Curs Postuniversitar Medicina in Dezastre

MEDICINA ÎN DEZASTRE
MEDICINA ÎN URGENŢE
ELEMENTE DE FIZIOPATOLOGIE
Dr. Constantin Bălăeţ

 Medicina în dezastre cuprinde toată logistica
necesară ce trebuie întreprinsă pentru reducerea
victimelor la apariţia calamităţilor de tot felul.
 Medicina în dezastre este un concept relativ
nou, ea cuprinde medicina militară, medicina de
urgenţă, medicina curentă, medicina profilactică,
alături de multe alte discipline medicale şi
nemedicale ....
 Medicina în dezastre trebuie însuşită de toţi
medicii, ea trebuind să se predea în toate
facultăţile de medicină din lume, constituind o
specialitate redutabilă ....
(Autorul)
CUPRINS
 Cap. I DESPRE DEZASTRE
 A) DEZASTRE NATURALE
 B) DEZASTRE PRODUSE ÎN TIMPUL
ACTIVITĂŢII UMANE(ARTIFICIALE)
CUPRINS
 Cap. II PREGĂTIREA SISTEMULUI
NAŢIONAL PENTRU ACŢIUNEA ÎN
DEZASTRE
 A ) CONSIDERAŢII GENERALE
 B) ORGANIZAREA SISTEMULUI NAŢIONAL
DE SĂNĂTATE ÎN VEDEREA INTERVENŢIEI
LA DEZASTRE NATURALE
 C) ORGANIZAREA SISTEMULUI NAŢIONAL
DE SĂNĂTATE ÎN VEDEREA INTERVENŢIEI
LA DEZASTRE (ARTIFICIALE) PRODUSE ÎN
TIMPUL ACTIVITĂŢII UMANE
CUPRINS
 Cap. III PUNEREA ÎN APLICARE A
PLANULUI DE URGENŢĂ
 A) DEFINIŢII
 B) ALARMARE
 C) EMIŢĂTORUL
 D) RECEPTORUL
 E) RECUNOAŞTEREA
 F) SECTORIZAREA
 G) OPERAŢII DE DEGAJARE ŞI RIDICARE
 H) EVACUAREA ŞI PRIMIREA ÎN SPITAL
CUPRINS
 Cap.IV COOPERAREA
INTERNAŢIONALĂ ÎN VEDEREA
REDUCERII CONSECINŢELOR
DEZASTRELOR
 a) Măsurile de reducere a consecinţelor
dezastrelor naturale la nivel naţional
şi/sau local, pregătirea comunităţilor
umane
 b) Accesul facil şi rapid la sistemele de
alarmare globale, regionale, naţionale,
locale şi larga diseminare a informaţiilor
 c) Cadrul activităţilor tehnice de reducere
a consecinţelor dezastrelor naturale
CUPRINS
 Cap. V LANŢUL DE AJUTOR MEDICAL

 A. EVACUAREA IMEDIATĂ (SALVAREA
VICTIMELOR)
 1. Faza de improvizaţie
 2. Principiile acţiunii la locul accidentului
 3. Scoaterea răniţilor de la locul

accidentului(dezastrului) sau de sub focul
inamicului
 4.Tehnici de bilant si supraveghere
CUPRINS
 B. TEHNICILE DE AJUTOR ŞI SPRIJIN ÎN
CADRUL EVACUĂRII IMEDIATE
 1. Primul ajutor în stop cardio-respirator-
BLS (Suportul de bază al vieţii)
 2. Primul ajutor în caz de răniri
 a) Plăgi
 b) Hemoragii, hemostaze
 c) Entorse, Luxaţii, Fracturi, Politraumatisme
şi Leziuni combinate
 3. Arsuri, Degerături
 4. Înnecul,electrocutia,insolatia, socul
caloric
 5. Intoxicatii acute
 6. Muşcături de şarpe şi înţepături
veninoase
CUPRINS

 C. EVACUAREA AMÂNATĂ
 1. Cronologia medicalizării
 2. Medicina avansată (de dinainte)
 3. Faza de organizare
 Triajul şi categorisirea victimelor
 4. Evacuare medicalizată
CUPRINS
 Cap. VI FIZIOPATOLOGIA ŞOCULUI
 Cap. VII FIZIOPATOLOGIA
URGENŢELOR MEDICALE
 1. Înzestrarea cabinetelor, camerelor de
gardă pentru a răspunde solicitărilor
medicale de urgenţă (Principii)
 2. Abordarea unui caz de urgenţe
medicale
 3. Manopere şi tehnici utilizate în urgenţe
 4. Acidente survenite în cursul unor
metode diagnostice sau terapeutice
CUPRINS
 Cap. VII FIZIOPATOLOGIA URGENŢELOR
MEDICALE
 5. Urgenţele aparatului respirator
 6. Urgenţele aparatului cardiac
 7. Urgenţele abdominale
 8. Urgenţele sindroamelor hemoragice
 9. Sindromul hemolitic acut
 10. Urgenţe în principalele tulburări hidro-
electrolitice
 11. Urgenţe în tulburările echilibrului acido-
bazic
 12. Insuficienţa renală acută
 13.Lipotimii, sincope, nevralgii, nevrite,
cauzalgii, cefalee, migrene
 14. Urgenţe endocrine
 15. Urgenţe în tulburările psihice
Capitolul I
DESPRE DEZASTRE
Dezastrele pot fi împărţite în:
 dezastre naturale
(cutremure, furtuni, alunecări de teren, inundaţii,
erupţii vulcanice, etc) şi
 dezastre artificiale datorate activităţii omului
(epidemii, războaie, atacuri de grupări teroriste,
ruperi de baraje, avarii cu foc deschis sau scurgeri
de substanţe toxice ale fabricilor chimice,
arsenale, uzine termonucleare cu scurgeri de
substanţe radioactive, deraieri de trenuri,
scufundări de vase, accidente în lanţ pe
autostrăzi, accidente diverse, manifestări umane
ca urmare a unor boli psihice ce necesită
intervenţii).
Capitolul I
DESPRE DEZASTRE
 Statele dezvoltate, membre NATO, ale

comunităţii europene, România, au
sisteme integrate de anunţ şi intervenţie
la dezastre.
 Sistemul românesc,european, răspunde
prin accesarea numărului de telefon
112, ce pune în mişcare, în funcţie de
„dezastru”, „urgenţă”, echipele sau echipa
necesară rezolvării cazului ivit.
Capitolul I
DESPRE DEZASTRE
 Se înţelege că pompierii, salvarea cu
paramedici şi poliţia de intervenţie,
jandarmeria, reprezintă echipele ce
intervin imediat, delimitează locul
dezastrului, alertează alte formaţiuni
necesare intervenţiei cu materiale,
asigură evacuarea şi primul ajutor celor
implicaţi în evenimentul respectiv,
alertează spitalele sau bazele spitaliceşti
unde vor duce răniţii, iau măsurile
necesare opririi şi anihilării acţiunii
forţelor din „dezastru”.
Capitolul I
DESPRE DEZASTRE
 În dicţionarul explicativ al limbii române “OM’
omul este definit ca fiinţă superioară, socială care
se caracterizează prin gândire, inteligenţă, şi
limbaj articulat, iar din punct de vedere
morfologic prin poziţia verticală a corpului şi
structura piciorului adaptată la aceasta, mâinile
libere şi apte de a efectua mişcări fine şi creierul
deosebit de dezvoltat.
 Platon spunea “omul e măsura tuturor lucrurilor”.
 Dacă omul creează tot, dacă omul e unealta, e
inteligenţă, distruge şi reface este firesc ca într-o
societate coerenta totul să se facă pentru om
Capitolul I
DESPRE DEZASTRE
 Grija faţă de om faţă de apărarea sănătăţii lui
reprezintă piatra de temelie a oricărei societăţi şi a
oricărui stat de drept.
 OMS declară sănătatea ca o integritate bio-psiho-
socială a unui individ.
 Omul este mai important decât o rachetă, decât un
bloc, decât un tanc, decât un avion, decât o fabrică,
decât un vapor, eu salvez omul cu el refac tot ce-am
pierdut.
 Omul este în centrul atenţiei omului conducător.
 Aşa stând lucrurile, logica ne îndreaptă spre misiunea
fundamentală a serviciului medical indiferent de
ţară, aceea de a apăra sănătatea tuturor oamenilor
indiferent de rasă, religie, sex, apartenenţă politică
etc.).
Capitolul I
DESPRE DEZASTRE
A) DEZASTRE NATURALE
 Ethel Crow spune “primul dezastru care

a lovit omenirea a fost, fără îndoială, şi
cel mai mare: Eva i-a oferit mărul lui
Adam şi Adam l-a mâncat.
 Omul a fost alungat de atunci pentru
totdeauna din Grădina Edenului şi
condamnat să trăiască într-o lume ostilă
unde bat vânturi reci, unde pământul se
poate deschide sub picioarele lui, unde
torentele de lavă îi pot reduce în câteva
secunde casa la un morman de cenuşe”.
Capitolul I
DESPRE DEZASTRE
 O lume în care roiuri de insecte îi devorează

recoltele, unde şoarecii şi puricii transmit boli
îngrozitoare, unde furtuni de o forţă inimaginabilă
culcă la pământ într-o clipă tot ce el a construit în
ani de zile.
 Este o lume dură în care omul este menit să lupte
pentru a supravieţui, oamenii având puterea de a
depăşi şocul dezastrelor şi prin curaj şi hotărâre să-
şi reconstruiască oraşele şi vieţile şi speranţele.
 Roma, Londra, Chicago, au fost reconstruite după ce
au fost distruse de foc.
 Managua din Nicaragua de trei ori a fost distrusă de
cutremure, o dată de inundaţii, o dată devastată de
explozia unui arsenal apoi zece ani zdruncinată de
un război civil.
Capitolul I
DESPRE DEZASTRE
 Poporul chinez îndură cu stoicism inundaţiile

îngrozitoare provocare de fluviul Galben.
 Danezii îşi repară şi îşi reconstruiesc de secole
digurile care le protejează ţara de revărsările
Mării Nordului.
 Spiritul şi tăria de caracter a oamenilor s-a
demonstrat de către orchestra ce intona
acordurile melodiei Toamna pentru a mai reduce
panica în timp ce Titanicul se scufunda.
 Părintele fondator al acţiunii la dezastre este
Benjamin Franklin, cel care a înfiinţat prima
brigadă de pompieri voluntari şi prima companie
de asigurări.
Capitolul I
DESPRE DEZASTRE
 Printre dezastrele naturale deosebite ce au

trecut peste omenire, amintim:
 Dezastre produse de vulcani: se crede că
oraşele Sodoma şi Gomora au fost distruse de o
erupţie vulcanică puternică “atunci Domnul a
făcut să plouă peste Sodoma şi peste Gomora
pucioasă şi foc de la Domnul din cer”.
 În anul 126, torentul de lavă produs de vulcanul
Etna a fiert peştii din Mare Ionică şi i-a aruncat pe
ţărm iar mulţi dintre locuitori au mâncat atât de
mulţi şi atât de repede încât s-au îmbolnăvit şi au
murit.
Capitolul I
DESPRE DEZASTRE
 Cea mai asurzitoare explozie înregistrată vreodată a

fost a vulcanului Kracatoa, a fost auzită până în Texas
şi a provocat valuri seismice cu o înălţime de 36 m,
care au provocat moartea a mii de persoane.
 Primul echipaj care a ajuns la faţa locului, nu a găsit
nici o fiinţă în viaţă cu excepţia unui păianjen roşu care
îşi ţesea pânza.
 Trimisă să investigheze un vulcan subacvatic, nava
japoneză de cercetare “Kaiyd-Maru” a fost dintr-o dată
aruncată în aer de o puternică erupţie venită din
străfundurile apei.
 Distrugerea oraşului Pompei în dimineaţa zilei de 24
august anul 79 î.e.n., a fost desăvârşită de către
vulcanul Vezuviu.
Capitolul I
DESPRE DEZASTRE
 La fiecare 100 de ani, balinezii aduc omagii zeului lor

Agung într-un templu aflat pe creasta muntelui.
 În timpul unui astfel de ceremonial ce avea loc în anul
1963, în timp ce mii de localnici aduceau omagii zeului,
vulcaul a erupt, emiţând un gaz ucigător care a omorât
orice creatură aflată pe o rază de 16 km.
 În urma puternicei erupţii a muntelui Pelée din anul
1902, şi-au pierdut viaţa toţi cei 30.000 de locuitori ai
oraşului St. Pierre, cu excepţia unui Raoul Sarteret, un
condamnat pentru crimă care a urmărit fenomenul
după gratiile celulei sale, orbit apoi de gazele
vulcanice.
 Acesta a fost amnistiat şi a devenit un misionar
respectat.
Capitolul I
DESPRE DEZASTRE
 Dezastre produse de cutremure: conform

scrierilor lui Platon, istoric şi filozof grec, a existat
odată o insulă mare numită Atlantida, care a fost
sfărâmată de unn cutremur puternic şi apoi
înghiţită în întregime de ocean.
 În anul 365 î.e.n., un cutremur catastrofal a
distrus cea de-a patra minune a lumii, farul înalt
de 200 m din Alexandria, a cărui lumină se putea
vedea de la o distanţă de 45 km.
 În anul 1750 când Londra a fost lovită de un
cutremur, un şmecheraş a găsit repede o
modalitate de a face bani de pe urma dezastrului
– a vândut pastile despre care susţinea că
protejează oamenii de cutremure.
Capitolul I
DESPRE DEZASTRE
 În dimineaţa zilei de 1 noiembrie 1755, oraşul

Lisabona, a fost grav cutremurat, zeci de mii fiind
striviţi sub molozul clădirilor dărâmate, cei ce au
fugit de-a lungul chiurilor au fost acoperiţi dintr-o
dată de valuri gigantice.
 Vapoarele din Amterdam, Roterdam şi
Dorthmounth au fost smulse din radă.
 Au murit atunci în Lisabona 60.000 de oameni.
 În dimineaţa zilei de 19 aprilie 1906, s-a produs
marele cutremur din San Francisco.
 După multe zile, s-a putut opri focul. 200.000
oameni au rămas fără adăpost. 25.000 clădiri au
fost distruse şi aproape de 500.000 oameni
muriseră sub dărâmături.
Capitolul I
DESPRE DEZASTRE
 Un val seismic care a lovit insula Oahu din

arhipelagul Hawaii în 1946, a ridicat o casă, a
purtat-o 60 m şi a lăsat-o întreagă pe un teren
încât nici ouăle care se prăjeau pe aragaz nu
căzuseră.
 În timpul cutremurului din Alaska din anul 1964,
Balas Ervin s-a uitat pe fereastră şi a văzut cum
pământul se ridică în aer aproape 20 m.
 Chiar sub casa sa s-a deschis o falie care l-a tras
în adânc dar a scăpat şi i-a ajutat şi pe alţii să
supravieţuiască celui mai mare cutremur
înregistrat vreodată în America.
Capitolul I
DESPRE DEZASTRE
 Locuitorii oraşului Sanriku, Japonia, au urmărit

