gingival.
Nu s-au constatat modificări histologice la nivelul ţesuturilor moi curăţate, la o presiune
aplicată de 60 psi (1 atm = 16 psi).
Cu cât gingia este mai inflamată, cu atât presiunea utilizată este mai mică, modalitate prin
care se reduce amploarea bacteriemiei.
Jetul este proiectat până la 2 mm de marginea gingivală liberă şi NU este menţinut pe loc
mai mult de 5 – 6 secunde.
Când igienizarea se indică bimaxilar, irigarea începe cu arcada maxilară şi se continuă cu cea
mandibulară.
Slide.118

33