constructivism:

Privit ca un discurs asupra fundamentelor cunoaşterii ştiinţifice (Le Moigne, 2001),

constructivismul îşi revendică rădăcinile epistemologice în secolul al XIX-lea. Geneza constructivismului
este explicată şi de raportarea la câteva repere care prezintă caracterul pluridisciplinarităţii :

o Sofistica elenă (Protagoras, Gorgias, Aristotel);

o Nominalismul medieval (Abelard, Guillame d’Ockham);

o Renaşterea italiană şi alţi autori non-cartezieni (Da Vinci, Vico, Montaigne, Pascal, Goethe,
Kant);

o Ciberneticieni (Wiener, Bateson, Watzlawick (Palo Alto), Von Foerster);

o Contemporanii (Valery, Bachelard, Dilthey, Bergson, Blondel, Machado, Piaget, Von Glasersfeld,
Simon, Morine

La baza constructivismului privit din perspectivă epistemologică stau două axiome :

fenomenologică şi teleologică. Postulatele care explică aceste axiome sunt următoarele: ireversibilitatea
cogniţiei, dialectica cogniţiei, recursivitatea cogniţiei, intenţionalitatea actului cognitiv, caracterul auto-
productiv şi transformativ al finalităţilor. În calitate de paradigmă, constructivismul îşi identifică
fundamentele în două principii metodologice:

- principiul modelării sistemice (care explică rolul acţiunii subiectului în construirea cunoaşterii
legate de un obiect);

- principiul acţiunii inteligente (care descrie capacitatea unui sistem cognitiv de a explica şi construi
reprezentări simbolice cu privire la cunoştinţele pe care le transformă).

Reformele iniţiale care au fost dezvoltate în aceste ţări, au luat în considerare formele pe care
constructivismul şi-a construit premisele, dar şi posibilitatea de a dezvolta programe educaţionale.
Acestea sunt:

• Constructivismul radical (Von Glasersfeld, 1980) - pune accentul pe explorarea directă a

realităţii din partea subiectului, dar în acelaşi timp şi pe modul subiectiv de interpretare a acesteia; pe
baza acestor explorări şi interpretări, individu construieşte cunoaşterea, obiectivizând-o apoi prin
intermediul comunicării, colaborării, negocierii în cadrul grupului;

• Constructivismul cognitiv (Piaget, 1972) - pune accentul pe dezvoltarea intelectuală, prin

procesarea permanentă a informaţiilor acumulate. Se trece astfel la formarea de reprezentări mentale, la
crearea unor scheme conceptuale care permit o interpretare variată a informaţiei şi o generare de
reflecţii. Are loc un proces metacognitiv, în cadrul căruia se activează nu atât soluţii de rezolvare a unor
probleme de natură cognitivă, cât mai ales atitudini şi aspecte motivaţionale;

• Constructivismul social (Vîgotski, 1971) - pune accentul pe natura socială a cunoaşterii, prin
valorificarea limbajului şi a elementelor culturale; valorifică rolul relaţiilor interpersonale în transmiterea
şi generarea de conţinuturi educaţionale; • Construcţionismul (Papert, 1970) - pune accent pe modul în
care se valorifică modelul constructivist la nivel practic ; prin generarea lui la nivelul grupurilor, este
dezvoltat comportamentul de învăţare activă, care nu exclude rolul deosebit al reflecţiei; construcţiile
particulare ale individului conduc la un proces de multiplicare a experienţelor, care vor conduce în timp
la elaborarea de scheme formularea de ipoteze, rezolvarea de probleme prin utilizarea gândirii critice,
autoevaluare, comunicare, susţinere a opiniilor proprii în faţa unor grupuri care vor avea rolul de cenzori,
dar care în acelaşi timp, vor reprezenta factori de provocare. constructivismul în educaţie a fost
menţionat de către Asociaţia pentru Ştiinţele Educaţiei, ca fiind unul dintre cele 600 de concepte care
diferenţiază în ştiinţele educaţiei termenii « tradiţionali » de elementele noi sau redefinite (Noveanu,
Potolea, 2008).

Privit ca alternativă a modelelor curriculare, modelul constructivist este anticipat de prezenţa

unor teorii “centrate asupra motivaţiei şi personalităţii” (Cristea, 2006). Aceste teorii constructiviste
determină prin impactul lor pedagogic, o nouă reflecţie asupra proiectării curriculare. Printre acestea,
amintim: teoria psihologică a structuralismului genetic (Piaget), teoria structurilor socioculturale ale
instruirii (Vîgotski), teoria structurilor cognitive ale învaţării (Bruner)