Planul cercetării

1. Scopul cercetării

2. Ipoteza cercetării

3. Studiu privind personajul literar

4. Descrierea strategiilor didactice interactive

5. Metode şi tehnici didactice interactive de peredare a

personajelor din romanul „ Romanul adolescentului miop” de
Mircea Eliade
a) Metode şi tehnici didactice interactive
b)Caracterizarea personajelor din romanul „ Romanul
adolescentului miop” .

6. Concluzie
 1. Scopul cercetării.

Aplicarea învăţării prin stimularea creativităţii este benefică pentru faptul că

asigură formarea unei gândiri flexibile, divergente şi fluente, iar metodele utilizate
stimulează participarea activă şi deplină, psihică şi fizică, individuală şi colectivă a
elevilor în procesul instructiv-educativ.

2. Ipoteza cercetării

Ipoteza de lucru ar fi: dacă voi utiliza metode şi tehnici de stimulare a creativităţii
individuale şi de grup în cadrul lecţiilor de limba şi literatura română atunci când va
trebuie să caracterizăm un personaj literar, creând o atmosferă de lucru permisivă,
acestea vor determina dezvoltarea, activizarea şi îmbogăţirea vocabularului activ al
elevilor, dezvoltarea exprimării orale şi scrise, educarea capacităţilor creatoare şi
originale în găsirea de soluţii la o sarcină dată, antrenarea lor în discuţii libere, deschise,
creative, precum şi dezvoltarea mecanismelor cognitive superioare: gândire, memorie,
imaginaţie.

Acest lucru va fi benefic şi pentru celelalte discipline de studiu, pentru dezvoltarea unor
trăsături pozitive de caracter şi formarea personalităţii elevului.

3. Studiu privind personajul literar

Personajul are un rol fundamental în creaţia literară. Operele rămân vii în mintea
cititorului prin personajele lor, personaje capabile să-şi impună identitatea și să fixeze
evenimentele şi ideile realităţii. Deseori, cititorii s-au identificat cu personajele; acestea
trăiesc, luptă, suferă, înving şi sunt învinse; sunt asemenea oamenilor.