înmărmuriţi cum un val enorm se îndrepta spre
ţărm cu 700 km/oră aducând cu el miliarde de
creaturi fosforescente ale oceanului, scufundând
8.000 de nave şi înnecând mii de oameni.
 Cutremurele în apropierea coastelor sau din largul
mărilor şi oceanelor pot produce dezastre mai
ales prin efectul valurilor tzunami decât prin
efectul distrugerilor de clădiri, aşa cum s-a
întâmplat recent în Malaiezia şi Japonia.
 In Japonia, valurile tzunami au oprit funcţionarea
unei centrale nuclear-electrice, producând
creşterea radioactivităţii pe o zonă considerabilă.
Capitolul I
DESPRE DEZASTRE
 Dezastre produse de uragane şi

tornade: Un uragan din 1938, care a
lovit coasta de est a SUA, a distrus şi/sau
avariat 6.923 de biserici, dar destul de
ciudat, a lăsat neatinse toate sinagogile şi
bisericile episcopale.
 Mai mult de o jumătate de milion de
pakistanezi au murit în haosul provocat
de o puternică tornadă în anul 1970.
supravieţuitorii fiind trataţi de guvern cu
indiferenţă, s-au revoltat, declarând
independenţa statului Bangladesh.
Capitolul I
DESPRE DEZASTRE
 O tornadă care a lovit El Dorado, Kansas, în anul

1958, a tras o femeie şi a ridicat-o în aer 20 m,
aşezând-o apoi nevătămată pe pământ chiar
lângă un disc stricat cu melodia vreme ploioasă.
 Mai mult de 5.500 oameni au murit când uraganul
Audrey a lovit Lousiana şi Texas, în iunie 1957.
mulţi au fost surprinşi de vânturi violente şi
inundaţii îngrozitoare.
 Unii au murit din cauza unor muşcături de şerpi,
deoarece curenţii aduseseră numeroase reptile
veninoase, broaşte râioase şi chiar aligatori.
 În ţara noastră, cu câţiva ani în urmă, un sat din
Bărăgan, Făcăieni, a fost distrus de o tornadă
apărută din senin.
Capitolul I
DESPRE DEZASTRE
 Dezastre produse de inundaţii: În lunile

septembrie şi octombrie ale anului 1885, Huanhe
a trecut de malurile sale înalte de 20 m, înecând
aproximativ un milion de chinezi.
 În primăvara anului 1889, apele provenite din
topirea zăpezilor, neobişnuit de bogate, s-au
revărsat în lacul de acumulare al râului
Conemaugh şi au creat o presiune enormă asupra
barajului din argilă şi marnă ce a cedat,
producând o inundaţie criminală ce a distrus
oraşul Johnstown, omorând mii de oameni, dar
cruţând un copil de 5 luni ce a plutit pe o bucată
de scândură până la Pittsburgh, aflat la 120 km
distanţă.
Capitolul I
DESPRE DEZASTRE
 În ziua 22 septembrie 1938, 60 de colonii

de castori din Stonypoint s-au luptat cu
inundaţiile salvând o mulţime de
autostrăzi şi căi ferate precum şi mii de
kilometri pătraţi de pământ, construind
baraje cu o lungime de 300 m şi groase în
unele locuri de 2 m.
 Pe data de 27 noiembrie 1962, o oază de
la marginea deşertului a fost inundată,
atunci pierzându-şi viaţa aproximativ 40
persoane.
Capitolul I
DESPRE DEZASTRE
 Dezastre produse de vreme: Romanii credeau că

laurii le ofereau protecţie împotriva fulgerelor.
 Împăratul Tiberiu ţinea tot timpul cu el o coroană de
lauri pentru a o putea pune pe cap în caz de furtună.
 În fiecare an, trăznetele provoacă pagube de
milioane de dolari şi duc la moartea a sute de
oameni numai in SUA.
 Într-o fracţiune de secundă, un singur fulger poate
produce o energie de 250 KW/h – suficient pentru a
ridica imensa navă „S.S. United States” la doi metri
deasupra pământului.
 Cercetătorii spun că peste 50 milioane de ani va
avea loc o nouă derivă a continentelor, o apropiere a
lor, ceea ce va produce creşterea în înălţime a
Munţilor Himalaia.
Capitolul I
DESPRE DEZASTRE
 Oamenii de ştiinţă consideră că densitatea

CO2 eliminat în atmosferă va deveni în
cele din urmă atât de mare încât se va
comporta ca un fel de oglindă, reflectând
radiaţiile solare înapoi în spaţiu în loc să
le permită încălzirea pământului.
 Aşa ar putea începe o altă eră glaciară.
 Alţi oameni de ştiinţă consideră că stratul
de CO2 va atrage de fapt radiaţiile spre
Pământ, producând efectul de seră,
ridicând temperatura la peste 100°C,
fîcând imposibilă viaţa pe Pământ.
Capitolul I
DESPRE DEZASTRE
 Conform statisticilor, întocmite de Crucea Roşie, SUA

au avut de-a face în perioada anilor ´50 cu dezastre
naturale mult mai distrugătoare decât în orice altă
perioadă. În 10 ani, 3.000 de dezastre naturale au avut
loc şi aproximativ 1,5 milioane de americani au părăsit
locul de baştină.
 La o demostraţie de zbor cu aeroplanele, cinci piloţi au
intrat cu aparatele într-un nor de furtună, sperând că
vântul îi va purta mai sus.
 Când au văzut că avioanelor lor erau gata să fie
distruse, au încercat să se catapulteze, dar au intrat
într-un curent ascendent care i-a urcat şi mai sus.
 Din cauza temperaturii scăzute, patru dintre ei au
murit îngheţaţi.
Capitolul I
DESPRE DEZASTRE
 Ceaţa şi vântul produc efecte nebănuite –

în timpul Primului Război Mondial, vântul
a învins forţele aeriene germane, astfel că
în timpul unui raid asupra Londrei,
avioanele germane au fost surprinse de
un vânt puternic dinspre N-V care le-a
purtat către liniile franceze unde au fost
doborâte fără probleme de către
antiaeriană.
 În perioada 1915-1918, datorită
avalanşelor provocate de om, se
estimează că în Alpi au murit peste
60.000 soldaţi italieni şi austrieci.
Capitolul I
DESPRE DEZASTRE
 În anul 1926, cel mai mare depozit al US

Navy din New Jersey a fost lovit de un
fulger care a aruncat în aer mari cantităţi
de muniţie, a omorât 16 oameni, a
aruncat schije la 30 km şi a făcut pagube
în valoare de 70 milioane dolari.
 În 1847, un meteorit a străpuns
acoperişul unei case din Boemia, dar cei
trei copii care se aflau înăuntru au scăpat
nevătămaţi
Capitolul I
DESPRE DEZASTRE
B) DEZASTRE PRODUSE ÎN TIMPUL
ACTIVITĂŢII UMANE (ARTIFICIALE )
 Printre dezastrele artificiale deosebite ce au trecut peste

omenire, amintim:
 Dezastre produse de boli şi epidemii: Unul dintre
nenumăratele dezastre ale omenirii, a fost ciuma bubonică
(agentul încriminat este cocobacilul Yersinia pestis),
apărută în Europa în perioada medievală, când în toate
ţările s-a înregistrat un procent de 30-50% morţi în rândul
populaţiei, cursul istoriei fiind serios modificat.
 Aceasta a pătruns în Europa în octombrie 1347 prin
intermediul unui echipaj al flotei genoveze, marinari ce s-
au infectat cu un bacil mortal purtat de purici pe care
aceştia îl transmiteau şoarecilor, altor animale şi
oamenilor.
 Infecţia a pornit dintr-un port din estul Mediteranei şi
până când au ajuns în portul sicilian Messina, marinarii
deveniseră deja contagioşi. În august anul următor, boala
făcea ravagii şi în Anglia.
Capitolul I
DESPRE DEZASTRE
 Oraşele erau părăsite, oamenii înebuniţi de frică îşi

abandonau familiile, religiile şi speranţa.
 Morţii erau aruncaţi în gropi comune.
 Pe câmpuri zăceau răspândite peste tot trupurile a mii de
animale infectate.
 Pe mări navele pluteau în derivă purtate de vânt şi de
curent cu toţi marinarii morţi.
 Ciuma bubonică atacă sistemul limfatic şi vasele de
sânge, producând pete negre pe toată pielea victimei.
Pentru că limba devenea de culoare neagră, ciuma a ajuns
să fie cunoscută sub numele de moartea neagră.
 Cu timpul, moartea neagră şi-a redus victimele, dar nu a
dispărut.
 A reapărut în 1361 şi în 1665 la Londra.
 Conform studiilor făcute de ONU, ciuma neagră există
într-o stare latentă.
Capitolul I
DESPRE DEZASTRE
 În epidemia de febră galbenă care a terorizat

estul SUA în 1895, au murit multe persoane.
Primele simptome ale bolii fiind frigurile şi
congestia feţei.
 Pielea victimelor devine atât de firbinte încât
doctorul nu poate să o atingă fără să se ardă.
 Agentul patogen al febrei galbene face parte din
clasa virală TOGAVIRIDAE şi se transmite prin
vectori.
 Gripa spaniolă a omorât în 1918, 21 milioane
oameni din toate regiunile lumii cu excepţia unei
mici insule din sudul Americii, Tristan da Cunha.
 Agentul patogen al gripei spaniole este serotipul
virusului gripal H1N1.
Capitolul I
DESPRE DEZASTRE
 Napoleon Bonaparte s-a luptat din

răsputeri să-şi salveze armata în
pericolului mortal al ciumei negre.
 În timpul campaniei siriene, o mare parte
dintre soldaţii lui s-au îmbolnăvit şi pentru
a-i îmbărbăta i-a vizitat în spitalul din
Jaffa atingându-le rănile “vedeţi, nu se
întâmplă nimic” a spus el.
 Medicul militar şi-a inoculat virusul în
timp ce pacienţii se uitau la el şi au urmat
aceleaşi proceduri de tratament pe care le
dăduse bolnavilor.
Capitolul I
DESPRE DEZASTRE
 Peste 100 de participanţi la o nuntă din

New Delhi au fost otrăviţi mortal cu un
lichior îmbuteliat.
 Însuşi producătorul băuturii aflat printre
invitaţi a avut parte de aceeaşi soartă.
Agentul cauzal fiind probabil toxina
botulinică.
 În 18 noiembrie 1978, “Templul
oamenilor” a devenit un cult religios.
 Sub conducerea reverendului Jim Jones
peste 900 de oameni între care 260 copii
au băut o doză mortală de cianură, această
combinaţie ciudată de sinucidere şi crimă,
şocând lumea.
Capitolul I
DESPRE DEZASTRE
 Dezastre produse de incendii, explozii

şi prăbuşiri: În seara zilei de 28 noiembrie
1942, aproximatriv 1000 oameni erau
înghesuiţi într-o foarte cunoscută discotecă
din Boston, când a apărut un incendiu
provocat de o legătură electrică greşită, fie
de un chibrit aprins şi aruncat cu
neglijenţă.
 În timp ce flăcările se răspândeau şi fumul
începea să umple camera, toţi cei prezenţi
acolo au luat-o la fugă spre singurele scări
care duceau sus.
 Fumul înecăcios orbea şi sufoca clienţii care
se îmbulzeau, se suiau unul în spatele
celuilalt pentru a găsi o ieşire.
 Toţi au murit intoxicaţi de fum.
Capitolul I
DESPRE DEZASTRE
 Într-o după-amiază însorită, în Spania, în

staţiunea San Carlos de la Rapita, 600
turişti francezi, germani şi belgieni se
relaxau în jurul corturilor şi al rulotelor.
 Un camion care transporta gaz a pierdut
controlul şi s-a îndreptat direct către
tabără.
 S-a lovit de un zid şi a explodat ca o uriaşă
minge de foc. Peste 100 turişti au fost
cuprinşi de focul ucigător iar 150 persoane
au prezentat răni grave.
 Cei care au sărit în apa sărată pentru a-şi
stinge flăcările au fost torturaţi de reacţia
chimică declanşată care le-a accentuat şi
mai mult arsurile.
Capitolul I
DESPRE DEZASTRE
 Pompierii din Sao Paolo, Brazilia,

au urmărit neputincioşi cum 117
funcţionari au pierit într-un
incendiu dintr-un zgârâie nori.
 Clădirea nu avea uşi de evacuare
iar scările pompierilor erau mult
prea mici pentru a-i ajuta pe cei
care se pregăteau să sară de la
ferestre pentru a se salva.
 Totul a început cu reclama făcută unui circ,
că un clown va fi tras pe o barcă pe râu de
patru gâşte grase.
 La ora stabilită sute de oameni erau
adunaţi pe podul suspendat al oraşului
pentru a se bucura de privelişte.
 Dintr-o dată, cineva a strigat „vin gâştele”.
 O clipă mai târziu, podul suspendat s-a
prăbuşit aruncând mulţimea în apă.
 S-au înecat 250 de spectatori nefericiţi.
 Aceasta s-a întâmplat în oraşul Yarmouth,
Anglia.
 Un hoţ de buzunare sperând să prindă
oamenii pe picior greşit, a strigat „Foc!”
într-o biserică supraaglomerată din
Venezuela.
 Rezultatul a fost moartea a 53 de enoriaşi
călcaţi în picioare.
Capitolul I
DESPRE DEZASTRE
 Dezastre produse în transporturi:

