Istoria istoriografiei universale

conf.univ.dr. Greta-Monica Miron

Modulul I

De la memorie la scris. Istoria în Orientul antic. Vechii evrei

Cuvinte cheie- memorie, mit, liste de regi, anale, sens istoric

Obiective: Surprinderea trecerii de la oralitate la scris, de la memoria mitică fragilă, confuză, vehicol a ceea ce
este în afara istoriei, la memoria politică; explicarea contextului în care s-a născut scrisul istoric, a consideraţiei
potrivit căreia popoarele Orientului antic au fost creatoare de documente, de arhive dar nu de scris istoric.

Deşi unele popoare au fost lipsite în anumite perioade de scris istoric ele nu sunt amnezice. Şi-au păstrat faptele în
memorie într-o manieră săracă, confuză şi fragilă. Era săracă pentru că era încredinţată doar unui cerc restrâns dar
şi pentru că societăţile isolate, a căror viaţă se desfăşura în cadrele unui timp ciclic, al eternei reîntoarceri a
anotimpurilor nu aveau prea multe de conservat, accidentalul, neobişnuitul găsindu-şi cu greu loc într-o durată
amorfă. Era confuză deoarece memoria vehiculează cu precădere ceea ce este în afara timpului păstrând informaţii
referitoare la originea grupului şi nu la evoluţia lui, mobilizată fiind pentru a transmite miturile fondatoare. Pe
măsură ce organizarea socială s-a complicat, memoria politică s-a adăugat celei mitice, timpul mitic s-a asociat
celui istoric şi faptele oamenilor s-au amestecat cu cele ale zeilor. Treptat mitul, legenda, poezia au făcut loc
însemnărilor istorice.

Istoria în Orientul antic

Se apreciază că locuitorii vechiului Orient au fost în esenţă creatori şi păstrători de documente istorice şi nu autori
de discurs istoric, deoarece scrierile au avut drept scop glorificarea prezentului pentru viitorime iar nu intenţia de a
salva trecutul de uitare. Inscripţiile pe stele funerare sau monumente arhitectonice au avut adesea un rol decorativ
iar autorilor listelor de regi şi ai analelor le-a lipsit sentimentul că trecutul poate explica prezentul.
În Egiptul antic primele însemnări cu caracter istoric au fost tabelele eponime care au cuprins numele
faraonilor din dinastia întâi şi au fost urmate de texte precum Piatra de la Palermo ce cuprinde numele regilor din
dinastiile I-V, cu informaţii mai ample despre evenimentele petrecute la curtea faraonilor din dinastia a IV-a. Pe
acest text s-a întemeiat cronologia Imperiului vechi. Seria listelor faraonilor continuă cu cea din timpul lui Ramses
al II-lea, cuprinzând faraonii din dinastia a XVII-a, păstrată pe aşa-numitul Papirus Turin şi cu cele săpate pe
pereţii templelor din Karnak şi Abydos, cu numele faraonilor din Imperiul nou. Dedicate glorificării faraonilor nu
au inclus nimic din ce i-ar fi putut discredita ci doar relatări despre victorii, expediţii de vânătoare, edificii, menite
să construiască o personalitate doar în termeni pozitivi, laudativi. Cea mai semnificativă naraţiune păstrată, Analele
lui Tutmes al III-lea, scrisă la comanda faraonului pe pereţii templului lui Amon din Karnak cuprinde cele 17
campanii prin care a menţinut suveranitatea Egiptului asupra vestului Asiei. Este o abilă descriere a cuceririlor
faraonului cu explicarea unor evenimente prin raportare la acţiunile umane. Dacă, în esenţă, evenimentele sunt
rezultatul voinţei zeilor, voinţă împlinită de fiii acestora, faraonii, apare la un moment dat, în descrierea bătăliei
pentru cetatea Meggido, o explicaţie ce ţine de voinţa umană: “Acum, dacă oştirea măriei-sale nu şi-ar fi pus în
gând să ia lucrurile şi prăzile duşmanului, ar fi asediat şi luat cetatea Meggido...”1.

1 Din Analele lui Tutmosis al III-lea, în Faraonul Kheops şi vrăjitorii. Povestirile Egiptului antic, p. 109.
1
 Sub influenţa elenismului scrisul istoric egiptean a dat cea mai reprezentativă contribuţie cunoscută,
aparţinându-i scribului Manetho. Acesta a compilat o cronologie egipteană şi o istorie narativă a Egiptului,
transmise parţial prin operele lui Flavius Josephus, Sextus Iulius Africanus şi Eusebiu din Cezareea.
Acelaşi tip de însemnări istorice se regăseşte în Babilon: inscripţiile lui Gudea din Lagash, aparţinând
perioadei sumeriene, au surprins obiceiurile şi deprinderile vremii. În Asiria relevante sunt compilaţiile Istoria
sincronă şi Cronica asiriană. Cea dintâi cuprinde o istorie politică prin excelenţă, istoria relaţiilor dintre Babilon şi
Asiria între 1600- 800 î.e.n. cu accent pe disputele de frontieră. Consemnarea evenimentelor politice a continuat în
secolele VIII-VI î.e.n. prin Cronica babiloniană ce acoperă perioada 745- 668, lucrare ce trădează un început de
critică istorică prin interesul pentru corectarea înregistrărilor asiriene anterioare şi se distinge prin imparţialitatea
relatării războiului dintre Asiria şi Elam. Genul analelor regale a fost ilustrat cu deosebire în perioada lui
Assurbanipal (668- 626 î.e.n.), suveran interesat nu numai de alcătuirea de însemnări cu caracter istoric, de
inscripţii glorificatoare, ci şi de crearea unei vaste biblioteci în spiritul colecţionar specific vechilor orientali.
Invazia greacă şi răspândirea elenismului a influenţat şi în Babilon scrisul istoric reprezentat de Berossos,
autorul lucrării în trei părţi intitulată Babilonica sau Chaldaica, salvată fragmentar prin intermediul lucrărilor lui
Flavius Josephus şi Eusebiu din Cezareea. Prefaţat de o descriere a ţării, în maniera istoriografiei greceşti timpurii,
textul se poate diferenţia în trei părţi: una mitică, legendară, de la creaţie la potop, a doua scrisă în tradiţia listelor
de regi, de la potop până la Nabonassar, şi a treia, o naraţiune a istoriei recente. În paginile dedicate descrierii
Babilonului, cu grădinile sale suspendate şi alte minuni inginereşti, autorul a criticat mitul preluat de istoricii greci,
al fondării Babilonului de către Semiramis. Creatori în primul rând de izvoare istorice, ca şi egiptenii sau asirienii,
babilonienii s-au distins prin curiozitatea pentru originea lucrurilor (reflectată mai ales în literatura mitică) şi grija
pentru textele trecutului. Îmbinând adesea mitul cu istoria, realul cu imaginarul, autorii Orientului antic au transmis
mai departe interesul pentru cronologie, iar preocuparea lor pentru păstrarea documentelor i-a determinat pe
istoricii greci să se informeze prin apelul al documentul primar.
Între popoarele Orientului antic vechii evrei au făcut o notă distinctă prin raportare la istorie. Biblia prezintă
istoria unui popor ce se mişcă de la barbarie spre civilizaţie, devenind din ce în ce mai neistorică pe măsură ce este
mai sacră. Interesul pentru naraţiunea istorică a fost stimulat de expansiunea evreilor, de prosperitatea şi prestigiul
din timpul regilor Saul, David şi Solomon. Biblia reprezintă în egală măsură moştenirea literară a unei naţiuni
(legende ale nomazilor, împrumuturi din literatura babiloniană, egipteană sau persană, anale ale curţilor regale,
poeme şi profeţii) ca şi discursul istoric al acesteia. Evreii împart scrierile sfinte în trei părţi: 1. Pentateuhul, nume
dat de evreii din Alexandria când au transcris-o în limba greacă, Legea sau Cele cinci cărţi ale lui Moise; e alcătuit
din patru surse principale datând din secolele IX-IV, dintre care două, cele mai vechi, sunt propriu-zis istorice,
celelalte cuprinzând legi şi ritualuri; textul cel mai timpuriu, ce acoperă perioada dintre geneză şi regi abundă în
legende ale patriarhilor israeliţi integrabile unei saga naţionale, 2. Profeţii şi 3. Scriptura alcătuită îndeosebi din
psalmi, proverbe şi Cartea lui Daniel.
Dintre cărţile cuprinzând cu precădere istoria poporului evreu s-au păstrat Cărţile regilor care ilustrează
noţiunea de istorie ca ghid, ca învăţătoare: autorul/autorii doreşte/sc să convingă asupra valorii fidelităţii religioase
dând ca exemplu dezastrele suferite de evrei ca urmare a părăsirii religiei. Dintre ele se distinge prin originalitate
Cartea lui David, scrisă probabil de un înalt prelat numit Abiathar. Este o istorie contemporană, istoricul
propunându-şi să nu facă propagandă pentru monarhul său ci să relateze detaşat faptele pentru a fi reţinute de
generaţiile următoare; îl prezintă deopotrivă cu puterea şi slăbiciunile sale, surprinde natura sa complexă. Cronicile
lui Ezra şi Nehemiah cuprind istoria evreilor de la eliberarea de sub perşi până la venirea lui Alexandru într-o
relatare cu accente memorialistice. Între cărţile cu conţinut istoric, neincluse în Vechiul Testament, se numără şi
Cărţile Maccabeilor în care martori oculari au relatat despre zilele eroice ale naţiunii evreieşti, despre marele
război de eliberare început de Iudas Maccabeus. Prima carte se distinge prin scrupulozitate ştiinţifică, detaliu,
acurateţe iar a doua e marcată de partizanat, apropiindu-se de un pamflet istoric.

Modulul II

2
 Moştenirea logografilor- de la poezia la proza istorică. Începuturile scrisului istoric- Herodot „părintele”
istoriei, „omul memorie” . Istoriografia greacă în epoca clasică şi elenistică

Cuvinte-cheie: istoria anchetă, autopsia, periegheza, istoria ca discurs identitar: noi grecii - ei barbarii, relaţia
dintre istorie-geografie-etnografie, tema războiului, cauzalitate istorică: zei, oameni şi soartă, naşterea „istoriei
culturale”, istorie universală, istorie imediată, istorie şi oratorie- teoria discursului

Cursul îşi propune să surprindă aportul logografilor la trecerea de la poezia la proza istorică, în fixarea unor
repere cronologice (teoria generaţiilor), rolul acestor „oameni ai mării” în lărgirea interesului cercetării,
investigării altor spaţii. În fine, ne-am propus să explicăm de ce este considerat Herodot cel dintâi istoric. De
asemenea, se doreşte o analiză comparativă asupra modului în care este tratată tema războiului de către
Herodot, istoricul perioadei de glorie a grecilor care prezintă războiul ca un conflict între Orient şi Occident şi
Thucydides, istoricul perioadei de autodistrugere a grecilor, pentru care războiul reflectă structura vieţii umane,
este rezultatul unor pasiuni, greşeli şi ambiţii; ne interesează cauzele războaielor, forţele participante,
modalitatea de informare (istoricul participant sau istoricul imediatist- Tucydides), construcţia discursului
istoric. Urmărim apoi ce înseamnă elenismul în plan istoriografic, discuţii asupra relaţiei dintre elenism şi
istoria universală, de ce şi cum scrie un grec istorie romană, teoretizarea scrisului istoric, scopul istoriei:
explicaţie dar şi delectare, desfătare, istoria ca discurs peren prin căutarea adevărului, istoria ca ghid pentru
omul politic .

1. De la timpul mitic la timpul istoric. De la poezie la proza istorică

La început au fost legendele, miturile, epica eroică. Istoria epică, precum Iliada şi Odiseea, şi-a propus să
încânte şi nu neapărat să informeze şi astfel a neglijat cronologia. Barzii şi auditorii lor nu au avut în minte ideea
potrivit căreia evenimentele trecutului pot să le influenţeze pe cele prezente, i-a interesat doar continuitatea
idealurilor eterne şi a virtuţilor pe care eroii trecutului le transmit celor actuali. Un pas înainte l-a făcut Hesiod,
descoperitorul unui trecut cu dimensiuni umane care a dat în Teogonia o cronologie pe cinci vârste, a dat timpului
o direcţie prin aserţiunea potrivit căreia istoria umană e una a declinului. Alături de poeţi, filosofii şi geografii şi-au
adus aportul lor la schimbarea viziunii grecilor despre timp: lumea geografilor şi cosmosul filosofilor erau continui,
în timp ce istoria eroică era, prin natura sa, discontinuă. Viaţa politică i-a făcut, de asemenea, pe greci să se
preocupe tot mai mult de timpul continuu către 500 î.e.n. Viaţa în polis nu consta în episoade izolate şi vieţi eroice
ci se baza pe continuitatea instituţiilor, a regulilor, legilor, contractelor şi aspiraţiilor.
Trecerea dinspre poezie spre proză a însemnat asumarea unei critici a tradiţiei şi în acest sens s-a impus
Xenophanes care a refuzat să creadă în zeii tradiţionali şi a subliniat incertitudinea cunoaşterii umane. Curiozitatea
a stimulat redactarea primelor scrieri cu caracter istoric şi geografic semnalate în sec. VII î.e.n. în oraşele-state
ioniene şi în insulele Mării Egee. Acumularea de cunoştinţe geografico-etnografice în timpul procesului de
colonizare, contactul grecilor cu regatele orientale, cu arhivele oficiale, inscripţiile şi cronicile conservate de
acestea au impulsionat primele redactări cu caracter istoric aparţinând logografilor.
Deşi au îmbinat mitul cu istoria în lucrări cu titlul Genealogii, Întemeieri logografii au anunţat scrisul
istoric prin încercarea de a lămuri raporturile dintre greci şi vecinii lor asiatici, lărgind astfel orizontul istoric al
contemporanilor. În lucrări ca Lidiaca, Persica Xanthos din Lidia, Dionisios din Milet, Caron din Lampsacos
au depăşit istoria locală în favoarea uneia regionale lansând, pe baza autopsiei, a cercetării la faţa locului,
consideraţii despre structura politică şi economică a marilor state orientale în comparaţie cu realităţile greceşti.
Între logografi o figură aparte este cea a lui Hecataios din Milet, cel ce ar fi putut să fie cel dintâi istoric prin
curajul intelectual de a nesocoti tradiţia, prin spiritul critic trădat de afirmaţia: “...scriu acestea aşa cum socot să au
fost cu adevărat, căci spusele grecilor sunt multe şi, după cum mi se pare, bune să stârnească râsul.”
2. Cele două feţe ale istoriei: istoria culturală şi istoria politică. Herodot şi Tucydides

Sub impulsul războaielor medice Greciei legendare, mitice i-a luat locul o alta în care s-a manifestat o solidaritate
reală, terestră. Războaiele medice au avut un efect catalizator determinând o autoexaminare colectivă a grecilor,
3
responsabilizarea lor faţă de destinul unei civilizaţii comune. Contactul cu perşii i-a îndemnat pe greci la o reflecţie
fără precedent asupra propriului trecut, reflecţie care a stimulat apariţia conştiinţei istorice întemeiate pe unitatea
care s-a creat deasupra particularismelor locale, instituţionale. Lui Herodot i-a revenit meritul de a ilustra unitatea
grecilor clădită pe destinul lor comun.
Herodot (cca. 480- 430 î.e.n) a propus un nou tip de investigare a trecutului exprimat prin chiar titlul
lucrării: Anchete. Istoria este deci în concepţia lui cercetare, investigare ce impune o adâncire în timp şi dezvăluirea
de noi spaţii care au scăpat până atunci cunoaşterii Eladei. Propunându-şi să descrie faptele oamenilor pentru ca
acestea să nu fie date uitării de posteritate, a ales un subiect de istorie contemporană, războaiele medice. Pe lângă
“isprăvile mari şi minunate săvârşite de greci” l-au interesat şi faptele barbarilor, lumea non-greacă, căutând să-i
definească pe greci prin raportare la ceilalţi.
Metoda folosită, în continuarea logografilor, autopsia, învederează deopotrivă curiozitatea sa, fascinaţia
pentru miraculos, pentru extraordinar dar şi strădania de a-şi verifica informaţia. A subordonat metoda investigaţiei
concepţiei sale istorice: omul este parte a lumii şi nu poate fi înţeles fără cercetarea lumii în care trăieşte. Nu
surprinde astfel că, pe urmele predecesorilor, a introdus geografia şi etnografia în opera istorică. Fascinat de ceea
ce a văzut şi a auzit în călătoriile sale, atras mai ales de Egipt, nu a fost naiv, a dat lectorului de înţeles că nu crede
în legendele pe care le-a povestit pentru frumuseţea lor, pentru a crea un discurs plăcut auditorului. A dat crezare în
primul rând celor văzute şi a depus efortul de a verifica informaţia preluată din tradiţia orală, mărturisind la un
moment dat: “...am mers chiar şi până la Teba, ba şi până la Heliopolis, mânat de dorinţa de a afla dacă cei de
aici se vor potrivi în povestiri cu cei din Memfis” (Istorii, Vol. I, II, 3).
Încă din deschiderea Anchetelor şi-a definit demersul drept unul explicativ, şi-a propus să afle cauzele
conflictului greco-persan. Istoria este pentru Herodot explicaţie. Considera că, guvernate de zei, evenimentele din
istoria omenirii sunt influenţate de soartă şi de oameni a căror voinţă exprimată în momente decisive e capabilă să
contracareze oracolele: “Nici oracolele înspăimântătoare sosite de la Delfi- menite să stârnească teama- n-au
putut să-i hotărască să părăsească Elada. Ei au rămas neclintit să înfrunte puhoiul vrăjmaşilor care se năpusteau
asupra ţării”.
Prin demersul său amplu de a repovesti trecutul într-o naraţiune în care şi-au făcut loc relatările etnografice
şi geografice ca şi biografiile (situate în continuarea unei tradiţii epice), Herodot nu a fost numai “părintele istoriei”
ci a fost creditat cu meritul de a fi creat un gen specific, acela al istoriei culturale.
Contemporanul lui Herodot, Thucydides (cca. 462- 395 î.e.n.) a dorit să se individualizeze în epocă prin
cultivarea unui alt gen de istorie: istoria politică. A ales să scrie despre Războiul peloponeziac, un eveniment de
istorie trăită, la care a fost, până la un moment dat, martor. Pentru a da impresia de imparţialitate s-a referit la el
însuşi la persoana a treia, după modelul preluat, se pare, de la Homer, gândurile şi impresiile sale fiind prezentate
ca aparţinându-i unui alt personaj. Întreaga dinamică a discursului e prezentată impersonal, Thucydides dorind să
inspire încredere prin omogenitatea narativă a lucrării. Prin subiectul ales şi modul în care l-a tratat Thucydides se
plasează între istoricii imediatişti. Pentru că relatarea propriilor acţiuni nu a avut un scop justificativ sau defensiv,
pentru că nu a scris despre consecinţele personale ale implicării sale în război, autorul atenian este un istoric al
imediatului.
Şi-a structurat lucrarea pe capitole urmând succesiunea iarnă-vară. Timpul a fost pentru Thucydides ca şi
pentru Herodot un dat exterior operei, un cadru definit de instituţii: olimpiade, succesiunea preoteselor din Argos, a
arhonţilor atenieni sau a consulilor romani. La baza computului a stat regularitatea fizică: generaţii, alternanţa
anotimpurilor, ritmul campaniilor militare. În plus însă la Thucydides timpul este şi un parametru psihologic: lasă,
de exemplu, să se înţeleagă apropo de Alcibiade, că atenienii se raportează atât de des la acesta pentru că
personajul trezeşte în ei amintirea tiraniei.
Dornic să-şi configureze un profil aparte în lumea istoricilor, autorul atenian a ţinut să se detaşeze de
Herodot ca şi de logografi delimitându-se de mituri, de legende. A avut meritul de a convinge că mitul poate fi cu
greu salvat sau restituit. A criticat elementele fabuloase din opera predecesorilor pentru că nu pot fi testate şi nu pot
constitui subiect de anchetă datorită distanţei mari în timp a evenimentelor la care se face referire şi a naturii lor
fantastice.

4
 Atent la cauzalitate a distins între cauză şi pretext, cea dintâi îndepărtată şi profundă, pretextul, nu
întotdeauna adevărat, mai aproape de declanşarea evenimentului. Potrivit istoricului atenian zeii nu influenţează
niciodată în mod direct cursul evenimentelor umane. Se limitează să considere că acele persoane care modelează
destinele umane sunt adesea ghidate de credinţa în zei, oracole, divinaţii. Interpretările pe care le-a dat războiului
ţin de structura vieţii umane: pasiuni, greşeli, ambiţii.
Ambii începători ai istoriografiei greceşti au abordat tema războiului, într-o tratare diferită. Herodot a fost
istoricul perioadei de glorie a grecilor, Thucydides al celei de autodistrugere. Herodot a văzut în războaiele persane
o luptă între forţele despotismului şi libertăţii, între Orient şi Occident, între o monarhie despotică şi oraşele-state
guvernate de cetăţeni. Însă războaiele în viziunea lui nu echivalau cu simple bătălii între buni şi răi, ci a mers mai
departe şi le-a prezentat cititorilor/auditorilor obiceiurile persanilor, contrastul dintre unitatea Imperiului persan şi
discordanţele dintre oraşele-state greceşti. Thucydide a scris despre războiul peloponeziac ca unul care a văzut
puterea şi gloria Atenei apăsată de mizeria înfrângerii. Războiul peloponeziac merita relatat nu numai pentru că a
fost un eveniment crucial în experienţa greacă ci pentru că dezvăluia foarte clar modul în care se structurează
evenimentele politice. În viziunea lui Herodot războaiele persane au fost determinate de oracolele frauduloase,
sentimentul lui Xerxes că are datoria de a întări puterea Persiei, ambiţia lui, speranţa de a controla bogăţiile
Greciei. Lista de cauze este deci una a raţiunilor umane. Pentru Thucydides războiul peloponeziac nu s-a născut din
dorinţele capricioase ale zeilor sau regilor au din direcţionarea greşită a pasiunilor umane ci din ambiţia de putere.
Atenienii au fost mânaţi de obsesia primară umană de a-i domina pe alţii şi au fost încurajaţi în aceasta de inerţia
aliaţilor care au preferat să plătească tribut decât să pornească la război. Dacă Herodot a tratat războiul ca pe o
dramă în care se înfruntă pasiuni diverse, Thucydides a punctat legăturile dintre războaie şi forţele care
structurează viaţa umană într-o analiză care şi-a propus să dezvăluie cum puterea, odată câştigată, influenţează
destinul statului.
Thucydides a fost un om practic, devotat preocupărilor sale şi nu un turist cosmopolit ca Herodot; dacă
Herodot prin curiozitatea sa a depăşit o serie de frontiere culturale, de la civilizaţie la barbarie, de la mit la faptul
cert, dovedit, Thucydides s-a limitat la orizonturi locale, la războiul peloponesiac în care a fost implicat şi a cărui
victimă a devenit; istoricul atenian nu a avut timp de o anchetă antropologică, s-a preocupat de o istorie
evenimenţială şi de soarta comunităţii sale, care, în parte, a fost propria-i soartă. Paradigmele stabilite de aceşti doi
începători ai istoriei au persistat până azi: 1. prin Herodot avem tradiţia istoriei culturale- cuprinde toate aspectele
experienţei umane, spirituale şi materiale, private şi publice, feminină şi masculină, a istoriei intelectuale,
metodologic, tradiţia istoriei care încearcă diferite strategii narative, a istoriei care spune o poveste şi 2. istoria
politică şi militară, interesul pentru definirea puterii, pentru cauzele schimbărilor în afacerile publice, a istoriei
analitice, care pune întrebări, fie că se poate răspunde la ele, fie că nu.
Treptat “modelele modernităţii” (Herodot şi Thucydides) au fost abandonate iar istoria s-a confundat cu
retorica, devenind persuasiune. Pierderea libertăţii polisurilor a influenţat istoriografia: naraţiunea a devenit
nesinceră, laudativă, elaborată pentru a persuada şi nu pentru a cerceta. Potrivit lui Isocrates scopul istoriei este de
a da importanţă lucrurilor meschine şi grandoare celor mai puţin importante; în consecinţă, s-a acordat atenţie
performanţelor stilistice şi mai puţin acurateţei istorice.
Elenismul a stimulat reîntoarcerea la istoria critică Noua realitate istorică a imprimat grecilor o anume
“forma mentis”, determinând depăşirea particularismului grec. Prin impunerea unui dialect unic, coiné, s-a depăşit
viziunea tradiţională potrivit căreia lumea greacă se separă de cea barbară în primul rând prin limbă. Ilustrativ
pentru această nouă epocă a fost Polybios (cca. 198- 117 î.e.n.). A propus o istorie universală centrată pe ideea
creşterii puterii romane. De altfel, s-a considerat întemeietorul acestui gen, diferit de cel profesat până atunci.
Istoria universală însemna înlănţuirea cauzală a faptelor şi nu alipirea de istorii parţiale. Astfel, în Istorii a
prezentat evenimentele din Italia, Iberia, Sicilia, Africa, Grecia, Macedonia, Asiria, Siria şi Egipt într-o legătură
organică dată de politica romană. Comparând, sub influenţa curentelor naturaliste, opera istorică cu trupul uman,
considera că doar imaginea generală obţinută prin îmbinarea şi compararea părţilor este edificatoare. Întrebarea la
care a dorit să răspundă a fost: cum a ajuns Roma o mare putere în numai 53 de ani? A găsit trei răspunsuri: 1. prin
atitudinea adecvată, prin perseverenţa, hotărârea şi implicarea oamenilor politici, 2. datorită sistemului politic
instituţional, a constituţiilor mixte care au consfinţit forme de guvernământ mixte ce coexitsă în loc să se succeadă
5
(monarhia- expresie a puterii consulilor, aristocraţia- expresie a puterii Senatului şi democraţia exprimată în
adunări populare) şi 3. datorită fortunei sau soartei care a direcţionat evenimentele în această direcţie.
În ceea ce priveşte structura lucrării, a început cu o incursiune în istoria Romei, cu războaiele dintre romani
şi cartaginezi, convins că astfel cititorii vor putea mai lesne înţelege evenimentele ulterioare. A vrut deci să
pregătească “iubitorilor de învăţătură o cale uşoară spre înţelegerea celor ce urmează să fie spuse”. Tot spre mai
buna înţelegere a istoriei a dezvoltat schema cauzală a lui Thucydides distingând între cauză- pretext şi început
pentru a depista “cum, unde şi de ce?” a luat naştere fiecare fapt istoric. Prin aceste interogaţii a dorit să servească
o istorie utilă omului politic care poate fi edificat doar dacă istoricul surprinde “cauzele, mijloacele şi scopurile
care au determinat evenimentele”. În acest scop a folosit metoda istoriei pragmatice, bazată pe experienţa
autorului. Cele trei posibilităţi de reconstituire a trecutului: 1. studiul şi compararea surselor istorice scrise, 2.
autopsia teritoriilor despre care scrie şi 3. experienţa politică şi militară, sunt, în opinia sa, inegale ca importanţă.
Prima, este expusă informaţiilor eronate, greu de verificat, a doua, aplicată îndeosebi la spaţiile geografice, este în
măsură să elimine exagerările şi omisiunile şi a treia, cea mai importantă, facilitează selecţia faptelor istorice dând
totodată vivacitate relatării. Experienţa trebuie în permanenţă să-l ghideze pe istoric, graţie acesteia istoricul ştie ce
să caute şi ce să-i întrebe pe ceilalţi. Dacă pentru Thucydides dificultăţile de a se asigura de adevăr rezidau în
prejudecăţile sau memoria incorectă a informatorilor, pentru Polybios acestea rezultă din inexperienţa părţii
anchetatoare. Anchetatorul este protagonistul investigaţiei căreia trebuie să-i dea formă, pe care trebuie să o
direcţioneze. Elementul fundamental în naraţiunea istorică este naratorul însuşi, adevărul depinde de abilitatea
anchetatorului şi credibilitatea informatorului.
Urmărind să explice şi să ajungă la adevăr istoria avea să înceteze a mai fi o anexă a oratoriei. Astfel,
Polybios se detaşa de tradiţia anterioară, considerând că discursurile trebuie reproduse aşa cum au fost rostite.
Istoricul avea datoria de a prezenta contextul în care a fost rostit discursul şi efectele acestuia, pentru că doar aşa
putea contribui la clarificarea anumitor situaţii. A pledat pentru o reducere a numărului discursurilor în naraţiune
pentru că istoria nu trebuia să delecteze ci să surprindă adevărul. Doar astfel putea să fie un ghid pentru omul
politic dar şi pentru cetăţean în general, să îi înveţe pe oameni cum să suporte vicisitudinile fortunei prin
examinarea experienţei altora.
Istoriile lui Polybios cuprind o expunere a trecutului recent al Romei realizată de un străin care a putut
observa guvernarea romană, arta militară şi diplomaţia dintr-o poziţie extrem de favorabilă.