Prin caracterul fundamental uman, opera literară, ca şi teatrul, a cunoscut de-a

lungul veacurilor mai multe accepţii şi interpretări date personajului, reflectând procesul
de adâncire a cunoaşterii psihologice a omului.
Încă de la Platon şi Aristotel s-a observat că personajul reprezintă rezultatul unui
proces de obiectivare a creatorului, că el are o independenţă a lui şi o logică internă care-i
guvernează manifestările. În prima sa sinteză estetică, Aristotel vorbea despre problemele
personajului, una dintre acestea fiind caracterele:
,,În legătură cu caracterele, patru sunt lucrurile ce trebuie ţinute în seamă: unul, cel mai
important – e că trebuie să fie alese. Se va putea vorbi de caracter dacă, aşa cum am
arătat, vorba ori fapta eroului oglindesc o atitudine; de un caracter ales, dacă atitudinea
este şi ea aleasă… A doua calitate de avut în vedere este potrivirea; există o fire
bărbătească: nici bărbăţia însă, nici cruzimea nu se potrivesc cu firea femeii.
A treia e asemănarea, care e altceva decât faptul de a atribui unui caracter cele două
trăsături arătate înainte. A patra e statornicia; chiar dacă obiectul imitaţiei ar fi să fie
nestatornic, şi să înfăţişeze acest soi de fire, însă trebuie înfăţişat statornic în
nestatornicia lui.” (2, pp. 72, 73)
Astfel, pe parcursul evoluţiei romanului, personajele literare au evoluat trecând de
la simplu la complex, punându-se accent nu pe intrigă şi acţiune, ci pe personaj, spre
agentul care declanşează evenimentele, de la aglomerarea de întâmplări externe, spre
romanul vieţii interioare. Valoarea unui roman nu poate fi definită fără a vorbi de
personajele sale căci ele reprezintă unul din elementele fundamentale ale operei literare.
Din acelaşi câmp semantic cu termenul “personaj”, face parte şi cel de ,,erou”,
alături de ,,actor”, ,,actant”, ,,caracter”, ,,figură”, ,,tip”, ,,tipologie”.
Personajul căruia îi revine un colorit mai pregnant şi mai emoţional se
numeşte erou. Acesta este personajul urmărit cu maximă tensiune şi atenţie de cititor.
Eroul provoacă simpatia, compasiunea, mila, bucuria şi durerea cititorului şi apare ca
urmare a constituirii subiectului, pe de o parte, ca procedeu de înşirare a materialului, iar
pe de altă parte, ca o motivare personificată a legăturii dintre motive. Eroul este persoana
care se distinge prin vitejie şi curaj excepţional în războaie, prin dăruire deosebită în alte
împrejurări grele ori în muncă. Eroul este personajul principal al unei opere literare, al
unei întâmplări. Este persoana care, în anumite împrejurări, atrage atenţia asupra sa.
Termenul de actor provine din limba franceză - ,,acteur”, care, la rândul său, îşi
are originea în limba latină - ,,actor”. Actorul este artistul care interpretează roluri în
piese de teatru.
Caracterul este personalitatea morală şi fermă care prezintă trăsături psihice
complexe, zugrăvită într-o operă literară.
Termenul de figură  într-o operă literară desemnează persoana purtătoare a unor
caractere individuale sau sociale proprii; tipul; personalitatea.
Tipul dintr-o operă literară este personajul care întruneşte în modul cel mai
expresiv trăsăturile, caracterele esenţiale ale indivizilor din categoria (socială sau
psihologică) pe care o reprezintă; este un caracter distinctiv, o particularitate.
Termenul de tipologie provine din franţuzescul “typologie” şi reprezintă studiul
ştiinţific al trăsăturilor tipice sau al relaţiilor reciproce dintre diversele tipuri ale unor
obiecte sau fenomene.
Personajul literar apare ca un fir conducător, care creează posibilitatea unei bune
înţelegeri a motivelor îngrămădite şi se constituie într-un mijloc auxiliar de clasificare şi
ordonare a motivelor izolate.
Anumite procedee permit identificarea personajelor şi a relaţiilor dintre ele.
Procedeul de identificare a personajului constă în caracterizarea sa. A
caracteriza personajul înseamnă, în esenţă, a evidenţia trăsăturile fizice şi morale ale
acestuia, aşa cum se desprind din opera literară respectivă.
 ,,Prin caracterizare subînţelegem sistemul de motive legat nemijlocit de
personajul dat. În sens îngust, prin caracterizare se înteleg motivele care determină
psihologia personajului, caracterul său.” (6, p. 277)
Ponderea crescută a observaţiei a dus la folosirea unor mijloace specifice de
caracterizare:
·         interesul pentru cadrul concret în care se petrece acţiunea;
·         stabilirea unui raport între acest cadru şi caractere;
·         corespondenţa dintre caracter şi fizionomie, caracter şi mediu, caracter şi
cameră, mobilier;
·         diferenţierea felului de a vorbi, sex, vârstă, regiune, situaţie socială; nuanţele de
limbaj denotă stadiul de dezvoltare a tipurilor sociale.
Cea mai amplă metodă de caracterizare a personajelor este prin numele lor. Fiecare
nume este un mijloc de a da viată, de a însufleţi, de a individualiza.
Caracterizarea eroului poate să fie directă sau indirectă.
Caracterizarea directă denotă astăzi o stângăcie a scriitorului. Folosirea ei în
clasicism se explică prin preferinţa acestui curent pentru portretul moral. Caracterizarea
directă ia forme mai complexe la G. Călinescu. În romanele sale, foloseşte adesea
procedeul portretului moral de tip clasic. Variantele caracterizării directe sunt:
autocaracterizarea, întâlnită în literatura autobiografică, şi caracterizarea unui personaj
realizată de alte personaje.
Se întâlneşte adesea caracterizarea indirectă – caracterul se profilează din
faptele, limbajul şi conduita eroului. Un caz particular al caracterizării indirecte sau de
sugestie îl reprezintă procedeul măştilor, adică dezvoltarea diverselor motive care se
armonizează cu psihologia personajului. Astfel, aspectul exterior al eroului, a
îmbrăcăminţii, a locuinţei, toate sunt procedee ale măştilor.
În funcţie de raportul dintre narator şi ficţiune, personajul poate fi construit ,,din
spate”, având o viziune mai mică decât creatorul său; ,,împreună cu”, având o viziune cu
cea a creatorului său şi ,,din afară”, având viziunea mai largă decât a autorului care-i
observă doar comportamentul.
După Pitagora există patru categorii de oameni (personaje) :
1. Marea majoritate este reprezentată de instinctivi. Aceştia sunt capabili de munci
corporale, descoperirea lumii fizice, comerţ şi industrie.
2. Pasionalii sunt personajele a căror voinţă şi conştiinţă sunt din suflet. Sensibilitatea
acestora e reacţionată de inteligenţă. După temperament, pasionalii sunt războinici, artişti
sau poeţi. Ei trăiesc în idei relative, modificate de pasiuni limitate de un orizont limitat
fără a fi ridicate până la ideea pură.
3. Intelectualii, mai rari, sunt eroii, martirii, poeţii de prima mână, adevăraţii filozofi şi
înţelepţi, cei care, după Pitagora, trebuie să guverneze lumea.
4. Adepţii, marii iniţiaţi nu sunt personaje, ci simboluri pentru nişte concepţii şi
reprezintă cel mai înalt ideal uman care concentrează într-o unitate toate puterile vieţii.

