Universitatea Liberă Internațională din Moldova

Facultatea Relații Internaționale,Științe Politice si Jurnalism

Catedra: Jurnalism

Referat
Curs: Atelier de creație
Tema: Genurile Mass-Media

Elaborat: Hadiac Regina, studenta an. III

Coordonator: Spătaru Tatiana

Chișinau, 2019
Cuprins:

Introducere în genurile mass-media

Genul publicistico-literare
Genul analitic
Genul informativ
Definiția genului a fost asociată inițial genului mediatic, deoarece practica cere un astfel de
determinism pragmatic al existenței unor categorii pe care mai întâi le realizam și apoi le
definim, interpretăm, evaluăm, dar, nu în cele din urmă, le integrăm unor categorii, ca cele de
gen.

Clasificarea discursivă nu este specifică doar literaturii, ci oricărui discurs uman diferențiat peste
tot într-o mulțime de “genuri” discursive cristalizate în jurul actelor de limbaj, așa cum sunt ele
studiate de pragmatica lingvistică. Totusi trăsăturile, prin care definim genurile literare, nu sunt
toate reductibile la constrângeri de ordin pragmatic, ci ele se pot înscrie pe fundalul unor
convenții de utilizare, instituite și acceptate de toți, creatori și/ sau receptori de produs mediatic.

Atunci genul ar trebui să raspundă orizontului nostru de așteptare pentru a se identifica cu un

anume fapt textual care există în sine, dar corelat și cu alte creații, al căror rol trebuie evaluat atât
la nivelul enunțării, dar și al receptării sale ca act de limbaj mediatic, ca act comunicativ.

Genul publicistico-artistic - operele publicistice se pot grupa în clase, în raport de apartenența

lor la un gen publicistic. Definiția cea mai generală a genului ne trimite la accepția din logică,
valabilă atât în științele naturii, cât și în arte, filosofie, ziaristică: "Clasă de obiecte care au note
esențiale comune și cuprind cel puțin două specii" (Dicționarul explicativ al limbii române). În
teoria literaturii, "genul trebuie conceput ca o grupare de opere literare bazată, teoretic, atât pe
forma externă (structura) cât și pe forma internă (atitudinea, tonul, subiectul și publicul cărora
ele se adresează). Genul ziaristic este o grupare de opere ziaristice, având comune modalitățile
de prelucrare a informației și a opiniilor despre ea, precum și atitudinea, tonul, stilul, maniera de
prezentare a faptelor și ideilor. Rezultă că genurile ziaristice (ca și genurile literare) sunt
categorii ale prezentării. Prezentarea presupune forma externă (structura, corelația dintre conținut
și formă) și forma internă (atitudinea, tonul, stilul, maniera de înfățișare a faptelor și ideilor).

Conceptul de „eseu” ca denumire a publicațiilor jurnalistice de un anumit tip are o origine

neclară. Un eseu este o poveste scurtă despre un eveniment, o persoană sau un fenomen real. Un
eseu jurnalistic diferă de unul literar în ceea ce privește fiabilitatea și obiectivitatea faptelor. În
jurnalism, eseul este cel mai voluminos gen, în timp ce în literatură este cel mai mic. Esența
eseului este în mare parte predeterminată de faptul că combină principiile de raportare (vizual-
figurativ) și de cercetare (analitice). Mai mult decât atât, „desfășurarea” principiului raportării
este percepută ca predominarea metodei artistice, în timp ce accentul autorului pe analiza
subiectului imaginii, identificarea interconectărilor sale acționează ca dominația cercetării, a
metodei teoretice. În consecință, în cursul aplicării lor, se creează fie un concept predominant
artistic, fie preponderent teoretic al subiectului afișat. Și deja în cadrul unui concept particular,
faptele empirice sunt colectate sau „prelucrate”. Această lipsă de claritate, a declarat
circumstanțele pentru o lungă perioadă de timp a servit ca punct de plecare al unei dezbateri
aprinse cu privire la posibilitatea de a trimite un ziar (jurnal) eseu la opere de artă, sau - la
documentar și jurnalistic. Natura genului eseului este determinată de combinarea celor trei
principii sociologice, jurnalistice și artistice: sociologic - se concentrează pe studiul relațiilor și
problemelor sociale, jurnalistică - dependență de fapt, artistic - dorința de a crea o imagine fiabilă
a realității cu ajutorul gândirii imaginative, în care imaginile, situațiile și fenomenele sunt
tipificate social.

