Dimitrie Cantemir -filosoful Concepţia despre lume a lui D.

Cantemir a cunoscut de-a lungul

vieţii cărturarului o evoluţie în direcţia accentuării tendinţelor laice şi raţionaliste. Lucrările sale
de tinereţe, deşi plătesc tribut teologiei şi scolasticii, mărturisesc despre contactul autorului lor
cu ştiinţa şi filosofia Renaşterii şi cu raţionalismul aristotelic.
Prima sa operă “Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea” (1689) afirmă o concepţie
optimistă despre om, desigur că în limitele moralei creştine. Lucrare “Divanul” constituie o
expresie a tendinţelor laice şi raţionaliste, umaniste, care se afirmă în cultura română în sec. al
XVII-lea. Scrierea “Imaginea de nedescris a ştiinţei sacre” (1700) încearcă să integreze fizica,
întemeiată pe recunoaşterea determinismului natural, într-un sistem teist. Totodată această
scriere atestă un interes pentru astrologie, pentru ştiinţele oculte, “sacre”, interes specific multor
reprezentanţi ai Renaşterii europene. “Micul compendiu de logică” (1700) este o apoteoză a
raţiunii. Ştiinţa omenească nu mai e un “viciu”, şi mai ales, logica nu mai este o “născocire a
diavolului”, ci o “comoară a disciplinelor minţii”, “cheia porţilor celor mai bine ferecate ale
filozofiei”, “lumina naturală”, prin care omul ajunge la adevărata înţelepciune.Opera de
maturitate a lui D. Cantemir se caracterizează prin tendinţa de separare a ştiinţei, domeniului
raţiunii, al argumentării logice, de teologie, domeniu al credinţei. Aceste lucrări sunt “Istoria
ieroglifică” (1705), “Interpretarea naturală a monarhiilor” (1714), “Descrierea Moldovei”
(1715), “Creştea şi descreştea Porţii Otomane” (1714-1716), “Hronicul vechimii româno-moldo-
vlahilor” (1717-1723), “Sistema religiei mahomedane” (1722)
Fenomenele naturale şi istorice se supun, potrivit concepţiei lui Cantemir, determinismului
cauzal. Există o “ordine a naturii” şi tocmai aceasta este obiectul ştiinţei, al cunoaşterii raţionale.
Gânditorul separă în spirit raţionalist, cunoştinţele dobândite pe calea cercetării faptelor de
convingerile izvorâte din credinţă, delimitează planul teologic de cel filosofic. El defineşte, în
“Istoria ieroglifică”, “filosofia fizică” care se ocupă de studiul “corpurilor naturale” de credinţă
a cărei lucrări “nici dovadă au, nici a să dovedi să pot”. D. Cantemir subliniază importanţa
simţurilor şi a experienţei în cunoaştere: “Toată ştiinţa în povaţă simţurilor să află”, “toată
cunoştinţa şi toată ştiinţa din înainte mergătoarea simţire purcede”. De asemenea, pentru
stabilirea adevărului, important este experimentul: “experienţa şi ispita lucrului mai adevărată
poate fi decât toată socoteala minţii”.
Ştiinţa şi filosofia au misiunea de a cerceta cauzele lucrurilor, ele nu trebuie să se limiteze la
înregistrarea faptelor, ci să afle cauzele fenomenelor, să arate “nu numai cum şi ce s-au făcut”,
ci şi “pentru ce aşe s-au făcut”. Cantemir afirmă existenţa unei ordini neîntrerupte a naturii şi
chiar a unei evoluţii a lucrurilor după o lege a mişcării ciclice, care presupune parcurgerea unor
momente de creştere şi descreştere. În spiritul deismului Cantemir nu admite intervenţia
divinităţii în desfăşurarea lucrurilor. Creatorul, - afirmă el, - “zidirea săvârşind, de lucru să
odihneşte”, iar mai departe “din veci şi până în veci zidirea ca o slujnică după poruncă nepărăsit
aleargă”. În opera sa este subliniată totodată ideea că ordinea naturală niciodată nu poate fi
încălcată, nici chiar de natura însăşi, care nu-şi poate modifica regulile.Ca umanist, Cantemir a
afirmat demnitatea omului, îndepărtându-se de doctrina bisericească despre coruperea naturii
umane. Binele public, interesele obşteşti, apărarea moşiei sînt norme supreme ale conduitei
sociale preconizate de cărturar şi traduse în faptă în primul rând de el însuşi, prin opera şi
activitatea sa. Cantemir cere ca omul să fie apreciat după învăţătura şi faptele sale şi nu după
origine. După Cantemir, omul este cea mai nobilă dintre toate făpturile. Nobleţea omului rezidă
în raţiune, care îi conferă titlul de fiinţă conştientă de libertatea sa şi de participarea prin aceasta
la moralitate. În vreme ce toate creaturile naturii urmează inconştiente ordinea naturii aşa cum a
fost creată iniţial de divinitate, omul are de la început “socoteala sfârşitului” (conştiinţa
scopului).
 Pentru D. Cantemir omul nu mai este “rob, ci stăpân lumii”, el e “cea mai de-a firea şi cea mai
evghenichă”, cea mai nobilă dintre toate fiinţele. În concepţia sa omul este o fiinţă raţională şi
liberă, care poate şi trebuie să se călăuzească în viaţă după “socoteala cea dreaptă”, care îi
permite “pe greşitoarea poftă să o stăpânească”.

Gândirea şi opera sa, străbătând distanţa de la scolastică la umanism şi ştiinţa europeană