După apartenenţa operei la diferite mişcări şi curente literare, după viziunea

artistică potrivit căreia este creat, personajul poate fi: clasic, romantic, realist, naturalist şi
modern. Personajul clasic are un caracter dominat de atitudini şi morale eroice.
Personajele romantice se caracterizează prin solitudine şi dorinţa de participare,
spontaneitate şi artificialitate, revoltă şi resemnare. Oscilează între fantezie şi viaţă şi
încearcă a se exalta spre regiunea supremă a comuniunii spirituale. Tipurile de personaje
romantice sunt: visătorul, dandy-ul atins de spleen, egocentricul cinic şi rece, artistul
genial neînţeles şi răzvrătitul titanic şi demonic. Personajul realist se evidenţiază prin
caractere tipice în împrejurări tipice, provenind din diferite straturi sociale. Tipurile de
personaje realiste sunt: căutătorul de adevăr, arivistul, sceleratul, avarul şi inocentul.
Personajul naturalist are un comportament şi acţiuni determinate de cauze ereditare,
instincte, obsesii. Personajul modern este evidenţiat prin simboluri, metafore, expresii ale
unei viziuni inedite asupra existenţei, având ca principale preocupări sondarea vieţii
intime şi a zonelor abisale ale fiinţei.
În funcţie de nivelul la care se situează în arhitectura operei, deosebim mai multe
tipuri de personaje literare:
- personajul care îşi joacă rolul pur şi simplu în opera epică sau dramatică ;
- personajul - martor, prin intermediul căruia sunt văzute şi caracterizate şi alte
personaje ;
- personajul - narator, care povesteşte, în locul autorului, de obicei la persoana
întâi.
Nu toate aceste criterii funcţionează în egală măsură în acelaşi mod, pentru orice
text, ci, în funcţie de structura de ansamblu a operei se reliefează şi se impun atenţiei doar
anumite dimensiuni ale personajului. Scriitorul dă viaţă personajelor sale fie în urma unui
proces de selecţie din realitatea înconjurătoare, fie concepându-le special, ceea ce nu
înseamnă că aceste personaje literare nu pot căpăta viaţă proprie, ajungând a demonstra
cu totul altceva decât urmărise creatorul lor. Personajul ,,selectat” nu este preluat ca
atare, anumite laturi ale caracterului său fiind accentuate, altele estompate, proces ce
conduce uneori la micşorarea trăiniciei sale, el devenind astfel mai puţin veridic.
Personajul elaborat este un model, a cărui perfecţiune depinde de talentul celui ce i-a
decis geneza.
Orice personaj literar îndeplineşte anumite funcţii. O primă funcţie a personajului
este cea prin care eroul se mişcă, adică funcţia de acţiune. Prin funcţia de interpretare
eroul se mişcă şi judecă, exprimând întotdeauna atitudinea sa subiectivă faţă de
evenimentele narate. Funcţia opţională prezintă personajul narator ca subiect al actului
narativ (actor - narator - se mişcă, judecă şi povesteşte).
Astfel, putem afirma că personajul literar este definibil prin puncte de vedere
intern şi extern obiectului însuşi, între care se stabilesc anumite corelaţii. Personajul este
rezultatul unei orientări a autorului, ale cărui înclinaţii se potrivesc în mod progresiv unui
model ideal.
 4. Descrierea strategiilor didactice interactive

