Tehnici de redactare

2. Particularități în redactarea textelor destinate mass-media

(vezi Coman R., 2009)

A redacta un text jurnalistic bun înseamnă a ține cont de publicul-țintă (așteptări, nivel
de cunoștințe – generale și de specialitate) de organizarea ideilor respectând principiile de
bază ale oricărei construcții discursive [(pluralitatea / ordinea / coerența/ forța
argumentelor (detalii în Preda, Sorin), de expresivitatea stilului, de genul ziaristic abordat,
tipul de publicație.
În voluminosul studiu Writing and Reporting the News cercetătorii de la Universități
americane de prestigiu – New York și Boston– Mitchell Stephens și Gerald Lanson discută
despre ceea ce în engleză se numește the reporter`s craft – îndemânare, pricepere.
Procesul redactării implică pe de o parte, stăpânirea unor cunoștințe de tehnică a
scriiturii – noțiuni de retorică, teoria argumentării, organizarea discursului, dar nu pot fi
trecute cu vede- rea talentul, simțul estetic cu intuiția metaforei de efect și a epitetului
spumos. Reporterii buni se străduiesc să găsească echilibrul unei balanțe fragile : pe un taler
– dorința de a spune totul – cât mai mult, cât mai obiectiv posibil; pe celălalt taler – tentația
de a spune cât mai seductiv, mai atrăgător, de unde și expresia spectaculoasă, jocul de
cuvinte nepretențios, coloratura ironică.
Obiectivitatea este o necesitate, dar factualul și opinabilul sunt despărțite de o linie
fluctuantă, cu deraieri periculoase înspre terenul manipulării atunci când jurnalistul nu-i
face clară cititorului demarcația între judecata de valoare proprie viziunii ziaristice și
realitatea evidenței. Jurnalistul este în primul rând om, cu pasiunile și temerile lui, cu
gusturile și opțiunile proprii, dar în fața unui public căruia îi câștigă încrederea cu destulă
greutate (dacă publicul este cât de cât pretențios și informat) trebuie să își controleze
puseurile de subiectivitate nejustificată, să își tempereze tendințele partizane, să își
moduleze vocea publică în detrimentul celei interioare – în articolele care nu se încadrează
în genurile de opinie. Ecoul glasului de profundă implicare într-o cauză, a vocii personalizate
în acuzații și detractări furibunde nu este permis în textul unei știri; doar editorialistul și
comentatorul de prestigiu, pamfletarul subversiv și fanaticul polemist își permit defulări
cu petarde verbale, terapii prin scris în arena publică.
1
 Obiectivitatea apare atunci când, cu toate că adevărul are mai multe fețe (tot atâtea
câți martori la eveniment sunt), jurnalistul reușește să asambleze toate informațiile într-un
bloc uni- tar, să lase fiecare voce să fie auzită, să nu suprainformeze, să nici nu lase deoparte
informații esențiale. Scriitura trebuie să fie echilibrată – în ton, în oferirea argumentelor
citate de la părțile implicate. Acesta ar fi idealul obiectivității în redactarea materialelor strict
informative.
Melvin Mencher numea jurnalistul un amestec de artist, santinelă, lucrător public și
informator. (1987). El vorbește despre puterea unei propoziții simple declarative. despre
acuratețe – ce ține de corectitudinea gramaticală, de afirmațiile verificate la multiple surse.
O știre bine redactată este scrisă într-un limbaj clar, direct, cu informația logic organizată.
Mencher amintește deviza lui Joseph Pulitzer: Acuratețe, acuratețe, acuratețe și propune acel
tip de redactare ce face ca un text să fie corect atribuit, echidistant și imparțial, obiectiv și
scurt, deci să aibă acuratețe. A scrie bine se referă la claritate, simplitate, cu evitarea clișeelor
și a redundanțelor. Mark Twain a formulat cele patru principii ale unei scriituri de presă
reușite : acuratețe (registrul stilistic po- trivit situației); claritate (fără ambiguități, fără
exprimări vagi) ; capacitate de convingere (textul sună adevărat) ; naturalețea stilului.
Specialiștii domeniului recomandă prudență în utilizarea eufemismelor (căci pot
masca adevărul), a sinonimelor, a jargoanelor, a cuvintelor abstracte, a adjectivelor, a
argoului. Obiectivitatea este echivalentă cu acuratețea, nu cu afișarea de spectaculos a stilului
înflorit. O propoziție – o idee. Cronologia trebuie respectată, altfel are loc devierea în
beletristic. Cele mai bune modalități de a impune o idee este exemplul revelator, definiția,
aproximarea datelor / statistici- lor, comparația ~analogia cu un element familiar cititorului.
Redactarea unui text jurnalistic respectă cerințele oricărui alt stil :
- proprietatea termenilor
- claritatea

- concizia
- varietatea
- eufonia
- naturalețea
- expresivitatea
- eleganța
- originalitatea (Chelcea, Septimiu, 2003, apud Coman R.)

