MGR DOMINIQUE RAY

FII TATĂ

Editura Emmanuel
Design copertă: © Christophe Roger Compoziție: Soft Office (38)
©Edititura Emmanuel, 2021
89, bd Auguste-Blanqui – 75013 Paris www.editions-emmanuel.com
ISBN:978-2-35389-950-0
Depozit legal: 4trimestru 2021
 INTRODUCERE

Vechiul Testament folosește expresia „Fii curajos” în momentul intrării în Țara

Făgăduinței (Dt 31, 6.7.23; Ios 1, 6.7.9.18), precum şi în timpul construcției Templului
din Ierusalim și apărării acestuia (1Cr 22,13).

Acest îndemn invită poporul ales la rezistență, perseverență și fidelitate pentru a lupta
împotriva imoralităţii și pentru a-și găsi curajul necesar. În versiunea greacă a Vechiului
Testament, termenul folosit pentru a traduce curaj(andreia), este preluat de la andros care
desemnează „cel care este bărbat”. Prin urmare, este posibil să traducem pasajele precedente
prin „Fii bărbat”. Această ultimă expresie este folosită în limba greacă de către apostolul Paul, la
sfârșitul primei sale scrisori către Corinteni: „Vegheaţi, rămâneţi tari în credinţă, îmbărbătaţi-vă
şi întăriţi-vă! ” (1Cor 16-13,14). Paul redă dispozițiile sufletești pe care creștinul trebuie să şi le
asume pentru o nouă intrare în Țara Făgăduinței și pentru construirea Templului Nou, al cărui
piatră de temelie este Cristos. El îi invită pe primii creștini să facă trecerea de la satisfacerea
nevoilor trupești, egoiste și individualiste la dorința spirituală de comuniune. Aceste dispoziții
sufleteşti ne poartă de la erosul diviziunii, la agapa comuniunii, de la „omul vechi” răstignit cu
Cristos (Rom 6:6), la „omul nou”, creat „după inima lui Dumnezeu” (Fapte 13:22).

„Fii tată”. Acest apel exprimă o cale de conversie.În scrisoarea sa apostolică Patris corde,
Papa Francisc a subliniat această cale, urmând pe Sfântul Iosif, pentru a cuceri sau a recuceri
paternitatea.Sfântul Părinte ne arată splendoarea, blândețea și smerenia părintelui adoptiv al lui
Cristos. Contemplându-l pe Iosif, îl numeşte „suflet de tată”.Pe aceste suflete, „medicii
secolului” – așa cum îi numește poetul Xavier Grall – încearcă foarte des să le distrugă sau să le
reducă la o putere patriarhală violentă. Cu toate acestea nu toți părinții sunt tiranii pe care uneori
mass-media încearcă să-i înjosească, să-i ridiculizeze. Mai degrabă, sunt observatori, lucrători
umili, iubitori de soții și îşi protejează copiii. Pe calea destul de dificilă a sfințeniei, ei înaintează
cu dorința fermă de a iubi și de a face fericiţi pe cei din jur participând, acolo unde Domnul îi
conduce, la transformarea evanghelică a lumii. Inima tatălui îmbină puterea, curajul, dăruirea și
smerenia în slujba familiei sale și a societății, prin munca și angajamentele sale. Astăzi, familia și
societatea trec printr-o criză ce se datorează parțial faptului că bărbații nu mai sunt capabili să

1
emită aceste dimensiuni care uneori pot părea contradictorii şi nici să-și asume identitatea.Unii
devin violenţi atunci când nu-şi mai pot controla puterea, altii, dimpotrivă, devin prea supuşi.
„Blând puternic și puternic blând.” Imitația lui Isus Cristos oferă un echilibru între putere și
blândețe. Criza, diviziunea antropologică, ce zguduie societățile noastre, se bazează în mod
special pe această pierdere a identității bărbaților și femeilor. Dragi tați, prin aceste câteva
rânduri, vă invit să vă redescoperiți, să vă reasumați propria masculinitate și să regăsiți inima de
tată.Fie ca soliditatea virtuții voastre să fie piatra de temelie pe care copiii voștri se pot sprijini
pentru a-și întemeia viața în Cristos.Fie ca prezența voastră vizibilă și liniștitoare, să fie o sursă
de confort și încredere în casele voastre. Rolul vostru este crucial pentru restaurarea domniei lui
Cristos și a educației raţionale a generațiilor viitoare.Fie ca Sfântul Iosif să vă ajute să porniți pe
această cale a sfințeniei sub privirea Tatălui nostru Ceresc.

CAPITOLUL I
HARUL PATERNITĂŢII

O paternitate în momente de criză

Psihologii aduc în discuţie criza actuală a paternității.Observând într-un mod profund

evoluția societății, reiese nu doar o îmbătrânire considerabilă a populației europene (cu toate
consecințele economice și sociale pe care le presupune), ci și un semn de întrebare legat de
fundamentele autorității masculine. Anumite curente post-feministe susțin „devirilizarea” socială
prin denunțarea abuzurilor de putere de tip macho. Dacă mitologia greacă atestă în istorie o
paternitate dornică de putere, creștinismul renunță la această dominație, venerând imaginea
tatălui care se află în slujba slăbiciunii și recuperării noastre. Degradarea figurii paterne a apărut
în epoca iluminismului și a culminat cu decapitarea regelui Ludovic al XVI-lea.

2
Acest paricid – regele câştigă dreptul divin de a fi reprezentantul vizibil al paternității cerești în
Franța, dar şi „locotenent” al lui Dumnezeu pe pământ 1 – marchează începutul unei gestionări a
relațiilor sociale și o creştere a bunăstării statului care, treptat, ajunge să submineze locul tatălui.
Odată cu restabilirea divorțului în 1884, pierderea posibilă a autorității paterne din 1889 şi prin
legile Jules Ferry care înlătură monopolul educației din familii, a treia Republică a îndepărtat,
uneori pe bună dreptate, autoritatea tatălui. Dar, puterea de aplicare a acestor legi, nu se compară
cu dezastrul provocat de Marele Război. Sutele de mii de părinți care au murit pe front au creat
un gol imens, slăbind și mai mult – în ciuda eforturilor statului și ale organizațiilor catolice (în
principal patronatelor) de a umple acest gol – figura paternă. Totodată, dezvoltarea psihanalizei
la începutul secolului al XX-lea și promovarea teoriei complexului oedipian, au scos în evidenţă
existența unei opoziții puternice între tată și fiu.Agățarea simbolică de înfăţişărea figurilor
protectoare a continuat după 1939-1945 și s-a amplificat prin intermediul acestui flux al
transcendenței în general și în mod special al locului figurii paterne. Agonia „lumii taților” este
desăvârșită odată cu apariția dictaturilor. Părintele sfințitor devine părintele preot (ca în imaginea
„micul părinte al popoarelor” care și-a devorat proprii copii).
În domeniul politic, secolul al XX-lea a exaltat mitul călăuzitorului suprem: führer (lider), duce,
mare cârmaci, caudillo (lider), conducător. Regimul lor tiranic s-a prăbușit în sânge și cenuşă,
împreună cu visele lor mesianice. Serviciul autorității a fost deturnat, devalorizat, discreditat.
Generaţiile post-1968 nu mai cred în utopia apocaliptică şi milenară a strămoșilor, care de atunci
s-au revărsat în apologia consumerismului și au devenit agenții de publicitate ai acestuia. În
patruzeci de ani, am trecut de la transcendența sub jugul autorităţii, la imperiul eficienței și al
narcisismului. Conform mentalităţii anilor 68, o revoltă intr-o maniera adolescentină a avut loc
impotriva autoritatii tatălui denumit despot, ce urma Codului lui Napoleon, mostenitor al pater
familias romane, care avea control asupra copiilor săi şi a sotiei.
Cu siguranță, această viziune a paternității a fost în mod legitim chemată să fie depășită datorită
excesului ei, limitelor, (inclusiv absența transcendenței) și a formei învechite (în special în fața
ascensiunii femeilor într-o lume în care munca era foarte complexă)..., ceea ce explică revolta
din mai 1968.Dar nimic nu a confirmat procesul extremist care a rezultat din ea, constând în
1
ACEASTA ESTE TEORIA ORIGINII DIVINE A PUTERII MONARHICE FRANCEZE DEZVOLTATĂ ÎN SPECIAL DE BOSSUET ÎN
SECOLUL VII. LEROIRE CUNOȘTEA O PUTERE EXTERIOARĂ MAI MARE DECÂT EL ȘI CĂREIA TREBUIA SĂ-I FIE SUPUS:

DUMNEZEU.

3
combinarea paternităţii tirane cu promovarea voinţei sistemice (din mass-media și
domeniulcultural), pentru a rezulta tabula rasa a autorității paterne. Aceste atacuri i-au făcut pe
tați să nu mai știe ce ce este paternitatea și ce este autoritatea, preluând responsabilitatea de la
femeie. Acest proces de bulversare socială a mers atât de departe, încât a fost eliminată funcţia
alterităţii paterne, care reprezenta diferența dintre sexe introducând, însuşi copilul în alteritate.
De fapt, privind la copilul mic ce se identifică cu mama (prin legătura fuzională care îi unește),
tatăl, bate în retragere, permiţând băiatului să-i semene în virilitate, iar fetei, să-şi reveleze
feminitatea. Din cauza negării funcţiei sale paterne, bărbatul asistă la respingerea diferenţei
sexuale în favoarea valorificării tendinţelor sexuale.
Este atat de devotat impulsurilor sale și prin urmare, o parte a personalităţii lui, lasă loc, din
punct de vedere psihologic, impulsurilor, incapabilităţii de interiorizare.
Din punct de vedere legislativ, s –a confirmat, pas cu pas, această deposedare a autorităţii tatălui
şi a responsabilităţii în procreere. Legile autorizează contracepția și avortul, scoţând în evidenţă
această răsturnare de situaţie, care consideră că procrearea provine doar din partea mamei. În anii
1970, legislația privind contracepția a stabilit o disociere între plăcerea sexuală şi procreere. Mai
târziu, promovarea PMA (atitudine mentală pozitivă și GPA (măsurare a gradului de înţelegere,
performanţă), se înscrie în această logică a autogenerării și suprimării genealogiei parentale. Din
cauza devalorizării funcţiei paterne, copilul este supus puterii atotputernice a mamei sale.
Această putere exclusivă îl împiedică să se emancipeze: astfel, apare ispita violenţei, care-i arată
că el este cel mai puternic.
Postmodernitatea tinde să conteste orice idee despre filiaţie, legătura părinte-copil. Reprezintă
„uciderea tatălui”. In această cultură anti-genealogică, idolul devine el însuşi. Mă aflu pe un
piedestal al delegitimizării figurii paternă şi patriarhale şi devalorizării celei precedente, în
numele mitului progresului infinit și nedefinit. Lumea preferă instaurarea ataşamentului lipsit de
figura tatălui. Demiterea tatălui, „moartea socială” a acestuia conduce la suprimarea principiului
autorităţii.
Abrogarea acestui principiu, se rezumă la a-şi oferi singur autoritatea care până atunci a fost
primită de la altul. Această viziune democratică, aduce acuzaţii Bisericii, instituţiilor, istoriei,
pentru că a dat un caracter sacru figurii paterne, luându-i dreptul de educaţie asupra copilului.
Lozincile din mai 1968: „Bucurați-vă fără bariere” și „Este interzis a interzice” ridica în slăvi
sexualitatea fără tabu, în momentul de față, exclusă din imaginea de cuplu.

4
Tatăl care reprezintă legea, cel interzis, cel real, devine inamicul care trebuie învins. El este
exclus. Societatea postmodernă pretinde astfel, că pune capăt „dogmei paterne”, așa cum o
numește Michel Tort2.Totul este centrat pe dezvoltarea și bunăstarea individului, prin
supraevaluarea afectivităţii.Școlarizarea tot mai precoce a multor copii, transformarea în relaţiile
dintre bărbați și femei, ascensiunea concepției parentale asexuate, (un termen adesea
înlocuit cu „patern”), destrămarea familiei din ce în ce mai frecvente, distanța față de tată, toate
acestea amplifică devalorizarea tatălui, imagine absentă, deteriorată, pentru familie. La aceasa
trebuie adăugată dezvoltarea comunicării de masă prin ecrane individuale (operațiunea
orizontală, în spațiu) confruntată cu pierderea transmiterii familiale (operațiune pe verticală, în
timp).Absența tatălui riscă să generezedeficiențe de dezvoltare asănătăţii mintale a unui copil:
lipsa punctelor de referință, o lipsă de încredere în sine, probleme cuidentitatea sexuală,
dificultăţi îndezvoltarea raționalităţii și construirii legăturilor sociale. Structura psihologică și
socială a indivizilor este afectată: comportament de dependență și tiranie, pierderea simțului
limitelor, creștereacomportamentului violent.Teoriile despre gen, conform cărora sexul nu mai
este atribuit de natură (ci primit) dar ales, induce confuzie asupra identității, pe de o parte
datorită defeminizării femeii, iar pe de alta, a devirilizării bărbatului. Imaginea paternă este astăzi
oferită la inițiativa fiecărei persoane care își folosește resursele proprii pentru a fonda o
cunoaștere profundăa celor care nu mai sunt sprijiniţi în mediul social, politic, mass-media, în
timp ce suntaclamate de mass-media alte douămodele: feminismul și homosexualitatea. Lipsa
imaginilor paterne, ezitări înfundamentarea psihologică in ceea ce priveşte diferența de sexe...
toate acestea zguduie aspectele fundamentale antropologice şi educaţionale ale societăţii noastre.
Cele trei dimensiuni corporale, instituționale și relaționale ale paternității sunt astăzi adesea
disociate.
Datorită instabilităţii legăturilor familiale și a părinţilor de același sex, un copil poate să fi fost
conceput de un bărbat, numele să fi fost primit de al doilea, crescut de un al treilea… Disocierile
constituie discontinuităţi în viaţa copilului, în timp ce acesta are nevoie, mai mult ca oricând, de
solidaritate între aceste trei dimensiuni. Aceste eșecuri antropologice provoacă un rău profund,
deconexiuni sociale care dezintegrează comunităţile naturale, rezultând generarea unei culturi
conformiste, în care locul tatălui este eliminat. Psihologia o dovedește: loialităţile sunt necesare
pentru construirea personalităţii şi protejarea omului împotriva lui însuși. Instabilitatea

2
MICHEL TORT, LA FIN DU DOGME PATERNEL, PARIS, FLAMMARION 2007.

5
poatedeveni o caricatură a libertății, o auto-rătăcire, prin rupturi succesive, fluiditate (acest lucru
este adevărat atât la nivel intelectual, cât şi emoțional), ce duce la auto-tulburare sau violență.
Mi-a mărturisit un prieten ateu, psihiatru de copii, convingerea lui profesională că trebuia urgent
să înveţe Decalogul (numit și „zece porunci” sau „zece cuvinte”): „Copilul are nevoie de o bază
de referinţă a interdicțiilor care fac posibile lucrurile precise care i se impun”, mi-a spus el.Mai
exact, rolul autorității este de a asigura, garanta, valida, fundamentele şi principiile esenţiale
structurării pentru acţiune şi gândire, dar şi realizarea echilibrată a viitorului. Trebuie să
recunoaștem rolul structurant al legii în construcția psihică și locul specific al tatălui. Paradoxal,
într-o lume lovită de „eclipsa lui Dumnezeu” (Benedict al XVI-lea), suntem martori la o
copilărire a omului contemporan.Degradarea legăturii paterne merge mână în mână cu cea a
legăturii religioase. De fapt, părinții sunt co-creatori. Infantilizarea se caracterizează prin iluzia
omnipotenței, suveranității individului și prin căutarea satisfacției imediate și narcisiste a
dorinţelor.Există infantilizare de când figura paternă s-a îndepărtat sau se clătină. Tatăl s-a
îndepărtat. El este o altă persoană, uneori devin fratele mai mare, mai degrabă confident decât
referent. Sau, dimpotrivă, autoritatea lui se transformă în autoritate dură. Este tatăl crud, care
aplică violență și constrângere; tatăl biciuitor care înstrăinează și zdrobește. Această criză a
paternității se profilează pe fundalul ascensiunii „materne”, a nevoii de „alintare”, a unei relații
calde şi fuzionale. Modelul cultural matriarhal prețuiește acea lume confortabilă, caută confortul
și securitatea, lipsa riscurilor. Pe baza teoriei genului, multe studii scot în evidenţă declinul
identităţilor şi renaşterea imaginilor deteriorate ale masculinităţii şi paternităţii.Acest lucru este
perceput de unii ca purtător al germenilor violenței, nevrozelor și patologiei. Aceste imagini, la
rândul lor, influențează și imaginea lui Dumnezeu, Tatăl de la care provine toată autoritatea și
puterea asupra pământului și cerului.

6
Tatăl creează

Paternitatea își exercită autoritatea în vederea naşterii. „Eu am venit ca să aibă viață și
să (o) aibă din belșug”, spune Isus în Evanghelie (Ioan 10:10). Pentru copil, mama întruchipează
darul: copilul poartă sentimentul de a deține controlul asupra lumii prin controlul asupra mamei
sale, al cărei corp, timp și privire, le monopolizează. Tatăl, la rândul său, marchează traseul,
uneori spunând nu copilului. Simbolizează interdicția incestuoasă care îi amintește copilului că
sfârșitul relației sale nu este mama lui și astfel, evită îndepărtarea relaţiei mamă - copil. Tatăl este
cel care face o diferență personală, o lege care te poate elibera de sentimentul atotputerniciei.
Tatăl va trebui să-și asume el însuși această diferență atunci când adolescentul se va despărţi de
părinţi, aceştia urmând să aibă grijă de ei înşişi. Maternitatea constituie și un act de întrupare: din
interioritatea pântecelui matern iese o exterioritate ireductibilă, au loc durerile nașterii, bucuria
fertilității. Paternitatea este mai mult un act de adopție. Tatăl rămâne în afara copilului său.
Paternitatea lui este luată „prin surprindere”.Copilul nu a stat în interiorul trupului tatălui său.
Prin urmare, va fi necesar de la tată un act de recunoaştere şi acceptare. El se simte infinit
îndatorat cu privire la acest copil, căruia i-a permis să existe. Mama cunoaşte şi acceptă faptul că
prin ea copilul este nascut. Tatăl îl „recunoaște”. În afara evidenţei carnale trăite de mamă, tatăl
formulează un act de „credință” față de nou-născut. Îl adoptă.Această adopție este exprimată în
Scriptură prin simpla rostire a lui Iosif, care izvorăşte din tăcerea sa modestă: „Vei zămisli şi vei
naşte un fiu şi-l vei numi Isus!” (Luca 1:31). Tatăl joacă un rol deosebit în descoperirea
identității personale a copilului. Așa cum femeia dă viață, tatăl, permite identitatea. De fapt, este
posibil să „existi” fără a-ți găsi identitatea, adică fără a ști cine eşti cu adevărat. De multe ori
rezultă lipsa de paternitate printr-o pierdere a recunoașterii, a identităţii copilului.
Potrivit filosofului și psihanalistului Jean Laplanche, „personalitatea copilului este constituită şi
se diferenţiază printr-o serie de identificări”. Identificarea este un „proces psihologic prin pe care
un subiect asimilează un aspect, o proprietate, un atribut al celuilalt și este transformat total sau
parţial după modelul acestuia”3. Pentru a putea fi identic cu sine, trebuie să te identifici cu
cineva; este necesar să imiţi pe altcineva. Pentru a evolua, o persoană trebuie să fie capabilă să se
identifice cu mama și tatăl său.
Copilul nu primește afectiune numai individual, ci graţie legăturii care-i uneşte pe părinţii săi.

