IV. POEZIA ȘI DRAMATISMUL SCHIȚEI DE TELEVIZIUNE.

PORTRETUL. ESEUL. FEATURE

Obiective de referință:
1. Specificul schiței de televiziune
2. Paradigma portretulului tv
3. Eseul ca imagine a televiziunii modern
4. Feature

Genul literar-publicistic cel mai bogat în mijloace de expresie artistică şi posibilităţi de

redare a subiectului în imagini cu impact emoţional-estetic este schiţa. Schiţa este un gen aflat la
frontiera dintre publicistică şi beletrictică şi, spre deosebire de povestirea artistică, schiţa se
distinge prin aeea că ea reflectă evenimente şi fapte reale, care s-au produs sau se produc cu
adevărat, de obicei indicând locul şi timpul acţiunii, numele reale ale personajelor reale. Faptul
real, din viaţa reală constituie temelia pe care se construieşte schiţa. Schiţa, spre deosebire de
altele, este genul publicistic ce solicită de la producător cel mai mult talent, inspiraţie şi
profesionalism. Schiţa reprezinntă nucleul publicisticii televizate. Complexitatea acestui gen
publicistic în televiziune se explică prin sarcina de a uni materialului documentar investigat cu
povestirea, componenta narativă ce presupune interpretarea estetică a realităţii. Schiţa se distinge
printr-o construcţie compoziţională deosebită, mai aproape de opera dramatică şi, în acest sens,
schiţa implică mai mult dramatism decât alte genuri. Ea reuneşte în sine factologia reportajului şi
problematica genurilor analitice, doar că redate într-un stil al imaginilor artistice. Schița
memorează o realitate extinsă în timp, iată de ce, pentru realizarea unei schițe televizate, una din
cele mai mari dificultăți o constituie reflectarea documentară a evenimentelor care s-au produs
deja, adică reflectarea trecutului. Pentru a rezolva situația, teledocumentariștii apelează la
reconstituiri. Însă, pentru a obține efectul scontat, astfel încât la ecran să nu apară o imitație
inexpresivă ci viața reală este necesară o măiestrie deosebită, fantezia scenaristului și a
regizorului, inventivitatea cameramanului și, în mod obligatoriu, respectarea măsurii, a tactului
artistic.
Tipologia schiței:
schița portret – axată pe un singur personaj;
schița problemă – apar mai multe personaje, însă în centrul atenței este o problemă care îi
implică pe toți; problema este reliefată ca un obstacol pe care persoane concrete se străduiesc să
îl depășească;
schița-investigație – apar mai multe personaje, o singură problemă și mai multe componente
secundare ale ei;
schița de popularizare a științei - este descris fenomenul care se produce sau s-a produs;
schița de călătorie - descrie evenimente, întâmplări, întâlniri cu diferiți oameni în cadrul unor
călătorii; implică puternic autorul și comportă un spirit de aventură:
schiță sociologică – este o investigație sociologică în centrul căreia este activitatea socială a
individului.
Cel mai răspântit tip de schiţă este schiţa-portret, având în centrul atenţiei un protagonist din
viaţa reală. Autorul urmăreşte stări de fapt din viața eroului, descoperă motive ale anumitor
fapte, încercând să aducă la suprafaţă caracteristici psihologice personale de profunzime, rostul
unor decizii sau acţiuni.
Principalele tipuri de forme compoziţionale ale schiţei ca gen literar-publicistic trebuie să
corespundă categoriilor specifice realităţii care ne înconjoară – temporale şi cauză-efect. În acest
context evidenţiem următoarele tipuri de structuri ale schiţei: 1.