A redacta un text de presă reușit din punctul de vedere al efectului asupra receptorului
2
înseamnă și a preciza clar, fără ambiguitate, unghiul de abordare a subiectului tratat.
Ceea ce este esențial în scriitura jurnalistică ține de redarea obiectivă a faptelor
importante, a informației-cheie; subiectul unei relatări suportă interpretări, variante
conotative cu im- ponderabile ale rafinării stilistice și ale retoricii pasionale, deraieri
ocazionale de la factual, în anumite genuri ziaristice. Acestea nu justifică nicio discrepanță
între justețea abordării și subiectul reflectat în materialul de presă – un echilibru între tema
și tonul relatării, între subiectul tratat și registrul stilistic este recomandat de toate
manualele de jurnalism. O temă minoră abordată dintr-un unghi nepotrivit, cu inflamări
retorice, cu emfază nejustificată, cu tactica stilului ornant, este ipostaza jurnalismului
secundar, de factură senzaționalistă.
Acuratețea se referă la indicarea completă a sursei, cu nume, funcție, cu specificarea
gradului de implicare în eveniment, dacă este posibil; explicarea termenilor dificili care apar
în comentariile unor intervievați (neologisme, termeni livrești sau de jargon); detalierea .
Lucrările de specialitate recurg la categorizarea materialelor de presă în funcție de
prezența sau absența narativității: specii narative (știrea, reportajul) și non-narative
(pamfletul, interviul, articolul de comentariu). Fiecare dintre aceste genuri ziaristice
prezintă caracteristici de redactare proprii la nivel stilistic și la nivel de organizare a
componentelor de tip lead, corpul textului propriu-zis, finalul (detalii în Ruști, Doina).
Lynn Z. Bloom ( 1985) recomandă:
- onestitatea [Nu poți să scrii bine dacă nu ești cinstit, dacă nu ești cinstit, dacă nu
spui (sau măcar să se deducă cu putere) ceea ce gândești și invers];
- claritatea (obținută prin evitarea diatezei pasive, a generalităților, a jargonului, a
vocabularului pompos, a eufemismelor);
- acuratețea ;
- originalitatea;
- tonul competent;
- respectarea registrelor stilistice;
- enunțurile scurte și la obiect;
- evitarea repetițiilor obositoare.

În lucrarea Metode și tehnici de exprimare scrisă și orală, Gilles Ferréol și Noël Flageul
recomandă precizia și claritatea obținute prin înlănțuirea logică, construcția cea mai
simplă subiect-predicat-complement, prin folosirea corectă a operatorilor logici implicați în
relaționarea de tip analogic, disjunctiv, cauzal, etc. Lexicul concis, precis, termenii adaptați
3
situației de comunicare, frazele scurte, expresia originală, structura cea mai inteligibilă - o
singură idee expusă într-o frază, chiar într-un singur paragraf, toate acestea sunt punctele
esențiale pentru redacta- rea unui text reușit la nivel stilistic, gramatical, pragmatic.
Toate manualele de jurnalism recomandă ca un text jurnalistic să fie redactat
respectând următoarele cerințe:
- exprimare clară, precisă, convingătoare;
- propoziții scurte;
- adecvare la situația de comunicare;
- lizibilitate;
- vocabular simplu.

Există o interdicție morală privind publicarea unor materiale ce atentează la

integritatea spirituală a unor categorii sociale, de vârstă, și o interdicție legală, referitoare
la calomnie, defăimare, insultă. Referirile la suicid, viol, evenimente reprobabile în care
sunt implicați minori, persoane cu handicap, necesită o mare atenție din partea
jurnaliștilor, în privința desemnării actorilor implicați. José de Broucker diferențiază între
interdicțiile profesionale și cele de conveniență. (de Broucker, J.; 1995).
În funcție de domeniul abordat (politică, economie, medicină, sport, etc), de publicul-
țintă (feminin, tineret, anumite categorii sociale, profesionale, etnice), de regiunea în care
apar, materialele de presă sunt redactate conform unor reguli bine stabilite. Presa culturală
va găzdui articole – eseu, cronici dramatice, de film, plastice, muzicale, într-un limbaj mai
elevat, cu grija alegerii cuvântului eufonic și cu plăcerea rafinamentului stilistic. Presa de
prestigiu acordă atenție evenimentului cultural pe care îl prezintă într-un limbaj ce îl
depășește pe cel de facilă populari- zare – cel prezent în paginile presei în care conținutul
științific este <<raportat>> cititorului mediu pe măsura înțelegerii sale limitate, de profan
într-un anumit domeniu.