Modulul III

Istoriografia în Roma antică. Începuturi- de la poem, legende, la proză, de la imitaţia modelului grec la
originalitate. Mentalităţi şi istorie la Roma. Genuri istorice cultivate. Istoria ca discurs justificator- Caesar.
Istoria moralizatoare: Sallustius. Istoria „naţională”: Titus Livius, istoricul de cabinet. Istoria romană la apogeu,
istoria ca analiză a vieţii politice- Tacitus. Amurgul Imperiului: Ammianus Marcellinus, „istoricul singuratic”

Cuvinte cheie: istoria „magistra vitae”, verosimilitate şi veridicitate istorică, „fides historica” şi patriotism
istoriografic, arta deformării istorice

Obiective: explicarea faptului că istoriografia romană s-a născut relativ târziu prin comparaţie cu cea greacă,
expunerea trecerii de la imitarea modelelor greceşti la individualizarea istoriografiei romane; expunerea
caracteristicilor şi scopurilor acestei istoriografii (surse- de la legendele întemeierii, fasti consulares, la jurnale
de război şi actele senatului), genuri istorice, timpul şi spaţiul în explicaţia istorică, impactul politicului asupra
scrisului istoric.

De la mit la istorie
La început grecii au inclus noul popor în câmpul lor de interes, le-au creat romanilor un trecut ce se integra
în trecutul mitologic grec. În diferitele versiuni ale legendelor Aeneas era considerat strămoşul romanilor. În

6
 paralel, romanii şi-au creat propria poveste despre originea Romei, cea cu Romulus şi Remus, răspândită către
296 î. Hr. an în care s-a ridicat o statuie a celor doi şi s-a bătut monedă cu cei doi fraţi şi lupoaica.
Naşterea relativ târzie a istorie romane e explică prin faptul că sensul istoriei la romani s-a înrădăcinat în
unităţile sociale de bază: ginta (alcătuită din cei care proveneau dintr-un strămoş preistoric comun legaţi unii de
alţii prin ritualuri comune) şi familia. Măştile strămoşilor şi inscripţiile enumerând onorurile şi oficiile
strămoşilor erau aşezate într-un loc important în casă iar laudaţiile funebre erau uneori păstrate alături de
portretele strămoşilor şi au devenit în timp sursă istorică. Pentru individul roman trecutul şi prezentul erau
legate de memoriile, amintirile ginţii şi ale familiei care au inspirat pietatea şi au oferit exemple. Dacă grecii au
folosit succesiunea generaţiilor pentru a crea o cronologie rudimentară, romanii s-au mulţumit timp de secole
cu înregistrarea trecutului în secvenţe disparate, discontinui.
Păstrătorii şi compilatorii trecutului roman au fost preoţii care aparţineau unor grupuri preoţeşti specifice,
controlate de pontifi supuşi unui pontifex maximus. Acesta alcătuia o listă principală a zilelor în care legea
sacră permitea efectuarea de tranzacţii, a zilelor faste şi nefaste. Către 304 î. Hr. au fost scrise pe tăbliţe de
lemn şi expuse în „regia”, reşedinţa pontifului suprem. Aşa s-au născut Annales Maximi care, treptat, au inclus
şi numele înalţilor oficiali, însemnări, note despre incendii, inundaţii, foamete, bătălii, legi şi tratate. Acest
obicei de a însemna an de an evenimentele ce marcau viaţa comunităţii a schiţat genul istoriografic al analelor
ce a devenit caracteristic istoriografiei romane. În seria listelor se înscriu şi cele ale magistraţilor laici, Cărţile
magistraţilor, amintind de listele eponime ale asirienilor. Unele dintre ele au fost scrise pe lin, aşa-numitele
libri lintei, şi au fost păstrate în templul Iunonei, zeiţa memoriei, de pe Capitoliu.
Primele istorii romane s-au născut în urma unor experienţe colective, războaiele punice. Au fost poeme în
proză scrise în limba greacă în scop de propagandă politică, pentru a răspunde propagandei pro cartagineze;
autorii au dorit să câştige simpatie pentru cauza romană în lumea elenistică. Naevius, participant în primul
război punic, a compus un poem în manieră homerică, Bellum punicum, centrat pe două subiecte: originile şi
evenimentele contemporane. Exaltând patriotismul roman a admirat voinţa soldaţilor care preferă moartea
dezonoarei şi a apreciat sentimentul de solidaritate care i-a unit pe cetăţeni în vremurile grele. Ennius (239-
169 î. Hr.), autorul lucrării Annales, a fixat legenda despre originea troiană a Romei. A scris istoria Romei din
momentul în care Aeneas a ajuns în Italia până în vremea sa. Naraţiunea trădează relaţiile sale apropiate cu
Scipio Aficanul.

Începuturile istoriografiei romane

Faptul că romanii şi-au dezvoltat treptat sensul trecutului este relevat de Fabius Pictor. A scris în limba greacă din
dorinţa de a imita genul istoriografiei greceşti dar şi pentru că în secolul al III-lea limba greacă a reprezentat limba
civilizaţiei din Iudeea până în Spania, toţi oamenii de litere încercând să scrie în această limbă. Ca atare, grecii, mai
mult decât oricând, au scris despre alte naţiuni iar acestea la rândul lor au fost stimulate să scrie despre sine în
limba greacă, potrivit standardelor greceşti. Fabius a scris în greceşte pentru că era la modă şi pentru că în limba
greacă avea mai multe informaţii despre Roma. A cuprins în Înfăptuirile romanilor intervalul de la Aeneas până în
zilele sale, a dat o naraţiune continuă din timpurile mitice până în contemporaneitate. A făcut elogiul Senatului
considerat instituţia centrală care decide asupra destinului Romei. Reflecţiile sale asupra trecutului sunt presărate
cu aprecieri morale. S-a detaşat între contemporani prin aceea că în loc să reînvie trecutul în termenii ceremoniilor
religioase a încercat să-l exploreze, în loc să consulte oracolul de la Delphi a dat un tablou al religiei romane în
evoluţia sa, direcţionând emoţiile contemporane înspre cercetarea istorică. Sunt raţiuni pentru care a fost considerat
cel dintâi istoric al Romei.
Cato Maior, „cel mai roman dintre romani”, s-a luptat cu influenţa Greciei, a dezvăluit o minte saturată de
a gândi în greceşte. Astfel, a fost cel dintâi istoric care a scris în limba latină. În Origini, împărţită în şapte cărţi, a
reluat miturile greceşti ale întemeierilor informându-se cu grijă. Stilul arid, sec ca şi omisiunea numelor
conducătorilor Romei, din considerentul că poporul este cel ce face istoria, au făcut ca lucrarea să fie tot mai puţin
citită, chiar neglijată în epoca lui Cicero. Cato cel Bătrân a urmat tradiţia herodoteană prin interesul său pentru
geografie, obiceiuri, cultură naţională, a folosit cântecele tradiţionale- aşa-numitele carmina, a introdus discursuri,
inclusiv câteva dintre ale sale; a avut orizonturi largi: a admis influenţa elenică asupra istoriei romane timpurii, a
7
schiţat o cronologie comparată încercând să coreleze datarea după olimpiade a istoriei greceşti (de la 776) cu
datarea romană de la întemeierea Romei (753).
De la primele redactări istorice s-a ajuns în secolul I î. Hr. la meditaţii asupra istoriei prin raportarea ei la
oratorie. Cicero, în De oratore, tratat publicat în 55 î. Hr., a dat o critică a istoriografiei romane timpurii căreia i-a
lipsit, în opinia sa, interesul pentru stil. Analele, lipsite de orice ornamente ale stilului, sunt, scria, doar simple
înregistrări de persoane, locuri şi evenimente. Aprecia istoria ca o artă care astfel se apropie de oratorie. Trebuia să
fie însă o artă folositoare, şi pentru aceasta, istoricul să urmeze propriile-i reguli: 1. istoricul să nu îndrăznească să
spună ceva fals, 2. să cuteze să spună adevărul, 3. să fie imparţial şi 3. să ordoneze faptele în ordine cronologică.
Istoricul trebuie să se intereseze nu numai de ceea ce s-a făcut sau povestit ci şi de maniera în care s-a acţionat.
Descrierea caracterelor trebuia să aibă în vedere nu numai faptele personajului ci şi viaţa şi manierele acestuia.
Sfatul lui Cicero de a include „inventio” folosind tehnicile oratorice a fost preluat de istorici, dovadă prefeţele în
care au mărturisit că vor să spună adevărul, negând nu fabricarea datelor, ci partizanatul.
Caesar în Commentarii de bello Galico şi Commentarii de belo civili a identificat misiunea imperială
romană cu propria sa carieră, soartă, noroc, a văzut în istorie un mijloc de justificare.
Cel care a creat un stil istoriografic a fost Caius Sallustius Crispus (86- 35 î.e.n.), autor care a abordat, şi
perfectat, genul monografiei în Conjuraţia lui Catilina şi Războiul cu Iugurtha. A dorit să transmită lectorilor
mesajul că forţele interne, schimbările în mentalitatea elitei caracterizată prin corupţie, ambiţie, brutalitate distrug
republica romană. Nu a acceptat explicaţia unora dintre cetăţenii romani potrivit căreia corupţia se putea remedia
prin apelul la sensul moral al poporului deoarece aprecia că aceasta ţine de soarta generală a imperiilor. Pentru
statul de succes răsplata adusă de victorie e hegemonia; aceasta aduce după sine avere, bogăţie care corup statul şi
cetăţenii. Roma a atins punctul de turnură odată cu distrugerea Cartaginei. Din acel moment luxul şi bogăţia au
corodat virtuţile romane. Un talentat creator de portrete, a recurs şi la etnografie pentru a descrie Sardinia şi
Corsica, zona Mării Negre, Italia de sud şi Sicilia urmărind cu precădere fundalul mitologic, originea şi numele
locuitorilor, migraţia lor. Descrierile etnografice însoţesc expansiunea Romei.
Istorii, ultima lucrare a lui Sallustius, s-a păstrat doar fragmentar: patru discursuri şi două scrisori, citate de
mici dimensiuni, aluzii şi parafraze păstrate în textele autorilor antici. A îmbinat într-un format analistic „ res
internae” şi „externae”, digresiuni geografice, descrierea de caractere şi nararea faptelor marilor oameni. Fraza de
început a lucrării: „Am alcătuit istoria militară şi politică a poporului roman începând cu consulatul lui Marcus
Lepidus şi Quintus Catulus” demonstrează că Sallustius şi-a încadrat opera în genul analelor atât pentru că şi-a
organizat-o în funcţie de succesiunea magistraţilor cât şi prin anul de debut, 78 î.e.n., anul celor doi consuli
eponimi.
Istoric moralizator şi-a structurat analiza pe opoziţia dintre corp şi suflet, dintre bun şi rău. A descris cu mult
talent caractere deosebite prin vivacitate.

Istoriografia clasică
În epoca lui Augustus a scris istorie la Roma Titus Livius (59 î.e.n.- 17 e.n), istoric pasionat de politică fără a fi
îndeplinit însă vreo funcţie, deşi a frecventat anturajul lui Augustus. A fost cel dintâi istoric care a abordat evoluţia
cetăţii eterne în evoluţia ei, de la începuturi până în contemporaneitate. În Ab urbe condita, lucrare monumentală
divizată în 142 de cărţi (din care s-au păstrat doar 35), a glorificat Roma, centrul unificator al lumii civilizate în
viziunea sa. A dorit să revigoreze metavalorile „fides” şi „pietas”. Remarcând ataşamentul istoricului faţă de
tradiţie, Augustus îl tachina afirmând că, în adâncul său, Livius a rămas un pompeian, că lumea sa interioară e
identică celei create de generaţia precedentă ale cărei structuri şi valori politice continuă să le admire.
Lucrarea începe cu 400 de ani mai devreme de întemeierea Romei, cu căderea Troiei, cuprinzând spaţii
largi referitoare la sosirea lui Aeneas în Latium, oraşele pe care le-a fondat, Romulus şi Remus. Pentru această
parte a recurs la legende, singurele surse pe care le-a avut, care i-au servit şi scopului lucrării: glorificarea Romei.
Mărturisea în acest sens: „Cugetul mă îndeamnă să nu pun nici prea mare temei dar nici să nu resping frumuseţea
legendelor, care prezintă faptele glorioase dinaintea sau din timpul întemeierii Romei mai mult îmbrăcate în vălul
străveziu al poeziei, decât în veşmântul sobru al documentelor de neconstestat.” (Prefaţă) Treptat timpul se
comprimă: a dedicat doar o carte pentru 250 de ani de istorie a Romei, patru pentru viitorii 120 de ani, cinci pentru
8
următorii 97, pentru ca pentru vremurile contemporane să dedice câte o carte fiecărui an. S-a raportat la trecut din
perspectiva prezentului, trecutul este un plăcut loc de evadare şi are un rost educativ, din exemplele trecutului se
poate învăţa. Istoria este deci „magistra vitae”.
Pentru a-şi delecta şi entuziasma cititorii, pentru a exalta patriotismul roman a folosit din abundenţă
discursuri (sunt peste 400 de discursuri în cele 35 de păstrate), atât indirecte („oratio obliqua”) cât şi directe
(„oratio recta”). Stilul său se caracterizează prin variaţie în intenţia de a urmări diversele subiecte de la războaie la
nunţi, întrunirile senatului şi adunări.
Lucrarea lui Titus Livius este dominată de acţiunile militare, dar a tratat şi probleme politice şi
instituţionale. Arme şi oameni, luptători şi fondatori, acestea au fost temele gemene ale operei liviene. A scris o
istorie evenimenţială plină de oameni şi acţiuni dramatice supuse unei judecăţi morale. A recurs la surse de arhivă-
annales maximi, senatus consulti şi surse secundare: Fabius, Cato, istoricii greci (mai ales Polybios).
Spre deosebire de Herodot nu a fost un călător; spre deosebire de Thucydides nu a avut experienţă politică
şi militară; a fost un cercetător de profesie, un scriitor. Ca şi Herodot s-a interesat de origini dar, spre deosebire de
el, nu s-a preocupat serios de obiceiurile străine şi probleme culturale cu excepţia miturilor romane. Ca şi
Thucydides s-a axat pe chestiuni politice şi militare, dar nu a încercat să le pătrundă cauzele economice şi sociale,
fixându-se pe indivizi, pe probleme politice şi morale, pe virtuţile individuale şi valorile republicane care au dus la
măreţia Romei. Respectul legii, pietatea, concordia şi disciplina militară acestea au fost calităţile conservate din
timpurile de început pe care Livius le-a imortalizat în opera sa şi le-a regretat. Ca şi Herodot s-a dovedit interesat
de adevăr: a afirmat uneori realitatea unui fapt („est”), altădată încrederea lui în fapt („credo”), altădată doar
rumoarea, zvonul despre el („dicitur”, „fama est”). I-a plăcut să povestească povestioare colorate şi folositoare.
Lucrarea lui Livius a supravieţuit şi într-un rezumat alcătuit în secolul al II-lea d. Hr. de Lucius Annaeus
Florus care a fost şi mai entuziast în a aprecia succesul imperial roman ca o întrepătrundere între virtus şi fortuna.
Considera că atât de extinsă a fost istoria romană încât cei care vor citi despre ea vor învăţa nu istoria unui popor ci
a rasei umane.
Istoriografia romană a ajuns la apogeu prin Tacitus (55- 120 e.n.), caracterizat drept un observator fin, vizionar
imaginativ şi un analist al motivelor. În 98 a publicat Viaţa lui Agricola, o biografie a socrului său bazată pe
laudaţia funebră rostită la moartea acestuia. Biografia se îmbină cu o monografie a Britaniei şi relevă opiniile
politice ale autorului care a acuzat lipsa de curaj a oamenilor politici de a înfrunta autoritarismul lui Domitian. În
99 a publicat monografia Germania prin care a dorit să-i transmită împăratului Traian un mesaj politic: necesitatea
de a soluţiona problema germană, lăsată de Domitian în suspensie, de a transforma regiunea dintre Rin şi Elba în
provincie romană. A surprins, de asemenea, modul de organizare instituţională a vechilor germani, lucrarea sa fiind
astfel un valoros izvor istoric ce imresionează prin bogăţia informaţiilor preluate de la ofiţeri şi soldaţi romani care
serviseră în legiunile de graniţă, de la negustori, prizonieri sau fugari germani şi din opere ale autorilor germani.
Istoricul s-a interesat de germani din spirit pragmatic, germanii fiind un bun exemplu pentru virtuţi aproape unitate
de romani. Nu a prezentat încă viaţa germanilor drept un model de imitat ci ca pe un mit stimulativ.
Abilităţile sale de analist politic sunt ilustrate în lucrarea Istorii aşteptată, după mărturia lui Pliniu cel Tânăr, ca
un eveniment literar. Acoperă timpurile tinereţii sale până la domnia lui Domitian. Prin alegerea calendelor lui
ianuarie 69 ca moment de început a discursului trădează concesiile pe care le-a făcut genului analistic. Primele trei
cărţi cuprind războaiele civile din 69, ilustrând ideea de timp lung specific evenimentelor tensionate din viaţa
imperiului. A caracterizat anul 69 drept „acel îngrozitor de lung şi unic an”. Istoriile sunt o prezentare dramatică,
pasionată, largă şi amănunţită, scena fiind imperiul întreg. Actorii sunt comandanţii de arme, soldaţii, senatul,
provinciile iar atmosfera este încordată: ambiţii ce se înfruntă, bătălii, crime, jafuri, atrocităţi. Mărturisea, de altfel,
în deschiderea lucrării: „Pornesc la o operă bogată în catastrofe, cu lupte îngrozitoare, sfâşiată de dezbinări,
crudă chia şi pe timp de pace”. Şi-a construit discursul pe baza elementelor definitorii ale tabloului general al
stării imperiului: Roma, armatele şi provinciile. Roma îşi păstrează locul central, este alături de senat centrul vital
al Imperiului, dar presiunea dinspe armate şi provincii creşte, acestea din urmă intrând în scenă ca factori politici
activi. S-a îndepărtat de timpul trăit cu lucrarea Anale în care a relatat istoria romană de la 14 la 68 în 18 cărţi sau
trei hexade; s-au mai păstrat doar cărţile 1-4 şi XI-XVI. Titlul Anale e dat târziu, în sec. XVI, de un editor, după
sintama Annales nostri, prin care autorul şi-a caracterizat la un moment dat lucrarea. Se pare că titlul original a fost
9
Libri ab excessu divi Augusti (Cărţi de la moartea divinului August). În această istorie a unui secol, de la Augustus
la Nero, autorul a oferit o galerie de portrete: ale tuturor împăraţilor, soţiilor şi amantelor lor. A apreciat veacul
descris drept unul de decădere morală definită prin servilismul senatorilor, adularea împăratului, corupţia
membrilor familiilor celor mai nobile, megalomania împăraţilor. Din punct de vedere metodologic şi-a exprimat
dorinţa de a scrie „fără ură şi părtinire”, de a fi imparţial.
Cauzalitatea la Tacitus este, prin excelenţă, de natură uman- psihologică. Eugen Cizek consideră că
programul cauzal enunţat de istoricul latin cuprinde trei elemente: situaţia („status”), starea de spirit, mintea
(„mens”) şi atitudinea, ţinuta („habitus”). A formulat acest determinism în prefaţa Istoriilor: „Dar înainte de a
scrie cele plănuite mi se pare necesar să expun situaţia de la Roma, starea de spirit a armatelor, atitudinea
provinciilor, ce era sănătos pe întreg cuprinsul pământului, ce era viciat, spre a putea fi cunoscute nu numai
schimbările şi deznodământul faptelor, care, de cele mai mlte ori, sunt întâmplătoare, ci şi firul logic şi cauzele
evenimentelor”. Exprimă deci năzuinţa de a depăşi suprafaţa evenimentelor pentru a le găsi cauzele şi raţiunea sau
chiar „structura”. Urmărind ceea ce este sănătos şi ceea ce este putred, virtuţile şi viciile, a subordonat totul unui
criteriu moralizator. Oamenii sunt cei ce făuresc totul, sunt responsabili pentru actele lor, sunt cei care creează
soarta poporului roman din care rezultă şi destinul lor individual. Zeii sunt binevoitori sau mânioşi, răzbunători sau
indiferenţi, reacţionează faţă de conduita muritorilor, îi pedepsesc. Când lucrurile sunt de neînţeles apelează la
destin, ursită, soartă.
Timpul se dilată sau de contractă în funcţie de interesul Romei sau de tensiunea politică. Timpul scurt este
cel al perioadelor de calm şi ascensiue a Romei, timpul republicii, iar timpul lung este cel al dictaturii (ultimii trei
ani domniei lui Domitian), timpul opresiv, al terorii (anul 69 sau anul celor 4 împăraţi).
Tema centrală a tuturor scrierilor lui Tacitus a fost declinul Romei după un trecut glorios fondat pe virtuţile
republicane şi disciplină catoniană. Scopul lui Tacitus, potrivit lui Momigliano, a fost să demaşte conducerea,
guvernarea imperială care s-a bazat pe ipocrizie şi cruzime. Dincolo de traiectoria specific romană, Tacitus a
schiţat un model, o paradigmă umană care a modelat istoria- aceasta au admirat la el Machiavelli şi Vico. La
început omenirea a trăit în inocenţă şi egalitate, fără să încerce sentimente de ruşine sau vină şi fără constrângere.
Din cauza ambiţiei şi a violenţei această stare a fost înlocuită de despotism, apoi de guvernarea legii şi protejarea
libertăţii (face referire în mod special la Legea celor 12 Table), dar după aceea societăţile s-au mişcat într-un alt
ciclu al violenţei în care s-au manifestat conflictele sociale. Reacţia a fot stabilirea unor alte legi care au reflectat
corupţia statului (plurimae leges, pessima respublica) şi a adus ciclul înapoi spre regulile despotice.
Scopul istoriei în opinia sa, a fost, ca şi la predecesorii săi, să comemoreze, să instruiască, să spună adevărul,
să înfrunte realitatea.
Ultimul istoric latin remarcabil a fost Ammianus Marcellinus (cca. 330- 400 e.n.), „fost soldat şi grec de
neam”, din Antiohia, Siria. „Istoricul singuratic” (după expresia lui Arnaldo Momigliano) a trăit sub o guvernare
creştină dar a scris în latină şi în Roma, dintr-un punct de vedere păgân. Cele 18 cărţi ale lucrării Res gestae
cuprind perioada de la ascensiunea lui Nerva (96) la moartea lui Valens (378). Tema lucrării sale, ca şi cea a lui
Tacitus a fost declinul Romei, explicat prin slăbirea disciplinei şi intruziunea barbarilor. A crezut însă în eternitatea
Romei, care, în opinia sa, „va trăi cât timp vor exista oameni pe pământ” şi a explicat expansiunea sa prin
conjuncţia dintre „virtus” şi „fortuna”. A dat însă importanţă şi unui „fatalis ordo” care guvernează faptele umane
şi, de aceea, a acordat o atenţie deosebită tuturor manifestărilor divinului: oracole, sacrificii, prevestiri, visuri.
În ceea ce priveşte concepţia istorică, referirile la istoricii greci şi latini de la Herodot (citat o dată),
Thucydides (citat de două ori), Xenophon, Theopompus, Polybios, Sallustius (citat pentru un detaliu în descrierea
galilor) la Titus Livius şi Tacitus denotă intenţia sa de a sumariza întreaga istoriografie greco-romană de până la el
dar şi faptul că s-a plasat deopotrivă în tradiţia istoriografică greacă ca şi în cea latină. S-a integrat istoriografiei
greceşti îmbinând propria experienţă cu ancheta, cu autopsia locurilor, operând vaste digresiuni geografico-
etnografice. Metoda sa de documentare aminteşte de metoda de investigare greacă herodoteeană: atunci când o
problemă e redată în mod diferit de izvoare a dat crezare locuitorilor din zonele respective sau a verificat
informaţia, atunci când a putut, cu inscripţiile de pe monumente. În descrierea Traciei a dat prioritate cercetării la
faţa locului lăsând la o parte scrierile contradictorii care, în opinia sa, nu duc spre adevăr. A depus deci eforturi de
a se informa corect pentru a ajunge astfel la adevăr. Şi-a exprimat astfel intenţia de a reda adevărul: „ Am spus,
10
după părerea mea, în această operă numai adevărul, neîndrăznind să-l deformez cu bună ştiinţă prin tăcere sau
minciună”. A scris, deci, istorie cu gândul la adevăr, conştient însă de faptul că adevărul absolut e dificil de atins,
deoarece, cel puţin pentru perioada contemporană autorului, era adesea primejdios. Istoricului îi rămânea să
urmeze principala cale spre adevăr: de a nu-l deforma intenţionat prin tăcere sau minciună. Prin raportarea la
adevăr- verosimilitate s-a înscris în tradiţia istoriografică romană potrivit căreia adevărul concret echivala cu
verosimilitatea, adevărul se identifică cu „fides historica”. „Fides” are în textul ammian conotaţii diverse:
veracitate, lealitate, „credinţă”, „făgăduială”, „asigurare dată de zei”.

