Teoria lui Dollard şi a lui Miller

Eforturile combinate ale lui Dollard şi ale lui Miller au creat un cadru în care
subiecte complexe precum personalitatea sau psihoterapia puteau fi înţelese mai clar
decât înainte. Dollard şi Miller au luat două teorii deja existente (a lui Freud şi a lui
Hull), pe care le-au sintetizat, creând o structură mai comprehensibilă şi mai utilă
decât teoriile anterioare. Scopul lor a fost să combine viziunea lui Freud cu rigoarea
metodei ştiinţifice exemplificată de teoreticienii învăţării, pentru a înţelege mai bine
comportamentul uman. Teoriile învăţării au fost luate în calcul deoarece Dollard şi
Miller considerau că cea mai mare parte a comportamentului este învăţată, la fel şi
procesele mai complexe precum limbajul, represia, substituţia sau conflictul.
Datorită deschiderii lor către investigarea proceselor mentale, ei reprezintă un
moment de tranziţie de la behaviorismul radical al lui Watson şi Skinner către
psihologia cognitivă contemporană (Hergenhahn şi Olson, 1999).

Dollard şi Miller au împrumutat din teoria lui Hull conceptele de impuls şi

obişnuinţă, dar şi acelea de ierarhie a răspunsurilor sau răspunsuri producătoare de
indicii. Obişnuinţa este un concept central în teoria lui Hull, desemnând stabilirea
unei asociaţii între stimul şi răspuns; mai precis, dacă stimulul produce un răspuns,
iar răspunsul este consolidat, atunci asocierea dintre stimul şi răspuns va deveni mai
puternică. Altfel spus, obişnuinţa de a manifesta acel răspuns în prezenţa
respectivului stimul devine mai puternică.

Printre conceptele freudiene pe care Dollard şi Miller au încercat să le explice din

perspectiva teoriilor învăţării se numără principiul plăcerii, relaţia dintre frustrare şi
agresiune, importanţa experienţelor din copilărie în formarea personalităţii adulte,
conflictul sau menţinerea comportamentului nevrotic.

Asemenea lui Skinner, Dollard şi Miller nu au ezitat să folosească animale precum

şoarecii pentru a face inferenţe despre comportamentul uman. Cei doi au cules de
asemenea informaţii de la nevroticii care căutau tratament psihiatric. Motivele care
stau la baza acestor alegeri sunt legate în primul rând de posibilitatea de a observa
comportamentul participanţilor în condiţii controlate.

Concepte fundamentale ale teoriei

Teoria lor se bazează pe patru concepte împrumutate de la Hull: impuls, indiciu,

răspuns şi întărire (www.noteaccess.com). Impulsul reprezintă orice stimul care
incită organismul să emită un răspuns şi a cărui eliminare sau reducere provoacă o
consolidare a acelui comportament. Impulsurile pot fi interne, cum sunt foamea sau
setea, sau externe, cum sunt zgomotul intens, frigul sau căldura. În concepţia lui
Dollard şi Miller, impulsul este cel care furnizează energie personalităţii, cu cât
creşte puterea lui cu atât creşte şi forţa lui motivaţională. Impulsurile primare sunt
determinate biologic şi sunt necesare pentru a supravieţui, iar cele secundare sunt
învăţate, fiind determinate cultural. Unul dintre cele mai importante impulsuri
secundare este frica sau anxietatea, deja Freud observase că evenimentele care
acompaniază o experienţă dureroasă vor cauza anxietate dacă vor fi reîntâlnite.
Copilul care se curentează va trăi nivele ridicate de anxietate când se va afla în
apropierea prizelor, chiar dacă această apropiere nu generează în sine durere.
Reducerea fricii sau a anxietăţii este unul dintre scopurile majore spre care se
îndreaptă răspunsurile umane sau animale.

Indiciul este un stimul care indică direcţia potrivită spre care trebuie să se îndrepte
răspunsul. În timp ce impulsul oferă energie, indiciul ghidează
comportamentul. Răspunsul este solicitat de impulsurile şi indiciile prezente şi
scopul său este de a reduce sau elimina impulsul. Răspunsurile pot fi externe (acte
motorii propriu-zise) sau interne (planificarea şi raţionamentul care vor duce la
eliminarea impulsului). Potrivit lui Dollard şi Miller, întărirea este egalată cu
reducerea impulsului.

Fiecare indiciu poate să solicite simultan răspunsuri care variază în ceea ce priveşte
probabilitatea lor de apariţie. Grupul de răspunsuri solicitate de un indiciu formează
ceea ce Hull numea ierarhia obişnuinţelor. De exemplu, când copilul mic este
înfometat, o ierarhie de răspunsuri este activată: agitaţie, plâns, agitaţie motorie
accentuată. Răspunsul care are potenţialul cel mai ridicat de a reduce impulsul se
numeşte răspuns dominant. Trebuie să subliniem că dacă răspunsul dominant dintr-o
ierarhie reduce întotdeauna impulsul, nu va apărea învăţarea. Doar eşecul unui
răspuns poate duce la alegerea altor comportamente, iar procesul poară
numele dilemă de învăţare, având importante implicaţii în creşterea şi educarea
copiilor.

Dollard şi Miller au împrumutat termenul de conflict de la Freud şi Lewin şi au

studiat patru tipuri de conflict (Hergenhahn şi Olson, 1999):

o
conflictul apropiere – apropiere, care apare între două scopuri pozitive
în egală măsură atractive, în acelaşi timp. Un astfel de conflict apare de
exemplu când o persoană este şi înfometată şi somnoroasă, de obicei
soluţia fiind îndeplinirea pe rând a scopurilor;
o
conflictul evitare – evitare, care apare când persoana trebuie să aleagă
între două scopuri negative, de exemplu, copiii trebuie să aleagă uneori
între a mânca tot din farfurie şi interzicerea unor privilegii;

2
o
conflictul apropiere – evitare, care se manifestă când individul este atras
de un scop, dar în acelaşi timp îl respinge. Exemplul clasic este un loc
de muncă prost plătit, dar care oferă satisfacţii intrinseci ridicate.
Caracteristicile acestui tip de conflict sunt următoarele: a. tendinţa de a
considera scopul ca fiind unul plăcut este cu atât mai puternică cu cât
scopul este mai apropiat – poartă numele de gradient al apropierii; b.
tendinţa de a evita stimulii anxiogeni este mai mare atunci când aceştia
se apropie – se numeşte gradient al evitării; c. pe măsură ce scopul se
apropie, tendinţa de evitare este mai puternică decât aceea de apropiere.
o
dublul conflict apropiere – evitare apare când persoana are sentimente
ambivalente despre două scopuri, un exemplu este poziţia fetiţei faţă de
părinţi în teoria lui Freud. Ea este atrasă de mamă pentru că îi satisface
nevoile biologice, dar în acelaşi timp o respinge, deoarece este
considerată răspunzătoare pentru lipsa penisului. Fetiţa este atrasă şi de
tată, pentru că el posedă organul valorizat, dar în acelaşi timp este
invidioasă pe el.