În jurnalistică, portretul îmbină de cele mai multe ori descriptivitatea cu narativitatea, dar,
ceea ce reiese în mod vizibil ca definitoriu pentru tipul adoptat de presă, este permanenta relaţie
şi raportare a rezultatului, surprins prin cuvinte scrise sau vorbite, prin imagini, la referentul
obiectiv, la chip. Concetrată asupra realului, a veridicităţii, acţiunea descriptivă caută
particularul, detaliul, amănuntul semnificativ, ceea ce trădează, astfel, un demers mai degrabă
conotativ, decât denotativ. Funcţia portretului, aşa cum reiese din observaţiile de până aici, pare
a fi mai mult decât una de reproducere, intenţiile reporterilor fiind ghidate de necesitatea de a
reduce gradul
de nedeterminare a subiectului supus analizei, de a fixa modelul, corect şi pentru cât mai mult
timp, în minţile cititorilor/ascultătorilor/telespectatorilor.

Tipuri de portrete: crochiu: simplu, concentrat, axat pe trăsăturile fizice, surprinderea unei
trăsături proeminente; biografia: „portretul unei întregi vieţi. Este importantă selectarea
momentelor esenţiale contextualizate; portretul-reportaj: de tipul – un interval de timp împreună
cu... (loc de muncă, în familie) ; portretul-interviu: interesul cade pe dialog, idei, convingeri prin
intermediul cărora se pune în evidenţă personalitatea celui portretizat; portretul anchetă:
descoperirea unor aspecte mai puţin cunoscute ale persoanei. Se recurge la o documentare
minuţioasă: surse diferite, părerile unor prieteni, duşmani etc; portretul album foto: prezentarea
unei persoane prin intermediul unui şir de fotografii, cu propriile comentarii şi explicaţiile
jurnalistului.

O mică schiță este oferită cititorilor sub forma unui articol în care se împletesc caracteristicile
informațiilor și genurilor jurnalistice. Sketching-ul este un gen de ziar care poartă cu ea eficiență.
Schița conține elemente ale unui eseu: o schiță din natură și o schiță. În plus, schița ar trebui să
povestească cititorului său despre evenimente minore, dar într-o formă foarte vizibilă, vizuală.
Pamfletul este un gen care apelează la umor şi ironie pentru a descrie și analiza un fapt, un
eveniment, o situație sau acțiunile unei persoane, folosind ca principală modalitate critica
ascuţită, ce poate ajunge uneori la sarcasm sau chiar la o anumită răutate. Este o scriere
polemică, de natură caricaturistă, adesea cu ton satiric, referitoare la o personalitate, o instituţie
sau o situaţie politică. Pamfletul este, mai degrabă, un material cu accente ironice şi cu valenţe
umoristice. Atunci când este scris cu inspiraţie literară, el se dovedeşte cel mai adesea percutant,
dar când scopul autorului este să distrugă, el poate cunoaşte şi derapaje de stil până la
vulgaritate, în funcţie de publicaţia ce-l găzduieşte.

Folletul combină trei principii: jurnalistic (relevanță, actualitate, apreciere pronunțată), artistic
(utilizarea mijloacelor imaginative din arsenalul ficțiunii) și satiric. Principiul satiric servește ca
semn de diferențiere a genului de feuilleton. Esența sa constă într-o alegorie comică, la care se
subordonează toate celelalte elemente ale genului. Obiectul foiletonului este un fenomen negativ
a cărui natură comică este clară pentru foliculetonist. Sarcina principală a feuilletonului ca gen
satiric este de a expune faptele negative ale realității și eradicarea lor ulterioară din viața
societății. A dezvălui caracterul comic al unui fapt, fenomen, situație înseamnă a arăta
contradicția sa fundamentală cu idealul autorului. După cum rezultă din teoria literaturii, satira
neagă fenomenul în principalele sale caracteristici și subliniază inferioritatea acestuia. Acest
lucru se realizează prin exagerare sau subestimare accentuată, adică prin încălcarea formelor
reale obișnuite ale fenomenului.