Modulul IV
Istoriografia creştină: Trecerea de la timpul ciclic la timpul linear. Delimitarea timpului istoric. Profilul
intelectualului creştin- educaţia „păgână”. Genuri istorice- cronologie comparată (Sextus Iulius Africanus), istorie
ecleziastică (Eusebiu din Cesareea), filosofia istoriei (Sfântul Augustin)

Cuvinte cheie: alegoria, istorie păgână- istorie creştină, istorie ecleziastică, cronologie comparată, fapte
miraculoase-fapte istorice

Obiective: Cursul îşi propune să sublinieze schimbările majore care s-au produs în scrisul istoric în această
etapă în care interesul pentru explicaţia istorică, pentru cauzalitate a fost estompat de credinţa în Dumnezeu iar
istoria devine o anexă a teologiei, un amestec de miracole şi evenimente reale; explicarea modului în care noua
concepţie despre timp a influenţat scrisul istoric, periodizarea istoriei în scopul de a sincroniza evenimentele
istoriei creştine cu ale celei păgâne.

Pentru tradiţia apuseană a scrisului istoric, mai ales în viziune augustiniană, Biblia a furnizat nu numai un cadru
cronologic şi cosmologic, genealogiile pornind de la Adam, o bază pentru judecăţi morale, dar şi o temă de istorie
politică, aceea a trecerii Imperiului de la o naţiune la alta sau, altfel spus, a succesiunii celor patru mari monarhii,
bazată pe o frază din Cartea lui Daniel: „Dumnezeu transferă regatele de la un popor la altul datorită injustiţiei,
injuriei, blasfemiei şi altor rele”.
Primii creştini au fost pionieri. Petru a fost primul martor al învierii, Ştefan a fost primul martir al
creştinismului, Epaenetus- prima persoană botezată din Asia. Pavel persecutorul a devenit predicatorul credinţei.
După convertire, Pavel a devenit un om nou. Cu gândul la eternitate şi la viaţa de apoi creştinismul a plasat
înţelesul efortului uman în afara umanităţii, imprimând o atitudine mentală neistorică. Credinţa a frânat imaginaţia
şi spiritul critic, a diminuat interesul pentru date istorice. Chemarea la credinţă a fost propovăduită în cel mai serios
mod în Evanghelia lui Pavel, ceea ce a făcut ca nici unul din creatorii credinţei creştine să nu fie mai indiferent ca
el la datele istorice. Singura istorie importantă pentru creştini a fost cea care le justifica credinţa, cea cuprinsă în
scrierile sacre ale evreilor. Acestea au înlocuit treptat literatura antichităţii şi s-a produs ca atare o revoluţie în
gândire care a afectat substanţa istoriografiei. Istoricul creştin nu s-a interogat asupra informaţiilor atâta timp cât
sursa sa era una revelată. De la profeţii lui Jahveh, cu fanatismul lor, la Pavel, profetul lui Isus, a existat doar o
viziune asupra lumii dominată de ideea poporului ales. Istoria însăşi era sacră. Legând credinţa în nemurire de o
schemă a istoriei, trecutul mort nu reprezenta nimic în comparaţie cu viitorul nesfârşit.

1. Începuturi. Noul Testament

Timpul se măsoară pe o altă scară. Încarnarea şi învierea lui Isus ca şi creaţia au devenit repere cronologice
înlocuind olimpiadele şi fondarea Romei.Termenul, conceptul istorie în sens herodotean nu a fost folosit ca atare în
Biblie. Dar apar des alţi doi termeni- cel de adevăr- de mai bine de 100 de ori în Vechiul şi Noul Testament şi
înţelepciune- apare de mai mult de 200 de ori. Adevărul este cuvântul şi legea lui Dumnezeu care trebuie ascultate,
urmate. În Noul Testament, în predicile lui Pavel, adevărul stă în Cristos, şi, în contrast cu poveştile, tradiţiile,
filosofia umană, îl face pe om liber. Singura carte istorică din Noul Testament este „Cartea faptelor” care dă
informaţii despre răspândirea creştinismului din Palestina în lumea romană şi începuturile conducerii bisericii.
Evangheliile sunt mai ales tratate religioase, ceea ce le diminuează importanţa istorică. Prioritară pare să fie
11
Evanghelia după Marcu, care a fost precedată de un proto Marcu, notată cu Q, posibil o traducere grecească a unei
colecţii aramaice de cugetări ale lui Isus. Informaţiiţe furnizate de acest text se referă la persecuţiile din timpul lui
Nero şi perioada de după distrugerea Ierusalimului. Marcu introduce el însuşi detalii pe care le-a văzut ca rezident
al Ierusalimului.
Începând cu secolul al II-lea autorii creştini încep să folosească termeni din cultura antică şi concepţia
istorică antică. Treptat s-a format o nouă atitudine faţă de scris, sub impactul contactului dintre creştinism şi lumea
greacă însă dacă la antici ideea colectivă a primat, creştinismul afost unul introvertit. Comuniunea omului cu
Dumnezeu şi mântuirea eternă a sufletului au fost considerate superioare oricărui alt scop în viaţă, centrul de
greutate în timp căzând pe viitor. Intenţia istorică este evidentă în secolul III, accentuată de marile persecuţii din
timpul lui Diocletian.

2. Profilul intelectualului creştin

Educat după curicula antică, păgână, programul de pregătire a unui intelectual creştin cuprindea: gramatica,
învăţarea limbilor străine (ebraica, latina şi greaca), istoria (importantă în primul rând pentru cronologie), geografie
(istoria naturală), retorica, matematica, filosofia. Programul a fost deci dependent de tradiţia şcolară antică,
transformările intervenind în studiul ebraicii, transformarea definiţiei istoriei percepută ca succesiune a epocilor şi
eliminarea studiului clasicilor.
Cei dintâi care s-au interesat de filosofia antică au fost părinţii bisericii influenţaţi de platonism şi stoicism,
doctrine încă vii, răspândite în şcolile din Orient şi Egipt, care au inspirat viziunea asupra lumii şi a vieţii morale.
Neoplatonismul a dat o justificare teologică îndemnului la credinţă prin teza superiorităţii emoţiilor şi intuiţiei
asupra raţiunii şi intelectului. Intelectualii creştini, deşi educaţi în cultura clasică, i-au adus o serie de critici. Au
considerat: 1. că este impregnată de păgânism, recurge la mitologie, se confundă cu cultul idolilor, 2. este imorală,
s-a alimentat din exaltarea senzualităţii, 3. s-a preocupat de cultivarea formei şi eleganţa limbajului, a avut deci o
orientare estetică. Prin contrast, cultura creştină era în primul rând „doctrina”, „scientia”, cunoaştere îndreptată spre
un singur scop, credinţa în Dumnezeu. Cel care a propus un nou tip de cultură, cultura creştină, a fost în opinia
istoricului H. I. Marrou, Sfântul Augustin. Unul din elementele definitorii ale acestei culturi a fost sapientia, forma
cea mai înaltă a vieţii spirituale care însemna contemplarea şi cunoaşterea adevărului, adică a lui Dumnezeu.
Sapientia se confundă cu contemplarea, cu meditaţia, viaţa contemplativă înseamnă a te înălţa prin raţiune la
înţelegerea adevărului divin. În centrul culturii intelectualului creştin stătea studiul Bibliei.
3. Istoriografia creştină
Istoria creştinătăţii timpurii, dincolo de problemele de bază ale organizării, acţiunilor misionare, simplei
supravieţuiri se centrează pe întrebarea- cum să dai sens trecutului? Creştinii s-au putut baza pe Scripturile ebraice
dar aveau de acomodat tradiţiile clasice. Cum puteau să armonizeze unitatea adevărului lor cu diferitele părţi, secte
şi sincretisme ale culturii clasice târzii?
3.1 Alegoria Lactantiu, originar din Africa romană, iniţial păgân angajat de Diocletian profesor de şcoala
retorică din Nicomedia, a dat cea dintîi operă de istoriografie creştină. Convertit la creştinism, tulburat fiind de
persecuţiile lui Diocletian din 303, a devenit un reputat teolog, numit de unii „Cicero creştin”. În Instituţiile divine
a prezentat doctrina creştină, a criticat politeismul şi filosofia tradiţională iar în De mortibus persecutorum (Despre
moartea persecutorilor), apărută imediat după 315, a construit o filosofie providenţialistă a istoriei pentru a reflecta
triumful noii religii. În această primă lucrare de istoriografie creştină, alcătuită sub forma unei monografii, autorul
şi-a propus să demonstreze că împăraţii păgâni care i-au persecutat pe creştini au avut un sfârşit abominabil. Lector
al lui Platon şi Cicero, s-a remarcat prin raţionalismul tolerant şi a încercat să salveze din tradiţia antică tot ceea ce
nu era ireconciliabil cu noua religie. Ideile lui Lactantiu au fost preluate în secolul IV de scriitori care şi-au propus
să concilieze concepţiile creştine cu Imperiul şi tradiţiile lui culturale, protestând îndeosebi faţă de cultele
politeiste, orientalizante şi de moravurile păgâne.
Istoriografia creştină a avut două sarcini: de a plasa viaţa lui Isus în istoria evreilor şi de a integra istoria
evreilor în istoria generală antică. Cum regatul spiritual al lui Mesia trebuia reconstituit prin apelul la referinţe
incerte şi fragmentare s-a recurs la interpretarea simbolică şi alegorică. Utilizarea alegoriei pentru interpretarea
unor texte nu a fost o invenţie a istoriografiei creştine, se întâlneşte şi în literatura antică, la Homer, de exemplu şi
12
în filosofia antică care a încercat să armonizeze mitul cu raţiunea. Evreii, de asemenea, cei din diaspora mai ales, în
dorinţa de a armoniza gândirea greacă cu moştenirea lor intelectuală, au aplicat interpretări alegorice Vechiului
Testament. Cea mai renumită personalitate a alegoriei creştine a fost Origen (cca. 184- 254 e.n.), un grec
alexandrin numit de Ieronim cel mai mare învăţător al bisericii după apostoli. A considerat că succesiunea
cronologică se fondează pe continuitatea spirituală; acelaşi spirit, spiritul sfânt, l-a inspirat pe Moise ca şi pe
apostoli; dacă istoria umană este o înregistrare a unor acţiuni accidentale, istoria creştină este expresia unui adevăr
mai înalt, a Logosului. Origen a dorit să desluşească înţelesul adevărat al textelor cu ajutorul unei chei
interpretative care să constea într-un fapt suprem, creştinismul. Ca atare, acesta a jucat rolul de cheie în
interpretarea pe care a aplicat-o Vechiului Testament. Astfel a realizat sărăcia şi nepotrivirea dintre surse, mai ales
a celor referitoare la istoria creştinismului.

3.2. Cronologia comparată

Interesul pentru cronologie s-a confundat cu cel de a da istoriei evreilor un trecut glorios, prestigiul şi
vechimea istoriei păgâne, a servit dorinţei de a impune o perspectivă istorică asupra credinţei creştine şi de a stabili
importanţa istoriei sacre. Prin cronologie istoria devenea şi mai credibilă şi de aceea istoricii creştini şi-au asumat
sarcina de a reconcilia evenimentele istoriei evreieşti cu ale istoriei păgâne. Au creat o cronologie comparată de la
Avram la Cristos, o schemă de măsurare a anilor coborând înspre originile Israelului şi înspre Creaţie. Bazele
cronologiei creştine au fost puse de elevii evrei din diaspora. Când apologeţii creştini au încercat să sincronizeze
istoria cuprinsă în Vechiul Testament cu cea păgână au avut ca reper opera sctibului evreu Justus care a scris în
timpul lui Hadrian. Acesta a alcătuit o cronică a regilor evrei bazată pe generaţii, pretinzâd pentru Moise o vechime
mai mare decât a figurilor legendare greceşti. Prima cronologie creştină a apărut la mijlocul sec. III şi i-a aparţinut
lui Sextus Iulius Africanus, autorul Cronografiei, lucrare în cinci cărţi. A fixat durata lumii la 6000 de ani după
care urmează 1000 de ani de sabbath. Naşterea lui Cristos este plasată la 5.500 de ani de la Adam. Cronologia sa a
avut în centru viaţa lui Cristos. Autorul a continuat, în termeni creştini, lucrarea lui Erathostene şi a altor cronografi
greci. Ideea relevată de aceste demersuri era aceea că regatul spiritual al lui Cristos va dăinui imperiului material,
lumesc al romanilor. Metoda, utilizată mai întâi de Iulius Africanus şi apoi de Eusebius a fost ca, pornind de la
olimpiade, să consemneze evenimentele legendare, sacre şi laice, petrecute în acelaşi timp în istoria grecilor,
persanilor sau a altor populaţii antice şi în cea a evreilor.
Meditaţiile asupra timpului ale Sfântului Augustin şi cronologia stabilită de el au fost preluate de istoricii
medievali. A împărţit timpul linear, în spiritul doctrinei creştine, în trei segmente: trecut, prezent şi viitor
corespunzând percepţiei umane care a asociat trecutului amintirea, prezentului intuiţia şi viitorului aşteptarea. A
propus şi o periodizare istorică pe vârste sau zile ale creaţiei: primele două vârste, egale prin numărul generaţiilor,
şi nu ca durată, sunt cuprinse de la Adam la potop şi la Abraham. De la Abraham la venirea lui Cristos s-au mai
scurs trei vârste a câte 14 generaţii fiecare: de la Abraham la David, de la David la emigrarea în Babilon şi până la
întruparea lui Cristos. A şasea vârstă a fost cea din timpul vieţii sale. După aceasta Dumnezeu se va odihni, a
şaptea vârstă este cea a odihnei pentru că duminica prefigurează odihna eternă a sufletului şi corpului. Cronologia
celor 6 vârste a fost preluată de Isidor de Sevilla care a încercat să le şi calculeze durata urmând Cronica lui
Eusebiu.

3. 3. Istoria ecleziastică
Creatorul acestui gen a fost Eusebius din Cezareea (cca. 260- 340), numit şi Herodotul creştin, părintele
istoriei ecleziastice, multe din evenimentele şi persoanele primelor secole ale erei creştine fiind cunoscute numai
prin a sa istorie a bisericii. Născut în Palestina către 260, a murit ca episcop de Cezareea către 340. Elev al
martirului Pamfilus, favorit al lui Constantin, l-a admirat pe Origen. A scris o eroică biografie a lui Constantin, o
viaţă a lui Pamfilius (acum pierdută). A scris în timpul triumfului creştinismului, timp care a inspirat reflecţii
asupra vicisitudinilor Imperiului roman sub a cărui jurisdicţie adevărata religie a suferit, a supravieţuit şi în final,
şi-a dobândit legitimitatea.
S-a preocupat şi el de cronologie în lucrarea Cronica, structurată în două părţi. Prima, Cronografia, este un
rezumat de istorie universală sub forma extraselor din surse aranjate pe naţiuni şi însoţite de o argumentaţie menită
13
să susţină prioritatea lui Moise şi a Bibliei. A doua parte, Canoanele cronologice, constă în tabele cronologice
însoţite de comentarii marginale. În Canoanele cronologice (lucrare pierdută, folosită în multe Biblii medievale
timpurii) a aliniat sistemul olimpiadelor cu liste regale, calcule ale istoricilor, genealogii biblice începând cu
Abraham.Variatele sisteme cronologice: caldeean, grec şi roman sunt puse alături de cronologia biblică care
coboară pînă la creaţie. Canoanele prezintă într-o formă simplă întreaga istorie antică, ilustrează ideea conform
căreia istoria este un rezetvor nu de dovezi. Plasând pe două coloane evenimente ale istoriei păgâne şi creştine a
realizat o diviziune clară între evenimentele istoriei sacre, evreo- creştine şi cele profane-păgâne. A împărţit istoria
de la Abraham în cinci epoci: 1. de la Abraham la căderea Troiei, 2. până la a doua olimpiadă, 3. pînă la al doilea
an al domniei lui Darius, 4. până la moartea lui Cristos, 5. până în al doilea an al domniei lui Constantin.
Istoria sa ecleziastică trebuia să fie o istorie a cuvintelor, faptelor şi suferinţelor creştinilor. S-a bazat pe
lucrările lui Josephus şi ale celor dintâi Părinţi ai Bisericii; a făcut aluzie şi la lucrări clasice ca „Istoria universală”
a lui Diodor din Sicilia, dar mai ales la Scripturi. A înregistrat în ordine cronologică date despre martiri,
succesiunea împăraţilor şi episcopilor, diferitele erezii, foamete, boli, războaie, învăţăturile unor autori precum
Origen; a inclus în discurs istorioare şi anecdote. Textul a culminat cu distrugerea duşmanilor adevăratei religii, cu
pacea dobândită de Constantin, cel mai mare dintre toţi conducătorii, potrivit profeţilor.
Una din problemele care l-au preocupat a fost cea a continuităţii. S-a întrebat: „Suntem greci sau barbari?
Sau intermediari între ei? Ca şi Scripturile ebraice, poveştile egiptenilor, transmise şi transformate de greci, au
alcătuit un fel de continuum istoric pe care creştinii nu trebuie să îl ignore. O altă problemă a fost ca a legitimării
succesiunii,în primul rând a celei apostolice şi episcopale. Modelul a fost al succesiunii profesorilor din şcolile
filosofice greceşti, în care s-a stabilit o succesiune de-a lungul generaţiilor, de la profesor la discipol. A acceptat
principiul lui Origen al continuităţii spirituale a bisericii.
A preluat teme din tradiţia orală ca şi din cea scrisă precum persecuţiile şi martiriul din vremea lui
Diocletian redând, cu scop educativ dar şi memorial, povestioare despre cei dornici să-l imite pe Cristos.

3.4 Filosofia istoriei

Din secolul al IV-lea romanitas şi christianitas au devenit sinonime. Istoria sacră şi cea profană s-au
întrepărtuns într-o singură linie narativă iar tema istoriei liviene şi tradiţiile scripturale se regăsesc într-o singură
poveste providenţială. Augustin (354- 430), unul din cei mai prolifici autori creştini, a dat o lucrare de filosofie a
istoriei, Cetatea lui Dumnezeu, în care şi-a propus, după enunţul din prefaţa cărţii a XVIII-a, să descrie „originea,
dezvoltarea şi sfârşitul celor două cetăţi”, cea terestră care simbolizează Imperiul roman, trecătoare şi cea
cerească, eternă, divină. Alcătuită între 413- 426, cuprinde 22 de cărţi: primele 10 cărţi se prezintă sub forma unui
discurs apologetic şi polemic, urmează cărţi cu caracter speculativ în care dezbate problema timpului şi a morţii.
Lucrarea a fost produsul unei crize: cucerirea Romei de goţii conduşi de Alaric pusă de păgâni pe seama
creştinilor. Augustin a fost provocat de această blasfemie. A dorit să arate că Roma, cetatea eternă, este trecătoare.
Istorici romani, ca Sallustius, au arătat viciile şi corupţia republicii şi a Imperiului roman. Dualitatea cetatea
cerească, a lui Dumnezeu şi cetatea pământeană, simbolizează şi alte dualităţi: corp şi suflet, real şi ideal, material
şi spiritual, certitudine şi incertitudine, bun şi rău, legea umană (naturală) şi graţia divină, păcat şi sfinţenie,
violenţă (război) şi pace. Potrivit lui Augustin lumea trăieşte în trei cercuri concentrice: al casei, al oraşului, al
lumii. Trecerea de la cercul familial la cel social este esenţial dar asociat cu pericole, neplăceri (inclusiv căsătorie,
copii), opresiune şi tortură. Al treilea cerc este şi mai hazardat prin diversitatea limbilor, incidenţa violenţei şi a
războaielor. Pacea universală şi justiţia sunt doar idealuri; realitatea istorică este un neîncetat conflict şi discordie.
Justiţia este legea Cetăţii lui Dumnezeu. Societatea umană s-a născut în violenţă şi fratricid: Cain şi Abel, Romulus
şi Remus. Pentru Augustin istoria şi profeţia sunt opera lui Dumnezeu. A preluat ideea celor patru monarhii:
asiriană, persană, macedoniană şi romană. A încercat să soluţioneze problema relaţiei dintre biserică şi stat astfel că
papii Grigore al VII-lea, Alexandru al III-lea, Inocentiu al III-lea şi-au bazat cererile de supremaţie faţă de Imperiu
bazându-se pe argumentele Sf. Augustin.

Modulul V

14
Istoriografia medievală: Structura cursului este contruită pe următoarele probleme: Cine şi unde scrie istorie în
Evul Mediu?(interesul pentru istorie al diferitelor ordine călugăreşti, profesori, nobili, funcţionari orăşeneşti sau
istoria în mănăstiri, la curţile nobiliare şi în oraşe); genurile istoriei medievale (anale, cronici, istorii); Renaşterea
carolingiană şi scrierea istoriei (Eginhard); de la analele regale la istoria dinastică (istoriografia engleză medievală:
Geoffroy of Monmouth, Robert de Gloucester, Marile Cronici ale Franţei); metoda istorică- de la a copia la a
compila, influenţa dreptului asupra perfectării metodei istorice.

Cuvinte cheie: compilator, „cronographus”, „historiographus”, „flores historiarum”, „flores chronicorum”,

autoritate, autentic, apocrif, cartularii, istorie universală, istorie dinastică

Obiective: Cursul expune caracteristicile istoriografiei medievale prin autorii discursului, subiectele abordate
(istorii ale mănăstirilor, istorii universale, istoria dinastică), metoda de lucru, surprinde statutul istoriei în Evul
Mediu, o anexă a teologiei, moralei şi dreptului care îşi dobândeşte autonomia şi capătă accente laice pe măsură ce
se dezvoltă viaţa orăşenească.

1. Moştenirea antichităţii şi a istoriografiei creştine

Evul mediu a asimilat moştenirea antichităţii pe care a transmis-o Renaşterii. Autorii de istorie medievali au
preluat din istoriografia romană noţiuni despre varietatea genurilor istoriografice, distingând între istorie şi anal.
Din punct de vedere stilistic modelul cel mai admirat a fost Sallustius ale cărui discursuri din Conjuraţia lui
Catilina sau Războiul cu Jugurtha au pătruns atât de adânc în conştiinşa medievală încât istoricii au împrumutat
din acestea fraze întregi în lucrările lor. De o circulaţie deosebită s-a bucurat şi Vieţile celor 12 cezari a lui
Suetonius, model de biografie alături de alte biografii elogioase sau panegirice, derivat din oraţia funebră.
Istoriografia creştină, prin Ieronim, a furnizat ideea despre solidaritatea vremurilor, solidaritatea dintre
odinioară şi azi care afăcut ca omul secolului al XIII-lea să şi-i închipuie pe Carol cel Mare, Constantin sau
Alexandru cu înfăţişarea şi comportamentul cavalerilor din vremea sa. A doua influenţă majoră dinspre
istoriografia creştină a constat în exegeza providenţialistă. Evenimentele şi desfăşurarea lor sunt mai puţin
importante prin ele însele decât prin semnele lor mistice. Istoricul trebuie să descopere sub învelişul aparenţelor
semnificaţia scunsă a evenimentului în planul providenţialist al istoriei lumii. Evul Mediu a avut la origine simţul
istoriei universale şi al solidarităţii epocilor într-o lume orânduită de Dumnezeu.

2. Statutul istoriei în Evul Mediu. Evoluţia scrisului istoric

Ce este istoria? Nu apare între cele şapte arte liberale decît ca un auxiliar sau gen asociat studiului
gramaticii. În general, istoria a fost definită în legătură cu noţiunile de adevăr, utilitate, valoare literară şi artistică,
noţiuni reinterpretate în contextul credinţei creştine, pietăţii, doctrinei şi atitudinii diferite faţă de ceea ce merita să
fie reţinut (digna memoria). Împreună cu gramatica istoria a fost plasată pe cel mai jos loc în ierarhia doctrinei
creştine. Hugues de Saint Victor explica că sunt lucruri eterne, fără început şi fără sfârşit, sunt altele care au
început dar sunt fără sfârşit, numite perpetue şi, în fine, sunt lucruri cu început şi sfîrşit, cele temporale. Astfel se
explică poziţia subordonată a artei istoriei ştiinţelor filosofiei şi teologiei, care tratează problemele eterne.
Istoria a fost un auxiliar al Bibliei, moralei şi dreptului. Umilă servitoare a teologiei, mai ales în secolele
IV- VI istoria se prezintă sub forma unor expuneri pline de imaginar. În secolele VII- VIII, „refugiată în umbra
catedralelor” potrivit expresiei lui Bernard Guenée, fără a avea biblioteci bine dotate, istoria nu a avut mijloacele
de a fi ambiţioasă. Perioada carolingiană a stimulat redactările istorice prin crearea unui cadru propice dezvoltării
culturii: s-a înlesnit circulaţia oamenilor şi a cărţilor, a crescut interesul pentru cultura clasică. Se vor impune
Analele regale, o istorie oficială şi laică, chiar dacă a fost scrisă de clerici, dinastică şi militară. Prin ele s-au
imortalizat faptele ilustre ale strămoşilor, demers ce a dus la o apreciere a tradiţiei, a celei regale în primul rând.
Această etapă istoriografică e ilustrată de anale monastice, biografii de episcopi sau abaţi, panegirice ale
întemeietorilor semn că istoria exprimă fărâmiţarea geografică şi politică.
Momentul de turnură în dezvoltara istoriografiei medievale a fost marcat de secolele XI- XII. Studiul
Bibliei a stimulat interesul pentru fapte, cronologie, genealogie iar cruciadele au determinat înmulţirea expunerilor.
15
Istoria capătă noi valenţe şi scopuri odată cu centralizarea statelor şi renaşterea vieţii urbane. Renaşterea oraşelor a
dus la dezvoltarea şcolilor cu consecinţe semnificative în ceea ce priveşte cultura istoricilor, fundamentată pe texte
antice, Sallustius şi Lucan în primul rând.
În secolul al XIII-lea istoricii s-au transformat din cercetători în martori, istoria iese din mănăstiri pentru a
fi cultivată în şcoli sau birouri. Un rol important în îmbunătăţirea metodei istorice l-a avut relaţia dintre istorie şi
drept pe baza cartulariilor. Folosite cu precădere în Anglia în legătură cu acţiunile mănăstirilor de a-şi apăra
drepturile, au constituit un ansamblu de carte, bule, privilegii, acte diverse, rezumate a căror consultare necesită
apelul la auxiliare juridice, canonice sau cronologice. Cartulariile au reprezentat un mijloc de afirmare a identităţii
spirituale ale mănăstirilor sau abaţiilor cuprinzând la început cartele lor fundaţionale. Cartele laice au constituit
expresia unor genealogii, influenţate de heraldică, cuprind serii de blazoane reproduse cu grijă reflectând progresul
istoriei ca identitate familială. Scopul cartulariilor medievale a fost de a păstra actele care reprezentau titluri
justificative ale deţinerii pământurilor, drepturilor, veniturilor, dubluri ale actelor originale. Utilizarea lor a
contribuit la perfectarea metodei istorice deoarece a implicat organizarea, clasarea, ierarhizarea informaţiei în
funcţie de criterii multiple: geografic, cronologic, după tipurile de documente. Cel care a alcătuit cartulariile s-a
apropiat de istoric prin: importanţa acordată documentului primar, interesul pentru genealogie şi heraldică, dorinţa
de a păstra memoria faptelor petrecute, de a sanctifica sau glorifica o fundaţie sau o familie, de a oferi membrilor
familiilor dominante titlurile pe care se bazează puterea lor. Folosirea cartulariilor ca surse istorice a dus, prin
efortul de a denunţa falsurile, la enunţarea unor principii de critică istorică.