Titanicul a fost înghiţit de apele îngheţate
ale Atlanticului de Nord într-o noapte clară
şi fără vânt, lovindu-se de un iceberg, în
primăvara anului 1912, când prima mare
navă a lumii se îndrepta către New York,
fiind la prima călătorie.
 S-au inecat aproximativ 1500 pasageri.
Capitolul I
DESPRE DEZASTRE
 În ultimii 400 de ani, mai mult de 60 de nave şi 12

avioane au pierit în zona Atlanticului, cunoscută sub
denumirea de triunghiul Bermudelor.
 În anul 1945, cinci aparate de zbor
americane care făceau manevre în acea
zonă, au dispărut.
 Avionul trimis să le caute a dispărut şi el pentru
totdeauna.
 În anul 1969 s-au găsit acolo 4 nave care
pluteau liniştit fără nici o persoană la bord.
Capitolul I
DESPRE DEZASTRE
 După dezastrul de la Bayonn din 1958,

când un tren a intrat pe un pod deschis,
înecând în apele Golfului New York 48 de
persoane, au fost instalate frâne
automate în toate trenurile de pasageri.
 S-a crezut că în momentul în care trenul
trecea de luminile de avertizare, atât
mecanicul cât şi fochistul, au făcut
simultan infarct.
 Primul astronaut american, care şi-a
pierdut viaţa, a fost Theodore Freeman,
care a murit când o gâscă a lovit geamul
avionului său.
Capitolul I
DESPRE DEZASTRE
 În timpul celei mai mari avalanşe din istoria SUA,

un zid de zăpadă a aruncat câteva trenuri, dar şi
gara într-un canion adânc de 150 m.
 Mai mult de 1000 de oameni şi-au pierdut viaţa în
timpul căderii.
 Scăpat de sub control, un Mercedey Benz a intrat
în mulţime în timpul cursei de la Le Mans în 1955.
cu toate că 77 spectatori au murit, oficialii au
insistat să se reia cursa.
 Dar dintre toate dezastrele artificiale, cel mai de
temut este războiul.
 Spre exemplificare, în primul război mondial, de
partea română s-au înregistrat 880.000 morţi, de
partea rusă 1.700.000 morţi, Grecia – 5.000
morţi, Italia – 650.000 morţi, Japonia 20.000
morţi, Munte Negru – 3.000 morţi, Serbia –
45.000 morţi.
Capitolul I
DESPRE DEZASTRE
 În al doilea război mondial, numărul

morţilor se apreciază la aproximativ
900.000.000.
 România a pierdut numai pe frontul de
vest 169.822 soldaţi la care se adaugă
117.798 prizonieri, participând cu
538.536 soldaţi.
 Este locul să spunem că atât la apariţia
unor dezastre naturale cât şi artificiale
trebuie luate măsuri din timp de către
autorităţile statale.
Capitolul II
PREGĂTIREA SISTEMULUI NAŢIONAL PENTRU
ACŢIUNEA ÎN DEZASTRE
A) CONSIDERAŢII GENERALE
 Sistemele de prim ajutor şi infrastructura

sanitară a unei regiuni trebuie în aşa fel
organizate încât să continue să funcţioneze
eficace în cursul unui dezastru, în corelaţie
perfectă cu celelalte sisteme implicate.
 A devenit foarte clar că erorile comise sunt
datorate lipsei de organizare sau lipsei
personalului competent, care să acţioneze după
un plan coerent prestabilit, întrucat s-au
constatat confuzii, întârzieri, neglijări, ca şi o
risipă de eforturi care nu pot decât să complice
sarcina şi aşa dificilă a responsabililor
însărcinaţi cu mobilizarea rapidă a tuturor
resurselor umane şi materiale disponibile.
Capitolul II
 Importanţa organizării intervenţiilor la

dezastre şi calamităţi rezultă din
derularea rapidă a evenimentelor şi
necesitatea planificării şi desfăşurării în
timp scurt şi cu maximă eficienţă a
forţelor şi mijloacelor sanitare şi de altă
natură în vederea limitării şi limitării
efectelor dezastrelor.
 Un rol important il are medicina de
urgenta.
Capitolul II
 a) Particularităţile medicinii de urgenţă

 Sunt impuse de două aspecte:
 Condiţiile speciale de mediu create de dezastru:
 - distrugerea asezămintelor spitaliceşti şi
administrative;
 - impracticabilitatea drumurilor şi căilor de
acces şi de evacuare;
 - diminuarea cantităţii şi calităţii apei potabile;
 - distrugerea prcduselor alimentare şi
resurselor economice;
 - migrarea populaţiei;
 - pericol major de epidemii prin existenţa
cadavrelor neînhumate.

Capitolul II
 Problemele medicale caracteristice dezastrului:

 - număr mare de răniţi şi bolnavi (ce necesită
măsuri de salvare de extremă urgenţă;
 - disproporţii între ajutorul medical posibil şi cel
necesar;
 - compromisuri şi improvizaţii;
 - crearea de priorităţi prin tiraj;
 - îngrijirea pe etape cu amânarea tratamentului
şi transportului;
 - panica şi alte manifestări psihice;
 - epidemii şi alte importante manifestări
secundare;
 - prejudicii nucleare, biologice şi chimice.
Capitolul II
 b) Patologia dezastrelor
 Este complexă, gravă şi variată.
 Politraumatizaţi cu leziuni asociate,

produse de un agent cauzal unic:
traumatisme prin cădere, prindere sub
dărâmături, incendii, răniti prin schije
si: traumatisme multiple ale
membrelor asociate cu leziuni
craniene, vertebrale şi toraco-
abdominale.
Capitolul II
 Poliagresaţi cu leziuni combinate

produse prin acţiunea a doi sau mai
mulţi factori agresivi, ce pot acţiona
simultan sau succesiv, ca efect al mai
multor agenţi cauzali (lovire cu un
corp contondent şi înjunghiere, arme
de foc clasice şi incendii) sau al
elementelor componente ale aceleiaşi
cauze (explozie şi iradiere în caz de
accident nuclear, explozie, incendiu şi
intoxicaţie, la accident chimic etc.).
Capitolul II
 Patologia iradierii acute este problema

contaminării radioactive, de o actualitate
permanentă.
 Intoxicaţiile colective prin ingestie sau
inhalare pot provoca un mare număr de
victime.
 Reacţiile psihice ale colectivităţii lovite
merită a fi studiate pentru importanţa şi
consecinţele lor asupra populaţiei.
 Panica dezorganizatoare este sinucigaşă.
Capitolul II
 c) Pierderile sanitare
 Pierderile sanitare şi structura lor determină
volumul activităţii serviciilor medicale.
 Pierderile sanitare, reprezentate de totalitatea
răniţilor şi bolnavilor rezultaţi din acţiunea
dezastrului, trebuie diferenţiate de pierderile
absolute, care reprezintă totalitatea morţilor şi
dispăruţilor.
 Pierderile sanitare împreună cu pierderile
absolute constituie pierderile totale.
Capitolul II
 Cutremurul din iulie 1963 de la Skoplje s-a

soldat cu 1070 de morţi şi 3300 răniţi,
pierderile absolute reprezentând
aproximativ 25%, iar pierderle sanitare
75% din cele totale.
 La cutremurul din 4 martie 1977 în
Bucureşti s-au înregistrat 1391 de morţi şi
7596 răniţi, ceea ce înseamnă că pierderile
sanitare au reprezentat 85% iar pierderile
absolute 15% din cele totale.
Capitolul II
 Încercarea de a stabili o proporţionalitate

între pierderile absolute, pierderile sanitare
şi cele totale este riscantă.
 Proporţionalitatea între diferitele categorii
de politraumatizaţi, arşi, intoxicaţi sau
bolnavi, în calculul pierderilor sanitare
probabile specifice tipului de dezastru stă la
baza întocmirii tuturor planurilor de
protecţie şi intervenţie medicală.
Capitolul II
 d) Zonele de dezastru
 Pentru buna organizare a acţiunilor de
intervenţie, considerăm că teritoriul
afectat de dezastru trebuie împărţit în
4 zone spaţiale distincte:
- zona de impact,
-zona periculoasă,
-zona de migrare şi
-zona marginală.
 Fiecare zonă se caracterizează prin
următoarele:
 - zona de impact este centrală, apare ca
urmare a impactului total al dezastrului,
prezentând procentele de letalitate şi
distrugere cele mai ridicate;
 - zona periculoasă este împrejurul zonei
de impact, are mai puţine victime şi
distrugeri materiale, liniile de demarcare
de primă zonă sunt mai mult sau mai
puţin nete;
 - zona de migrare porneşte din zona de
impact şi este spaţiul de deplasare a
norului chimic, radioactiv, viiturilor şi
incendiilor, etc.;
 - zona marginală este zona ce înconjoară
zona periculoasă şi zona de migrare, în
care nu sunt distrugeri, dar prezintă un
mare număr de răniţi şi sinistraţi,
evacuaţi din zonele interioare.
Capitolul II
 Menţionăm că delimitarea zonelor

se va face de către formaţii
specializate în funcţie de tipul de
dezastru.
 Formaţiile şi unităţile sanitare se
vor dispune pentru intervenţie în
zona marginală.
Capitolul II
 e) Fazele temporare ale

dezastrului
 În cursul temporal al unui dezastru
deosebim trei faze, din care reies
consecinţe pentru ajutor cu
priorităţi, pentru instruire şi
organizare:
 faza I - "supravieţuire" - minute;
 faza II - "salvare" - ore din prima zi;
 faza III - "recuperare" - zile.
Capitolul II
 În faza I, hotărăsc minutele dacă

supravieţuim.
 În acest scurt timp de izolare nu există
ajutor extern.
 Autoajutorul şi primul ajutor realizate
pe baza deprinderilor formate salvează
multe vieţi.
Capitolul II
PREGĂTIREA SISTEMULUI NAŢIONAL PENTRU ACŢIUNEA
ÎN DEZASTRE
 În faza a II-a, de salvare a oamenilor

prin ajutor medical organizat, scurtarea
timpului pentru ajungerea la spital a
victimelor în "perioada de aur" (pentru
răni până la 6 ore, pentru arsuri până la
3 ore etc.) este imperativul principal.
 De asemeni, hotărâtoare sunt primul
triaj medical pentru supravieţuire şi
cunoaşterea intervenţiei pentru salvare
(hemostază, intubaţie orotraheală,
respiraţia artificială şi tratarea şocului
etc.).
Capitolul II
PREGĂTIREA SISTEMULUI NAŢIONAL PENTRU ACŢIUNEA ÎN
DEZASTRE
 În faza a III-a a recuperării, se aplică

principiile medicinei de dezastru şi
chirurgiei de război; faza este
caracterizată prin infecţii, plăgi
deschise, tratamentul chirurgical
amânat în spitale.
 Intervenţile reparatorii specializate se
fac numai atunci când permit funcţiile
vitale.
 Durata fazelor a II-a şi a III-a variază în
funcţie de tipul de dezastru.
Capitolul II - PREGĂTIREA SISTEMULUI NAŢIONAL PENTRU
B) ORGANIZAREA SISTEMULUI MEDICAL NAŢIONAL PENTRU
ACŢIUNEA LA DEZASTRE
 a) Sistemul asigurării medicale la

dezastre
 Sistemul asigurării medicale la dezastre
cuprinde:
 - organele medicale de conducere;
 - formaţiunile şi unităţile medicale de pe
teritoriu;
 - sursele de aprovizionare cu materiale
sanitare şi produse farmaceutice;
 - principiile şi regulile de desfăşurare a
activităţilor de către acestea.
Capitolul II - PREGĂTIREA SISTEMULUI NAŢIONAL
PENTRU ACŢIUNEA ÎN DEZASTRE
B) ORGANIZAREA SISTEMULUI MEDICAL NAŢIONAL
PENTRU ACŢIUNEA LA DEZASTRE
 Organele medicale de conducere planifică,

organizează şi conduc activităţile de asigurare
medicală şi răspund de îndeplinirea lor la timp în
raport cu situaţia creată.
 Formaţiunile şi unităţile medicale execută
activităţi de asigurare diferenţiate în funcţie de
organizarea, încadrarea cu personal medico-
sanitar şi dotarea acestora cu materiale sanitare
şi produse farmaceutice, precum şi în raport cu
misiunea primită în cadrul eşalonului din care fac
parte.
 În vederea îndeplinirii activităţilor de asigurare
medicală, formaţiile şi unităţile sunt dispuse în
teren, constituind etape medicale de tratament şi
evacuare la nivel local, judeţean şi regional.
 Aprovizionarea cu materiale sanitaro-

farmaceutice şi tehnică medicală o
execută organele şi formaţiunile destinate
să procure, distribuie şi să transporte
materialele necesare activităţilor de
intervenţie.
 Principiile şi regulile de desfăşurare a
activităţilor sunt prevăzute în acte
normative şi instrucţiuni de specialitate.
 b) Intervenţia medicală şi măsuri

de protecţie la dezastre
 Din cele expuse până acum reiese că
primordiale sunt problemele de:
- organizare şi coordonare a activităţii
sanitare şi numai după aceea
- cele terapeutice, de strictă
specialitate, pe care le vom trata în cele
ce urmează.
Capitolul II - PREGĂTIREA SISTEMULUI
NAŢIONAL PENTRU ACŢIUNEA ÎN DEZASTRE
 Asigurarea medicală în dezastre

cuprinde:
-totalitatea măsurilor şi activităţilor
organizate, planificate şi desfăşurate,
- într-o concepţie unitară, pentru
protecţia populaţiei,
-salvarea victimelor,
-recuperarea lor cât mai precoce şi
continuarea prestaţiilor de asistenţă
medicala curentă.
 Face parte integrantă din ansamblul de
măsuri de ordin politic, social şi economic,
ce se iau în vederea protecţiei şi
intervenţiei pentru lichidarea şi înlăturarea
urmărilor dezastrelor asupra persoanelor,
bunurilor materiale şi mediului.
 Asigurarea medicală la dezastre

constituie un atribut al autorităţilor
administraţiei publice centrale şi locale
şi organismelor special constituite prin
lege, care organizează şi conduc
acţiunile de intervenţie astfel încât, cu
forţele de care dispun, să obţină
succese cu minimum de pierderi umane
şi materiale.
 Organele medicale de conducere,

formaţiunile şi unităţile sanitare ale
Ministerului Sănătăţii realizează măsurile de
asigurare medicală, cu participarea
nemijlocită a forţelor şi mijloacelor sanitare
ale celorlalte ministere cu reţea sanitară
proprie, ale Crucii Roşii şi ale Apărării
Civile.
 În acest sens, măsurile de organizare,
prevenire şi lichidare ale urmării dezastrelor
se concretizează în planuri de asigurare
medicală întocmite la toate eşaloanele
medicale.
 Din activităţile de pregătire a organelor şi