modernă, reprezintă, prin excelenţă, o întruchipare a sintezei dintre cultura Orientului şi cea a
Occidentului. Încercarea de a construi un sistem teologico-filosofic propriu, întreprinsă în
tinereţe, în cartea „Imaginea de nedescris a ştiinţei sacre” (1700), a fost abandonată de Dimitrie
Cantemir în anii de maturitate. Această încercare merită totuşi să fie apreciată, deoarece în
lumea ortodoxă timp de secole nimeni nu întreprinsese ceva similar. Lucrările fondatorilor
neoaristotelismului grec reprezentau doar comentarii la opera aristotelică şi nu sisteme proprii.
Deşi construit în jurul unor extrase din opera fizicianului şi filosofului flamand din perioada
Renaşterii Van Helmont(1577-1644), sintezele filosofice ale căruia ieşise din atenţia publicului
cultivat occidental de mai bine de o jumătate de secol, sistemul teologico-filosofic al lui
Dimitrie Cantemir dezvoltă unele puncte de vedere originale pentru sud-estul Europei în
probleme ale cunoaşterii, ale universaliilor, ale raportului dintre liberul arbitru şi predestinaţie,
insistând în ultima instanţă asupra ideii de „ordine naturală” ca necesară şi imuabilă. Marele
merit al lui Dimitrie Cantemir în istoria culturii româneşti este de a fi cel dintâi autor de scrieri
filosofice şi creator al terminologiei filosofice. „Divanul, sau gâlceava Înţeleptului cu Lumea,
sau giudeţul sufletului cu trupul”, tipărit, în 1698, la Iaşi, în limbile română şi greacă, reprezintă
primul tratat de filosofie morală în cultura română şi tot odată prima afirmare a crezului umanist
al lui Dimitrie Cantemir. Talentul de mare scriitor al principelui moldovean s-a manifestat în
capodopera sa literară - „Istoria ieroglifică”(1705), în care sunt exprimate ideile sale politice
fundamentale: necesitatea eliberării Moldovei de sub dominaţia otomană şi instaurării unui stat
domnesc autoritar de tipul monarhiei absolute, domnia ereditară a familiei Cantemir etc. În
Rusia Dimitrie Cantemir devine sfetnicul intim al ţarului în problemele de politică orientală,
membru al Senatului, cea ce echivalează cu postul de ministru. Aici îşi scrie el principalele
opere ştiinţifice, care i-au adus consacrarea ca savant cu renume european şi alegerea ca
membru al Academiei din Berlin, fiind totodată şi unul dintre primii candidaţi la postul de
preşedinte al Academiei de Ştiinţe din Petersburg. Dacă operele filosofice ale lui Dimitrie
Cantemir, majoritatea scrise la Constantinopol, privite din perspectiva culturii europene
occidentale, poartă pecetea unei anumite izolări provinciale, sud-estul european menţinându-se
încă departe de marile curente ale filosofiei moderne, opera ştiinţifică a cărturarului moldovean
se situează întru totul la nivelul ştiinţei europene a vremii. Metoda şi spiritul scrierilor cale de
istorie, geografie, orientalistică marchează o deschidere spre modernitate
 E necesar de menţionat, că totuşi nu toate direcţiile cercetărilor ştiinţifice ale lui Dimitrie
Cantemir au fost pe deplin studiate. În rândul lor se pot înscrie problemele referitoare la
contribuţia omului de ştiinţă Cantemir în dezvoltarea etnografiei.
Chiar şi o familiarizare superficială cu operele sale ne permite să observăm interesul pentru
cultura tradiţională cotidiană a moldovenilor. Pe de o parte, acest interes a lui Cantemir a fost
condiţionat de perioada secolului al XVIII-lea, marcată de preocuparea pentru condiţiile de
viaţă ale maselor populare şi cultura lor, iar pe de altă parte, de posibilitatea de a studia şi
cultura alte popoare. Moştenirea cronicarilor, care, de asemenea, au abordat aceste probleme,
i-au facilitat, într-o anumită măsură, lui Dimitrie Cantemir cercetarea în acest domeniu.
Tinzând spre o descriere mai amplă a culturii tradiţionale moldoveneşti, el s-a oprit asupra
caracterizării obiceiurilor nunţii şi înmormântării, a etichetei, în acelaşi rând şi a petrecerilor,
a jocurilor tradiţionale, a mitologiei. Un loc aparte în lucrările lui Dimitrie Cantemir îl ocupă
descrierea poziţiei femeii şi tradiţiile din societate privitor la normele ei de conduită. N-a
rămas ne abordată de către Dimitrie Cantemir şi problema care a suscitat şi interesul
cercetătorilor contemporani – “străin printre ai săi”- locul cărturarului în societatea
tradiţională. Subiectele menţionate au fost analizate în opera cantemiriană destul de amplu.
În lucrările lui Dimitrie Cantemir se conţin informaţii şi date fragmentare despre unele realii
etnografice, spre exemplu, organizarea tradiţională a curţii domneşti, descrierea populaţiei
regiunii etc. Fiecare dintre temele enumerate merită o examinare aparte.

Descriind imaginea moldoveanului, Dimitrie Cantemir nu a putut trece cu vederea factorii,

care au condiţionat un şir de trăsături cu caracterul naţional. Printre ele autorul a evidenţiat şi
mediul geografic. Pornind de la premisa că condiţiile climaterice şi ale naturii sunt
determinante şi comparând modul de viaţă al locuitorilor câmpiilor şi munţilor, Dimitrie
Cantemir a ajuns la concluzia că existau anumite diferenţe de caracter între ei. Conform
observaţiilor sale, locuitorii din regiunile muntoase erau mai iubitori de libertate, nesupuşi,
fapt ştiut şi de către domnitori. Cunoscând acest lucru, ultimii nu se grăbeau să mărească
impozitele. Dimitrie Cantemir a atras atenţia şi asupra altor factori, care au influenţat
caracterul naţional, subliniind, mai cu seamă, rolul condiţiilor istorice. la fel ca şi cercetătorii
contemporani, el considera că caracterul naţional este o categorie schimbătoare, dar nu
constantă. Descriind caracterul moldovenilor el scoate în evidenţă trăsăturile, căpătate în
rezultatul influenţei asupra lor şi a altor culturi, reprezentaţii cărora nu erau întotdeauna în
relaţii de prietenie cu moldovenii. În opinia sa, influenţa tătarilor asupra locuitorilor Ţării de
Jos s-a resimţit mai puternic. Moldovenii de aici, care luptau frecvent cu tătarii, erau cei mai
buni ostaşi ai ţării.Considerând pe bună dreptate, că în cultura poporului tradiţiile, obiceiurile
şi moravurile lui reflectă esenţa caracterului naţional, Dimitrie Cantemir a acordat în opera
sa mai mult spaţiu acelor trăsături, care după părerea lui, scot în evidenţă specificul naţional.
Printre acestea el enumera ospitalitatea moldovenilor, simţul umorului etc. Deşi locuitorii
Moldovei de Jos erau foarte săraci din cauza incursiunilor frecvente ale tătarilor, - scrie
Cantemir, - ei ofereau pâine şi adăpost străinilor şi călătorilor. El a accentuat, în special,
faptul că călătorii erau trataţi cu aceeaşi grijă şi căldură la fel ca şi fraţii sau alte rude.