3. Cum se scrie istoria?

Noţiunea de istorie a fost asociată facultăţii de a privi şi de a cunoaşte. În scrierea istoriei s-a făcut o
distincţie între ordinea cronologică sau naturală (ordo naturalis, ordo temporum) şi ordinea logică sau artificială.
Prima urmează stilul analiştilor şi istoriografilor. Istoricii Evului Mediu trebuiau să scrie, să extragă pasaje, să
compileze, să compună.
În scrierea istoriei s-a făcut o distincţie fundamentală între ordinea naturală sau cronologică (ordo
naturalis, ordo temporum) şi ordinea logică sau artificială (ordo artificialis). Cea dintâi urmează stilul analiştilor şi
istoriografilor, fiind de exemplu atentă la anii de domnie; a doua e asociată problemelor retorice şi filosofice.
Termenii „compilare”, „compilator” au fost tot mai des utilizaţi începând cu secolul al XII-lea, desemnând
interesul celui care scrie istorie penru a citi şi a îmbina pasaje din cât mai multe lucrări. Compilatorul a fost un
erudit, fapt dezvăluit de tiluri ale lucrărilor precum Flores historiarum sau Flores chronicorum care desemnează
compilaţia. Sarcina sa a constat în a alege textele, a le cita exact şi a orgniza prezentarea celor extrase. Între
regulile compilaţiei aceea de a omite orice contribuţie personală era esenţială. Alături de compilator s-a afirmat
însă şi autorul, cel care relatează evenimente contemporane pentru care nu are surse scrise. Autorul a fost, prin
urmare, obligat să-şi construiască singur frazele, ceea ce a stîrnit preocuparea de a atinge nivelul stilistic al altinei
clasice. Enunţurile din prefeţe care anunţă intenţia autorilor de a folosi o limbă simplă rămân adesea un topos, un
loc comun, în realitatea autorii fiind preocupaţi de imitarea modelelor antice.
În ceea ce priveşte sensul istoriei în Evul Mediu nu se poate aprecia că lipseşte cu desăvârşire: au sesizat, de
exemplu, schimbările introduse de creştini în codul lui Iustinian predat în universităţi; au recunoscut problema
anacronismului, au fost interesaţi de stabilirea autenticităţii documentelor pe baza stilului şi a structurii gramaticale
folosite.

4. Primii istorici ai Europei

Iordanes (cca. 500-554)- a scris o istorie a goţilor din perspectivă bizantino-romană. Potrivit lui goţii sunt de
origine scandinavă. S-au deplasat spre sud, mai întâi cu corăbiile şi apoi pe jos, spre graniţa dintre Europa şi Asia,
i-au subjugat pe vandali; s-au stabilit apoi în Sciţia, Dacia, Tracia şi Moesia şi în final s-au divizat în 2 grupuri: de
apus şi de răsărit, vizigoţii şi ostrogoţii. Mai întîi goţii s-au războit cu perşii, care s-au temut să se bată cu ei, mai
apoi cu grecii şi au condus Grecia şi Macedonia după moartea lui Alexandru şi, în final cu romanii începând cu
vremea lui Caesar. Din acel moment istoria goţilor se desfăşoară în paralel cu cea a romanilor, ca aliaţi sau inamici
ai acestora. Iordanes a dat istoriei imperiale forma, substanţa unei tragedii: căderea Romei este analogă cu povestea
16
lui Adam şi Eva în timp ce istoria recentă era un „love story” trasând convergenţa dintre goţi şi creştini cu un
sfârşit fericit în zilele sale. Ca şi grecii şi romanii goţii îşi au poezia eroică, cântece care celebrează eroi ce nu sunt
inferiori celor romani sau greci.
Gregoire de Tours (538/539- 594) Şi-a propus să păstreze vie memoria trecutului barbar şi să dea exemple ale
unei guvernări creştine ideale precum cea a lui Clovis şi a soţiei sale Clotilde. Bună parte din naraţiune este
presărată cu crime, atrocităţi, torturi dar şi cu miracole zilnice sub conduceea lui Dumnezeu. A fost un maestru al
istoriei anecdotice dar mai presus de toate a fost un moralist ironic, satiric. Istoria sa, o „colecţie de scurte istorii”
(Goffart) are un scop literar, acela de a prezenta o galerie de figuri, studii de caz, inclusiv atrocităţi şi miracole
împreună cu judecăţi morale.
Beda (672/73- 25 mai 735) martirolog, exeget biblic şi istoric remarcabil prin Historia ecclesiastica gentis
Anglorum (Istoria ecleziastică a poporului englez). A dezvoltat un interes profund şi critic în cronologia creştină
căreia i-a dat o nouă versiune în De ratione temporum. Prin istoria ecleziastică îi continuă, ca gen, pe Eusebiu şi
Ieronim. Începe cu o scurtă prezentare geografică a Britaniei şi Irlandei, continuă cu ocupaţia romană sub Caesar,
plecarea romanilor, progresul creştinismului în Britania mai ales în secolul al VI-lea. Ca şi Iordanes şi Gregoire
plasează istoria poporului său în centrul istoriei creştine universale. Între sursele sale s-au numărat Orosius, Gildas,
Prosper din Aquitania.
Paul Diaconul (720/730- 799) a scris Istoria lombarzilor. Înainte de a deveni călugăr a călătorit de la Monte
Cassino în Franţa şi a stat o vreme la curtea lui Carol cel Mare. Ca şi Iordanes, şi-a început istoria cu istoria romană
şi nu cu Aeneas ci cu Janus, care potrivit unora, a fost primul conducător al Italiei.

5. Tradiţiile naţionale
Anglia
Înainte de Beda, primul cronicar barbar, din secolul VI, a fost Gildas „înţeleptul”, contemporan cu regele
Arthur. A scris Ruin of Britain, descoperită şi publicată pentru prima dată de umanistul Polydore Vergil. I-a urmat
Nennius, secolul VIII, cu Istoria britonilor în care şi-a propus să integreze istoria poporului său în cronologia
universală bazată pe corelarea istoriei biblice şi greco-romane, genealogie, mitologie, începutul troianilor. Potrivit
lui Nennius britanicii erau de origine romană, descendenţi ai consulului Brutus, cuceritorul Spaniei şi Britaniei, ai
cărui descendenţi coboară până la Aeneas şi Noah.
William of Malmesbury (cca. 1080/1095- 1142), născut dintr-un tată normand şi o mamă englezoaică. A
pretins că este primul istoric după Beda care a scris în limba latină. Gesta Regum Anglorum (Faptele regilor
Angliei), pe care i-a dedicat-o contelui Robert de Gloucester, este considerată una din cele mai importante istorii
ale Angliei. A abordat şi istorie contemporană în Historia Novella, o cronică în trei cărţi cuprinzând evenimentele
dintre 1128- 1142. I-au succedat Henry of Huntingdon (a murit în 1155), William of Newburgh (a murit cca.
1198) şi Roger of Hoveden (a murit în 1201). Geoffrey of Monmouth în Istoria regilor Britaniei a reintrodus
elementul poetic şi mitologic în istoriografia naţională sub forma legendelor troiene şi arturiene. Lucrarea sa
exercitat influenţă asupra literaturii cavalereşti, poveştile despre regele Lear şi profetul magician Merlin avându-şi
originea în scrierile lui.
Franţa
După Gregoire de Tours- Cronica lui Fredegarius (compilaţie din secolele VII, VIII; nu se ştie care a fost
autorul sau autorii). Este bazată pe Eusebiu- Ieronim, Isidor, alte cronici creştine ale lumii, Gregoire de Tours.
Scrisă în latina vulgară, departe de antichitatea clasică. A fost primul text care le-a atribuit francilor originea
troiană, reconstruind o genealogie paralelă prin Adam şi Crist pe de o parte, eroii troiani şi împăraţii romani pe de
alta. Acest hibrid inventat a pedigree-ului păgîn-creştin a devenit un loc comun în istoriografia europeană ca o cale
de a întări vechimea şi prestigiul conducătorilor barbari. Fredegarius a fost asociat şi cu legende mai moderne
precum a lui Solomon, „bunul rege” şi Dagobert, primul monarh franc asociat bisericii de la Saint Denis, care a
fost obiectul donaţiilor sale şi care a devenit apoi centrul istoriografiei naţionale.
Pierre le Mangeur a dat către 1170 un comentariu literar al Bibliei, un plăcut rezumat al istoriei sacre care
a devenit la sfârşitul secolului XII un manual şcolar de referinţă. La mijlocul secolului al XIII-lea dominicanul
Vincent de Beauvais (cca. 1190- 1264?) a alcătuit o impresionantă enciclopedie Speculum universale a cărei
17
ultimă parte, compilată de mai mulţi asociaţi a fost o Speculum historiale, reprezentând stadiul învăţământului, al
cercetării în epoca lui Toma d’Aquino. Structura urmează nu numai succesiunea Sfintelor Scripturi ci şi evoluţia
istoriei seculare; se bazează pe adevăr şi îşi propune, ca atare, să fie folositoare. Pentru redactarea acestei oglinzi a
cunoştinţelor umane a frecventat toate bibliotecile importante din Franţa bucurându-se de sprijinul regelui Louis
IX.
„Noua aventură” a istoriei (Ph. Ariès) în secolul al XIII-lea este ilustrată în spaţiul francez de reluarea ideii
despre continuitatea epocilor şi organizarea ei potrivit unui plan de ansamblu, în jurul unei teme centrale: casa de
Franţa şi a învestirii regale. Întoarcerea la „marea istorie” este ilustrată de Les Grandes Chroniques de France
(Marile Cronici ale Franţei), prima istorie alcătuită în mod sistematic după un plan naţional, prima istorie a Franţei
(Ariès). Cuprinzând perioada de la origini la Filip August a fost redactată în limba franceză de călugărul Primat din
porunca lui Ludovic cel Sfânt. Scopul istoriei a fost de a evidenţia seria neîntreruptă a regilor Franţei, după
mărturia din prefaţă a autorului: „pentru că mulţi erau aceia care se îndoiau de genealogia regilor Franţei, de
originea şi neamul lor, am întreprins această lucrare la porunca celui căruia îi datorez supunere”2. Alcătuite deci
pentru a exprima legitimitatea Casei domnitoare a fost împărţită pe domnii, prima dată când s-a recurs la o atare
divizare a faptelor. Prin Marile Cronici s-a stabilit istoria naţională şi dinastică.
Secolul al XIV-lea a dus la o mai bună informare prin apariţia tiparului care a permis o mai bună
reproducere a hărţilor, monedelor, monumentelor şi inscripţiilor. Mai bine informat datorită posibilităţii de a
consulta operele cele mai recente istoricul a devenit mai critic prin cântărirea mărturiilor.

Modulul VI
Istoriografia umanistă italiană. Primul om modern- Petrarca. Perioada anticarilor şi literaţilor (primul umanism
italian). Al doilea umanism italian (ruinele romane –subiect istoric- Flavio Biondo, descrierile istorico-geografico-
etnografice- Piccolomini, critica filologică şi acurateţea istorică- Lorenzo Valla). Când istoria devine politică- al
treilea umanism italian (Niccolo Machiavelli şi Francesco Guicciardini).

Cuvinte-cheie: „vera historia”, „aetas antiqua”, „aetas nova”, critică istorică, istorie pragmatică, „fortuna”, „virtú”,
„necessita”

Obiective: caracterizarea mişcării anticarilor (colecţionari, literaţi autori de biografii) pentru care istoria este o
magazie de accesorii, surprinderea manifestării sensului istoriei în al doilea umanism italian când s-a înstăpânit
convingerea potrivit căreia totul are o istorie, de la ruinele romane la limbaj, definirea conceptului „vera historia”
(ce înseamnă imitarea modelului antic şi în ce scop se apropie Machiavelli de trecutul roman, care este rostul
istoriilor oraşelor-state, unul din subiectele cele mai cultivate în umanismul italian), explicarea sensului
conceptelor „virtute”, „necesitate” şi „noroc” pe parcursul celor trei etape ale umanismului, expunerea surselor
folosite (importanţa memoriilor „ricordi”, a jurnalelor de familie).

În secolul al XIV-lea a început să se răspândească un gen istoriografic care va caracteriza întreaga

istoriografie umanistă, cronicile locale. Giovanni Villani a scris, în limba vernaculară, o cronică a Florenţei de la
fondarea ei mitică până la criza din vremea sa când ruina financiară a fost însoţită de ciumă. Din cauza ciumei a
murit şi autorul iar cronica a fost continuată de fratele său Matteo. Influenţat de Divina Comedie a lui Dante afirma
că a fost inspirat să scrie în anul jubiliar 1300, pe când se afla la Roma şi a citit lucrările lui Virgil, Sallustius, Titus
Livius. A scris ca un cetăţean influent al oraşului, membru al consilului orăşenesc. A apelat la miturile
întemeietoare- Florenţa, oraşul florilor, a fost întemeiată de Caesar. A fost un istoric credincios devotat Sfintei
Maici Biserici şi, în plan politic guelfilor albi şi Florenţei.

1. Admiraţia şi studiul antichităţii

2 Apud Ariès, Timpul istoriei, p. 136.

18
 Petrarca a fost considerat primul modern iubitor de antichităţi, primul anticar în sensul de cel interesat în
reconstrucţia trecutului prin urmele fizice. I-ar fi plăcut să trăiască în Roma augustană, considerând perioda de
dinainte de Constantin, numită „aetas antiqua”, o vârstă a luminii. „Aetas nova”, cea care i-a succedat, a fost, prin
contrast, o vârstă a întunericului. Interesul său pentru antichitate, pasiunea sa de colecţionar este dezvăluită de
faptul că în 1351 a cumpărat o copie a istoriei lui Titus Livius pe care a adnotat-o cu comentarii elogioase şi critice,
a pus-o în uz în poemul său Africa şi a fost mai târziu studiată de Lorenzo Valla. A descoperit în 1345 un
manuscris al scrisorilor lui Cicero către Atticus.
Devotat conceptului idealizat de patrie, glorificată în sonetul Italia mia, considera că Roma de aur (Aurea
Roma) este deopotrivă capul lumii (caput mundi) şi cetatea lui Dumnezeu. Recunoştea în Africa că, spre deosebire
de greci, romanii nu au produs atât de multe cronici dar scria „pentru noi să acţionăm este mai bine decât să
scriem”. Însă, cu toate acestea, numele Romei va trăi la fel de mult ca şi amintirea scrierilor greceşti sau latine. În
poemul epic despre Scipio, Africa, a încercat o reconstituire imaginară a Tomei din timpul lui Scipio sub forma
unei descrieri a unui tur ghidat oferit trimişilor cartaginezi.
Cea mai relevantă expresie a identificării lui Petrarca cu trecutul este corespondenţa sa imaginară cu
Homer, Virgil, Cicero, Quintilian, Seneca, Varro şi Titus Livius.
Tema istoriei cetăţii a fost ilustrată în secolul al XV-lea de Leonardo Bruni. Pentru el istoria ar trebui să cuprindă,
echilibrat, evenimente practice şi teoretice, politice şi literare, aducînd aminte de vechiul concept al lui Marte aliat
Minervei. Lucrarea sa definitorie Istoria poporului florentin la care a lucrat din 1416 până în 1444, anul morţii
sale. Urmând tradiţia liviană dar şi tradiţia cronicărească florentină a început cu originea cetăţii, respingând însă
miturile originii troiane. Consideră că Florenţa a fost o aşezare de origine etruscă şi apoi o colonie militară sub
Sulla; a urmărit apoi ridicarea Florenţei de la aceste începuturi anti-romane până la declinul imperiului, perioada
întunecată după căderea imperiului în 476 şi târzia reemergenţă a oraşelor toscane (Pisa, Perugia, Siena, Florenţa)
până la perioada contemporană a grandorii republicane, ideologiei guelfe, culturii umaniste şi viziunii critice
asupra istoriei.
Cel mai renumit continuator al lui Bruni a fost Flavio Biondo (1388- 1463). A combinat în lucrarea sa într-
un mod remarcabil erudiţia şi naraţiunea. Italia illustrata (1448-1453) a fost o cercetare geografică şi istorică,
bazată pe călătorie şi observaţie, a 14 regiuni ale peninsulei; Roma instaurata şi Roma triumphans au fost
investigaţii de pionierat ale topografiei, instituţiilor şi antichităţilor creştine şi clasice ale cetăţii. Cea mai
importantă a fost Istoria declinului Imperiului roman al cărei subiect este înlocuirea treptată a republicii păgâne
aflate în declin, cu lumea creştină, orbis christianus, continuând cu evul mediu, epocă iluminată cel puţin parţial de
misiunea civilizatoare a Bisericii romane, până în prezentul mizerabil şi schismatic. Scrisă în stil ciceronian, a
folosit izvoare arheologice, epigrafice şi literare şi a dat o interpretare standard a istoriei europene postclasice şi
medievale luată drept exemplu de o serie de autori, în propriii lor termeni naţionali. Biondo i-a influenţat pe
reprezentanţii curentului Renaşterea geografică afirmat în spaţiul german în secolul XVI (ilustrat de Conrad Celtis
cu Germania ilustrată) iar în Anglia a fost un model pentru William Camden, autorul lucrării Britannia.
Alături de Biondo au manifestat interes pentru antichităţi şi alţi contemporani ai săi. Poggio Bracciolini
(1380- 1459) a înregistrat rămăşiţele ruinelor romane corectându-l pe Petrarca iar Cyriac din Ancona (1381- cca.
1455), un negustor care a trăit în orientul mijlociu unde a adunat insctipţii, a scris şase volume de comentarii
(pierdute ăntr-un incendiu în 1514).
Criticismul istoriografic s-a afirmat prin Lorenzo Valla (1405- 1457) retor, reformator al dialecticii. A
continuat comentariul lui Petrarca asupra istoriei liviene pe acelaşi manuscris. A aplicat criticismul Donaţiei lui
Constantin; cu argumente legale, gramaticale, retorice, geografice şi cronologice l-a ridiculizat pe autorul acestei
prezumtive donaţii necunoscute nici de Constantin şi nici de papa Silvestru. A stabilit o relaţie între istorie şi
filologie pentru că, în opinia lui, un cuvânt poate fi înţeles doar dacă e plasat în context (mentalităţi, mediul social
al autorilor timpului). A demonstrat deci în acest text faptul că limbajul este un produs istoric.
A fost însă şi un neobosit campion al tradiţiei romane, papale şi imperiale deopotrivă. În foarte populara sa
lucrare Eleganţe ale limbii latine a repetat vechiul motiv al celor patru monarhii, subliniind triumful latinităţii.

2. Teoria istoriei în secolul al XV-lea. Conceptul „vera historia”.

19
 În cercul de literaţi, istorici şi oameni politici care se întrunea în grădinile Ruccelai s-a discutat asupra
scrierii istoriei, în dorinţa de a se stabili care dintre istoricii antici merită să fie luaţi drept model şi cum anume
trebuie ei imitaţi. S-a ajuns astfel la definirea conceptului de vera historia, care însemna imitarea modelului antic.
Modelele perfecte au fost Caesar, Sallustius, Titus Livius (apreciat de Sabellicus pentru modul în care a tratat
instituţiile politice). Aceste modele trebuiau imitate prin preluarea: 1. a formei şi stilului (împărţirea pe cărţi,
fiecare începând cu reflecţii generale, organizarea naraţiunii pe ani), 2. a temei (Sallustius a furnizat tema
războiului personal iar Titus Livius tema oraşului-stat în care accentul cade pe politica externă, pe războaie şi
acţiuni militare), 3. a schemei povestirii unui război (poate începe cu o trecere în revistă a caracterului istoriei şi
popoarelor despre care se scrie urmată de o explicare a evenimentelor care au precedat războiul după care urmează
descrierea războiului)şi 4. a stilului, prin introducerea discursurilor pentru a înţelege cauzele războaielor, motivele
psihologice ale evenimentelor; erau plasate de obicei la începutul unor bătălii, erau adesea discursuri pereche: unul
pentru a prezenta argumentele pro şi celălalt argumentele contra; discursurile puteau fi inventate.
Ruccelai a respectat îndeapropae aceste percepte în Istoria invaziei franceze. A ales o temă salustiană,
istoria unui război, şi a scris în stilul lui Sallustius prin cuvintele alese şi structura frazei. Aceasta l-a făcut pe
Erasmus din Rotterdam să-l laude afirmând că lucrarea a fost scrisă de un alt Sallustius sau cel puţin în vremea
acestuia.
Au fost imitaţi anticii şi în privinţa scopului istoriei. Aceasta trebuia să-i ofere autorului prestigiu.
Sabellicus, de exemplu, după ce a scris lucrare dedicată Veneţiei a primit o catedră de profesor la Şcoala San
Marco; de atunci încolo guvernul veneţian a numit un „istoric public” care avea datoria de a prezenta trecutul
oraşului într-o formă literară. Astfel, Sabellicus a fost urmat de Navagero şi acesta la rându-i de Bimbo. În Florenţa
datoria de a scrie istoria oraşului a aparţinut oficialilor cancelariei (Bruni, Bracciolini, Machiavelli toţi au ocupat
funcţii în cancelarie şi au scris o istorie a oraşului). Istoria trebuia, de asemenea, să demonstreze fidelitatea faţă de
un conducător sau familia domnitoare, să stimuleze mândria civică şi să înveţe despre comportamentul politic,
despre funcţionarea instituţiilor şi guvernare.

3. Istorie şi politică
Pentru Machiavelli studiul istoriei nu a fost în principal o activitate de anticar ci cheia ştiinţei politice, a
politicii raţionale şi prudente.
În Discurs asupra primei decade din Titus Livius (1519) a dorit să deschidă o nouă cale ştiinţei guvernării şi
artei războiului. A căutat în cartea lui Titus Livius răspunsuri referitoare la natura umană, structura socială,
facţiunile politice, rolul religiei, libertatea republicană, sursele puterii politice. În termeni ciceronieni a văzut în
istorie nu numai lumina adevărului dar şi învăţătoarea vieţii.
A scris Istoriile florentine la cererea conducerii universităţilor din Pisa şi Florenţa (1520- 1525). Ceea ce
istoria Florenţei pare să ofere, în contrast cu cea romană sunt exemple de evitat, de ocolit. Raţiunile acestei stări de
fapt sunt 1. faptul că puterea seculară a fost deţinută de papalitate şi 2. ruinarea nobilimii florentine care a dus la
divizarea în partide şi a lăsat Florenţa dependentă de mercenari străini, barbari care, sub presiunea demografică au
pătruns din când în când în Italia, decisiv după 1494. A început istoria Florenţei cu primele invazii barbare care au
provocat schimbări mai profunde decît discordia civilă, schimbări cu o dimensiune culturală- în legi, obiceiuri,
mod de viaţă, religie, îmbrăcăminte, nume. Aceasta s-a petrecut în contextul în care papalitatea a început să se
manifeste ca o forţă politică iar alianţa mai târzie dintre papi şi Imperiul carolingian a întărit această nefericită
transformare a unei puteri spirituale în monarhie seculară. De acum înainte toate războaiele barbarilor în Italia au
fost cauzate în bună parte de pontifi, iar cea mai mare parte a barbarilor care au invadat Italia a fost adesea chemată
de ei. Din secolul al XII-lea relaţia dintre guelfi şi ghibelini, dintre partida papală şi cea imperială a continuat să
modeleze destinul Italiei.
În privinţa originilor Florenţei aprecia că acestea nu trebuie căutate în faptele eroilor legendari ci în
înlesnirile economice şi constituirea pieţelor. Prin activitatea comercială şi puterea crescândă a familiilor nobile
Florenţa şi-a dobândit bogăţiile şi libertatea; dar din păcate ca şi Italia însăşi, comunitatea florentină s-a divizat
împotriva ei înseşi; florentinii au luptat unii cu alţii şi au trimis în exil partida învinsă, guelfii albi, inclusiv pe taţii
lui Dante şi Petrarca, care au reprezentat clasa militară şi vechile virtuţi ale Florenţei. Acesta a fost începutul
20
declinului Florenţei, al pierderii libertăţii sale. A existat o perioadă de redresare sunb familia de Medici (1434-
1492). Scopul lui Machiavelli a fost să arate cum s-a deschis din nou drumul către invazia barbarilor, adică a
francezilor şi a spaniolilor, care a dus la o criză a relaţiilor politice şi la războaiele italiene.
Francesco Guicciardini a continuat genul istoriei cetăţii în Istoria Florenţei scrisă între 1508- 1510) în
care a cuprins evenimentele de la începutul marii schisme în biserică (1378) până la asediul Pisei în 1409. Tratează
perioada în care familia sa a început să joace un rol important în istoria Florenţei, presărând lucrarea cu referiri la
rolul jucat de membrii familiei sale. Şi-a propus în această lucrare să examineze efectele concrete ale diferitelor
forme de guvernământ: pentru sfârşitul secolului XIV şi începutul celui următoar a analizat forma oligarhică,
perioada următoare, până la 1494, ilustra modul de funcţionare a unui regim democratic. Rupe cu tradiţia umanistă
de până la el prin interesul pentru detaliu şi acurateţea istorică, prin aceea că verifică informaţia, compară diferitele
surse. Dorinţa de acurateţe se leagă şi de scopul istoriei, acela de a găsi în istorie criterii ale unei bune guvernări.
A scris Istoria Italiei după ce cariera sa politică a luat sfârşit, cu gândul că lucrarea îi va aduce reputaţie,
faima pe care nu o mai avea în viaţa politică. Şi-a propus, aşa cum declara în deschiderea lucrării, să arate prin
exemple instabilitatea treburilor umane. Istoria învaţă despre conducerea unui război, despre arta guvernării şi, mai
ales, că problemele umane sunt schimbătoare. Conducătorii politici trebuie deci să fie atenţi la frecventele
schimbări ale fortunei. Istoria nu oferă reguli de comportament ci mai degrabă induce o atitudine filosofică şi, în
ultimă instanţă, duce la menţinerea demnităţii umane. Rolul istoricului este de a analiza psihologia şi motivaţiile
oamenilor politici. A legat istoria Italiei de evenimentele petrecute în Germania, Franţa, Anglia şi Spania ajungând
astfel să scrie o istorie europeană.