3
JEAN LAPLANCHE ET JEAN-BERTRAND PONTALIS, VOCABULAIRE DE LA PSYCHANALYSE, PARIS, PUF 1967.

7
Cel mai prețios lucru pe care un tată îl poate aduce copiilor, este bucuria pe care o oferă mamei
lor.Triunghiul tată-mamă-fiu trebuie să se poată forma și să înlocuiască diada „mamă-fiu”.
Cu toate acestea, dacă tatăl este absent, nu există transfer de identitate de la mamă la tată; fiul
riscă atunci să rămână prizonier al identificării cu mama. „Căci fiul îşi insultă tatăl” (Miheia 7:6).
Lipsa taălui, este lipsa coloanei vertebrale 4. În tradiția evreiască, tatăl dă numele5. Numele se
referă la o filiație genealogică, la „acasă” a unui popor. Harul tatălui este de a ajuta fiecare copil
să descopere, în interiorul acestei legături, numele propriu, adică darul singular, harul particular.
„Dumnezeu nu poate număra decât până la unu”, spune un proverb evreiesc. „Fiecare copil
poartă în sine un mister, ceva nou care nu poate fi dezvăluit decât cu ajutorul unui tată care își
respectă libertatea6.Dar înlăuntrul apartenenței lui la un neam și la o familie, „numele” este
enunţat prin „nu”, un „nu încă” ce inaugurează o căutare şi care face din existență o aventură față
de sine, compromiţându-ne libertatea. Viața devine o coninuă mișcare, pentru a ajunge la
sfârşitul sinelui. Femeia, care trăiește aventura extraordinară de generare fizică, poartă în sine o
certitudine la care tatăl nu va avea niciodată acces deplin. Pentru că toată maternitatea este
dominată de interioritate. Prin tandrețea ei capitală, ea este sigură și hrănitoare. Undeva,
înlăuntrul lui, copilul va păstra mereu nostalgia clipelor care defineau maternitatea. Ioan Paul al
II-lea a scris în Memorie și Identitate:
,, Memoria aparține misterului femeii mai mult decât cel al omului. Acest lucru este
adevărat în istoria familiilor, în istoria descendenților și națiunilor și la fel este și în istoria
Bisericii, asemenea Mariei care „a reţinut toate lucrurile în inima ei”.

Mama explică și își amintește sentimentul existenței. Tatăl, la rândul său, subliniază
atât apartenența în lume, căt și despărțirea de mamă. Mama naşte copilul din propriul trup; tatăl îl
introduce în societate. Această funcție are nevoie să fie susţinută de societate în ceea ce priveşte
autoritatea sa şi conținutul său valoric. Tatăl generează din afară. Filiția trece prin adopție.Astfel,
misiunea tatălui este de a le prezenta copiilor săi viaţa adultă şi de a le permite să-şi îmbrăţişeze
propria identitate prin învăţare şi rituri.Copilul, dacă nu primește cu certitudine acest lucru pentru

4
GUY CORNEAU, PÈRE MANQUANT, FILS MANQUÉ, PARIS, ÉD. DE L’HOMME1989.
5
CF. LUCA 1:31 DESPRE IOSIF, CARE ÎL VA NUMI PE ISUS ȘI LUCA 1:13 PENTRU ZAHARIA ȘI IOAN.
6
PAPE FRANÇOIS, PATRIS CORDE, NR 7.

8
iniţierea maturităţii sale, atunci el riscă să-l caute prin ritualuri sălbatice (nebunie, prima
întâlnire, sau aventură sexuală).
Dacă tatăl lui nu-i dă șansa să se aventureze în afara protecției învăluitoare a mamei, să-și
întărească forțele, să-şi genereze impulsurile, tentația de a naviga în viaţă, de a cultiva emoțiile
sensibile şi sexuale, el nu va reuşi să fie întărit şi mângâiat, să se integrează și să combine
alteritatea și autocontrolul. În același timp, prin transmiterea referințelor structurante și a unei
coloane vertebrale solide pentru construirea personalității copilului său, tatăl trebuie să ofere
încredere și să trezească un spirit de cucerire, deoarece viața este o continuă aventură ce trebuie
investită cu putere şi curaj.
Povestea biblică a creației bărbatului şi femeii (Geneza 1–3), subliniază faptul că păcatul original
este neascultarea, dar există, de asemenea şi o formă de renunţare, de evitare din faţa creaţiei lui
Dumnezeu („M-am ascuns”). Dacă fiinţa umană nu mai este la înălțimea dorinţei lui Dumnezeu,
atunci se va răsfăța cu prefăcătorii, parodii, jocuri sau, de frică, va stagna în pasivitate.
După cum spune Fabrice Hadjadj, tatăl nu este „expertul”. Paternitatea nu este o meserie. Ea nu
nu se bazează pe o tehnică. Mai mult decât orice, constituie inovaţia tehnologică a unui obiect
nou, o naștere pe care o generează un subiect, este perturbătoare, inovatoare. Ea își asumă
trecutul pentru a-l prelungi, dar, oferă şi oportunitatea pentru a-l redescoperi și a-l alege.
Devenind tată, luăm cea mai exactă măsură a propriei noastre filiații. Este ceva ce se învață în
timp. Transmiterea paternă se realizează prin osmoză, de exemplu, prin capilaritate. Tatăl
transmite arta de a trăi.

Autoritatea tatălui

9
 Orice formă de parenting se bazează pe principiul educaţional care este cel al
autorităţii. Puterea, oricare ar fi ea, poate deveni despotică; dar autoritatea rămâne un serviciu, o
donație de sine în beneficiul creșterii altora. Autoritatea tatălui trebuie experimentată ca ascultare
liberă, atentă si inventivă, în ritmul de creştere al tânărului, privind darurile și limitele sale,
dezvoltarea lui psihologică și emoțională. Ea este altruistă, străină de orice control şi orice
hegemonie. „Paternitatea nu este niciodată un exercițiu de posesie, ci un „semn” care se referă la
paternitatea superioară”, scrie Papa Francisc. Paternitatea implică ascultarea, dar și locurile și
spațiile potrivite pentru această ascultare.
Ea ajunge la capăt atunci când conduce libertatea copilului, astfel încât el să găsească în
interiorul său Stăpânul suprem, Duhul Sfânt. Autoritatea te face să crești (auctoritas-latină=
„creștere”). Influența stimulează revolta. Prin agresiune, se dezumanizează.
Numele Iosif este participiul prezent al verbului ebraic care înseamnă „creștere”.
Între mâinile lui protectoare, copilul Isus va „crește”, adică „creștere în înțelepciune, statură și
har înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor” (Lc 2,52). Tatălui i se atribuie rolul de neînlocuit de
acrește copilul. Acesta este motivul existenței autorității. Educația este o relație în care
străluceşte cel care se supune. Astfel, autoritatea lui Isus își are originea în ascultarea lui de
Tatăl. Toată puterea i-a fost dată de sus (Cf. In 19,11). Autoritatea tatălui trebuie să fie suficient
de umilă pentru a nu ocupa locul adevărului și al binelui. „Şi nici «tată» să nu spuneţi [nimănui]
între voi pe pământ, pentru că unul este Tatăl vostru, cel ceresc!”, le spune Cristos ucenicilor săi
(Mt 23:9).Tatăl se va retrage în față autorităţii lui Dumnezeu, a celui căruia îi este el însuși supus.
În cele din urmă, autoritatea educațională are propriul său scop suprem.,,Paternitatea" pretinde
propria dispariţie, deoarece prevalează întotdeauna preocuparea prioritară a venirii copilului pe
lume, în vederea împlinirii vocației sale adult. Este vorba despre scopul de a-l face pe celălalt să
crească, astfel încât puterea, cunoștințele și experiența adultului să fie comandate în întregime
pentru binele destinatarului său şi reglementate de el. Marcată de încredere, relația educațională
este prin natură inegală și asimetrică.
Ea își programează în mod paradoxal propriul sfârșit – care este, de asemenea, cea mai mare
realizare, acest moment în care inegalii vor deveni egali și copilul va putea deveni propriul său
stăpân.Tatăl și mama își exercită împreună autoritatea în cadrul familiei. Credibilitatea acestui

10
lucru, autoritatea parentală, este legată de articularea în exercitarea responsabilităților fiecărei
persoane. În ceea ce privește copilul mic, mama își va aminti cel mai mult de relația cu cerințele
vieții de zi cu zi; tatăl, de relația cu lumea. Fără a cădea în stereotipuri, modurile lor de a-și
exercita autoritatea vor fi diferite și trebuie să fie complementare. Bărbații nu se nasc adulți, dar
copii sunt puşi într-o situație de dependență și tutelă. Pentru a crește, trebuie să te cunoști pe tine
însuți, să fii protejat.Paternitatea este justificată de necesitatea de protecție sigură, al cărei
principiu este încrederea. Copilul este convins că tatăl său face totul pentru binele lui,
rămânându-i întipărit . Această încredere justifică ascultarea. Adevărata ascultare nu este servilă,
ci ne face să ascultăm, să fim atenți la celălalt (ob-audire= „a asculta”).Ea ne invită să renunțăm
la ceea ce ținem, să consimțim că trebuie să fim dislocaţi din funcţiile sale şi să fim conduşi de
cineva. Ne face să experimentăm heteronomia, adică o lege (nomos) pe care nu am realizat-o,
deoarece nu s-a dezvoltat singură.Interdictia, disciplina, legea, interzic satisfacția autonomă de
dorinţă. În acest sens, ascultarea este răstignită mereu. „Prin ascultarea unuia singur, cei mulţi
vor fi făcuţi drepţi” (Romani 5:19). Dar această supunere filială are ca unic obiect caritatea. O
anumită educație, din preocuparea pentru a asigura calitatea relației cu copilul, era uneori prea
concentrată pe bunăstarea lui emoțională, în detrimentul realităţilor, cunoştinţelor, codurilor
culturale și valorilor morale.Această neglijență nu i-a ajutat pe tineri să se dezvolte pe plan intern
și să înfrâneze expansiunea narcisistă care dă adesea personalități superficiale, chiar
nesemnificative, pentru că nu au dobândit sensul limitelor și realităților (de asemenea, tinerii fără
suport familial, confundă codurile intime cu cele sociale).Prin nebeneficiarea sensului de
autoritate, a convențiilor, ei nu au învățat regulile de a trăi bine împreună și nu au fost iniţiaţi în
rituri sociale şi familiale.Dintre părinţii care au făcut totul pentru a se asigura că nu le lipseşte
nimic copiilor, i-au făcut pe aceştia să creadă că trebuie să le satisfacă toate dorințele,
confundându-le cu nevoile lor. Neavând încă experiența lipsurilor, multi tineri au perioade
marcate de indecizie, nu pot face diferenţa în ceea ce priveşte partea sexuală.
Creșterea implică separarea psihologică, părăsirea copilăriei și adolescenței lui. Confuzia pe plan
psihic, între tânăr și adult, între copil și părinți, îngreunează această separare. Uneori, din dorința
arzătoare în ceea ce priveşte succesul copiilor, părinții pot fi responsabili de ambiguitate și
narcisism, de exemplu când se aseamănă cu răzbunarea inconștientă asupra propriilor eșecuri.

11
Părinții le doresc copiilor să realizeze ceea ce nu au putut ei realiza în viața lor. Prin
interiorizarea acestei dorințe parentale, copilul va fi responsabil pentru repararea sau ispășirea
eșecurilor din trecut a familiei. Viziunea sau visul de a le fi bine celorlalţi, înlocuiește binele real.
„ Iar voi, părinţilor, să nu-i provocaţi pe copiii voştri la mânie, ci creşteţi-i în disciplina şi
învăţătura Domnului!”, recomandă apostolul Paul (Efeseni 6,4). Părinții trebuie să respecte
libertatea celor pe care-i iubesc și să nu-i vadă căzând sau suferind. Tatăl prezidează, pentru că el
precede. El transmite ceea ce el însuși a primit, a dobândit prin experiență, prin ce a trecut și a
interiorizat de-a lungul timpului. Tatăl își exercită autoritatea precedând: copilul se bazează pe
cunoştinţele și abilitățile sale interpersonale. Dar de asemenea, tatăl se plasează lângă copil,
„Pentru că Tatăl îl iubeşte pe Fiul şi îi arată toate câte le face şi-i va arăta lucruri şi mai mari
decât acestea, ca să vă miraţi. ” (Ioan 5,20).Pentru a lucra împreună o sarcină comună, tatăl
conduce copilul pe urmele sale și îi permite să treacă dincolo de ceea ce este între ei. Ei se unesc
în îndeplinirea unei sarcini care devine o sursă plină de sens pentru viețile lor și pentru
comuniunea dintre ei.
Autoritatea tatălui este definită ca o autoritate la datorie. Asistăm astăzila o devalorizare a
cifrelor de autoritate. Lumea își amintește adesea doar abuzurile de autoritate, de putere, doar o
imagine catastrofală.Copilul atunci riscă să-şi perceapă părinţii ca nişte rivali. Pentru „tată”,
înlocuim cu „pereche”; pentru paternitate”, cu „paritate”. Ce greșeală! Pentru că refuzul sau
negarea paternităţii duce la imposibilitatea fraternităţii. Vocația paternă vrea să facă posibilă
diversitatea umană în cadrul familiei: frații și surorile se simt diferiți știind, în același timp, că
sunt legați unul de celălalt și purtaţi de aceeaşi origine. Într-o familie, unii se găsesc îndatorați
față de ceilalți; fiecare depinde de ceilalţi. Experiența fraternității de familie se reflectă asupra
întregiii societăţi. Exercițiul practic al devizei republicane „Fraternitate” (cuvânt de origine
creștină), se desfășoară începând din familie, datorită exercitării calității de părinte și în special al
paternităţii. În schimb, criza paternității şi a fraternităţii, are consecințe grave asupra conviețuirii
colective.Amintiți-vă de cuvântul „patria”, care se referă, în mod etimologic, la paternitate.
Începe dizolvarea autorităţii publice în cadrul familiei, unitatea de bază a societăţii. Ea duce la
exacerbarea individualismului şi la dispreţul binelui comun. De asemenea, va provoca
descompunerea țesutului conjunctiv al societăţii şi al violenţei. Diviziunea socială și toate
formele de discriminare îşi găsesc originea antropologică în descompunerea structurilor parentale
şi paterne în mod special. Cultura igienistă, pentru a ne preveni să murim, uneori vrea să ne

12
împiedice să trăim în izolare unul faţă de altul. Această atomizare împinsă la extrem, reușește să
disocieze a exista de a trăi. Câtă suferință există în viața noastră din cauza îngrădirilor succesive
şi a imposibilităţii întâlnirii față în față!În schimb, pandemia de Covid a permis unora să
redescopere virtutea vieții de familie și a proximității fizice și emoționale, de care universul
digital ar vrea să ne scutească.