Construcţie cronologică (descrierea fenomenelor, a vieţii oamenilor într-o consecutivitate
temporală).
2. Construcţie bazată pe logica relaţiilor cauză-efect (schiţa-investigaţie, analiză care nu relatează
1
un eveniment sau nu descrie o etapă din viaţa eroului și se construieşte pe principiul
consecutivităţii logice).
3. Construcţie eseistică, o formă liberă de structurare, bazată pe relaţii asociative şi generalizări
figurative.
Primul tip, cel cronologic, se evidenţiază prin prezenţa evenimentului ca nucleu. Astfel schiţa
este realizată pornind de la succesiunea diferitor perioade de timp, epizoade sau acţiuni. Perioada
reprezintă tehnică de oglindire a unui segment de lungă durată din activitatea eroului, atunci când
sunt redate acţiuni tipice acestei activităţi. Epizodul este un fel de prim-plan, decuparea
momentului (un segment de proporţii mici) dintr-un proces sau dintr-o activitate.
Există două modalităţi de redare cronologocă a evenimentelor în schiţă: cronologie directă şi
cronologie mixtă. Atunci când apelează la cronologia directă, firească, autorul dezvoltă
naraţiunea, descriind consecutiv cele mai importante momente din viaţa eroului. O problemă ar
putea apărea atunci când se va recurge la tasarea materialului filmat, pe motiv că este foarte
complicat să descrii într-o schiţă povestea întregii vieţi a omului. Pentru a depăşi situaţia,
momentele neesenţiale pur şi simplu sunt eliminate, fără, însă, a afecta ordinea lor cronologică.
A doua problemă ţine de dinamismul, tempoul naraţiunii. Descrierea lentă a datelor biografice nu
va interesa pe nimeni. La baza schiţei cronologice e bine să fie pusă o fabulă pe care
telespectatorii să o urmărească cu interes. În jurul acestei fabule este mai uşor să construieşti cele
mai diverse elemente. Cronologia mixtă îi permite autorului să combine diferite perioade din
viața eroului sau din parcursul evenimentului reflctat, astfel, vorbind despre prezentul
protagonistului, jurnalistul inserează etape din trecut, apelând la procedee asociative de narate
sau tehnica amintirilor eroului, uneori procedând la succesiuni rapine de epizoade.
Celui de-al doilea tip, care este subordonat legilor logicii, se pretează schițele de investigație.
Descoperind diferite relații cauză-efect dintr fenomenele reale sau cecretând lumea interioară a
eroului, motivele coportamentului acestuia, autorul își construiește povestirea conform logicii
după care evoluează ideea sa. În cazul dat, jurnalistul ar trebui să nu uite de aplicarea mjloacelor
artistice de narațiune, altfel ar putea transforma schița în articol.
Al treilea tip, cel eseistic, reprezintă o formă de concepre liberă a compozoției schiței, și necesită
de la autor o măiestrie dosebită. Acest tip de construcție se deosebește pritr-o paletă mai vastă a
instrumentariului compozițional și diversitate a metacomunicării. Fotma eseistică este mai
emoțională datorită artistismului său și libertății interpretative a autorului.
Există schiţa de portret ca gen independent. Unele produse TV de acest tip au tendința să se
apropie de genul “reportaj” și aduc informatii asupra persoanei respective dintr-o perioada
limitată în timp. În general, acest tip de portret se pliază cel mai bine pe situația în care ar trebui
prezentată o persoană prin prisma meseriei, a funcţiei sale. Astfel, jurnalistul dă puțină culoare
unor indeletniciri comune, despre care se crede că se știe totul.