Modulul VII
Istoriografia umanistă în Franţa, Germania şi Anglia: În Franţa se surprinde relaţia dintre monarhie şi umanism,
dintre tradiţia italiană a „literelor frumoase” şi tradiţia juridică franceză prin Guillaume Budé; dorinţa de a forma o
identitate franceză cu ajutorul istoriei, prin studiul instituţiilor, ilustrată de Estienne Pasquier. În spaţiul german am
urmărit cum s-au pliat modelele italiene pe moştenirea medievală locală, relaţia dintre principii locali şi umanismul
istoriografic. În spaţiul englez am surprins continuarea tradiţiei cronicăreşti medievale în paralel cu traducerea
autorilor antici, cu istoriile anticarilor după model italian..

Cuvinte cheie: „buna literatură”, istorie instituţională, istorie politică

Obiective: Cursul urmăreşte să explice căile de pătrundere a umanismului, apartenenţa socială a umaniştilor,
etapele şi caracteristicile umanismului în fiecare din aceste spaţii, dincolo de imitarea modelului italian.

1. Istoriografia franceză: istoria politică

Istoria politică şi militară în spiritul lui Thucydides au fost în centrul preocupărilor. Istoricii au dorit să
reţină faptele memorabile: războaie, cuceriri, distrugeri, guvernări şi instituţii. Cronicarii cruciadelor şi ai
războiului de 100 de ani au combinat cunoştinţele lor despre scrisul istoric clasic cu idealurile nobile, cavalereşti
sau regale.

Philippe de Commynes a expus în Memorii rivalitatea dintre state şi dinastii: Franţa versus Anglia, Anglia versus
Scoţia, Spania împotriva Portugaliei, Aragon împotriva dinastiei de Anjou. În aceste rivalităţi a văzut o balanţă
divină pe care oamenii politici nu o pot stăpâni. Commynes a scris în limba franceză pentru a păstra memoria,
caracterul şi faptele ultimului său stăpân, Louis XI. De la acest plan iniţial a ajuns la o naraţiune panoramică,
analitică, presărată cu cuvinte de înţelepciune morală. Persoană cu o vastă experienţă, opinii puternice şi loialităţi
incerte a cunoscut o serie de conducători europeni şi a fost preocupat de caracterul şi grandoarea regilor ca şi de
procesul istoric.
Claude de Seyssel, fiu bastard al unei familii savoiarde, a avut o vastă experienţă militară în serviciul
monarhiei franceze; a avut o diplomă în dreptul civil (la Universitatea din Torino în 1486), înclinaţii înspre
21
umanism, vocaţie ecleziastică care l-a dus spre sfârşitul vieţii la demnitatea de arhiepiscop de Torino. Cariera sa
diplomatică a coincis în parte cu domnia lui Louis XII şi prima etapă a războaielor italiene. Mai mult decât oricare
contemporan al său, Seyssel a asociat viziunea sa politică cu înţelepciunea istoriei clasice. A fost devotat literaturii
din care, scria el, istoria este partea cea mai profitabilă deoarece permite analiza schimbării politice. Ca şi
Machiavelli a considerat istoria antică esenţială pentru construirea unei ştiinţe politice moderne. În Monarhia
Franţei a descris sursele forţei şi grandorii Franţei. Lucrarea reprezintă un soi de testament politic al regelui
Francisc I fiind similară cu aproape contemporana lucrare Principele a lui Machiavelli. Dacă Machiavelli a căutat
inspiraţie în istoria antică latină, Seyssel a fost atras de antichitatea greacă, în special de Herodot şi Thucydides.
Seyssel a contribuit la tradiţia naţională a istoriografiei. Aprecia că Louis XII merita să fie comparat nu numai cu
Carol cel Mare dar şi cu Traian pentru munca sa de re-fondator, re-întemeietor, de „părinte al patriei” al marii
monarhii. Cartea sa a fost una de propagandă regală dar şi de trecere în revistă a tradiţiei naţionale. A adaptat
noţiunea celor patru vârste (a lui Florus) istoriei Franţei: copilăria este perioada de la legendarul Pharamond la
primul rege creştin Clovis, tinereţea până la stingerea ramurii merovingiene, maturitatea- dinastia carolingiană şi
bătrâneţea- dinastia capeţiană.

În secolul al XVI-lea tradiţia istoriografiei naţionale ce a derivat din cronicile de la Saint Denis a intrat în stadiul în
care discursul a devenit oficial şi umanist ca stil, începând cu Robert Gaguin. Umanist, universitar, s-a preocupat
de originile francilor. Devotat tradiţiei naţionale, urmând îndeaproape cronicile de la Saint Denis, a fost devotat
adevărului („praeter historiae fidei reverentiam”) şi a criticat relaţionarea francilor cu mitul troian Francion. A
respins, de asemenea, istoria călătoriei lui Carol cel Mare la Ierusalim deşi a continuat să accepte asocierile lui cu
Universitatea din Paris. Cartea lui Gaguin, publicată la începutul secolului al XVI-lea a fost umbrită de cea a lui
Paolo Emilio (Paul Emile) unul dintre primii istorici ai regelui. Paolo Emilio a fost, de asemenea, un cercetător al
antichităţilor franceze. Investigaţiile sale filologice, etnografice şi topografice au fost culese în Gallica antiquitas
(1487), lucrare rămasă nepublicată. O parte a acestor cercetări a folosit-o în istoria oficială despre faptele
francezilor care, deşi a fost scrisă în acelaşi cu timp cu lucrarea lui Gaguin a început să apară doar din 1516.
Cea mai importantă figură a acestei tradiţii naţionale a fost Jean du Tillet, secretar regal şi arhivist. A făcut
o analiză critică a originilor franceze şi a alcătuit un inventar comprehensiv al consemnărilor legislative,
ecleziastice şi diplomatice despre monarhie. A alcătuit, după cum semnala el însuşi prima „colecţie de documente
pentru a servi istoriei Franţei”.
Figura cheie a alianţei dintre umanism şi regalitate a fost Guillaume Budé. A reprezentat deopotrivă
tradiţia italiană a „literelor frumoase” şi tradiţia juridică fanceză. Ca oficial public a servit şi monarhia şi oraşul
Paris. Cel mai mare elenist al timpului său prin Comentarii asupra limbii greceşti (1529), în care a pus bazele
tezaurului de limbă greacă publicat o generaţie mai târziu de Henri Estienne.

1. 2. Ideea istoriei perfecte

Criza constituţională care s-a declanşat după moartea regelui Henric al II-lea a stimulat interesul pentru
reinterpretarea istoriei medievale, pentru justificarea instituţiilor regatului. Monarhia şi biserica, întorcându-se spre
origini, trebuiau să se justifice prin istorie.
Estienne Pasquier (1529- 1615) a justificat instituţiile regatului prin apelul la istorie. În Recherches de la
France (Cercetări ale Franţei, primul volum 1560) a aplicat pentru prima dată la istoria Franţei metodele juriştilor
şi filologilor. Scrisă în limba franceză şi nu în latină, într-un stil colocvial, imaginativ s-a adresat unui public larg.
S-a referit la istoria timpurie a Franţei, începând cu galii, semn că a respins teoria originii troiane. La întrebarea: ce
este Franţa? a răspuns că este un popor distinct de altele prin instituţiile sale. Franţa, în opinia lui, a existat înainte
şi separat de regii săi, de biserică, nobilime şi de Roma. Şi-a propus să demonstreze continuitatea unor instituţii
fundamentale, acordând Parlamentului un rol important între celelalte instituţii şi în istoria Franţei. A considerat că
statul francez a fost singurul dintre celelalte state barbare care au înflorit pe ruinele Imperiului, care a supravieţuit
continuu până în zilele sale nu prin noroc, providenţă divină ci prin decizii importante ale oamenilor, prin faptul că
regii franci au lăsat intacte instituţiile galo-romane şi prin adoptarea creştinismului de regele Clovis, o mişcare
politică inteligentă prin care i-a atras de partea sa pe galii creştini. Preocupat să definească Franţa a considerat că
22
nu este un teritoriu sau o posesiune dinastică ci un concept în continuă schimbare, ce poate fi definit numai prin
istorie. Continuitatea şi schimbarea acţionează pentru a menţine ceea ce este în mod distinct francez: legi,
obiceiuri, limbă. Naţiunea este o entitate distinctă de stat şi de rasă, se defineşte prin obiceiurile ei, legi şi cultură.
Acestea formează o structură unică şi dinamică a cărei expresie este statul.
A folosit surse diverse: actele oficiale ale monarhiei din secolul XIV, registrele parlamentului, bule papale,
literatură, monede, cronici.
Jean Bodin în Methodus ad facilem historiarum cognitionem (Metodă pentru o mai uşoară cunoaştere a
istoriei) a propus o perspectivă globală asupra istoriei, istoria naţiunilor europene şi a oraşelor trebuie considerată
parte a istoriei universale. Defineşte acest concept apreciind că ea cuprinde trecutul întregii omeniri şi nu este o
maşină manipulată de forţe inevitabile. A împărţit istoria omenirii în trei perioade principale de aproximativ 2000
de ani fiecare: 1. civilizaţia a înflorit în regiunile din sud (Mesopotamia, Egipt); se caracterizează prin
preponderenţa religiei şi a înţelepciunii, prin faptul că omul cucereşte natura dovadă importanţa dată astrologiei, 2.
centrul de greutate îl reprezintă lumea mediteraneană; se caracterizează prin crearea oraşelor-state, a legilor,
expansiunea colonială şi 3. începe cu era creştină şi se caracterizează prin evoluţia tehnologiei şi răspândirea
războaielor. Generalizările de acest gen au fost totuşi rare în lucrarea sa. A pledat pentru o istorie umană care să
explice acţiunile omului după cum trăieşte el în societate; istoria omenirii nu este niciodată aceeaşi, nu poate fi
prevăzută deoarece în fiecare zi sunt create noi legi, obiceiuri, instituţii, rituri. A explorat geografia, antropologia,
biologia, astrologia în speranţa că poate găsi sugestii în efortul de a reduce schimbarea istorică la câteva legi
generale.
Modelul istoricului modern, erudit a fost ilustrat de un contemporan al lui Bodin, Nicolas Vignier (1530-
1596), fiul unui bogat ofiţer regal, care a beneficiat de o educaţie clasică. A studiat dreptul şi medicina fiind
medicul şi istoricul personal al regelui Henric al III-lea al Franţei. În Bibliothèque historiale şi-a propus
„cercetarea şi cunoaşterea adevărului tuturor lucrurilor”. A preluat din filosofia renascentistă ideea potrivit căreia
istoria este „învăţătoarea vieţii” dar nu în sensul pe care i l-au dat anticii. Omul învaţă din trecut nu prin
transformarea istoriei într-o ştiinţă morală, nu prin modelele vechilor eroi şi nici prin cercetarea căilor fortunei (în
lumea lui fortuna este doar o metaforă); istoria este un instrument prin care să măsori căile omului şi nu ale
fortunei. A dat în Bibliothèque un ghid de literatură istorică, a adunat şi criticat sursele năzuind spre o istorie totală,
spre o istorie care să cuprindă natura „oamenilor, naţiunilor, oraşelor, monarhiilor şi republicilorca şi natura
religiilor”. A dorit deci să scrie o istoriepolitică, ecleziastică, a artelor, ştiinţelor şi literaturii. A dat o istorie a
bisericii laicizată surprinzând doar ceea ce poate fi istoriceşte demonstrat. În opinia sa biserica creştină a parcurs
aceleaşi mutaţii care au afectat întreaga istorie umană, biserica este o instituţie printre celelalte.
Lancelot du Voisin de La Popelinière (1541- 1608) a studiat la rându-i dreptul şi a intrat în armata regală
conducând forţele navale în războaiele hughenote. Ca istoric a manifestat interes pentru istoria contemporană,
pentru evenimentele războiului civil. A dat prin Histoire des histoires (Istoria istoriilor, 1599) prima lucrare de
istoria istoriografiei. A considerat că istoria în forma primitivă se găseşte pretutindeni sub forma cântecelor,
dansurilor, simbolurilor care formează o primă parte a tradiţiei istorice, pe care a numit-o istoria naturală. A doilea
stadiu este cel al istoriei poetice, alcătuită deliberat, intenţionat, după apariţia scrisului, din iracole, profeţiile
evreilor, cântecele romane. Al treilea stadiu este al analisticii şi cuprinde însemnările în proză ale evenimentelor
memorabile iar al patrulea, al maturităţii, este ilustrat de Herodot. În L’idée de l’histoire accomplie (Ideea unei
istorii perfecte) a definit istoria la modul ideal. Istoria universală este reprezentarea a tot, include fiecare aspect al
vieţii, este o metodă de reconstruire a trecutului căruia îi dă un sens. Istoria perfectă este un ideal, te poţi apropia de
ea dar nu o poţi împlini. Scopul ei ultim este de a explica omul.

1. 3. Originea naţiunii. Mitul troian

Pentru istoricii francezi ai secolului al XVI-lea naşterea Franţei se confundă cu marile invazii barbare;
originile statului nu sunt identice cu cele ale francezilor. Pentru periodizarea statului nu a contat deci dacă francezii
sunt de origine troiană, galeză sau germanică au sunt un amestec al tuturor acestor trei elemente. Aceasta nu a
însemnat că nu a existat interes pentru originea francezilor. Cei care au considerat că antichitatea îndepărtată
constituie un gaj, o dovadă de nobleţe şi de distincţie, de mândrie naţională, nu au pus la îndoială originile troiane
23
ale francezilor. Pentru alţi istorici totul începe cu francii de la care s-au tras numele şi ţara; La Popelinière
considera că originea troiană nu are nimic glorios în ea, că nu este o mândrie în a fi descendenţii acestor mizerabili
înfrânţi asiatici. Pentru „naţionaliştii” ca Estienne Pasquier adevărata glorie constă în a fi gal; galii nu au fost
numai locuitorii Galiei, vechi şi autohtoni, dar le erau şi infinit superiori grecilor, mai mult, grecii şi romanii nu au
încetat să fure artele, ştiinţele şi cunoaşterea de la gali care, foarte modeşti, le-au permis acest lucru. Superioritatea
galilor a fost temă centrală în aproape toate istoriile Franţei ca şi în mitologia naţională. Aproape toţi istoricii au
analizat cauzele pentru care galii sunt consideraţi mai puţin onorabili decât grecii şi romanii: o cauză ar fi lipsa
istoricilor buni, mai ales în epoca barbară, şi o alta excesiva modestie a francezilor. Cu invaziile barbare şi
cucerirea Galiei de către franci âncepe o nouă istorie, cea a Franţei. Istoria Franţei propriu-zise se derulează deci
între invaziile barbare, căderea Imperiului roman şi timpul prezent. Drumul parcurs de Franţa o individualizează
între celelalte ţări, în primul rând prin aceea că durata sa a depăşit toate imperiile cunoscute în istorie, inclusiv pe
cel al evreilor. Problemele de periodizare, discuţiile referitoare la origini din istoriografia franceză trădează o
profundă schimbare de mentalitate, trecerea de la memoria războinicilor şi a clericilor la cea a erudiţilor şi
juriştilor.
Istoricii francezi aparţinători culturii de robă au manifestat interes pentru moravuri exprimate prin politică,
drept, limbaj, religie şi mutaţiile lor.

2. Istoriografia umanistă germană

2.1. Caracteristici ale umanismului german
La început de secol XV umaniştii germnai s-au inspirat direct din modelele italiene cunoscute prin
negustori, studenţi la universităţile italiene, trimişi la Curia romană. Cei dintâi umanişti germani au avut contacte
directe cu mediile italiene: Georg Peuerbach şi Johann Regiomontanus au studiat la Padova iar Peter Luder, care a
introdus cursurile de retorică şi poezie la Universitatea din Heidelberg, a petrecut mai bine de 20 de ani în Italia.
Practic toţi marii umanişti au vizitat Italia şi mulţi au corespondat cu umanişti italieni. Vizitatorii italieni au avut,
de asemenea, un rol important în răspândirea ideilor umaniste. Cel mai renumit a fost Enea Silvio Piccolomini
(viitorul papă Pius al II-lea) care în 1440 a fost chemat de Frederic al III-lea să ocupe funcţia de secretar al
cancelariei imperiale din Viena.
O trăsătură distinctivă a umanismului german o reprezintă backgroundul social foarte divers al umaniştilor:
fii de ţărani (Conrad Celtis), de meşteşugari, de nobili (Ulrich von Hutten), fii de patricieni urbani sau de preoţi-
parohi (Rudolf Agricola). Puţini s-au întreţinut din moşteniri (Pirkheimer) sau dun generozitatea ocazională a
patronilor, majoritatea fiind nevoiţi să lucreze pentru a se întreţine, fie în mediul universitar, fie ca medici sau
oameni ai bisericii.
Cronologia umanismului german constă în trei etape: 1. către 1450, umanismul a fost introdus în
universităţi şi s-au făcut primele traduceri din renaşterea italiană, 2. către 1490 când ideile umaniste s-au răspândit
în sfera activităţile culturale şi 3. după Reformă, când umanismul a pierdut din exuberanţă şi din vigoare. În
perioada timpurie a umanismului s-a manifestat interes pentru educaţie cu finalitate pedagogică, deci pentru
editarea de texte pentru uzul elevilor; s-a pus accent pe gramatică (latină în primul rând), pe literatură şi elocvenţă.
Paul Niavis, profesor la Halle şi Chemnitz, a alcătuit peste 20 de manuale ajutătoare şi de texte latine şi a introdus
în Germania dialogul sau colocviul ca mijloc de a preda dicţia şi gramatica. Umaniştii au înlăturat din şcoli
gramatica speculativă şi au înlocuit-o cu latina inspirată din autorii Romei antice şi renaşterii italiene. A început să
se înveţe o latină care nu mai avea nimic în comun cu filosofia scolastică ci una elegantă, apropiată de cea a lui
Cicero.
Genurile cultivate ilustrează relaţia dintre istorie şi politică dar şi continuitatea cu istoriografia medievală.
Principii teritoriali au fost interesaţi de o istorie locală, de istoria propriului principat, împăratul Maximilian a
susţinut o istorie dinastică şi una genealogică a Casei de Austria iar în continuarea istoriografiei medievale s-a
cultivat istoria universală în sensul creştin al termenului, al cronicilor medievale ale lumii. Acest gen al istoriilor
universale a fost ilustrat de Hartman Schedel (cca. 1440- 1514). În 1493 îi apărea la Nürnberg Liber
Chronicarum, o istorie de la Adam la Maximilian I, cu portrete fantastice şi autentice imagini ale oraşelor, o
compilaţie lipsită de originalitate în care a dat prioritate în informare autorilor medievali (Vincent de Beauvais, de
24
exemplu) şi nu celor antici. Nauclerus (Johannes Verge sau Vergenhaus, cca. 1425/1430- 1510), profesor de drept
canonic la Universitatea din Tübingen, a scris şi el o cronică universală de la facerea lumii până în anul 1501 în
care s-a raportat la umaniştii italieni de la care a preluat sugestiile formale, de organizare a materialului (împărţirea
pe capitole şi organizarea materialului în formă analistică). A preluat cronologia augustiniană a celor şase vârste
ale creaţiei pe care a îmbinat-o cu o cronologie după naşterea lui Cristos.
În ceea ce priveşte istoria statului, a Germaniei, începătorul acestui gen a fost Jacob Wimpfeling (1450-
1528), profesor de teologie la Heidelberg şi din 1501 la Strasbourg, cu lucrarea Epitoma rerum Germanicarum
usque ad nostra tempora. A scris o istorie a faptelor germanilor până în anul 1504, cu iz patriotic, menită să
evidenţeieze virtuţile germanilor, să-i preasclăvească pe împăraţii germani, în principal pe Maximilian I care mai
era încă în viaţă. A recurs la surse italiene folosind excerpte din Flavio Biondo, Enea Silvio Piccolomini dar a şi dat
crezare fabulelor pseudo- antice.
Genul istoriei locale a fost ilustrat de Albert Kranz (1448, Hamburg- 1517, Hamburg), autor al
lucrărilor Vandalia (Köln, 1519) şi Saxonia (Köln, 1520) şi Dania (Strasbourg, 1546). A combinat metoda lui Enea
Silvio Piccolomini (excursurile geografice şi etnografice) cu cea a lui Flavio Biondo (de la care a preluat modul de
organizare a naraţiunii, criteriul politic- teritorial). Remarcabil este faptul că a rupt cu istoria medievală, respingând
miracolele şi legendele, pentru istoria veche a folosit numai izvoare antice.
2. 2. Reforma şi scrisul istoric
Potrivit lui Luther istoriile nu sunt altceva decât o demonstrare, amintire şi semn al acţiunii şi judecăţii
divine, ele arată cum Dumnezeu aprobă, conduce, împiedică, pedepseşte şi cinsteşte lumea, şi în special oamenii,
pe fiecare potrivit meritelor, relelor sau bunelor sale.
Pentru protestanţi trecutul ecleziastic reunea virtuţile umane şi graţia divină. Opoziţia se manifestă din nou
între spirit şi literă: din punct de vedere spiritual, istoria trebuie înţeleasă ca viaţa şi progresul cuvântului lui
Dumnezeu pe pământ, iar în termeni literali înlocuieşte „tradiţiile umaniste” care au generat toate neplăcerile
creştinătăţii la începutul secolului al XVI-lea. Afirmaţia lui Luter ilustrează rolul polemic acordat istoriei în timpul
Reformei şi al războaielor religioase.
În timpul lui Luther istoria europeană a continuat să fie situată, în termeni medievali, între sacru şi secular,
sacerdotal şi laic, biserică şi stat (cele „două cetăţi”). În cei mai evidenţi termeni opoziţia s-a definit între Roma
imperială şi cea papală; biserica şi statul erau duale în moştenirea lor intelectuală şi culturală: tradiţia imperială se
baza pe ideea de „translatio imperii” potrivit căreia suprema suveranitate derivă din poporul roman, iar expresia
acestei suveranităţi este legislaţia imperială de la Justinian la Carol al V-lea. Tradiţia papală are fundamente divine,
se bazează pe Scriptură, iar expresia legislativă sunt decretele conciliilor, scrierile Părinţilor şi decretele papale.
Potrivit lui Luther „tradiţiile” păstrate în dreptul canonic au fost punctul de intrare a tuturor nenorocirilor
lumii. Acesta a fost motivul pentru care a ars toate cărţile de drept canonic în curtea Universităţii din Wittenberg în
decembrie 1520; faptul a avut semnificaţia simbolică de a anihila „tradiţiile umaniste” ale Bisericii romane, care în
acelaşi timp a ars scrierile lui Luther.
În acest context bisericile galicană, spaniolă, germană, engleză au câştigat sau şi-au reafirmat unele din
privilegii pe care le-au legitimat reîntorcându-se la „biserica primitivă”. Acest lucru a dus la creşterea interesului
pentru cercetarea istorică, interpretare, alcătuirea de mituri şi chiar de falsuri. A fost în special cazul galicanismului
care şi-a originat vechile libertăţi în biserica primitivă. Vârsta de aur a cercetării istorice galicane a fost secolul al
XVI-lea când istoricii şi anticarii francezi au început să adune documentaţie pentru tradiţia lor naţională şi să o
integreze în istoria oficială.
Din punct de vedere istoriografic Reforma a reprezentat un proiect masiv de revizuire care a propus
rescrierea istoriei universale astfel încât aceasta să convingă ierarhia romană şi să justifice „adevărata religie” pe
care o predica Luther.
Johann Sleidan, licenţiat în drept, a avut o formaţie umanistă, experienţă diplomatică, afost istoric oficial
angajat şi plătit de principii din Liga Schmalkaldică pentru a scrie istoria cuvintelor şi faptelor lui Luther. A avut o
dublă carieră: cercul său de cunoştinţe i-a inclus pe Luther, Melanchton, Bucer, Calvin dar şi-a petrecut mare parte
din timp în misiuni diplomatice în serviciul fraţilor Jean şi Guillaume du Bellay; a fost preocupat în special de
legăturile politice dintre susţinătorii francezi, germani şi englezi ai Reformei. Urmărind progresul doctrinei
25
protestante a fost deopotrivă interesat de istoria politică. Abordarea aceasta bifocală se regăseşte în De statu
religionis et reipublicae Carolo V Caesare (1555), o istorie a bisericii şi una a guvernării. Împărtăşea opinia lui
Thucydides despre valoarea cunoaşterii primare, la faţa locului. Ca şi Seyssel şi Machiavelli a abordat istoria din
punct de vedere pragmatic, politic. Convins de utilitatea istoriei politice, pragmatice în termeni polybieni a tradus
în 1548 doi autori francezi, pe Phillipe de Commynes şi Seyssel, dedicându-le lui Eduard al VI-lea al Angliei,
speranţa protestantismului european. În De quatuor summis imperiis (Strasbourg, 1556) a rămas la schema celor
patru monarhii.
Pentru atacul împotriva istoricităţii Bisericii romane luteranii l-au ales pe Matthias Flaccius, supranumit
Illyricus (1520- 1575). Devenit protestant sub influenţa lui Luther a fost profesor de Vechiul Testament şi literatură
la Universitatea din Wittenberg. ; evenimentele sunt rezultatul acţiunii divine şi nu umane. Istoria este deci
înregistrarea voinţei lui Dumnezeu. Principii germani au găsit în lucrare argumente pentru secularizarea
proprietăţilor bisericii. Importantă pentru datele oferite este însă lipsită de critică, faptele sunt adesea nedigerate iar
unele personaje simple ficţiuni. Operează, de asemenea, cu simple clişee: papa este antichristul iar Biserica
catolică, fiindcă e dominată de papă, este imperiul antichristului.

