Societăţile umane au fost expuse din cele mai

vechi timpuri unor intemperii naturale, la care s-au

adăugat, odată cu progresele ştiinţei şi tehnologiei,
noi pericole (riscuri) ale civilizaţiei, legate de
activităţile specifice omului.

MMSC se referă la gestionarea eficientă a unor

momente critice intervenite în existenţa unei
societăţi şi are ca scop minimizarea efectelor
dezastrelor asupra mediului şi comunităţii.
 Factor de risc: orice element, factor, condiţie sau
caracteristică care poate favoriza, declanşa sau agrava
apariţia unui efect nociv asupra sănătăţii populaţiei.
 Evaluarea riscurilor: se referă la aprecierea şi
dimensionarea evenimentelor survenite sau posibile,
reprezentând un proces mental de considerare a
tuturor factorilor disponibili, care vor influenţa
evoluţia acestora, înainte, în timpul şi după
operaţiunile de intervenţie.
 Informaţiile culese în această etapă vor servi la
determinarea strategiei şi tacticii intervenţiei ce se
va aplica.
 MD – specialiate medicală, care a fost larg recunoscută
ca un domeniu distinct doar în ultimele decenii

 Obiectivul MD: salvarea de vieţi, menţinerea funcţiilor

vitale, reducerea suferinţelor

 MD – nou mod de a aborda urgenţele colective

- forma sub care se poate răspunde coerent şi
adaptat unei situaţii de destructurare, ce loveşte un
grup social, după producerea unui eveniment
dezastruos
 Dezastrele - evenimente care produc răniri sau
pierderi de vieţi şi/sau bunuri materiale, care
determină o cerere de servicii medicale ce depăşeşte
resursele existente.
 Sinonime: accidentul, catastrofa, calamitatea,
flagelul, sinistrul, cataclismul, drama, criza.
 Elemente comune:
caracterul colectiv
caracterul brutal şi rapid
caracterul neobişnuit
caracterul distrugător
 1. După origine:

➢ Dezastre naturale: cutremure, tsunami, erupţii

vulcanice, inundaţii, alunecări de teren, incendii,
avalanşe, fenomene meteo periculoase (ploi torenţiale,
căderi de grindină, taifunuri, tornade, furtuni, secetă)
Dezastrele naturale au fost definite ca distrugeri
ecologice violente, ce depăşesc capacitatea de răspuns a
unei comunităţi, necesitând asistenţă externă.
➢ Dezastre artificiale (tehnologice şi sociale) - cauzate de
factorul uman.
 Dezastrele tehnologice – evenimente cauzate, în
majoritatea cazurilor de erori umane, omisiuni,
neglijenţă, superficialitate, neatenţie, lipsă de
informare, lipsă de supraveghere a aparatelor şi
procesului tehnologic (incendii, explozii, pierderi
sau deversări de gaze toxice), reavoinţă (mai rar).
 Dezastrele sociale - acte umane deliberate:
războaie (hecatombe - tabere de refugiaţi, foamete,
epidemii), revoluţii, masacre, actele teroriste, luări
de ostatici.
ONU are ca scop general prevenirea acestor
dezastre, desfăşurând largi acţiuni politice,
economice şi pentru menţinerea păcii.
 Dezastrul ecologic - afectează pe multiple căi
pământul, atmosfera, flora şi fauna. Se instalează
insidios, dar efectele pot fi dramatice, prin dispariţia
unor specii.
2. După capacitatea de răspuns a comunităţii
Nivelul Caracteristicile dezastrului

Dezastrul poate fi rezolvat la nivel local,

ambulanţa locală este capabilă să asigure un triaj
Nivelul I corespunzător şi transportul victimelor la spital;
Spitalele locale sunt capabile să asigure
diagnosticul şi tratamentul victimelor.
Resursele medicale locale sunt depăşite; este
Nivelul II necesar un ajutor de la unităţile administrative
învecinate.
Nivelul III Resursele loco-regionale sunt depăşite; este
necesar sprijinul resurselor naţionale.
 Creşterea probabilităţii dezastrelor
 Nici un loc din lume nu este scutit de dezastre.
 Potenţialul pentru evenimentele înalt distructive creşte
continuu, datorită exploziei demografice şi
tehnologice, datorită creşterii gradului de
urbanizare ( 50% din populaţia mondială în prezent
trăieşte în aglomerări urbane), iar în anul 2030 se
consideră că populaţia mondială va ajunge la 10 miliarde
de oameni cu un grad de urbanizare de 60%.
 Specialiştii consideră că efectul de seră se va accentua
ducând la creşterea temperaturii, ceea ce creşte riscul de
expunere la dezastre naturale afectând agricultura,
resursele de apă, expunând la furtuni puternice,
creşterea nivelului oceanelor şi inundarea litoralului în
secolul următor.
 Pregătirea sistemelor naţionale de
sănătate pentru dezastre

 Organizarea ajutorului medical reprezintă factorul

hotărâtor pentru gestionarea victimelor unui dezastru, cu
cât operaţiunile de ajutor intervin mai rapid, cu atât se vor
salva mai multe vieţi.
 Majoritatea dezastrelor, fie naturale, fie provocate sau
spontane, survin pe neaşteptate şi perturbă funcţionarea
normală a sistemului de sănătate.
 Importanţa pregătirii adecvate a acestui sistem decurge din
experienţa acumulată în timp, întrucât bunele intenţii şi
solicitudinea faţă de victime nu sunt suficiente !!!
 Răspunsul întârziat la dezastre se poate datora unor erori
comise prin lipsă de organizare sau lipsă de personal
instruit, care să acţioneze după un plan coerent
prestabilit.

 Confuziile, întârzierile, neglijenţele, ca şi risipa de

eforturi pot complica sarcina (şi aşa dificilă) a
responsabililor însărcinaţi cu mobilizarea rapidă a tuturor
resurselor umane şi materiale disponibile.

 Sistemele de prim ajutor şi infrastructura sanitară a unei

regiuni trebuie în aşa fel organizate încât să continue să
funcţioneze eficace şi în timpul derulării
dezastrului, în corelaţie perfectă cu celelalte sisteme
implicate.
 În caz de dezastru, infrastructura sanitară trebuie să
fie protejată în limita posibilului, în funcţie de
vulnerabilitatea zonei respective şi amploarea
dezastrului.

 Responsabilităţile trebuie să fie atent atribuite şi în acest

sistem sunt integrate toate resursele publice ale
instituţiilor autonome şi private, astfel încât să
răspundă obiectivelor planului prestabilit.
 Persoanele cărora li se încredinţează responsabilităţi
importante sunt desemnate înainte de dezastru în
funcţie de:

 credibilitatea lor în faţa membrilor serviciilor de

sănătate şi a autorităţilor locale

 formarea profesională corespunzătoare

 capacitatea de a face faţă situaţiilor neprevăzute.

