“ENIGMA OTILIEI”

de GEORGE CĂLINESCU

PREZENTARE GENERALĂ
1. Încadrarea textului în opera scriitorului

 Cartea nunţii – 1933

 Enigma Otiliei – 1938
 Bietul Ioanide – 1958
 Scrinul negru – 1960

Enigma Otiliei – roman de sinteză estetică ce asociază realismul obiectiv

de factură balzaciană cu elemente de clasicism, romantism, modernism

 2. Titlul

 Iniţial, Părinţii Otiliei tema paternităţii;

 Enigma Otiliei eternul mister feminin (“Enigmă este tot acel amestec de luciditate şi ştrengărie,
de onestitate şi uşurătate” – G. Călinescu);

misterul unei vârste (“Această criză a tinereţii lui Felix, pus pentru întâia oară faţă în
faţă cu absurditatea sufletului unei fete, aceasta este enigma” -- G. Călinescu);

misterul vieţii înseşi (Felix: “Nu numai Otilia era o enigmă, ci şi destinul însuşi”).

G.Cãlinescu mãrturiseşte: ,,voisem sã numesc cartea „Părinţii Otiliei”, dar editorului i s-a pãrut mai sonor
titlul ,, Enigma Otiliei’’. Otilia, cei inteligenţi vor fi observat, nu e personajul principal. Felix şi Otilia sunt acolo în
calitate de victime şi de termeni angelici de comparație. Nu Otilia are vreo enigmã, ci Felix crede cã le are. Pentru orice
tânãr de 20 de ani, enigmaticã va rãmâne în veci fata care îl respinge, dându-i, totuşi, dovezi de afecțiune. Apoi Otilia,
fãrã interes material propriu-zis, aratã afecțiune pentru Pascalopol. Asta, pentru Felix, este o enigmã’’.
3. Sursele de inspiraţie

1. Autobiografía autorului:
 moartea mãtuşii Tinca şi cãutarea febrilã, de cãtre rude, a banilor şi a obiectelor de
preţ în casã;
 trãsãturile unchiului Bica Simion (preluate de autor în portretul lui Stãnicã Raţiu);
 amintirile autorului legate de familia adoptivã;
 existenţa de licean ( internist);
 pasiunea pentru psihiatrie şi chiar elemente ale portretului fizic împrumutate luí Félix;
 existenţa unei veríşoare îndepãrtate pe nume Otilia, mai în vârstã decât el.
2. Romanele balzaciene: ,,Moş Goriot", ,,Éugenie Grandet’’ (teme preluate:
paternitatea, familia, moştenirea, eşecul erotic/marital)
4. Tema

 existenţa societăţii burgheze bucureştene în primul sfert al secolului al XX-lea;

 4 arii tematice:
a. Tema moştenirii (balzaciană) conflict economic;
b. Tema parvenirii (balzaciană) conflict moral;
c. Tema paternităţii (balzaciană) conflict moral;
d. Tema iubirii generează un conflict psihologic;
5. Compoziţia – 20 de capitole

PRINCIPII COMPOZIŢIONALE

CRONOLOGIC SIMETRIEI, COLAJUL

CONTRAPUNCTULUI
CIRCULARITĂŢII UI

Sintagme temporale cu Guvernează intrarea şi

care debutează capitolele: ieşirea în/din universul
cărţii: Casa din strada
-”Într-o seară de la
începutul lui iulie 1909…” - Două tablouri care au Antim/ casa din Juxtapunerea
acelaşi decor – strada Calea Victoriei planurilor =
-”A doua zi…” Antim- contemplat de Decorul citadin e modernitate
-”Cu timpul…” acelaşi erou – Felix – brusc substituit
care aude aceleaşi de peisajul vast al
cuvinte cu putere de Bărăganului
Tehnica înlănţuirii destin: “Aici nu stă
nimeni…” (motivul
modern al lui nimeni)
6. Structură – 3 planuri

a. Planul epic principal destinul clanului familial Giurgiuveanu, Tulea, Raţiu;

în jurul istoriei moştenirii;
dezvoltă tema paternităţii;
b. Planul epic secundar povestea de iubire dintre Felix şi Otilia, eroi suprinşi în devenire;
se adaugă şi Leonida Pascalopol care trăieşte revelaţiile unei
iubiri târzii;
c. Planul-cadru monografic surprinde existenţa burgheziei bucureştene la începutul secolului
al XX-lea (cadru social- istoric, economic, etic, cultural şi spiritual);
tema parvenirii
7. Relaţii temporale şi spaţiale:

