TRATATE DESPRE PEISAJ

SI FIGURA
A. LHOTE - Istoric de artă, pictor, conferenţiar şi scriitor
DESPRE PEISAJ (VOL.1)
• Introducere: Evidențierea de sine stătător a peisajului într-un tablou de către artist capătă consistență odată cu Giovanni
Bellini care împare sistematic tabloul în două părți egale, una rezervată scenelor comandate, cealată peisajului propriu-zis. Teme
religioase care ar fi fost de așteptat să fie prezentate pe un fond abandonat si gol, devin pentru toți pictorii un motiv pentru
expunerea de natură sub toate formele ei, în mijlocul căreia dispar ușor eroii istoriei. În timp, formularea de către public a
diverselor ”puncte de vedere” făță de peisajele supuse atenției, poate sugera declinul nostru, căutând decât plăcerea de
moment în formele prezentate, fără să realizăm contextul temporal corect în care autorul ne plasează.

• Despre culoare: Legea capitală care enunță regula de urmat în cadrul unei opere poate fi formulată astfel: ”coloristul nu
folosește toate culorile spectrului în starea lor pură, o singură culoare violentă ajungând a însufleți compoziția”. Astfel, artiștii
clarobscurului dau viață suprafețelor prin modeleu, iar cei ai culorii, renunțând la acesta care devine de prisos, abordează
diversificat zonele tabloului prin copierea materiei sau a ornamentelor sale.
• Despre compartimentare: Un tablou poate fi împărțit în mai multe zone având drept criteriu compoziția, gruparea culorilor sau a
tonurilor, a luminilor sau umbrelor, a formelor, fiind elemente care dictează schematizarea inițială a acestuia. Astfel, porțiuni colorate
aproape identic sunt net delimitate sau alte imagini precum niște livezi, poduri, colibe etc. apar în planuri delimitate din toate părțile. Alte
planuri pot fi constituite din oameni care se deplasează sau muncesc ori sunt punctate cu culori diferite căsuțele satului, numărul lor
constituind complexitatea dată de artist tabloului.

• Despre lumina: Când un plan clar și unul sumbru se pun unul peste altul, apare mereu un loc potrivit pentru contopirea lor, fiind
reperezentat de de zona în care planul întunecat se deschide. Viciul oricarui începător este de a pune un pic din toate, oriunde, adică ceva
culoare, puțin contrast, ceva gri, umbrire sau lumină, rezultând un tablou fără gust, inexpresiv. A amplifica, reduce și elimina sunt cele trei
deprinderi pe care pictorul se impune a le exersa continuu, fie ca vorbim de valori, desen ori culori.

• Despre lumina culoare: Mulți pictori se întreabă cum să prezinte lumina, folosind un ton cald sau unul rece. Cezanne propune o cheie a
cromatismului luminos: ”lumina este portocalie, umbra va fi albastră, semitenta este trecerea portocaliului în albastru prin intermediul
roșului violet și al violetului albastru.

• Despre desen: Credința artistului va fi aceea că nu exista figură închisă în natură, sau altfel spus aceasta nu înfățișază decăt forme
deschise. Desenatorul interesat să-și pozitioneze reperele pe planșă este obligat să ofere aceeași atenție pentru ce este între obiecte, în
același mod ca pentru obiectele în sine. În abordarea sa nu sunt nici plinuri sau viduri, ci doar suprafețele care trebuie să existe într-un
raport exact. A picta înseamnă a da viață desenului, a face să înflorească contururile.
• Despre cubism: Cubiștii sunt acei pictori care au avut ideea de a se procupa din punct de vedere artistic atât de învelisul unui
obiect , cât și de conținutul său, prezentând obiectele din realitate descompuse în cele mai simple figuri geometrice, care analizează și
recompun formele în volume și planuri.

• Compoziția tabloului: Regulile care ordonează elementele unui tablou sunt sacre, fiind în dependență cu mecanismul interior
uman, modul de impresionare depinzând de natura artistului. Contrar credinței celor neavizați, scopul artei nu ține de reproducere a
creației, ci de a utiliza, sub motivul copierii, elemente plastice autentice: culori, direcții, lumini etc, dispuse în ordinea lor naturală.
Arta desenului și a picturii își crează legile din studiu analitic al formei (morfologiei).

• Tehnica picturală: Meșteșugul artei picturii necesită multă stăruință specifică tehnicienilor importanți. Cei care reconstituie
lucrari de artă vor face observația că numărul tablourilor moderne care necesită reparații urgente este mult mai mare decât al celor
vechi, lucru provenit din declinul tehnicii picturale.

• Culorile: Calitatea culorilor unei picturi se pastrează în timp numai dacă materialele aplicate sau cele de suport sunt foarte bune.
Astfel, diverse culori foarte periculoase, sunt durabile dacă se folosesc în stare pură sau amestecate cu alb de zinc: galbenul de
Neapole, verdele Veronese, albastru de Prusia. Un alt aspect util de reținut este să nu pictăm pe pânze proaspăt preparate sau să nu
amestecăm, dacă-i posibil decât culori de compoziție chimică identică. În situația în care pregătim singuri pânza, să ne alegem una de
in sau cânepă, niciodată de bumbac. În schimb pentru desene și acuarele este recomandată hârtia de bumbac pur, uscată în aer și nu
în cuptor.
 ”Sfântul Ieronim” – Patinir
Se observă în stânga primul val sumbru, ridicându-se pe un al doilea
luminos, care la rândul său se întunecă spre marginea sa, pentru ca să se
deconecteze pe planul următor, afundat într-o semitentă transparentă.