Învăţământul în Republica Moldova se află în prezent într-un proces de

renovare şi reevaluare. În acest context au fost elaborate şi aplicate în procesul de
predare – învăţare – evaluare tehnologii educaţionale noi.
În concepţia lui V. Guţu, tehnologiile didactice trebuie să orienteze procesul de
predare – învăţare spre formarea directă şi integrată a demersurilor intelectuale şi a
proceselor psihice de percepere, memorare şi gândire.
Până la începutul anilor ’90, învăţământul şi educaţia în Republica Moldova erau axate
pe modelul sovietic reproductiv, care calchia, de fapt, şcoala lui Comenius (modelul
didacticist), conform căreia copilul era desconsiderat, instruirea purtând un caracter
mecanicist (elevul era considerat un recipient vid, care trebuia umplut cu cât mai multă
informaţie).
Trecerea la sistemul democratic al educaţiei a oferit posibilităţi pentru impunerea
unor metode şi strategii didactice noi, care presupun participarea directă a elevului în
procesul de instruire. Acest model curricular pune accentul pe calitate, nu pe cantitate.
Didactica modernă pledează pentru un învăţământ activ. Intelectul elevului se
dezvoltă prin acţiune, prin utilizarea în învăţare a metodelor care cultivă gândirea
creatoare, imaginativă, responsabilitatea, capacitatea de cooperare.
Caracterizarea personajului literar este o operaţie indispensabilă unui
comentariu şcolar. Deja în clasa a V-a elevii operează cu astfel de concepte ca: personaj
literar, portret fizic, portret moral, procedee de caracterizare, caracterizare directă /
indirectă, gros-plan, schiţă de portret, caricatură etc. În procesul studierii / receptării
literaturii perspectivele de caracterizare a personajului literar se pot diversifica foarte
mult, ajungând să reprezinte un grad sporit de dificultate. Spre exemplu, în clasele de
liceu, conform obiectivelor de referinţă stipulate de curriculumul naţional, elevii trebuie
să poată include personajul literar într-o tipologie social-umană, în una estetică, să
estimeze semnificaţia acestuia în opera literară, să interpreteze varietatea modalităţilor
de caracterizare, să identifice statutul personajului literar (de personaj / actor, de
personaj-narator), să releveze atitudinea scriitorului faţă de personajul creat şi s-o
compare cu propria viziune supra acestuia din urmă etc. Mai mult decât atât. Raportarea
personajelor la câteva dintre marile convenţii estetice ale literaturii îi ajută pe elevi să
înţeleagă ideologia unei epoci, exprimată într-un model uman, pe care ea şi l-a elaborat.
Cele mai des utilizate metode şi tehnici didactice la caracterizarea personajului
sunt : Metoda Cubului, Pălăriile gânditoare , Cercul complementelor, Ciorchinele ş.a..
 5. Metode şi tehnici didactice interactive de peredare a personajelor din romanul
„ Romanul adolescentului miop” de Mircea Eliade

a) Metode şi tehnici didactice interactive

Romanul adolescentului miop – Mircea Eliade

-Metoda cubului-

1.Argumentează că Romanul adolescentului miop este jurnalul unui roman mereu

amânat.
2. Compară un episod din adolescen a ta cu un episod din
adolescen a personajului.
3. Explică relaţia dintre personaj şi cărţile citite.
4. Descrie stările sufleteşti ale personajului pe tot parcursul
romanului.
5. Analizează atitudinea adolescentului miop faţă de şcoală,
colegi şi profesori.
6. Aplică trăsăturile specifice jurnalului intim într-un text intitulat O filă din jurnalul
meu.
Realizând toate sarcinlie propuse elevii îşi dezvolta competenţele necesare unei abordări
complexe şi integratoare, lucrul individual, în echipe sau participarea întregii clase la
realizarea cerinţelor cubului este o provocare şi determină o întrecere în a demonstra
asimilarea corectă şi completă a cunoştinţelor.

