E toamna mea aproape

Cad frunzele pe drum,

Cad unul după altul
Toți anii mei de acum.

Ca umbrele se lasă
Ceva pe ochii-mi vii,
Ca bruma ce-mi coboară
Pe tâmplele-argintii.

Mă uit peste livada

Atâtor ani trecuți,
Toți pomii goi de roade
Îmi plâng loviți și muți.

Au frunză multă încă

Dar rod așa de rar,
Ce veștedă li-e fața
Și gustul, ce amar.

Mă rușinez de mine
Și inima mi-o strâng,
Ce-aproape e culesul
Și n-am nimic să strâng.

E adevărat că vara
Întreagă- au fost furtuni,
Și grindină și tunet
Și noapte și genuni.

Că florile și pârga
Mi-au rupt și mi-au zdrobit,
Ca ramurile toate
Mi-au frânt și mi-a-ndoit

Că nu e loc să-mi fie

Întreg și ne atins,
Că n-a cruțat prăpădul
Întregul meu cuprins.

Că toată vremea-n care

Era să fi rodit,
Am fost amar și crâncen
Călcat și pustiit.
Și totuși prin aceasta
Nu-s dezvinovățit.
Ce mult răbdat-au alții
Și ce mult au rodit.

Dacă măcar toamna

M-i s-ar lungii seninul,
Să-mi îndulcească urma
Atâtor ani de chin.

Să-mi coacă măcar rodul

Mlădițelor târzii,
Să nu mă lași Stăpâne
Atunci când ai să vi!