2.Paradigma portretulului tv
Ca gen, portretul televizual ia naştere în aceste clipe ireversibile, când televiziunea deja
astăzi se constituie ca artă. În arta vizuală prin termenul portret se subînțelege imaginea unei
persoane anumite sau a unui grup anumit, în care este scopul urmărit constă în a exterioriza
înfăţişarea individuală a omului, a descoperi lumea sa interioară, esenţa caracterului său,
valorile sufletului. Când vorbim despre noţiunea de Film Portret, pentru a realiza acest
obiectiv, este necesar să arătăm cum acest erou serveşte valorilor, care este scopul eistențial.
Acest gen reprezintă, de fapt, o scurtă biografie, care pune în evidenţă unul sau mai multe
episoade interesante, relevante, momente cruciale din viaţa eroului. Prin filmul-portret se
creează noi forme și modele de prezentare a ,,eu”-lui. Filmul-portret are nu doar funcția de a
transpune calitățile exterioare ale individului, dar și de a releva caracterul unic și special al
acestuia.

2
 Exigenţele portretului. Ca gen publicistic, exigenţa principală a portretului constă în aceea
că el narează întotdeauna un subiect animat. Portretul trebuie să schiţeze un erou narat, trebuie să
furnizeze elemente care să permită receptorilor să îl individualizeze şi să şi-l reprezinte distinct
de alte personaje. Un portret complet este însoţit şi de o reprezentare grafică a persoanei
portretizate.
Funcția portretului pare a fi mai mult decât una de reproducere, intențiile reporterilor fiind
ghidate de necesitatea de a reduce gradul de nedeterminare a subiectului supus analizei, de a fixa
modelul corect si pentru cât mai mult timp, în mințile telespectatorilor. Această supraspecie
jurnalistică nu necesită ingerințe temporale, schițele putând fi difuzate într-o zi sau alta a
postului tv fără ca prin aceasta să fie afectate în vreun fel.
Tipologii ale portretului de televiziune . Portretul publicistic cunoaşte două modalităţi principale
de realizare: portretul asociat altor genuri jurnalistice şi portretul propriu-zis. Asociat altor
produse jurnalistice, portretul poate apărea în conţinutul unei ştiri, creionînd în câteva cuvinte
(nume, sex, vârstă, ocupaţie) imaginea personajului principal al acesteia. Concentrată asupra
realului, a veridicității, acțiunea descriptivă caută particularul, detaliul, amănuntul semnificativ,
ceea ce trădează astfel un demers mai degrabă conotativ, decât denotativ. Tipologia anglo-saxonă
(americană) în domeniul jurnalismului TV vehiculează un produs mediatic de natură hibridă –
aşa-zisul feature –, un gen de portret de graniţă care se referă la oameni, locuri, situaţii sau
evenimente de zi cu zi, cărora suntem tentaţi să nu le acordăm prea mare atenţie (reportaj de fapt
divers): un story al cărui scop principal este mai degrabă amuzamentul decât informarea..
O altă clasificare se bazează pe: a) modul de realizare – medalionul/profilul, reportajul
portret, interviul portret, documentarul portret; b) gradul de întrepătrundere/interacţiune dintre
elementele de ficţiune şi cele cu caracter documentar – docudrama; c) naraţiunile audiovizuale în
care profilul unei personalităţi este creionat aproape în întregime prin intermediul actorilor –
filmul biografic. Am putea spune că, în anumite condiţii, medalionul (scriere literară în proză de
mici dimensiuni, pe o anumită temă, în care sunt schițate trăsăturile fundamentale ale vieții și
operei unei personalități, adesea urmată de exemplificări din opera acesteia) şi profilul (contur,
aspect al feței cuiva, privită dintr-o parte), ba chiar şi schiţa-portret au multe afinităţi structurale
cu producţiile media de tipul features. Aceste produse audiovizuale denumesc forme restrânse de
mesaj TV, comportă un caracter fragmentar, în care este surprins un moment semnificativ din
viaţa sau activitatea cuiva. Modurile de expunere preponderent folosite în formatele respective
sunt naraţiunea şi dialogul (prezentat în mod direct şi expresiv); din consistenţa dialogului
rezultă trăsăturile de caracter ale personajelor, moravurile, educaţia. Dominanta discursului
televizual poate să fie de natură lirică sau chiar ironică, evocativă, reflexivă sau eseistică – de la
caz la caz.
Clasificare după genuri. Un caz aparte în audiovizualul de azi îl reprezintă reportajul-
portret (al unei personalităţi, instituţii, colectivităţi, aşezări, zone geografice etc.). Genul
respectiv îl face pe telespectator să vadă, să simtă sau să resimtă ceea ce vede şi simte jurnalistul-
reporter care se află la faţa locului unde se desfăşoară un eveniment de anvergură.
Una din cele mai populare genuri din audiovizual este interviul-portret sau interviul de