Acestea trebuie să fie investite cu autoritatea necesară

pentru a dirija activităţile la nivel regional: decizii de
numire, fișa postului, etc.
 1.Dispensarele, reprezintă centre rurale, urbane sau suburbane, care acordă
îngrijiri primare. Au un personal limitat şi nu dispun de posibilităţi de spitalizare.
Pot servi drept centre de prim ajutor şi de triaj al răniţilor;
 2.Spitale principale (regionale) reprezintă spitale ce deservesc o regiune,
provincie (judeţ) şi care coordonează activitatea de urgenţă şi celelalte activităţi
desfăşurate de alte centre cu posibilităţi mai limitate;
 3.Spitale satelite, care reprezintă spitale cu resurse limitate de personal şi
materiale şi care pot furniza servicii de obstetrică, pediatrie, chirurgie şi medicină
generală, coordonate de spitalul regional;
 4.Centre medicale naţionale, reprezentate de centre spitaliceşti de înalt nivel
dispunând de personal şi resurse materiale necesare pentru a-şi asuma activităţi
specializate cum ar fi: traumatologia, tratamentul arşilor, oftalmologia, cardiologia;
 5.Clinicile specializate sunt spitale rezervate uneia sau mai multor specialităţi.
În caz de urgenţă vor putea fi folosite ca unităţi satelite, ce vor acorda asistenţă
victimelor care nu necesită o terapie intensivă. Permit decongestionarea spitalelor
regionale;
 Primul ajutor se organizează la locul dezastrului, în
scopul acordării ajutorului de urgenţă victimelor.
Măsurile instituite:
1. stabilirea unui post de comandă pentru
coordonarea activităţilor de urgenţă, controlul
utilizării resurselor şi evitarea conflictelor de
responsabilitate;

2. evaluarea amplorii dezastrului, a numărului de

victime, localizarea lor şi a nevoilor lor imediate;
3. alegerea unui loc adecvat pentru efectuarea primului
triaj al răniţilor. În funcţie de amploarea distrugerilor se vor
alege locuri ce vor fi destinate pentru al doilea triaj al
răniţilor;
4. acordarea primului ajutor răniţilor (şi bineînţeles
menţinerea stabilităţii funcţiilor vitale ale acestora, hemostaza,
degajarea căilor respiratorii, administrarea de transfuzii şi
perfuzii). În acordarea primului ajutor priorităţile
stabilite prin triaj vor trebui respectate!!!
5. stabilirea legăturilor cu spitalul regional şi unităţile satelite
pentru declanşarea planului de urgenţă şi primirea
victimelor. În funcţie de amploarea dezastrului, spitalele şi
centrele de sănătate vizate vor deplasa la locul dezastrului
echipe medicale mobile sau echipe de prim ajutor (spitale
mobile).
 Pentru a fi eficiente, unităţile de ajutor trebuie să dispună
de echipe antrenate în tehnicile de prim ajutor, care să
se poată deplasa rapid la locul dezastrului.
 Aceste echipe sunt însărcinate cu degajarea victimelor,
acordarea primului ajutor şi susţinerea funcţiilor vitale,
pentru a putea suporta transportul la spitalul cel mai
apropiat.
 Dacă numărul de victime este important, aceste echipe
vor marca locul de dispunere a răniţilor şi vor efectua un
prim triaj al răniţilor folosind etichetele de
identificare a priorităţilor (roşu, galben, verde,
albastru şi negru); de asemenea, acestea vor marca locul
de dispunere a spitalelor mobile de prim ajutor.
 Atunci când ne confruntăm cu un număr important de
victime şi resursele medicale sunt limitate este necesar
să recurgem la selecţia răniţilor bazată pe şansa de
supravieţuire, procedeu denumit triaj.
 La locul dezastrului se va decide care dintre victime
pot să aştepte, care necesită o evacuare imediată şi care
victime nu au şanse de supravieţuire, indiferent de
măsurile de reanimare aplicate.
 Aceste decizii se bazează pe rezultatul aşteptat de la
mijloacele de prim ajutor aplicate, nu pe gravitatea
stării victimelor (procedeu complet opus celui din
starea normală când este necesară acordarea ajutorului
tuturor victimelor, indiferent de şanse şi prognostic).
 Triajul victimelor este un proces
continuu, care se desfăşoară în 3
etape:

 Primul triaj - la locul dezastrului

 Al doilea triaj - la ieşirea din zona
afectată de dezastru
 Al treilea triaj - în interiorul
spitalului, unde se realizează
transferul răniţilor între secţii
 În toate cazurile posibile victimele trebuie
identificate în momentul triajului. Pentru aceasta se
vor marca răniţii cu etichete de culori diferite în
funcţie de gravitatea rănirilor şi de prioritatea de
evacuare.
• Eticheta roşie - corespunde priorităţii de
evacuare celei mai înalte (extremă urgenţă)
şi este rezervată victimelor ce necesită ajutor
imediat, deoarece leziunile pe care le prezintă
sunt deosebit de grave şi le pun viaţa în pericol
• Eticheta galbenă – semnifică prioritatea a
doua de evacuare (urgenţă), aplicată
victimelor ce necesită ajutor, dar a căror viaţă
nu este în pericol imediat (ore).
• Eticheta verde - va marca răniţii ce prezintă a
treia prioritate de evacuare, ale căror leziuni
sunt minore şi nu necesită o îngrijire deosebită
(neurgentă)
• Eticheta albastră – cuprinde victime cu
leziuni catastrofale, care nu vor supravieţui,
dacă nu se aplică îngrijiri intensive, în decurs
de minute.
 Dacă există resurse adecvate, aceşti răniţi vor putea
fi îngrijiţi doar după ce a fost asigurat tratamentul
răniţilor foarte grav (roşu), dar când resursele nu
permit, aceşti răniţi vor primi doar un tratament
paleativ.

• Eticheta neagră - este rezervată decedaţilor

sau celor cu leziuni fatale, fără şanse de
supravieţuire, indiferent de tratamentul
aplicat. Dacă amploarea dezastrului permite,
aceste victime sunt evacuate cu prioritate
maximă, în situaţie contrară, ele vor fi
evacuate ultimele.
 Epidemiologia dezastrelor - reprezintă un domeniu
de studiu al distribuţiei şi a cauzelor evenimentelor ce
au consecinţe asupra sănătăţii publice.

 Principalul scop al epidemiologiei de dezastre -

prevenirea şi combaterea îmbolnăvirilor şi
rănirilor ce se pot produce în urma unui dezastru. Se
realizează prin studierea unor grupe mari
populaţionale, comunităţi, regiuni geografice sau ţări.
 În epidemiologia de dezastre, investigatorul este implicat
în:

➢ identificarea factorilor care agresează populaţia:

probleme medicale (tipuri de leziuni), probleme
psihologice(decese,şoc,depesie),probleme
comportamentale (panica).

➢ identificarea factorilor colaterali legaţi de protejarea

populaţiei: sistemele de înştiinţare şi alarmare, rezistenţa
clădirilor la cutremure, posibilităţi de adăpostire, evacuare
sau/şi relocare a populaţei.
 Toate centrele spitaliceşti, policlinicile şi dispensarele
medicale trebuie să dispună de un plan de urgenţă.
 Conţinutul acestui plan depinde de importanţa şi
rolul fiecărei unităţi sanitare în infrastructura
sistemului de sănătate în perioadele fără dezastre.
 În elaborarea planului de urgenţă se va evalua perioada
de preimpact, impact şi cea de reconstrucţie.
 O serie de dezastre pot fi prevăzute cu câteva zile sau
săptămâni înainte, dar acest interval este de regulă
foarte scurt şi nu permite să se elaboreze ad-hoc un
plan de urgenţă corect, care trebuie întocmit şi evaluat
cu mult înaintea anunţării unui dezastru.
Orice comunitate (colectivitate) trebuie să posede un
Plan de Management, care să asigure o organizare
rapidă şi utilizarea la capacitate maximă a resurselor
medicale în condiţii de urgenţă.
Principiile planului sunt următoarele:
• planul de urgenţă trebuie să fie simplu, uşor de înţeles
şi larg difuzat, redactat în limba locală și tradus în
engleză
• va trebui să fie foarte suplu, în aşa fel încât să poată fi
adaptat la situaţii diferite
 Personalul medical, auxiliar şi administrativ
ca şi cel al serviciilor publice (poliţie,
pompieri şi apărarea civilă) trebuie să
participe şi să conlucreze la elaborarea acestui
plan.