Metoda piramida personajului

O altă modalitate de caracterizare a personajelor e metoda piramida personajului. Ea

poate fi aplicată atât în procesul lucrului individual, cât şi în grup:
1. Numeşte personajul analizat (un cuvânt).
2. Atribute fizice (două cuvinte).
3. Profilul moral (trei cuvinte).
4. Caracterizarea directă (patru cuvinte).
5. Caracterizarea făcută de alte personaje / de elev (cinci cuvinte).
6. Caracterizarea în baza vorbirii, acţiunilor şi faptelor personajului (şase cuvinte).
Ca şi celelalte metode elevii caracterizează personajul astfel sporeşte încrederea în
forţele proprii prin testarea ideilor emise individual, mai întâi în grupuri
mici şi apoi în colectiv. Se dezvoltă capacitatea de a emite soluţii inedite la problemele
şi sarcinile apărute, precum şi dezvoltarea spiritului de echipă şi întrajutorare.

1. Lucian
Adolescent, elev

Era trist că nu este mai îndrăzneţ, timid şi nehotărât.

Cum era miop dar citea cărţi cu coperţi cenuşii, colegii l-au poreclit „doctorul”.

Din cauza miopiei şi a urăţeniei, Mircea era timid printre fete, îi era fric ă să nu fie
respins, se arăta dispreţuitor şi retras, gândindu-se că mai târziu se va putea impune
prin muncă.

El se caută prin lecturile sale, citeşte mult, vrea să-şi creeze propria personalitate cu
ajutorul cărţilor, fără prieteni, profesori, părinţi.

Metoda cvintetului

Metoda cvintetului este o metodă nouă care pune accentul pe forţa creativă a
elevului...şi, de acest lucru m-am convins chiar eu, de-a lungul orelor de limba şi
literatura română, dar şi a celor de dirigenţie.CVINTETUL este o poezie care impune
sintetizarea unor informaţii, conţinuturi în exprimări clare care descriu sau prezintă
reflecţii asupra temei date sau subiectului dat. Este o poezie de 5 versuri a cărei
construcţie are la bază anumite reguli pe care elevii trebuie să le respecte, iar timpul de
întocmire este de 5-7 minute.

Prin această metodă elevii vor demonstra cunoştinţele referitor la personajul operei
noastre şi capacitatea lor de a crea şi de a fi receptivi la cele discutate în clasă. E o
metodă eficientă care combină utilul cu plăcutul.
 -Cvintetul-

Adolescentul
miop

singuratic orgolios

citeşte scrie meditează

Vrea să scrie un roman autentic.

Spirit enciclopedic
 Graficul T

Lucian Radu Giurgea

*Pentru el toate dorinţele neîmplinite *Este un tânăr pasionat de lectură;
erau mai preţioase decât anii * e un adolescent timid;
risipiţi în jocuri. * mai lucrează entomologic;
*Se gândea că cititorii nu vor fi * mai traduce, se ocupă cu chimia;
impresionaţi de un scriitor miop * fiind atent la fiecare gest;
daca acesta nu este îndrăgostit * un intelectual;
şi nu suferă. * o persoană pusă pe distracţie;
*Era trist că nu este mai îndrăzneţ, * nonconformist;
era slab, timid şi nehotărât. * dispreţul pentru eleganţa lor caraghioasă;
*Cum era miop şi citea cărţi cu * e departe a fi făţarnic;
coperţi cenuşii, colegii * ferm şi tenace;
l-au poreclit „doctorul”. * munceşte cu seriozitate .
*Colegii nu îl inţeleg deoarece
el vroia să pară mai deştept
şi mai superior decât ei.
*Adolescentul avea o
atitudine nejustă faţă de
examene şi sistemul
de învăţământ.
*Era un elev mediocru dând
dovadă de nonconformism.