personalitate, subiectul dialogului fiind legat chiar de persoana intervievată, urmărindu-se
creionarea personalităţii sale.
Un alt criteriu de clasificare se bazează pe domeniile în care se exercită, conform acestui
criteriu am putea delimita următoarele tipuri de portret: profilul de creaţie (artă, ştiinţă, showbizz
ş.a.), portretul politic, social, monden etc.
Teoreticianul şi istoricul literar Silviu Angelescu a identificat şapte clase de portrete, fiecare
cuprinzând, la rândul ei, mai multe tipuri sau subspecii.
1. După relaţiile multiple care se stabilesc între produsele audiovizuale şi datele realităţii
înregistrate pe pelicula video, distingem: a) portrete realizate prin asemănare (evident, acest tip
de creaţii televizuale nu prea fac uz de metaforele cinematografice); b) portrete realizate prin
3
analogie (sunt utilizate din plin valenţele montajului asociativ şi forţa de sugestie a imaginii de
televiziune).
2. După perspectiva unităţii de construcţie a mesajului, putem opera o disociere între: a)
portrete compacte (mai ales, când avem de-a face cu o specie tradiţională de mesaj audiovizual,
spre exemplu, un documentar portret); b) portrete difuze (unele subiecte din jurnalele de
televiziune, succinte profiluri cu caracter reportericesc sau eseistic şi, bineînţeles, unele tipuri de
features).
3. După raportul dintre autor şi model, portretele se împart în: a) portrete în care autorul nu
este aceeaşi persoană cu modelul; b) autoportrete – autorul este identic cu modelul.
4. După atitudinea reporterului faţă de model, putem reţine: a) portret neutru; b) portret
caricatură; c) portret elogiator.
5. În funcţie de relaţia dintre portret şi model, există: a) portret direct; b) portret indirect
(chipul unui personaj este creionat mai mult de altcineva sau se desprinde din caracteristicile altor
persoane, telespectatorii nefiind, în nici un fel, martori la la vreo intervenţie directă a celui
portretizat).
6. După numărul modelelor: a) portret individual; b) portret colectiv.
7. Din perspectiva procedeelor stilistice utilizate, întâlnim: a) portrete realizate în stil
substantival (în literatură/publicistică), iar în audiovizual s-ar putea spune că avem de-a face cu un
portret bazat mai mult pe faptele concrete, dar nu pe un discurs oarecum ipotetic; b) portrete
realizate în stil adjectival (este vorba, într-un fel, de „cosmetizarea” realităţii propriu-zise); c)
portrete realizate prin cumul de comparaţii; d) portret compus prin identificarea unor tensiuni
interne e) portret echivoc.
Reguli şi etape la realizarea portretului tv. Un prim pas este alegerea eroului eseului portret ce
urmează a fi realizat. Știim că acesta poate fi: a) o personalitate; b) personajul este un om
obişnuit, dar a făcut ceva ieşit din comun – un exemplu bun în acest sens este tipul eroului
(pilotul de avion care a salvat sute de vieţi datorită priceperii sale; pompierul care a salvat un
copil dintr-un incendiu…). Odată ce a fost identificat personajul viitorului portret, firesc
jurnalistul trebuie să înceapă documentarea. În ceia ce privește momentul și importanța întâlnirii
cu eroul viitorului portret, unii cercetători consideră că intervievarea propriu-zisă a eroului
constituie doar cinci la sută din întreaga muncă la realizarea unei schiţe de portret. Alții susțin că
întălnirea cu personajul eseului portret constitue principala sursă de informare, că respectiva
persoană este singura în măsură să ofere anumite răspunsuri și să clarifice nelămuririle
jurnalistului. Specialiștii din domeniu sunt unanim de acort în ceea ce privește importanța
cadrului în care va fi organizată întâlnirea cu eroul portretului. După ce dispune de întreaga
informaţie, purcede la scrierea portretului. Când ajungem la etapa de scriere a portretului sau a
scenariului tv trebuie mai întâi să identificăm o trăsătură dominantă. Căutăm extremele,
transformările personajului. Contradicţiile şi conflictele de orice fel stârnesc interesul. E un pont
bun să scormonim în trecutul şi în prezentul personajului şi să le punem în permanenţă în
oglindă. Nu există rețetă pentru final, dar există un principiu care ar trebui să fie redactat: să
rezume impresia particulară pe care a lăsat-o jurnalistului, chiar dacă aceasta ar putea fi una
paradoxală.
3.Eseul ca imagine a televiziunii moderne
Eseul, (din fr. essai – experiență), este un gen al publicistcii filosofice, literare și
critice și îmbină punctul de vedere accentuat al autorului cu redarea degajată, uneori
paradoxală a subiectului, orientată spre lexicul uzual. Primul eseist este considerat