Parodia este în linii mari reprezintă ca o imitație a unei creații cunoscute publicului, dar unde
autorul îngroașă anumite elemente, le actualizează și caricaturizează, sublinind fragmentele
convenabile prin aluzii fine sau chiar grosolane, în scopul observării deficiențelor. În cadrul
parodiei versurile imită regulile și modalitatea de scriere a unor opere cunoscute publicului, fiind
repetate anumite sintagme, fragmente, atitudinea creației etc., dar care mai trebuie și să satirizeze
metehnele omenești.

Genul analitic este domeniul jurnalismului axat pe comentarea informației de interes public.
Ziaristul îşi expune opinia în raport cu un eveniment, emite o judecată de valoare. Faptele în
asemenea materiale au scopul de a argumenta, de a convinge. Articolele sunt obiective, iar
jurnalistul încearcă să se apropie cât mai mult de public, să-i fie prieten, sfătuitor și un ghid.
Jurnastul încearcă să convingă publicul despre un adevăr, indică ce anume este important și ce
nu. Prin realizarea materialelor analitice (de opinie) se urmăresc următoarele obiective:
selectarea și interpretarea informației în dependență de diverse principii, reprezentări și norme;
stabilirea priorităților evenimentelor; comentarea materialelor informative, analiza critică și
comparativă; expunerea ideilor , judecăților, punctelor de vedere particulare ale jurnalistului.
Genurile caracteristice fiind: comentariul, editorialul, tableta, analiza, critica, recenzia, cronica și
dosarul.

Comentariul face parte din genul analitic, prin urmare opinia jurnalistului iese în evidență.
Comentariul aduce în atenția publicului un eveniment care a avut loc, este în desfășurare sau
urmează să aibă loc în viitorul apropiat. Comentariul are funcția să facă o analiză pertinentă a
evenimentului sau faptului semnalat, să comenteze fiecare element constitutiv și sa-și expună
părerea.

Comentariul este prezent în majoritatea media, dar capată forme specifice. În presa scrisă poate
lua forma editorialului, cronicii, criticii, eseului. În radio, intervine concizia, condiție obligatorie
pentru că publicul nu are prea multa răbdare. În aceste condiții sarcina jurnalistului de radio
devine mult mai dificilă, pentru că el trebuie să spună cât mai mult într-un timp cât mai
redus. Un comentariu pentru radio nu trebuie să depașească 2 minute, timp suficient în care
autorul poate dezvolta o analiză și lua o atitudine asupra subiectului comentat.

Editorialul este un articol scurt, semnat de o autoritate şi care prezintă aprecierile, judecăţile,
opiniile sau poziţiile acesteia faţă de un eveniment. Editorialul conferă unui ziar un caracter
propriu, distinct, permiţând stabilirea unui contact aproape direct cu publicul căruia i se
adresează “uneori spunând ceea ce numai un prieten sau un vecin pot să spună”. Deoarece este
un comentariu, o reflectare a punctului de vedere a autorului pentru care redacţia îşi asumă
responsabilitatea, editorialul nu apare ca un articol fundamentat şi argumentat ştiinţific, ci ca o
convingere. Întregul articol se dezvoltă de fapt în urma unei convingeri iniţiale, informaţia
propriu-zisă apărând doar prin luarea unei poziţii argumentate. Pe lângă o perspectivă originală,
inedită editorialul trebuie să conţină suficiente elemente de context şi analiză, pentru a fi înţeles
de cei care nu au citit articolul sau articolele de la care s-a pornit.