Această metodă contribuie la dezvoltarea capacităţii de argumentare pe baza analizei

informaţiilor, la formarea unor valori şi atitudini cu privire la caracterizarea
personajului, de a observa o diferenţă de trăsături fizice şi morale.
 O altă metodă de realizare a studierii caracterizării personajului este Metoda
Ciorchinele.
Pornind de la titlul romanului putem să identificăm câteva trăsături ale personajului
principal.

Metoda Ciorchinele

corigent, autorul
romanului. scrie pentru o tipografie
Mircea Eliade –
adolescent, miop

Vanciu, Dinu, Robert, Colea,

Marcu, Sami, Petrişor, Saşa,
Lina, Irina, Fănică, Leiber.
în adolescenţă, 2
iunie, 5- 29
Romanul
adolescentului miop

petrece
vacanţele la
în mansardă, la Şcoală, la Cişmigiu
tipografie, la Cişmigiu, în
parc, la universitate ,în casa
cu lămpi roşii.
August, 4- 15
septembrie 1988
participă ca actor în
trupa de teatru a şcolii
Muza

student la facultatea

Analizând ciorchinele dat, elevul îşi crează o imagine mai profundă despre personajul
romanului studiat. Informaţia dată poate fi structurată într-un eseu structurat cu tema :
"Eliade - omul fară destin".
 Harta narativă

Titlul textului opera „Romanul adolescentului miop” de Mircea Eliade

......................................................................................................................................................

Caracter social: Mircea Eliade, elev, coleg, prieten, fiu, actor, verişor, vecin, gazdă,

ic prieten”. Totuşi, atitudinea care răzbate este cea aconfruntării cu mentorul său, aceasta incluzând şi sentimentul de ură: „Duşmanul m

Idei principale
Sunt un fiu ascultător, un prieten devotat, un elev corigent şi un adolescent naiv, bolnăvicios, nătâng

Părerea mea despre acest personaj

ersonajul modern
lescenţa este pentrueste evidenţiat
orice prin simboluri,
om, indiferent de vremurilemetafore, expresii
în care a trăit, alemarilor
vârsta unei viziuni inedite
şi a celor asupracontradicţii.
mai multe existenţei, având ca principale preocup
 b)Caracterizarea personajelor din romanul
„ Romanul adolescentului miop”
Emblematicul scriitor Mircea Eliade a lăsat în urma sa o operă variată şi
vastă, de ograndioasă valoare, el propunându-ne spre citire creaţii ştiinţifice, filozofice
şi beletristice.Din această ultimă categorie de texte literare face parte şi „Romanul
adolescentuluimiop”; acesta are forma unui jurnal, vorbindu-se astfel despre o
„convenţie romanească”.Textul are un caracter subiectiv, fapt dovedit prin scrierea
acestuia la persoana I. Naratorul este, deci, şi personaj.
 Personajul principal, adolescentul miop, reprezintă tipul cititorului
pasionat care îşi ia diverse personalităţi culturale drept modele, trăind prin prisma lor
sau a operelor acestora. În cazul defaţă, modelul este reprezentat de Giovanni
Papini.Adolescentul miop nu este un personaj unic din punct de vedere al caracterului
său ci,din contră, este un simbol al adolescenţei – perioadă mai degrabă a mentalităţii
decât afizicului sau a vârstei.Adolescenţa este pentru orice om, indiferent de vremurile
în care a trăit, vârsta marilor şi a celor mai multe contradicţii. Aceasta este graniţa dintre
luminoasa copilărie şi sobramaturitate; aceasta este vremea când vei fi expulzat din
inocenţă şi supranatural în lumeadescoperirilor (plăcute sau nu) şi a viselor bazate pe
realitate, nu pe imaginaţie.Personajul operei în discuţie, nu „un adolescent”, ci
„adolescentul”, are o atitudine polemică faţă de Papini în primul rând, de lumea
înconjurătoare şi chiar de „EL” însuşi.Deşi în text predomină metaforele, după părerea
mea, tipul figurii de stil pe care se bazează opera de faţă este antiteza. Aici există cel
puţin trei antiteze. Prima şi cea fundamentală este cea care îl opune pe narator cu Papini.
A doua ar fi aceea care are loc însufletul adolescentului miop. Ea este cea care îl
prezintă la început ca „un om sfârşit”, iar apoi, în final, drept un om stăpân pe propria-i
personalitate. Ultima, dar nu cea mai puţinimportantă, este reprezentată de conflictul
dintre personaj şi lumea înconjurătoare.Antiteza dintre adolescentul miop şi Giovanni
Papini este cea mai evidentă şi cea mai bine conturată în acest fragment. Oricine ajuns
la vârsta personajului principal al acestei opereare nevoie de un model după care să se
ghideze sau pe care să-l urmeze. Personajul l-a ales ca model pe Papini deoarece acesta
„i-a scris viaţa”, în romanul „Omul sfârşit” pe care tocmai îl citise regăsindu-se şi el, la
fel ca toţi adolescenţii. Antiteza urmăreşte reliefarea pe de o parte aurii faţă de mentor,
iar pe de alta iubirea şi stima pe care o purta în sine. Contradicţia, din acest punct de
vedere, este dată de câteva construcţii: „L-am iubit şi l-am urât”, „cel mai neîndurat
duşman şi cel mai darnic prieten”. Totuşi, atitudinea care răzbate este cea aconfruntării
cu mentorul său, aceasta incluzând şi sentimentul de ură: „Duşmanul meu de moarte”,
„Luptă împotriva lui Papini”. Primul citat vrea să arate că naratorul, dacă nu va mai
scrie din cauza faptului că altcineva a scris înaintea sa, va dispărea la un moment dat
instantaneu, dacă a existat vreodată.
Acest lucru îi dă curaj, încredere în sine şi resurse pentrua putea duce lupta
cu cei ce l-ar putea acuza că este un epigon al lui Papini, automotivându-se.

