Noțiunea de violență este discutată în relație cu cea de agresivitate.

Rădăcina latină a
termenului violență este vis , care înseamnă “forță” și care trimite la ideea de putere, de
dominație, de utilizare a superiorității fizice, deci a forței, asupra altuia.
Există numeroase definiții ale violenței. Eric Debarbieux (1996: 45-46), specialist în
problematica violenței în mediul școlar, oferă o definiție prin care se surprinde ansamblul
fenomenului violenței: “Violență este dezorganizarea brutală sau continuă a unui sistem
personal, colectiv sau social și care se traduce printr-o pierdere a integrității, ce poate fi fizică,
psihică sau materială. Această dezorganizare poate să se opereze prin agresiune, prin utilizarea
forței, conștient sau inconștient, însă poate există și violență doar din punctul de vedere al
victimei, fără că agresorul să aibă intenția de a face rău”.
Majoritatea analizelor privilegiază ideea că agresivitatea ține mai mult de instinct, în timp
ce violență ține mai mult de cultură, de educație, de context.
Istoric și cultural, violență este o noțiune relativă, dependență de codurile sociale, juridice și
politice ale societății în care se manifestă. În absența unei definiții precise a violenței, unii autori
cred că este mai potrivit un inventar al faptelor violente. Numai că faptele brute, private de
semnificația lor socială, nu spun nimic. Clarificarea unui fapt că fiind violent depinde de
convențiile sociale în vigoare. Multă vreme, de pildă, corecția fizică pe care părinții o aplicau
copiilor era considerată un lucru firesc, ce face parte din actul educațional. De asemenea, sunt
populații, comunități care aproape că nu cunosc agresivitatea, în timp ce altele se manifestă
destul de agresiv.
În mod tradițional, școală este locul de producere și transmitere a cunoașterii, de formare
a competențelor cognitive, de înțelegere a sensului vieții și a lumii care ne înconjoară, de
înțelegere a raporturilor cu ceilalți și cu noi înșine. Misiunea școlii nu este doar de a pregăti forță
de muncă. Școală trebuie să profileze caractere, să-I educe tânărului plăcerea de a învață, dorința
de a reuși și de a face față schimbărilor de pe piață muncii.
În acest context, a vorbi despre violență acolo unde ne așteptăm să găsim cele mai bune
condiții pentru formarea și dezvoltarea armonioasă a personalității poate părea un fapt cel puțîn
neverosimil. În ultimii ani, violență în rândul minorilor a constituit subiectul a numeroase
dezbateri mediatice. Totuși, cunoșțînțele noastre în acest domeniu sunt destul de lacunare.
Singurele date certe provin din statisticile Ministerului de Interne și ele vizează diferite tipuri de

1
infracțiuni comise de minori: omoruri, tentative de omor, vătămări corporale grave, violuri,
furturi, tâlhării.
Violență școlară este asociată, în general, cu zonele urbane dificile, cu periferiile, acolo
unde sărăcia este la ea acasă. De aceea, atunci când se vorbește despre violență în școală, se
consideră drept surse favorizante factorii exteriori ai școlii: mediul familial, mediul social, că și
factori ce țîn de individ, de personalitatea lui.
Mediul familial reprezintă, credem, cea mai importantă sursă a agresivității elevilor.
Mulți dintre copiii care prezintă un profil agresiv provin din familii dezorganizate, au experiență
divorțului părinților și trăiesc în familii monoparentale.
Ca multe alte comportamente sociale complexe, agresivitatea este dobândită prin
învățarea socială. Procesul de socializare înseamnă și achiziția de răspunsuri agresive, fie prin
învățare directă – acordarea de recompense sau pedepse unor comportamente - , fie mai ales prin
observarea conduitelor și a consecințelor lor la alții. Experimentele psihologului american
Albert Bandură și ale colaboratorilor săi (1963) au demonstrat rolul adultului că model în
însușirea comportamentului agrasiv la copii. După ce au văzut cum un adult agresează o păpușă
sau se joacă liniștit cu ea, copiii au fost puși în situația de a avae ei înșiși de-a face cu o serie de
jucării, printre care și păpușă respectivă. Cei ce au asistat la un comportament agresiv din partea
adultului s-au comportat și ei agresiv. Mai mult, s-a observat că agresivitatea a crescut atunci
când: modelul a fost recompensat; modelul a fost de același sex cu respectivul copil; modelul a
avut înainte legături intense cu copilul (prieten de familie, învățător etc.). Astfel încât, chiar dacă
nu sunt educați expres în a fi agresivi – în multe culturi acest lucru se întâmplă -, copiii învață
din experiență proprie prin reîntărire sau imită persoanele semnificative și/sau autoritare.

2
 Bibliografie:

Banciu, D., Radulescu, S.M., Voicu, M., Introducere in sociologia deviantei, Bucuresti,
Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1985.
Chelcea, S., Ilut, P. (coord.), Enciclopedie de psihosociologie, Bucuresti, Editura
Economica, 2003.
Ilut, P., Valori atitudini si comportamente sociale – Teme actuale de psihosociologie,
Iasi, editura Polirom, 2004, p.107-122.
Liiceanu, A., Violenta umana: o neliniste a societatii contemporane, in Ferreol, G.,
Neculau, A. (coord.), Violenta – Aspecte psihosociale, Iasi, editura Polirom, 2003, p.47-57.
Mitrofan, N., Agresivitatea, in Neculau, A.(coord.), Psihologie sociala, Iasi, Editura
Polirom, 1996, p. 427-437.
Salavastru, D., Violenta in mediul scolar, in Ferreol, G., Neculau, A. (coord.), Violenta –
Aspecte psihosociale, Iasi, editura Polirom, 2003, p.119-137.