 Pregătirea, planificarea şi practica prin

exerciții, antrenamente, simulări, pot combate
ineficienţa, care este cel mai periculos factor
în situaţii de dezastru.
Vă mulţumesc
pentru atenţie !
❖Sunt mișcări orizontale, verticale și de torsiune
ale pământului, ce constau în vibrații generate în
zonele interne ale Terrei, propagate sub formă de
unde circulare prin/printre roci; aceste vibrații
rezultă din mișcările plăcilor tectonice, fiind cel mai
adesea cauzate de o activitate vulcanică.

❖Termenul de cutremur este folosit doar pentru

acele mișcări ale scoarței care provoacă daune
majore, seism sau mișcări seismice pentru cele
care trec neobservate și mișcări non-
seismice pentru cele provocate de om.
❖Cutremurele au un centru în adâncime, de propagare radială
a undelor (hipocentru). Punctul de la suprafață (situat
deasupra hipocentrului), în care se măsoară intensitatea
cutremurului este numit epicentru.
❖Intensitatea cutremurului este definită nu numai de intensitatea
și direcția de propagare a undelor, ci și de
profunzimea hipocentrului (adâncimi măsurate până la
700 km).
❖Intensitateacutremurului, măsurată în epicentru, va fi cu atât
mai mare cu cât hipocentrul este mai aproape de suprafață.
❖În funcție de cauzele care le produc, se deosebesc: cutremure
tectonice, cutremure vulcanice și cutremure de prăbușire.
❖ Pentru evaluarea magnitudinii unui eveniment seismic se
utilizează scara seismologică Richter (de la 1 la 10), care
indică severitatea și pagubele pe care le produce
cutremurul.
❖ Scara a fost pusă la punct de către seismologul american
Charles Richter în 1935 și este un logaritm - fiecare număr
din scară reprezintă o creștere de 10 ori în putere și
intensitate față de numărul precedent.
❖ Un alt sistem utilizat este scara Mercalli, perfectată de
seismologul italian Giuseppe Mercalli (1 - 12).
❖ Orice cutremur care depășește nivelul 9 Mercalli este
catastrofal în totalitate. Un cutremur pe scara 9 Richter
echivalează cu detonarea a 99 milioane tone TNT.
❖ În perioada 1900 - 2000, în întreaga lume au evoluat peste 1200
cutremure majore, ce au cauzat aprox. 2 milioane de decese
afectând 70 de ţări, dar majoritatea (80%) din aceste pierderi s-au
produs în 6 ţări care au fost: China, Japonia, Italia, Turcia, URSS
şi Iran pentru prima jumătate a secolului şi China, Iran, Peru,
URSS(CIS), Guatemala, în a doua jumătate.

❖ Sunt necesare intervenţii de reducere a vulnerabilităţii

seismice şi îmbunătăţirea pregătirii în special în ariile de risc
seismic ridicat, în care va trebui (după o atentă identificare) să
se dezvolte măsuri concrete de inventariere a construcţiilor
civile şi industriale care nu sunt echipate corespunzător
gradului de seismicitate al zonei respective şi să fie luate măsuri
corective, precum şi construirea celor noi după standardele
seismice adecvate.
❖ Eforturile de cercetare întreprinse de Centrul Internaţional de Fizică
Teoretică al Naţiunilor Unite din Trieste (Italia) au condus la crearea
în 1990 a unui model mondial tridimensional al tectosferei
(3DMET).
❖ Scopul acestui program este de a obţine cu maximă acurateţe
modele tridimensionale ale litosferei şi astenosferei (învelișul de
sub litosferă, în care materia se află la limita dintre solid și lichid) ale
unor zone selecţionate ale globului pământesc, care fac posibile
evaluări al vulnerabilităţii seismice ale unor zone alese.
❖ Cutremurele puternice pot distruge construcții, clădiri, chiar localități
întregi, provoacă alunecări de teren sau alte catastrofe naturale.
❖ Cutremurele submarine pot declanșa valuri uriașe (de până la 30 de
m înălțime, ce ating viteze neașteptate (800 km/h) – fenomene tip
tzunami (Oceanul Pacific ), înalt distructive.
❖ Cutremurele pot cauza şi efecte secundare prin crearea de falii şi
prăbuşiri de pământ, avalanșe sau erupţii vulcanice, ce pot cauza la
rândul lor alte efecte distrugătoare și sunt curente în special în centura
Pacificului.
❖ Harta seismicității evidențiază teritoriile în care seismele se manifestă
puternic și frecvent:
▪ centura de foc a Pacificului, căreia îi revin circa 80% din
cutremurele puternice globale și 90% din toată energia seismică
anuală
▪ brâul Mediteranean-Himalayan, care cuprinde și munții Carpați, cu
zona seismogenă Vrancea
❖ Există și zone unde nu se produc cutremure, numite aseismice: scutul
baltic, canadian, brazilian, african, australian, platforma
rusă, Groenlanda
Cauzele producerii cutremurelor pot fi de două feluri:
1. Naturale:
➢ deplasarea plăcilor tectonice
➢ erupții vulcanice
➢ impactul cu meteoriți
2. Antropice ( non-seismice)
➢ mijloacele de transport (produc minicutremure)
➢ explozii subterane antropice (test nuclear subteran)
➢ edificii care se surpă (mine abandonate)
Anual se înregistrează circa 500.000 de mișcări seismice, însă doar
0,2% din ele provoaca pagube.
❑ Inundaţiile reprezintă dezastrul natural cel mai
frecvent, cu toate că în urma acestora rezultă mai
puţin frecvente leziuni la supravieţuitori, totuşi se
pot înregistra destul de multe pierderi de vieţi
omeneşti şi bunuri materiale.