unităţilor sanitare, desfăşurate anterior
producerii dezastrelor, subliniem:
 constituirea cadrului organizatoric adecvat pentru
conducerea operativă şi unitară a activităţii medico-
sanitare în astfel de situaţii:
- comandament şi dispecerat la Ministerul Sănătăţii,
-comisii sanitare şi permanente la direcţiile sanitare
judeţene şi a municipiului Bucureşti,
-colective la nivelul unităţilor şi formaţiunilor.
-integrarea acestui cadru organizatoric în sistemul de
colaborare pe plan naţional, judeţean şi local;
 - organizarea sistemului de informare potrivit schemei
fluxului informaţional, a modului de alarmare şi aducere
la locul de muncă a personalului;
 organizarea sistemului de
informare potrivit:
- schemei fluxului informaţional,
-a modului de alarmare şi
aducere la locul de muncă a
personalului;
 inventarierea factorilor:
- de risc caracteristici zonei geografice
respective (cutremure, inundaţii,
alunecări de teren),
-a celor secundari dezvoltării
economico-sociale (baraje hidrotehnice şi
lacuri de acumulare, platforme
industriale, centrale nucleare, mine etc.),
- cunoaşterea situaţiei demografice şi
de sănătate a populaţiei expuse,
- precum şi a forţelor şi mijloacelor
sanitare existente;
 măsuri de asigurare a funcţionalităţii

reţelei sanitare în condiţiile create de
dezastru,
- surse de iluminat de rezervă,
-rezerve de apă potabilă,
-dublarea sistemului de comunicaţii,
-crearea de disponibilităţi pentru
creşterea capacităţii de spitalizare şi
- a mijloacelor de transport-evacuare
a răniţilor şi bolnavilor;
 organizarea de formaţiuni mobile de

asistenţă medicală de urgenţă care să
acţioneze la nivelul focarelor de
distrugere:
-puncte de prim-ajutor medical,
-triaj şi evacuare,
-detaşamente de prim-ajutor
medico-chirurgical,
-echipe mobile anti-epidemice;
 crearea de stocuri tampon de

produse sanitar-farmaceutice in
depozitele teritoriale şi asupra unităţilor
de asistenţă;
 constituirea de complete medicale şi
truse de urgenţă pe tipuri de dezastre;
 întocmirea unor planuri de
intervenţie de către fiecare unitate
sanitară pe variante, în funcţie de factorii
de risc naturali sau secundari dezvoltării
industriale din teritoriul respectiv;
 instruirea şi antrenarea personalului

medico-sanitar, diferenţiat, potrivit sarcinilor
ce-i revin în asemenea situaţii;
 pregătirea populaţiei privind
autoajutorul, ajutorul reciproc, primul
ajutor, măsurile de protecţie individuală şi
colectivă;
 intervenţia la dezastre are ca imperativ
principal scurtarea timpului de ajungere
a victimelor la spitale şi asigurarea unei
asistenţe medicale de calitate, la locul
dezastrului, pe timpul transportului şi în
unităţile sanitare.
 Dintre măsurile operative urgente de

intervenţie medicală menţionăm:
 aplicarea planurilor de alarmare şi aducere a
personalului medico-sanitar la locul de muncă;
 intrarea în funcţiune a organelor de conducere
medicală;
 culegerea de date şi informaţii privind proporţiile
dezastrului, aprecierea numărului de victime şi a
nevoilor de prim-ajutor, de transport, materiale şi
mijloace medicale;
 sectorizarea teritoriului afectat, trimiterea
echipelor şi formaţiunilor sanitaro mobile de asistenţă
de urgenţă în zonele respective, executarea manevrei
de forţe şi mijloace sanitare din localităţile neafectate
către cele unde posibilităţile de asigurare medicală
sunt depăşite;
 creşterea capacităţilor de spitalizare prin

externarea bolnavilor ce nu mai au nevoie de îngrijiri
intensive, utilizarea şi a unor spaţii administrative,
precum şi extinderea la nevoie în alte localuri ce nu
aparţin reţelei sanitare (hoteluri, cămine, internate,
staţiuni balneo-climatice);
 aprovizionarea ritmică cu materiale sanitare şi
medicamente, produse biologice, vaccinuri s.a.m.d.;
 organizarea cooperării cu celelalte organe
centrale şi locale care concură la limitarea şi
lichidarea urmărilor dezastrului (unităţii militare,
unităţii şi formaţiuni de apărare civilă, Crucea Roşie,
întreprinderi de transporturi, poliţie, pompieri etc.);
 studierea evoluţiei fenomenului în cazul
accidentului chimic sau nuclear, a nivelului de
contaminare a mediului în zonele adiacente şi în cele
de deplasare a norului chimic sau radioactiv;
 aprecierea, după caz, a necesităţii evacuării

populaţiei, a interzicerii accesului în zonă,
administrarea de antidoturi şi radioprotectoare şi a
măasurilor de decontaminare;
 avertizarea populaţiei asupra pericolului,
asupra măsurilor de protecţie individuală şi colectivă
necesare pentru diminuarea urmărilor dezastrului;
 pregatirea psihologică a populaţiei şi a
personalului ce acţionează în focarele de distrugere,
în vederea limitării panicii şi a reacţiilor psihotice de
stress şi creşterii eficienţei intervenţiei medicale;
 asigurarea asistenţei medicale curente pentru
populaţia sinistrată;
 reluarea cursului normal al vieţii în zonele
afectate, ca şi supravegherea asanării zonelor
calamitate şi controlul resurselor din aceste zone.
 Buna organizare a reţelei sanitare pentru a

putea face faţă în situaţii speciale, existenţa
unor formaţiuni mobile, dotarea şi încadrarea
corespunzătoare a acestora, conducerea
fermă şi operativă în strânsă colaborare cu
celelalte verigi asigură salvarea unui număr
cât mai mare de victime şi recuperarea cât
mai precoce şi completă a acestora.
 Organizarea ajutorului medical în caz de
dezastru reprezintă incontestabil un aspect
crucial al problemei, iar cu cât operaţiunile de
ajutor intervin mai rapid, cu atât vor salva
mai multe vieţi.
 Majoritatea dezastrelor, fie naturale fie
provocate de către om, survin pe neaşteptate
şi perturbă în mod grav funcţionarea normală a
sistemului de sănătate.
 Importanţa pregătirii adecvate a acestui
sistem, în scopul de a permite să se poată face
faţă unei astfel de situaţii, devine foarte
evidentă, întrucât bunele intenţii şi
solicitudinea faţă de victime nu sunt suficiente.
 În multe ţări, infrastructura sanitară este
compusă din dispensare medicale locale,
spitale regionale şi spitale de referinţă, ca şi
din clinici specializate.
 În aceasta organizare sistemul de referinţă de
gestiune şi supraveghere este bine definit.
 În caz de dezastru, infrastructura sanitară trebuie să fie

protejată în limita posibilului în funcţie de
vulnerabilitatea zonei respective şi amploarea
dezastrului.
 Responsabilităţile vor trebui să fie atent atribuite şi în
acest sistem trebuie integrate toate resursele publice
ale instituţiilor autonome, semiautonome şi private,
astfel încât să răspundă obiectivelor planului naţional.
 Comitetul naţional de urgenţă (sau denumirea pe
care o are, în fiecare ţară, organul naţional de
conducere) trebuie să prevadă proceduri care să
permită inserarea automată a tuturor elementelor în
planul naţional, atunci când un dezastru afectează o
regiune sau o ţară întreagă.
 Pe plan regional trebuie să se prevadă

coordonarea activităţilor de ajutor, atât
publice cât şi private.
 Se va institui un for regional responsabil,
care să vegheze la executarea ordinelor şi
directivelor şi să asigure legătura dintre
eşaloanele medicale şi celelalte elemente ale
dispozitivului de intervenţie.
 Este esenţial să se definească nivelul de
coordonare şi de autoritate întrucât, altfel,
toate neconcordanţele între planificarea şi
execuţia planului pot antrena inevitabil o
risipă de resurse şi un randament scăzut.
 Persoanele cărora li se încredinţează

responsabilităţi importante trebuie desemnate
înainte de dezastru şi alese în funcţie de credibilitatea
lor în faţa membrilor serviciilor de sănătate ca şi a
autorităţilor locale şi trebuie să posede o informaţie
profesională corespunzătoare şi să fie investite cu
autoritatea necesară pentru a dirija activităţile la nivel
regional, respectând planul prestabilit.
 De asemeni, trebuie să fie capabile să improvizeze şi
să aplice măsurile de urgenţă astfel încât să poată face
faţă situaţiilor neprevăzute.
 Regionalizarea implică stabilirea unei arondari a
spitalelor şi a celorlalte eşaloane medicate în jurul unui
spital regional.
 c) Organizarea ajutorului medical în

zona sinistrată
 Primul ajutor este în general organizat la
locul dezastrului, în scopul acordării ajutorului
de urgenţă victimelor.
 Indiferent de tipul de dezastru, câteva
principii elementare vor trebui respectate
pentru a se evita ineficacitatea şi dezordinea.
 Astfel, se vor institui următoarele

măsuri:
 stabilirea unui post de comandă pentru
coordonarea activităţilor de urgenţă, controlul
utilizării resurselor şi evitarea conflictelor de
responsabilitate:
 evaluarea amplorii dezastrului, a numărului de
victime, localizarea lor şi a nevoilor lor imediate;
 alegerea unui loc adecvat pentru efectuarea
primului triaj al răniţilor.
 În funcţie de amploarea dezastrului, se vor stabili
şi alte locuri ce vor fi destinate pentru al doilea
triaj al răniţilor;
 acordarea primului ajutor răniţilor (şi

bineînţeles menţinerea stabilităţii funcţiilor vitale
ale acestora, hemostaza, degajarea căilor
respiratorii, administrarea de transfuzii şi perfuzii).
În acordarea primului ajutor, priorităţile stabilite
prin triaj vor trebui respectate;
 stabilirea legăturilor cu spitalul regional şi
unităţile satelite pentru declanşarea planului de
urgenţă şi primirea victimelor.
În funcţie de amploarea dezastrului, spitalele şi
centrele de sănătate vizate vor deplasa la locul
dezastrului echipe medicale mobile sau
echipe de prim ajutor.
 Spitalele mobile
 Utilizarea spitalelor mobile este justiticată atunci
când spitalele existente sunt afectate de dezastru
sau nu pot funcţiona normal.
 Aceste spitale sunt mai puţin eficace decât spitalele
normale.
 Aprovizionarea cu apă potabilă, alimente şi alte
materiale necesare vieţii, atât pentru răniţi cât şi
pentru personal, va trebui să fie astfel rezolvată încât
să nu depindă de resursele comunităţii sinistrate,
care sunt şi aşa reduse.
 Coordonarea activităţii acestor spitale trebuie
încredinţată autorităţilor locale, care vor încadra
activitatea acestor spitale mobile în planul general de
intervenţie la dezastru respectiv.
 Unităţile de cercetare şi salvare

 Pentru a fi eficace, unităţile de ajutor trebuie să
dispună de echipe antrenate în tehnicile de prim
ajutor, care să se poată deplasa rapid la locul
dezastrului.
 Aceste echipe sunt însărcinate cu degajarea victimelor
şi acordarea primului ajutor, ca şi susţinerea funcţiilor
vitale pentru a putea suporta transportul la spitalul cel
mai apropiat.
 Dacă numărul de .victime este important, aceste
echipe vor marca locul de dispunere a răniţilor (P.A.R.)
şi vor efectua un prim triaj al răniţilor folosind
etichetele de identificare a priorităţilor (roşu, galben,
verde şi negru), de asemeni se va marca locul de
dispunere al spitalelor mobile de prim ajutor.
 Triajul, identificarea şi clasificarea

răniţilor
 Atunci când suntem confruntaţi cu un număr
important de răniţi şi resursele medicale
sunt limitate, este necesar să recurgem la
selecţia răniţilor bazată pe şansa de
supravietuire.
 Acest procedeu este denumit triaj şi este
necesar în caz de dezastru, când majoritatea
spitalelor nu pot avea în permanenţă
posibilităţi de aprovizionare astfel încât să
poată face faţă unei situaţii excepţionale.
 De aceea, la locul dezastrului se va decide
care dintre victime pot să aştepte, care
necesită o evacuare imediată şi care
victime nu au şanse de supravieţuire
indiferent de măsurile de reanimare
aplicate.
 Aceste decizii se bazeză pe rezultatul care
este aşteptat de la mijloacele de prim
ajutor aplicate, şi nu pe gravitatea stării
victimelor, cu alte cuvinte acest procedeu
este complet opus celor din starea normală,
când este necesară acordarea ajutorului
tuturor, indiferent de şanse şi prognostic.
 Triajul este un proces continuu,
efectuându-se la locul dezastrului (prim
nivel), un al doilea triaj efectuându-se la
ieşirea din zona sinistrului, iar un al treilea
nivel de triaj practicându-se în interiorul
spitalului unde se realizează transferul
răniţilor între secţii.
 Triajul la locul dezastrului