Perspectiva temporalã
cronologicã, bazatã pe relatarea evenimentelor în
ordinea derulãrii lor;
perioada iulie 1909 - martie 1911 şi este urmată de
epilogul prezumtiv, plasat la un deceniu şi jumătate distanţă.
Spaţiul acţiunii
în cea mai mare parte, oraşul Bucureşti (casele de pe
strada Antim unde locuiesc fam. Giugiuveanu şi Tulea, Calea
Victoriei, bulevardul Lipscani, casele de pe strada Lăpuşneanu,
străzile din spatele Gării de Nord);
o secvențã are loc în Bãrãgan, unde se aflã moşia lui
Pascalopol, localitatea Ciulniţa;
8. Incipit şi final
Incipitul:
 descrierea străzii Antim şi a casei lui Costache Giurgiuveanu cu precizarea timpului şi a
spaţiului desfăşurării acţiunii, autorul folosind tehnica detaliului:
,,Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece …”
 secvenţa întâlnirii lui Felix cu unchiul său şi replica absurdă ,,Nu stă nimeni aici”;
 reunirea principalelor personaje în casa lui moş Costache şi prezentarea lor;
Finalul:
 este închis prin rezolvarea conflictului şi este urmat de un epilog.

Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea strãzii şi a casei lui moş
Costache, din perspectiva lui Felix - strãinul din familia Giurgiuveanu - în momente diferite ale existenţei
sale: adolescenţa şi maturitatea.
9. Secvenţe narative:

 sosirea lui Felix în casa unchiului sãu;

 uimirea cu care tânãrul observă ciudăţeniile rudelor sale;
 vizita pe care Felix şi Otilia o fac în Bãrãgan, la moşia lui Pascalopol;
 eforturile lui Stãnicã de a-l determina pe Simion Tulea sã-i dea zestrea
Olimpiei;
 cãsãtoria acestuia cu Olimpia;
 încercãrile lui mos Costache de a-i construi o casa Otiliei;
 moartea bãtrânului şi furtul banilor de cãtre Stãnicã Raţiu;
 plecarea secretã a Otiliei cu Pascatopol etc.
TIPOLOGIA PERSONAJELOR
Personaje clasice:

 Costache Giurgiuveanu – tipul avarului, al parvenitului;

 Aglae Tulea – “baba absolută fără cusur în rău”, avară, rapace,
meschină, ridicolă, un personaj grotesc, mărginită intelectual şi osificată
afectiv;
 Aurelia (Aurica) Tulea – tipul fetei bătrâne, imaginea în oglindă a
mamei; scopul în viaţă este seducerea unui bărbat;
 Stănică Raţiu – tipul parvenitului, al arivistului, şantajează, se
lamentează, fură, este seducător, sentimental, escroc, principial etc.;
Personaje romantice:

 Otilia Mărculescu – expresia eternului feminin; sinteză de

tendinţe contradictorii, trăieşte drama singurătăţii şi a incertitudinii
viitorului;

 Leonida Pascalopol – tipul burghezului rafinat, cult, discret,

sensibil, generos
Personaje naturaliste:

 Simion Tulea – tipul alienatului, terorizat de soţie, ancorat în universul

mistic al Mântuitorului, dar având manii casnice (brodează), trăieşte o
criză a paternităţii, reacţionând violent când Stănică Raţiu îi cere
zestrea Olimpiei (pe care o reneagă);

 Titi Tulea – tipul retardatului, apatic şi dezinteresat, cu automatisme

ridicole (reproduce imagini ale cărţilor poştale, se leagănă continuu) şi
cu obsesii erotice până la patologie;
Personaje moderne:

 Felix Sima – tipul intelectualului superior, ambiţiosul profesional,

urmărit în evoluţie profesională şi erotică, îndrăgostit de Otilia, iar în
final un învingător realizat pe ambele planuri;

 Otilia Mărculescu – cel mai modern personaj al romanului,

surprinsă în continuă devenire, rămânând în final o enigmă.
 Otilia Mărculescu
1. Otilia nu e o enigmă pentru Pascalopol, aşa cum afirmă el, ci pentru Felix, aflat la prima iubire.

2. Este unul din cele mai complexe personaje feminine din proza românească.

3. Este ipostaza feminină a lui George Călinescu; reprezintă feminitatea în procesul de formare.
4. Cel mai complex personaj al romanului, având următoarele trăsături: delicateţe, tinereţe, farmec, cochetărie, distincţie, inocenţă
şi maturitate.