❑ Evaluări ştiinţifice apreciază că efectul de seră va

conduce la creşterea nivelului apelor oceanelor cu 6
picioare (aproximativ 2 metri) până în anul 2030
crescând riscul unor inundaţii, în special pe
litoralul oceanic, cu un rezultat catastrofal.
o 3.Uraganele (taifunuri) şi tornadele
Sunt mase de aer cald şi umed/rece, care se ciocnesc
sau se rotesc cu o viteză foarte mare având un efect
distrugător asupra construcţiilor civile şi industriale,
cauzând un mare număr de răniţi sau morţi şi
importante pierderi materiale.
o 4. Alunecările de teren
Sunt deplasări ale unor straturi de pământ pe un plan
impermeabil care, datorită faptului că se produc
destul de lent, nu au consecinţe deosebite pe planul
pierderilor de vieţi omeneşti şi a leziunilor, ci doar al
pierderilor materiale.
• Spre deosebire de cele mai multe dezastre naturale, cele tehnologice
sunt precedate de puţine semne de avertizare sau chiar deloc.
• În unele cazuri dezastrele tehnologice sunt chiar insidioase şi victimele
pot afla că au fost afectate după mulţi ani.
• Cu toate că sunt multe feluri de dezastre tehnologice, cele mai comune
sunt incendiile şi exploziile.
• Numărul dezastrelor tehnologice este în creştere datorită sutelor de
substanţe chimice noi ce se sintetizează în prezent şi datorită volumului
mare de produse tehnologice utilizate și transportate. Transportul
necorespunzător al substanţelor periculoase favorizează accidentul
chimic.
• Un alt mare dezastru tehnologic îl constituie pierderile (scurgeri) de
gaze toxice, cum a fost cel de la Bhopal (India, 1984) unde, de la o
uzină aparţinând concernului Union Carbide, un nor toxic conţinând
metil-izocianat a produs 25000 de victime şi zeci de mii de intoxicaţi.
❖ Războaiele, tulburările civile, masacrele şi alte acţiuni distructive
umane (luări de ostateci, revolte, revoluții, pedepse publice)
caracterizează viaţa socială încă din cele mai vechi timpuri,
producând masive distrugeri economice şi întinse consecinţe sociale.
ONU are că scop general prevenirea acestor dezastre, desfăşurând
largi acţiuni politice, economice şi de menţinere a păcii.
❖ Terorismul local şi internaţional constituie un incident civil (sau
militar) ce poate conduce la un dezastru social (SUA – WTC 11
sept.2001).
❖ Rezultatele acestor dezastre civile sunt hecatombele umane, întinse
tabere de refugiaţi, răspândirea largă a îmbolnăvirilor şi a rănirilor.
❖ O serie de violenţe şi tulburări civile pot fi cauza unor extinse
distrugeri de vieţi şi bunuri materiale; de multe ori inegalităţile
sociale pot fi cauza acestor mişcări distructive.
❖ Alte dezastre sociale: seceta (China-1876, India-1896), foametea
(Rusia-1891, Ucraina-1921,1932), crahul bursier (SUA, 1929),
scufundări de nave (Titanic, 1912)
 Măsuri adecvate de prevenire şi combatere a
bolilor transmisibile după un dezastru

➢ Aceste măsuri cuprind măsurile sanitare (sanitaţia de urgenţă,

asigurarea apei potabile şi combaterea vectorilor), măsurile
medicale (vaccinările şi determinările de laborator) precum şi un
sistem de supraveghere epidemiologică.

1. Măsurile sanitare

➢ Asigurarea apei potabile trebuie să fie pe primul plan.

➢ Eliminarea corectă a deșeurilor, excrementelor și a gunoaielor
este de asemenea importantă.
➢ Asigurarea condiţiilor de igienă personală (în special prin
asigurarea apei şi a facilităţilor de spălat, curăţat şi îmbăiere),
protecţia alimentelor şi combaterea vectorilor .
 2. Măsurile medicale