Tatăl este soț

Este necesar ca bărbații deveniti tați, să înţeleagă faptul că este o imensă onoare că
Dumnezeu le încredințează o femeie care va fi capabilă să transmită viaţă şi să se dezvăluie
acestora. Este un cadou prețios care cere de la oameni stima de sine totală și o atitudine de
respect profund și de admiratie.Îmi place imaginea tânărului care îngenunchează în fața femeii cu
care își propune să se căsătorească. Omul nu îngenunchează doar înaintea lui Dumnezeu. În acel
moment, a pus un genunchi pe pământ şi în fața fiinţei pe care o iubește, pentru că nu-i cere doar
mâna. De fapt, îi cere lui Dumnezeu permisiunea de a se căsători cu o femeie care este prețioasă,
spunându-i: „Doamne, accepti? Căci pentru ea trăiesc, mor, lucrez și lupt.”Prin unirea cu soția
sa, soțul renunță la suveranitatea asupra sa. „Nu este bine ca omul să fie singur” (Gen 2,18).
Soțul completează acea lipsă care trebuie modelată. Într-adevăr, „acest ajutor asemănător lui”
despre care vorbește textul biblic (Ezer în ebraică) îl desemnează pe Domnul în conţinutul Torei,
adică se deschide spre infinit și transcendență.Cu cât mă unesc mai mult cu ceilalți, cu atât mai
mult accesez un mister din interior, care mă conduce spre un viitor ce necesită fidelitate,
modestie si comunicare. Eterogenitatea persoanei de sex opus, impune libertatea și
responsabilitatea mea, dar și castitatea şi virilitate de a se apăra de orice control şi
violenţă.Dragostea izvorăște din fragilitatea acelui om sau femeie, care o experimentează una în
fața celeilalte. Din această receptivitate reciprocă, viața ia naștere.Pentru a fi tată, trebuie mai
întâi să fii soț. Fără femeie, care o completează și, în același timp, o limitează, tatăl nu poate
transmite viața, ci o continuă în existenţă prin descendenţi. Fără mamă, tatăl se trezește repede în
imposibilitatea de a-și asuma sarcina educațională. Mă gândesc la acești tați dezorientaţi de
strigătele sugarului pe care îl țin în brațe și a căror ultimă soluţie pentru a potoli suspinele
urmașilor, constă în solicitatea ajutorului din partea mamei copilului. În societatea noastră,

13
copilul are uneori dificultăți în a părăsi poala protectoare a mamei. Cu toate acestea, femeia
simte nevoia de o prezenţă sporită a omului şi îl poate învinovăţi pentru dispariţia lui
inconştientă. Ea va trebui să-l împuternicească
pe tată să-i ia locul şi să-l ajute să intre într-o relație strânsă cu copilul, fără a juca rolul de „a
doua mamă” sau „mamă programată”. El îşi va găsi apoi locul în exercitarea propriei sale
misiuni. Toată paternitatea este trăită astfel în limita de sine și nevoia de celălalt: soția și mama,
atât pentru concepţia vieţii cât şi pentru educaţia copiilor. Și prima misiune a tatălui va fi aceea
de a spune copilului său frânturi din propria experiența conjugală, simțul limitei, legea și
interdicțiile; îl învață că el nu este toată lumea, că nu este singur pe lume, că nu este propria sa
origine, deoarece fiecare ființă umană este intrinsec legată de ceilalţi. Experiența autolimitării și
a interdependenței cu soțul ne conduce la redescoperirea valorii castităţii. După cum a subliniat
Catehismul Bisericii Catolice, castitatea soților înseamnă integrarea cu succes a sexualității între
oameni și, prin urmare, unitatea interioară a omului în fiinţa sa trupească şi spirituală 7. Această
castitatea nu este o mutilare. Nu se reduce la autocontrol, chiar dacă o cere. Ea este legată în
primul rând, de primirea celuilalt în diferența ei, în alteritatea sa, în misterul ei și libertatea sa
imprevizibilă. Această ospitalitate respectuoasă față de soț, îl predispune pe cuplu la o viaţă
primitoare, fără a pretinde că o controlează sau o monopolizează. Dacă paternitatea este unică în
natură, se pare că există astăzi o pluralitate de tați (biologici, emoționali, legali sau de altă
natură). Confruntat cu destrămarea familiilor și existența familiilor „petic”, cauzate de drama de
separarea sotilor, pluralitatea poate deveni diviziune: ce autoritate părintească va putea exercita
partenerul unei femei care are copii din prima căsătorie și ce se spune despre tații divorțați care
nu-și mai văd copiii (60% din cazuri)? Creșterea divorțurilor, reproducerea asistată, contracepția
și avortul favorizează apariția unui tată deposedat de funcția sa paternă și dat deoparte de
copilului lui. „Părinţii nu se vor întoarce către fii din cauza slăbiciunii mâinilor lor” (Ir 47:3).
Depinde de părinți cum își vor educa copiii cu privire la umilința vieții de zi cu zi, limitele
corpului lor, ale resurselor proprii. Se subliniază cerința distincției pentru comuniune, raportată
la procesul de creaţie. Fiecare ființă umană suportă ispita de a lua locul lui Dumnezeu, adică a
infinitului și a eternului. „Malurile reprezintă norocul fluviului deoarece, îngrădindu-l, îl
împiedică să devină o mlaștină” a scris Jacques de Bourbon Busset. Ne marchează calea. La fel,

7
CATEHISMUL BISERICII CATOLICE, NR.2337 .

14
limitele noastre sunt condiția mijloacele de trai. Ele ne protejează de impulsurile noastre și de a
ne bloca pe noi înșine. „Puterea pură are rolul de a proteja”, a scris Pascal. Tatăl trebuie să
întrupeze această protecție.

Tatăl, gardianul timpului

În urma lui Iosif, tatăl este tutorele încarnării, adică simțul realității, al detaliului
concret în slujba unei mari cauze: uniunea cu Dumnezeu și mântuiriea lumii. Cum este prezentul,
cum este să trăiești în prezent? Refuzăm să rătăcim? Putem înlocui gândurile inutile şi artificiale
cu cele adevărate, care să ne ajute să nu ne deconectăm niciodată de la realitate?
Tatăl nu își poate permite să păzească cu gelozie rodul experienței sale, lecțiile oferite de
suferințele și succesele sale. Trecerea anotimpurilor și asprimea vieții îl învață pe tată valoarea
momentului prezent şi-i înfiripă dorinţa de abandon în mâna Providenţei.
Tineretul are o relație deosebită cu timpul care a evoluat considerabil. În primul rând, copiii
cresc foarte repede din punct de vedere anatomic. Ei dobândesc rapid o structură fizică
asemanatoare adultului, în timp ce încă mai păstrează fragilitatea psihoafectivă specifică
copilăriei sau adolescenţei. Marketingul joacă și el un rol important în încercarea de a-l face să se
maturizeze forțat, având loc o trecere rapidă a adolescentului spre pragul tinereţii. În al doilea
rând, momentul tinereții se prelungește și se metamorfozează.Tânărul traversează praguri mai
lungi astăzi decât înainte. Trecerea la poziţia de adult, adică de persoană autonomă, capabilă să
gândească și să acționeze pentru ea însăși, să-și asume individualitatea, să se angajeze în
societate și să transmită la rândul său, este din ce în ce mai întârziată.Mulți tineri experimentează
„imaturitatea temporală".În loc să-și îmbine existența prin asocierea trecutului, prezentului și
viitorului, acceptând să anticipeze şi să evalueze coerenţa şi consecințele viitoare ale acțiunilor
întreprinse astăzi, ei trăiesc clipa, evenimentul (adesea decis în ultimul minut).
Au dificultăți în dezvoltarea conștientizării istorice. Sunt absorbiți de evenimentele și de
intensitatea momentului, cu riscul de a uita că acea consistenţă a existenţei se dezvoltă în
continuitatea timpului.

15
Cu toate acestea, înregistrarea pe termen lung constituie condiția prealabilă pentru orice
angajament în viață. Acesta este simțul educației care inițiază darul de sine.
Paradoxal, societățile occidentale doresc o creştere rapidă a copiilor și în același timp, îi
încurajează să rămână adolescenți cât mai mult posibil.Statisticile recente evidențiază contextul
în care se produce o creştere a anxietăţii din cauza crizei de sănătate legată de pandemie, ceea ce
face viitorul incert. Tatăl va putea exercita educația prin transmiterea poveștilor și a amintirilor
vieții sale. ,,să povesteşti în auzul fiului tău şi fiului fiului tău” (Ex 10, 2), poruncește Domnul lui
Moise în ceea ce priveşte exodul lui Israel.Paternitatea este şcoala vieţii şi a înţelepciunii.
Formele de violență (verbală, fizică sau sexuală) și consumul de droguri din ce în ce mai
accentuat (mai mulți indicatori recenţi arată faptul că un consum al heroinei este din nou în
creștere), oferă disconfort, atitudini mortale, anxietate. Acestea degenerează în fatalism și
dezamăgire, pe care impulsurile efemere nu reușesc să le risipească.Tatăl va avea sarcina de a
promova atenţia copilului, astfel încât acesta să trăiască prezentul.„Cine are momentul prezent, îl
are pe Dumnezeu”, spunea Tereza de Avila. Miza este mare în contextul digital actual care
favorizează modul virtual, distragerea atenției pentru imaginație și narcisism.
La școala Sfântul Iosif, părintele va preda copilului în primul rând arta durabilității, a răbdării,
perseverența în fața unei culturi a clicurilor computerizate. „Prin statornicia voastră vă veţi
mântui sufletele.” (Luca 21,19). Este grija pentru a merge mai departe și pentru a aprofunda
valorile vietii mai adânc.
Va transmite arta de a trăi fiecare clipă, ca o providență a lui Dumnezeu, de a-şi modela
caracterul, de a trăi din plin noutățile vietii, raportându-se la sine şi la bucuria lui.

Învață să trăiești în pielea ta, sa fii tu însuţi

Cum să ajuți adolescenții să-şi accepte aspectul lor fizic la vârsta când acceptarea de
sine necesită multă muncă? Modificările morfologice care apar, sunt adesea într-o manieră
dezordonată, și nu toți au acelaşi ritm de dezvoltare.Tinerii atrag întotdeauna privirile prietenilor.
Sunt sensibili la imaginile de „perfecțiune” produse de publicitate, vedete, reviste, atunci când
trebuie să-și asume responsabilitatea pentru corpul lor real, moștenit de la părinți. Înainte de a
accepta să fie ceea ce este, adolescentul va tinde să-și caute identitatea la limitele aparenţei.

16
Puteţi navigați rețelele de Internet pentru a înțelege greutatea psihologică resimţită de adolescent:
îngrijorarea că nu va mai crește, lupta împotriva acneei. Adolescenții, supuși problemelor legate
de modă, se confruntă cu disconfortul de a nu putea alege să fie ceea ce sunt.Ancorarea trupească
a paternității îşi găsește aici, întru totul, locul ei.Să se nască din două corpuri, în special să fie în
relația cu corpul masculin din care provine, nu este deloc banal pentru copil. Valoarea acestei
ancore corporale trebuie amintită, într-un moment în care dimensiunea adoptivă a paternității,
foarte reală, așa cum am subliniat mai sus, urcă pe primul
loc și devine uneori normativă.Astăzi, primatul trupului și al aspectului riscă să condiționeze
întreaga viață socială. Imperativul: „Fii conștient de corpul tău!…”, dacă este supraevaluat, poate
duce la narcisism.Și mai mult, în spatele acestui absolut al corpului izbucneşte ameninţarea
exploatării comerciale a organismului, în beneficiul său propriu. Profesorul Yvonne Berge a
folosit expresia „a-şi trăi corpul”.Educaţia are drept scop umanizarea corpului nostru, integrarea
într-un proiect de viață. Omul trebuie să-şi îmblânzească treptat corpul, să fie
conștient, să-l integreze, să-l primească fix ca pe un dar al lui Dumnezeu, Creatorul tuturor. Se
pot concluziona modurile acţiunii educative ale corpului de către părinţi.
Primul aspect: Consimțământul față de corpul său, felul în care este tratat, felul în care se
vorbește despre el, cum este apreciat și prețuit. A fi de acord cu corpul său, înseamnă a fi de
acord să se îndepărteze de reprezentările culturale sau de obsesia pentru modelele care se impun
și pe care o transmite imaginația. Reprezintă acceptarea limitelor și finitudinea ei. Tentația cea
mai mare este dorinţa de a depăşi limitele corpului prin spiritualizarea sau neglijarea lui. Aceasta
se referă la stilul de viață, la grija acordată corpului, la nevoia de odihnă, dar şi la felul nostru de
a ne domestici impulsurile, de a accepta boala și dizabilitățile, de a practica un sport.
Al doilea aspect: controlează-ți corpul în momentul în care îl disciplinezi: învaţă să-l cunoști, să-l
respecţi, să-l menţii. ,,Sau nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt care locuieşte în
voi şi pe care îl aveţi de la Dumnezeu şi că nu sunteţi ai voştri?”(1Co 6,19).
Al treilea aspect: Promovarea socializării corpului, adică a capacității acestuia de a se integra
armonios în viaţa socială. Corpul trăiește doar prin schimb, atât în ceea ce priveşte subzistenţa
alimentară, cât şi în ordinea existenţei socioculturale.Educația marchează clar acest pasaj al
„corpului pentru sine” la „corpul pentru alții” într-o atitudine de reciprocitate. Corpul uman este
parte a corpului social. Acest lucru ne readuce la întrebarea despre relația dintre corpul nostru şi
al celuilalt. În ce fel vorbim despre corpurile altora?

17
Al patrulea aspect: Promovarea implicării corpului pentru transformarea lumii, de exemplu într-o
activitate de producţie. Acesta este munca umană. Pentru că munca este educație. Necesită
învățare, uneori laborioasă. Este vorba despre câștigarea încrederii în sine prin dobândirea valorii
academice, tehnice, artistice, profesionale. Munca oferă acces la o reală autonomie, ce întărește
siguranța psihologică, contribuind totodată la binele comun. Se pun în centrul muncii virtuțile
morale: răbdare, perseverență, umilinţă. Omul crește prin muncă. El se umanizează, în timp ce
munca lui umanizează întregul cosmos. Educaţia trebuie să promoveze o cultură şi o disciplină a
muncii, care dă tânărului sensul realității și al „materiei”. La nivel creștin, munca nu este numai
umană, dar şi divină. Dumnezeu continuă să populeze lumea, să creeze. ,,Tatăl meu lucrează
până acum; lucrez şi eu!” (Ioan 5,17).Omul extinde astfel lucrarea creației lui Dumnezeu. Munca
mâinii şi a corpului, esenţială pentru copiii ca o iniţiere în realitate, constituie de asemenea, o
experienţă spirituală prin participare şi extinderea lucrării Creatorului. Această sarcină implică și
educația în simțul corpului, uneori în ciuda suferinței care este impusă. Descoperim astfel că
întregul corp este locul dăruirii de sine. Virtutea cumpătării ne permite să direcționăm sacrificiile
și privațiunile bunăstării noastre trupeşti în slujba celorlalţi.

Tatăl desparte

Mama, aproape de copilul ei, pe care îl ia în braţe, îl mângâie, îl acoperă cu mângâieri

şi sărutări, personifică tandrețea și consolarea. Tatăl inițiază despărțirea. Xavier Lacroix
defineşte tatăl drept „cineva care iniţiază şi întruchipează un cuvânt de chemare”, care se
inserează în istorie și moștenire, invită la inovație și duce la o depăşire în vederea prelungirii şi
îndeplinirii moştenirii primite.Încă din perioada concepției, tatăl aduce noi informații în
patrimonial genetic al femeii și continuă să ofere informație, noutate, diferență, distanţă în
nucleul mamă-copil, începând din exterior. Tatăl se referă astfel la ceva mai mare decât sine, la o
transcendență pe care o întruchipează. El exprimă chemarea de a merge mai departe, spre un
viitor care-l așteaptă pe copil. O imagine reprezentativă a tatălui este aceea a barcagiului,
ilustrată de Sfântul Cristofor, care poartă pe umerii lui un copil, pentru a-l trece peste râu. Este
imaginea lui Cristos făcându-ne să câștigăm celălalt mal al vieții noastre. Tatăl este a treia
persoană care intră în relația duală și uneori fuzională între mamă și copil, pentru a-i separa. El îl

18
va învăța pe copil să părăsească această apropiere blândă, pentru a înfrunta viața cu asprimea ei
și a dobândi autonomie.
Din relatarea Genezei, această pedagogie a separării este implementată în procesul creativ. Cine
spune creație, spune separare. În Vechiul Testament, cuvântul „sfânt” înseamnă „separat”, adică
care ne eliberează de confuzie, la sfârșitul unei confruntări, după cum relatează lupta cu
Dumnezeu (nu împotriva lui Dumnezeu) care străbate Scriptura şi care nu cruţă pe prietenii
Domnului: Iacov, Moise, Ieremia, Iob. Din această luptă, toată lumea iese binecuvântată și
transformată. În această bătălie, omul rezistă mai întâi, apoi se predă și în cele din urmă
abandonează.Îmbrățișarea lui Dumnezeu este dulce, dar și dureroasă. Ea operează o metamorfoză
care generează o alianță și permite relația dintre Dumnzeu şi om. În ebraică, cuvântul „legământ”
provine de la verbul „a tăia”. Tatăl operează acea rupere care stabilește alianța, așa cum o
simbolizează ritul circumciziei. Naşterea de sine şi a propriei vocaţii, trebuie consimţită de copil
şi asumată de tată. Ca şi lupta lui Iacov cu Îngerul (Gen 32), această transmisie este sacrificială.
Omul se accesează pe sine și vocația sa printr-o luptă, o confruntare cu o alteritate ce rezistă: a
trecutului său, a înfruntării iluziilor, a opozițiilor, a distanțelor, descurajărilor,iluziilor, a
opozițiilor. În centrul actului educațional, apariția sinelui din partea copilului va trece prin
această luptă în care tatăl are rolul esential. Astfel, conflictele cu tatăl fac parte din înflorirea
personalității copilului și contribuie la construcția lor psihologică. În cadrul iluziilor, pe de o
parte, tatăl trebuie să plângă pierderea copilului ideal pentru a iubi copilul adevărat; pe de alta,
copilul trebuie să consimtă realitatea tatălui său cu limitele și calitățile sale. În misiunea sa
trecătoare, care face trecerea de la lumea copilăriei, a fuziunii, intimității consolatoare a mamei,
către universul social, tatăl blochează dorințele copilului. Orice conflict poate deveni o
oportunitate de a te cunoaște mai bine și de a crește în realism şi alteritate. Răsfățarea unui copil
nu îl face întotdeauna să se simtă în siguranță. O atenție excesivă poate duce la rezultatul
opus.Nu este suficient să ai potențial, trebuie să fie însușit și să revendicăm ceea ce am moștenit.
E una dintre problemele actuale ale absenţei reperelor şi afectivismului dictat. O lipsă de
provocări și limite împiedică această recucerire. Dacă adultul este întotdeauna plin de
compasiune narcisistă, identificându-se prea mult cu tânărul, îl forțează, în loc să-l ajute să-şi
găsească autonomia. Anumite compasiuni îi blochează conștiința. În Sfânta Scriptură, numele
Iosif reprezintă participiul prezent al verbului ebraic care înseamnă „elimină”, adică
„pune”, ,,distribuie”, „ascunde”. Mama naște, dezvăluie, arată. Depinde de Iosif să se ascundă.