4
filosoful francez Michel de Montaigne, sec. XVI. După publicarea cărții sale
„Experimente” (din franceză „Les Essais” - experimente) în 1580, genul eseurilor a
început să se răspândească rapid în alte literaturi ale Europei. În 1597, englezul
Francis Bacon și-a publicat „Eseuri, sau Învățături, Civile și Morale”, creând o
versiune specială a eseului.Inițial,eseul aborda cele mai diverse teme, însă, începand
cu sec. XX, genul și-a restrâns arealul de preocupări la literatră și artă, apropiindu-se
de o formă a recenziei. Eseul este un exemplu rar de gen creat de un singur autor.

Odată cu dezvoltarea televiziunii, genul a cunoscut o nouă viață. Caracterul foarte

personal și liric de comuncare al televiziunii presupune crearea unor produse
publicistice-artistice în gen eseu or structura acestuia necesită contactul direct al
telespectatorului cu autorul. Eseul tv devine un gen al televiziunii personificate.
Trebuie de spus, însă, că în parcursul său telvizat, eseul este acceptat de către
telespectator doar în cazul în care autorul lui este un profesionist de valoare sau o
personalitate care se bucură de respectul publicului. Anume astfel au fost îndrăgite
eseurile actorului, scriitorului și savantului rus Iraclii Andronicov, printre care
«Воспоминания о Большом зале», «Невский проспект»
etc.https://www.youtube.com/watch?v=FiMkg5CRtp4&list=PL40OiiJw6-
gdAapsgeAk_8y2YjQY10eKT&index=14&t=0s&app=desktop
Eseul le oferă autorilor săi posibilitatăți vaste - tematice, conținutale, formale, de
expesie vizual-artistivă, ceea ce corespunde întocmai calităților firești ale
televiziunii. Practica televiziunii moderne ne permite să vorbim mai degrabă deja
despre stilul ei eseistic – o anumită manieră, un anumit specific al mesajului
lingvistic - decât despre prezența propriu-zisă a eseului pe micile ecrane. Această
stare de fapt consolidează eseul ca gen al televiziunii de perspectivă. Жанр эссе.

Particularități
Eseul poartă în sine același impuls de cunoaștere liberă a lumii ca și romanul, dar
romancierul creează lumea artistică a operei ca model al unei realități integre, adică
în roman sunt descrise anumite evenimente, acționează personajele, este dezvăluită
lumea lor interioară. În roman răsună voci diferite, romanul este întotdeauna
dialogic, în timp ce eseul este monologul autorului. Eseul oferă cititorului o parte a
lumii interioare a autorului. Și întrucât conștiința individuală, cu tot interesul pe care
anumite personalități îl pot reprezenta, este inevitabil limitată și conține o imagine
subiectivă a lumii, sfera eseului se dovedește a fi, în principiu, mai restrânsă decât
cea a romanului.
Acesta este un gen cu volum mic; autorul eseului de parcă este singur cu cititorul
și poartă o conversație confidențială cu acesta. Orice poate fi subiectul acestei
conversații, orice subiect este permis în eseu - filozofic, moral, social, științific, iar
principalul interes al eseului este că autorul oferă cititorului puncte de vedere
originale, neașteptate asupra subiectului.
Interesul eseului este în acest contact unic al conștiinței cunoașterii cu lumea
înconjurătoare; conștiința și obiectul se definesc reciproc pentru o clipă; pentru un
eseu nu există nimic evident cu autoritate, stabilit odată pentru totdeauna, opiniile
autorului în sine se pot schimba pe parcursul unui eseu. Eseul oferă cititorului
experiența personală a autorului, mai degrabă decât cunoștințele sale profesionale, iar
datorită naturii sale sintetice, genul depășește limitele literarității.

4. Feature
Sã presupunem cã, în fiecare marți, în drum spre redacție, un reporter trece pe
lângã un cerșetor bãtrân. Omul nu aratã ca alți cerșetori, e îmbrãcat curãțel și salutã
cu politețe și eleganþã de fiecare datã, fie cã primește bani, fie cã nu vede un sfanț.
5
Reporterul începe sã-și punã întrebãri; ce se ascunde în spatele acestui om? Care
este povestea lui? Si ajunge la concluzia cã bãtrânul cerșetor ar putea constitui
subiectul unui articol de calitate.
Tabletele tv de tip feature sunt realizate pentru a oferi divertisment, în sensul larg
al cuvântului, deci amuzament, emoție sau evadare din cotidian ori toate acestea la
un loc.
Rezultã din douã definiții ale verbului to feature cã un produs tv de tip feature
trebuie sã nascã o reprezentare mentalã, pentru cititor, a ceea ce reporterul a vãzut,
a trãit, a auzit, a simțit, prin accentuarea unor anumite trãsãturi.
Feature – definiţia termenului englezesc: 1. Trăsătură a feţei sau aspect general al
feţei; 2. Aspect distinctiv, caracteristică; 3. Film cinematografic; 4. Număr în cadrul
unui spectacol; 5. A scoate în evidenţă ceva sau pe cineva; 6. A-şi imagina mental pe
cineva; 7. Feature story - un articol jurnalistic care tratează o chestiune în
profunzime
– News feature (știrea-feature) folosește informații care completeazã știrea de
impact, de obicei furnizând elementele de interes general din planul secundar al
evenimentului sau oferind informații de context (background) prin interpretare și
explicare;
– Feature urmãrește sã ofere divertisment prin folosirea de informaþii interesante,
dar nu neapãrat cu impact social major.

