Mircea cel Bătrân

(Anii de domnie: 23 septembrie 1386 - D. 31 ianuarie 1418)

Începe domnia după data morții fratelui său, Dan I. Primul document păstrat de la
Mircea cel Bătrân este din 27 iunie 1387, și în el este vorba de „sfântrăposatul fratele domniei
mele, Io Dan voievod”.
Mircea, singurul domn român care nu a încheiat nici o legătură vasalică, ci doar tratate
la nivel de egalitate cu puterile vecine, care din 1388 a oprit și a deviat la Dunărea de Jos
săgeata direcției principale de atac a turcilor otomani, hotărând astfel de la început sensul
evoluției ulterioare a raporturilor româno-otomane, nu și-a întrerupt niciodată lunga domnie de
peste trei decenii, una dintre cele mai însemnate din istoria românilor, jalonată doar de datele
limită ale urcării în scaun și morții sale, de aceea nici nu ocupă un spațiu întins în această
lucrare. A reușit să străbată din a doua jumătate a anului 1394 până la începutul lui 1397, poate
cea mai dificilă din istoria Țării Românești sub aspectul confruntării cu turcii otomani, fără
îndoială cea mai puternică forță militară care acționa atunci în Europa, învingându-l atât pe
Baiazid I la „Rovine” sau lângă apa Argeșului, cât și pe regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg
în 1395, într-o trecătoare din munții Banatului, și în cele din urmă îndepărtându-l pe Vlad I care
îi contestase domnia în 1396, fără a părăsi domnia și a căuta ajutor în afară.
Asocierea la domnie cu „preaiubitul meu fiu Mihail voievod”, care întărește de multe ori
actele tatălui său, durează, de fapt, dinainte de 27 decembrie 1391, și a ființat până la moartea
lui Mircea cel Bătrân, dar obiceiul bizantin al cancelariei domnești de a nu data, de obicei,
documentele emise, face improbabilă o determinare anterioară a începutului acestei asocieri.
Înmormântat în ctitoria sa, biserica mănăstirii Cozia, în partea de sud a pronausului, într-
un sarcofag de piatră, scobit în forma trupului omenesc, după moda apuseană, având deasupra
o lespede capac dăltuită în forma a trei trunchiuri de piramidă, așezate în trepte, vădind o
influență central-europeană, sau mai degrabă sârbo-bosniacă, venită de la sudul Dunării,
lespede din care s-au păstrat doar două fragmente sub pardoseală. Mormântul lui Mircea cel
Bătrân nu a fost niciodată uitat. La 8/18 noiembrie 1602 călugărița Theofana, care nu e alta
decât Teodora, mama lui Mihai Viteazu, mărturisea într-o frumoasă limbă românească, că,
ajunsă la bătrânețe, s-a retras la mănăstirea Cozia „și la răpausul răposatului Mircei voevod”.
La 1917 însă, în vremea primului război mondial și a ocupației germane, mormântul a
fost profanat și lespedea care îl acoperea a fost distrusă. Abia la 15 mai 1938 din inițiativa
Comisiunii Monumentelor Istorice și cu participarea Episcopiei Râmnicului au fost reînhumate
solemn osemintele lui Mircea, așezându-se deasupra o copie după prima lespede tombală, pe
care scrie:„ Aici odihnesc rămășițele lui Mircea Domnul Țării Românești, adormit în anul 1418”.