19
Ascunde copilul pentru a-l proteja, ascunzându-se. Toată paternitatea poartă o dimensiune
sacrificială, așa cum arată Abraham care îl oferă pe Isaac, fiul său, ca ardere de tot. Tatăl își dă
viața pentru a oferi viaţă. Singura lui grijă este aceea că cel care se naște din carnea lui, nu numai
că supraviețuiește dincolo de sine, dar devine subiect al istoriei și într-o zi se oferă lui
Dumnezeu, pentru a rămâne fiu al lui Dumnezeu pentru totdeauna. Paternitatea adevărată este o
mărturie vie. Părintele, în loc viseze la ce s-ar fi putut întâmpla și ce ar fi putut fi făcut pentru
sine, îşi ascultă vocaţia care-l cheamă să-și asume cu dezinteres un descendent, pentru a o
prelungi și a o depăși. Această generație necesită uitare de sine, umilință și loialitate. Tatăl care
desparte copilul de mamă, trebuie de asemenea să se separe de copil pentru a-l deschide lumii și
chemării lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, tăcerea și retragerea lui Iosif în Evanghelie
sunt elocvente. Sfântul Iosif nu spune nimic sau nu face nimic spectaculos. Chiar în aparițiile
sale, el rămâne simplu și nu caută să ocupe un loc care nu este al lui. El rămâne la înălțimea
omului. Nu va umbri niciodată pe Maria sau pe Dumnezeu. Se dă înapoi așa cum a făcut-o
întotdeauna. Iisus se supune în tăcere autorității lui Iosif, care însuși se supune în mod absolut
voinței divine a Tatălui Ceresc. În același timp, tăcerea lui este sacrificială. Îl lasă pe fiul său și
pe Dumnezeu să meargă înaintea lui. Prin tăcerile sale, Dumnezeu se retrage pentru a ne permite
să acționăm. El ne arată cum să iubim cu inima tatălui, fiind prezent, cunoscându-ne şi
îndepărtându-se atunci când este necesar. Un tată nu-i sufocă pe copii, nu este despotic în felul
lui de a-i educa. Dimpotrivă, el găsește echilibrul între o prezență fermă care nu negociază
lucrurile esențiale ale vieții și o retragere (care nu este dezinteresată), pentru a lăsa copilul să se
maturizeze, să crească liber și să-și dezvolte liberul arbitru, propria conștientizare. Copiii au
nevoie de tați care pot îndeplini acest rol discret de gardian și prieten, disponibil, atent, exigent în
anumite chestiuni, nenegociabil și capabil de umilință și alte însuşiri secundare. Tatăl este cel
care ne permite să înfruntăm realitatea, separarea şi stabileşte între mamă şi copil un spațiu care
emană fuziunea cu fiinţele şi lucrurile din jur. Dacă copilul nu are această experiență, îi va fi
greu să se despartă de copilărie, să se confrunte cu realitatea și să-și păstreze locul în societate.
Tatăl, cu siguranță, întruchipează sensul legii, dar dacă spune „nu”, este mai presus de toate în a-i
permite copilului să-şi găsească autonomia şi să-şi construiască libertatea. Subevaluarea
afecțiunii și distanța progresivă de securitatea maternă, sunt necesare în procesul de autonomie.
Tatăl este un mediator al alterității, în sensul că este mai mult „altul” decât mama. Tatăl inițiază
sentimentul de interdependență, de alteritate. Îi amintește copilului său de legătura vitală cu alte

20
persoane diferite de el (parinti, frați și surori), legătură care constituie creșterea acesteia. La fel și
tatăl face legătura între cultură– pe care el însuși a primit-o de la strămoșii săi – și copilul său,
prin transmiterea cunoștințelor care le expune. Acest lucru îi reamintește copilului că este
dependent de cultură, patrie şi părinţi, care-i permit să nu fie nevoit să reînvețe totul singur. Tatăl
îi prezintă copilului sensul muncii și-l încurajează să-și dezvolte propriile talente, disciplinându-i
energiile și mobilizându-i resursele într-o sarcină pe care o asociază cu alții, ale căror aptitudini
sunt complementare lui. Această învățare începe acasă în îngrijirea vieţii domestice. În stăpânirea
tehnicilor și know-how-ului dovedit de către alții înaintea noastră, copiii îşi vor putea găsi locul
lor în societate și în slujba altora. După cum subliniază episodul de predicare a lui Isus la templul
Ierusalimului (Lc 2-41,52), copilul va putea, grație tatălui, să depășească relația, sigur și fuzional,
cu sânul matern. El va accesa viața socială, „patria” care, să ne amintim, provine de la cuvântul
„tată”.

Privirea tatălui

Privirea de admirație a tatălui asupra descendenților săi, vor ajuta copilul și

adolescentul să crească în siguranţă şi să beneficieze de un sentiment de apartenenţă. Această
considerație din partea tatălui provoacă în schimb recunoştinţa şi stima din partea copilului său,
fără a-l idolatriza sau a se amăgi asupra „adevăratului părinte” cu limitele și greșelile sale.
Figura paternă care este absentă, nesemnificativă sau invazivă, trezește disperare, rebeliune,
incertitudine. Leziunile suferite de copil pot continua, izvorând atât dintr-o tandrețe nesănătoasă,
cu un comportament pervers, cât şi dintr-o lipsă sau negare a proximităţii, datorată distanţei
emoţionale sau fizice a tatălui. Pentru a scăpa de tipologiile toxice care proiectează o imagine
paternă degradată – tatăl sever, vestigiu al pater familias de altădată, „tatăl găină”, mama doi,
tatăl individualist, preocupat de el însuși… –, tatăl trebuie să combine cu mama sprijinul şi
implicarea în viaţa şi creşterea copilului. Prezența sa apropiată îi permite tânărului să se deschidă
către „zborul” care îl va conduce la însuşirea viitorului său. Viziunea tatălui asupra copilului său
este plină de speranţă. Anumite înfățișări îl pot îngrădi pe tânăr, devenind ireversibil în
dificultățile, eșecurile sale. Anumite convingeri din trecut îi pot închide viitorul.
Dreptul acordat tinerilor de a avea o călătorie singulară, fără a se reduce la rezultatele ei, trecutul
lor, comportamentul, acțiunile,... apelează la hotărârea de a-i ierta, de a „o lua de la zero”, de a

21
refuza stigmatizarea. Ceea ce știm despre cineva uneori, ne împiedică să-l cunoaştem mai bine!
Credem în tineri, în „posibilul” lor, niciodată să nu fim exasperaţi de ei, nici să ne oprim la
eşecurile lor. Aceste convingeri constituie punctul firesc unde dragostea lui Cristos se manifestă
cu smerenie în rutina vieţii de zi cu zi, în creşterile spirituale care sunt pe termen lung, conform
lecției apostolului Paul: „Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este
invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se umflă. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu
se mânie, nu ţine cont de răul [primit]Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate
le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură.” (1Cor 13-4,7). Tinerii vor avea speranță
doar dacă sperăm în ei. „ El va merge înaintea lui cu duhul şi puterea lui Ilíe pentru a întoarce
inimile părinţilor către copii şi pe cei rebeli la înţelepciunea drepţilor, pentru a pregăti Domnului
un popor desăvârşit” (Luca 1,17). Privirea milostivă trece și ea prin cereri de iertare de la tată
faţă de copiii lui. Exercițiul paternității nu este niciodată fără defecte, fără ambiguități, fără
neîndemânare. Coborându-ne în fața copilului nostruși exprimându-ne cererea de iertare, ne
exprimăm cu umilință dragostea noastră pentru el, care depășește fragilitățile și inconsecvențele
noastre. A educa înseamnă a învăța să întâmpinăm suferința și eșecul. Ne confruntăm cu situații
de eșec, deconectare socială, marginalizare, care se referă la contexte familiale, locuri dificile,
unde sun prezente rănile trecutului și traumele. Acestea duc la izolarea tinerilor, comportament
patologic, eșec şcolar. Copilul sau adolescentul aflat în dificultate, se hrănește mai mult cu
contribuțiile din exterior. El îşi aduce o parte din potenţialul său. Nu mai învață laşcoală, se
retrage în sine, nu se mai aşteaptă la nimicde la alții, este marginalizat, navigând între
douăanxietăţi: abandon şi fuziune. Abandonul se poatetraduce refugiu în autodialog, adică
tânărul vorbește singur. Fuziunea vine din conștientizarea copilului despre ceea ce-i lipseşte și,
foarte devreme, poate simți dorința de a se completa, de a fuziona cu ceea ce psihologii numesc
„obiecte de atașament” și cupărinții lui. Dar acest atașament fuzional poate deveni un factor de
intruziune din partea părinților. A refuza să stigmatizezi ceea ce lipsește și bazându-te pe ceea ce
este în prezent, trebuie să reprezinte cuvântul cheie al speranței educaționale; recunoscând
fragilitatea, renunțarea celuilat la a fi blocat în ea,trebuie să fie principiul unei carităţi
educaţionale deschisă mereu, pe cat posibil, fără a cere nimicîn schimb. Pentru fiecare
adolescent, educația ar trebui să fie locul unde, oricare ar fi istoria rănilor sale, violența sau
rătăcirile libertății sale, el nu va fi niciodată identificat cu acțiunile sale, pentru că va fi mereu
aşteptat şi recunoscut. Copilul cere să fie iubit pentru sine înainte de a dori să justifice dragostea

22
de părinții lui prin comportamentul său, așa cum este elaşteptat înainte de a fi cunoscut.
Necondiționalitatea în iubire, garantează adevărata creștere a persoanei. Cultura școlară
excelentă și performanța, pot conduce educatorul și părinții la o negare a speranţei. Fragilitatea
umană care rezumă punctele importante ale defectului, erorii și eșecului, face parte din fiecare
persoană. Este vorba despre acceptare. Nu despre resemnare, nici cedare. Recunoașterea
vulnerabilității noastre reprezintă refuzarea în a face din asta o anomalie sau, mai rău, o
anormalitate. Fără a stigmatiza ceea ce lipsește sau eșecul, părinții se vor putea baza pe tot ceea
ce permite creșterea și dezvoltarea copiilor. Prin întâlnirea cu persoana care suferă şi prin
contactele cu bătrânii, aceștia vor putea descoperi că pierderea integrității fizice scoate la iveală
alte calități ale inimii care fac parte din demnitatea de persoană. Prin gesturile de bază, tânărul
poate fi iniţiat în întâlnirea cu săracul, persoanele vârstnice, bolnavii sau cei cu dizabilități: ține-i
de mână, șterge-le faţa, umezeşte-le buzele, rosteşte cuvinte afectuoase, oferă-le amintiri vesele.

O paternitate virtuoasă

Virtutea (din latinescul virtus, care provine el însuși din vir, om), poartă ideea de forță,
vigoare.
Este definită ca abilitatea care decurge din natura persoanei umane şi care se
dobândeşte printr-o utilizare prelungită pentru a-l perfecţiona. Noi distingem virtuțile cardinale –
prudență, dreptate, putere și cumpătare – care susțin pe toate cele naturale; iar virtuțile teologice
– credință, speranță și caritate –, dispoziții în a face binele de origine supranaturală, infuzat sau
înnăscut, ne fac să participăm la însăși viața lui Dumnezeu. Tatăl este chemat să se sprijine pe
aceste virtuți pentru a-şi asuma vocaţia şi responsabilitatea părintească.
Prudența dispune rațiunea de a discerne binele adevărat în toate împrejurările și de a
alege mijloacele potrivite pentru a-l realiza8. Trei acte principale exprimă această prudență
paternă. În primul rând, a delibera, adică a-și lua timpul și retragerea reflecției din cunoașterea de
sine şi analiza situaţiilor. Prudenţanecesită luciditate, răbdare și previziune pentru a

8
Catehismul Bisericii Catolice, nr.1806.

23
fiimplementată. În al doilea rând, această virtute aprudenţei, cheamă judecata noastra să
luămdecizii înțelepte. Ea necesită încredere,uneori acceptând greşelile. În cele din urmă,
prudența duce la acțiune și perseverență înacțiune, ținând cont de contextul de a se opuneunui
refuz sau exprimării dezacordului fără a umili;încurajează fără linguşire, învaţă fără pontificat.
Toată creșterea umană se bazează pe înclinaţii permanente şi scopuri de dezvoltare globală, prin
căutarea constantă a punctelor de echilibru. Printre filozofii greci, Platoncompară educaţia cu o
excursie plină de zel cu diligenţa: pasiunea, caii care trag diligența; intelectul, vizitiul; sensul
vieţii, direcția de mers dată de călător...Toate dimensiunile ființei noastre trebuie să crească astfel
într-un mod armonios: inteligența corporală, emoțională, sentimentală, rațională,creativitatea.
Educatorul trebuie să acorde atențieîntreagii persoane. El trebuie să caute secretul
careechilibrează, pentru a se deplasa fără a cădea.Echilibrul trebuie găsit între extreme şiexces.
La fel cum strălucește o luminăși un exces de decibeli asurdeşte, hiperactivitateadăunează
reflecției, preocuparea excesivă pentru sine izolează.Utilizarea ambelor emisfere cerebrale
permiteînțelegerea lumii într-un mod complementar:stânga analizează din unghiul rațiunii, al
logicii şi calculului; dreapta, dă valoare sensibilităţii, imaginației și creativităţii.
Justiţia constă în voinţă fermă şi constantă de a da celuilalt ceea ce-i aparţine. Buna
poziţionare a tatălui în raport cu ceilalţi membri ai familiei, este punctul de plecare în relațiile
corecte. La fel cum Adam a fost păzitor al legii lui Dumnezeu în grădina Edenului, tatăl este
gardianul dreptății în familia sa. El trebuie să aibă o preocupare permanentă pentru a păstra
pacea.Astfel, prin prezența sa, cu afecțiune, exercițiu de autoritate, tatăl își poate ajuta copilul să
meargă înainte, să treacă de la fuziune la alteritate, să pornească. Pentru a părăsi cuibul
confortabil al iubirii protectoare a mamei, tatăl apelează la câştigul, cucerirea din exterior, vidul
și necunoscutul care se deschide înaintea copilului. Prin urmare, copilul are nevoie de
continuitate emoțională pentru a se dezvolta. Într-un mediu constant, el învață încrederea în
ceilalți, care duce la încredere în sine. Învață să aștepte. Dacă eșuează, în el se instalează
nesiguranța. El devine „dependent de mediu”. Dependenţa de adult îi oferă o putere
considerabilă asupra lui însuși.Adolescentul va încerca atunci să devină dependent de adult, să
nu-l piardă. El se agață... până la punctul în care acest sprijin necesar al adultului îl completează,
îi ameninţă autonomia născută în el. Acest comportament de însuşire este tipic adolescenţei. El
se lipsește de ce are nevoie cel mai mult! El se va agăța apoi de ceva care-l liniștește: un

24
comportament, un grup de prieteni, o credință... Are în el teama de a fi eliberat, dar de asemenea,
intoleranță la dezamăgire și așteptare. Adolescentul va fi prizonierul unui răspuns emoțional
pe care-l va cere. Va trăi într-un stres continuu.Dacă definim maturitatea ca o implementare
a funcţiilor psihice care diferenţiază viaţa internă de mediul extern, putem constata cu teamă că
mulți tineri vor avea dificultăți în a deveni adulți. Ei încă rămân blocaţi într-o psihologie
fuzională, sunt incapabili de a se diferenția de mediul înconjurător. Ceea ce se simte şi se
imaginează, înlocuiește faptele și realitatea. Fenomenul este amplificat și alimentat de invazia
mass-media. Trăind în imaginație, visând, realitatea tinde să dezamăgească și să deprime
oamenii, mentalităţile juvenile, lipsite de gratificaţii primare.,,Forţa asigură statornicie în
dificultăţi şi consecvenţă în căutarea binelui” 9.Virilitatea inițiază în lupta pentru viață și inspiră
încredere copilului. Forța, care nu trebuie confundată cu duritatea, agresivitatea sau
irascibilitatea, este o chestiune de maturitate, pentru a aprecia cu exactitate limitele; de curaj în
acțiune; de sacrificiu de sine pentru a-i susține vulnerabilitățile sau singurătatea neînțelegerii; de
fidelitate în exercitarea responsabilităților unei persoane; de autocontrol. Nu se teme de luptă,
efort, sacrificiul darului de sine, dar îndepărtează orice erupție, tenacitate și încăpățânare
dezordonată. Orice aplicare a legii presupune o anumită violență, necesară din punct de vedere
social, în raport cu instinctele noastre, dorințele, mofturile, interesele particulare. Dar această
violență consimțită și reglementată ne salvează de o altă violență care este distructivă, oarbă,
primară și care ne impune în cele din urmă o altă lege: cea a anarhiei. Aceasta se îndreaptă
inevitabil către dictatură, legea cea mai puternică, alienarea. „Pacea este liniștea în ordine”, a
spus Sfântul Augustin. Această definiție a păcii se aplică atât vieții interioare a credinciosului,
cât și vieții exterioare din societatea noastră. Învățând legea, educatorul amintește exigenţa unui
ordin necesar pentru binele tuturor. El educă pentru pace. Tatăl, „acest puternic cu voce profundă
pe care-l numim tată în casă” (Jules Supervielle), trebuie să întruchipeze o forță morală care se
va pune în slujba slăbiciunii copilului și pe care acesta să poată conta. A vorbi despre putere,
înseamnă a evoca paza si protecţia. Confruntat cu anxietățile existențiale, forța paternă se
prezintă copilului ca un zid, mai ales când se combină cu tandreţea. Strângându-ne în brațele
unui tată care ne linişteşte, ni se condiţionează rezistenţa. Scut, fortăreaţă, refugiu... atâtea nume
date de Psalmist care exprimă această protecție paternă a lui Dumnezeu.,,Cumpătarea este
virtutea celor care-şi moderează dorințele și pasiunile lor, care asigură controlul voinţei peste

9
CATEHISMUL BISERICII CATOLICE, NR.1808.

25
instinct”10. Copiii trebuie să aibă drept modele părinții care sunt stăpânii pasiunilor acestora și să
cultive o candoare fără a căuta să-i posede pe cei pe care-i iubesc. Asistăm uneori la
„monopolizarea părinților” asupra copilului. Părinții își asumă responsabilitatea de a gestiona
viața copilului și de a le organiza viitorul. Virtutea cumpătării arată importanța lui. Ne permite să
dăm un echilibru afecţiunii paterne, astfel încât acesta să se evite controlul posesiv, excesiv
asupra copilului, să aibă un detașament dezinteresat, sub pretextul unei libertăţi false acordate
copilului, astfel încât acesta să „se construiască singur”. Cu toate acestea, cumpătarea nu ar
trebui să fie considerată o virtute negativă care să inhibe afecțiunea și angajamentul emoțional al
tatălui. Jertfa stăpânirii de sine este o ofrandă paternă pentru cresterea copilului pentru binele
său. Dumnezeu îi cere cu siguranță lui Abraham să-și sacrifice fiul pentru a-i testa ascultarea, dar
mai presus de toate pentru a-i aminti că fiul său este un dar de la Dumnezeu și că nu-i aparține.
Cumpătarea este în întregime îndreptată spre iubirea lui Dumnezeu. Ea permite ca tatăl să-și
iubească copilul cu o iubire mai dreaptă şi mai mare. Ea îi oferă perspectiva necesară de a
cunoaşte dorinţa profundă a copilului conform circumstanțelor vieții sale și de a găsi dragostea
paternă asupra propriului copil şi nu doar asupra anumitor calități ale sale. Cumpătarea îi permite
tatălui să-l iubească pe copilul lui pentru cine este și nu doar pentru ce face el. Atunci tatăl poate
înțelege responsabilitatea pentru fericirea spirituală și integrală a copilului și nu doar pentru un
anumit succes sau un statut social. Tatăl, care face tot posibilul să-l crească în cumpătare, predă
dorința personală lui Dumnezeu, îi predă povara lui Cristos, pentru a o face mai ușoară. Un astfel
de tată nu va renunţa la grija lui, va găsi ajutor la Domnul, îşi va încredinţa copilul milostivirii
divine și va adopta o privire de adevăr și caritate.