Știrile informeazã cititorii în legãturã cu subiecte sau evenimente noi care au

loc în comunitãțile lor și care sunt importante, inedite și relevante pentru viața
acestora. Materialele de tip feature, pe de altã parte, trebuie doar sã fie interesante
sau sã ofere divertisment cititorilor. Ele pot descrie o persoanã, un loc sau o idee, mai
degrabã decât un eveniment. Subiectele pe care le abordeazã pot fi vechi, distante,
nesemnificative și irelevante în mod direct pentru viețile cititorilor, mai degrabã
decât noi, locale, importante și relevante.
O altã deosebire constã în modul în care sunt organizate și realizate materialele.
Știrea trebuie sã fie întotdeauna concisă, nepersonală, fãrã epitete și alte
figuri de stil în exces și cu un lead care sã conținã toate rãspunsurile la bine
cunoscutele întrebãri de bazã. La feature se permite o dozã mai mare de creativitate
din partea autorului; relatarea se poate face și la persoana I, iar jurnalistul folosește
imagini plastice care sã trezeascã în mintea cititorului o reprezentare a celor auzite,
vãzute, trãite de reporter. Lead-ul nu trebuie neapãrat sã sumarizeze știrea, piramida
inversatã este de obicei înlocuitã cu un alt tip de organizare a informaþiei.
Articolele de tip feature se bazeazã mai mult pe citare și descriere; scriitura este mai
informalã, mai subiectivã și experimentalã. În esențã, știrile informeazã; articolele de
tip feature oferã (și) divertisment, interpretare.
Cum spunea lordul Northcliffe, proprietar de ziar din Marea Britanie: „știrile de
impact sunt cele care atrag cititorii. Articolele de tip feature îi pãstreazã”.

Cum se creează un feature

Adesea, aceleași fapte pot fi utilizate pentru a scrie fie o știre, fie un feature; este
treaba reporterului sã decidã ce tip de articol este mai indicat. Existã ºi cazuri în care
existã o singurã opþiune, iar alegerea eronatã a genului și stilului va fi fatalã pentru
articol.
Bãtrânul cerșetor dat ca exemplu în debutul acestui articol este un personaj real
și a constituit subiectul unui articol intitulat „Cerșetor la zile fixe” și publicat de
jurnalista Daniela Rainov pe Internet, în revista electronicã Do(a)r de România.
Pentru un articol-știre, ar putea fi scris un lead de acest gen:
Un bãtrân cerșește în fiecare marþi în Cișmigiu, ca sã strângã bani de medicamente
6
pentru soþia sa bolnavã, în timp ce aceasta îl crede plecat sã dea lecții de pian.

Un lead serios, ca la carte, care rãspunde concis și fãrã înflorituri la întrebãrile

fundamentale: ce?, cine?, când?, unde?, de ce?. Dar este potrivit un astfel de
lead de tip hard news pentru subiectul respectiv? Daniela Rainov a decis cã nu și a
scris urmãtorul lead:
„Drumul meu spre serviciu mã duce în fiecare zi prin același colþ de Cișmigiu. În
fiecare marți, un bãtrânel adine calea trecãtorilor, cerând ceva bãnuți sau mâncare
de pomanã.”

Lead-ul ales de autoare enunțã, ca și cel de tip hard news, tema principalã a
materialului, amânând însã pe mai târziu revelarea unor informații. Autorul, însă, nu
trebuie sã exagereze, sã inducã în eroare sau sã accentueze latura senzaționalã.
Creațiile de tip feature, ca majoritatea știrilor, încep cu un lead-rezumat. De
asemenea, pot începe cu un citat, o anecdotã, o întrebare, o acțiune, o descriere, un
fapt șocant sau o combinație a acestor elemente.
Documentarea este cel puțin la fel de importantã pentru realizarea unui feature pe cât este în
cazul știrilor de impact.