 În mod ideal, la locul dezastrului ar trebui să fie deplasat
un medic care să procedeze la examinarea tuturor
victimelor şi să ef'ectueze triajul lor.
 El va trebui să participe la stabilirea documentelor ce vor
însoţi victimele pe timpul transportului şi să se asigure de
menţinerea legăturilor cu spitalele care primesc răniţii.
 Aceste două aspecte sunt esenţiale şi pun probleme
deosebite în primele ore ale dezastrului.
 Prima sarcină a medicului ajuns la locul dezastrului este de
a determina amploarea dezastrului, eventual cu ajutorul
oamenilor de la faţa locului.
 EI va trebui să vegheze la stabilirea de legături cu
servicille de ambulanţă, cu spitalele care primesc răniţii, cu
autorităţile civile, pompierii, Crucea roşie, armata şi orice
altă organizaţie ce poate acorda un ajutor de urgenţă.
 Ulterior, medicul va trebui să identifice victimele care

necesită ajutor medical şi să le dirijeze la un centru de
tratament.
 Tratamentul la locul dezastrului se va limita la măsurile
elementare de menţinere a funcţiilor vitale.
 Dacă numărul de victime depăşeşte capacitatea sa de
intervenţie, medicul responsabil cu triajul va face apel la
o unitate medicală mobilă.
 Dacă răniţii sunt foarte numeroşi iar resursele sunt
insuficiente, se va limita la o procedura neuzuală, dar
indispensabilă, de a tria pe cei ce au şanse de
supravieţuire dacă sunt trataţi, şi să-i separe pe cei fără
speranţe.
 Toţi decedaţii vor face obiectul unei examinări medico-
legale şi se va întocmi un certificat medico-legal ulterior,
în scopul evitării pierderii de timp a personalului medical
angajat în intervenţie.
 Identificarea şi clasificarea
-În toate cazurile posibile victimele
trebuie identificate în momentul
triajului.
-Pentru aceasta se vor marca răniţii cu
etichete de culori diferite în funcţie de
gradul de gravitate al rănirilor şi de
prioritatea de evacuare.
 Eticheta roşie
Această etichetă corespunde priorităţii de evacuare
celei mai înalte şi este rezervată victimelor ce necesită
ajutor imediat din următoarele motive:
 - probleme respiratorii ce nu pot fi rezolvate pe loc;
 - stopul cardiac confirmat;
 - hemoragii grave cu pierderi de sânge de peste 1 litru;
 - inconştienţa,obnubilarea;
 - perforaţii toracice, sau răniri abdominale profunde;
 - fracturi grave de bazin, torace, de vertebre cervicale,
ca şi fracturile sau luxaţiile ce jenează perceperea
pulsului sub luxaţiilor sau fracturilor;
 - comoţii grave;
 - arsuri complicate cu leziuni ale căilor respiratorii.
 Eticheta galbenă
Această etichetă determină a doua prioritate de
evacuare.
Victimele ce necesită ajutor dar a căror viaţă nu este
în pericol imediat vor fi marcate cu această etichetă:
 - arsuri de gradul II pe mai mult de 30%, din
suprafaţa cutanată;
 - arsuri de gradul III pe 10% din suprafaţa cutanată;
 - arsuri de gradul III în locuri critice cum ar fi mâinile,
picioarele şi faţă, dar fără complicaţii respiratorii;
 - arsuri complicate de leziuni grave ale ţesuturilor moi
sau cu fracturi minore;
 - hemoragii moderate (de la 500 de ml la 1000 de
ml);
 - leziuni dorsale cu sau fără atingerea coloanei
vertebrale;
 victime ce prezintă leziuni cranio-cerebrale (suficient de
grave pentru a cauza un hematom subdural sau stare de
confuzie) ce se caracterizează prin:
 scurgeri de LCR pe nas sau prin urechi;
 creşterea rapidă a presiunii sanguine sistolice;
 vărsături în jet;
 modificări de ritm respirator;
 bradicardie sub 60/minut;
 tumefacţii sau hematoame suborbitare;
 anizocorie pupilară;
 colaps;
 răspuns motor nul sau scăzut (ROT);
 reacţii scăzute la stimulente senzoriale
(stupoare profunda).
 Eticheta verde
Această etichetă va marca răniţii ce prezintă a treia
prioritate de evacuare, ale căror leziuni sunt minore şi
nu necesită o îngrijire deosebită:
- fracturi ale degetelor sau dinţilor;
- excoriaţii, contuzii;
- arsuri, minore;
- arsuri de gradul II de până la 15% din
suprafaţa cutanată;
- arsuri de gradul III pe cca 2% din suprafaţa
cutanată;
- arsuri de gradul I acoperind mai puţin de
20% din suprafaţa cutanată cu excepţia
mâinii, picioarelor şi a feţei.
 Eticheta neagră
 Este rezervată decedaţilor sau celor cu leziuni fatale şi
fără speranţă.
 Se consideră decedate victimele care nu respiră şi au
pulsul oprit cca 20 de minute şi a căror stare nu permit
aplicarea în continuare a tehnicilor de resuscitare.
 De asemeni va fi aplicată şi următoarelor categorii de
victime fără speranţă:
- arsuri de gradul II şi III acoperind mai mult de 40% din
suprafaţa corporală considerate ca iremediabil mortale;
- arsuri de gradul II şi III acoperind mai mult de 40% din
suprafaţa corporală însoţite de leziuni majore cum ar fi:
 fracturi importante;
 leziuni cranio-cerebrale, importante;
 leziuni toracice;
- leziuni craniene ce lasă ţesutul cerebral descoperit şi sunt

însoţite de inconştienţă;
- leziuni cranio-cerebrale însoţite de fracturi majore;
- leziuni ale coloanei vertebrale cu absenţa sensibilităţii şi
motricităţii;
- leziuni grave la victimele peste 60 de ani.
 Întrucât marja dintre victimele marcate cu eticheta roşie
şi cea neagră este foarte mică, în situaţiile în care,
amploarea dezastrului fiind mai mică, forţele de
intervenţie sunt suficiente, vor putea fi evacuate şi
victimele marcate cu eticheta neagră cu prioritate
maximă, iar altfel ele vor fi evacuate ultimele.
 Această atitudine este justificată de obţinerea unei
eficacităţi maxime, întrucât este rezonabil să se acorde
maximum de resurse în scopul salvării de vieţi şi
distingerii decedaţilor de victimele condamnate.
 d) Clasificarea centrelor de asistenţă

medicală în caz de dezastru
-Alcătuirea unei reţele de prim ajutor, care să
fie operaţională în caz de dezastru, necesită o
clasificare a instituţiilor de asistenţă medicală.
-În funcţie de capacitatea de spitalizare şi
resursele financiare ale fiecărei unităţi, de
locul lor in interiorul reţelei sanitare, ca şi de
condiţiile locale, nu este întotdeauna necesar
ca această reţea să respecte diviziunile
administrative existente în ţara respectivă.
 Ţinând cont de aceste criterii, instituţiile

sanitare pot fi:
 centre medicale naţionale, reprezentate de
centre spitaliceşti de înalt nivel, dispunând de
personal şi resurse materiale necesare pentru a-şi
asuma activităţi specializate cum ar fi:
traumatologia, tratamentul arşilor, oftalmologia ş.a
 spitale principale (regionale): reprezintă un
spital ce asigură o regiune, provincie (judeţ) şi
care coordonează activitatea de urgenţă şi celelalte
activităţi desfăşurate de alte centre cu posibilităţi
mai limitate;
 spitale satelite, care reprezintă spitale cu resurse

limitate de personal şi material şi care pot furniza
servicii de obstetrică, pediatrie, chirurgie şi medicină
generală, coordonate de spitalul regional;
 clinicile specializate sunt spitale rezervate uneia
sau mai multor specialităţi.
În caz de urgenţă vor putea fi folosite ca unităţi satelite
ce vor acorda asistenţă victimelor care nu necesita o
terapie intensivă.
Permit decongestionarea spitalelor regionale;
 dispensarele reprezintă centre rurale, urbane sau
suburbane, care acordă îngrijiri primare.
Au un personal limitat şi nu dispun de posibilităţi de
spitalizare.
Pot servi drept centre de prim ajutor şi de triaj al
răniţilor.
 e) Organizarea centrelor spitaliceşti în caz de

dezastru
 Toate centrele spitaliceşti, policlinicile şi dispensarele
medicale trebuie să dispună de un plan de urgenţă.
Conţinutul acestui plan depind de importanţa şi rolul
fiecărei unităţi sanitare în infrastructura sistemului de
sănătate în timp normal.
 În elaborarea planului de urgenţă se va evalua perioada
de preimpact, impact şi cea de reconstrucţie.
 O serie de dezastre pot fi prevăzute cu câteva zile sau
săptămâni înainte, dar acest interval este de regulă
foarte scurt şi nu permite să se elaboreze un plan de
urgenţă corect, care trebuie întocmit şi evaluat cu mult
înaintea anunţării unui dezastru.
 Principiile generale ale planificarii de

urgenta a unitatilor spitalicesti
 Aceste principii sunt simple, vizând eficacitatea
intervenţiilor medicale şi sunt următoarele:
 planul de urgenţă trebuie să fie simplu de
înţeles şi larg difuzat;
 va trebui să fie foarte suplu, în aşa fel încât
să poată fi adaptat la situaţii diferite;
 personalul medical, auxiliar şi administrativ,
ca şi cel al serviciilor publice (poliţie, pompieri
şi apărarea civilă) trebuie să participe la
elaborarea acestui plan
 f) Organizarea serviciilor de
sănătate rurale în caz de dezastru
-În timpul unui dezastru ce atinge
micile comunităţi rurale dispersate,
nevoia de îngrijiri medicale creşte
foarte mult, iar centrele de sănătate
existente trebuie să facă faţă unei
situaţii neobişnuite.
 Resurse şi infrastructură
-În general medicii generalişti acţionează în
dispensare rurale şi vizitează periodic terenul.
- În mod obişnuit medicii ce încadrează aceste
dispensare sunt tineri cu experienţă mai redusă.
-Personalul infirmier calificat de regulă este
concentrat în aglomerările urbane, ceea ce explică
utilizarea curentă în mediul rural a unui personal mai
puţin calificat.
- Echipa unui centru medical rural poate avea în
componenţa sa şi un medic stomatolog, un igienist
s.a.
-Echipamentul şi materialele existente sunt în
general simple, iar rezervele de medicamente, dacă
există, sunt limitate.
 Comunitatea
-În cursul dezastrelor naturale este normal ca în
primele faze populaţia afectată să se adreseze
dispensarelor medicale existente şi care reprezintă
unica resursă sanitară.
-Acest fapt necesită studii aprofundate şi adoptarea
celor mai eficiente soluţii pentru rezolvarea tuturor
situaţiilor ce se întrevăd.
-Este de aceea necesară formarea specifică a
personalului existent ca şi a populaţiei comunităţii
respective, deoarece o acţiune eficace şi concertată
este utilă în primele ore după un dezastru care sunt
cele mai critice, întrucât apar panica şi haosul atât în
populaţier cât şi la personalul sanitar, dezorientarea şi
incapacitatea organizatorică fiind deosebit de
negative.
 Comitetul de dezastru responsabil de regiunile

învecinate trebuie să-şi asume responsabilităţile
necesare şi să intre în acţiune cât mai rapid posibil,
pentru a coordona şi dirija acţiunile directe din zona
afectată.
 Medicii din zonele afectate trebuie să pună în aplicare
planul de intervenţie stabilit de dinaintea dezastrului,
care trebuie să fie clar pentru întreg personalul
dispensarului respectiv.
 În zonele cu risc mare de dezastre este necesar să
existe rezerve de produse esenţiale permanent
disponibile, în funcţie de dezastrul cel mai frecvent.
 În caz de nevoie dispensarele pot fi

reamplasate în localuri suficient de mari
recunoscute din vreme.
 În măsura posibilului se vor trata
accidentaţii pe loc în scopul evitării unor
evacuări la distanţe mari, la spitale care
pot fi aglomerate.
 În situaţia lipsei de medici vor fi folosite
toate resursele existente pentru
efectuarea triajului şi a primului ajutor.
Capitolul II - PREGĂTIREA SISTEMULUI NAŢIONAL PENTRU
B) ORGANIZAREA SISTEMULUI NAŢIONAL DE SĂNĂTATE ÎN
VEDEREA INTERVENŢIEI LA DEZASTRE (ARTIFICIALE)
PRODUSE ÎN TIMPUL ACTIVITĂŢII UMANE
 În realitate cele două sisteme de organizare de

sănătate în vederea intervenţiei la dezastre
artificiale şsi naturale nu există separat.
 De obicei dezastrele artificiale sunt de mai
mică anvergură, sistemul de organizare fiind
inclus în sistemul general de organizare la
dezastre.
 În România sistemul integrat de anunţ în
cadrul dezastrelor minore (artificiale) sau
majore este112, la acţiune participând
salvarea (paramedici), pompierii, jandarmii,
poliţia, medicina legală etc.
 Sistemul se poate suprapune şi este asigurat
de medicina de urgenţă.
Capitolul III
PUNEREA ÎN APLICARE A PLANULUI DE
URGENŢĂ
 Apariţia unei catastrofe sau a unui accident

colectiv în sânul unei comunităţi umane
antrenează, din partea acesteia, o reacţie mai
mult sau mai puţin rapidă, care constituie
operaţiunea de ajutor.
 Această ripostă este variabilă în natura şi în
intensitatea ei, în funcţie de importanţa
consecinţelor sinistrului asupra mediului, dar
întotdeauna va fi medicală când, datorită
amplorii distrugerilor materiale, se suprapune
prezenţa victimelor.
Capitolul III
URGENŢĂ
 În situaţii de catastrofă, organizarea

ajutorului medical trebuie să se
integreze într-un dispozitiv mai larg al
organizării generale de ajutor.
 Aceasta comportă o serie de acţiuni
tehnice diverse, punând în joc specialişti
cu o paletă largă de reprezentare, a
căror rezultantă este favorizarea intrării
în funcţiune a ajutorului medical.
Capitolul III
URGENŢĂ
 Ansamblul acestor operaţiuni se va angaja bazându-se

pe următoarele principii directoare:
 să facă să înceteze rapid pericolul (sau
agresiunea), dacă mai există, şi să asigure
degajarea victimelor din mediul unde se
află (ceea ce constituie salvarea);
 să realizeze un număr de acţiuni sau
gesturi de supravieţuire pentru a permite
ca echipele medicale să poată lua în
îngrijire, sau să ajungă la victime în cel mai
scurt timp şi în cele mai bune condiţii
posibile (ceea ce constituie ajutorul).
Capitolul III
URGENŢĂ
 Terminologia actuală are tendinţa să

includă -"în sintagma ajutor”- cele trei
acţiuni, care sunt: salvarea, ajutorul şi
îngrijirile medicale.
 Aceste acţiuni sunt distincte, dar şi
complementare, întrucât nu pot fi îngrijiri
medicale fără ajutor şi nici ajutor fără
salvare şi adesea, în realitate, faza de
salvare se confundă de multe ori cu cea
de ajutor.
Capitolul III - PUNEREA ÎN APLICARE A
A) DEFINIŢII
 În cele ce urmează prezentăm câteva