➢ Aceste măsuri joacă în mod obişnuit un rol minor în prevenirea

şi combaterea bolilor transmisibile în urma unui dezastru.
➢ Vaccinării i se atribuie o eficienţă exagerată, în special în
zonele hiperaglomerate cu populaţie foarte tânără, din taberele
de refugiaţi, în care programele de vaccinare antirujeolică,
antipertusis, antidifterică, antitetanică şi antipolio ar putea fi
justificate dacă se prevede o locuire mai îndelungată (de peste
1 lună).
➢ Vaccinarea antitetanică nu este uzuală în faza postdezastru, dar
rapelul antitetanic la cei care au fost vaccinaţi anterior ar fi util
dacă prezintă plăgi deschise.
➢ Folosirea imunoglobulinelor specifice antitetanos ar fi utilă în
tratarea cazurilor de tetanos, gangrenă gazoasă şi este posibilă
la victimele cu plăgi profunde penetrante, fracturi deschise,
avulsii (ruptura sau smulgerea unei structuri anatomice) mari
tegumentare şi sindrom de strivire apărute în special după
cutremure sau a erupţii vulcanice.
➢ Investigaţiile de laborator sunt importante, dar pot fi de multe
ori suprafolosite, întrucât nu orice persoană suferindă de o
boală transmisibilă necesită confirmarea de laborator a
etiologiei.
➢ În scopul combaterii şi controlului îmbolnăvirilor transmisibile,
investigaţiile de laborator vor fi folosite iniţial pentru
identificarea agentului patogen pentru cazurile reprezentative
şi ulterior pentru a documenta stăpânirea agentului etiologic.
➢ Obiectivul principal al organizării pentru managementul unui aflux
masiv de răniţi este de a furniza îngrijiri unui număr cât mai mare de
persoane afectate de dezastru.
➢ În acest scop, medicii şi spitalele vor trebui să abandoneze
procedurile şi tehnicile mari consumatoare de timp şi materiale şi
să folosească procedee care să permită unui număr cât mai mare de
răniţi, în special cu afecţiuni mai uşoare să se reîntoarcă în
comunitate.
➢ În situații de dezastru, aspectul legal al relaţiei medic-pacient este
alterat, standardele îngrijirilor posibile în atari situaţii sunt scăzute,
de cele mai multe ori posibilitatea obţinerii acordului victimei asupra
procedurilor utilizate este redusă.
➢ Este posibil ca pacienţii care necesită tratament chirurgical să fie
iniţial trataţi de medici de alte specialităţi, acest mod de îngrijire
fiind cel mai bun disponibil în situaţii de dezastru.
1. Conducerea generală a intervenţiei -
comandament unic, care să asigure utilizarea
optimă a tuturor resurselor disponibile, stabilit cât
mai precoce după producerea dezastrului
2. Conducerea serviciilor de salvare - are ca scop
distribuirea corectă a răniţilor către facilităţile
medicale şi coordonarea formaţiunilor medicale cu
alte servicii comunitare (pompierii, poliţia, apărarea
civilă şi celelalte facilităţi medicale învecinate)
❑ 1. Salvarea - reprezintă etapa cea mai mare consumatoare de timp şi
este în mod uzual executată de către serviciile de urgenţă, care au
personal special instruit în salvare şi dezcarcerare;
❑ 2.Tratamentul, în care victimele sunt triate şi tratate astfel încât să
se reducă morbiditatea şi complicaţiile posibile ale supravieţuitorilor.
În această fază se execută manevre de resuscitare şi se iniţiază
manevrele de prim ajutor salvatoare ale vieţii, cât mai rapid la locul
accidentului;
❑ 3. Transportul, fază în care victimele triate sunt trimise către
centrele corespunzătoare tipului şi gravităţii rănirilor pe care le au.
Distribuţia victimelor se va face astfel încât să nu supraîncarce unele
spitale şi să lase altele neutilizate.
MANAGEMENTUL
MEDICAL AL
ACCIDENTELOR
NUCLEARE
 Utilizarea iniţială a energiei nucleare a fost cea
militară, însă din anul 1951 în SUA au început
cercetările prin care energia nucleară capătă utilizări
paşnice, ca sursă de producere a energiei electrice.
 După 10 ani au apărut 23 de reactoare nucleare, folosite
în scop energetic.
 Cu toate acestea, în anul 1979 în SUA doar 8% din
electricitate era produsă în centralele nucleare, pe când
în Europa procentul din necesarul de energie electrică
asigurat prin centrale nucleare era în acel moment de
18% în Elveţia şi de 15% în Germania.
 Aceste date readuc în atenţia noastră posibilitatea
apariţiei accidentelor nucleare, care de altfel nu au
întârziat să apară.
 Astfel, în perioada 1950 - 1970 în SUA s-au înregistrat 5
astfel de evenimente de intensitate variabilă, culminând
cu cel mai mare accident nuclear pe plan mondial, care a
fost accidentul de la Cernobâl din anul 1986.
 Principalele efecte asupra sănătăţii publice pe care le
poate produce un accident nuclear sunt acute (imediate)
şi cronice (se instalează după o perioadă de latenţă, mai
lungă sau mai scurtă), determinate de ingestia
alimentelor şi a apei contaminate radioactiv în urma
evenimentului.
 În funcţie de constituenţii norului radioactiv (material
radioactiv şi gaze inerte) rezultat în urma unui accident
nuclear, efectele asupra sănătăţii publice pot varia atât în
durată că şi în intensitate.
 Prima cale de pătrundere a materialelor radioactive în
organism este cea externă pentru cei ce se află pe urma
norului radioactiv sau calea internă pentru cei ce
inhalează gazele sau pulberile radioactive.
 Compoziţia norului radioactiv consta din gaze nobile
(kripton, xenon şi ioduri organice sau anorganice şi
materiale anorganice radioactive volatile).
 Perioada de eliberare a produşilor radioactivi poate fi
scurtă de câteva ore sau mai lungă de o lună sau mai multe.
 Dacă în cursul eliberării iniţiale a materialului radioactiv
predomină gazele radioactive inerte, contaminarea de
suprafaţă şi potenţialul pentru o expunere pe termen lung
este minimal.
 Dacă din accidentul nuclear rezultă o eliberare masivă de
particule radioactive, contaminarea de suprafaţă şi
expunerea pe termen lung la radiaţii devine importantă,
expunerea publică poate continua prin radionuclizii depuşi
pe sol, alimente sau apă, atât direct cât şi prin o serie de
posibilităţi de ingestie a materialului radioactiv.
 Radionuclizii pot fi ingeraţi direct prin consumul de apă
de suprafaţă contaminată sau prin consumul de fructe şi
alte vegetale contaminate, ca şi prin intrarea
radionuclizilor în lanţul alimentar, favorizându-se
prelungirea contaminării radioactive, cu implicaţii asupra
sănătăţii publice.
 O serie de efecte pot fi rezultatul unui accident nuclear ca
urmare directă a leziunilor, cum ar fi arsurile în urma
distrugerilor produse în circuitul aburului tehnologic, a
stresului produs de accident, cum ar fi infarctul de miocard
sau efectele psihice ca urmare a acţiunii radiaţiilor.
 Efectele biologice ale expunerii la radiaţii, depind de:
❖ doza absorbită
❖ tipul radiaţiilor
❖ nivelul de radiaţii
❖ suprafaţa de corp expusa la radiaţii
❖ organele afectate
 Doza absorbită este reprezentată de cantitatea de energie
(măsurată în rad sau gray) primită în cursul expunerii la
radiaţii.
 Tipurile diferite de radiaţii (alfa, beta sau gama) produc leziuni
diferite la aceleaşi doze absorbite şi datorită acestui fapt, doza
absorbită se multiplică cu un factor calitativ, apărând astfel
echivalentul de doză (măsurat în rem sau sievert), prin
intermediul căreia expunerile la radiaţii pot fi comparate.
 Expunerea doar a unei părţi a organismului sau a unui
organ este mai puţin periculoasă decât expunerea
întregului organism la aceiaşi doză. De asemenea,
datorită influenţei mecanismelor de apărare ale
organismului, o doză unică este mai puţin
periculoasă decât dozele iterative.
 Materialul genetic este foarte sensibil la acţiunea
radiaţiilor, la fel şi ţesuturile cu o înaltă rată a
diviziunilor celulare, cum ar fi de exemplu ţesutul
hematopoetic şi cel intestinal, în comparaţie cu ţesutul
muscular şi nervos, care se divid mai lent.
 Astfel o doză de radiaţie de sub 100 de rem (1 Sv) poate să
nu producă efecte vizibile, pe când o doză de peste 100 de
rem, aplicată pe întreg organismul, poate produce
sindromul acut de iradiere, caracterizat prin
vomismente, hemoragii şi creşterea riscului de infecţii.
 Tratamentul constă din antibioterapie, transfuzii de sânge
şi eventual transplant de măduvă hematogenă.
 Dozele totale peste 100 de rem produc sindromul
gastrointestinal, caracterizat prin diaree, tulburări
hidroelectrolitice şi pot afecta sistemul nervos, 90% din
persoanele care au primit o astfel de doză decedează, însă
din fericire astfel de niveluri de radiaţie sunt foarte rare.
 O serie de studii ale accidentelor nucleare au relevat
importanta efectelor tardive ale expunerii la niveluri joase
de radiaţii.
 Datele asupra efectelor biologice ale radiaţiilor au fost
obţinute prin studii pe animale şi pe oameni expuşi la
radiaţii în scop diagnostic şi terapeutic, ca şi pe
supravieţuitorii bombardamentului nuclear de la
Hiroshima şi Nagasaki.
 Aceste studii au pus în evidenţă existenţa a 3 tipuri de
efecte tardive şi anume efecte somatice, teratogene şi
genetice.
 Principalul efect somatic este producerea de neoplazii în
special leucemie, cancer de sân, tiroidă şi plămâni.
 Efectul teratogen principal, descris în studiile efectuate pe
supravieţuitorii de la Hiroshima şi Nagasaki, este
retardarea mintală şi reducerea dimensiunii
craniului, în special la indivizii care au fost expuşi la
radiaţii în perioada de fetus de 6 - 12 săptămâni.
 Expunerea gestantelor cu sarcini peste 12 săptămâni la
doze de Iod 131 radioactiv conduce la distrugerea glandei
tiroide fetale.
 Efectele genetice sunt reprezentate de mutaţii, la nivelul
celulelor somatice (cancere) sau sexuale (malformaţii).
 persoanele ce locuiesc pe traiectul vântului lângă o
centrală nucleară sunt mai expuse
 cei ce au meserii ce se practica în aer liber, cum ar fi :
agricultorii, constructorii, fermierii, apicultorii,
păstorii, etc.
 persoanele cu handicapuri fizice sau psihice, boli cr.
 vârstele extreme (copii, bătrâni)
 modul de alimentaţie şi aprovizionare cu apă
Alertarea acestor categorii de oameni, necesită în caz
de accident nuclear introducerea unor sisteme de
alarmă, care să dubleze sistemul de transmitere prin
mas-media
 Prevenirea accidentelor nucleare începe din stadiul de
proiectare şi amplasare a centralelor nucleare, care se
face pe baza unui studiu al factorilor geografici,
meteorologici şi geologici, gradul de seismicitate al zonei
respective, riscul producerii altor dezastre
 Efectele asupra sănătăţii publice ale accidentelor nucleare
pot fi reduse prin amplasarea centralei nucleare în
zone cu populaţie mai redusă şi prin stabilirea unei
zone de siguranţă în jurul centralei în care populaţia să
fie mai rară, instituirea perimetrului de maximă siguranță
 Se vor respecta şi criteriile de siguranţă constructivă
necesare unor astfel de obiective
 Factori legaţi de funcţionarea centralei
nucleare