Pentru cã succesul unui feature depinde în mare mãsurã de descriere, reporterul

trebuie sã-și educe spiritul de observație. Existã o relație directã între observație, ca
metodã de documentare, și descriere, ca rezultat al acesteia. Jurnalistul
trebuie sã noteze ambianța, culorile, sunetele, mirosurile, fizionomiile, gesturile,
toate acele amãnunte care, puse la un loc, vor forma un tablou fidel și sugestiv pentru
cititor. Și pentru ca tabloul sã fie fidel și sugestiv pentru telespectator, subiectul de tip
feature trebuie sã surprindã esența și spiritul lucrurilor. Ceea ce nu se poate face
decât prin observație.
Stãtea, ca mulți bãtrâni sãrmani, cu mâna întinsã, cerând sfios ceva de pomanã. (...)
E greu de ghicit în el un cerșetor. Privirea albastrã, netulburatã de bãtrânețe, te
fixeazã. Mâna care se întinde dupã pomanã nu tremurã. E o mânã uscatã, cu degete
fine cândva, dar atinsã la încheieturi de reumatismele vârstei. Când i-am auzit vocea
șoptitã: «Domnișoarã, dã-mi și mie un ban de pâine», am tresãrit. Nu-mi venea sã cred
cã am în fața ochilor un cerșetor.”

Observați câtã atenție acordã reporterul amãnuntelor semnificative, cum ar fi

descrierea privirii sau a mâinii bãtrânului, – detalii care construiesc personajul,
creeazã o reprezentare vie a acestuia în mintea privitorului și care ar fi scãpat unui
ochi neexperimentat.
Folosirea anecdotelor este foarte eficientã. Micile povestiri duc la o mai bunã
înțelegere a subiectelor mai largi. În articolul „Cerșetor la zile fixe, reporterul
povestește cum l-a întâlnit pe bãtrân, apoi îl lasã pe eroul materialului sã povesteascã
un episod din viața sa.

În loc sã realizeze un material despre sãrãcie, Daniela Rainov a gãsit cazul acestui bãtrânel,
fost profesor de pian, obligat sã cerșeascã pentru el și soția sa.

În materialele de tip feature jurnaliștii au posibilitatea de a adopta orice ton considerã cã este
cel mai potrivit pentru subiectul ales. Acesta poate fi satiric, umoristic, sumbru, romantic,
melancolic, direct etc. Un articol despre un muzician rock va avea, fãrã îndoialã,
un ton diferit de unul despre un dirijor de orchestrã simfonicã.

Câteva reguli de aur pentru realizarea unui feature de succes:

7
– Descrieți acțiuni ale oamenilor.
– Lãsați personajele sã vorbeascã.
– Nu exagerați cu amãnuntele oferite direct de autor.
-Lãsați acțiunea și dialogul sã ducã materialul.
– Nu lãsați articolul sã lâncezeascã. Aveți nevoie de ritm și mișcare.
Alte trei reguli de aur sunt :
– Nu complicați lucrurile.
– Implicați telespectatorul.
– Nu dezvãluiți totul dintr-odatã.

Bibliografie
1. Angelescu, Silviu, Portretul literar, Editura Univers, 1985
2. Coman, Mihai, coord., 2000, Manual de Jurnalism, vol. 1, 2, Iasi, Polirom, (editia a doua)
3. Serbanescu, Andra, Cum se scrie un text, 2001, Iasi, Editura Polirom.
4. Kим М.Н. Техология создания журналистского произведения, СПб.: Изд-во
Михайлова В.А., 2001)
5. Никулина Г. Телевизионный очерка (Жанровые признаки и тенденции развития)
1975 М.
6. Телевизионная журналистика, Ред. коллегия. Г. В. Кузнецов, В. Л. Цвик, А.Я.
Юровский, изд. МГУ, 2002
7. Fotescu Irina, ASPECTE TEORETICE ALE FILMULUI-PORTRET DIN
PERSPECTIVA FILMOLOGIEI CONTEMPORANE, Studiul Artelor şi Culturologie:
istorie, teorie, practică 2019, nr. 2 (35)
8. Alexandru-Brãduț Ulmanu, Un gen de graniþã: feature.
https://www.academia.edu/26482077/Manual_de_jurnalism