Copilul şi copilăria în poezia eminesciană

Prof. Catalina Alisa

Şcoala Gimnazialǎ Polovragi

Lumea poetică eminesciană poate fi definită ca o uimitoare simfonie ,,sara pe deal

buciumul sună cu jale", armonizandu-şi chemarea tainică cu cea a cornului din desişul
codrilor ,,care sună dulce, sună greu",universul rustic, universul copilariei sale.
Copilăria lui Eminescu ,,este copilăria firească a unui băiat crescut la tară , fară truda ce
apuca degeaba pe un fiu de ţaran si cu libertatea pe care o face cu putinţă o familie
numeroasă, cu un părinte mereu ocupat pe aiurea"- spune G.Călinescu.
Natala vâlcioară,pădurea si colinele, iazul si rachitele,verdele stins al băltilor, toate
învaluite într-o bogatie cromatică,ce trece de la verdele crud al grâului si ierbii la negrul
geometric al arăturilor de primavară, la albul prispelor taranesti, la umbrele salcâmilor
proiectate pe drumuri, la imensa boltă dominate de balânda lună, sunt privelisti ale
împaratiei de aur a copilăriei.Acest univers este luminat de figura lui Moş Miron
prisacarul-bătrânul cu tâmple ninse de vreme al carui stupi îl îmbiau pe băiat şi în
bordeiul căruia ,,Mihăiţă" şi-a aflat , nu doar adăpost, ferindu-se de dojeana aspră a
grijuliului caminar sau izgonit de atmosfera sumbră a gimnaziului din Cernauti.
Glasul visătorului vlăstar al satului şi-a purtat ecoul la chemările duioasei sale surioare
Harieta sau la jocurile cu copii de ţarani împreuna cu fratii,sfinţind cu pasii lui cărările
Haramirului.
Copilul Mihai poposea prin casele ţăranilor de pe vale sau prin colibele ciobanilor si
asculta cu ochii deschişşi basmele, legendele, cântecele bătrâneşti, snoavele, doinele,
simţindu-se potopit de farmecul acestor creaţii.
Natala vâlcioară, pădurea si colinele , iazul si răchitele, locurile şi priveliştile Ipoteştiului
rămân pentru poet un necurmat prilej de reveniri nostalgice.
O sugestivă marturie poetică a lui Eminescu privind momentele de zburdălnicii si de
rătăciri pastorale din copilăria petrecuta in compania lui Ilie- fratele mai mărisor cu câtiva
ani – are ecou in poezia ramasă in manuscris ,, Copii eram noi amândoi".
,, Copii eram noi amândoi
Frate-meu si cu mine."
Nostalgia paradisului pierdut al copilăriei, amintirea dumbrăvilor însorite, regretul pentru
lumea acelor ,, poveşti fantastice cu zâne îmbrăcate in aur si lumini " pentru doinele si
versurile ce-l fermecau si-i inseninau fruntea de copil îsi gasesc expresia in postuma,,
Fiind băiet păduri cutreieram".
Buciumul care ,, cȃntǎ tainic, cu dulceatǎ" rǎmȃne pentru el una dintre cele mai sfinte
obsesii.El insusi pǎstra ascuns intr-o scorburǎ din povestea de pe dealul Haraminului un
buciumel, din care suna deseori, dȃnd astfel de veste lui Mos Miron sau pǎdurarului cǎ si-
a luat drumul spre casǎ.
Nostalgia anilor de acasǎ, de lȃngǎ cuptorul vetrei pǎrintesti, reintoarcerile in trecut in
acel acel ,, rai de basme" isi au ecoul in versurile :
,,Imi place-atuncea-n scaun sǎ stau in drept de vatrǎ
S-aud cȃnii sub garduri cǎ scheaunǎ si latrǎ