definiţii.
 Salvarea reprezintă ansamblul de acţiuni
tehnice constând în a sustrage una sau rnai
multe victime dintr-un mediu în care sunt în
pericol vital.
 Salvarea nu este decat o punere la adăpost
mai mult sau mai puţin complexă şi care nu
implică un ajutor dacă persoana salvată este
indemnă (de cxemplu, salvarea dintr-un
incendiu, salvarea dintr-un naufragiu sau
dintr-o inundaţie), dar sunt şi victime care
necesită un ajutor medical.
A) DEFINIŢII
 Primul ajutor este ansamblul de acţiuni foarte

specifice, care se aplică rapid în profitul persoanelor
victime ale unui accident, pentru a le asigura
supravieţuirea şi a limita consecinţele leziunilor
(durere, hemoragie etc.).
 Primul ajutor nu implică obligatoriu şi salvarea dacă
pericolul exterior nu mai persistă şi victima este direct
accesibilă, dar poate necesita îngrijiri medicale mai
mult sau mai puţin rapide.
 Ca regulă generală, primul ajutor este realizat de
personalul nemedical numit personal de prim-ajutor
(securist), iar ansamblul de tehnici folosite acoperă
câmpul primului ajutor.
A) DEFINIŢII
 Îngrijirile medicale. Constau în ansamblul

de tehnici medicale realizate de medici pentru
a asigura tratamentul unei victime şi sunt
concretizate în îngrijiri medicale de urgenţă,
când leziunile produse pot determina un risc
vital rănitului.
 Prin extensie se poate vorbi de:
 - ajutor medical, ce reprezintă toate îngrijirile
medicale ce comportă un caracter de urgenţă;
 - ajutor medicalizat, ce reprezintă toate asocierile
de îngrijiri medicale de urgenţă cu acţiunile de prim
ajutor, ceea ce presupune prezenţa medicului în
echipele de prim-ajutor.
A) DEFINIŢII
 Acest ajutor va fi pus în aplicare după

un plan prestabilit ce se desfăşoară sub
o comandă unică şi cuprinde:
 - Un lanţ de prim-ajutor ce regrupează şi
coordonează ansamblul mijloacelor ce
permit operaţiunile de salvare şi prim-
ajutor;
 - Un lanţ medical ce integrează în lanţul de
prim ajutor toate mijloacele ce permit
îngrijirile medicale la locul accidentului.
A) DEFINIŢII
 Această coordonare şi comandă unică sunt cu

atât mai necesare cu cât:
 o catastrofă este mai importantă;
 mijloacele de prim-ajutor şi îngrijiri medicale sunt
exterioare zonei sinistrate şi regrupează personal şi
materiale de origini diferite.
 Primul ajutor şi celelalte operaţiuni nu pot
deveni eficiente decât în măsura în care s-a
procedat la o pregătire şi antrenare
anterioară declanşării operaţiunilor, în care s-
au exersat toate modalităţile de intervenţie
pe teren.
A) DEFINIŢII
 În general, operaţiunile desfăşurate de un dispozitiv de

prim-ajutor în teren, ocazionate de un accident colectiv
sau o catastrofă, se execută în următoarele faze:
 alarmarea şi transmiterea ei;
 angajarea primului ajutor;
 recunoşterea şi amplasarea în teren a dispozitivului;
 detectarea şi degajarea victimelor;
 triajul victimelor şi primele îngrijiri;
 evacuarea;
 primirea în spital.
 Toate aceste operaţiuni ce constituie lanţul de prim-
ajutor se vor derula într-o dublă dimensiune temporală şi
spaţială - evoluţia cronologică (durata până la
normalizarea situaţiei) şi cea geografică (de la zona
sinistrată la cea de tratament).
B) ALARMAREA
 Cunoasterea evenimentului este o condiţie

prealabilă a punerii în aplicare a unui lanţ de
prim-ajutor, care este prima fază
indispensabilă pentru ceea ce constituie
"răspunsul instituţionalizat'' la agresiune, iar ca
să aibă loc necesită transmiterea informaţiei în
legătură cu accidentul produs.
 De aceea, este necesară crearea unui suport
material al alarmării, cu alte cuvinte condiţiile
transmiterii ei de la emiţător (primul martor ce
ia cunoştinţă de accident) la receptor (cel care
decide intrarea în funcţiune a formaţiilor şi
echipelor de intervenţie).
C) EMIŢĂTORUL
 Este un martor al evenimentului, iar în cadrul unui

accident de mare amploare există trei feluri de martori,
şi anume:
 Martori obişnuiţi, care constată, observă evenimentul,
şi implicarea lor în sinistru este variabilă: nulă la un
simplu spectator, parţială sau totală, în cazul unui martor
implicat; implicarea poate f'i materială, în cazul
distrugerii unor bunuri aparţinând martorului, afectivă în
cazul afectării familiei, anturajului, organică atunci când
martorul este în acelaşi timp şi victimă.
 De multe ori este posibil ca informaţia transmisă să
necesite examinarea cu precauţie din două motive:
 pe de o parte, martorul poate subestima sau supraestima
consecinţele accidentului în funcţie de participarea sa;
 pe de altă parte, informaţia transmisă poate să nu
reprezinte decât ceea ce a apărut în câmpul vizual al
martorului.
C) EMIŢĂTORUL
 De aceea, este necesar ca la evaluarea informaţiilor din

centrul receptor să se ţină cont de aceste date pentru
exploatarea corectă a informaţiilor:
 Martori privilegiaţi, care sunt martori ce posedă o
formaţie adecvată ca şi un antrenament ce le permite să
transmită o informaţie precisă, obiectivă şi completă.
 Aceste fapte presupun că aceşti martori nu sunt implicaţi
personal în eveniment, iar formaţia lor profesională este
importantă.
 Chiar şi în perioade normale, acest tip de martor este rar
şi mărturiile privilegiate privesc acea sau acele părţi din
accident care nu se aşteaptă să fie cunoscute.
C) EMIŢĂTORUL
 Martori profesionali: au un rol social şi particular, fiind

reprezentaţi de responsabilii de securitatea sau de
funcţionarea unei intreprinderi industriale ce trebuie să
cunoască în principiu toate riscurile, să detecteze toate
slăbiciunile şi toate anomaliile.
 Ei pot, în cazul unui accident major, să furnizeze în
momentul alarmării un număr de date indispensabile
pentru angajarea operaţiunilor de salvare.
 De asemeni, pot juca un rol esenţial într-o serie de
accidente tehnologice.
 În momentul de faţă se creează servicii de securitate
sau de detecţie pentru riscurile industriale, portuare,
aeroporturi, transport în comun, feroviar, maritim,
aerian, servicii meteo ce vin în ajutorul serviciilor
obişnuite de supraveghere permanentă (poliţie,
pompieri, apărare civilă).
D) RECEPTORUL
 Trebuie să aibă caracteristici speciale pentru a

asigura recepţia corectă a alarmei şi
interpretarea rapidă a tuturor informaţiilor
primite:
 permanenţa recepţiei - într-un centru de
recepţionare a alarmei ce funcţionează permanent
cu aceeaşi eficacitate 24 de ore din 24;
 permanenţa posibilităţilor de integrare şi
interpretare a datelor brute de informaţie;
 posibilitatea constantă de a avea legatura cu
autorităţile responsabile să ia decizia;
 posibilitatea de a transmite alarma la un nivel
superior de decizie;
 necesitatea de a transmite alarma la diverse
servicii şi organizaţii implicate în ajutor.
D) RECEPTORUL
 Disponibilitatea, autonomia de decizie

imediată, subordonarea la o altă autoritate,
posibilitatea de integrare şi analiză a
numeroaselor date, acestea sunt
caracteristicile ideale ale unui centru de
înştiinţare-alarmare pentru dezastre şi care va
trebui să transmită informaţia simultan în două
sensuri:
 Orizontal, pentru prevenirea tuturor organelor şi
serviciilor implicate în mod normal în punerea în
aplicare a unui dispozitiv de ajutor;
 Vertical, pentru prevenirea autorităţilor superioare în
aşa fel, încât să se poată realiza coordonarea
ajutorului şi trimiterea întăririlor.
D) RECEPTORUL
 Mijloacele de transmitere a alarmării, receţia şi transmiterea
ei atât orizontal cât şi vertical pot fi făcute prin mijloace cu
fir şi radio, atât publice cât şi privilegiate, directe şi de altă
natură.
 Alarmarea constituie iniţializarea ajutorului, după o rapidă
analiză a situaţiei şi angajarea ajutorului în cea de a doua
fază.
 Acţiunile se vor desfăşura în următoarea ordine:
 1. Angajarea şi intrarea în dispozitiv a formaţiunilor de
ajutor. Constă în ansamblul de operaţiuni prin care se
asigură mijloacele şi personalul la locul accidentului.
 2. Acţionarea asupra dezastrului: reducerea consecinţelor
umane şi materiale ale dezastrului.
 În acest scop se va acţiona cu mijloace specifice şi
nespecifice pentru detecţia victimelor şi căutarea lor, cu
materiale de terasament, de deblocare şi dezincarcerare,
folosindu-se mijloace adaptate mediului în care s-a produs
dezastrul, folosindu-se de asemeni şi mijloace specifice de
protecţie.
E) RECUNOAŞTEREA
 Constituie ansamblul de operaţiuni

efectuate pe teren orientate către
obţinerea de informaţii asupra dezastrului
şi a consecinţelor lui, ce completează
informaţiile obţinute în timpul alarmării
asupra:
 Dezastrului:
 referitor la natura şi amploarea lui;
 limitele topogeografice aproximative;
 persistenţa sau nu a zonelor periculoase (zone
de risc evolutiv).
E) RECUNOAŞTEREA
 Consecinţelor asupra mediului

material:
 importanţa distrugerilor materiale (locuinţe,
edificii publice, construcţii industriale, instalaţii
diverse);
 deteriorări ale lucrărilor de artă rutiere şi
feroviare (poduri, viaducte, şosele);
 deteriorări ale mijloacelor de legătură
telefonică;
 deteriorări ale liniilor de transport ale apei şi
energiei.
E) RECUNOAŞTEREA
 Conseciţelor asupra populaţiei:

 evaluarea, chiar şi aproximativă a numărului de
victime (morţi şi răniţi);
 natura principalelor leziuni observate (traumatice,
termice şi toxice);
 situaţia generală a victimelor (accesibilitatea,
starea habita tului şi condiţiile de viaţă).
 Valoarea mijloacelor disponibile pe teren
 repertoriul zonelor de aterizare pentru elicoptere şi
avioane;
 locuri de adunare pentru vehicule şi mijloace de
transport şi evacuare.
E) RECUNOAŞTEREA
 Modalităţi practice ale recunoaşterii:

 preliminară, în care se trec rapid în revistă
obiectivele principale şi este realizată de o primă
echipă de recunoaştere ce însoţeşte echipa de prim-
ajutor;
 secundară; care definitivează în mod minuţios, după
o sectorizare a zonei sinistrate şi a împrejurimilor.
 Recunoaşterea va permite sectorizarea zonei de
acţiune, permiţând în toate cazurile efectuarea
acestei operaţiuni pe hartă sau pe planurile zonei
afectate de dezastru, pe care se vor indica
coordonatele zonei dezastrului, itinerariile posibile,
perimetrele de securitate, zonele de adunare ale
victimelor cât şi a sinistraţilor; datele astfel obţinute
vor fi comunicate tuturor forţelor ce participă la
intervenţie.
F) SECTORIZAREA
 Reprezintă împărţirea zonei de dezastru în funcţie de

posibilităţile tehnice de amplasare a mijloacelor de
ajutor, stabilindu-se pe baza unui caroiaj ce va delimita
ariile de intervenţie în funcţie de:
 importanţa intervenţiei;
 mijloacele succeptibile a fi angajate;
 distanţele între diferitele echipe ce intervin şi distanţele
dintre echipe şi posturile de comandă;
 mjloacele şi facilităţile de comunicare între diferitele
echipe;
 obstacole naturale sau artificiale dintre echipele ce
intervin;
 căile de acces pentru mijloacele de ajutor, căile de
evacuare a victimelor şi personalului (în caz de pericol
iminent).
F) SECTORIZAREA
 Obiective
 Sectorizarea are ca finalitate operaţională
următoarele obiective:
 fiabilitatea recunoaşterii, pentru care nici un
aspect al catastrofei nu trebuie neglijat;
 repartiţia adecvată a mijloacelor de ajutor în
funcţie de nevoi;
 articularea lanţului de comandament
necesar pentru asigurarea coordonării
tuturor operaţiunilor.
F) SECTORIZAREA
 Pentru realizarea acestor sarcini

următoarele activităţi sunt prioritare:
 continuarea şi aprofundarea recunoaşterii în
fiecare arie setorizată;
 supravegherea siguranţei generale prin
delimitarea perimetrelor de siguranţă, intervenţii
eventuale ale forţelor de poliţie;
 regruparea tuturor victimelor, de preferinţă într-
un singur loc, pentru a amorsa funcţionarea
lanţului medical;
 transmiterea informaţiilor asupra situaţiei şi
acţiunilor întreprinse la fiecare nivel de
responsabilitate.
 Sectorizarea trebuie să realizeze o împărţire
funcţională a terenului şi să constituie baza unei
organizări tactice a lanţului de ajutor.
F) SECTORIZAREA
 Şantierul
 În terminologia uzuală reprezintă un punct de
lucru al locului catastrofei, în care acţionează
o echipă sub autoritatea unui responsabil (şef
de şantier).
 Şantierul trebuie să fie compatibil cu:
 un comandament direct situat în raza de acţiune a
unor mijloace radio de foarte scurtă distanţă
(radiotelefon);
 activitatea simultană a mai multor persoane de
specialităţi diferite;
 cercetarea şi degajarea victimelor;
 punerea la adăpost a populaţiei;
 limitarea riscului evolutiv.
F) SECTORIZAREA
 Şantierul trebuie să realizeze următoarea

organizare:
 materializarea pe teren prin puncte de reper ce
delimitează marginile şi suprafaţa de acţiune, prin
marcarea pe toate planurile detaliate ale zonei
sinistrate;
 marcarea şi balizarea accesului echipelor de întărire
şi al materialelor;
 amplasarea unei zone de depozitare a materialelor
şi a unei zone de staţionare a vehiculelor;
 amplasarea unui dispozitiv logistic adecvat
circumstanţelor (iluminare, aprovizionare).
F) SECTORIZAREA
 Misiuni
 Conducerea tehnică este asigurată de un şef
de şantier, care este responsabil de:
 asigurarea operaţiunilor de salvare şi prim ajutor a
victimelor;
 cererea de mijloace de întărire;
 respectarea regulilor de securitate, atât pentru
victime cât şi pentru personal;
 asigurarea logistică a operaţiunilor de degajare şi
adunare;
 legăturile cu eşaloanele superioare.
F) SECTORIZAREA
 Cartierul
 În situaţia în care teritoriul sinistrat este
important sau există obstacole naturale sau
artificiale, care împiedică legăturile între
echipe, se vor organiza mai multe şantiere,
cartierul reprezentând ansamblul şantierelor
deschise la locul catastrofei, suprafaţa şi
configuraţia sa depinzând de natura
sinistrului, de locul de producere (şes,
munte, zone accidentate).
F) SECTORIZAREA
 Mijloace
 Pot fi foarte diferite ca natură şi origine:
salvatori profesionişti, voluntari sau militari.
 Şeful de cartier este responsabil de:
 coordonarea ansamblului operaţiunilor de pe
şantiere;
 conducerea tehnică a tuturor operaţiunilor ce se
derulează în cartier;
 gestiunea ansamblului mijloacelor necesare pentru
continuarea operaţiunilor din cartier (cercetare,
salvare, prim ajutor);
 cererea de mijloace de întărire în materiale şi
oameni şi asigurarea logistică a şantierelor;
 suportul logistic al lanţului de ajutor medical.
F) SECTORIZAREA
 Sectorul
 Reprezintă ansamblul cartierelor situate într-
o zonă geografică ce este delimitată de
mijloacele terestre şi de legături.
 Zona
 Este definită esenţial de existenţa
distrugerilor şi de probabilitatea unui risc
evolutiv, ca şi de posibilitatea de instalare a
structurilor provizorii de ajutor şi
comandament.
F) SECTORIZAREA
 Zona de dinainte (locul catasfrofei)