”Fuga din Egipt” – Patinir

Reprezintă o combinație între tenta
plată colorată și modeleu.
DESPRE FIGURA (VOL. 2)
• Introducere: Renașterea pune în evidență divina proportie, perspectiva și liniile dinamice regulatoare ce privesc
compoziția, oferind mărirea dimensiunilor omului la cele ale tabloului întreg. Liniile dinamice regulatoare permit
observatorului să urmărească o zonă întinsă, primind o multitudine de impresii diferite, unite între ele printrun lucru comun.
Perspectiva oferă despre mediul vizat o imagine ordonată.

• Modelelul: Tehnica modeleului, adică modelarea unei figuri, cunoaște de-a lungul secolelor transformări diverse prin
utilizarea pentru iluminare a unor culori deschise, iar pentru umbre folosind culori înnegrite sau trecerea de la reliefarea
musculaturii personajelor la evocarea volumelor prin umflături sau depresiuni ale formelor. Dacă vom avea ca țintă realitatea
în arta picturală, atunci aceasta își va atinge finalul creativ.
• Desenul: Într-o pictură, transpunerea este lucrul cel mai important, altfel spus trecerea din realitate pe pânză a obiectului modelat,
plin de aspecte neesențiale, la o abstracție ce ne lasă posibiliatea să folosim imaginația proprie în relația cu artistul, continuând să
păstreze valoarea sa lăuntrică, esența. Astfel, linia devine elementul artistic, care de la început dirijază această transpunere.

• Crochiul: Indiferent de conținutul unui desen (ex. zei sau oameni simpli) sau de reprezentare (liniar vs. modelat), el expune ochiului
variații de unghiuri și curbe. Desenul la marii artiști nu constituie o pornire sentimentală, ci mai degrabă o pregătire pentru o introspecție
logică, care va conduce ulterior la realizarea tabloului.

• Ritmul: Se ajunge la un ritm pictural atunci când elementele plastice se așază după raporturi numerice folosind un sistem de paralele
sau forme circulare derivând unele din altele.

• Deformare: Este posibil ca un obiect pictat sau lucrat în piatră sa fie plăcut sau nu fără a respecta raporturile dimensionale reale. Ceea
ce-i important este armonia proporțiilor, aceasta existând doar dacă măsura se identifică la stadii diferite, dispuse pe toată lungimea
obiectelor.
• Perspectivele: Ele sunt reprezentate diferit în culturile occidentale respectiv orientale, spre exemplu prima tranformând un dreptunghi într-
un trapez cu latura mică mergând spre orizont, iar cea de-a doua cu latura mică spre observator.

• Culoarea: În perioada impresionismului, culoarea era folosită pentru a evidenția lumina care cade pe obiecte. Adăugând prea multă culoare
unei scene, conduce pictorul să asimileze tonuri tari în exces ducând la supraîncărcare, determinându-l în aceeași măsură, prin iluminare, să
focuseze atenția observatorului în punctele de interes. De asemenea, griurile joacă un rol esențial în coloristica unui tablou dându-i
spectatorului posibiliatea de a descoperi usor intențiile autorului. Arta coloristului este de a repartiza griurile pe lângă zonele intens colorate,
pictorul realist trebuind să satureze în roșu, portocaliu ori galben planul din față, respectiv albastru, verde sau violet zonele din fundal.

• A relua de 20 de ori lucrarea: Pentru incepătorii în pictură, singura metodă de a-și însuși această artă ar fi asimileze modelul ca o temă
de variațiuni plastice, exersându-le pe toate spre creșterea lor artistică. Foarte puțini pictori au priceput în fața operelor lor, a căror îmbătrânire
nu era îndeajuns asigurată, că mixarea chimică a culorilor era mult mai de preț decât amestecul pigmentar.

• Chipuri comparate: Prezentarea formelor corporale a evoluat în timp pe două direcții. Prima urmărește să mențină intactă forma reală a
obiectelor supraevaluând puterea lor decorativă, iar a 2 a aspiră să întrerupă linia acestui profil și să-l înlocuiască cu o reprezentare străină, care
conferă umbre sau lumini afișate pe obiect.
 ”Învierea lui Hristos” – El Greco
Corpurile se strâng unele în altele reducând
suprafețele fondurilor la maximum.
Elementele tabloului se armonizează foarte
bine între ele, mușchii, cerul, țesăturile
atingând doar valori picturale.

”Căderea Sfântului Paul” – Caravaggio

Umbre înclinate plasate fără discernământ,
compunere fără ritm, musculaturi excesive,
inutile precizări anatomice, intervaluri care
sunt viduri naturaliste în loc să fie elemente
de compoziție, iată defecte care nu le-a putut
birui un temperament de pictor excepțional,
dar căruia îi lipsea, în mod uimitor, sufletul.
Opinie
Autorul surprinde diverse curente artistice, le exemplifică, Lhote neaparținând complet la rândul său
niciunuia dintre ele, arta sa izvorând din sinceritate având drept scop revelarea Frumosului.

De ce recomand această carte?

Recomand parcurgerea atentă a ambelor tratate, pentru mine conținutul lor prin informațiile de bază
furnizate, fiind relevant în înțelegerea reprezentării formelor și a culorilor, limbajul folosit aparținînd pe alocuri
unui veritabil critic de arta.