3. Contrareforma şi scrisul istoric

Dacă teoreticienii, susţinătorii Reformei au făcut apel la istorie pentru a demonstra că biserica s-a îndepărtat
de la puritatea originară, cei ai contrareformei s-au folosit la rându-le de istorie pentru a demonstra contrariul. Cel
ales de Roma pentru a replica Centuriilor de la Magdeburg a fost Caesar Baronius (1538- 1607), format în
jurisprudenţă şi drept. Profesor de istorie ecleziastică, cursurile sale au stat la baza lucrării intitulate Annales
Ecclesiastici, o replică la Centurii. A avut acces la bibliotecile italiene şi la arhiva Vaticanului. A publicat primul
volum în 1588 şi până la moarte a mai scris alte 12. Opera cuprinde intervalul de la naşterea lui Cristos până în
1198, fiecărui secol fiindu-i dedicat un volum. Principala teză este aceea că, departe de a fi ajuns la degenerare,
cum susţin protestanţii, biserica catolică a rămas pură. Ca metodă a fost mai degrabă un compilator decât un istoric,
indiferent la probleme de stil şi formă. Ca gen, lucrarea se apropie de o enciclopedie ecleziastică.

4. Istoriografia engleză renascentistă

O direcţie a acestei istoriografii a continuat tradiţia cronicărească medievală. Edward Hall a servit un
discurs pe placul protestanţilor şi al simpatizanţilor dinastiei Tudor în lucrarea Unirea celor două nobile şi ilustre
familii de Lancaster şi York. O altă direcţie a fost reprezentată de traduceri ale autorilor antici, care s-au multiplicat
către 1600, şi ale autorilor englezi medievali (William of Malmesbury, Henri of Huntigdon) ceea ce marchează
„redescoperirea” trecutului englez în epoca elisabetană caracterizată printr-un amestec de tradiţie, inovaţie şi
mândrie naţională. Istoria „anticarilor” a proliferat în Anglia după 1570 pentru că satisfăcea interesul celor educaţi
pentru antichitate, dorinţa lor de a arăta istoria mândră, orgolioasă a oraşelor, regiunilor şi naţiunilor. Perioada
anticarilor a fost pregătită în timpul lui Henric al VIII-lea, un rol important având decizia acestuia de a dizolva
mănăstirile. Ameninţarea distrugerii înregistrărilor, a surselor păstrate acolo i-a determinat pe istorici să salveze
ceea ce mai puteau. Unul din „salvatori” a fost John Bale care a strâns o serie de manuscrise pe care apoi le-a
pierdut când a fost nevoit să plece el însuşi în exil. Sub Henric al VIII-lea John Leland a schiţat un plan pentru
cercetătorii englezi de a inventaria toate referinţele despre numele de locuri britanice din literatura clasică şi
lucrările engleze târzii. Pe baza acestor date şi a cronografiilor deja existente urma să se alcătuiască o descriere şi o
hartă a Angliei. Unul din cei care a purces la transpunerea în practică a acestui plan a fost William Lambarde ale
cărui note au fost publicate în 1730 sub numele Dicţionarul topografic şi istoric al Angliei. În 1576 a scris o istorie
dedicată ţinutului Kent, o istorie a oraşelor, porturilor, instituţiilor religioase, dreptului şi obiceiurilor din ţinut. L-a
influenţat pe John Stow autorul lucrării Survey of London (Cercetare a Londrei), prima istorie englezească a unui
oraş alcătuită pe baza cronicilor, însemnări publice şi antichităţi. Cuprinde o istorie a Londrei şi a vieţii trecute a
oraşului cuprinzând chiar şi alimentarea cu apă, proceduri de stingere a incendiilor, problema gunoaielor,
bunăstarea locuitorilor. Genul descrierilor a fost continuat de William Camden (1551- 1623) prin lucrarea
Britannia, o descriere a Britaniei romane prin localizarea urmelor romane. Deşi nu este foarte duferită de o listă de

26
nume de locuri şi ruine romane a constituit sursa principală pentru istoriile unor localităţi şi a sporit prestigiul
istoriografiei engleze pe continent.
Anticarii au abordat şi problema originii, a strămoşilor englezi. Au mai susţinut teza originii troiane, chiar
dacă unii s-au îndoit de ea, sau teoria descendenţilor lui Noe, sau legendele despre Artur şi Brutus văzut ca nepot al
lui Aeneas. A prevalat însă uşor evidenţierea tradiţiei anglo-saxone. În 1568 William Lambarde a publicat texte ale
legislaţiei anglo- saxone şi a stârnit interesul pentru dreptul comun şi pentru instituţia parlamentului. S-a născut
acum ideea vechimii imemoriale a dreptului comun şi cea potrivit căreia Parlamentul este parte a constituţiei
mitice.
În epoca elisabetană istoria a devenit populară, nobilii au fost interesaţi de genealogii şi de heraldică iar
cercetătorii de antichităţi. Interesul crescut pentru istorie a dus la începutul acţiunii de instituţionalizare a acesteia.
În 1586 s-a înfiinţat Societatea anticarilor condiţia intrării în această societate fiind alcătuirea unei cercetări
individuale sau în grup. Majoritatea acestor cercetări au fost dedicate legilor, obiceiurilor, instituţiilor, fără vreo
intenţie de interpretare sau de sinteză.

Modulul VIII. Erudiţia colectivă a secolului al XVII-lea

Cuvinte cheie: izvor istoric, ştiinţe auxiliare, polemică istoriografică, erudiţie

Obiective: Cursul surprinde impactul controversei ecleziastice dintre catolici şi reformaţi în istoriografie, modul în
care disputa confesională a dus la interesul pentru izvorul istoric şi astfel la naşterea diplomaticii, a paleografiei, şi
a determinat punerea în discuţie a relaţiei dintre pietate, credinţă şi adevăr istoric.

Secolul al XVII-lea a fost unul al erudiţiei colective, dominat de cuvântul critică ce pune sub semnul întrebării
autorităţile tradiţionale. Este secolul în care s-a fondat definitiv critica documentelor de arhivă prin contribuţia lui
Jean Mabillon. S-au stabilit reguli ale criticii de text prin contribuţiile lui Richard Simon, reguli şi mijloace de
analiză a documentului pentru a distinge autenticul de fals, remanierile sau interpolările. Demersurile critice ale
acestui secol s-au bazat pe reconsiderarea relaţiei dintre istorie şi filologie şi a celei dintre istorie şi drept. Prima
„ruptură critică” i s-a datorat lui Richard Simon (1638- 1712) care a anunţat critica internă a textului sprijinindu-
se pe filologie. Preocupat de problema inspiraţiei divine a textelor sacre a stabilit câteva reguli ale criticii de text.
În prima a enunţat de fapt scopul criticii, de a stabili autenticitatea textelor şi în a doua modalitatea prin care se
poate atinge scopul, excluderea oricăror consideraţii estetice, morale sau apriori teologice. Aplicând aceste reguli
textelor sacre a ajuns la concluzia că acestea prezintă semne de alterare cum ar fi o cronologie incompletă sau
incoerenţe (ca cele referitoare la creaţie). Spiritul critic nu i-a afectat fidelitatea faţă de dreapta credinţă deoarece a
admis inspiraţia divină a textelor sacre extinzând-o şi asupra celor le-au remaniat. Cu toate acestea în 1683 a fost
pus la Index. A revenit în peisajul istoriografic în 1690 cu Istoria critică a versiunilor Noului Testament scrisă cu
scopul de a restabili sensul literal al cărţii; a dat prioritate gramaticii în faţa teologiei.
Criticismul acestui secol a rezultat şi din relaţia specială stabilită între istorie şi drept ca urmare a atenţiei
deosebite acordate în epocă documentelor cu valoare juridică: constitiţii, tratate, capitularii, diplome, patente, carte,
scrisori. Le veneau să justifice drepturile regelui, să legitimeze pretenţiile marilor familii nobiliare sau să susţină
prestigiul unor ordine religioase. Utilizarea diplomelor, a documentelor de arhivă i-a obligat pe istorici la o
reflecţie care a dus la o redefinire a meseriei de istoric şi la o reformă a înţelegerii istorice.
Întemeietorul criticii diplomatice a fost Jean Mabillon (1632- 1707), un călugăr benedictin din Congregaţia de
la Saint Maur, numit în 1701 de rege între membrii fondatori ai Academiei de Inscripţii şi Litere (Académie des
Inscriptions et Belles Lettres). A călătorit prin Flandra, Elveţia, Germania şi Italia în căutare de manuscrise. A
intrat într-o plemică de circumstanţă cu Daniel van Papenbroch (1628- 1714), iezuit, membru al Congregaţiei
Bolandiştilor. Acesta, în disertaţia care a prefaţat volumul al II-lea din Acta Sanctorum Bolandistarum a declarat
false diplomele regale merovingiene din arhivele abaţiei benedictine de la Saint Denis pe baza analizei
pergamentului pe care au fost scrise. „Provocarea critică” a bolandiştilor a continuat cu alcătuirea unui proiect al
unei colecţii ân 18 volume care să reunească, sistematic, toate documentele referitoare la istoria şi cultul sfinţilor.
27
Scopul a fost de a stabili textele autentice care trebuiau distinse de documentele hagiografice, de a completa textele
prescurtate sau mutilate şi de a căuta şi publica vieţile sfinţilor rămase încă inedite. Proiectul, caracterizat drept
umanist şi creştin, făcea apel la istorie, chemată să servească pietatea fără a se îndepărta însă de adevăr. Mabillon a
reacţionat la acest proiect angajâmdu-se în două dispute: diplomatică şi teologică. Cea dintâi a fost deschisă cu
ocazia lansării lucrării lui Papenbroch Propyleum în care a denunţat autenticitatea cartelor abaţiale în numele
imperativului conform căruia istoria trebuie demonstrată. Discuţia teologică are ca sursă activitatea lui Mabillon de
la Saint Denis, concretizată în două ediţii ale operelor Sfântului Bernard cae i-au adus celebritatea. În 1688,
împreună cu Luc d’Archery desăvârşea o culegere de documente Acta Sanctorum Ordinis Sancti Benedicti per
saeculorum classae distributa, alcătuită după metoda bolandiştilor. Metoda aplicată acestor documente l-a condus
la evidenţierea conţinutului istoric al unor puncte ale dogmei, ceea ce a stârnit reacţii negative la adresa sa.
Atacurile îndreptate împotriva consideraţiilor lansate de Mabillon au pus în discuţie relaţia dintre istorie- adevăr şi
pietate şi au urmărit să atenueze rigurozitatea criticii lui. Criticii lui Mabillon au considerat că deşi prima îndatorire
a istoricului este de a cerceta şi de a spune adevărul, în anumite circumstanţe e mai bine să tacă, mai ales atunci
când poate tulbura pietatea credincioşilor. Mabillon a răspuns acestor critici prin două texte, schiţe pregătitoare ale
Diplomaticii: Memoriu pentru a justifica procedeul pe care l-am urmat în ediţia vieţii sfinţilor noştri şi Scurte
reflecţii asupra câtorva reguli ale istoriei. În ceea ce priveşte relaţia pietate- autoritate, Mabillon a discutat-o în
cadrul disputei teologice. Utilizarea originalelor implică o delicată reflecţie asupra autorităţii tradiţiei. Biserica
catolică urma regulile autorităţii medievale conform cărora ponderea unui fapt este direct proporţională cu cea a
autorităţii care o anunţă. Acestei autorităţi Mabillon îi substituie diploma, documentul. Nu respinge ideea de
autoritate însă îi dă un alt conţinut. În ceea ce priveşte raportul istorie- naraţiune, considera că istoria se pleasează
pe tărâmul cunoaşterii şi nu pe cel al naraţiunii. A apropiat meseria de istoric de cea de magistrat, de judecător.
Asemenea judecătorului, istoricul este o persoană publică, abordează probleme ce vizează întreaga colectivitate,
emite opinii pornind de la examinarea faptelor şi emite o judecată cu rol de normă. Mabillon s-a angajat într-o
discuţie asupra înţelegerii istorice care, în opinia sa, trebuia să se bazeze pe două reguli: 1. căutarea adevărului
pornind de la utilizarea originalelor şi 2. sinceritatea, pornind de la consideraţia că religia nu are decât de câştigat
din cunoaşterea cât mai perfectă a antichităţii creştine. Meditând asupra istoriei şi meseriei istoricului Mabillon a
apărat idei care au dus la consolidarea criticismului precum: interesul cercetării trebuie să fie axat pe transformarea
unui instinct în experienţă, istoricul trebuie să-şi pună pasiunile în serviciul ştiinţei, a fi benedictin, de exemplu, nu
trebuie să te împiedice să studiezi cu sinceritate şi în spiritul adevărului istoria benedictină. Luările de poziţie i-au
adus acceptarea şi înţelegerea din partea papalităţii care în 1702 îl felicita pentru demersul său critic cu privire la
sfinţii ordinului din care făcea parte.
Angajarea sa în dispute metodologice l-a dus înspre redactarea lucrării De re diplomatica (1681), care le-a atras
atenţia lui Colbert (care i-a oferit o pensie, refuzată de autor) şi regelui Ludovic al XIV-lea. A distins între
caracteristicile interne şi externe ale actelor. Diplomatica sa s-a bazat pe compararea filologică a documentelor
emanate de aceeaşi cancelarie şi alcătuite după modele comune. Dacă finalitatea lucrării a fost aceea de a enunţa
reguli, s-a întrebat dacă există o probă absolută iar răspunsul dat a fost unul negativ. Se pot stabili reguli dar ele nu
ne duc spre o probă absolută. Prin demersul său a dus la constituirea diplomaticii şi, în consecinţă, la înscrierea
istoriei în sfera disciplinelor cunoaşterii deoarece istoricul trebuie să-şi bazeze aserţiunile pe originale, să
demonstreze.
Istoria critică a fost incitată să mediteze asupra problemei cunoaşterii şi sub influenţa filosofiei carteziene şi
leibniziene. Cartezianismul l-a determinat pe erudit să ia în considerare caracterul oficial al actelor şi diplomelor,
faptul că realizarea, crearea lor depinde de un acte de cunoaştere, că acestea sunt produse ale omului. Ca atare, s-a
pus din nou în discuţie noţiunea de autoritate care va fi înlocuită cu cea de public. Substituirea este evidentă a
continuatorii lui Mabillon, Toustain şi Tassin, care au pus accent pe confruntarea şi convergenţa mărturiilor.
Aceasta reflectă încă o dată apropierea istoriei erudite de drept, de la care preia adagiul juridic „testis unus, testis
nullus”. O singură mărturie nu este suficientă, ea trebuie coroborată şi comparată cu altele.
Influenţa lui Leibniz asupra istoriei erudite s-a concretizat şi în revista pe care a fondat-o la Leipzig în
1682, „Acta erudictorum” ca şi în călătoriile întreprinse între anii 1687- 1690 în Austria, Germania şi Italia pentru
a colaţiona documente utile istoriei Casei de Brunswick în serviciul căreia s-a pus. Corespondenţa cu mauriştii şi
28
angajarea sa în apărarea bolandiştilor l-au dus la formularea unei teorii a cunoaşterii. Leibniz a subliniat importanţa
scrisului, a elaborat teoria limbajului ca relaţie socială sugerând alcătuirea unui dicţionar universal.

Modulul IX
Istoriografia iluministă europeană (Franţa, Anglia, Germania).

Cuvinte cheie: raţiune, lumini, deisme, istorie cosmopolită, istorie filosofică, universalism versus europocentrism

Obiective: După prezentarea cadrului politic ce a facilitat trecerea de la stabilitate la mişcare, a filosofiei
raţionaliste care a influenţat gândirea epocii, cursul îşi propune să particularizeze evoluţiile din spaţiile enunţate în
titlu pornind de la sensurile care s-au dat termenului istorie şi de la eforturile de instituţionalizare a cercetării
istorice. Pentru spaţiul istoriografic francez cursul îşi propune să definească istoria cosmopolită a lui Voltaire şi să
compare concepţia istorică voltairiană cu cea a lui Montesquieu, monarhia văzută ca un construct cultural- versus
„sociologia abstractă a legilor” a lui Montesquieu. Pentru spaţiul german se defineşte şcoala de la Göttingen pentru
a se evidenţia progresele cercetării istorice, iar pentru cel englez istoria ca imitaţie prin David Hume.

În secolul al XVIII-lea, al raţiunii şi al luminilor, s-au formulat noi idei despre istorie şi adevăr. Profesorul
napoletan de retorică Giambattista Vico publica în 1725 prima ediţie din Scienza Nuova (Ştiinţa nouă) cu intenţia
de a oferi istoricilor metode de găsire a adevărului. A negat ideea carteziană potrivit căreia doar raţiunea duce spre
adevărul esenţial. Potrivit lui Vico verum este identic cu factum, ceea ce omul creează; oamenii înţeleg mult mai
profund ceea ce fac decât ceea ce observă, istoria umană este comprehensibilă pentru că fiecare individ, fiecare
fiinţă a experimentat speranţele, temerile, eforturile cuprinse în evenimentele umane.
Exista convingerea între intelectualii secolului că omenirea s-a maturizat suficient astfel încât îşi poate lua
destinul în propriile mâini. Dumnezeu a creat universul, a pus în acţiune sistemul cauzelor. Istoria este una a
progresului omenirii pe drumul raţiunii şi al civilizaţiei, al emancipării de eroare şi superstiţie; unitatea omenirii nu
este dată de descendenţa din Adam şi Eva ci de raţiune, comună tuturor. În această istorie a progresului secolele
medievale, dominate de religia creştină, sunt văzute ca o regretabilă întrerupere a drumului raţiunii spre eliberare.
Filosofii şi istoricii aveau să concilieze imensa diversitate a popoarelor cu viziunea lor asupra naturii umane
uniforme. Când a apărut în 1770 termenul civilizaţie a desemnat un stil de viaţă cu gusturi şi maniere rafinate
datorat creşterii raţionalităţii, în consecinţă, popoarele cu opinii şi obiceiuri necivilizate nu puteau fi fericite.
9.1. Istoriografia iluministă franceză. Voltaire şi istoria cosmopolită. Disputa cu Montesquieu
François -Marie Arouet (Voltaire, 1694- 1778) în Secolul lui Ludovic al XIV-lea a fost preocupat să
stabilească o relaţie între istorie- buna guvernare regală şi arta bună. A răspuns prin această lucrare dezbaterilor
contemporane asupra naturii statului francez criticând teza legal- teoretică susţinută de Montesquieu. Pentru
Voltaire naţionalitatea este o problemă de identitate culturală mai degrabă decât de istorie juridică şi graniţe
politice. A lucrat îndelung la text, revăzut în repetate rânduri: o parte din lucrare a apărut în 1739, textul major în
1751 urmat de o ediţie revizuită şi lărgită în 1753 iar ultimele revizuiri majore le-a făcut în 1768. A structurat
lucrarea în două părţi principale: prima este o istorie cronologică cuprinzând evenimentele politice şi militare şi a
doua e dedicată moravurilor timpului. Prima parte se deschide cu un eveniment artistic, înfiinţarea Academiei
franceze de către Richelieu, trece în revistă vremea acestuia, apoi frondele de la mijloc de secol din timpul Anei de
Austria şi continuă cu preluarea deplină a puterii de către Ludovic al XIV-lea insistând pe războiul de succesiune a
Spaniei. În a doua parte a făcut o selecţie de anecdote despre viaţa privată a lui Ludovic al XIV-lea şi viaţa de
curte, politica internă, economică, dezvoltarea artistică şi ştiinţifică, controversele religioase iscate în jurul
jansenismului, quietismului şi persecuţiei hughenote. Toate ediţiile au avut în Appendix cataloage cu artiştii cei
mai reprezentativi şi alte personaje ale perioadei. A construit lucrarea după modelul unei opere literare: perioada de
dinainte de domnia lui Ludovic este redată în termeni negativi, este timpul barbariei gotice lipsită de legi stabile,
este o epocă întunecată, un timp al lipsurilor, fără academii, fără teatre permanente în timp ce domnia lui Ludovic
este cea în care Franţa se reinventează, reformele economice, militare şi în justiţie, îmbunătăţirile din tehnologie şi
comunicaţii contribuind la unitatea statului. Epoca lui Ludovic al XIV-lea s-a caracterizat prin mercantilism,
29
protecţionismul economic al lui Colbert, prin înflorirea culturii franceze care a dus la creşterea prestigiului naţiunii.
În 1757 a adăugat lucrării un capitol intitulat „Artele frumoase în Europa” în care a proiectat imaginea unei Europe
ca sistem de state interdependente din punct de vedere cultural.
Monarhist convins, Voltaire le-a reamintit cititorilor că francezii s-au format ca naţiune graţie regalităţii
care le-a oferit scopuri unitare, perspectivă, şi le-a conferit în acelaşi timp rolul de arbitri ai gustului în teatrul
statului. Prezentând perioada lui Ludovic al XIV-lea drept una distinctă prin arta sa Volatie a rupt cu reprezentările
dinastice tradiţionale ale monarhiei, a sugerat că o abordare a istoriei Franţei din punct de vedere cultural e mai
edificatoare decât cea care urmăreşte tradiţiile politice, juridice şi religioase. În tabăra opusă s-au aflat susţinătorii
tezei aristocratice, formulată de Montesquieu autorul lucrării Despre spiritul legilor. A dat o analiză asupra
originilor constituţiei franceze şi dreptului feudal susţinând că Franţa, de la începuturile existenţei sale ca stat, a
fost o monarhie cu putere limitată de instituţii şi de puterea constituţională a nobilimii. Voltaire a criticat ceea ce a
numit ”sociologia abstractă a legilor” promovată de Montesquieu. Acesta din urmă şi-a deschis lucrarea Despre
spiritul legilor cu o taxonomie a formelor fundamentale de guvernământ: despotică, republicană şi monarhică;
fiecare din acestea are o natură şi un principiu animator respectiv teamă, virtute şi onoare. Voltaire a considerat
această abordare abstractă afirmând că trebuie înlocuită cu una empirică. Istoricul trebuie să se întrebe dacă erau
într-adevăr oamenii din timpul republicii virtuoşi. În cartea a 19-a a lucrării Montesquieu a analizat într-o manieră
novatoare întrepătrunderea dintre moravuri (obiceiuri, tradiţii, comportamente) şi legi; discuţia are în vedere
distincţia dintre omul ca cetăţean, supus legilor, şi ca individ, ca persoană privată, influenţat de obiceiuri. În opinia
lui Voltaire această distincţie este forţată deoarece eficacitatea legilor într-o societate depinde de comportamentul
cultural. Legea înseamnă opinie, înseamnă tot ceea ce o societate crede despre sine. Voltaire a opus „spiritului
legilor” „spiritul timpului” sau „spiritul general” care înlătură graniţele dintre structurile instituţionale şi societate;
indicatorii dezvoltării istorice sunt schimbările în tradiţii, obiceiuri şi gust.
Voltaire a propus lărgirea câmpului istoriografic printr-o istorie culturală, o istorie a civilizaţiei care să
depăşească istoria politică şi militară. Formula acest deziderat în Noi consideraţii asupra istoriei (1744) afirmând:
„După ce am citit trei sau patru mii de descrieri de bătălii şi câteva sute de tratate şi de pacte, mi-am dat seama
că, în fond, nu învăţasem nimic. Nu aflasem decât că se petrecuseră nişte evenimente. Oare Spania fusese mai
bogată înainte de cucerirea Lumii Noi decât e astăzi? Cu cât era mai populată pe vremea lui Carol al V-lea decât
sub Filip al IV-lea? Iată lucrurile care îl interesează într-adevăr pe orice om dornic să citească istoria ca filozof şi
cetăţean. Dar curiozitatea lui nu se va opri aici, el va încerca să înţeleagă de ce o naţiune a fost puternică sau
slabă ca puterea navală; cum şi cât de mult s-a îmbogăţit ea...În sfârşit, obiectivul său suprem vor fi schimbările
produse în materie de moravuri şi de legi. În felul acest va cunoaşte istoria oamenilor în locul unor crâmpeie din
istoria regilor şi a curţilor regale”. A transpus această idee în Eseu asupra moravurilor şi spiritului naţiunilor,
lucrare începută în 1740 şi publicată în forma finală în 1756, a explorat relaţiile complexe şi adesea contradictorii
dintre artă, spiritul filosofic şi evoluţia civilizaţiei europene. Scopul său a fost de a surprinde naşterea societăţilor
europene moderne. În Eseu a depăşit europocentrismul, interesul său pentru lumea non occidental europeană
servind mesajului său moral şi anume că Estul este necesar pentru autoînţelegerea vestului. În 1769 a ataşat
Eseului studiul Filosofia istoriei (publicat pentru prima dată independent în 1765), o analiză antropologică a
civilizaţiilor umane timpurii în care a identificat aspectele naturale şi constante ale comportamentului uman cu
referire la limbă, interacţiunea socială şi credinţele religioase. A distins între filosofia naturală şi cea cultivată
apreciind că toate societăţile evoluează de la filosofia primitivă la filosofia cultivată, evoluţie ce se poate surprinde
în evoluţia formelor religioase şi politice de la monoteismul intuitiv la politeism la monoteismul mai sofisticat,
credinţa într-un zeu recunoscător şi justiţiar, de la teocraţie la republică sau monarhie.