 Cu toate că multe din sistemele de siguranţă ale

reactoarelor nuclear sunt controlate pe calculator,
operatorul este esenţial pentru funcţionarea în
siguranţă a centralei nucleare (supraveghere).
 Cu cât posibilităţile unei erori umane sunt mai
scăzute, în special prin instruirea personalului
centralei, cu atât creste gradul de siguranţă în
funcţionare a centralei.
 Factori legaţi de funcţionarea centralei
nucleare

 Se va permite accesul în incintă doar persoanelor

autorizate, existând posibilitatea unor acţiuni
deliberate rău intenţionate.
 În afara amplasamentului, este esenţială stabilirea
unui sistem adecvat de răspuns la un eventual
accident, cuprinzând atât măsuri de educare a
populaţiei cât şi de instituire a unui sistem de
planificare şi desfăşurare a intervenţiei, pentru
reducerea efectelor accidentului nuclear.
 Una din primele decizii ale organelor care conduc
intervenţia de limitare a efectelor accidentului nuclear, este
dacă evacuarea populaţiei este necesară sau se poate lăsa
populaţia pe loc, dar cu luarea măsurilor de etanşare a
ferestrelor, a uşilor, până la trecerea norului radioactiv.
 Măsurile de adăpostire, ca şi cele de protecţie a căilor
aeriene cu mijloace improvizate (măşti textile umede) pot
reduce inhalarea de material radioactiv (pulberi), dar nu şi
a gazelor din componența norului radioactiv.
 Adăpostirea reduce expunerea populaţiei la efectul
radiaţiilor cu un factor de 2 - 10 ori, dar este un factor
eficient doar pe termen scurt.
 Evacuarea este costisitoare, în general este mai eficientă
în reducerea expunerii populaţiei la radiaţii înainte ca
eliberarea de materiale radioactive să se producă.
 În luarea deciziei de evacuare se vor avea în vedere şi
factorii meteo, existenţa şi siguranţa condiţiilor de cazare
a evacuaţilor , aprovizionarea,alte considerente.
 Dacă în materialul radioactiv eliberat din centrala se
găsesc şi izotopi de Iod, se va administra Iodura de
potasiu în dozele prestabilite, înainte sau în prima zi
după emisia de materiale radioactive (administrarea de
iod în situaţii de urgenţă este dificilă, stocarea este
costisitoare, iar comprimatele de Iodură de potasiu au o
durată de valabilitate mică).
 Se vor lua următoarele măsuri:

❖ de evacuare şi relocare a populaţiei expuse (dacă este cazul)