Adolescentul miop este măcinat de dorinţa de a se desprinde de Giovanni Papini,

de a-l depăşi, de a-l lăsa în urmă, de a-l învinge. El se manifestă faţă de ceilalţi oameni
cu un aer desuperioritate, privindu-i autoritar şi criticându-i, batjocoritor chiar: „Cei
mulţi şi cei proşti,imbecilii şi infirmii creierului, nătângii cu ochi frumoşi şi cu frunţile
înguste, făpturile ce compromit sexul”, „îmi par toţi neputincioşi, meschini, searbezi”.
Atitudinea de superior estesugerată cel mai expresiv de „rangul” acordat celorlalţi, şi
anume al „făpturilor”. În momentul când este la pământ se autocompară cu o
„zdreanţă”; pe măsură ce devine mai hotărât şicâştigă încredere în sine, vrea „să
privească în ochi miile de zdrenţe” care-l înconjoară. Încrederea prea mare în sine pe
care şi-o acordă şi independenţa duc la hipertrofierea eului.

Personajul Radu Giurgea din „Romanul adolescentului miop” de Mircea Eliade

este un tânăr pasionat de lectură, lucru nepotrivit sau rar întâlnit la acea perioadă.

Radu e un adolescent timid. Caracterizat prin dialog ca fiind o persoană ce chiar

citeşte, el încearcă apoi să se „dezvinovăţească”, plecând ochii în jos. El însă nu evită să
se autocaracterizeze spunând că nu citeşte întruna, ci şi mai scrie, mai lucrează
entomologic, mai traduce, se ocupă cu chimia, are o colecţie de pietre şi un ierbar. Acea
modestie nu s-a transformat în nici un caz într-un orgoliu. Această autocaracterizare
confirmă doar faptul că Radu e dezvoltat multilateral.

Autorul îi conturează portretul fizic prin descriere, fiind atent la fiecare gest şi
mişcare. Talentul lui de orator („vorbea repede”) şi modestia de a-şi privi „publicul”
(„neluându-şi ochii din vârful sandalei”) îl transformă într-un personaj contradictoriu, ce
surprinde prin orice gest, iar o răsturnare de situaţia poate avea loc oricând. De
exemplu, portretul fizic debutează cu prezentarea feţei arse de soare, caracteristică
departe de un intelectual, şi mai aproape de o persoană pusă pe distracţie. Avem parte
de o răsturnare de situaţie de aici, Radu având „mare ciudă pe oamenii care-şi pierdeau
timpul cu dragostele”, dar acest lucru nu-l influenţa mult, el fiind absent de la „lucrurile
privite”.