Tableta se prezintă ca un articol de dimensiuni reduse ( nu mai mult de o pagină), dar cu un

cuprins şi o exprimare foarte subiective. Temele tabletei gravitează, în general, în jurul unor
fapte care declanşează reacţii din partea jurnalistului şi mobilizează imaginaţia ambilor actanţi ai
comunicării (autor şi receptor), toate acestea pentru a conduce, în final, la o reflecţie. Finalul
trebuie să fie aşadar, în mod obligatoriu, neaşteptat, pentru a crea surpriză. Tableta este înainte
de toate un strigăt, un semnal de alarmă ce combină, într-un dozaj la limită, umorul şi
sensibilitatea. Deşi tratează actualitatea pe un ton lejer, ea încearcă să atingă, pornind de la
particular, generalul. Aceasta înseamnă că autorul are libertatea şi puterea de a apropia două sau
mai multe fapte luate din locuri şi domenii diferite, de a crea conexiuni între evenimente, pentru
atrage o concluzie la care nu te aştepţi. Se poate spune că tableta nu e decât ocazia exprimării
acestei concluzii care ascunde adesea, în spatele umorului, o lecţie de morală sau un comentariu
personal.

Analiza ca şi celelalte articole de opinie îşi propune şi ea arătarea faptelor şi dezvoltarea ideilor,
a opiniilor, care aparţin, cel mai adesea, autorilor lor. Jurnalistica receptează analiza ca fiind o
explicaţie a unei probleme de actualitate, ce face apel la documente şi la cunoştinţele
redactorului, ca principală sursă de informare, aspect ce incumbă o mare competenţă din partea
realizatorului. Problema tratată este pusă sub reflectoare din punct de vedere istoric, geografic,
politic, economic, cultural, religios, tradiţional – în funcţie de natura subiectului.

Critica judecă o muncă, o realizare, un produs, ea reprezentând opinia personală a unui

redactor asupra acestora (carte, spectacol, film, tablou, concert, restaurant). Pentru că are drept
scop furnizarea unei explicaţii fondate pe criterii serioase şi argumentate cu rigoare, critica
necesită reporteri specializaţi care, la rândul lor, au astfel ocazia să se pună în valoare, să facă
dovada unei cunoaşteri solide a genurilor literare şi a operelor care abordează acelaşi stil,
aceleaşi metode. Toate acestea fără a-l sufoca pe cititor cu erudiţia redactorului.

Recenzia reprezintă o descriere cât mai exactă şi mai completă a unei opere. Aceasta
înseamnă: trecerea în revistă a titlului, a conţinutului şi a ideilor, pe scurt. Cel ce realizează
recenzia nu urmăreşte o analiză amănunţită a lucrării, ci doar consemnarea părţilor sale
principale şi a ideilor esenţiale. O recenzie completă va cuprinde şi sumare comentarii, aprecieri
critice referitoare la lucrarea în chestiune.

Cronica poate fi în mare măsură asemănată cu recenzia: diferă doar obiectul analizei lor. În
cazul cronicii avem pentru fiecare domeniu, câte un tip de cronică: cronică teatrală, cronică
politică, cronică sportivă etc. Scopul oricărei cronici îl reprezintă informarea, stimularea
interesului public pentru frumos şi creativitate. Redactorul unei cronici urmăreşte să îndrume
gustul publicului printr-o atitudine critică de evaluare, să educe, în definitiv.