❖ se va limita accesul în zonele contaminate
❖ furnizarea de apă proaspătă şi sigură, pentru a evita ingestia
directă a materialului radioactiv contaminant
❖ prepararea cu maximă atenţie a hranei, folosind doar materii
prime sigure
❖ supravegherea alimentelor (laptele, brânza, făina, vegetale)
❖ nu se vor folosi alimente şi apă contaminate, nici pentru
prepararea mâncării, nici în alte scopuri (hrănirea sau
adăparea animalelor, igienizarea adăposturilor, etc.)
 Importantă este evaluarea modului de expunere a
publicului la radiaţii (pe cale internă sau externă)
 Pentru a se rezolva această problemă, echipamentul de
monitorizare trebuie să fie disponibil atât la locul
accidentului, cât şi în spitalele care primesc victimele
 Dacă pacientul este cunoscut sau suspectat ca fiind
contaminat, înainte de a ajunge la un spital care nu
posedă aparatură dozimetrică, se va folosi aparatura
centralei nucleare, a autorităţilor de sănătate publică
sau de apărare civilă, care pot fi solicitate să asiste la
evaluarea extensiei contaminării radioactive.
 Decontaminarea iniţială, ca şi deciziile terapeutice, vor
fi bazate pe date de anamneză şi pe măsurătorile de
radioactivitate, chiar dacă acestea sunt limitate sau
superficiale.
 Evaluarea contaminării prin ingestie va dura uneori
zile sau chiar săptămâni până la obţinerea unor
estimări utilizabile.
 Medicii angrenaţi în intervenţia din cazul accidentului
nuclear, vor trebui să procedeze la obţinerea de
informaţii despre accident şi să procedeze la evaluarea
necesităţilor de tratament, bazate pe estimarea
potenţialului de expunere la radiaţii.
Contaminarea internă apare pe 3 căi principale:
➢ prin inhalare
➢ prin ingestie
➢ absorbţie prin plăgile contaminate.
➢ absorbţia percutană prin pielea indemnă este o cale foarte rară
➢ expunerea accidentală la radionuclizi pe cale parenterală
medicală sau expunere accidentală în mediul industrial sau în
cercetare sunt posibile excepţional
➢ greşelile de administrare a radiofarmaceuticelor (substanțe de
contrast, indicatoare) pot constitui surse de expunere
accidentală internă la radiaţii în spitale (cazuri rarisime)
 Absorbţia şi retenţia radionuclizilor în organism este
influenţată de poarta de intrare, de proprietăţile chimice
şi de solubilitatea compuşilor radioactivi, ca şi de
mărimea particulelor constituente.
 După pătrunderea în organism, un radionuclid va
continua să iradieze ţesuturile înconjurătoare până, fie
este eliminat printr-o serie de procese fiziologice (în
principal prin scaun sau prin urină), fie este înlăturat pe
cale terapeutică (antidoți).
 Identificarea radionuclidului contaminant joacă un
rol deosebit în direcţionarea primului ajutor specific,
întrucât măsurile de decontaminare vor trebui să fie luate
în funcţie de tipul acestuia.
 Se vor recolta cât mai curând posibil tampoane nazale
(obţinute prin tamponarea fiecărei narine), probele
respective punându-se în tuburi separate.
 Identificarea radioactivităţii în aceste probe constituie
o dovadă a contaminării radioactive prin inhalare.
 Dacă constatăm în astfel de probe o doză mai mare de
500 de descărcări/minut (Becquerell) radionuclizi
alfa emiţători, este posibilă o expunere serioasă la
radiaţii, limita minimă fiind de 50 de descărcări/minut
 După măsurătorile iniţiale şi decontaminare iniţială,
pacientul va fi supravegheat dozimetric în continuare
(tehnician medical cu experienţă), pentru a se evidenţia o
eventuală contaminare reziduală.
 Aprecierea nivelului de radionuclizi ce se elimină prin
urină şi fecale va fi făcută de rutină, însă este relativ puţin
eficientă în primele 24 de ore după accident.
 Decizia de tratament va fi luată pe baza evaluării foarte
atente a detaliilor accidentului, a naturii agentului
contaminant, precum şi a nivelului de contaminare decelat
pe piele sau în tampoanele nazale.
 Dacă lucrătorii surprinşi de accident în interiorul centralei
nucleare prezintă răniri grave traumatice, acordarea
primului ajutor de natura chirurgicală se impune
pentru salvarea vieţii acestora, iar transportul la un spital se
va executa fără a se ţine seama de contaminarea radioactivă,
însă cu luarea tuturor măsurilor de protecţie .
 Departamentul de urgenţă a spitalului sau sala de operaţie
folosită în astfel de situaţii vor fi decontaminate după
acordarea primului ajutor, chiar dacă decontaminarea va fi
costisitoare.
 Se va ţine seama de faptul că o contaminare a pielii sau a
unei plăgi nu constituie un pericol imediat pentru viaţa
accidentatului, pe când leziunea traumatică, da.
 Ori de câte ori este posibil se va practica
decontaminarea externă parţială sau completă a
răniţilor la locul accidentului, înainte de evacuarea la
spital.
 Îmbrăcămintea victimelor contaminate va fi îndepărtată,
ca şi a persoanelor contaminate, dar nerănite. În situaţia
unor contaminări limitate, a mâinilor de exemplu, acestea
vor fi spălate cu apă şi detergenţi.
 În cazul contaminării generale externe se va practica
duşul activ (pentru cei mobilizabili) sau pasiv, pentru
victimele imobilizate.
 După o primă decontaminare aplicată pe cât posibil cât
mai aproape de locul accidentului se va transporta victima
în zona de decontaminare la un centru de urgenţă unde se
vor folosi metode de decontaminare mai elaborate.
Acest punct va fi dotat cu:
 echipament adecvat pentru spălarea persoanelor ce se
pot deplasa sau nu (duşuri fixe sau mobile)
 scuturi protectoare fixe sau portabile pentru
ecranarea persoanelor ce au niveluri ridicate de
contaminare cu radionuclizi beta sau gama emiţători
 paviment astfel proiectat încât să permită o
decontaminare uşoară şi să nu permită contaminarea
altor zone.
Dacă este posibil, înaintea intrării în camera de
decontaminare, podeaua se va acoperi cu foi de hârtie,
toate lucrurile inutile vor fi scoase din încăpere, iar
personalul va purta echipament de protecţie.
 Materialele folosite pentru decontaminare (bureţi,
aplicatoare sau alte instrumente) vor fi păstrate separat în
containere special destinate şi marcate.
 Materialul biologic excizat va fi monitorizat pentru
contaminarea radioactivă şi pus într-un container special
( dacă este posibil va fi congelat).
 În cele mai multe cazuri, mai ales dacă decontaminarea
externă iniţială a fost corectă, apa folosită la
decontaminarea secundară nu prezintă niveluri de
radioactivitate care să justifice păstrarea ei pentru
efectuarea analizelor şi a unei eliminări speciale.
 Personalul din cadrul centralei nucleare va notifica
urgenţa radiologică spitalului care să asigure tratamentul
victimelor, pentru a se putea organiza activitatea specifică.
 Victimele rezultate în urma unui accident nuclear vor fi
transportate la spital sau la o altă facilitate medicală în
ambulanţe convenţionale.
 Înlăturarea îmbrăcămintei contaminate şi
decontaminarea pielii la locul accidentului va elimina
majoritatea contaminării transferabile.
 Pentru transportul victimelor unui accident nuclear,
atunci când decontaminarea "on site" n-a fost posibilă, se
va plasa victima într-un cearceaf sau o pătură şi se va
acoperi podeaua ambulanţei cu folii de plastic, care vor
proteja autovehiculul şi personalul în cele mai multe
cazuri.
Triajul convenţional reprezintă încadrarea victimelor în
una din cele patru priorităţi, în funcţie de natura şi
extensia rănirilor:
❑ tratament imediat, care cuprinde victime care au
cea mai mare şansă de supravieţuire, dacă primesc
un tratament corect sau sunt operate, necesitând
operaţii mai simple;
❑ tratament amânat, cuprinde victime care, deşi
necesită operaţii majore, acestea pot fi amânate prin
tratament adecvat până când operaţia devine posibilă;
❑ tratament minor, care cuprinde victime cu leziuni
foarte uşoare ce se pot îngriji singure sau pot fi tratate
ambulator şi de către personal necalificat;
❑ tratament de aşteptare, cuprinde victimele cu leziuni
foarte grave, care nu au şanse de supravieţuire,
necesitând tratamente foarte elaborate, imposibil de
acordat în situaţiile de dezastru, acordarea efectivă a
tratamentului depinzând de resursele disponibile.
 Rapiditatea evaluării şi categorisirii victimelor este cheia
unui triaj eficient. Metodele de triaj se pot baza pe date
anatomice, fiziologice, extinderea şi gravitatea leziunilor
sau pe evaluarea gradului de comă.
Semnele şi simptomele
leziunilor radioactive
 Datele despre modificările cutanate apărute în urma
expunerii la radiaţii, provin în special din evaluarea
supradozărilor accidentale sau terapeutice şi unele din
studiile efectuate după accidentele nucleare de la Cernobâl
şi Goyania.
 Leziunile pielii se produc în urma unei intense iradieri
locale sau a contactului pielii cu materiale radioactive.
 Arsurile observate în urma exploziei atomice de la
Hiroshima şi Nagasaki, au fost produse mai mult de
căldură decât de efectul radiaţiilor.
 În situaţiile unei iradieri masive a întregului organism,
apare o senzaţie de căldură sau arsură, dar fără
manifestări cutanate imediate.
 Eritemul iniţial devine maxim în 24 de ore, după care
dispare pentru 3 - 4 săptămâni, putând reapare cu dureri
şi edem al regiunii întregi şi este urmat de pigmentare
şi chiar ulceraţii.
 Pierderea părului din regiunea afectată apare după 2 - 3
săptămâni (alopecie).
 Leziunile produse de radionuclizii beta emiţători în doze
mari apar de regulă la doze mai mici decât cele produse
de radionuclizii gama emiţători, cu afectarea măduvei
hematogene şi pot fi însoţite de trombopenie, peteşii,
purpură şi hemoragii.
 În situaţiile în care iradierea este urmată de
granulocitopenie, pot apare variate complicaţii
infecţioase.
 Zonele corpului prezintă o sensibilitate diferită la radiaţii,
iar expunerea la temperaturi de peste 42 0 Celsius, creşte
sensibilitatea la radiaţii.

 Doza eritem pentru radiaţiile gama este de aproximativ

3 - 5 gray, cea de descuamaţie este de 10 gray, ulceraţiile
apar la doze de 20 de gray, iar radionecroza apare la doze
mai mari de 40 de gray.