Nu toate argumentele prezentate de Dimitrie Cantemir sunt convingătoare. Caracterizând

ocupaţiile populaţiei şi subliniind predilecţia ei pentru agricultură şi antipatia faţă de comerţ,
el explica acest fapt prin lenea ţăranilor. Cercetătorii care au studiat într-o oarecare măsură
ocupaţiile populaţiei, susţin că termenul „gospodar” este perceput de către moldoveni ca
ceva sacru. Comerţul era considerat o ocupaţie nedemnă, deoarece nu le permitea să fie
gospodari. Doar prelucrarea pământului era în concepţia ţăranilor un lucru de cinste.
 Dimitrie Cantemir a acordat o atenţie deosebită unor trăsături de caracter al femeilor
moldovence, evidenţiind astfel de calităţi, conform observaţiilor sale, ca sfiala şi
cumpătarea. Autorul a studiat nu doar caracterul naţional al moldovenilor, dar şi tradiţiile şi
obiceiurile lor. Un loc important în descrierile sale îl ocupă ritualurile din perioada
pregătirilor de nuntă şi obiceiurilor de nuntă, accentuând diferenţele respectării lor în mediul
boieresc. Etapele de bază ale nunţii tradiţionale sunt prezentate de Dimitrie Cantemir destul
de amplu. În descrierea ritualurilor funerare ale moldovenilor, Dimitrie Cantemir de
asemenea a scos în evidenţă cele mai arhaice elemente, care constituiau rămăşiţe păgâne.
Deplângerea celor decedaţi, observată de autor, purta o amprentă clară a reprezentărilor
precreştine. În percepţia populară, după cum se ştie, una şi aceeaşi acţiune poate juca atât un
rol ocrotitor, cât şi să aducă cu sine ameninţarea, pericolul.

În rândul mijloacelor arhaice de deplângere a decedatului se înscriu şi bocetele. Dimitrie

Cantemir delimitează bocetele ca fiind o parte componentă a ritualului tradiţional de
înmormântare. “Dacă decedatul, - scrie Cantemir, - era militar, înmormântarea lui se
deosebea de cea a ţăranilor”. În descrierea înmormântării domnitorilor lipsesc reprezentările
precreştine şi ritualurile. Reprezentanţii păturilor superioare au însuşit mai repede bazele
civilizaţiei creştine decât poporul simplu.

Un loc aparte în Descrierea Moldovei îl ocupă prezentarea dansurilor moldovenilor,

indicându-se hora şi alt dans, cu denumirea împrumutată, după cum autorul menţionează, din
poloneză, - „dant”. Dimitrie Cantemir a descris şi dansul ritual, numit
căluşarii. Caracterizând populaţia Moldovei şi evidenţiind caracterul ei polietnic, Dimitrie
Cantemir a caracterizat, de rând cu moldovenii, şi reprezentanţii altor popoare: greci,
albanezi, sârbi, bulgari, polonezi, cazaci, ruşi, maghiari, germani, evrei, ţigani. El informează
şi despre situaţia fiecărei etnii şi a ocupaţiilor ei, acordând o atenţie deosebită relaţiilor
interetnice. Dimitrie Cantemir a stabilit şi concretizat cele mai arhaice elemente în ritualurile
de nuntă şi înmormântare, ceea ce ridică descrierea lui la nivel de document istoric, deşi
uneori lipsesc multe detalii importante. E necesar de menţionat, că în lucrările predecesorilor
lui Dimitrie Cantemir nu se conţin un număr atât de impunător de materiale etnografice, ceea
ce ne permite de a-l numi, pe bună dreptate, primul etnograf moldovean. Erudiţia lui
Dimitrie Cantemir, dragostea sa pentru patrie şi poporul său i-au permis să fie, prin lucrărilor
sale, în vizorul cercetătorilor şi politicienilor pe parcursul a câtorva secole.
 Preocupările serioase în domenuiul artei muzicale i-au permis lui Dimitrie Cantemir să
obţină succese la fel de remarcabile, ca şi în alte ramuri. Ar fi dificil să supraestimăm aportul
lui în teoria şi practica muzicală a Orientului. Muzician de profil larg (compozitor de vază,
teoretician muzical erudit, interpret-virtuos la tanbur şi nei, pedagog talentat), Dimitrie
Cantemir este mai bine cunoscut în această ipostază în ţările Orientului: Turcia, Iran,
Azerbaidjan etc. şi ale Occidentului: Franţa, Germania, Italia etc., decât în Moldova, ţara lui
de origine. Aportul fundamental al lui Dimitrie Cantemir în cultura şi ştiinţa muzicală
islamică rezidă, întâi de toate, în elaborarea unui vast tratat ştiinţific. El include 450 de piese
instrumentale – peşrev şi semâ-î (partea 1) şi 345 peşrevuri şi 36 sâz semâ-îsi-uri (partea a 2-
a). Cărturarul moldovean a elaborat un sistem special de notaţie muzicală. La baza ei se află
literele şi cifrele arabe. Utilizând acest sistem, Cantemir introduce în circuitul artistic melodii
orientale din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea. Acest sistem a funcţionat în cultura
muzicală turcească până la mijlocul secolului al XIX-lea, deşi nu a fost unul perfect, ba
chiar destul de dificil. Acest sistem permitea notarea doar celor doi parametri muzicali:
durata şi înălţimea. Intensitatea, lungimea, timbrul sunetelor se nota pe câmpuri. Prin
intermedriul muzicii notate de Cantemir, europenii au luat cunoştinîţă de specificul artei
sonore turceşti. Fragmente din culegerile şi compoziţiile lui Cantemir au fost utilizate de
către compozitori europeni în opere «turceşti » pentru a le atribui un colorit specific oriental:
Christof Willibald Gluck a folosit o melodie din culegerea lui Cantemir în opera lui
Peregrinii din Mecca, iar Wolfgang Amadeus Mozart în renumita sa operă Răpirea din serai
a aplicat o variantă modificată a Ariei Dervişilor. Moştenirea muzicală a lui Dimitrie
Cantemir include creaţii în genuri practicate în cadrul societăţii turce: 28 peşrevuri (piesă
instrumentală care deschide compoziţia muzicală de anvergură, un fel de uvertură), 10 semâ-
îsi-uri (variantă instrumentală, provenită din forma vocală omonimă), 2 beste (o piesă vocală
de concert), 2 adjem tarab-uri (piesă de divertisment) şi trei arii dintre care cele mai
cunoscute rămân a fi Air de Cantemir şi Aria Dervişilor. Dimitrie Cantemir manifestă un
ataşament aparte pentru muzica instrumentală, deoarece o asemenea simpatie este în genere
specifică spiritualiţăţii civilizaţiei islamice. După cum remarcă cărturarul însuşi, « neamul
persan şi turc ... în chip obişnuit se desfată cu muzică peste măsură ». Aflarea lui Cantemir la
Constantinopol (1688 – 1710) a coincis cu perioada când muzica de cameră a salonului era
genul proxim ce determina majoritatea manifestărilor de artă din Imperiul Otoman.