CAPITOLUL II
CE-I DORESC TATĂLUI MEU

10
Ibid., n° 1809.

26
Iubeste-ţi tatăl

Ceea ce știm despre paternitate este primit mai întâi prin propria experienţă de familie. Personal,
exemplul tatălui meu m-a inspirat, construit și ghidat. După cum a spus Confucius despre
influența strămoșilor noștri, „viața este o potecă luminată din spate. Datorez părinților mei ceea
ce sunt și cu cât timpul trece, cu atât este mai mare conștientizarea acestei datorii. Mărturia
tatălui meu, pe care o port în inimă, este amintirea ce mă inspiră mereu în exercițiul paternității
mele spirituale, legată de slujirea mea de episcop. După cum a spus Albert Camus în Primul om:
„Există ființe care justifică lumea, care ajută în cursul vieţii”. Camus a rostit aceste cuvinte când
tocmai se rugase la mormântul tatălui său și descoperise că îi era dor de el mai mult decât și-a
imaginat. Avem nevoie de tați, de un tată credincios, fidel în iubire și care nu tremură înaintea
angajamentului. Tatăl meu a fost un bărbat de acest calibru. Joseph Rey, născut în 1910, a rămas
orfan la câteva luni de tatăl său Stéphane, fiind răpus de boală. Unicul fiu, Joseph, a fost educat
într-un mod strict în Saint-Étienne de către mama lui Étienne, care era profesor. El a moştenit de
la ea valoarea morală şi sensul ei religios. Tatăl meu s-a definit ca „un sărac în fața lui
Dumnezeu”. Îl văd din nou în zorii zilei, în fiecare dimineață, recitând breviarul, hrănindu-i pe ai
lui în credință prin lecturi spirituale, biblice și filozofice. El dobândise o ardoare pentru Cuvântul
lui Dumnezeu, citirea lui zilnică, datorită exercițiilor Sfântului Ignaţiu pe care le făcuse în fiecare
an timp de douăzeci și șase de ani. Lui îi dedica în fiecare an o săptămână din vacanţa sa. Ca un
tufiș de trandafiri care nu se teme de mâna expertă care-l tunde, el s-a lăsat purtat prin lecturile și
rugăciunile sale. „Am fost anterior creștin sincer, dar prima mea retragere în 1951 a fost un mare
șoc spiritual în viața mea. Eram între pământ și cer...”, a mărturisit el. Credința era pentru el o
întâlnire incredibilă cu Cristos din care nu și-a revenit niciodată. Această experiență în același
timp considerată o abordare incisivă și hotărâtă a lui Dumnezeu, l-a condus în slujba săracilor.
Câți oameni în închisoare, oameni săraci, neîngrijiți sau în zdrențe, care au venit pe strada Tardy,
nr. 4, acasă la familia din Saint-Étienne, își revarsă suferința și singurătatea lor și găsesc
ascultare, mângâiere, o vorbă, o gustare, un adăpost! Şi-a dedicat persoanelor defavorizate o
parte esenţială din timpul său, rugăciunea, banii lui. Îngrijirea săracilor era bucuria lui. „Pentru a
fi fericit, trebuie să știi să te arăți mai mic decât eşti”, a recunoscut el cu un an înainte de a se
alătura Domnului în 2003. El știa că este bogat în tot ceea ce dăduse nevoiaşilor. „Cu cât

27
îmbătrânești, cu atât trebuie să înveți mai mult să te detaşezi”, a adăugat el. „În fața semenilor,
sunt numai rugăciuni și caritate care trebuie să aibă efect”. Tatăl meu a fost dornic să ne
transmită ceea ce el însuşi le primise. A scris lecții de viață simple în scrisorile sale, cu o
caligrafie frumoasă, care continuă să mă umanizeze, acum , în calitatea de preot şi episcop ce am
devenit. Era profund marcat de rădăcinile țărănești ale familiei sale paterne, provenind din munții
Lyonnais:
,,Dragă Dominique,
Recunosc că este o bucurie adâncă pentru mine, o noutate, să-mi redescopăr țara. Acolo mi-am
petrecut orele minunate ale copilărie mele; acolo, am descoperit viața. Am descoperit acolo de
asemenea, afecţiunile umane înrădăcinate în tradiţii şi în credinţă. Păstrez amintirea de neșters a
oamenilor precum bunicul meu, care au adăugat simplitate vieţii lor şi sărăciei materiale, bogăția
inimii și a minții, bogăţia unei credinţe pe deplin trăite”.
Bucuria tatălui meu a fost întotdeauna legată de împlinirea voinței lui Dumnezeu în
fiecare dintre copiii lui. A scris surorii mele credincioase, Marise, care a luat numele de sora
Dominique Rey, transmiţându-i toată emoția pe care o simțea ca tată cu ocazia angajamentului
său religios:
,, Dragă Micuță Marise,
Ce să spun după această zi de neuitat de 19 martie, în care te-ai dăruit întru totul Domnului. Noi
bănuim cât de mare a fost dorinţa ta și cât de adâncă este bucuria pe care o citim pe chipul tău.
Fericită Marise, ai ales calea cea mai bună.
Noi am plâns, ... dar am plâns de bucurie, nu m-am gândit înainte că această zi va fi atât de mare
și atât de frumoasă. Acum că ești mai aproape de Domnul, nu-i uita pe cei de acasă”.

Învățătura pe care am primit-o de la tatăl meu poate fi rezumată în trei cuvinte: adevăr,
simplitate și caritate. El a vrut să trăiască și să îmbrățișeze Evanghelia în toată radicalitatea și
cerințele sale. Nu a negociat niciodată cu Dumnezeu pentru a-și îndeplini propria voință sau
glorie. Nu lucra pe cont propriu. El raporta totul lui Dumnezeu, nu numai pentru el însuși, dar şi
pentru familia lui. În contact cu el, noi nu puteam ignora existența lui Dumnezeu așa cum era el
prezent în fiecare zi și cum strălucea în viața lui. Era absolutul lui. Pentru el, marea dramă ar fi
fost ca toţi copiii lui să se abată de la Domnul. Ca familie, noi am încercat să trăim și să
întruchipăm recomandările Sfântului Augustin: „Iubește și fă ceea ce tu vrei. Dacă taci, taci din

28
dragoste; dacă țipi, ţipi din dragoste... Asta în tine e rădăcina carității. Din această rădăcină nu
poate rezulta decât bine”.
Tatăl meu ne-a învățat această cale de sfinţire prin diferitele evenimente ale vieţii sale,
prin caracterul exemplar al conduitei sale morale şi evanghelice, în primul rând prin mărturia lui
imensă de afecțiune pe care a arătat-o pe parcursul a șaptezeci de ani de viață împreună cu soția
sa, mama noastră. Astăzi am recitit cu emoție ceea ce a descris referitor la căsătoria lor în 1985,
cincizeci și doi de ani mai târziu, având șapte copii și numeroși nepoţi.
,, Ai grijă de mama ta. Ea ne-a dat tot ce era mai bun din ea însăși. Ne-a iubit cu
fidelitate şi seninătate. Ea a radiat pace în casa noastră. Atât de contrastante erau temperamentele
noastre, unitatea noastră realizată prin credința comună în Isus Cristos. Din prima zi a căsătoriei
noastre ne-am rugat împreună. Nu ne-am oprit niciodată... Bucuria noastră era să ne întâlnim
seara acasă după o zi lucrătoare, să ne vedem locuința plină de capete mici, blonde sau brune.

Cu ocazia împlinirii a cincizeci de ani de căsători, și-a arătat afecțiunea pentru soţia lui:
„Am descoperit-o şi o admir mai mult decât niciodată, cu o dăruire totală atât de discretă și
efectivă. Inimile și sufletele noastre au aceleaşi ţeluri”.

Prin contactul cu tatăl meu, am învățat mai bine că iubirea este râul vieții. Dragostea
este rodnică dacă este luată în calcul. În generozitatea lui, el tinde spre un ţel şi îşi învinge frica.
Astăzi, atât de multe cupluri caută confortul casei fără „greutate”, fără copiii care le-ar spulbera
libertatea. Dar ce va rămâne pentru acești oameni care au refuzat viața când ei vor îmbătrâni?
Iubirea egoistă și narcisistă sunt antitetice. Inevitabil, duce la retragere și tristețe. Dimpotrivă,
când este oferită și mărinimoasă, dragostea dă roade dincolo de propria sa existenţă. În cazul
dureros al soților care nu au putut avea copii, rodnicia iubirii lor vine prin angajamentul lor în
folosul altora, prin caritatea lor activă care radiază în jurul lor. Fertilitatea iubirii adevărate
depăşeşte cu mult cercul de soţi care se dăruiesc unul altuia și dificultățile prin care trec vor fi
invitații de a ne iubi mereu mai mult în adevăr și profunzime.În 1944, bombardamentele din
apropierea Gării Saint-Étienne, în cartierul în care locuiau părinţii mei, au distrus casa familiei.
Acolo familia, ca prin minune, a scăpat nevătămată, dar a rămas în totalitate săracă.

29
 ,,Grijile nu ne-au ocolit. Timp de douăzeci de ani am trăit de la o zi la alta, fără un ban,
iar mama ta a gestionat totul fără nici un reproș. Domnul nu ne-a părăsit, El ne-a
binecuvântat cu un bine imens: sănătatea. Aceasta ne-a ajutat foarte mult să trăim în
sărăcia care ne-a înclinat spre detaşare”.

Simplitatea inimii tatălui meu l-a făcut să primească totul cu bucurie și s-a abandonat în braţele
Providenței Divine. „Totul este har pentru cei care iubesc și nu se simt abandonaţi”. Progresul se
realizează adesea prin testul care se trece prin credință.„Ceea ce ne-a unit și mai mult”, a scris el
apoi în această scrisoare despre mama noastră, a fost credinţa care ne-a locuit în suflete”. Părinții
și copiii au încercat să trăiască, în familie Nazaretul ideal. Din copilăria mea păstrez amintirea
ritualurilor de familie care ne punctau viața domestică (rugăciunea de seară și binecuvântarea
meselor, vizitele la cimitir, serbările familiale pline de râs și emoții) și gustul fraternității care s-a
dezvoltat între toţi. Dumnezeu ne-a unit. Am fost legați unul de altul în El, moștenitori ai unei
moșteniri comune pe care părinții noștri ne dăduse, aceea a unei arte de a trăi, a unei culturi de
familie impregnate de o credinţă vie. Toate aceste rădăcini de familie au adus o sevă răcoritoare
în viața noastră.
„Omul este memorie. Odată cu vârsta îl pierdem pentru viitor, dar învie pentru trecut”, a
recunoscut în caietul său spiritual. În familia noastră relaţiile intra-familiale au fost bazate pe o
cultură intergenerațională deosebit de preţuită de părinții mei. Tatăl meu a insistat mult în
relatarea despre moștenirea pe care o datorăm strămoșilor noștri. El era conștient de
responsabilitatea lui ca adult în transmiterea către urmașii săi, după cum reiese din acest
testament, întocmit în 1985 (avea atunci 75 de ani):

Pentru copiii noștri

30
 Simt această vitalitate care m-a acaparat permanet. Nu cunosc circumstanțele marii
despărţiri. Trebuie să te gândești la asta, este inevitabil. Poate că va fi rapid și neașteptat... poate
lung și dureros... trebuie să te abandonezi lui Dumnezeu care este Iubire. Să se facă voia Lui!...
Noi care ajungem în seara vieţii noastre, la ora când umbrele se lungesc, când privirea noastră
interioară se întunecă mereu, când rămânem mereu în căutarea lui Dumnezeu. Preocuparea
dominantă să fie transmiterea credinței copiilor voştri, prin exemplul tău, viața ta, dacă este
necesar, prin cuvântul tău. Rămâneți uniți intre voi, frati şi surori. Acest lucru nu este
întotdeauna ușor pentru natura umană. Unirea, susţinerea voastră este cea mai mare bogăție. În
comuniunea voastră sfântă, nu uitați niciodată în rugăciuni de toate acestea generații de creștini
din care provenim. Au trăit, după cum au putut, ne-au oferit o credinţă. Au fost puntea de
legătură între Dumnezeu şi noi. Putem sa ne întâlnim toți, și ei şi noi, prin mila divină, în
splendoarea slavei lui Dumnezeu. Eu îmi cer iertare pentru tot ceea ce v-ar fi putut răni: greșelile
mele, insuficiența mea, golurile mele, nerăbdarea mea și toate tensiunile inimii mele furtunoase.
Vă sărut din adâncul inimii mele. Să ne întâlnim cu toții din nou lângă Dumnezeu.

,,Întreabă generaţiile de odinioară şi reflectează la experienţa părinţilor lor” (Iob 8,8).

De la bunicul și unchiul său, tatăl meu moștenise gustul pentru genealogie. Numai această
disciplină demonstrează dorinţele noastre magice de a concepe copii cu orice preț, până la a
pretinde că a „produce”, poate duce la dezastre psihologice. Avem nevoie să știm de unde
venim, să trăim rădăcinile noastre.Când un copil este adoptat de o familie, desigur, va beneficia
de dragostea părinţilor adoptivi, dar va rămâne mereu dator să-şi afle originile sale. Într-o zi, doi
oameni s-au iubit, uniți în trupul lor și noi suntem rodul acestei uniuni. O parte din fiecare
părinte se găsește în el.
Dumnezeu a permis oamenilor să se nască din dragostea și plăcerea împărțită între doi oameni în
carne și oase. Biologia ar putea fi tentată să ne promită ce este mai rău: nu doar că nu cunoaştem
identitatea noastră, ci descoperim că ne-am născut prin producție științifică, fără îmbrățișare, fără
sărutări, fără căldură, fără suspine, fără carne.
După cum a subliniat Elie Wiesel, „morții au drepturi asupra celor vii. A le refuza înseamnă a

31
crimă a doua oară...”. Tatăl meu a scris un text despre strămoșii săi, despre prezența lor
memorială care încă o simte:
,,Acești oameni care ne-au precedat de-a lungul veacurilor, nu sunt străini. Ei sunt
prezenţi mai mult decât credem noi. Orizonturile lor sunt mereu acolo, sângele lor curge în
venele noastre, pasiunile lor locuiesc în noi... Fericit este omul care posedă un sat în inima lui, a
spus poetul. Aş adăuga: fericit este omul care-și cunoaște izvoarele. Fericiţi suntem să le
cunoaștem și mai fericiți dacă bem din ele. Se pare că ținem în noi cauzele imensei frământări
interioare ale timpul nostru și criza profundă care ne zguduie.Mulți oameni sunt dezrădăcinați,
fără pământ, fără legături cu generațiile care i-au precedat”.

Tatăl meu știa despre ce vorbește. Într-adevăr, tatăl lui, Stéphane Rey, profesor, murise în
1911 la câteva luni după naşterea sa. El... nu știa despre el mai mult decât puteau alții să-i spună
și a petrecut ore întregi interogând despre acest subiect pe unchiul său Étienne (fermier și fratele
lui Stéphane), în timp ce rătăceau pe câmpuri. El căuta să-și adune mărturii pentru a-l cunoaște
pe cel care i-a dat darul vieții. Lipsa paternă a fost întotdeauna în el ca un val furtunos, ca acel
Dumnezeu pe care îl bâjbâim în profunzimea misterului său şi pe care nu reușim să-l înţelegem.
Tatăl lui nu era în fața lui, ci în el. Lipsea fizic. Nu descoperim o ființă foarte des, ci atunci când
dispare. Tatăl meu a fost fericit să aibă o mamă credincioasă și generoasă, bunici atenți, dar,
orfan, a fost mereu în deficit cu lipsa tatălui său ca pilon, model de imitat cu mândrie și cu care
să se identifice. Scrisese cu întârziere o scrisoare lungă către răposatul său tată, exprimând tot ce
era în inima lui:
,, Din adolescență, când am început să experimentez atât absența, cât și prezența ta, eu
nu am încetat să mă gândesc la tine, să mă refer la tine. O dorință intimă m-a urmat de-a lungul
vieții mele, acea de a te urma. Pentru a fi cu adevărat tată, trebuie mai întâi să fii, sau să fi fost
fiu. Adevărata loialitate față de morți este să încerce să acționeze așa cum ar acționa în
împrejurările trăite. Moștenirea este asumată în loialitate. Am încercat să fiu fidel gândurilor tale,
motivelor tale de a trăi și de a crede...”