9.2. Modelul voltairian în Anglia. Iluminismul englez

Istoria Angliei (1754- 1762) i-a adus lui David Hume renumele de Voltaire al istoriografiei engleze.
Voltaire însuşi a apreciat-o la fel de filosofică, raţională şi cosmopolită ca a sa (Secolul). Cuprinde perioada de la
invazia lui Iulius Caesar până la William al III-lea, într-o abordare dinspre timpurile recente spre cele îndepărtate.
Pentru Hume cheia înţelegerii comportamentului caracteristic, a trăsăturilor specifice ale poporului britanic constă
în analiza constituţiilor. Potrivit lui Hume prima calitate a istoricului este de a fi imparţial, de a spune adevărul şi a
30
doua de a fi interesant. Unii cercetători au integrat opera sa în genul istoriei sentimentale definită ca o experienţă
pasivă, spectatorială a autorului şi cititorului deopotrivă; spectatorul ideal este imparţial şi simpatetic, raţional şi
simţitor. A întreprins analize politice într-un registru sentimental: de exemplu, execuţia lui Carol I, martiriul
acestuia.
Spre mijlocul secolului al XVIII-lea istoria narativă a fost gustată şi apreciată în Anglia şi în aceste condiţii
elita intelectualităţii scoţiene şi-a dorit o recunoaştere culturală în Anglia ca un corolar al unificării politice din
1707. Purtătorul de cuvânt al acestui deziderat a fost William Robertson, profesor la Universitatea din Edinburgh.
În Istoria Scoţiei (1759) a încercat să fortifice identitatea precară a Britaniei unite subliniind trăsăturile comune ale
istoriei naţiunilor europene şi coloniilor lor din dorinţa de a transcende prejudecăţile naţionale şi religioase ale
britanicilor. Năzuinţa sa integratoare este vizibilă şi în plan lingvistic dând lucrării o formă stilistică copiată după
model englez, iar în revizuirile lucrării a eliminat vocabularul şi gramatica scoţiană. A început naraţiunea propriu-
zisă cu perioada în care istoria Scoţiei a încetat să mai fie fabuloasă, începând să aibă trăsăturile politice comune
întregii Europe. Obiectivul său a fost de a scoate istoria Scoţiei din provincialism printr-o contextualizare
cosmopolită. În Istoria domniei împăratului Carol al V-lea a recapitulat, integrându-le în context european, temele
din istoria Scoţiei: erodarea feudalismului, Reforma, formarea şi căderea monarhiilor puternice. Întrebarea pe care
şi-a pus-o a fost: cum se poate stabili un sistem mai viabil al balanţei statelor în Europa? A dat o istorie a drumului
spre modernitate a popoarelor europene prevăzut de providenţă; a analizat din perspectivă sociologică procesul de
modernizare, a încercat să surprindă cauzele generale, economice şi sociale, ale schimbului social.

9.3. Iluminismul în spaţiul german. Instituţionalizarea cercetării istorice

În prima jumătate a secolului Istoria nu a fost o disciplină cu frontiere fixe, a făcut parte dintr-un complex
disciplinar. Relaţia ei cu jurisprudenţa a dus la descoperirea dreptului public german şi a stimulat interesul pentru
disciplinele auxiliare precum genealogie, heraldică, diplomatică, numismatică necesare avocaţilor angajaţi în slujba
statului. Istoria a fost ataşată filosofiei şi jurisprudenţei la Universitatea din Göttingen, cea mai novatoare,
facultăţilor de teologie (istoria ecleziastică, a Vechiului şi Noului Tetament) sau chiar celor de medicină (unde se
preda istoria naturală). Treptat, din a doua jumătate a secolului, istoria şi-a dobândit individualitatea graţie
procesului de instituţionalizare. În 25 octombrie 1764 prin eforturile lui J. C. Gatterer s-a deschis Academia
istorică din Göttingen (Academia Historica Göttingensis) cu scopul de a produce lucrări istorice, de a realiza
traduceri în germană ale istoricilor antici greci şi romani, de a cultiva diplomatica şi alte ştiinţe auxiliare.
Programul Academiei a avut în vedere şi publicarea unei ediţii critice a istoricilor germani medievali, editarea unei
reviste. Întruniţi o dată pe săptămână în casa lui Gatterer, istorici, filologi şi specialişti în ştiinţele naturale îşi citeau
studiile şi dezbăteau probleme istorice. De altfel, secolul al XVIII-lea a fost secolul academiilor, care au jucat un
rol important mai ales în oraşele lipsite de universităţi, unde au găsit un cadru de manifestare ne istoricii: oficialii
publici şi membri ai ordinelor religioase. Pe lângă Academii s-au înfiinţat şi Societăţi istorice au căror membri au
cultivat trecutul local, au servit scopuri practice precum salvarea rămăşiţelor documentare, a tradiţiei legale a
statului.
Un rol important în a conferi autonomie istoriei, în a o emancipa de sub tutela celorlalte ştiinţe l-a avut
Johann Cristoph Gatterer (1727- 1799). A făcut studii de teologie şi drept la Halle unde a fost contrariat de
faptul că istoria a fost o anexă a dreptului ca istorie a puterii, a Imperiului. Familiarizat cu opera lui Voltaire a
încercat să cultive mai mult istorie culturală decât istorie politică. Potrivit concepţiei sale scopul istoriei este de a
surprinde evoluţia fenomenelor, devenirea lor. În Istoria lumii (1792) a început naraţiunea cu Adam, a dat crezare
unor fabule ale retorilor romani şi greci (însă totuşi celor mai greu de crezut le-a aplicat o critică raţională), a rămas
europocentrist. S-a remarcat prin metodele sale pedagogice, prin modul în care şi-a pregătit studenţii în ştiinţele
auxiliare.
Colegul mai tânăr al lui Gatterer la Göttingen a fost August Ludwig Schlözer (1735- 1809). Născut în
familia unui pastor sărac a studiat teologie, filologie, orientalistică şi medicină. A stat zece ani în Rusia studiind
limba şi istoria acesteia iar pentru editarea Cronicii lui Nestor a fost înnobilat. Autor prolific, s-a interesat de spaţii
diverse ca Rusia şi Africa de Nord şi de popoare precum osmanii şi mongolii. A conceput istoria ca parte a ştiinţei
statului care se adresează deci oamenilor politici şi funcţionarilor din administraţie, care trebuie să înveţe prin
31
exemplele preluate din trecut. A scris şi el Istoria lumii care, în opinia lui, trebuia să cuprindă toate perioadele şi
teritoriile cunoscute, toate evenimentele importante. A considerat că adevărata istorie a omenirii este aceea care
învaţă prin exemple despre originile omului, progresul, dezvoltarea şi declinul acesteia, care aduce dovezi în
domeniul psihologiei, ştiinţei politice, a celei naturale şi altor discipline. Ea nu trebuie să fie o listă de nume şi
figuri ci să devină filosofie, istoricul făcând mereu conexiunea între efecte şi cauze. Studiul istoriei lumii înseamnă,
scria el, însemană să gândeşti în termenii conexiunilor, a relaţiilor dintre cele mai importante schimbări ale
pământului şi rasei umane.

Modulul X
Istoriografia romantică
Cuvinte cheie: naţiune, libertate, revoluţie, progres, sentiment, medieval, reînvierea trecutului, providenţă, spiritul
poporului

Obiective: După prezentarea contextului politic şi caracterizarea generală a curentului prin intermediul principalilor
teoreticieni ai lui, cursul continuă cu particularizarea scrisului istoriografic în cele trei spaţii enunţate. În Franţa s-a
surprins interesul pentru sintezele de istorie naţională dar mai ales pentru revoluţia franceză manifestat la început în
paralel cu scrierile avocaţilor tradiţiei şi continuităţii, catolici, conservatori ce descriu istoria în tablouri dramatice.
În Germania s-a urmărit preocuparea istoricilor liberali pentru istoria naţională şi pentru guvernarea constituţională,
a aşa-numitei „şcoli prusace” pentru unitatea germană şi interesul pentru metodologia istoriei. În Anglia ne-a
interesat imitarea modelelor germane, o istorie care să educe şi să delecteze, accesibilă tinerelor doamne (Thomas
Macaulay).
Mişcare intelectulă general europeană, romantismul poate fi definit ca o reacţie împotriva gândirii anistorice, ca
un protest al sentimentului şi imaginaţiei împotriva intelectualismului, a simţirii împotriva formei, a
individualismului împotriva tiraniei sistemului. Afirmarea romantismului în spaţiul european se leagă de
experienţele politice diverse: în Germania raţionalismul istoric a fost respins de pe poziţiile particularităţilor pe
care le prezenta Germania în ansamblul civilizaţiei europene; în Franţa romantismul porneşte de la ceea ce a
reprezentat epoca Restauraţiei din perioada postnapoleoniană cân spiritele intelectuale s-au înfruntat pe tema
moştenirii revoluţiei franceze. În sud-estul Europei romatismul a venit în continuarea iluminismului.
Unul din ideologii care au anunţat noua mişcare a fost Johann Gottfried Herder (1744- 1803), filosof,
filolog, literat, antropolog, folclorist, poet. Elev al lui Kant, a preluat de la profesorul său ideea potrivit căreia
funcţia istoricului este de descoperi unitatea între numărul mare de fapte diverse, de a descoperi principiul
dezvoltării continue. A combinat principiul kantian al forţelor benefice cu individualismul lui Rousseau şi a aplicat
gândirea genetică tuturor formelor de expresie a culturii umane: poezie şi artă, limbaj şi religie. A pus istoria în
relaţie cu evoluţia organică a naturii, a conceput toate vietăţile de pe pământ ca un tot care progresează continuu
într-o înlănţuire organică. Raţiunea umană, sumă a experienţei rasei, are o evoluţie similară deci istoria este,
potrivit definiţiei sale, „întregul lanţ al educaţiei noastre”. A dezvoltat ideea celor trei stadii în dezvoltarea
omenirii: poetic, când memoria omenirii s-a păstrat în cântece şi poeme epice, al prozei, ce ilustrează tinereţea
omenirii, şi a maturităţii sau a gândirii filosofice. A pledat pentru originalitate împotriva imitaţiei. În opinia sa
literatura şi arta, limba şi cultura naţională se dezvoltă într-un proces natural iar viaţa intelectuală şi emoţională a
fiecărui popor trebuie corelată cu particularităţile temperamentului fizic şi ale mediului înconjurător.

10.1. Istoriografia romantică în Franţa

Romantismul francez a stat sub semnul revoluţiei din 1789 concepută ca o realitate vitală, ca o experienţă
emoţională. În perioada napoleoniană s-a scris puţină istorie şi aceasta din perspectivă anticlericală şi anti Bourbon,
exprimând dorinţa lui Napoleon ca istoricii să insiste asupra slăbiciunilor bisericii şi a vechii monarhii franceze. În
anii de după căderea lui a crescut interesul pentru literatură şi istorie, domenii care devin tot mai apropiate,
scriindu-se literatură istorică şi istorie cu vădite influenţe literare. Literatura şi istoria au încercat să explice, să
justifice şi să înţeleagă prezentul. Scriitorii, poeţii, precum Victor Hugo sau Lamartine sunt interesaţi de istorie iar
scriitura lui Michelet are atributele nuvelisticii. După o primă etapă marcată de o largă difuzare a istoriilor
32
romanţate a urmat cea a adunării de documente şi a interpretării istorice. Stimulativă în acest sens a fost activitatea
lui Guizot şi fondarea, în 1821, a celebrei École de Chartes cu scopul de a pregăti paleografi, bibliografi şi
bibliotecari. Istoricii au fost majoritatea deopotrivă oameni politici şi profesori, simpatiile politice reflectându-se
asupra scrisului lor istoric.
Augustin Thierry (1795- 1856), absolvent al Şcolii Normale, liberal şi idealist, a început să fie interesat de
istorie după lectura Martirilor lui Chateaubriand şi după evenimentele revoluţiei din iulie la care a participat.
Lucrarea prin care s-a consacrat, Histoire de la conquête de l’Angleterre par les Normands (Istoria cuceririi
Angliei de către normanzi, 1825) a avut un succes instantaneu. A stârnit prin ea interesul pentru istoria timpurie a
englezilor. Opera trădează influenţele pe care autorul le-a resimţit dinspre Walter Scott, pentru care a avut o
admiraţie mărturisită, prin aceea că a scris cu verva şi vivacitatea unui novelist şi dinspre Saint Simon, prin
pasiunea pentru justiţie socială. A văzut istoria ca o dramă în care se consumă pasiuni şi a identificat procesul
istoric cu lupta dintre cel slab şi cel puternic. În Dix ans d’études historiques (Zece ani de studii istorice, 1834) a
relatat experienţele sale intecelctuale dintre anii 1817- 1827.
Edgar Quinet (1803- 1875), liberal- democrat, un talentat lingvist, a fost un scriitor prolific şi un profesor
preocupat să educe tineretul francez în ideea libertăţii. Şi-a manifestat criticile la adresa bisericii în
Ultramontanism (1844), lucrare în care acuza catolicismul că a compromis creştinismul, şi în Creştinismul şi
revoluţia franceză (1845) în care a demonstrat incompatibilitatea catolicismului cu ideile moderne, regretând
eşecul Reformei în Franţa. Şi-a scris cea mai ambiţioasă în exil. La Révolution (Revoluţia, 1865) este o analiză
filosofică a cauzelor care au dus la eşecul revoluţiei de la 1789. A admirat mişcarea revoluţionară în sine pentru că
a deschis drumul emancipării umane însă acuza violenţa care a contribuit la instalarea unui nou absolutism, al lui
Napoleon.
François Auguste Marie Mignet (1796- 1884) s-a născut la Aix en Provence, în familia unui fierar, un
ardent sans-culotte de la care a luat dragostea pentru libertate şi democraţie. Înscris la Facultatea de drept din Aix
s-a împrietenit cu Thiers împreună cu care a plecat la Paris, intrând ambii în publicistică. Agitaţia creată de
Restauraţie i-a îndreptat interesul spre istorie şi politică. La numai 25 de ani a scris o carte despre guvernarea lui
Saint Louis, care i-a adus recunoaşterea din partea Academiei de Inscripţii, ceea ce l-a determinat să plece la Paris
(1821). În 1824 i-a apărut lucrarea Histoire de la Révolution française depuis 1789 jusqu’en 1814 (Istoria
revoluţiei franceze din 1789 până în 1814) ce s-a bucurat de un deosebit succes, i-a adus o bună reputaţie astfel
încât în 1836 a fost primit în Academia franceză iar câţiva ani mai târziu a fost numit secretar al instituţiei, funcţie
pe care a ocupat-o timp de 35 de ani. Lucrarea este remarcabilă prin logica ei, prin relaţia pe care o stabileşte între
cauză şi efect, prin evidenţierea conexiunilor logice dintre evenimente. Revoluţia nu a fost pentru el un subiect
controversat ci un eveniment istoric de evaluat la rece.
S-a remarcat pentru cariera sa politică Louis Adolphe Thiers (1797- 1877), politician, orator şi istoric.
Simpatizant al revoluţiei franceze şi campion al liberalismului în anii 1830 s-a apropiat de Louis Philippe, în 1840-
1850 a fost bonapartist, un apărător al autocraţiei militare pentru ca în 1870 să devină preşedinte al republicii. A
scris Istoria revoluţiei franceze în 10 volume, care au apărut între 1823- 1827. A tratat revoluţia ca un tot. În anii
retragerii din viaţa politică a scris Istoria consulatului şi a Imperiului în 20 de volume apărute între 1845- 1862. A
cules surse diverse: acte ale Ministerului de Externe, interviuri luate participanţilor, memorii ale protagoniştilor,
documente de familie aparţinătoare acestora, corespondenţa lui Napoleon cu generali şi alte persoane oficiale
(numai la Paris erau cca. 40.000 de scrisori şi ordine semnate de Napoleon păstrate printre hârtiile sale personale
până în 1841 când au fost duse la Louvre). A vizitat câmpurile de bătălie de la Marengo, Ulm, Austerliz, Jena şi
Wagram. Efortul de documentare trebuie pus în relaţie cu dorinţa mărturisită în prefaţa la cel de-al XII-lea volum,
de a căuta şi a rosti adevărul. Afirma că se fereşte să cadă în eroare, că nimic nu poate fi mai condamnabil decât a
distorsiona evenimentele istorice din pasiune sau de a le falsifica prin indolenţă. A privit cu simpatie perioada
napoleoniană, l-a portretizat pe Napoleon (pe cel din 1802, un înţelept, şi nu pe cel din 1812, considerat un nebun)
ca pe o forţă a ordinii care a stabilizat cuceririle, împlinirile revoluţiei franceze.
Un rol esenţial în definirea romantismului istoriografic francez l-a avut Jules Michelet (1798- 1874). Fiu al
unui tipograf sărac a ajuns poet, istoric, romancier. A fost director al Departamentului de istorie de la Arhivele
Naţionale, a predat la Şcoala Normală, l-a înlocuit la catedră la Sorbona pe Guizot între anii 1834- 1836, a ocupat
33
catedra de istorie la Collège de France (1837- 1851). Cu Précis d’histoire moderne (1829) a contribuit la
conturarea gândirii istorice franceze. Concepută sub forma unui manual pentru elevii de la Saint Barbe lucrarea s-a
remarcat prin ideile originale şi noile interpretări. A dezvoltat ideea echilibrului european nu ca teorie politică ci ca
rezultat natural al evoluţiei sociale manifestate prin dislocarea sistemului feudal de monarhiile absolutiste. Câţiva
ani mai târziu publica Introduction à l’histoire universelle (Introducere în istoria universală, 1831) în care a definit
istoria ca o luptă spirituală, ca un conflict între spirit şi carne, ca un război între necesitate şi libertate. A văzut în
francezi „apostoli ai libertăţii”, poporul legislator al lumii moderne. De acum înainte istoricul a fost interesat să
surprindă spiritul şi măreţia poporului francez. A dorit să surprindă viaţa intimă a poporului, să definească
psihologia naţională şi pentru aceasta a recurs la o sferă largă de documente între care a inclus baladele, tablourile,
monedele, proverberel, arhitectura şi vitraliile. Datoria istoricului era, în opinia lui, să surprindă înţelesul acestor
urme, să aibă abilitatea de a reconstitui umanitatea aşa cum ea a trăit. A definit arhivele drept „catacombe ale
manuscriselor”, „necropole ale monumentelor naţionale” iar documentele, scria el, „nu sunt hârtii ci vieţi ale
oamenilor, ale provinciilor şi ale naţiunilor”.
În dorinţa de a realiza o istorie totală s-a interesat şi de condiţiile fizice ale civilizaţiei: climat, geografie,
alimentaţie care determină, la rândul lor, felul de viaţă al oamenilor. Primul volum din Istoria Franţei (17 volume
în total) a apărut în 1833 iar între 1846- 1853 a publicat Istoria revoluţiei franceze. Lecţia pe care a dorit să o dea
în ultimele volume al Istoriei Franţei a fost că ceea ce viaţa şi agentul său poporul creează elitele puternice şi
calculate corup, deci centrul istoriei Franţei trebuie să fie poporul. Considera că istoricul trebuie să reînvie trecutul
şi, pentru aceasta, să-l retrăiască emoţional. Referindu-se la personalităţile revoluţiei afirmă că le-a deshumat
pentru a le face să retrăiască a doua oară. Reconstituind primele perioade ale revoluţiei a scris o istorie din punctul
de vedere al poporului, din perspectiva a ceea ce acesta a gândit. A preluat informaţii şi din ceea ce a numit
„tradiţie orală”, identică, în opinia sa, cu „tradiţia naţională”.
Gândirea sa istorică a fost influenţată de Vico şi de romantismul german şi deci a meditat la o istorie ce
izvorăşte din credinţa inconştientă a poporului, expresie a unei forţe interne, Volksgeist. A propus o viziune
colectivă asupra istoriei ceea ce l-a dus înspre istoria tuturor manifestărilor umane. A insistat asupra extremei
subiectivităţi a istoriei şi a universalităţii ei. „Din ce este făcută istoria dacă nu din mine?”; „din ce ar fi istoria
refăcută şi respusă dacă nu din mine?” se întreba la un moment dat. Se apropie de Vico prin teoria morţii şi
renaşterii culturilor, prin ideea potrivit căreia omenirea se creează pe sine şi prin actul de creaţie se cunoaşte.
Interesul său pentru popor este ilustrat şi de una din prelegerile la Collège de France intitulată Poporul îşi face
legendele în care s-a referit la legendele populare despre sfinţi, importante pentru a aduce la lumină „gândul,
dorinţa, obiceiul popular cuprinse în ele”. Mărturisea că „Guizot analizează, Thierry povesteşte, eu reînviu”. A
dorit să reînvie trecutul în tablouri viu colorate şi detaliate.

10. 2. Istoriografia germană: de la romatism la istoria critică

Istoriografia germană a secolului al XIX-lea a jucat rolul unei paradigme, s-a constituit acum un „model
german”. Istoria s-a încadrat în curentul general al dezvoltării ştiinţei şi culturii, a fost un aspect al noii orientări
culturale legate de modernizarea societăţii, modernizare tradusă prin raţionalizare şi profesionalizare. Istoria a
început să joace rol de ghid, de îndrumătoare, desprinzându-se de teologie şi filosofie. S-au cultivat teme legate de
ideea naţională, de aspiraţiile politice ale vremii, precum: eliberarea ţăranilor, autodeterminarea oraşelor, reforma
armatei, reforma educaţiei. Istoricii primei jumătăţi a secolului au fost preocupaţi de stat şi politică, de individual şi
nu de mulţimi.
Specializarea cercetării istorice şi a studiului istoriei s-a tradus prin înfiinţarea seminarului ca modalitate de
formare a viitorilor istorici şi prin apariţia revistelor de specialitate ca instrumente de comunicare. În cadrul
seminariilor a dominat studiul medievisticii, criticismul istoric a fost exersat pe cronicile şi izvoarele medievale.
Istoria medievală a fost cultivată în contextul istoriei imperiale, a „problemei germane” care era unitatea naţională.
Unităţii medievale a Imperiului i s-au dat accente naţionale. Istoricii „naţionali” au căutat în secolele de început ale
Evului Mediu repere pentru identitatea naţională. Istoricii s-au pus în serviciul patriei şi astfel, de exemplu, s-a
născut Monumenta Germaniae Historica, proiect văzut ca o sarcină patriotic- istorică, dovadă moto-ul ”Sanctus
amor patriae dat animum”.
34
 Din istoria modernă tema principală cultivată a fost Reforma, văzută ca un produs al spiritualităţii germane,
un model pentru modul în care principii au protejat această spiritualitate. Reforma a fost văzută ca o problemă
naţională, s-a accentuat asupra faptului că traducerea Bibliei de către Luther a dus la crearea lumbii naţionale. O
altă temă de istorie modernă, propusă de Ranke, a fost sistemul statal european. În afara universităţilor, mai ales în
mediile arhivistice, s-a cultivat Landesgeschichte, ceea ce a însemnat analiza unei zone din punct de vedere
cultural, economic şi istoric. Direcţia, cultivată din primul sfert al veacului al XIX-lea, a fost inovativă din punct de
vedere metodologic, a dus la crearea de hărţi, planuri ale terenurilor, la exploatarea unor noi surse cum ar fi
socoteli, liste de taxe, de impozite, statistici vamale privind migrarea populaţiei, statistici demografice, s-au studiat
rutele comerciale şi pieţele, istoria construcţiei oraşelor şi a altor aşezări, istoria graniţelor.
Personalitatea care a dominat prin scrisul său istoriografia germană a acestui secol a fost Leopold von
Ranke (1795- 1886), cel căruia îi aparţine expresia des citată „istoria aşa cum a fost”. Ranke a însumat
acumulările metodologice din filologie, istoria dreptului, istoria erudită şi istoria narativă tradiţională şi a inovat
prin rolul central pe care l-a atribuit seminarului în educarea tinerilor istorici; seminarul a devenit odată cu el locul
în care s-a învăţat şi s-a aplicat metodologia cercetării istorice. Prin aportul său metodologic a fost considerat
pionierul istoriei critice. A asociat cercetării şi un al doilea nivel de investigaţie, metafizic, considerând că
Dumnezeu cu planul şi voinţa sa stă în spatele tuturor fenomenelor trecutului. Influenţat de Kant şi de von
Humboldt aprecia că ideile fac legătura dintre lumea reală şi cea metafizică, că sunt forţe eterne, chei ale
cunoaşterii. Dacă Herder a exaltat poporul, văzut ca o unitate culturală, mai presus de stat care este un produs al
coerciţiei, Ranke a văzut cum puterea diplomaţiei a remodelat Europa. Pentru Ranke statele erau entităţi spirituale
iar scopul lor era acela de a civiliza omenirea şi de aceea trebuie să stea în centrul preocupării istoricilor. Fiecare
stat reprezintă o configuraţie unică a legilor, politicii, obiceiurilor dar dincolo de toate acestea, sunt manifestări
diferite ale voinţei divine. În cartea care l-a propulsat în lumea istoricilor a fost Istoriile popoarelor romanice şi
germanice (1824) a dorit să demonstreze că statele moderne europene s-au născut din fuziunea dintre popoarele
germanice şi romanice. Istoria lui Ranke a fost centrată pe stat şi reconstituită pe documentele de arhivă; a fost în
esenţă o istorie politică cuprinzând războaie, diplomaţie, fapte ale oamenilor de stat. Spre sfârşitul vieţii, în jurul
vârstei de 80 de ani, s-a preocupat şi de istoria universală dorind să releve comunitatea puterilor europene sub
Dumnezeu.
Un istoric pasionat deopotrivă de politică şi de documentul istoric a fost Theodor Mommsen, autorul
Istoriei romane. Interesul pentru antichitate a fost considerat fructuos pentru cunoaşterea problemelor actuale ale
societăţii. Dacă Niebuhr şi-a îndreptat atenţia asupra structurii sociale din vechea Romă, pentru liberali statul
roman era o republică mereu actuală. Istoricii au încercat să răspundă la întrebări legate de constituţii studiind
perioada de la Caesar la Augustus. Lucrarea reflectă un Mommsen care credea în fapte, în cercetare dar şi un
cetăţean pasionat de politică. Pentru câţiva ani l-a susţinut pe Bismarck în acţiunea de unificare a Germaniei dar
nemulţumit de birocraţia acestei „Realpolitik” s-a îndreptat spre liberali. Mommsen a proiectat asupra trecutului
imaginea prezentului. A arătat în carte cum un stat înfloritor are nevoie de echilibru între putere şi lege, între
unitate şi libertate: când aroganţa patriciană şi pofta plebeiană de îmbogăţire au distrus această balanţă, Roma a
pierit. A găsit în Caesar ultimul om de stat capabil să restabilească temporar această balanţă; după el s-a instaurat
Imperiul bazat doar pe putere. A lansat un proiect de sporire a surselor istoriei culturale încurajând studiile de
numismatică, filologie clasică. S-a interesat de epigrafia latină alcătuind Corpus Inscriptionum Latinarum (să
verific).
Între reprezentanţii şcolii prusace de istorie s-a remarcat Johann Gustav Droysen (1808- 1884), intelectual
convins că viitorul Germaniei este legat de Prusia. A urmat cursuri de filosofie şi filologie a Universitatea din
Berlin şi a ţinut prelegeri de istorie modernă şi metodologia istoriei la Universitatea din Jena. Şi-a bazat lucrarea
intitulată Istoria politicii prusace pe documente de arhivă. Ideea principală a concepţiei sale istorice este cea
potrivit căreia ştiinţa istoriei este rezultatul percepţiei empirice, al experienţiei şi investigaţiei. Istoria cuprinde
stagiile succesive ale mişcării în lumea morală, „cunoaşterea istoriei este istoria însăşi”, afirma el, istoria îşi are
adevărul în forţele morale.
Heinrich von Sybel (1817- 1895) a fost cel mai renumit dintre studenţii lui Ranke (a frecventat timp de doi
ani seminarul acestuia). Unii istoriografi consideră că locul naşterii sale, Düsseldorf, în zona renană, şi-a pus
35
amprenta asupra sa fiind un liberal în politică, francez în gândire şi burghez în modul de viaţă. Prin Istoria primei
cruciade (1841) a dat unul din cele mai critice produse ale seminarului lui Ranke. A văzut şi el în istorie un
instrument al politicii. Pentru Istoria perioadei revoluţionare (5 volume, 1853- 1879) a folosit material de arhivă.
A considerat că marea importanţă a revoluţiei franceze constă în efectele sale asupra restului Europei şi deci ceea
ce contează nu este discursul girondinilor în convenţie ci modul în care evenimentele din Paris au influenţat
împărţirea Poloniei, extinderea Rusiei, dizolvarea Sfântului Imperiu roman. A diminuat importanţa revoluţiei
franceze dorind să demonstreze liberalilor germani că revoluţia franceză a fost o afacere dezastruoasă şi, prin
urmare, trebuie înlăturată orice tendinţă de imitare a ei. Şi în Întemeierea Imperiului german de Wilhelm I (7
volume, 5 au apărut în 1889, celelalte două în 1894) a folosit material de arhivă dar a scris-o, după mărturia din
prefaţă, din perspectivă prusacă şi naţional-liberală. A adus o contribuţie majoră la dezvoltarea istoriografiei
germane prin înfiinţarea „Historische Zeitschrift” (Revista istorică), pe care a dorit-o un periodic naţional al
istoricilor germani cu impact asupra vieţii, opiniei publice şi educaţiei.
În spaţiul german istoria critică a avut ca fundament teoretic concepţia lui Leopold von Ranke
potrivit căreia istoricul nu trebuie să judece, nici să instruiască contemporanii ci să redea cee ce s-a petrecut. Nu
există interdependenţe între subiectul cunoscător şi fapte, istoria este un ansamblu de res gestae accesibil
cunoaşterii. Istoricul înregistrează pasiv faptele istorice aşa cum oglinda reflectă imaginea unui obiect, trebuie să
adune un număr cât mai mare de fapte pe baza documentelor sigure în funcţie de care se organizează naraţiunea.