5. Personaj complex, cu un comportament derutant, împrăştiată şi visătoare, amestec ciudat de atitudine copilăroasă şi matură;

6. Privită în mod diferit de către celelalte personaje:

Felix: “o fată admirabilă, superioară, pe care n-o înteleg”.
Pascalopol: “o artistă”, “e ca o rândunică”;
Stănică: “Deşteaptă fată, ştiu că se descurcă în viaţă!" ”, “spirit practic”;
Aglae: “o zănatică”, “o dezmăţată”, o stricată”
Otilia: “Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”.
Moş Costache: „fe-fetiţa mea, tu ştii că numai pe tine te am"
Georgeta: „stimez pe Otilia numai după cum vorbeşti de ea"
Aglae: „Proastă eşti, Aurico! Să-ţi faci sânge rău pentru o dezmăţată!"
- CVINTETUL-

OTILIA

FRUMOASĂ ENIGMATICĂ

ALERGÂND CÂNTÂND MEDITÂND

COMPORTAMENTUL EI TE NEDUMEREŞTE

ASCUNZÂNDU-SE
ROMAN SINTEZĂ: REALIST DE FACTURĂ
BALZACIANĂ, CU TRĂSĂTURI
ROMANTICE ŞI MODERNE
Trăsături distinctive ale realismului de tip balzacian

 o frescă socială (mediul citadin românesc, la începutul secolului al XX-lea);

 sursă de inspiraţie: experienţa lui de viaţă şi a altora;
 un univers verosimil; lumea reală este reflectată ca într-o oglindă;
 descrierile devin minuţioase, se apelează la tehnica detaliului şi la nota accentuat
documentară
 preocuparea pentru social şi economic se asociază cu prezentarea cât mai veridică a vieţii
claselor sociale de jos, scriitorul devenind secretarul acelui „istoric care este societatea însăşi",
după cum afirma Balzac
 banalitatea cotidiană îi permite scriitorului o atitudine lucidă, critică şi utilizarea unui stil
sobru, impersonal. Astfel, acest curent literar împleteşte realismul reprezentării şi al
conţinutului, în scopul creării unui roman „total", ce-i conferă naratorului statutul de stăpân
atotputernic al textului şi al lumii romaneşti prezentate, cu toate destinele ei, iluzia puterii, a
cunoaşterii Adevărului absolut, prin adoptarea perspectivei omnisciente.
 viziunea cinematografică a succesiunii evenimentelor operează cu focalizare,
secvenţionare şi flash, pentru a crea impresia de viaţă autentică, obiectivând statutul
naratorului;
Trăsături distinctive ale realismului, balzacianismului
 în incipit se precizează coordonatele temporale şi spaţiale (1909, Bucureşti), se descrie
mediul şi sunt convocate la o reuniune principalele personaje (jocul de cărţi din casa lui
Giurgiuveanu).
 tipicitate (eroii sunt „tipici în împrejurări tipice", generalizarea vizând reprezentativitatea personajului
pentru o clasă sau un mediu social) şi determinismul social (mediul punându-şi amprenta asupra
omului).
 Personajele sunt foarte apropiate de mediul lor, încât “fac concurenţă stării civile” (Balzac);
 definit ca metodă de creaţie, balzacianismul a fost văzut drept „un armistiţiu între clasicism şi
romantism" (Paul Georgescu). De la clasicism se preia triunghiul amoros şi interesul pentru caractere
(personaj construit pe o dominantă: avarul, mizantropul, scorpia), cărora le adaugă dimensiune
socială şi psihologică.
 primă vârstă a realismului european, balzacianismul introduce în literatură teme noi, precum a
paternităţii, a moştenirii, a parvenirii.
Balzacianism

 banul în societate este “zeul suprem”, de aici rolul moştenirii;

 relaţiile sociale sunt esenţiale;
 aspectul unei case dezvăluie ceva din caracterul proprietarului;
 vestimentaţia unui personaj şi detaliile figurii sale sunt expresii metaforice, exterioare,
ale felului de a fi al omului respectiv;
 viziunea “în formă de pâlnie” înseamnă drumul de la exterior şi general la interior şi
particular, spre detaliul precis; descrierea simbolică urmăreşte oraşul, strada, casa,
personajul;
Elemente romantice

 dubletele antagonice: Felix/ Pascalopol, Stănică/ Pascalopol, Otilia/ Aurica, Titi/