În aprecierea rolului tutelar al tatălui, pericolul ar însemna s-o uităm pe mama. Tata

32
 cunoştea importanța primordială a mamei în dezvoltarea copilului. Așa de des i-a adus un
omagiu soției sale, Marie, mama mea, dar și-a lăudat și propria mamă, Étienne Chaize,
scriind o odă pentru maternitate și feminitate:

,,Dragă mamă, cum pot să scriu aceste rânduri fără să-ţi văd fața și silueta din nou,
silueta ta dreaptă ca sufletul tău. […] Pentru portretul tău interior aş putea scrie: înrădăcinare în
credință; dragoste profundă și eficientă; simț excepțional de înaltă datorie faţă de stat; fidelitate
în prietenie; dreptate în gând şi acţiuni”.
Tatăl trebuie să fie profesor, mai ales să-şi înveţe copiii să gestioneze și să-și asume
responsabilitatea pentru afectivitate. Încă mă simt îndatorat părinților mei, pentru ceea ce au
putut să depună mărturie față de mine și față de frații și surorile mele, pentru atenţia la
personalitatea fiecaruia. Acea solicitudine provenită din blandeţea privirii, din gesturi şi cuvinte
de recunoaştere ne-a tras spre tot ceea ce era mai bun. Au fost opusul unui sentimentalism
narcisist care se reduce foarte des pentru a-i folosi pe alții, pentru a-i linguși, pentru a lua în
calcul cultivarea emoțiilor de scurtă durată. Privirea părinților mei m-a cuprins, în cel mai intim
mod posibil, astfel încât treptat, să devină subiectul meu de istorie. I-am cunoscut pe deplin în
slujba lor de creștere umană și spirituală, în libertatea mea, fără a aplica modele externe care mi-
ar fi înrobit propriile proiecţii. Părinții noștri au fost îndemnuri să ne ridicăm dincolo de noi
înșine fără să ne sfiim vreodată de responsabilități. Ne trăgeau în sus pentru a ne ajuta să ne
descoperim chemarea personală cea mai adâncă. Exemplul lor de viață ne-a stimulat,
permițându-ne să experimentăm, datorită altruismului lor, faptul că binele comun transcende
interesele personale. Au putut reface familia, când pierduseră totul după bombardament, ne-a
oferit spectacolul unei resurgenţe obţinute după haos. Această reuşită s-a bazat nu doar pe curajul
cotidian, ci și pe jertfa de sine a părinților noștri, în primul rând pe speranţa teologică.
Reconstruiți-vă, vindecând înfrângerile materiale și încercările fizice (mama a stat un an spitalul
după bombardament). A avut parte de intervenţia milostivă a Domnului.
Un om al absolutului, Joseph Rey a demonstrat totuși, întotdeauna, o capacitate de a
evolua, de a se adapta la oameni și situații, pentru a revizui și a modifica pozițiile sale, nu pe
fond, ci conform situatiilor. Tatăl meu l-ar fi citat bucuros pe Paul Valéry: „Nu îmi împărtășesc
întotdeauna părerea. " Datorită diversităţii situațiilor prin care a trecut de-a lungul secolului al

33
XX-lea, sfâșiat de războaie și tragedii, dar și a temperamentului său timid și sensibil, el învățase
smerenia și rezistența. Orfan, nefiind beneficiarul unui model patern, el a descoperit și a urmat
treptat vocația lui. La început autoritar, treptat a devenit relaxat în exercitarea autorității sale
familiale până la punctul de a se pune la îndoială și de a-și cere cu umilință iertare pentru
temperamentul său uneori furtunos, sau pentru izbucnirile sale.Apropierea mamei, atât discretă
dar și foarte prudentă, a contribuit de-a lungul timpului la dezvoltarea si temperarea caracterului
său exploziv. A învățat de la ea ce înseamnă reținerea și răbdarea – avea arta de a distinge
urgentul de important – și a exersat cu ea acea responsabilitate autentică co-parentală. De multe
ori au împărtășit împreună tot cee ce ţinea de oportunitatea sau relevanța alegerilor familiei.
Cât de greu este să te accepți ca fiind diferit... Mi-a luat mulţi ani să accept și să înțeleg această
diversitate necesară de daruri. Este o caracteristică a Domnului nostru, care vrea să ne îndrepte.
Tata a fost ucenicul Sfântului Iosif, patronul său, pe care îl invoca frecvent și care veghea asupra
familiei noastre. „Pe bunul Sfânt Iosif, cred că l-am invocat în fiecare zi a vieții mele, de când
mama m-a învățat, la o vârstă fragedă, să mă adresez lui prin intermediul rugăciunii”, a spus tatăl
meu. Prenumele lui Iosif îl unise cu un vechi prieten, Joseph Guinamand, timp de cincizeci și
șase de ani. Acest tovarăş credincios l-a ridicat și i-a plătit lui Joseph Guinamand un tribut de
înmormântare, vorbind despre ceea ce fusese în stare să descopere şi să primească datorită
acestei prietenii. Joseph Guinamand era omul absolutului, nu doar al nuanţelor. Ceea ce conta,
erau ideile cheie ce reprezentau idealul lui: Dumnezeu, Franța, patria sa, o concepție oprimată
despre modul de viață, un oarecare dispreț pentru tot ce era gadgeturi-le, căuta confortul,
bucuria şi acumularea de bunuri materiale. El părea un bărbat de vârstă mijlocie, o vârsta
pierdută în secolul al XX-lea. A suferit foarte mult o decadență morală și o criză religioasă, rod
al bunăstării materiale, care a ajuns în țara noastră de aproape douăzeci de ani.Cu toate acestea,
aspectul cel mai frapant al lui era caracterul creștin. Omul acela al absolutului era adesea
surprinzător, sau uneori tulburător pentru mulți, prin rigoarea cuvântului său, care era mai mult
în concordanţă cu viaţa lui. Îl exprima puternic, fără să-şi facă griji pentru a ști dacă și-a surprins
sau deconcentrat ascultătorul. Aceasta nu era o provocare, ci o emanaţie a ceea ce a gândit şi a
trăit. […] Carisma lui Iosif […] a fost, cred, împotriva curentelor vremii sale, stânca lui în
credinta. Era omul rugăciunii şi al absolutului Dumnezeiesc.Viaţa lui creştină avea alte
dimensiuni care nu trebuiau să fie mai puţin plăcute Domnului: dezinteresul pentru bunurile
pământești, sensul apostolic, caritatea lui... m-au făcut să-l admir. […] El rămâne un model

34
pentru mine, omul absolutului. Era absolutul lui Dumnezeu, absolut în liniile sale de gândire și
de viaţă. Timpul nostru este insuficient pentru a-l admira pe deplin, pentru a-l copia.
,,Dragă Joseph, nu vom mai vedea fața ta, privirea ta dreaptă ca o sabie, șapca ta de
piele, pantalonii tăi lungi de catifea, paşii tăi mari. Nu vei mai bate la ușa noastră, nu te
vei mai aşeza la locul tău obişnuit... nu vei mai sta niciodată… Toate acestea sunt
prezente din 21 iunie, ziua morţii tale, în mintea și inima mea. Când pierdem ființe,
descoperim averea lor. Într-un stil deconcertant pentru pe vremea noastră, ai fost un
adevărat slujitor bun al Domnului. Exemplul tău actualizează toate mediocrităţile mele.
Ajută-ne, ajută-mă să mă alătur ție, să ne continuăm în Rai salutul de Bucură-te-Marie
…”
Joseph Rey a luat în considerare toate legăturile umane pe care le-a adunat în familie și
în viața lui, profesională și caritabilă, ca drumuri ce duceau la întâlnirea personală cu Isus.
Primim mesajul lui Cristos prin cei pe care-i întalnim, pe care i-am moştenit. Întorcându-ne la
Cristos, traversând secolele, Evanghelia a fost astfel răspândită prin cuvânt.Isus a țesut împreună
cu ucenicii Săi un fir subțire, Cuvântul transmis, adunat, repovestit. Provenind de la prima
generație creștină și prin legătura tuturor generațiilor, Cuvântul lui Isus vine la noi astăzi. Eu
depind de aceste relee. Fără încredere în ei, nu aș avea credință în Isus. Cum să nu te gândești cu
recunoștință și emoție la părinții noștri care ne-au înrădăcinat credința? Prin filiația noastră,
experimentăm interdependența existențelor noastre, nu numai doar în spațiu, ci și în timp, în tot
ceea ce trăim și am trăit până astăzi: solidaritatea transgenerațională. Bărbații au călătorit prin
epoci și civilizații, purtaţi de aceleași emoții, mobilizaţi de aceleași vise, confruntaţi cu aceleaşi
dificultăţi şi cuprinşi de aceleași impulsuri. După creație, cartea Genezei nu doar că expune
originea păcatului, dar și povestea unei fraternități originale care ajunge la noi, prin Biserică,
exact ca un apel. Viața noastră pe pământ nu este o luptă împotriva altora, ci o luptă vitală și
acerbă împotriva celor ce doresc să ne despartă de ceea ce este sfânt.Această relație cu cei dragi
plecați a fost purtată, prin tată, prin speranța Paștelui. Aceasta reprezintă certitudinea că moartea
nu este ultimul cuvânt din istorie. De la Învierea lui Cristos, mormântul a devenit leagăn plin de
har. Creștinismul se naște dintr-o boltă! Cristos ne însoţeşte cu mila lui. „Trebuie să ne pregătim
de moarte şi să o considerăm ca un marș către lumină”, ne-a spus cu ceva timp înainte de
moartea sa, mărturisind:

35
 ,,Cu frică și tremur văd se apropie ziua „cântăririi sufletelor”, conform exprimărilor din
Evului Mediu. Cu cât timpul se apropie mai mult, cu atât sunt mai conștient de abisul
care există între sfințenia lui Dumnezeu și inima mea păcătoasă, cu defectele și
mediocritățile sale. În cele din urmă, totul se rezumă la duioșia și milostivirea infinită a
lui Dumnezeu. Trecutul... Îl predau Milei divine. Mâine... Îl încredinţez Providenţei
divine”.

Această speranță teologică necesită o deplină încredere în Dumnezeu, purtată de o viață

în rugăciune. „Un om care nu se roagă”, a spus din nou tatăl meu cu câteva zile înainte de
moartea sa, este un om care trece prin viață legat la ochi”. Orbit de societatea postmodernă și
comercială, ne întoarcem ochii spre lumina a cărei sursă este mila divină. Raiul nu este nici de
dat, şi nici de luat. Sarcina noastră este să-l dorim cu toată ființa. Nu este
niciodată prea târziu pentru a-l aborda, pentru că nici un păcat nu este prea mare pentru
Dumnezeu, nu este niciodată prea greu să ne ridicăm. Cel Preaînalt, în Cristos, a devenit Cel
Preaînalt Jos pe Pământ. El face din căderile noastre o oportunitate de a ne îndrepta prin iertarea
lui. „Să sperăm doar în Dumnezeu, reprezintă disperarea faţă tot ce este Dumnezeu” (Gustave
Thibon). Tatăl meu a mărturisit despre asta cu prizonierii pe care i-a vizitat în închisoare sau pe
care i-a invitat la masa noastră de familie la ieșirea din închisoare. „Tu, Doamne, care faci,
dimineți tinere cu seri bătrâne, suflete limpezi cu suflete necăjite, fă-ne un caiet nou din vechiul
caiet pe care noi să-l dăruim”, a scris el. Întâlnirea cu săracii a fost decisivă în călătoria sa
spirituală și în angajamentele sale caritabile. În memoriile lui, tatăl meu a vorbit despre locul
privilegiat pe care săracul îl avea în viața lui.

36
Chipul oamenilor săraci

Gândindu-mă la oamenii care marcaseră călătoria lui, tatăl meu a evocat două feluri de
oameni săraci care îi luminaseră viața.În timpul vieții, reapar brusc chipuri care au dispărut de
mult de pe scena pământească: chipurile ființelor care au trăit, au iubit, au suferit și ale căror
memorie au rămas în memoria noastră; nenumărați bărbați și femei care au cunoscut diminețile
noastre însorite și prospețimea amurgurilor, copii fără griji care râdeau, adulți chinuiți de grijile
cotidiene: muncă, sănătate, bucurii, dezamăgiri, iubiri, despărțiri, bătrâneţe... toate impulsurile
sufletului omenesc. Există speranța supranaturală pentru unii, alţii sunt bântuiţi de moartea care
se apropie inevitabil. Trezind aceste gânduri, mi-a revenit în memorie chipul a două ființe, două
femei sărace pe care eu le-am întâlnit în copilăria și adolescența mea.
Două fețe foarte frumoase de oameni săraci, îngropate în nu știu ce cimitir, două ființe al căror
nume nu mai apar pe un mormânt: Mama Jeannette şi doamna Cognasse. Erau sărace în
adevăratul sensu al cuvântului. Nesemnificative la vremea lor, aşa au rămas şi după moartea lor.
Erau sărace în adevăratul sens al cuvântului pe care Domnul l-a înălțat în Evanghelie. Nu eram
conștient de asta când le-am abordat. Cu privirea retrospectivă a timpului și aspectul care
provoacă apropierea Eternității, acum am conștientizat că au fost lucruri ușoare în viața mea.
Pentru a ne ajuta în slăbiciunea noastră, Domnul seamănă har de-a lungul traseului nostru
pământesc, uitându-ne la ființe ale căror vieți sunt un exemplu, o mângâiere ușoară. Siluetele
umile ale Maicii Jeannette și ale doamnei Cognasse, îmi vin des în memorie, pentru că au fost
bune cu noi, copii, nu prin darurile lor, ci prin priviri. Au părăsit această lume care fusese grea
pentru ele, inumană, unde au acumulat atâta muncă şi durere. Sărace, nu s-au scufundat în
amărăciune şi nici în ură. Au avut puterea și harul continuu să zâmbească, probabil pentru că în
inima lor au păstrat speranța divină. „Ultimii vor fi primii”, conform promisiunii lui Cristos.
Mama Jeannette şi doamna Cognasse sunt umile, sărace, zâmbitoare, dar numele și amintirile lor
au dispărut de mult, au fost șterse din această lume trecătoare, iar noi le vom găsi, prin Îndurarea
Divină, în locurile de onoare la masa lui Dumnezeu, cu zâmbetul lor. Tata mi-a transmis sensul
alegerii radicale a lui Dumnezeu, așa cum arată cartea Apocalipsa:
„Dar pentru că eşti astfel, căldicel, nici cald, nici rece, am să te vărs din gura mea” (Apocalipsa
3:16). Următorul text mărturisește acest primat: Cine este Dumnezeu? Ce este omul? Paul în

37
Efeseni 3-18,19 exclamă: „să fiţi în stare să înţelegeţi împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea
şi lungimea, înălţimea şi profunzimea şi să cunoaşteţi iubirea infinită a lui Cristos ca să fiţi plini
în toate de plinătatea lui Dumnezeu”. În călătoria noastră către dimensiunile incomensurabile ale
iubirii divine, avansăm în întuneric bâjbâind, în mod dureros. Generozitatea și bunăvoința să ne
fie scut, abordarea noastră să fie bună, evitând o privire întunecată. Să purtăm cu noi toate
vicisitudinile noastre umane. Iisus ne-a oferit un cod perfect: Evanghelia. Trebuie să o practicăm
în viaţa noastră. Conține invitaţii, chemări de tandreţe infinită, dar de asemenea, avertismente
foarte stricte. Tentația permanentă a oamenilor este să le rețină pe primele, uitându-le pe ultimile,
sau invers. Secolul al XIX-lea, de exemplu, a subliniat rigoarea în detrimentul iubirii (cu foarte
multe excepții însă), înainte de a se fi instalat jansenismul. Timpul nostru, cererile către Domnul,
taina Crucii, trec discret și ne scufundăm în lejeritate. Într-un fel sau altul, pericolul este
întotdeauna ameninţător. Cuvântul lui Dumnezeu nu este selectiv. Acceptăm Evanghelia,
întreaga Evanghelie.Pentru tatăl meu, alegerea lui Dumnezeu a fost întruchipată într-o disciplină
a vieţii cotidiene. Planul zilelor sale, la care a aderat meticulos în timpul celor douăzeci și opt de
ani de pensionare profesională, a reflectat rigoarea și echilibrul vieții sale creştin.

1) Planul zilei:
– Trezirea: 5:45 a.m.
– De la 6 la 7 a.m. sau la 7:15 a.m.: birou de lectură
– slujba de dimineață – meditație asupra textelor şi evenimentelor liturgice ale zilei.
– 9:00: Liturghie și Euharistie.
– 13:30 până la 14:15: slujba de la prânz.
Meditația biblică.
– 17:15: rozariu cu Maria, soția sa.
– 21:30: rugăciune de seară sau slujba.
2) Sacramentul penitenței: la fiecare 3 săptămâni (cel mult 1 luna).
3) Adorarea Sfântului Sacrament: joia de la ora 18.00 la ora 19 (la franciscani).
4) Aprofundarea credinței: abonament la ziare și reviste religioase și misionare: Discursuri ale
Papei, Franța catolică, Familia creștină; etc.
5) Viața ascetică: Vigilența simțurilor (roagă-te în fiecare seară înainte de somn pentru fidelitatea
față de această cale).