Încă din secolul al XVII-lea eruditul şi talentatul moldovean obţine faima de virtuoz al
instrumentelor orientale, tanbur şi nei, posedând un vast repertoriu de muzică instrumentală.
Datorită talentului său nativ şi prin contribuţia decisivă a profesorilor săi, el atinge
perfecţiunea tehnică în posedarea acestor două instrumente dificile din cultura muzicală
turcească. Perioada aflării savantului principe la Constantinopol l-a consacrat şi în
domeniul pedagogiei muzicale, care vine să întregească panorama activităţii muzicale
multilateralăe a principelui cărturar. El se implică în activitatea de educaţie muzicală,
respectând canoanele didactice statornicite în Orient.

Multe dintre operele lui Cantemir reprezintă o veritabilă enciclopedie pedagogică, în

care savantul meditează şi ndezvăluie sensul educaţiei morale, intelectuale, civice şi estetice
a omului. El oferă, totodată, numeroase cugetări, idei, sugestii, inclusiv unele cu caracter
axiomatic. În concordanţă cu educaţia sa umanistă şi cu ideile iluminismului european,
Cantemir susţine conceptul de civilizaîţie, în care se pune în legătură directă progresul social
de prosperarea, dezvoltarea bunelor moravuri, a artelor şi a sistemului de educaţie. În lumea
turcească, primele « şcoli muzicale » apar în secolul al XVI-lea. Muzica era una din
principalele componente ale procesului de educaţie. La otomani muzicii i se atribuia o
importanţă deosebită în formarea moral-civică a individului, a culturii spirituale, în procesul
de edificare a unei stări de spirit armonioase, menite să promoveze idealurile sociale ale
epocii. Prin tot ce a realizat în domeniul componisticii, artei interpretative şi al didacticii
muzicale, Cantemir a lăsat o impresie de neuitat în conştiinţa contemporanilor, impunându-
şi, totodată, personalitatea în cultura orientală. Dacă ţinem seama de aportul real al
muzicianului în domeniul teoretic şi practic al artei sonore, putem afirma cu mândrie şi
respect: numele ce şi l-a clădit în timpul vieţii îl situează pe merit în panteonul muzicii
clasice turceşti.
Geniul lui Dimitrie Cantemir s-a manifestat cu cea mai mare putere în domeniul ştiinţei
istorice, domeniu în care ne-a lăsat un şir de lucrări fundamentale nemuritoare. O parte din ele
ţin de istoria naţională, iar altele, de istoria universală. Din prima categorie de scrieri fac
parte Hronicul a vechimei romano-moldo-vlahilor, Istoria Moldo-Vlahica, Istoria
ieroglifica, Descrierea Moldovei, Viaţa lui Constantin Cantemir, Întâmplările
Cantacuzinilor ş.a. Din ce-a dea doua categorie de lucrări face parte în primul rând Istoria
Imperiului Otoman, Cartea sistemei religiei mahomedane, Despre natura monarhiilor, ş.a.
Majoritatea acestor opere Dimitrie Cantemir le-a scris în limba latină - una din limbile de larga
circulaţie şi utilizare în ştiinţa europeană din acele timpuri. Deşi lucrul asupra acestor
monumentale opere a fost început până la 1711, acumulările fiind făcute atât în Moldova cât şi
în capitala Imperiului Otoman (Istambul), toate au fost finisate în timpul activităţii sale în
Rusia, între 1711-1723. Un stimulent puternic in elaborarea operei sale istorice a fost pentru
Dimitrie Cantemir interesul mare pentru trecutul poporului său, a Imperiului turcesc şi a multor
popoare învecinate din antichitate până în epoca contemporană a autorului. Cunoaşterea
profundă a izvoarelor istorice documentare, cronicăreşti, literare, arheologice, numismatice,
epigrafice, folclorice, ş.a., precum şi cunoaşterea profundă a limbilor clasice (greacă, latină şi
slavonă), orientale (turca, persană şi arabă) şi a celor moderne europene, i-au deschis calea spre
largi orizonturi de cunoaştere în domeniul istoriei naţionale şi universale. La toate acestea s-a
adăugat atât memoria, cât şi capacitatea excepţională de analiză şi sinteză a unu vast material
istoric cuprinzând imense arii istorico-geografice şi numeroase popoare. În elaborările sale
istorice Dimitrie Cantemir s-a sprijinit pe experienţa predecesorilor săi în materie de istorie
naţională (Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino ş.a.) şi de istorie universală,
între care marii istorici greci şi romani de la Herodot şi Plutarh până la numeroşi istorici ai
Bizanţului şi ai Europei medievale şi moderne din Italia, Germania, Olanda, Polonia, Rusia ş.a.

În centru atenţiei hronicului se află istoria românilor de la cucerirea Daciei de către romani în
frunte cu Traian, până la sfârşitul sec. al XIII-lea, când începe procesul intensiv de coagulare a
ţărilor medievale româneşti între care şi Ţara Moldovei.Cantemir consideră că în acest spaţiu
cucerit de Traian au fost nimiciţi dacii, in locul lor au fost aduşi colonişti romani, astfel încât
prin neîntrerupta lor trăire milenară populaţia din spaţiul carpato-danubiano-nord pontic
(„românii” din Moldova, Valahia şi Transilvania) din timpul său constituie urmaşul direct al
coloniştilor romani aduşi de Traian de unde li se trage şi numele de români. Istoria milenară a
„romano-moldo-vlahilor” este strâns legată la Dimitrie Cantemir, de istoria celor mai vestite
neamuri antice a elinilor şi romanilor, iar pe parcursul evului mediu - de cea a Bizanţului.
Evenimentele sunt descrise în strânsă legătură cu istoria popoarelor învecinate.
Prin Hronic Dimitrie Cantemir a căutat nu numai să cuprindă într-o lucrare de sinteză istoria
poporului său în integritatea sa, dar şi să trezească simţul demnităţii de neam nobil la cei de
aceeaşi obârşie cu el şi să-i cheme la lupta contra nesuferitului jug otoman. Interesante pagini
din Hronic şi Descrierea Moldovei dedică Dimitrie Cantemir proceselor de apariţie a Ţării
Moldovei la est de Carpaţi, consolidării acesteia ca stat independent. În această din urmă lucrare
sunt prezentate valoroase informaţii privind evoluţia istorica a Moldovei atât până, cât şi după
instalarea stăpânirii otomane (după Dimitrie Cantemir la începutul sec. XVI).