10.3. Istoriografia romantică engleză

La început de secol XIX istoriografia era considerată încă o ramură a literelor, ocupaţie a diletanţilor
practicată de gentlemani în timpul lor liber sau câteodată de distinşi oameni de stat. La Oxford şi Cambridge au
ajuns ecourile iniţiativelor istoricilor germani de a reconstitui viaţa antică în contextul ei; în acelaşi timp limba a
început să fie înţeleasă ca expresie a spiritului naţiunii, martor al forţelor interne ale naţiunii şi deci s-au apreciat
limbile vernaculare. Între 1810- 1820 romanele lui Walter Scott au stârnit curiozitatea pentru Evul mediu. Primul
istoric care a studiat Evul Mediu a fost Henry Hallam în lucrarea Consideraţii asupra statelor Europei în timpul
Evului Mediu (1818) în care nu s-a interesat doar de regi şi bătălii ci şi de instituţii, limbă, literatură şi biserică; a
avut meritul de a deschide drumul altor studii medievale.
Perioada de calm politic de după 1815, optimismul acelor ani a fost exprimat istoriografic de Thomas B.
Macaulay, cu studii de drept, membru al Parlamentului şi al Consiliului Suprem al Indiei, autor al unei istorii a
Angliei (să caut titlul complet). Cartea a avut un deosebit succes deoarece a răspuns prin ea exigenţelor societăţii
engleze potrivit cărora istoria trebuie să educe. Succesul s-a datorat şi stilului abordat, prin care a dorit să atragă şi
publicul feminin. Mărturisea că şi-a dorit să scrie o istorie care să înlocuiască pentru câteva zile romanele de pe
măsuţele tinerelor doamne. A reuşit şi nu surprinde că s-a vândut în sute de mii de exemplare şi a fost tradusă în 11
limbi. Şi-a propus să demonstreze că Anglia mijlocului de secol XIX era rezultatul unor veacuri de evoluţie, că în
Anglia schimbarea nu a pus sub semnul întrebării continuitatea şi, prin urmare, nici nu o va face. Magna Charta
reprezintă începutul drumului spre libertate al Angliei.
Thomas Carlyle, un scoţian de origine nobilă, s-a străduit să-i urmeze pe Walter Scott şi Macaulay în
dorinţa de a reconstitui viaţa în întregimea ei, însă s-a distanţat de ei prin interpretare. A propus o interpretare
metafizică a cursului vieţii umane. A considerat că două forţe novatoare au erupt în istorie din timp în timp,
poporul şi eroii şi astfel a respins ideea reformelor engleze graduale menite să prevină izbucnirile revoluţionare.
Istoria trebuia să arate, în opinia lui, viaţa sufletească şi spiritualitatea poporului şi deci să se îndepărteze de
povestirile despre regi, senat şi anticamerele regale. Opera care l-a consacrat a fost Revoluţia franceză (1837). A
apreciat că revoluţia franceză nu a fost o luptă pentru angajamente constituţionale ci un act de justiţie, dorit de
divinitate, în favoarea poporului sărac.

Modulul XI
O mutaţie ideologică- H. Taine şi naturalismul istoriografic sau ambiţia istoricilor de a se plasa între oamenii de
ştiinţă (Ernst Renan şi Fustel de Coulanges)

36
Cuvinte cheie: explicaţie raţională, scientism, civilizaţie, literatură

Obiective: Cursul urmăreşte raportul stabilit de Taine între istorie şi ştiinţele naturii prin limbajul folosit, prin figuri
de stil şi metafore preluate din chimie, fizică, mecanică, prin periodizarea istoriei şi prin explicaţia istorică pe care
o dă. În esenţă am urmărit să surprindem dacă, în ce măsură cei trei pot fi consideraţi şefi de şcoală prin subiectele
propuse, metodele avansate şi succesul la public pe care l-au avut.

Succesul de public de care s-au bucurat Taine, Renan şi Fustel de Coulanges ne duce spre întrebarea dacă
au fost şefi de şcoală, deschizători de drumuri, exploratori de noi teritorii. În mod cert, pentru cititorii lor au fost
directori de conştiinţă, inventatori de reguli şi difuzori de teorii. Istoricilor le-au dat un sentiment de mândrie
deoarece au demonstrat că istoria este o ştiinţă; graţie lor s-a răspândit utopia scientistă.
Hippolyte Taine (21 aprilie 1828- 5 martie 1893) elev la Şcoala Normală, a susţinut în 1853 un doctorat în
literatură la Sorbona cu o disertaţie referitoare la fabulele lui La Fontaine. A alcătuit manifestul unei şcoli al cărei
întemeietor s-a crezut, şcoala naturalistă şi experimentală. În Introducere la studiul istoriei experimentale (1886) a
propus aplicarea în studiul istoriei a unei metode constând în patru operaţii succesive: 1. analiza, cercetarea şi
izolarea faptelor, 2. clasificarea faptelor, 3. definirea faptelor şi 4. studiul dependenţelor dintre diferite definiţii. A
acordat o importanţă deosebită celui de-al treilea stadiu care trebuia să ducă la un rezumat, o frază abreviativă,
esenţă concentrată a miilor de remarci şi sute de judecăţi care constituie prima fază a sintezei istorice. Definirea
faptelor înseamnă a ajunge la fraza exactă şi expresivă care cuprinde caracteristici esenţiale; mai mult decât
abstractizare înseamnă extragerea chintesenţei, mai degrabă decât generalizare e vorba de o alchimie verbală
capabilă să redea resortul ascuns al evenimentelor. Această descoperire a trăsăturii caracteristice, a elementului
dominant şi persistent, a facultăţii dominante, se aplică în cadrul fiecărei clase studiate. Travaliul istoricului se
identifică cu descoperirea relaţiilor dintre definiţiile fiecărei clase studiate. A acordat o deosebită importanţă
sintezei afirmând că fiecare carte se poate rezuma în trei pagini şi aceste trei pagini în trei rânduri.
Taine s-a apropiat de istorie dinspre literatură. A fost interesat de faptele de civilizaţie şi, între acestea, de
creaţiile spiritului şi ale sensibilităţii; a fost un critic şi un filosof al frumosului şi în 1864 a fost numit profesor de
estetică şi istoria artei la Şcoala de Arte Frumoase din Paris.
Naturalismul teoretizat de Taine se explică prin dorinţa de a se integra curentelor de idei al vremii. Astfel,
nu a acceptat decât cauze naturale şi explicaţii raţionale apreciind că cunoaşterea ştiinţifică este singura valabilă.
Ca atare, a propus abolirea vechii distincţii dintre ştiinţele morale şi ştiinţele naturii, unitatea astfel restabilită dintre
ştiinţe trebuind să permită ştiinţei unice să aducă fericire, să releve adevărul şi să dea cheia frumosului. În
Introducere la Istoria literaturii engleze (1863) a folosit expresii din ştiinţele naturii: a comparat foile îngălbenite
ale unui manuscris cu amprentele de pe cochilia unei fosile, un popor cu o plantă, o civilizaţie cu un corp organic.
A folosit termeni de comparaţie, expresii şi din chimie, fizică, mecanică. În 1857, de exemplu, scria că fiecare ţară
e un creuzet în care sunt aruncate substanţe distincte în proporţii diferite.
Ernst Renan (1823- 1892) a fost apropiat de Taine, ambii având un drum politic şi spiritual paralel: au
rupt cu catolicismul, cu regimul imperial pentru a se apropia din nou de el pe măsură ce s-a liberalizat, au avut
oroare faţă de episodul comunal şi simpatie faţă de protestantismul liberal, chiar radical. Un filolog care preda
ebraica şi colecţiona inscripţii feniciene a scris Viaţa lui Isus (vândută în 100.000 de exemplare în primul an de la
apariţie). În prefaţa la lucrarea sa, din 1867, metoda pe care a propus-o este, în fapt, negarea oricărei metode, mai
ales a istorice sau critice; metoda sa este critica dubitativă şi intuitiv literară. A fost criticat de reprezentanţii
istoriografiei catolice (puternic reprezentată în Franţa) pentru predilecţia sa pentru epoile semi cunoscute prin
documente de provenienţă îndoielnică, care nu pot fi înţelese decât prin apelul la psihologie şi la imaginaţia unui
creier creator. A publicat în 1863 în Revue des deux Mondes un articol consacrat raportului dintre ştiinţele naturii
şi ştiinţele istorice afirmând că există o lege a dezvoltării progresive în ere succesive cărora le corespunde câte o
ştiinţă şi anume: 1. era atomului, căreia îi corespunde mecanica, 2. era moleculară căreia îi corespunde chimia, 3.
era solară căreia îi corespunde geologia, 4. era planetară căreia îi corespund botanica şi zoologia, 5. era vieţii
terestre căreia îi corespund filologia şi mitologia comparată şi, în fine 6. era istorică căreia îi corespunde istoria,
ultima şi cea mai înaltă dintre ştiinţe.
37
 Numa Denis Fustel de Coulanges (1830- 1889), a frecventat şi el Şcoala Normală Superioară şi a susţinut
două doctorate, unul despre cultul Vestei în instituţiile publice şi private şi in altul Polybios sau Grecia cucerită de
romani (1858). Între anii 1860- 1870 a predat istorie la Facultatea de Litere din Strasbourg. Lucrarea sa Cetatea
antică (1864) a fost considerată o capodoperă a limbii franceze. Şi-a exprimat opiniile despre scrisul istoric francez
în studiul „Despre maniera de a scrie istorie în Franţa şi Germania în ultimii 50 de ani” publicat în Revue des Deux
Mondes. Opina că în timp ce istorigrafia germană a unit Germania, cea franceză a divizat inimile francezilor, a
învăţat că trebuie să te fereşti mai degrabă de francezi decât de străini, i-a oboşnuit pe cetăţeni să prefere partidul
patriei; dacă erudiţia germană a susţinut Germania în cuceririle ei, erudiţia franceză a dezorganizat apărarea
francezilor. Scopul articolului a fost să facă din istoricul francez un patriot, nu să stabilească reguli de lucru sau
teme de cercetare.

Modulul XII
Şcoala metodică franceză sau iluziile istoriografiei critice. Istoriografia pozitivistă franceză- o doctrină fără
practicieni

Cuvinte cheie: obiectivitate, erudiţie, moderaţie, reconciliere, istoria ca „ştiinţă pozitivă”, legitate istorică

Obiective: Cursul urmăreşte evoluţia istoriografiei franceze în ultima treime a secolului al XIX-lea pornind de la
analiza a două programe istoriografice, cel al lui Gabriel Monod şi Gustave Fagniez şi al lui Loius Bourdeau pentru
a surprinde natura eforturilor de înnoire a istoriei, de perfectare a metodei istorice astfel încât istoria să se apropie
cât mai mult de ştiinţe. Cursul va pune în discuţie termenii obiectivitate- subiectivitate- imparţialitate, adevăr
istoric.

Pozitivismul a fost definit în epocă de Littré, cel care a reeditat Cursul de filosofie pozitivă al lui Auguste
Comte, ca un sistem de filosofie pozitivă, iar definiţia istoriografiei pozitiviste a fost dată de Louis Bourdeau în
manifestul polemic din 1888 Istoria şi istoricii. Eseu critic asupra istoriei considerate ca ştiinţă pozitivă. Filosof
în primul rând şi apoi istoric, afirma că ştiinţa istorică nu poate fi concepută în afara unei perspective filosofice
deoarece omenirea tocmai intrase într-o nouă vârstă caracterizată prin dezvoltarea raţiunii. Obiectivul istoriei era
universalitatea faptelor dirijate sau influenţate de raţiune, pledând astfel pentru o istorie totală. Pornind de la ideea
potrivit căreia materia istoricului se elaborează, se produce peste tot unde există oameni a propus studiul mişcării
populaţiei, a transformării gustului, dezvoltării ştiinţelor, îmbunătăţirii moravurilor, istoriei alimentelor,
veşmintelor, a locuinţelor. Dacă toţi oamenii, toate momentele, toate activităţile merită să fie studiate este pentru că
istoria progresează mereu, fără rupturi, gradual, continuu. A definit istoria drept impersonală, deoarece eroii se
pierd între ceilalţi oameni, evenimentele între faptele obişnuite şi non evenimenţială deoarece istoricul trebuie să
elimine toate faptele de excepţie, accidentale sau tranzitorii, cum ar fi eclipsele, cometele, foametea, războaiele,
schimbările regilor, tratatele, revoluţiile, destinele marilor oameni. Ceea ce trebuie să ştim nu sunt faptele comune,
regulate şi continui, care trec aproape neobservate ci condiţiile de existenţă ala oamenilor; acestea sunt cauzele
profunde, eficiente. Filosofia istoriografiei pozitiviste a fost deterministă, a folosit un limbaj matematic. Istoria ca
ştiinţă trebuie să fie în măsură să stabilească legi pe care Bourdeau le-a clasificat în trei grupe: 1. legile de ordine,
care arată similitudinea lucrurilor, 2. legile de raport, care explică cum anume aceleaşi cauze antrenează aceleaşi
efecte şi 3. legea supremă care reglează cursul istoriei. Odată ce istoria s-a constituit ca ştiinţă pozitivă istoricul
poate deopotrivă reconstitui trecutul şi prevedea viitorul.
Gabriel Monod (7 mai 1844- 1912), elev al Şcolii Normale Superioare şi al École des Chartes, a audiat
cursuri la Berlin şi Göttingen, a fost director de studii la École Pratique des Hautes Études. A enunţat în 1876
programul unei noi şcoli istoriografice pe care dorea să o constituie în jurul nou-înfiinţatei reviste „La Revue
historique” (Revista istorică), al cărui director a fot alături de Gustave Fagniez. În introducerea intitulată Progresul
studiilor istorice în Franţa din secolul al XVI-lea îşi enunţa intenţia de a deschide revista tuturor „autorilor serioşi”
cărora le lăsa libertatea opiniilor personale şi responsabilitatea afirmării lor; asuma rolul de şcoală al revistei, de
formare a tinerilor prin a-i învăţa o bună metodă. A definit noua revistă prin opoziţie cu „Revue des Questions
38
historiques” care, în opinia lui Monod, nu a avut în vedere cercetarea dezinteresată şi ştiinţifică ci apărarea
anumitor idei politice şi religioase. Cele două reviste au ilustrat două şcoli, cea a gentilomilor regalişti şi catolici şi
cea a universitarilor, republicani în mare parte, laici, protestanţi, francmasoni sau liber- cugetători. Monod a
construit o doctrină ce cuprinde o axiomă, şi anume, că istoria este o ştiinţă pozitivă sau cunoaştere raţională a
faptelor. A conturat un profil al istoricului, al atitudinii sale faţă de trecut. Istoricul trebuie să-şi ia distanţa necesară
pentru a nu judeca evenimentele şi personajele decât prin ele însele; imparţialitatea este fiica prudenţei şi deci
editorii au dorit să ţină departe revista de teoriile politice şi filosofice, au refuzat istoriografia pragmatică şi
partizană. Şi totuşi, deşi are nevoie de distanţare, istoricul nu poate înţelege trecutul fără o oarecare simpatie, fără a
se apropia de oamenii din trecut, fără să se pună în locul lor, fără să judece faptele în mediul în care s-au produs.
Istoricul, în opinia lui Monod, trebuie să aibă sensul solidarităţii, să abordeze trecutul cu un sentimente de respect
pentru că el simte mai bine decât oricine miile de legături care ne apropie de strămoşii noştri, ştie că viaţa noastră e
formată dintr-a lor, virtuţile şi viciile noastre din acţiunile lor, bune şi rele, că suntem solidari cu strămoşii.
Sentimentul de respect cu care istoricul încearcă să le pătrundă sufletele are în el ceva filial, se consideră
depozitarul tradiţiilor poporului şi ale omenirii. Istoricul trebuie să dea dovadă de comprehensiune intelectuală şi
morală; scopul cercetării sale este să găsească cauze, să definească caracterul unor acţiuni. Imparţialitatea ar trebui
să fie, în opinia lui Monod, principala preocupare a istoricului: să nu facă procesul monarhiei în numele feudalităţii
şi nici al revoluţiei de la 1789 în numele monarhiei ci să stabilească legăturile care rataşează Revoluţia la Vechiul
Regim, Vechiul Regim la Evul Mediu şi Evul Mediu cu antichitatea. Monod a definit metoda „simpatiei intuitive”
apreciind că în măsura în care istoricul tratează istoria naţională efortul său de înţelegere a secolelor trecute e
facilitat de faptul că regăseşte în trecut o parte din el însuşi. Astfel Monod a privilegiat istoriografia naţională; de
altfel, cei doi directori ai revistei au anunţat că studiul istoriei Franţei este principala sarcină a demersului lor având
şi o finalitate politică, de a da ţării unitatea şi forţa morală de care are nevoie. Totuşi, deci, în pofida declaraţiilor de
principiu, revista urma să încurajeze şi să găzduiască o istorie pragmatică, cu scopuri politice, patriotice. Din punct
de vedere metodologic Monod a făcut mai mult referire la simpatie decât la spiritul critic, la intuiţie mai mult decât
la raţiune, la inimă decât la inteligenţă.
Monod a închegat în acest studiu şi un tablou al istoriografiei franceze începând cu secolul al XVI-lea, de la
istoria perfectă, erudiţia individuală şi colectivă, a evocat instituţiile creatoare de istorie. Aprecia că istoriografia se
afla încă într-o perioadă de elaborare a materialului şi astfel a lansat un îndemn la cercetarea arhivelor, la unitatea
metodologică şi solidaritate ştiinţifică. În esenţă, a privit istoria şi istoriografia în continuitate cu generaţiile
anterioare, afirmând că studiul trecutului Franţei este o sarcină primordială prin care istoricii pot reda ţării unitate şi
forţă morală, să redea naţiunii conştiinţa de sine prin cunoaşterea aprofundată a istoriei. Manifestul a cuprins un
„cod de deontologie istorică” (Carbonell) bazat pe axioma „istoria este o ştiinţă pozitivă” care se ghidează după
anumite reguli.
Interesul pentru metoda istorică, pemtru stabilirea unor reguli şi etape ale cercetării istorice s-a manifestat la
sfârşit de secol XIX şi prin apariţia lucrării lui Charles-Victor Langlois (1863- 1929) şi Charles Seignobos
(1854- 1942) Introduction aux études historiques (Introducere la studiile istorice, 1898). Cel dintâi autor a fost
medievist, autor al unor lucrări desre Inchiziţie şi ducatul Bretaniei şi a contribuit la alcătuirea primei serii din
sinteza Histoire de France condusă de Ernst Lavisse. Seignobos a fost un istoric modernistm autor al unor colecţii
de manuale destinate învăţământului secundar. Ambii au predat la Sorbona. În lucrarea pe care au dorit-o un ghid,
un eseu asupra metodelor ştiinţelor istorice s-au interogat asupra caracterului şi limitelor cunoaşterii istorice.
Principalele întrebări la care au dorit să dea un răspuns au fost: cum ajungem să cunoaştem din trecut ceea ce este
posibil să ştim şi ceea ce contează să ştim? Ce este un document? Cum să tratăm documentul în relaţie cu opera
istorică? Cum să grupăm documentele pentru a construi o operă istorică? Au restrâns noţiunea de document istoric
luând în considerare numai documentul scris, mărturiile voluntare, neglijând documentele nescrise. Pentru a
răspunde acelor întrebări au stabilit etape ale cercetării istorice. Prima o reprezintă critica externă a documentului
ce implică analiza scrisului, a limbii, a formei şi are ca scop constatarea autenticităţii sau falsului documentului. A
doua etapă este critica internă, hermeneutica documentului, prin care istoricul trebuie să afle ce a vrut autorul să
spună, dacă a crezut ceea ce a spus, dacă a fost îndreptăţit să creadă ceea ce a spus. În această etapă îndeamă pentru
împletirea criticii istorice cu cea filologică pentru a se determina valoarea cuvintelor şi a frazelor. Ar urma apoi
39
operaţia de sinteză ce implică compararea documentelor pentru a stabili faptul particular şi regruparea faptelor
izolate într-un cadru general. În ultima fază a cercetării istoricul poate încerca câteva generalizări şi interpretări
însă autorii recomandă mare prudenţă. În consecinţă, apreciază că istoria trebuie să fie obiectul unei investigaţii
lente şi metodice în care să se evolueze de la particular la general, de la detaliu la ansamblu. Istoria metodică, aşa
cum a fost ea definită de cei doi istorici, ridică şi probleme de psihologie pentru că analizează în faza iniţială
sinceritatea autorului documentului, autenticitatea mărturiei sale, ştiind că istoria este formată din fapte umane în
spatele cărora se află un motiv, un fenomen psihologic.

Bibliografie selectivă

Philippe Ariès, Timpul istoriei, Bucureşti, 1997.

Blandine Barret-Kriegel, Jean Mabillon, Presses Universitaires de France, 1988.
André Bonard, Civilizaţia greacă, Bucureşti, 1967.
Guy Bourdé, Hervé Martin, Les écoles historiques, Paris, 1977.
Hans Erich Bödeker, Georg G. Iggers ş.a. ed., Aufklärung und Geschichte. Studien zur
deutschen Geschichtwissenschaft im 18. Jahrhundert, Vnadenhoeck & Ruprecht, Göttingen, 1986.
Pim den Boer, History as a Profession. The Study of History in France 1818- 1914,
Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1998.
Karen O’Brien, Narratives of the Enlightenment. Cosmopolitan History from Voltaire to
Gibbon, Cambridge University Press, 1997.
Ernst Breisach, Historiography. Ancient, Medieval and Modern, The University of
Chicago Press, Chicago- London, 1983.
Charles Olivier Carbonell, Istoriografia, Bucureşti, Grafoart, 2006.
Idem, Hitoire et Historiens. Une mutation idéologique des historiens français 1865-
1885, Privat, 1976.
Eugen Cizek, Istoria literaturii latine, Bucureşti, 1994, vol. I- II.
Idem, Istoria în Roma antică, Bucureşti, 1998.
Eric Cochrane, Historians and Historiography in the Italian Renaissance, The University
of Chicago Press, Chicago and London, 1981.
Felix Gilbert, Machiavelli and Guicciardini. Politics and History in Sixteenth Century
Florence, 1965.
Pierre Grimal, Tacit, Bucureşti, 2000, p. 230-278.
Idem, Literatura latină, Bucureşti, Teora, 1997.
Paul Hazard, Gândirea europeană în secolul al XVIII-lea, Ed. Univers, Bucureşti, 1981.
Philip Hicks, Neoclassical History and English Culture. From Clarendon to Hume, New
York, St.Martin’s Press, 1996.
Georg G. Iggers, The German Conception of History: the National Tradition of
Historical Thought from Herder to the Present, Middletown, 1983.
Donald R. Kelley, Faces of History. Historical Inquiry from Herodotus to Herder, Yale University Press, 1998.
Georges Lefebvre, La naissance de l’historiographie moderne, Paris, 1971.
Henri Irenée Marrou, Augustin şi sfârşitul culturii antice, Bucureşti, 1997
Roy Porter, Mikuláš Teich, The Renaissance in National Context, Cambridge, 1992.
Arthur Mitzman, Michelet Historian. Rebirth an Romanticism in Nineteenth- Century
France, Yale University Press, 1990.
Dionisie Pippidi, Proza istorică greacă, Bucureşti, 1970.
Pierre Riché, Educaţie şi cultură în Occidentul barbar. Secolele VI-VIII, Bucureşti, 2001,
p. 220-266.

40