38
6) Examinare specială zilnică – relectură: dimineaţa la ora 6.
7) Gestionarea banilor: zeciuiala (mai mult dacă se poate) în favoarea Bisericii, nevoile pentru
lucrările caritabile și apostolice.
8) Acțiune caritabilă: conferințe parohiale la SaintVincent-de-Paul și vizite la prizonieri.
9) Acțiune parohială: secretariatul parohial
Marți dimineața – permanență la cură
(lunar) – consiliu parohial.
Radicalitatea, în sens etimologic, subliniază atașarea la rădăcini strămoşeşti. Este
modul de a ne trage dintr-o sevă care ne hrăneşte şi care este acea starea propriei a fertilităţii. Îi
percepem rădăcinile prin greutatea moștenirii și a jertfei celor care ne-au precedat în credință. Ei
erau atât trecători, cât și contrabandiști. Rădăcinile nu se întorc numai la părinții, bunicii,
strămoșii noștri, etc. Comuniunea cu sfinţii ai căror beneficiari şi moștenitori suntem, provine
dintr-o sursă comună, Cristos. Tatăl meu știa că era îndatorat față de toți aceștia care l-au
precedat și care i-au locuit în inima și gândurile sale. Din cauza acestei moșteniri, se consideră
responsabil pentru transmiterea către familia sa și a celor dragi lui. Această transmitere durează
o viaţă întreagă şi este investită în cele mai mici detalii şi contururi ale existenţei. Joseph Rey ne-
a învățat să comprimăm absolutul în viața de zi cu zi. A fost inspirat frecvent de sfântul său
patron, care a subliniat virtutea harului divin, cufundată într-o realitate sfinţitoare. Tot ce este în
noi trebuie să vorbească lui Dumnezeu din moment ce a vrut să se întrupeze în Nazaret în
profunzimea umanității noastre. Flacăra vie a dragostei divine este chemată să strălucească în
cele mai mici circumstanţe ale existenţei noastre, astfel încât să fim luminaţi. Creștinul se
poziționează întotdeauna în lumina reflectoarelor Cuvântului Divin, a crucii, care desemnează pe
Cristos, izvorul vieţii. Transmiterea acestei lumini durează o viață întreagă. „Acțiunile noastre au
repercusiuni în eternitate, atât măreția creștinului, cât și cerințele pe care aceasta le impune. Oare
viața mea, perspectiva mea nu s-ar schimba, dacă încrederea nu ar fi înrădăcinată și vie în mine?
Această întrebarea pe care a pus-o tatăl meu a avut un ecou pentru el, provenind de la celebra
întrebare a Sfântului Ioan Paul al II-lea: „Franța, ce ai făcut cu botezul tău?” La noi se referă
această întrebare, este o anchetă personală. Ce am facut eu insumi ? Sunt demn de primii creștini,
martiri și de strămoșii mei care şi-au riscat confortul şi siguranţa pe care azi pot atesta, datorită
lor: „Doamne, îi cunosc, îi văd și-i iubesc. »

39
Viața tatălui meu a fost profund marcată de alegerea lui Dumnezeu mai presus de orice. Pentru
tatăl meu, aderarea la Evanghelie a avut întâietate față de credința în lume.Printre numeroasele
reflecții care pot fi provocate citind acest text [Fericirile Sfântului Luca], m-am oprit la
următoarea expunere: opoziţia radicală între învăţătura lui Cristos şi stimulentele lumii în care
trăim. Această reflecție ia naștere din ruptura radicală dintre Evanghelie și ce ne oferă lumea
contemporană. Biblia menţionează frecvent această opoziţie între planul divin și spiritul lumii,
rănit de păcatul original. În limbajul său viguros Paul, dă un exemplu în prima scrisoare către
Corinteni:
„Unde este înţeleptul? Unde-i cărturarul? Unde-i cercetătorul acestei lumi? Oare n-a dovedit
Dumnezeu că înţelepciunea acestei lumi este nebunie?” (1Cor,20). Rezultă faptul că noi,
creștinii, trebuie să existăm în mijlocul unei lumi tot mai marcate de materialismul și
permisivitatea liberală. Referința noastră trebuie să fie Evanghelia. Nu trebuie sa ne adaptăm la
lume, ci la Isus Cristos. Citirea și aprofundarea Cuvântului său au fost şi sunt de asemenea,
esenţiale. Cu siguranță este dorinţa majoră a Domnului să iubim pe toţi fraţii noştri, dar privirea
şi iubirea noastră trebuie să fie filtrată după criterii divine. Suntem chemați să trăim pentru şi
împotriva lucrurilor din multe domenii: bani, violență, familie, etc. Este o lucrare de eliberare
interioară. Este o alegere între planul de iubire al Domnului și abaterile seducătoare, dar mortale
ale unei lumi care ne apasă. Pe ce cale să o luăm? Sau în cine ne vom pune încrederea? Și viața
noastră? Să avem mereu prezent în gândurile noastre cuvântul apostolului Ioan: „Într-adevăr,
[atât de mult] a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în
el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca
să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el.” (Ioan 3-16,17).
Viața lui Joseph Rey, tatăl meu, luminează mereu calea pe care mi-o dă Dumnezeu să o
urmez pentru a-mi asuma semnificaţia paternităţii lui Dumnezeu în misiunea mea de azi.
Conform lui Ben Sirah, ,,Înainte de moarte, nu-l declara fericit pe nimeni! Omul este cunoscut
prin copiii lui” (Ben Sirach 11, 28). „Copacul cade pe partea în care se aplecă”. Această zicală
luminează mărturia tatălui meu lăsată în seama lui. O viață este finalizată nu numai în sensul că
este terminată, dar și în sensul în care se realizează. Ca o lucrare de artă, atinge o anumită
perfecţiune care devine pentru noi inspirație, apel, speranță.

40
 CAPITOLUL III
DIN INIMĂ DE PIATRĂ, LA O INIMĂ DE CARNE, PENTRU O INIMĂ DE TATĂ

Papa Francisc ne amintește de paternitatea care nu este dobândită prin naștere sau prin
accidente alE vieţii, dar trebuie să fie atât un har cât şi o dorinţă. Accesul la paternitate vine
dintr-o triplă transformare a inimilor noastre prin trecerea de la o inimă de piatră la o inimă de
carne, apoi de la o inimă de carne la inima unui tată.
,,Vă voi stropi cu apă curată și vă veți curăți; vă voi curăți de toate întinările
voastre și de toți idolii voștri vă voi purifica. 26 Vă voi da o inimă nouă și un duh nou voi pune în
voi; voi îndepărta inima de piatră din trupul vostru și vă voi da o inimă de carne. 27 Duhul meu îl
voi pune în voi și vă voi face să umblați după hotărârile mele, să păziți și să împliniți judecățile
mele. 28 Veți locui în țara pe care am dat-o părinților voștri; voi veți fi poporul meu și eu voi fi
Dumnezeul vostru” ( Ezechiel 36-25,28).
Profetul Ezechiel explică infidelitățile poporului ales şi abaterea lor printr-o
împietrire a inimii. Apelul lui către evrei apelează direct la noi. Schimbă-ne inima de
piatră într-o inimă de carne, constituie primul pas comun pentru bărbați și femei. De câte
ori în Evanghelii îl vedem pe Isus îndreptându-și interlocutorul, cu pretenții și blândețe,
uneori cu fermitate, dorind să-l aducă înapoi în inima lui? Viața noastră izvorăște din
inimile noastre. Pentru bărbat și femeie vine, când viața permite, un moment mai specific:
trecerea de la o inimă de carne la inima de mamă sau tată. Pentru femei, maternitatea are
ceva firesc, întregul său corp vorbește despre ea și cântă despre bucuriile și tristețile ei.
Femeia are o experiență carnală de maternitate. Pentru fiecare tată, această cucerire sau
recucerire a inimii sale constituie o cale esenţială pentru a-şi asuma mai bine vocația și
responsabilitățile familiale, ale lui, ale soției și copiilor.

41
 O inimă de tată

În limbajul științific clasic, nu este ceva obișnuit să se folosească inima drept punct de
reper antropologic. Psihologia modernă vorbește mai ușor despre conștiință (inconștient și
subconștient), iar filozofia Greacă evocă facultăţile şi puterile care reprezintă simțurile,
imaginația, memoria, inteligența, voința. Antropologia biblică definește persoana datorită a trei
grupe de elemente care exprimă diferite comportamente și atitudini ale omului și Creatorului.
Mâinile și picioarele, sunt simboluri ale acțiunii. În cartea Genezei, Dumnezeu creează omul,
modelându-l cu mâinile sale. El ia inițiativa de a salveza poporul din Egipt prin „puterea brațului
său”, așa cum ne amintește cartea Exodului și precum cântă Fecioara Maria în Magnificat.
Limba, gura și buzele, sunt simboluri ale Cuvântului Creatorului din a doua parte a creerii .
Cuvântul Răscumpărătorului, verbul necreat, prin întruparea sa, ni se adresează printr-un Cuvânt
de Salut. Credem într-un Dumnezeu care este Revelație. Dumnezeu se adresează ființelor umane
și dialoghează cu ele, împărtășindu-și umanitatea. Toate temele care se referă la Revelația lui
Dumnezeu permit omului să i se descopere, oferindu-i o înțelegere a propriei existențe. Inima și
ochii exprimă ceea ce este mai adânc în omul relaţional. Tema inimii apare de mai mult de o mie
de ori în Biblie. Ascunsă în piept, are nevoie de un organ extern prin care să comunice. Desigur,
inima se manifestă în toate comportamentele și atitudinile omului, dar se dezvăluie într-un mod
mai direct şi specific prin expresia privirii. Psalmul 130 ne amintește: „ Eu nădăjduiesc în
Domnul; sufletul meu speră în cuvântul său” sau cartea Regilor, când îl menționează pe David
care avea „o privire frumoasă”, permițând astfel să-și perceapă frumusețea interioară. Ochii joacă
un rol simbolic al expresiei inimii. Pentru a exprima tot ceea ce Dumnezeu a făcut pentru ea,
Fecioara Maria exclamă: „căci a privit la umilinţa slujitoarei sale.” (Lc 1,48). Inima unui tată
trebuie să sufere o transformare pentru a trece de la o inimă de piatră la una de carne, după cum
subliniază Ezechiel „Vă voi lua dintre neamuri și vă voi aduna dintre toate țările și vă voi aduce
în pământul vostru. Vă voi stropi cu apă curată și vă veți curăți; vă voi curăți de toate întinările
voastre și de toți idolii voștri vă voi purifica. Vă voi da o inimă nouă și un duh nou voi pune în
voi; voi îndepărta inima de piatră din trupul vostru și vă voi da o inimă de carne. Duhul meu îl
voi pune în voi și vă voi face să umblați după hotărârile mele, să păziți și să împliniți judecățile
mele. Veți locui în țara pe care am dat-o părinților voștri; voi veți fi poporul meu și eu voi fi
Dumnezeul vostru” ( Ezechiel 36-24,28).

42
 Harul lui Cristos lucrează în noi, ne dă Duhul Sfânt („apa curăţeşte”), o inimă de carne
(v. 26) pentru a ne conduce apoi în ţara părinţilor noştri, adică, să avem acces deplin la
paternitate (v. 28). Dezvoltaţi în voi simţul paternităţii, primiți inima unui tată. Pentru a înțelege
pe deplin ce înseamnă asta, noi trebuie să înțelegem toată polisemia cuvântului „inimă”.

Inima, expresie a afectivității

În Biblie, inima apare prima ca o expresie a vieții emoționale. Afectivitatea este locul
unde se desfășoară subiectivitatea, sentimentele, amintirile, speranțele și temerile noastre. Ea este
insondabilă, versatilă, fragiă. Să ne gândim la Faptele apostolilor: „Când au auzit, [cei care
ascultau] au fost pătrunşi la inimă şi i-au spus lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Ce să facem,
fraţilor?” (Fapte 2:37) sau din nou, în Evanghelia lui Ioan: „Dar pentru că v-am spus acestea,
întristarea a umplut inima voastră.” (In 16, 6). Mai presus de toate, inima reprezintă și dezvăluie
dimensiunea spirituală a vieții emoționale. Paternitatea este declarată punctul de plecare a relației
iubitoare în care darul vieții va înflori în copil. În mod universal, simbolul inimii înseamnă
dragostea, în special relația de căsătorie. Această dragoste mobilizează afecțiunea omului pentru
femeia pe care o primește în dar din Rai și care-l deschide în alteritatea lui, către ceva dincolo de
sine. Dragostea îi ia toată ființa, gândurile și carnea sa și constituie fundalul, baza paternităţii.
În tradiția evreiască, în timpul sărbătorii de Shabat, după ce a cântat Eshet Hayil, mirele se
întoarce către soția lui și îi mulțumește pentru că este o femeie perfectă. Rabinul Isaac Luria le-a
recomandat discipolilor săi să sărute mâna mamei lor, în semn de mulţumire pentru ceea ce le
dăruise. Sfântul Iosif moşteneşte tradiţia iudaică şi învață, prin viața lui, cum să-și iubească soția,
cum să-şi onoreze soția și să împlinească planul lui Dumnezeu pentru ea și copilul ei. El va fi
protector și paznic al sfintei familii din Nazaret. Inima de carne a omului se deschide spre
întâmpinarea soției și se extinde în inima unui tată pentru a genera viață. Toate
resurseleemoţionale sunt mobilizate în aceasta sarcină cu normă întreagă: prezență, atenție –
„dragoste este atenția pură pentru existența altora”, a spus filozoful Louis Lavelle –, afirmând
cuvinte și oferind momente pline de satisfacții, gratuite și de calitate, împărtășind, ascultând,
iertând... Într-o zi, i-a spus un tată fiului: „Mă bucur de ceea ce ești și voi face totul ca să devii
mai mult”.

43
 Inima, sediul inteligenței

Inteligența nu este rezervată „intelectualilor”, nu poate fi redusă la speculații. În

tradiția biblică, gândurile apar în inima (vezi Ez 38:10). „Urma schimbării este inima”, adaugă
Sirah (37, 17). Mai mult, Scriptura ne deschide către o dimensiune spirituală a inteligenţei în
slujba iubirii. „Iar mama lui păstra toate aceste cuvinte în inima ei.” (Luca 2:51). Această
inteligență a inimii, sau înțelepciunea, ne permite să ne apropiem de Dumnezeu.
Începutul înțelepciunii vine din ascultare. Imaginea lui Iosif tăcut, o umbră a Tatălui ceresc care
tace, este Isus, Cuvântul etern, paternitatea, natura umană care cere tăcere în primul rând. Mama
comunică cu fiul sau fiica ei printr-o prezență liniștitoare, cu o privire care încurajează, un
cuvânt care îndeamnă, învață, consolează... Fără să se sustragă de la postura educativă, tatăl, în
multe cazuri, va vorbi mai puțin decât mama. El tace pentru a-şi lăsa copilul să vorbească.
Sfântul Iosif, tatăl adoptiv al lui Isus, ilustrează perfect acest lucru, ștergerea paternă care lasă loc
adventului Fiului. „Ceea ce are Biserica cel mai ilustru, este tocmai ceea ce ascunde”, a scris
Bossuet. Acaestă pedagogie divină trebuie să inspire postura fiecărui tată care eliberează spațiu
pentru ca fiecare copil al lor să se exprime prin propria sa retragere asumată și eliberatoare.
Copilul trebuie să poată spune ceva față în față, eventual în opoziţie cu tatăl care semnifică
autoritate. Dacă copilul descoperă că poate obiecta fără a fi condamnat, el va putea deveni adult,
demonstrându-și propriile experiențe fără teama de a pierde dragostea părinților săi.
Înțelepciunea necesită, de asemenea, să înveți ce este viaţa. Vocația mamei este de a genera nou-
născutul din carnea ei. Misiunea tatălui constă în legătura cu soția sa, pentru a aduce copilul la
viața socială. Tatăl este responsabil de creșterea copilului. Nu numai în sensul unei iniţieri la
cunoașterea lumii și a culturii, la descoperirea realității, dar și la autoeducație, arta de a trăi. Un
copil orfan sau abandonat, care nu și-a cunoscut tatăl, prin urmare, riscă să-i lipsească
structurarea internă, capacitatea de autonomie, disciplină, simțul adevărului asumarea identităţii
sexuale și sociale. Fiecare tânăr are nevoie de valorificare și securitate, dar și de limite
și cerințe.

44
Inima, tabernacolul voinței

Sfântul Toma, după Aristotel, distinge ce înseamnă irascibil și plin de voinţă.

Irascibilul este acea facultatea te ridica când ai căzut, a te purta în luptă, a te întări în dificultăţi
cu mult curaj. Voința este o facultate spirituală care aspiră la unirea cu Dumnezeu. Este sediul
nostru de libertate. Voința noastră nu este doar capabilă să fie mobilizată spre un scop, dar și spre
noi, spre relaxarea interioară, când apelăm la resursele interioare care provin din harul lui
Dumnezeu. Voința nu este doar capacitatea de a te dărui, ci și de a te abandona. Această facultate
este desemnată în Biblie prin metafora inimii: „ Păstrez în inimă cuvintele tale, ca să nu
păcătuiesc împotriva ta.”(Ps 119).

Inima, organ al unității interioare

În Scriptură, inima este singura putere spirituală desemnată prin analogie cu un organ fizic.
Un organ ascuns, central, vital, care apare ca principiu al unității interioare. Acest lucru este
subliniat în cartea Proverbe: „Mai mult decât tot ce păzeşti, ocroteşte-ţi inima, căci din ea [ies]
izvoarele vieţii!” (4, 23). Biblia nu preia distincția clasică, inteligența, voința, afectivitatea, dar se
străduiește să arate coeziunea lor internă. Toate aceste facultăți sunt intim amestecate într-un
dialog în care se forjează unitatea persoanei. Multe filozofii evidențiază o anumită facultate în
detrimentul altora, rezultând o viziune frântă a omului. Ele exaltă rațiunea, înăbușind
afectivitatea (raţionalismul). Ele încununează emoționalitatea pură, interzicând orice judecată a
rațiunii (subiectivismul). Ele idealizează voința de a evidenţia prerogativa supraomului
(idealismul).
Inima unui tată are în vedere și valori cum ar fi calitatea și unitatea persoanei copilului său,
considerat ca un întreg: trup, suflet, spirit. Acolo, tentația obișnuită ar fi să nu consideri o ființă
în funcție de succesul său social, de performanța lui, de aspectul fizic, atractivitatea sa exterioară,
sau să-i un găseşti un defect, să-l cataloghezi în funţie de un handicap. Tatăl nu alege, nu-şi
selectează copilul. El îl primește în întregime. Exercițiul autorităţii constă în a-l face să
înflorească şi să rodească în timp această unitate, cu integritate astfel încât copilul să înţeleagă

45
ceea ce este, să se accepte pe sine în unicitatea sa și, lucrând la el însuși, să-şi dezvolte caritatea
și darul de sine. Pentru că ne regăsim doar dăruindu-ne.

Inima făcută vulnerabilă

Dezvăluirile misterului Creaţiei şi Răscumpărării au fost realizate prin semnul inimii.

Din partea lui Adam, Dumnezeu se naște în Ajun; iar la sfârşitul călătoriei sale pământeşti, după
moartea lui, recapitulând sensul vieții lui, înţelegem faptul că Isus își deschide inima la Golgota.
Este o inimă care se deschide și se predă în mod vulnerabil. Întreaga viaţă a lui Cristos a fost
suferinţă,compasiune în fața calvarului rezistenței, a neînțelegerilor și a respingerilor, chiar și din
partea celor apropiați lui. Inima îi era un loc de ofrandă. Întreaga încercare a umanității rănite era
întipărită și comprimată în inima lui. El a fost oferit drept jertfa de către Tatăl pentru mântuirea
tuturor. Inima lui este atât altarul jertfei, cât și izvorul vieții (vezi Zac 12, 10 și Ioan 19). Inima
lui Hristos s-a deschis pentru totdeauna, păstrează această vulnerabilitate prin care-şi revarsă
mila. Experiența Sfântului Iosif este elocventă pentru a ne ajuta să redescoperim vulnerabilitatea
vocației paterne. În fața smereniei lui Dumnezeu care a devenit în Isus, atât de mic, inima lui
Iosif se topește. În fața misterului Întrupării devine tăcut. Această tăcere acoperă și protejează
viața ascunsă a lui Isus din Nazaret. Din momentul în care descoperă pruncul care izvorăște din
pântecele soției sale și este rodul dragostea lor, fiecare tată are o inimă care „crapă”. Prin această
deschidere a inimii, părintele primește încercările, suferințele și eșecurile familiei cu realism și
speranță. Misiunea sa este terapeutică, în sensul că trebuie să ajute pe toată lumea să găsească
rezistența și revină la viață.