Felix, moş Costache/ Aglae;
 temperamente contradictorii: Stănică, Pascalopol, moş Costache;
 caracterul excepţional al Otiliei şi cel al lui Felix;
 ambiguizarea sentimentelor, tribulaţiile iubirii (dragoste, pasiune, senzualitate,
platonism);
 descrierile de natură (Bărăganul şi moşia de la Ciulniţa);
 ruinarea casei lui Costache Giurgiuveanu;
 Otilia Mărculescu – expresia misterului feminin; sinteză de tendinţe
contradictorii (visătoare/ lucidă/ practică; exuberantă/ juvenilă/ maturitate rigidă;
ingenuitate/ cochetărie); ea trăieşte, paradoxal, drama singurătăţii;
 Leonida Pascalopol – moşierul, burghezul rafinat dominat de sentimente
confuze pentru Otilia, se distinge prin actele filantropice; delicat şi fin cunoscător al
tribulaţiilor iubirii, pare că-l iniţiază pe Felix, printr-o subtilă competiţie, în jocul
complicat al vieţii;
Elemente moderne

 Ambiguitatea personajelor- personajele din roman, deşi urmăresc

definirea unor ,,caracterologii”, manifestă totuşi complicaţii interioare
neconforme cu proza balzaciană: Moş Costache nu este un avar dezumanizat. El
nu şi-a pierdut instinctul de supravieţuire (cheltuieşte pentru propria sănătate) şi
nutreşte o iubire paternă sinceră pentru Otilia. El este o combinaţie între două
caractere balzaciene: avarul (moş Grandet) şi tatăl (moş Goriot). Pascalopol o
iubeşte pe Otilia în acelaşi timp patern şi viril. Felix nu este ambiţiosul lipsit de
scrupule, ci un adolescent orfan capabil de a iubi dezinteresat, dar hotărât să-şi
facă o carieră, se bazează, pe luciditate şi profunzime intelectuală.
 preocuparea pentru problemele psihologice precum: dezagregarea
personalităţii, alienarea, dedublarea conştiinţei
 Felix Sima – tipul intelectualului superior, în ascensiune, asumându-şi
iubirea pentru Otilia, alter-ego al scriitorului, personaj-martor şi reflector;
finalul romanului îl plasează în categoria carieriştilor de elită;
Elemente moderne

 tehnici moderne de caracterizare:

comportamentismul: până în capitolul al XVl-lea, Otilia este prezentată exclusiv prin
comportamentism (fapte, gesturi, replici), fără a-i cunoaşte gândurile din perspectiva unică a
naratorului, cu excepţia celor mărturisite chiar de personaj.
tehnica relativizării imaginii, a pluriperspectivismului (reflectarea poliedrică).
Relativizarea imaginii prin reflectarea în mai multe oglinzi alcătuieşte un portret complex şi
contradictoriu: fe-fetiţa" cuminte şi iubitoare pentru moş Costache, fata exuberantă,
„admirabilă, superioară' pentru Felix, femeia capricioasă, „cu un temperament de artistă'
pentru Pascalopol, „o dezmăţată, o stricată” pentru Aglae, „o fată deşteaptă”, cu spirit
practic, pentru Stanică, o rivală in căsătorie pentru Aurica.
 la nivel formal, prezenţa unor limbaje diferite, ce apropie tehnicile narative de colajul
avangardiştilor (lista socotelilor descoperită de Felix, textul scrisorii pe care o primeşte
Costache, textul redactat de Pascalopol către bancă, fragmente de poezii etc).
 limbajul eroilor, ca şi cel al naratorului, e încărcat de termeni citadini, de
neologisme, de termeni abstracţi, de referinţe culturale
Elemente moderne

 introducerea unor secvenţe specifice genului dramatic într-o structură

narativă. Cap. al XVIII-lea este realizat scenic: moş Costache, după un prim
infarct, zace bolnav. În camera lui membrii familiei Tulea, Stănică, jucând
cărţi, vorbesc cu totală indiferenţă faţă de ceilalţi.

 Epicul propriu-zis este relativ redus, substituit copios de dramatic;

dialogurile şi monologurile sunt prezente în proporţie impresionantă
(aproximativ 75%)

 Analiza psihologică este practicată minuţios, într-un limbaj

abstract prin monolog interior, confesiune, dar şi prin dezvăluirea
mediată a fluxului gândirii
Elemente clasiciste:

 Ipostaza naratorului omniscient şi omniprezent;

 Inserţia episoadelor dramatizate, după un scenariu prestabilit;

 Dialogul devenit un mijloc de caracterizare indirectă;

OPINII CRITICE
Critice:

 Pompiliu Constantinescu decreta: „Autorul a procedat clasic, cu metoda

balzaciană a faptelor concrete, a experienţei comune, fixând în nişte cadre
sociale bine precizate o frescă din viaţa burgheziei bucureştene. Nimic livresc,
nimic inventat în atmosfera în care personajele evoluează: impresia de realism
este covârşitoare.”