Bogate informaţii mai ales privind domnia lui Constantin Cantemir (1685-1693) autorul
aduce în studiul său Viaţa lui Constantin Cantemir.
 Deşi este o operă literară, romanul Istoria Ieroglifică (finisat prin 1705) constituie în acelaşi
timp un autentic tratat de istorie recentă în care sunt prezentate cu lux de amănunte rivalităţile
dintre domnii Ţării Moldovei şi ai Valahiei, precum şi cele dintre grupările boiereşti care prin
lipsa lor de cultură şi de simţul datoriei au făcut ca cele două ţări să cadă sub stăpânirea
otomană, şi să crească din an în an dările grele către Înalta Poarta. Istoria universală Dimitrie
Cantemir o vede ca o succesiune a patru monarhii – orientală, sudică, de vest şi cea de nord, prin
care se subînţelege, în cele din urmă, Rusia şi căreia îi aparţine viitorul. În această concepţie
Imperiul Otoman nu se înscrie, fiind considerat o abatere de la calea firească istorică, trasată de
Dumnezeu. Dintre operele care i-au adus faima cu adevărat europeană lui Dimitrie Cantemir a
fost Istoria Imperiului Otoman care în varianta originală manuscrisă numără 1086 pag. În baza
unor numeroase cronici turceşti, persane, bizantine, şi post bizantine, precum şi a mai multor
autori vest europeni Dimitrie Cantemir încearcă să reconstituie istoria unuia dintre cele mai mari
puteri de atunci care s-a întins pe trei continente, stăpânind numeroase popoare, şi exercita o
mare presiune asupra ţărilor din centrul şi estul Europei.
În linii mari, Istoria Imperiului Otoman cuprinde evenimentele de la constituirea acestuia în
jurul anului 1300 sub sultanului Osman I până la primele decenii ale sec. al XVIII-lea. Ea este
divizată în două părţi, prima – până în 1672, a doua - după acesta din urmă dată, până către
1716. Materia este expusa conform domniile sultanilor. Mai valoroasă este considerată a doua
parte a Istoriei, pe care Dimitrie Cantemir o cunoştea ca participant şi martor ocular la
evenimentele descrise. Deosebit de valoroase sunt considerate aşa numitele „notationes”,
adnotări sau comentarii pe care autorul le face cu ocazia descrierii numeroaselor evenimente şi
personalităţi din Imperiu implicate în procesul istoric, în care sunt expuse sau caracterizate
numeroase personalităţi ale istoriei otomane. În aceleaşi „adnotări” autorul înserează numeroase
informaţii ce ţin de istoria Moldovei, de procesul de subjugare a acesteia şi de luptele duse de
ţările române, inclusiv Moldova, contra otomanilor. Istoria otomană prin ediţiile engleze (1734-
1735, 1756), franceză (1743) şi germană (1745), a cunoscut o larga circulaţie în mediul politic şi
ştiinţific al întregii Europe fiind apreciată drept cel mai bun tratat de istorie a turcilor până la
sfârşitul sec. al XVIII-lea Lucrările lui Dimitrie Cantemir conţin un şir de principii
metodologice ce ţin de cercetarea ştiinţifică şi de filosofie a istoriei care îl ajută să discearnă
adevărul, punând la temelie un număr cât mai mare de izvoare istorice, dar şi ţinând cont de
opiniile exprimate de alţi istorici în problemele luate în dezbatere. Prin opera sa istorică Dimitrie
Cantemir a făcut un salt enorm în ştiinţa istorică naţională punând temeliile istoriografiei noastre
moderne şi contemporane.
Renumitul savantul Dimitrie Cantemir a deschis o pagină nouă în geografia ştiinţifică.
Cartea sa Descrierea Moldovei reprezintă o lucrare fundamentală de sorginte enciclopedică,
care generalizează cunoştinţele în domeniul geografiei fizice, social-economice, istoriei,
etnografiei ş.a. Putem menţiona, că primele informaţii despre hidrografia, relieful,
zăcămintele utile, clima, flora şi fauna ţinutului se regăsesc în lucrarea dată. Cunoaşterea
multor limbi i-au permis lui Dimitrie Cantemir să studieze un număr mare de publicaţii, să
colecteze informaţii de unicat despre natură, gospodărie, populaţia ţinutului, să facă
cunoştinţă cu bazele metodologice de cercetare în domeniul geografic. Fiind o persoană de