O paternitate care provine din Cer

„Cea mai mare lucrare a Fiului este să ni-l facă cunoscut pe Tatăl” (Hilaire din
Poitiers). Paternitatea este așadar atât o moștenire (vine de la Dumnezeu Tatăl, își are izvorul în
paternitatea lui Dumnezeu), cât și o făgăduință (ne pregătește pentru a-l întâlni pe Tatăl din
ceruri în veşnicie).

46
Memorie și profeție: A fi tată nu constituie doar un fapt biologic sau cultural, dar atribuie o
vocaţie educativă şi spirituală care îşi are originea în paternitatea lui Dumnezeu. Isus ne
descoperă pe Tatăl Ceresc, ,,de la care îşi trage numele orice familie în cer şi pe pământ”
(Efeseni 3,15), dar și paternitatea noastră. Înainte de a deveni tați, trebuie să descoperim sau să
redescoperim că suntem fii. De la tatăl etern, noi percepem în Cristos taina filiației noastre
efectuate din abandon, dependență, mirare; descoperim și noi că toată paternitatea este un dar de
la Dumnezeu pe care ni-l oferă, împărtăşindu-ne pe Fiul Său. „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi
zidiţi într-o casă spirituală pentru o preoţie sfântă ca să aduceţi jertfe spirituale plăcute lui
Dumnezeu prin Isus Cristos.” (1Petru 2:4-5). Trebuie deci, să punem la baza paternității divine,
pe Dumnezeu, care este atât tată cât și mamă. Bărbatul și femeia sunt cei care dau o imagine
completă a lui Dumnezeu Tatăl. La nivel uman, tatăl îi redă soției puterea de a fi mamă, iar
mama îi redă omului harul de a fi tată.Pentru noi, care suntem ființe filiale, dorința pentru Tatăl
Ceresc este o căutare continuă. El este al nostru, este începutul și sfârșitul. Cristos, în dorinţa sa
de mântuire, a venit să ne restabilim şi să restabilim filiaţia cu Tatăl său – „Şi orice veţi cere în
numele meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie glorificat în Fiul” (In 14, 13) – dar și pentru a ne
vindeca paternitatea vătămată prin păcatul originar; acesta este ruperea cu Tatăl, dar și cu vocația
noastră paternă.
Tatăl ceresc a vărsat în singurul Său Fiu toată lumina divinității sale. El se dăruiește în întregime.
Vrea să retrăiască în noi ceea ce se întâmplă între Fiul său și el însuși. Isus Cristos ne prezintă
paternitatea lui Dumnezeu. Astfel, paternitatea care există între bărbați, reprezintă participarea la
paternitatea lui Dumnezeu. Paternitatea noastră umană devine apoi un semn privilegiat prin care
Dumnezeu descoperă paternitatea lui dar, înseamnă şi instrument prin care Dumnezeu alege să-și
exercite paternitatea.Trebuie să ne asumăm paternitatea. Poate fi un lucru dureros. Suferinţa
spirituală, emoțională, relațională cu tatăl nostru din concepția noastră, în timpul sarcinii, în
momentul naşterii, în copilărie sau adolescență (tată absent, tată vinovat, tată autoritar sau chiar
tiranic sau violent, tată posesiv sau infidel, tată care a murit prea devreme etc.) provoacă
respingere, revoltă, neîncredere în paternitate. Cristos dezvăluie aceste blocaje și vrea să ne ajute
să-l rezolvăm. A venit să ne vindece rănile, descoperind figura sa de Tată. „Cine m-a văzut pe
mine, l-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9). El vine să salveze paternitatea umană și să facă din ea o
vocație. Numai Dumnezeu este Tată, dar îi așteaptă pe oameni ca ei să participe la această
paternitate ca să ne spună ceva din misterul ei de generații.

47
Preot, profet și rege

În momentul botezului, creștinul primește harul lui Dumnezeu și mântuirea lui,

devenind preot, profet și rege. Înrădăcinată în viața de botez, paternitatea este în primul rând
preoțească, adică mijlocitoare de har pentru copil prin darul plenar faţă de copil. Acest dar nu
este o sarcină cu jumătate de normă. Durează toată viața ca durată și în intensitate. Dragostea
primează pentru totdeauna. Pentru un creștin, această iubire are chipul lui Cristos care ne livrează
instrucțiunile de utilizare. Dumnezeu este liber de orice, în afară de a iubi, pentru că iubirea este
definiția lui. Dragostea îşi găsește sursa în el. Această iubire de Dumnezeu va fi exprimată prin
dragostea a două ființe care se dăruiesc unul celuilalt, pentru ca prezența si misterul lui să se
dezvăluie între ei. Dragostea conjugală va fi leagănul care va întâmpina și va purta copilul până
la sfârșit, pe tot parcursul existenței sale. Relația de dragoste între părinţi şi pentru copiii care
se vor naște din dragostea lor, va dezvălui prezența lui Dumnezeu, ca Tată, izvor al oricărei
paternități.
Iubirea divină alunecă în iubirea umană, conjugală și filială, pentru a o stârni, a o
salva, a o determina să se desfășoare. Din cauza vocației sale preoţeşti, fiecare tată este chemat
să manifeste prezența lui Dumnezeu în viața de zi cu zi în familie. „Familia trinitară” este
plinătatea darului și a comuniunii prin rugăciune, împărtășire, iertare reciprocă, viață
sacramentală. Se manifestă și prezența lui Dumnezeu în binecuvântarea părintească. În Biblie,
Dumnezeu le încredințează părinților misiunea de a-și binecuvânta fiii. Puterea exemplului este
Abraham: „Dumnezeu i-a zis lui Abrahám: „Tu să păzeşti alianța mea, tu şi urmaşii tăi după tine,
din neam în neam!” (Geneza 17:19), apoi le-a dat binecuvântarea așa cum a făcut Isaac pentru
Iacov: „Dumnezeu să-ţi dea din roua cerului şi din grăsimea pământului, belşug de grâu şi de
must! Popoarele să-ţi slujească,neamurile să se prosterneze în faţa ta! Fii stăpân peste fraţii tăi şi
să se prosterneze în faţa ta fiii mamei tale! Blestemat să fie cel ce te va blestema şi binecuvântat
să fie cel care te va binecuvânta!”. (Geneza 27:28-29). Binecuvântarea părintelui este și mai
mare, este bunăvoinţa tatălui faţă de copilul său, este afecțiunea paternă. Demonstrează
apartenența de la cel care o primeste, la o familie si o traditie. Reafirmă autoritatea paternă și
restabilește legătura care unește multe generații de aceeași identitate, origine și cultură. Ea,
în cele din urmă, se întoarce la binecuvântarea Creatorului care a întemeiat și a dorit această
legătură sacră de familie. Binecuvântarea paternă capătă o valoare specială atunci când este dată

48
înainte de marele evenimente de viață: căsătorie, boală, călătorie... Poate lua diverse forme după
obiceiul familial și cultural (un semn al crucii desenat pe frunte, o rugăciune, un gest simbolic).
Tradiția francezo- canadiană, de exemplu, a păstrat unul dintre aceste rituri de binecuvântare
pentru Anul Nou. În fiecare an, în unele familii, dimineața devreme de Anul Nou, copilul cel mai
mare îl roagă pe tatăl să binecuvânteze întreaga familie. Tatăl, sau bunicul când cel mai mare a
plecat de acasă și s-a căsătorit, se ridică și face semnul crucii rostind o scurtă rugăciune de
binecuvântare: „Vă binecuvântez în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt”. Prin acest
gest, îl roagă pe Domnul să-i protejeze împotriva bolilor, accidentelor și greutăților cu care se
confruntă familia. Pe lângă caracterul său religios, acest gest dă posibilitatea tatălui de a se
exprima faţă de membrii familiei sale, pe care-i iubeşte. Această tradiție frumoasă ne invită să
redescoperim importanța binecuvântării în viața de familie și în responsabilitățile paterne. Toţi
aceşti paşi sfinţesc familia şi ne introduc în viața eclezială. Părinții creștini poartă grija și povara
hrănirii sufletelor și trupurilor copiilor, a călăuzirii către Dumnezeu. Rugăciunea familiei, în
special, va spori această dimensiune preoțească: relaționând viața și comuniunea familială cu
prezența lui Dumnezeu.Părintele este preot, dar și profet, adică vestește și mărturisește
Evanghelia. În Biblie, promisiunea lui Dumnezeu constituie un fir comun al istoriei sfinte.
Dumnezeu promite lui Abraham un descendent (Geneza 12:7); lui Moise, eliberarea poporului
evreu asuprit (Ex 3); lui Iosua, să ia în stăpânire Țara Făgăduinței (Ios 1); poporului exilat în
Babilon, o alianță (Er 31); pe Ioan Botezătorul, îl face un precursor al Mântuitorului: „El trebuie
să crească, iar eu să mă micşorez” (In 3,30). Paternitatea este expresia unei profeții. Ea este o
promisiune. Datorită copilului, tatăl se deschide spre viaţă şi un viitor. Copilul își prelungește
existența, iar viaţa tatălui se împlineşte în a sa. Educaţia provine din latinescul ex-ducere, care
înseamnă „a călăuzi”, adică să conducă copilul spre viitor, auto-împlinire, în cadrul filiație, până
la maturitate, până la speranţa că într-o zi va avea şi el harul paternităţii sau maternităţii.
Ca profet, tatăl depune mărturie mai întâi prin coerenţa, exemplul vieţii sale şi al credinţei.
Diverse capcane pot împiedica identificarea cu tatăl: o figură paternă absentă sau nesemnificativă
în fața dorinței de afecțiune a copilului; o figură prea „perfectă” care devine îndepărtată,
inaccesibilă...Tatălui care-i lipseşte stima de sine, care se îndoiește de ceea ce este, nu va putea
niciodată să transmită valori și aptitudini. Un tată descurajat, cultivând un sentiment de eșec, nu
va putea comunica dorința de a merge înainte. El nu va avea încredere în copiii lui. Profetul
amintește poporului alegerea lui divină și astfel, părintele va trebui să-l ajute pe tânăr

49
sădobândească adevărata stimă de sine, nu doar o incantație emoțională. Îl va face să descopere
că are daruri, atuuri reale, calități care îi permit să fie cuceritor. A deveni tu însuți este o cucerire
a greutăţilor şi încercările cu care el trebuie să se confrunte. Tatăl trebuie să fie pentru copil, de
mic, o forță care să-l încurajeze să lupte, să ţină piept provocărilor și aventurilor. Astfel, tânărul
va crește și își va etala personalitatea cu încredere autentică. Pentru parinti, paradoxul educaţiei
este de a ajuta copiii să crească şi într-o zi să se poată descurca fără ei. În cele din urmă, tatăl
exercită regalitatea, nu în sentimentul unei dominații care ar fi catastrofală, ci a unei diaconii, a
unui serviciu astfel încât copilul să poată dobândi o coloană vertebrală, o personalitate susținută
psihologic și împlinită în exercitarea darurilor sale. Scopul educației este să sprijine tinerii în „a
ști să fie”, integrând valorile morale și dreptul social.Copilul trebuie să simtă că întreaga lui
creștere personală trebuie să-i permită să se desfăşoare și să îşi îmbunătățească o carismă pură, să
fie bucuria și mândria părinților săi. Citând pe Paul al VI-lea, Papa Francisc subliniază faptul că
paternitatea lui Iosif, prin exercitarea autorităţii de slujire, participă la apariția Împărăției lui
Dumnezeu:
,,Sfântul Paul al VI-lea observă că paternitatea sa a fost exprimată în mod concret prin
faptul că „și-a făcut viața o sliujire, un sacrificiu pentru misterul întrupării și a misiunii
răscumpărătoare care-i este atașată; a folosit autoritatea legală care i-a revenit asupra familiei,
pentru a-i oferi un cadou total despre sine, din viața lui, din munca lui; şi-a convertit vocaţia
umană la dragostea domestică în oferirea supraomenească a sinelui, inimii și a întregii capacități
de iubire puse în slujba lui Mesia”11.

Printr-un dar de sine supraomenesc, Sfântul Iosif din Nazaret se supune tăcut în fața
planului lui Dumnezeu.

11
PAPE FRANÇOIS, PATRIS CORDE, NR. 1.

50
 CONCLUZIE

Nu ne naștem tată, devenim unul. Și nu devenim doar pentru că naștem un copil, ci

pentru că avem grijă de el în mod responsabil. De fiecare dată când cineva își asumă
responsabilitatea pentru viața altuia, într-un un anumit mod, îşi exercită paternitatea faţă de el. 12
Dragoste, tandrețe, supunere, bun venit, curaj, creativitate, muncă, un tată în umbră,
sunt diferite părți din scrisoarea apostolică Patris cord a Papei François, care pictează un portret
exhaustiv al figurii paterne. Iosif mărturisește că această cale nu este una inaccesibilă. El nu a
fost ferit de păcatul originar a cărui greutate a trebuit să o suporte.Joseph seamănă mult mai mult
cu noi decât credem şi ne putem imagina, prin faptul că împărtășește viața de zi cu zi a oamenilor
simpli. Papa Francisc subliniază acest lucru încă de la începutul scrisorii sale apostolice:
,,Această dorință s-a maturizat în aceste luni de pandemie, timp în care putem experimenta, în
criza deplină care ne lovește, că viețile noastre sunt țesute și susținute de oameni obișnuiți,
adesea uitate, care nu fac titluri și reviste și nici nu apar în marile prezentări de modă din ultimul
spectacol dar care, fără îndoială, sunt astăzi evenimentele decisive ale istoriei noastre: medici,
asistente, muncitori de supermarket, lucrători de întreținere, furnizori de îngrijire la domiciliu,
transportatori, forțe de ordin, voluntari, preoți, călugărițe și atâția alţii, au înțeles că nimeni nu se
salvează de unul singur”. […] Sfântul Iosif ne amintește că toți cei care, aparent, sunt ascunşi în
„a doua linie”, joacă un rol de neegalat în istoria mântuirii. A lor sunt toate cuvintele de
recunoaștere și recunoștință.13
Ca și la Cotignac, Joseph ne amintește că ceea ce pare imposibil devine de fapt posibil
atunci când ne punem încrederea în Dumnezeu. Când Iosif îi apare lui Gaspard Ricard, în timp ce
săracul păstor murea de sete, îi spune pur și simplu: „Urmează pe Iosif, ridică această piatră și
vei bea. " În fața piatrei uriașe – va fi nevoie de nouă bărbați mai târziu să o mute din nou –
Gaspard ezită. El se îndoiește de sine și, de asemenea, nu are încredere în Dumnezeu. Dar Iosif
insistă: „Eu sunt Iosif, ridică această piatră si vei bea”. Atunci Gaspard ascultă. El ridică piatra
fără efort și poate bea din izvorul miraculos al Sfântului Iosif, care continuă să curgă şi astăzi, în
vârful unui deal sterp. Da, Joseph pur și simplu ne reamintește că imposibilul poate deveni
posibil, prin stăpânirea actului de credință și a consimțământului la darea de sine.

12
PAPE FRANÇOIS, PATRIS CORDE, NR 7.
13
PAPE FRANÇOIS, PATRIS CORDE, INTRODUCTION.

51
 „În fiecare împrejurare a vieții lui, Joseph a știut să-și pronunțe recunoştinţa, la fel ca
Maria la Buna Vestire și ca Isus în Ghetsimani”14. ,,Întoarceți-vă şi exprimați-vă recunoştinţa,
astfel încât paternitatea noastră să participe la lucrarea de mântuire și să fie o binecuvântare
pentru familiile noastre. Iosif o primește pe Maria fără a stipula conditii. Joseph nu a pus
întrebări lui Dumnezeu, ci a ascultat.
Sfinte Iosif, roagă-te pentru noi. Roagă-te Domnului să ne transformăm inimile de
piatră în inimi de carne și să facem din inimile noastre din carne, inimi de tată.

CUPRINS

14
IBID., NR. 3.

52
INTRODUCERE................................................................................................................. 3
CAPITOLUL I...............................................................................................................................4
HARUL PATERNITĂŢII.............................................................................................................4
O paternitate în momente de criză...........................................................................................4
Tatăl creează...............................................................................................................................9
Autoritatea tatălui....................................................................................................................12
Tatăl este soț.............................................................................................................................15
Tatăl, gardianul timpului........................................................................................................17
Învață să trăiești în pielea ta, sa fii tu insuti..........................................................................20
Tatăl desparte...........................................................................................................................24
Privirea tatălui..........................................................................................................................31
O paternitate virtuoasă............................................................................................................36
CAPITOLUL II...........................................................................................................................44
CE-I DORESC TATĂLUI MEU................................................................................................44
Iubeste-ţi tatăl...........................................................................................................................44
,,Întreabă generaţiile de odinioară şi reflectează la experienţa părinţilor lor” (Iob 8,8).. 54
Chipul oamenilor săraci..........................................................................................................67
CAPITOLUL III..........................................................................................................................76
DIN INIMĂ DE PIATRĂ, LA O INIMĂ DE CARNE, PENTRU O INIMĂ DE TATĂ.....76
O inimă de tată.........................................................................................................................77
Inima, expresie a afectivității..................................................................................................80
Inima, sediul inteligenței..........................................................................................................82
Inima, tabernacolul voinței.....................................................................................................84
Inima, organ al unității interioare..........................................................................................85
Inima făcută vulnerabilă.........................................................................................................86
O paternitate care provine din Cer........................................................................................88
Preot, profet și rege..................................................................................................................91
CONCLUZIE...............................................................................................................................98
CUPRINS....................................................................................................................................101

53
54