 Radionuclizii beta emiţători (radiaţii beta) pot cauza

descuamarea pielii doar după un contact direct mai mare
de 1 oră
 O senzaţie de oboseala şi de rău, asociată cu greaţă şi
pierderea poftei de mâncare, sunt caracteristice
simptomatologiei apărute după o expunere la o doză
relativ mică de radiaţii (1 - 2 gray).
 Debutul brutal cu greaţă şi vărsături, caracterizează
dozele mari de radiaţii (5 - 10 gray). Aceste simptome pot
fi urmate de o scurtă perioadă de latenţă de 1 - 2 zile.
 Severitatea simptomatologiei iniţiale, incluzând şi
diareea, serveşte drept indice prognostic, ca şi
rapiditatea instalării tabloului clinic.
 După perioada de latenţă se poate aştepta o creştere a
intensităţii greţurilor şi vărsăturilor, dar şi a semnelor
de deshidratare şi infecţie.
 Greaţa şi vărsăturile apar după o expunere la doze mai
mari de 2,5 gray.
 Debutul diareei la mai puţin de 1 săptămână de la
iradiere traduce un prognostic infaust.
 Dacă o persoană expusă la radiaţii nu prezintă şi o leziune
convenţională sau complicaţii psihosomatice asociate,
atunci apariţia concomitentă a fenomenelor
cardiovasculare, respiratorii, metabolice şi neurologice
indică în mod obişnuit o expunere letală la doze mari de
radiaţii.
 Simptomele iniţiale induse de dozele mari de radiaţii nu se
pot deosebi întotdeauna de cele induse de dozele reduse,
greaţa şi vomismentele putând fi prezente în ambele
situaţii.
 Anomaliile metabolice pot apare după doze moderate sau
crescute de radiaţii şi sunt caracterizate de hipertermia
neinfecţioasă.
 Fenomene cardiovasculare: hipotensiunea indusă
de radiaţii, aritmii cardiace pot fi produse de tulburările
balanţei hidroelectrolitice a potasiului. Asociate cu
pneumonia postiradiere, acestea indică persoane care
pot deceda în 2 - 3 zile.
 Leziunile hepatice sunt responsabile de hipoglicemie şi
de deficitele factorilor de coagulare.
 Coagulopatiile hemoragice asociate cu sindromul de
coagulare intravasculară şi o reducere a factorilor
extracelulari ai coagulării pot fi posibile.
 Sindromul nervos, este caracterizat prin alterarea
funcţiei motorii şi apare în urma unor doze mari de
radiaţii, administrate în timp scurt.
 Cea mai utilă şi rapidă metodă de evaluare a gradului de
expunere la radiaţii este reprezentată de numărarea
repetată serial a numărului total al limfocitelor.
 Cel mai optim interval de numărătoare este de 6 ore în
primele 48 de ore sau, în alte circumstanţe, la fiecare 24
de ore după expunere.
 Estimările şi intervalul acestei numărători necesită
standardizarea metodologiei de laborator pentru a se
putea obţine reproductibilitatea şi comparabilitatea
rezultatelor.
 În acest scop au fost întocmite atlase şi nomograme
pentru întregul tablou al modificărilor induse de radiaţii
asupra limfocitelor.
 Evaluarea variaţiei granulocitelor indusă de iradiere NU
reflectă severitatea lezării radioactive, datorită
faptului că numărul lor este influenţat şi de alţi factori
(stres, infecţii).
 Folosirea dispozitivelor automatizate de numărat
elementele figurate ale sângelui asigură un instrument
eficient în triajul persoanelor expuse la radiaţii, în special
pentru fazele medicale avansate.
 În managementul leziunilor produse de radiaţii, la
nivelul departamentului de urgenţă al spitalului vor
fi luați în considerare cei 4 factori de bază ai
radioprotecţiei, în scopul reducerii expunerii la
radiaţiile ionizante şi anume:
❑ Timpul - reprezintă un important factor în
radioprotecţie, în sensul că prin măsurile luate, scurtarea
timpului de expunere la radiaţii, conduce la o reducere a
acumulării efectelor radioactivităţii.
 Astfel o planificare a rotaţiei echipelor care lucrează
direct la managementul victimelor contaminate, va
conduce la menţinerea expunerii membrilor acestora la un
nivel minim posibil, în aşa fel încât îngrijirile acordate
victimelor să nu sufere.
❑ Distanţa - cu cât o persoană este mai departe de o sursă
de radiaţii, cu atât doza de radiaţii absorbită de acea
persoană este mai mică.
 Astfel prin măsurarea nivelului de expunere la radiaţii la o
anumita distanţă şi dublarea distanței duce la o reducere
de 4 ori a dozei de radiaţii absorbite;
❑ Adăpostirea - materialele mai dense absorb mai bine
radiaţiile şi astfel, pentru construirea de paravane sau
ecrane protectoare se vor folosi materiale mai dense, cum
ar fi plumbul.
❑ Cantitatea - se referă la faptul că rata expunerii la efectele
unui material radioactiv este dependentă de cantitatea lui
şi astfel este lesne de înţeles că orice metodă de a reduce
cantitatea de material radioactiv este utilă.
Când spitalul primeşte un anunţ al unui accident nuclear, prin care se vizează
trimiterea de victime contaminate, se va pune în aplicare planul de
urgenta al spitalului respectiv.
Astfel persoana care primeşte anunţul va trebui să se informeze asupra
următoarelor date:
 numărul de victime;
 starea fiecărei victime;
 dacă victimele au fost cercetate asupra contaminării radioactive;
 nivelul contaminării radioactive;
 identitatea contaminantului (dacă este cunoscuta);
 estimarea timpului în care victimele vor sosi la spital.
 dacă exista dubii asupra existenţei contaminării, se va presupune că
victimele sunt contaminate, până la proba contrarie.
 Fiecare membru al acestei echipe trebuie să fi fost
familiarizat dinainte cu planul spitalului şi să participe la
exerciţiile cerute (simulări, exerciții, antrenamente).
 Multe din aceste exerciţii (trimestriale sau semestriale)
vor fi efectuate pe subgrupe, cum ar fi cea de
decontaminare, triaj sau de monitorizare radioactivă, va
trebui efectuat un antrenament special şi va cuprinde tot
personalul ce încadrează echipa.
 După verificarea veridicităţii unui anunţ de accident
nuclear ce comportă contaminarea radioactivă a
populaţiei, echipa de răspuns radiologic se va pregăti
pentru primirea victimelor.
 Tehnicile de pregătire speciale sunt destinate să protejeze
personalul spitalului şi echipamentul împotriva
răspândirii radioactivităţii înafara ariei de decontaminare.
 Procedurile folosite în tratamentul victimelor contaminate
radioactiv sunt similare cu cele utilizate pentru izolarea
cazurilor chirurgicale septice, suplimentate cu tehnicile de
control dozimetric al contaminării radioactive.
 Fiecare victimă a unui accident nuclear trebuie să fie
considerată contaminată până la proba contrarie !
 De asemenea, este posibil să fie contaminat şi drumul pe
care îl parcurge victima de la ambulanţă la aria de
decontaminare. Se vor separa pe cât posibil victimele
necontaminate de cele contaminate, iar victimele
necontaminate vor parcurge un alt circuit, separat de cele
contaminate înainte ca aria de decontaminare să intre în uz.
 Se va destina o arie specifică de decontaminare, în care se
va aplica acest procedeu, luându-se precauţiuni în sistemul
de ventilaţie şi de evacuare a apelor uzate, astfel încât să nu
fie posibilă contaminarea radioactivă pe aceste căi.
Nr. crt. Funcţia Atribuţii

1 Conducătorul echipei Conduce avizează şi coordonează

2 Medicul de urgenţă Diagnostichează, notează şi oferă îngrijiri victimelor, ca şi

conducătorul echipei
3 Ofiţerul de triaj Execută triajul victimelor
4 Asistenta medicală Asistă medicii, recoltează probe, efectuează monitorizarea şi
(nursa) decontaminarea victimelor
5 Registratorul Înregistrează documentele medicale şi nivelul de
radioactivitate
6 Ofiţerul de radioprotecţie Monitorizează victimele şi aria de decontaminare, menţine
echipamentul de monitorizare, urmăreşte expunerea la radiaţii

7 Ofiţerul de relaţii cu Informează publicul şi mas - media

publicul
8 Administratorul
9 Personalul de securitate
10 Personalul de curăţenie
Coordonează răspunsul spitalului şi asigura funcţionarea sa
normală
Asigură securitatea ariei de decontaminare şi controlează
accesul
Ajută la pregătirea ariei de decontaminare

11 Tehnicianul de laborator Efectuează analizele clinice

Componenţa şi atribuţiile echipei de răspuns radiologic urgent a spitalului