cultură europeană Dimitrie Cantemir cunoştea bine bibliografia ştiinţifică, era cunoscut cu
lucrările multor geografi de vază ai timpului, poziţiile ştiinţifice ale cărora le-a reflectat
în Descrierea Moldovei . Geografia era tratată de în acea epocă ca o ştiinţă vie care permite
de a evidenţia bogăţiile ţării şi posibilităţile ei de dezvoltare economică. Dimitrie Cantemir
conştientiza importanţa şi necesitatea utilizării raţionale a resurselor naturale. Produsele
(hergheliile de cai, turmele de vite cornute mari şi mici, lemnul de calitate înaltă, grâul,
mierea ş. a. ) exportate peste hotare facilitau îmbogăţirea comercianţilor străini, pe când,
conform autorului, ţăranii moldoveni rămâneau cei mai săraci din lume. În acest context un
deosebit interes îl prezintă concluziile lui Dimitrie Cantemir referitor la utilizarea
potenţialului de resurse naturale şi evaluarea productivităţii solurilor. Drept confirmare a
celor spuse sunt rezultatele analizei datelor privind productivitatea gramineelor, suprafeţelor
ocupate de pomii fructiferi, viţă de vie, păduri, precum şi a indicilor de calitate a producţiei
(lemn, vin, miere, fructe ş.a.) obţinute din diferite regiuni ale ţării Merită atenţie analiza
efectuată de Dimitrie Cantemir a stării componentelor de mediu şi a rolului lor în viaţa
oamenilor. Este indicată corect legătura dintre varietatea condiţiilor climaterice ale ţării şi
influenţa lor asupra cantităţii şi calităţii producţiei agricole, precum şi asupra stării de
sănătate a omului. Astfel, savantul moldovean scria: „Clima Moldovei este diferită: în partea
muntoasă suflă vânturi reci, însă clima este mai sănătoasă, în câmpie este mai cald, însă
clima este mai puţin favorabilă pentru sănătate”. În munţi sunt păduri întregi de pomi
fructiferi cu roade bogate, pe când în câmpie, după părerea autorului, este necesar de depus
muncă şi dibăcie, însă fructele sunt mult mai gustoase. Această concluzie a lui Dimitrie
Cantemir are la bază prezenţa particularităţilor regimului climatic al munţilor şi
câmpiilor. Reţeaua hidrografică a regiunii este caracterizată de autor din punctul de vedere al
lungimii şi lăţimii râurilor, regimului lor hidrologic, faunei. Prezintă interes astăzi şi acel
fapt, că savantul a atras atenţie asupra prezenţei izvoarelor minerale cu proprietăţi curative,
utile pentru tratarea tuturor bolilor. Dimitrie Cantemir a remarcat cu bună cunoştinţă de
cauză solurile înalt productive ale Moldovei, care depăşesc cu mult bogăţia munţilor şi că
fiind prelucrate îi hrănesc pe toţi. Din punctul nostru de vedere este interesantă şi ideea
savantului moldovean privind influenţa condiţiilor geografice asupra caracterului
oamenilor. Rezultatele cercetărilor geografice deseori îşi găsesc reflectarea în formă de hărţi
de diferită scară, care pot fi concepute ca modele ale unor teritorii transpuse pe hârtie.
Harta geografică este o bază informaţională preţioasă pentru optimizarea organizării
teritoriale a gospodăriei, pentru efectuarea monitoringului stării mediului ambiant, pentru
argumentarea ştiinţifică a diferitor proiecte privind utilizarea resurselor naturale.
Cartea Descrierea Moldovei a fost înalt apreciată de specialişti ca o primă experienţă de
descriere geografică regională complexă a ţării şi a fost marcată ca un eveniment în istoria
culturii. La lucrarea sa fundamentală Descrierea Moldovei Dimitrie Cantemir anexează o
hartă geografică cu coordonate precise, cu contururile relativ sigure ale pădurilor (masivul
Codrilor centrali, în apropiere de Lăpuşna, pe podişul Tigheciului, în apropierea Sorocii, la
vest de Bender). Există părerea că pentru elaborarea acestei hărţi savantul a efectuat măsurări
de câmp, fapt ce i-a permis să evidenţieze unele erori pe hărţile anterior editate. Harta
elaborată de Dimitrie Cantemir reflectă multe particularităţi naturale ale ţării: în afară de
trupurile de pădure ea conţine o informaţie foarte bogată despre reţeaua hidrografică a
regiunii, inclusiv sunt evidenţiate şi râuleţele mici.