Ca specie jurnalistică de opinie, cronica se caracterizează prin mult subiectivism, ilustrat de:
libertatea de alegere a subiectului, a tonului, personalizarea – “eu” apare nestingherit –, libertatea
de expresie. Prin comunicarea propriilor impresii, în calitate de specialist, redactorul nu se
izolează de cititori, ci, dimpotrivă, şi-i apropie pe aceştia, în încercarea de a descifra valenţele
educative şi artistice ale artei, ale sportului și altele.
 Dosarul este utilizat îndeosebi pentru conferinţele de presă, dosarul adună informaţii utile
cititorului, însă într-o variantă mai puţin stilizată, din punct de vedere jurnalistic. Caracterul său
pedagogic şi oarecum obiectiv, fac din el un instrument uşor de mânuit. Dosarele se întocmesc
pentru prezentarea succintă, dar exactă a temei abordate, furnizând informaţiile pe domenii sau
rubrici, oferind astfel o manevrabilitate cât mai mare cititorului. Deşi efortul jurnalistului pare
nesemnificativ, este totuşi necesar să evidenţiem faptul că, şi aici, ca şi în toate celălalte specii
publicistice, prezenţa la faţa locului, documentarea şi sursele joacă un rol decisiv. Dosarul nu
poate fi complet în absenţa acestor elemente, care ajută la conturarea contextului, la identificarea
factorilor declanşatori, dar şi la desprinderea consecinţelor evenimentului prezentat. Exprimarea
este întotdeauna impersonală, indirectă şi nu-l implică în nici un fel pe realizator, cu excepţia
veridicităţii faptelor, de care acesta este direct responsabil. Şi, pentru că de multe ori
evenimentele la care fac referire dosarele sunt de interes naţional sau chiar internaţional,
responsabilitatea este cu atât mai mare, o informare incorectă sau inexactă, dovedită fiind,
putând atrage sancţionarea penală a jurnalistului.

Genul informativ este domeniul jurnalismului axat pe faptele de interes public. Acesta are
menirea de a raspunde cu rapiditate, opurtunitate, exactitate, acuratețe, echidestanță și
obiectivitate, la întrebările: „cine?”, ”ce?„ , ”unde?„ , ” când?„ , ”cum?„ și ,,de ce?” . Jurnalistul
expune faptele (folosite cu scopul de a informa). Articolele sunt elaborate, deobicei, pe înțelesul
cititorului și sunt obiective, imparțiale și echidestante. Jurnalistul pastrează o distanță între el și
public. Prin realizarea materialelor informative se urmărește următoarele obiective:
supravegherea mediului înconjurător; asigurarea continuă și neîntreruptă a circuitului
informațional; abordarea multidimensională a realității; promovarea adevărului și ănlăturarea
incertitudinilor; ierarhizarea, clasificarea și poziționarea informațiilor din perspectiva priorităților
sociale; stocarea informațiilor generale și configurarea imaginii sociale a realității; promovarea
informației utilitare întru asigurarea orientării în mediul imediat; atenționarea publicului asupra
unor fenomene, situații și tendințe potențiale; asiguratea, securitatea individului social. Genurile
caracteristice acesuia sunt: știrea, reportajul, interviul și relatarea.

Știrea este prezentarea în mass-media a unor fapte noi și relevante într-o ordine și într-un
limbaj simplu și adecvat lecturii, care vine să informeze și să trezească, în același timp, interesul
cititorilor. În literatura de specialitate, poate fi întâlnită o definiție mai simplă: știrile constituie
evenimentele și faptele care vizează într-un mod sau altul viața cititorului, prezentul și viitorul
lui. În toate cazurile, elementul fundamental al știrii rămâne noutatea.
 Potrivit tradiției franceze, știrea trebuie să răspundă la 5 întrebări de bază: Cine? Ce? Când?
Unde? De ce? Tradiția engleză mai adaugă o întrebare – Cum? Potrivit tematicii, structurii,
volumului, știrile se împart în următoarele categorii: șocantă (este relatarea unui eveniment
petrecut în ultimele 24 de ore și tratează o problemă de interes actual. Știrea despre o crimă este
modelul știrii șocante), obișnuită (relatează despre un eveniment ordinar care exclude elementul
senzațional. Ea conține de la 100 până la 300 de cuvinte), scurtă (poate să conțină 4 – 5 rânduri,
care răspund la întrebările: Cine? Ce? Unde? Când? și dacă e cazul Cum? și De ce?), dezvoltată
(cuprinde aproximativ 20-30 de rânduri), anticipată (Orice eveniment important al cărui dată este
cunoscută dinainte, va fi precedat de una sau mai multe știri, care prezentă evenimentul
respectiv. Știrea anticipată cuprinde 400-500 de cuvinte, se difuzează cu 48 sau 36 de ore înainte
de eveniment pentru a putea fi preluată de presa scrisă în ajunul evenimentului), de deschidere
(Aceasta este, de obicei, o știre scurtă, cuprinsă între 200 și 300 de cuvinte, publicată și difuzată
în ziua evenimentului. Subiectul principal este prezentat în lead și se vorbește mai mult despre
ziua care începe), bilanț (cuprinde 500-600 de cuvinte și exprimă principala semnificație a unui
eveniment care s-a derulat în timp, reluând, în linii mari, etapele desfășurării lui.) și sinteză (este
realizată din elemente culese din mai multe surse: telegrame, documente, declarații, conferințe de
presă, aprecieri ale experților).