 Acest teritoriu este marcat de existenta distrugerilor şi de
existenţa unui risc evolutiv şi se caracterizează prin:
 împărţirea în şantiere, folosirea de culori distinctive pentru delimitarea
şantierelor ori de câte ori este posibil, în scopul asigurării ordinii la locul
intervenţiei;
 controlul circulaţiei şi limitarea ei doar la mijloacele de ajutor.
 Zona punctelor de comandă
 Este un teritoriu care se găseşte imediat după locul dezastrului şi
se caracterizează prin:
 absenţa riscului evolutiv;
 structura sa permite implantarea diferitelor puncte de comandă de
cartier şi de sectoare, a zonelor de staţionare a vehiculelor, a zonelor şi
centrelor de adăpostire, de îngrijire şi de evacuare.
 Zona de dinapoi
 Este zona aflată după zona punctelor de comandă şi regrupează
toate zonele unde există structurile spitaliceşti de primire a
victimelor.
G) OPERAŢIUNILE DE DEGAJARE ŞI RIDICARE
 Aceste operaţiuni cuprind ansamblul actelor efectuate

pe teren şi care constau în scoaterea victimelor din
locul unde se găsesc pentru a fi încredinţate echipelor
medicale.
 Comportă o serie de acţiuni, mai mult sau mai puţin
complexe în funcţie de accesibilitatea la victime:
 ridicarea victimelor când accesibilitatea este totală şi
imediată, după semnalarea de către salvatori;
 degajarea, atunci când accesibilitatea este parţială
sau nulă, şi poate fi simplă sau complexă (degajare,
deblocare când victimele sunt îngropate sub
dărâmături, degajare, salvare când victimele sunt
găsite în mediul acvatic, sau degajare, salvare în
cazul unui
incendiu).
 Mijloace
 Ridicarea şi degajarea victimelor sunt
realizate de către ansamblul
personalului şi mijloacelor de salvare
al unităţilor de ajutor.
 Este important ca după alarmare, în
timpul recunoaşterii primare, să fie
precizată cât mai corect situaţia
victimelor, pentru ca mijloacele de
salvare şi degajare să fie adaptate
pentru acordarea primului ajutor.
 Aceste mijloace sunt foarte variate şi pot fi:

 - detecţia şi cercetarea victimelor cu ajutorul
sondelor şi al mijloacelor de detectare acustică,
echipe canine, mijloace de detecţie în infraroşu,
sisteme de detecţie cu fibre optice;
 - mijloace şi utilaje terasiere;
 - mijloace tăietoare pentru beton, oţel, scări s.a.;
 - bărci pneumatice, avioane, elicoptere, pentru
salvarea pe mare şi în teren accidentat;
 - degajare din locuri puţin accesibile cu ajutorul
scărilor, nacelelor, centurilor de siguranţă, troliilor;
 - degajare din zone toxice sau contaminate prin
folosirea costumelor de protecţie, a măştilor, sau a
aparatelor respiratorii izolante.
 Modalităţi practice
 Degajarea fără medicalizare prealabilă
 Victima nu este accesibilă îngrijirilor medicale
înaintea degajării, datorită poziţiei şi situaţiei, iar
îngrijirile medicale nu sunt necesare datorită stării
generale, sau nu sunt realizabile datorită unui
mediu ostil (toxic sau termic), sau nu sunt
necesare datorită rapidităţii degajării.
 Degajarea cu medicalizare prealabilă
 Victimele sunt parţial accesibile în urma degajării,
iar starea leziunilor necesită îngrijiri prealabile care
pot favoriza degajarea (sedarea durerii, sau
analgezia pentru amputarea de degajare).
 Degajarea urmată de gesturi de prim ajutor

 Starea victimelor nu necesită ajutor medical
specializat, iar gesturile de prim ajutor sunt
realizate de personalul care asigură salvarea şi
degajarea.
 Degajarea urmată de medicalizare imediată "in
situ"
 În această situaţie starea victimelor necesită astfel
de îngrijiri, iar prezenţa unei echipe medicale este
posibilă.
 În situaţiile de urgenţe colective operaţiunile de
degajare şi ridicare conduc victimele către o zonă
de tratament medical reprezentată de un centru de
triaj şi prim-ajutor.
 Triajul: categorisirea victimelor şi punerea lor în

situaţia de a putea fi evacuate.
 Aceste operaţii constau în următoarele activităţi, după
examinarea medicală şi plasarea victimelor în diferite
grade de gravitate, pentru a se putea determina:
 - priorităţile de ajutor medical;
 - natura îngrijirilor medicale de efectuat pentru fiecare
victimă;
 - priorităţile de evacuare;
 - modalităţile de evacuare şi destinaţia;
 - punerea victimelor în situaţia de a putea fi evacuate
constă în ansamblul de gesturi medicale efectuate
pentru asigurarea stabilizării leziunilor, asigurarea
supravieţuirii imediate şi efectuarea transportului către
un mediu spitalicesc.
 În momentul de faţă în lume se

confruntă două concepţii diametral
opuse, şi anume:
 - conceptul de transport rapid la un spital,
de către un personal paramedical, format
sau nu pentru îngrijiri de urgenţă (ambalaj
şi expediţie);
 - conceptul de medicalizare avansată, ce
permite să se realizeze în teren gesturi
rnedicale chiar foarte elaborate şi
asigurarea la transport a unei supravegheri
medicale.
H) EVACUAREA ŞI PRIMIREA ÎN SPITAL
 Evacuarea constă în dirijarea către

formaţiunile de tratament a victimelor
a căror spitalizare este justificată după
triajul şi punerea în situaţia de a putea
fi evacuate.
 Spitalizarea reprezintă faza finală a
organizării de urgenţă ce primeşte
victimele şi este condiţionată de
gradul de pregătire al spitalului şi de
starea victimelor după operaţiunile
anterioare.
Capitolul IV
COOPERAREA INTERNAŢIONALĂ ÎN VEDEREA
REDUCERII CONSECINŢELOR DEZASTRELOR
 Obiectivul general al decadei actuale este reducerea

pierderilor umane şi economice rezultate din impactul
dezastrelor naturale.
 Studii postdezastru au demonstrat convingător că o
serie de acţiuni întreprinse înainte de izbucnirea
dezastrului natural au eficienţă economică pentru a
indeplini obiectivul propus.
 Singura cale de a obţine progrese în acest domeniu
este de a evalua rezultatele celor mai eficiente practici
în reducerea pierderilor.
 Comitetul tehnico-ştiinţific al IDNDR consideră că
prestabilirea unor obiective specifice poate asigura
progresul, nu numai pe termen mediu, ci şi pentru
activitatea curentă.
Capitolul IV
 Responsabilitatea în implementarea măsurilor

de reducere a consecinţelor dezastrelor
naturale rămâne în mare de nivel naţional, dar
multe din obiectivele propuse pot fi de
competenţă fie naţională fie locală.
 Masurile luate în faza de preimpact a
dezastrului în scopul reducerii consecinţelor
acestuia ating următoarele domenii de interes:
 - evaluarea riscurilor, care cuprinde o apreciere a
vulnerabilităţii faţă de dezastre şi a riscului de
producere a acestora;
 - măsuri de prevenire pe termen scurt şi lung;
 - alarmarea, care cuprinde previziuni pe termen scurt
în scop de avertizare şi minimizare a impactului
dezastrului.
Capitolul IV
 Obiectivul specific de realizat până în anul 2000

constă în integrarea planurilor de reducere la
efectelor dezastrelor naturale în planurile de
dezvoltare economice a tuturor ţărilor.
 În mod clar, fiecare ţară va trebui să-şi selecteze
obiectivele proprii în funcţie de riscurile şi
vulnerabilitatea la dezastre pe care le are, de nivelul
de dezvoltare economică precum şi alte caracteristici
specifice.
 Este de la sine înţeles că, de exemplu, o ţară cu
predominanţă agrară va putea fi afectată în special de
dezastre cu caracter biotic, cum ar fi o invazie de
lăcuste, sau cu caracter climatic, cum ar fi seceta sau
deşertificarea, pe când o megaaglomerare urbană
este expusă în special riscului cutremurelor.
Capitolul IV
 Ca obiective pentru anul 2000, toate ţările

vor avea în vedere ca parte a planurilor lor
de dezvoltare economică urmatoarele:
 - Întocmirea de reevaluări naţionale complete ale
riscurilor de producere a dezastrelor naturale şi
includerea lor în planul de dezvoltare economică;
 - Toate riscurile de producere a unor dezastre
naturale trebuie identificate şi ţinute în atenţie de
către factorii de decizie, folosind metodologii
standardizate, simboluri şi terminologii unanim
recunoscute pentru alcătuirea hărţilor de risc, iar
ariile de risc identificate vor fi clasificate în funcţie
de nivelul de expunere şi vulnerabilitate la fiecare
tip de dezastru natural.
Capitolul IV
 a) Măsurile de reducere a consecinţelor

dezastrelor naturale la nivel naţional
şi/sau local, pregătirea comunităţilor
umane
 - Autorităţile legislative la nivel naţional şi local vor
stabili cadrul legal pentru implementarea măsurrlor
de reducere a consecinţelor dezastrelor, cum ar fi:
planul de exploatare şi amenajare agricolă,
managementul apei şi pădurilor şi codurile
construcţiilor în funcţie de rezistenţa la seisme.
 -Autorităţile vor ţine seama de faptul că legile şi
codurile care nu sunt dublate de o asiduă pregătire
nu au eficienţa scontată;
Capitolul IV
 - Instituţiile naţionale şi locale răspunzătoare de

planificarea generală socio-economică şi a
infrastructurilor, sectorul privat şi agenţiile de dezvoltare
vor acorda o atenţie deosebită nivelului de risc la
dezastrele naturale în etapele iniţiale ale procesului
propriu de decizie;
 - Măsurile eficace de prevenire a consecinţelor unor
dezastre naturale vor fi evaluate şi economic;
 - Instituţiile profesionale şi academice de inginerie,
agricultură, arhitectură, comerţ sau administraţie
publică vor include în planurile lor de cercetare măsuri
de reducere a consecinţelor dezastrelor naturale
aplicabile pe plan local;
 - Măsurile eficiente de prevenire a unor dezastre
naturale evitabile (cum ar fi: inundaţiile, alunecările de
teren, incendiile de păduri) vor fi privite de agenţiile
naţionale ca o prioritate, în vederea implementarii lor.
Capitolul IV
 Autorităţile naţionale şi locale vor efectua periodic

revizuiri ale planurilor de pregătire, asistenţă de
urgenţă promptă şi eficientă în caz de dezastre
naturale.
 Planurile bazate pe folosirea cât mai eficientă a
resurselor existente local se vor adresa tuturor
tipurilor de dezastre naturale prezente.
 O mare atenţie se va acorda cooperării
interdepartamentale şi cunoaşterii planurilor.
 Instituţiile academice medicale şi alte şcoli de profil
vor oferi posibilităţi de pregătire personalului
responsabil de intervenţiile primare în caz de dezastre
naturale.
 Această pregătire academică va fi periodic completată
prin antrenamente practice.
Capitolul IV
 b) Accesul facil şi rapid la sistemele de

alarmare globale, regionale, naţionale ,
locale şi larga diseminare a informaţiilor
 • Pentru fiecare tip de dezastru ţările vor stabili să
aibă la un sistem de alarmare, prognoză şi
monitorizare şi vor oferi informaţii corecte populaţiei
şi autorităţilor locale.
 • Copiii vor fi permanent în atenţie, astfel încât
instituţiile şcolare şi preşcolare să ofere maximum
de securitate posibil.
Capitolul IV
 c) Cadrul activităţilor tehnice de reducere a

consecinţelor dezastrelor naturale
 Următoarele şapte obiective sau strategii au fost
adoptate ca un cadru fundamental pentru programele
generate:
 1. Identificarea zonelor de risc şi evaluarea
riscurilor
 Constă în efectuarea unor studii ştiinţifice detaliate
ale potenţialului de distrugere al fenomenelor
naturale la care ţara respectivă este expusă şi în mod
obişnuit vor fi întreprinse de instituţiile
guvernamentale şi academice.
 În sfârşit, obţinerea de date va fi îndreptată spre
principalele evenimente dezastruoase cu care se
poate confrunta o anumită ţară sau regiune.
Capitolul IV
 2. Evaluarea vulnerabilităţii şi evaluarea

riscurilor precum şi analiza de cost
beneficii
 Aceasta este dependentă de nivelul de pregătire a
ţării împotriva dezastrelor naturale, rezistenţa la
dezastre a structurilor consecinţelor dezastrelor
precedente şi la riscurilor suplimentare.
 Vulnerabilitatea elementelor mai sus descrise va
trebui să fie evaluată de la început.
 Combinaţia dintre risc şi vulnerabilitate, precum şi
informaţiile despre pierderile estimate şi alte riscuri
vor fi întrebuinţate pentru evaluarea cost/beneficiu
a măsurilor de reducere a consecinţelor dezastrelor.
Capitolul IV
 3. Avertizarea la nivelul decizional şi

politic
 Aceasta constituie un element cheie în adoptarea la
nivel local, naţional şi regional a măsurilor de
reducerea consecinţelor unor dezastre naturale şi
va depinde nu numai de considerarea riscurilor si a
vulnerabilităţii comunităţilor expuse, ci şi de
evaluarea cost/beneficiu a măsurilor întreprinse în
faza de preimpact comparativ cu măsurile efective
de înlăturare a distrugerilor din perioada de
postimpact.
 În fapt percepţiile actuale ale riscurilor cauzate de
dezastrele naturale şi ale nevoilor de intervenţie
trebuie să fie corelate cu evaluarea ştiinţifică a
nivelului vulnerabilităţii comunităţilor analizate.
Capitolul IV
 4. Monitorizarea, prognoza şi alarmarea