Geomorfologic teritoriul este reprezentat prin relief colinar în centrul Moldovei, în

apropiere de Soroca, Cernăuţi, pe podişul Bârladului. Pe hartă sunt marcate şi localităţile, la
fel este reflectată şi divizarea administrativ-teritorială în ţinuturi. De menţionat, că savantul a
pus fundamentul creării bazei informaţionale cartografice a Moldovei. Nu va fi o exagerare
dacă vom spune că Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir este un exemplu de
cercetare geografică regională. În această lucrare la un nivel ştiinţific înalt este generalizată o
enormă informaţie geografică şi cartografică privind relieful, zăcămintele utile, resursele
acvatice, clima, fauna, flora, oraşele, localităţile şi activitatea economică a Moldovei de la
începutul secolului al XVIII-lea.

Această lucrare a avut un impact enorm asupra dezvoltării cercetărilor geografice.

Metodele de cercetare ale lui Dimitrie Cantemir (ca exemplu metoda comparativ-geografică)
nu şi-au pierdut din actualitate nici astăzi. De menţionat, că monografia lui Dimitrie
Cantemir Descrierea Moldovei a servit ca punct de pornire pentru efectuarea cercetărilor
geografice ulterioare. În acelaşi timp această monografie este de nepreţuit şi până în prezent
din punct de vedere al monitorizării schimbărilor din mediul natural şi stabilirii rolului
factorului antropogen în procesul dat, relevarea tendinţelor de schimbare individuală a
componentelor mediului ambiant.
Activitatea politică a lui Dimitrie Cantemir în calitate de domnitor al Moldovei a fost de scurtă
durată, incluzând anul 1693 şi mai apoi, după o perioadă de aşteptare de circa 17 ani, intervalul
de timp 1710-1711. Prima domnie poate fi calificată mai degrabă ca fiind una neformală,
deoarece fiind ales în ţară, n-a primit confirmare din partea Porţii, act care a demonstrat statutul
de suzeranitate a statului Moldova faţă de Imperiul Osman.
Domnia din anii 1710-1711, confirmată de autorităţile imperiale, Dimitrie Cantemir fiind
considerat o persoană politică de încredere a sultanului, se distinge cu precădere în istoria
statului Moldova prin tentativa susţinută de abandonare a statutului de suzeranitate şi dobândirea
calităţii de actor suveran şi independent, în sensul că suveranitatea aparţine monarhului. Evident,
Dimitrie Cantemir a fost conştient de consecinţele şi riscurile acestui demers, atât pentru ţară,
cât şi pentru sine şi familia sa, dar a exprimat convingerea fermă că proiectul său politic de
modernizare şi ambiţiile sale pot fi realizate numai în condiţiile funcţionării unui stat suveran şi
independent. De fapt, miza a fost foarte mare: sau instaurarea monarhiei creditare şi instituirea
unei dinastii noi, sau drumurile pribegiei, în cazul fericit, păstrând speranţa reîntoarcerii, iar în
cazul cel mai rău, prizonieratul şi decapitarea publică. Dimitrie Cantemir a riscat, încercând să
profite de conjunctura internaţională, pe care a considerat-o a fi favorabilă şi mizând totodată pe
numeroasele relaţii stabilite cu reprezentanţii diplomatici în timpul aflării la Istanbul, dar n-a
reuşit decât să se înscrie în lista tentativelor, de altfel puţine la număr, de a elibera ţara de sub
suzeranitate. În aspect strategic această tentativă a fost fondată pe înţelegerea corectă a structurii
şi funcţionării sistemului european al relaţiilor internaţionale: alierea cu o putere mare, chiar şi
prin încălcarea echilibrului în formare, dat fiind că acest principiu nu se aplica în Europa de Sud
Est în relaţiile cu Imperiul Otoman, iar Rusia era antrenată în câteva războaie.Însă în cazul
obţinerii succesului scontat, Dimitrie Cantemir preconiza să implementeze prevederile
proiectului său politic, al cărui obiectiv strategic a fost modernizarea. În primul rând ţara să fie
guvernată în spiritul legilor raţiunii şi naturii lucrurilor de un domnitor luminat, care ar da
dovadă de responsabilitate înaltă faţă de soarta ţării, ar ţine cont de aspiraţiile supuşilor, ar
promova în funcţii înalte de conducere oameni oneşti şi devotaţi Patriei, ar cârmui cu dreptate,
deoarece „când stăpânii miluiesc şi ceartă cu dreptate, supuşii ascultă şi slujesc din dragoste”.
Prin urmare, Dimitrie Cantemir se pronunţă pentru schimbarea sistemului de guvernământ prin
reinstaurarea monarhiei ereditare contra celei elective, considerând că stabilitatea şi dezvoltarea
pot fi asigurate în condiţiile unei dinastii luminate. De fapt, el este un precursor al
„absolutismului luminat”, destul de răspândit în secolul al XVIII-lea, subliniind că un monarh
luminat trebuie să aibă grijă de binele societăţii şi de dezvoltarea economiei, ştiinţei şi culturii.
Monarhia, în opinia lui Dimitrie Cantemir, este fondată pe dreptul ereditar, iar încetarea ei în
Moldova a fost cauza principală a dezastrelor ce au cuprins ţara, ea devenind neomogenă,
cuprinsă de conflicte de interese şi în rezultat s-a ruinat. În al doilea rând, domnitorul trebuie să
acorde întregul sprijin bisericii creştine, datoria şi totodată drepturile lui fiind de a controla şi
supraveghea ca predica şi comportamentul feţelor bisericeşti să corespundă normelor şi
canoanelor ortodoxiei, să numească mitropolitul, episcopii şi egumenii mănăstirilor, precum şi
să judece slujitorii cultului în baza legii şi dreptăţii, în spiritul credinţei şi adevărului. La rândul
său, domnitorul este judecat de Dumnezeu şi de conştiinţa sa. Prin urmare, această prevedere se
înscrie în spiritul tradiţionalismului ortodox, care presupune aservirea, în cazul dat totală, a
bisericii de către stat, obiectivul major urmărit fiind consolidarea puterii supreme prin asigurarea
susţinerii din partea autorităţii ecleziastice şi implicit, a poporului. Aşadar, Dimitrie Cantemir
pledează pentru autoritatea absolută în stat a monarhului ereditar asupra tuturor supuşilor şi
acordarea dreptului suveran de a judeca şi pedepsi. Domnia absolută este firească pentru
Moldova, datorită autorităţii supreme a suveranului, înzestrat cu prerogativele de a declara
război şi a încheia pace, datorită ei a fost posibilă asigurarea neatârnării ţării, iar slăbirea acestei
calităţi a constituit cu precădere un rezultat al cauzelor externe.

În ordinea de idei relevată, Dimitrie Cantemir prezintă o interpretare semnificativă a teoriei

ciclurilor, subliniind că societatea cunoaşte un proces intern de creştere şi descreştere, iar
oamenii nu pot stopa decăderea, acest fenomen fiind o axiomă infailibilă, dar sunt în măsură să-l
cunoască şi să-l înţeleagă.

În evoluţia relaţiilor internaţionale Dimitrie Cantemir de asemenea aplică mişcarea circulară,

identificând patru monarhii mondiale care se succed şi menţin o structură imperială a sistemului
internaţional. De fapt, conceptul de ordine, de conţinut aristotelico-scolastic şi de nuanţă
finalistă, bazat pe principiile deiste, presupune necesitatea dispariţiei fenomenelor care contravin
legilor fireşti şi naturii lucrurilor, în cazul dat Imperiul Otoman, pentru a cărui înlăturare este
justificat un război drept.

Cuvintele lui Platon „a sluji nu numai sie, dar şi Patriei” sunt deseori repetate de Dimitrie
Cantemir, care s-a consacrat cauzei eliberării de aservirea suzerană a statului şi modernizării,
considerându-se demn şi îndreptăţit pentru instaurarea unei monarhii edificate pe principiile
absolutismului luminat, adică a unui regim autoritar.
 În evoluţia literaturii române opera principelui Dimitrie Cantemir reprezintă un moment de
cotitură prin care se schimbă modelul narativ nonfictiv al cronicarilor cu proza artistică, act de
percepţie a lumii prin intermediul plăsmuirii, creaţiei.