Reportajul este un gen informativ axat pe fapte actuale de interes public major, din realitatea
imediată, selectate la locul producerii evenimentului, utilizând adesea procedee literare de
expresie. În această formulă, definiția identifică calitățile principale ale reportajului: relatează
despre fapte actuale; acumulate la fața locului; prezintă un interes public larg; sunt precizate
particularitățile stilistice. La baza reportajului stau fapte, locuri, scene, evenimente expuse într-
un mod dinamic, atractiv, accesibil. Reporterul informează despre ceea ce a văzut și a auzit
personal. El reconstituie evenimentul în așa mod, încât cititorul are impresia că asistă, că
participă.

Reportajul este un gen care necesită în mod obligatoriu deplasarea pe teren. El nu poate fi
realizat stând în fața calculatorului. În reportaj rolul de a informa este secundar, principalul
constă în a reproduce un eveniment, o situație, o întâmplare. Spre deosebire de știre, el nu
răspunde la întrebarea ce s-a întâmplat? ci cum s-a întâmplat? Reportajul reconstituie realitatea
în detaliile ei cele mai semnificative și relevante
 Interviul este unul din genurile solicitate ale presei. El e prezent, aproape, în fiecare număr de
ziar ori program audiovizual. Denumirea provine de la cuvântul englez interview, ceea ce
înseamnă o convorbire între un jurnalist cu o persoană reprezentativă pe teme ce prezintă interes
public în scopul de a fi dat publicității în presa scrisă sau electronică. Principalele etape ale unui
interviu sunt: predocumentarea; stabilirea temei, a subiectului; familiarizarea cu tema, domeniul
respectiv; alegerea interlocutorului, care este determinată de subiect, de temă. Interlocutorul
trebuie să fie competent, să dețină informații de care are nevoie publicul; o bună cunoaștere a
interlocutorului: declarații anterioare, date biografice, detalii despre temperament, puncte
sensibile care trebuie evitate sau, dimpotrivă, exploatate; formularea scopului interviului;
stabilirea unei liste de întrebări, a succesiunii lor, a locului întrebărilor-cheie, a celor neplăcute, a
celor principale pentru jurnalist și pentru public; anticiparea reacțiilor posibile și a direcțiilor în
care ar putea evalua discuția și pregătirea unui număr de întrebări de rezervă.

Relatarea este un gen informativ specific numai presei scrise. Teoriile americane îi atribuie
statutul de gen hibrid între știre și reportaj. Relatarea informează pe larg despre un eveniment de
rezonanță, care a avut o dezvoltare în timp sau consecințe cu dezvoltare în timp. În relatare
lipsesc cu desăvârșire poziția personală, emoțiile, comentariile proprii. Individualitatea
jurnalistului se reduce la arta de a selecta informațiile și a găsi unghiul adecvat de abordare.
Relatarea se caracterizează printr-un ton rezervat, neutru, deferent. Important este nu de a reda
atmosfera, ci de a scoate în evidență faptele și acțiunile principale. Scopul acestui gen este de a
relata tot ceea ce se pare util, nou și interesant pentru cititor. Jurnalistul este prezent la
eveniment, culege informațiile pe teren. Relatarea se referă numai la un singur eveniment. Există
deci o conexiune de timp și de spațiu.