Jǎraticul sǎ-l potol, sǎ-l sfarm cu lunge clesti
 Sǎ cuget basme mȃndre, poetice povesti.".
Coplesit de regretul copilăriei si al fericirii pierdute , poetul aruncă Timpului neiertator
un strigăt dramatic, cu ecouri ce se amplifică in infinit:
,,Unde esti copilărie
Cu pădurea ta cu tot? "
Una dintre cele mai tulburatoare elegii ,, O, mamă" este inchinată mamei- sufletul casei
părintesti de la Ipotesti- al carei chip l-a urmatit pe poet , cu o amintire duioasă,
sraruitoare si dureroasă, de-a lungul intregii sale vieti.Amintirea ,,dulcei mame" atrage
insǎ dupa sine si amintirea iubitei pierdute in Ipotestiul copilǎriei si al adolescentei:
,,O, mamǎ, dulce mamǎ, din negurǎ de vremi
Pe freamǎtul de Frunze la tine tu mǎ chemi…"
Eminescu rǎmȃne el insusi si in basme, caci fie cǎ sunt prelucrate sau originale, basmele
devin pentru poet una dintre modalitǎtile gȃndirii sale poetice.
,,Fǎt-Frumos din lacrimǎ" , ,,Cǎlin, file din poveste", ,,Fata-n grǎdina de aur",
demonstreazǎ cǎ basmul insemna pentru Eminescu nu atȃt o evadare din realitatea
chinuitoare, cȃt mai cu seamǎ o modalitate de inspiratie.Cufundarea in lumea basmelor
inseamnǎ pentru el cufundarea in apa vie si adȃncǎ a eposului popular, din care poporul
bea cu sete, pǎtimas.
Eminescu isi trage izvoarele creatiei sale din tot ceea ce inseamnǎ timp si spatiu
romȃesc, din adȃncurile innegurate ale istoriei acestui neam, din tot ce adunǎ-n inima lui
peisajul national- de la culmile Carpatilor, ,,cei cu stȃnci inalte creste", la freamǎul
codrilor de aramǎ sau ale tulburǎtorului aer de melancolie al plopilor ,,fǎrǎ sot" si al
salcȃmilor ,, ce se scuturǎ de ploaie si de vȃnt", din necuprinsul cȃmpurilor noastre
roditoare pe care le introduce , cu mȃndrie in marea Poezie a lumii, convins cǎ:
,,Numai poetul
Ca pasǎrea ce zboarǎ
Deasupra valurilor,
Trece peste nemǎrginirea timpului,
In ramurile gȃndului,
In sfintele lunci,
Unde pǎsǎri ca el
Se-ntrec in cȃntǎri."
Pe drept cuvânt Emil Cioran spune că pe Eminescu ,, si un Budha ar putea fi gelos" căci
identificarea poetului cu fiinta natională, cu lumea suferintelor si aspiratiilor omenesti îl
inaltă într-o perspectivă casnică, asemenea lui Hyperion, si-i asterne pe chip pulberea
divinitatii.
Intrat in vesnicia Timpului si a Naturii, va fi de-a pururi ,, troienit"nu doar de
mireasma ,,teiului sfȃnt" ale carui flori ,,or sǎ cadǎ rȃnduri-rȃnduri" ci si de ,, aducerile
aminte" ale generatiilor, care, rȃnd pe rȃnd, isi vor adǎpa sufletul la izvoarele cu apǎ vie
ale ,,Poeziei" lui nemurioare.

BIBLIOGRAFIE
1.Călinescu G. Viata lui Mihai Eminescu E. P. L., Bucuresti, 1964
2. Călinescu G. Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucuresti, Editia
a II-a ingrijită si realizată de Al. Piru
3.Eminescu M. Opere alese I:Scriitorii romani, E.D.P., Bucuresti, 1964
4.Vieru Tudor Studii de literatură română, Bucuresti 1965 Eminescu –Opera
esentiala- cu zece comentarii de Constantin Noica si Emil Cioran , ed. Oltenia,
5.Istoria literaturii române III, Bucuresti, 1973. ed, Academiei R.S.R