La vârsta de numai 25 de ani, Dimitrie Cantemir îşi publică la Iaşi prima sa lucrare, Divanul
sau Gâlceava Înţeleptului cu Lumea sau Giudeţul Sufletului cu Trupul (1698, Iaşi; în limba
română şi greacă), carte ce încearcă să rezolve eterna dispută dintre trup şi suflet, patimă şi
raţiune, sfânt şi profan. Concepută în manieră clasică, lucrarea se prezintă ca un amplu dialog-
dispută a două personaje alegorice: Înţeleptul şi Lumea - orientarea epicureică, vizavi de
formula austeră de ascet. Deşi inegală ca valoare, scrierea nu este lipsită de pitorescul cuvântului
şi străluciri stilistice: „Vădz frumséţele şi podoaba ta /lume/, ca iarba şi ca floarea ierbii;
bunurile tale în mânule tălharilor şi îş dintele moliilor; desfătările tale: pulbere şi fum, carele cu
mare grosime în aer să înalţă şi, îndată răşchirându-să, ca cănd n-ar hi fost să fac”. Însă virtuţile
literare se vor consolida în cea mai importantă operă literară a lui Dimitrie Cantemir Istoria
ieroglifică (terminată în 1705), „adevărat Roman de Renard” românesc, cum o numeşte G.
Călinescu. Din păcate, acest prim roman al literaturii noastre nu şi-a lăsat amprenta asupra
istoriei literare româneşti, căci până pe la sfârşitul sec. Ca operă literară, Istoria ieroglifică a
căpătat pondere, abia când exegeţii au dat crezare ,,explicaţiilor” scriitorului (deceniul al
şaptelea al secolului XX), din prima adresare către cititor, „Izvoditoriul cititorului, sănătate”,
prin care Dimitrie Cantemir mărturisea că printre cele trei „nu iuşoare pricini” care l-au făcut să
scrie lucrarea ,,cea mai cu deadins pricină ieste că nu atâta cursul istoriii în minte mi-au fost, pre
cât spre deprinderea ritoricească nevoindu-mă”. O veritabilă declaraţie de scriitor, care nu se
arată îndemnat atât de evenimentele reale, cît de asiduitatea artistică. Deşi opera porneşte de la
realitatea istorică, graţie transfigurării artistice, ea se deplasează pe plan secund. Alegorismul
devenind modalitatea prin intermediul căreia se edifică extravagante caractere caleidoscopice,
iar simbolurile, tipajele tradiţionale primesc o coloratură, o esenţă nouă. Spre exemplu Leul şi
Vulturul din Istoria ieroglifică, nume ,,traduse” în Scara lui D. Cantemir drept ,,partea
moldovenească” şi ,,partea muntenească”. Tradiţional ambii sînt simboluri ale autorităţii, cu
multiple semnificaţii pozitive: forţă, regenerare, ţinută regală, privire ageră, scrutătoare, însă, în
special, în cazul vulturului vom întâlni şi o semnificaţie negativă - trufia. Semnificaţie pe care
Dimitrie Cantemir o extinde şi asupra Leului, reprezentându-i pe ambii drept nişte
îngâmfaţi: ,,Leul dară de pre pământ [...] şi Vulturul din văzduh [...] în sine şi cu sine socotindu-
să şi pre amănuntul în samă luându-să, după a firii sale simţire aşe să cunoscură, precum mai
tari, mai iuţi şi mai putincioasă dihanie decât dânşii alta a fi să nu poată”. Ambii suferă în opera
principelui şi de ,,boala” lăcomiei: ,,pofta lăcomii şi jelea mărimei numelui şi a lăţimei împărăţii
ca cu o nepotolită şi nestânsă de foc pară îi pîrjoliia” (prin reprezentarea acestor doi ,,monarhi”
Cantemir îi anticipă pe regii din Călătoriile lui Gulliver de Jonathan Swift). Sau simbolul
„apei”la D. Cantemir nu îl vom găsi cu semnificaţia pozitivă de elemnt ce însufleţeşte şi
fertilizează, ci sugerând scufundarea şi decăderea, scurgerea şi dizolvarea materiei.

Istoria ieroglifică este opera despre care se poate afirma că descoperirea esenţelor, a
mesajului deghizat în manieră barocă, devine pentru cititor o adevărată aventură, căci atât
autorul cât şi personajele au permanenta manie a refugiului în persuasiuni „de ochiul zavistiii
supt scutul umilinţii aciuându-mă”, şiretlicuri de acţiune sau de text. Şi doar o cercetare
meticuloasă a textului descoperă că aproape toate personajele operei oscilează între două sau
mai multe euri. Prinţul Inorog, deşi prezentat ca model al desăvârşirii spirituale, suferă şi el de
un dualism antagonic, parvenit din existenţa a două porniri, una de suprafaţă, explicabilă şi
absolut firească, de apărare a drepturilor de moştenitor, poziţie de jertfă şi o alta esoterică,
îngropată în cochilia ieroglifică, de „vânător „ „Inorogul monarhiia pasirilor, iară Filul epitropiia
Strutocamilii a răzsipi să nevoia” . Găsim în Istoria ieroglifică şi structuri alegorice mai
complexe, unele dintre ele demne de Divina Comedie a lui Dante Alighieri. Aşa ar fi imaginea
apocaliptică a cetăţii Epithimiei, adevărată Gomoră infernală. Aflată în centrul unui peisaj
feeric, dar paranormal-agresiv, Epithimia este locul scurgerii „lutului galben”, un tărâm al ororii
ce trebuie parcurs de cei dornici de relevaţia superioară. Grădina ei pare a fi o aluzie la
străvechiul motiv biblic al mediului paradisiac, doar că feeria forţată, dimensiunile bizare,
idolatrizarea unui satrap (Pleonexia), solaritatea calpă şi atmosfera venită parcă din paginile
Infernului, trădează o creaţie pseudosacrală, opusă celei demiurgice.

La nivelul alegoriei morale, opera poate fi considerată povestea înfruntarii a două abstracţiuni
morale diametral opuse: Binele şi Răul, Virtutea şi Viciul, charismaticul Inorog şi tiranicul Corb
„un Făt-Frumos şi un Căpcăun de basme care se duelează pe plan ideal”. O luptă desfăşurată
într-o lume întoarsă pe dos – ca viziune a unui univers tulburat în chiar esenţa alcătuirii lui,
univers care generează haosul. Haosul, răsturnarea nu afectează doar personajele, ci şi întreg
mediul: „unde ne sint rădăcinile, acolo vârvurile, şi unde ne sint vârvurile, acolo rădăcinile să le
mutăm. Că într-acela chip toată stânca groasă şi pietroasă şi tot copaciul crăngos şi frundzos supt
noi va rămânea” , ca mai apoi să se ajungă la proporţii cosmice, sugerându-se chiar
dezmembrarea stihială a existenţei, ca în prezicerile apocaliptice, de sfârşit al lumii: „Din ceriu
fulgere, din nuări smidă şi piatră, din pământ aburi, fumuri şi holburi, unele suindu-să, iar altele
coborându-să, în aer focul cu apa să amesteca şi stihiile între sine cu nespus chip să lupta. Carile
atâta de straşnică şi groznică metamorfosin în toată fapta făcură, cât ceriul cu pământ şi apa cu
focul războiu cumplit să fie râdicat să părea, cu a cărora clătire toată zidirea să scutură şi să
cutremura şi spre cea desăvârşit a tot duhul peire să pleca” .

Alte procedee narative aplicate de către autor spre a conferi un plus de modernitate textului se
numără: povestirile cu scop explicativ sau moralizator, documentul fictiv, visul cu funcţie
premonitorie etc. de asemenea e de remarcat importanţa strategiei epistolare, din ultimele părţi
ale romanului şi participarea ei la structura labirintică, de factură barocă, a operei. Posibilităţile
artistice ale lui D. Cantemir sunt imense şi variate , autorul poate trece cu îndemnare de la şarjă,
atac violent, blestem - la scriitura fină, duioasă, de la caricatural şi grotesc - la vibraţia lirică,
patetică.