Nonconformist de felul lui, „cu nasturii hainei descheiaţi, cu chipul prăfuit şi

ghetele nefăcute” – toate aceste nuanţe ale portretului fizic reprezentau protestul
împotriva aristocraţiei, dispreţul pentru eleganţa lor caraghioasă. Radu e departe a fi
făţarnic, el e doar prezent la ce i se întâmplă. Ferm şi tenace, munceşte cu seriozitate
pentru a se remarca profesional.

Deşi se considera frumos, nu era un narcisist, punând accentul pe frumuseţea

interioară, frumuseţea sufletului. Această calitate „nevăzută” îi apărea iniţial doar în
închipuire, un dar dumnezeiesc pe care Radu îl păstrează în suflet.

Observăm o asemănare izbitoare cu Felix Sima din „Enigma

Otiliei” de George Călinescu. Radu Giurgea, ca şi Felix Sima, reprezintă tipul
intelectualului în devenire, ambii visători ce tind spre idealul lor luptând. Scopurile lor
sunt bine definite, de a se realiza în viaţă şi de a deveni cineva. Felix dorea să devină
medic, şi ajunsese să fie unul dintre cei mai vestiţi. Radu visa să devină entomolog, ceea
ce-i reuşeşte şi lui. Ambele personaje au calităţi comune, sunt modeşti şi inteligenţi, cu
preferinţe în domeniul ştiinţei.

Frumuseţea are o cale bine definită, din interior spre exterior, şi nu invers.
Trăsăturile morale pot influenţa şi defini trăsăturile fizice, pe când niciodată înfăţişarea
nu va oglindi sufletul. Frumuseţea exterioară e „o domnie de scurtă durată”, pe când cea
interioară reprezintă viaţa persoanei. Aceste două trăsături devin un tot întreg, capabil să
definească o persoană din orice perspectivă e privită.

6. Concluzie

În concluzie, subliniem că, în procesul receptării textului literar, caracterizarea

personajelor este încă tributară unui schematism ( se insist excesiv doar asupra
trăsăturilor psiho-caracterologice). Ceea ce rămâne în afara demersului analytic este
tocmai punerea în lumină a anumitor valenţe ale personajului , privit din perspectivă
estetică. A caracteriza un personaj înseamnă a-l înţelege, a-i sesiza mobilurile de
comportament, a-l raporta la universal de viaţă ce l-a generat şi în care îşi duce
existenţa, a-l judeca valoric, a-i desprinde virtuţiile sau defectele lui morale ca tip
artistic. Numai realizând, împreună cu elevii, toate aceste obiective, se poate spune că
analiza literară a unei opera artistice şi, implicit, caracterizarea personajului au o
finalitate eficientă.

Bibliografie :
1.      Angelescu, Silviu, Portretul literar, Editura ,,Univers”, Bucureşti, 1988
2.      Aristotel, Poetica, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1965
3.      Forster, E., M., Aspecte ale romanului, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1968
4.      Perez, Hertha, Ipostaze ale personajului în roman, Editura ,,Junimea”, Iaşi, 1979
5.      Săndulescu, Al., Dicţionar de termeni literari, Editura Republicii Socialiste România, Bucureşti,
1976
6.      Tomaşevski, Boris, Teoria literaturii (Poetica), Editura ,,Univers”, Bucureşti, 1973
7. Eliade, Mircea, Romanul adolescentului miop, Editura Cartex 2000, Bucureşti, 2003
 Ministerul Educației al Republicii Moldova
Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți
Facultatea de Litere
Catedra de literatură română și universală

Master
Practica pedagogică I
Producerea materialelor didactice
Proiect de cercetare
Tema: Metode şi tehnici didactice interactive de predare a personajelor din opera „Romanul
adolescentului miop” de Mircea Eliade.

Realizat: Rutcovschi Natalia, Grupa DR11,

programul de master
Didactici moderne ale disciplinelor filologice
Coordonator: lector superior Raisa Leahu
Evaluat:_______________