 Monitorizarea şi prognoza cuprind instalarea sau
întărirea reţelelor de supraveghere şi în general vor
cuprinde aceleaşi instituţii însărcinate cu zonarea şi
evaluarea riscurilor, cum ar fi instituţiile
meteorologice, hidrologice şi seismologice.
 De altfel, concepţia de avertizare prevede o
implicare obligatorie a instituţiilor legal abilitate cu
aceasta (apărarea civilă).
 Cooperarea dintre diversele instituţii interesate pe
baza unor terminologii comune trebuie să fie rapid
înţeleasă de către autorităţile însărcinate cu luarea
unor decizii complexe, cum ar fi evacuarea
populaţiei din zonele rapid susceptibile de a fi atinse
de un dezastru natural.
Capitolul IV
 5. Măsuri de prevenire pe termen lung

 Această categorie de măsuri cuprinde totalitatea
măsurilor ce trebuie luate pentru a reduce
vulnerabilitatea populaţiei şi a structurilor (clădiri
destinate locuinţelor, industriei şi liniilor de
alimentare urbană) şi cuprind următoarele:
 - măsuri nestructurale: legislaţia locala şi naţională
ca şi planificarea utilizării teritoriului vor constitui o
bază pentru toate măsurile preventive;
 - măsuri structurale: includ toate construcţiile civile
de competenţă locală sau a autorităţilor naţionale şi
aplicarea codurilor de prevenire în construcţii a
consecinţelor unor cutremure sau alte dezastre, în
funcţie de zonele de risc.
Capitolul IV
 6. Măsuri de protecţie pe termen

scurt şi pregătirea
 Ca răspuns la existenţa unui risc cunoscut
şi, în special, ca răspuns la prognoză şi
avertizări privind evenimente în derulare
imediată, multe măsuri pot fi întreprinse
prin intermediul acţiunilor pe termen scurt,
în vederea reducerii vulnerabilităţii
populaţiei şi bunurilor materiale.
Capitolul IV
 7. Măsuri de intervenţie precoce

 Mult sau chiar totul din cele de mai sus constituie
baza activităţilor întreprinse în vederea reducerii
consecinţelor dezastrelor naturale.
 Intervenţia precoce reprezintă un efort coordonat
interorganizaţional de modificare, suprimare sau
reducere a consecinţelor unui dezastru şi cuprinde
măsuri de educare şi antrenare a comunităţilor,
educarea în şcoli, informarea şi transferul de
tehnologii, cercetarea şi a altor facilităţi utilizate în
procesul de prevenire a pierderilor umane şi
materiale.
Capitolul IV
 Este de altfel clar ca utilizarea concretă şi

corectă a celor 7 principii organizatorice
poate fi aplicată atât la nivel naţional, local,
cât şi global.
 Toate măsurile prevăzute a fi întreprinse în
cadrul IDNDR furnizează un cadru pentru
proiectele de organizare şi desfăşurare a
măsurilor de prevenire.
 Utilizarea acestui cadru ofera facilităţi de
evaluare a tehnologiilor şi măsurilor
întreprinse în vederea reducerii consecinţelor
dezastrelor naturale.
Capitolul V
LANŢUL DE AJUTOR MEDICAL
 Modurile de operare reprezintă ,

proceduri de punerea în aplicare a
tuturor acţiunilor întreprinse în teren.
 Modurile de operare în situaţiile de
urgenţă sunt relativ standardizate .
 Se pot astfel distinge trei faze:
 - salvarea;
 - primul ajutor;
 - îngrijirile medicale, în care intervin
mai multe categorii de personal.
Capitolul V - LANŢUL DE AJUTOR MEDICAL
A.EVACUAREA IMEDIATĂ (SALVAREA
VICTIMELOR)
1. Faza de improvizaţie
 Debutează imediat după accident şi este
caracterizată în planul ajutorului de o serie
de comportamente neadecvate:
 - evacuări intempestive, fără îngrijiri prealabile
şi fără coordonare;
 - îngrijiri acordate la întâmplare, fără tiraj
prealabil, astfel încât victimele cu leziuni uşoare
pot primi îngrijiri înaintea celor cu leziuni grave;
 - îngrijiri acordate pe loc, fără tentative de
regrupare a victimelor, în condiţii dificile sau chiar
periculoase, atât.pentru victime cât şi pentru
salvatori
VICTIMELOR)
 -absenţa concentrării între salvatori;
 - improvizaţii în ansamblul acţiunnilor de
ajutor;
 - caracterul emoţional al ambianţei generale şi
al reacţiilor comportamentale individuale şi
colective, ce pot afecta fără diferenţe victimele,
salvatorii, martorii, medicii, mass media, factorii
de decizie şi autorităţile prezente imediat după
accident.
 Această fază poate dura de la câteva minute la
câteva zile, în cazul unei catastrofe majore.
 Pe plan sanitar, această fază reprezintă un "interval
liber terapeutic".
 Această fază corespunde perioadei de alarmă şi de
transmitere a primelor informaţii la centrele de
decizie.
VICTIMELOR)
2. Principiile acţiunii la locul accidentului

În acordarea primului ajutor, trebuie să pornim de la
ideea că este foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să
realizăm la locul accidentului un inventar exact al
leziunilor pe care le poate prezenta victima unui
accident grav (de circulaţie, de muncă etc.).
În consecinţă, acţiunea de salvare trebuie organizată
considerând că victima prezintă cele mai grave leziuni
Excesul de precauţie nu va face decât să crească
securitatea gesturilor medicale pe care le vom
întreprinde.
Din aceste motive, susţinem punctul de vedere că
salvarea trebuie să se desfăşoare, în oarecare
măsura, stereotip, respectând cu stricteţe o serie de
principii şi de momente pe care încercăm să le redăm
mai jos.
VICTIMELOR)
 Principiile primului ajutor le vom expune

urmărind diferitele etape obligatorii pe care
trebuie să le străbată acţiunea noastră:
a) Crearea barajului de securitate din jurul
victimei este primul gest pe care trebuie sa-l
execute o parte dintre salvatori.
Îngrămădirea curioşilor în jurul
accidentatului îi ia acestuia aerul, îi
accentuează sentimentul de panică, cu efecte
foarte rele asupra evoluţiei ulterioare a bolii,
împiedică mişcarea celor ce execută
manevrele de prim ajutor.
VICTIMELOR)
 b) Prima examinare a accidentatului va urmări

numai dacă mai respiră şi dacă se simt pulsaţiile
arterelor carotidă şi radială.
Pentru ca unul dintre ţesuturile de cea mai mare
importanţă pentru viaţa omului - ţesutul nervos -
moare dacă nu primeşte oxigen 4-7 minute, trebuie
începute manevrele de degajare a căilor respiratorii
superioare şi manevrele de respiratie "gură la gură",
chiar înainte de a scoate în totalitate victima de la
locul dezastrului (de sub resturile unei maşini, de sub
un perete sau de sub un mal prăbuşit etc.).
Pentru a putea executa aceste manevre, trebuie, deci,
degajate, în primul rând, capul şi toracele victimei.
VICTIMELOR)
 c) Scoaterea victimei de la locul dezastrului

începem să o executăm după ce ne-am
convins că accidentatul respiră spontan.
Scoaterea victimei trebuie să se facă cu foarte
mare grijă, păstrând, pe cât posibil, în
timpul manevrelor, poziţia în care acesta a
fost surprins de accident.
 d) Aşezarea la sol. Poziţia victimei se
schimbă foarte încet şi cu gesturi blânde,
astfel încât să ajungem în poziţia finală, în
care bolnavul este in poziţie laterală şi cu
capul situat mai jos decât trunchiul.
VICTIMELOR)
 A doua examinare a accidentatului.

De această dată, se face cu mai multă atenţie,
pentru a descoperi leziunile cele mai
importante.
Examinăm tegumentele, urmărind în special
regiunile acoperite de îmbrăcăminte, în
vederea opririi hemoragiilor şi realizării
pansamentelor după tehnicile descrise.
Se pipăie conturul capului, pentru a observa
eventualele denivelări ale calotei craniene şi
răni, se controlează pavilioanele urechilor şi
nările, pentru a vedea dacă există urme de
sânge sau de serozitate.
VICTIMELOR)
 Se ia în mâini fiecare membru superior

şi inferior, se controlează dacă există
deformări ale segmentelor care le
compun, dacă acestea prezintă
mobilitate, acolo unde, în mod normal,
nu trebuie să existe, se mobilizează
fiecare articulaţie în parte, pentru a
vedea în ce măsură este posibilă
mişcarea fără durere, semn că acestea
sunt sănătoase.
Capitolul V - LANŢUL DE AJUTOR
MEDICAL A.EVACUAREA IMEDIATĂ
(SALVAREA VICTIMELOR)
 În situaţia în care constatăm existenţa

fracturilor sau a luxaţiilor, acestea vor fi
imobilizate provizoriu, utilizând mijloacele
speciale pe care le avem la dispoziţie în
trusele de prim ajutor ale vehiculelor sau
în trusele de prim ajutor care există la
posturile de prim ajutor în întreprinderi.
 La nevoie imobilizăm prin improvizaţii,
aşa cum am descris mai înainte.
VICTIMELOR)
 Dacă bolnavul este conştient, îl rugăm

să mişte degetele de la picioare, pentru
a descoperi o eventuală secţiune de
măduvă prin fractura coloanei
vertebrale şi îl întrebăm unde simte
dureri.
 În cazul secţiunii măduvei, accidentatul
nu simte nimic pe teritoriul cutanat de
sub zona afectată şi nu se poate mişca
singur.
 Vom palpa, prin compresiune uşoară,

bazinul (cele două mâini ale
examinatorului strâng bazinul
accidentatului, apasând cu blândeţe
asupra şoldurilor) şi toracele (cele două
mâini ale examinatorului fac acelaşi gest,
apăsând în părţile laterale ale toracelui).
 În cazul fracturii oaselor bazinului sau a
coastelor, manevrele amintite sunt
dureroase.
VICTIMELOR)
 Ridicarea şi transportul rănitului, în special

pentru accidentele grave, ridicarea victimei
trebuie să se facă având grijă să menţinem
fixate în acelaşi ax capul, gâtul şi toracele,
pentru ca fragmentele osoase fracturate să nu
determine leziuni suplimentare.
 Acest lucru se poate realiza când există o
coordonare bună a persoanelor care acordă
primul ajutor.
 În cazul în care sunt trei persoane, propunem
următoarea tehnică de mişcare: brancarda, pe
care o fixează unul din salvatori, se aşază pe
pământ, alături de accidentat.
 Ceilalţi doi salvatori vor răsturna bolnavul,

apucând unul de picioare, celălalt de cap,
pentru a-i aduce în poziţia în care va
trebui transportat pe brancardă, şi anume
poziţia laterală.
 Poziţia este menţinută cu ajutorul unei
pături rulate între picioarele victimei.
 Capul este fixat cu o a doua pătură
aşezată deasupra creştetului.
VICTIMELOR)
 Un alt sistem de ridicare a pacientului de la
sol, de asemenea corect, numit procedeul
"cules" aşează toţi cei trei salvatori de aceeaşi
parte a victimei care se află culcată la sol
alături de brancardă.
 Mişcarea se execută în trei timpi: la comanda
"pe locuri", toţi trei stau drept.
 La comanda "apucaţi", salvatorii se aşază cu
un genunchi la pământ şi primul susţine, cu
cele două mâini, capul şi umerii accidentatului,
al doilea, toracele şi bazinul, al treilea,
coapsele şi gambele.
 La comanda "ridicaţi" toţi trei ridică în acelaşi
timp accidentatul şi îl aşază în poziţia amintită,
pe targă.
VICTIMELOR)
 Mai prezentăm sistemul de ridicare la sol,
intitulat "punte Olandeză'': la comanda “pe
locuri", trei salvatori se aşază în picioare, călare
"în punte" peste victimă.
 La comanda "apucaţi" toţi trei se apleacă şi
apucă victima - primul de cap şi ceafă, al
doilea, de antebraţe şi bazin, al treilea, de
genunchi.
 La comanda "ridicaţi" - toţi trei ridică simultan
victima, fapt care menţine rigiditatea
segmentului format din cap - gât - torace -
bazin.
 În acest timp, un al patrulea salvator introduce
brancarda ca "un sertar" între picioarele celor
trei colegi şi deci, sub victimă.
VICTIMELOR)
 Ridicarea bolnavului de la sol şi aşezarea lui pe

targă prin sistemul numit "Puntea olandeză".
VICTIMELOR)
 Poziţia bolnavului pe brancardă - trebuie să

fie adaptată bolii traumatice de care suferă
victima:
 - bolnavul în stare de comă şi bolnavii prezentând
fracturi de mandibulă, se aşază pe o parte (în
decubit lateral}, astfel încât să nu se înece cu
sângele sau lichidul de vomă ce le ajunge în gură ;
 - în traumatismele toracice, toracele trebuie ridicat
cât mai sus. Dacă bolnavul este în stare de comă,
se păstrează poziţia laterală a victimei. Dacă
bolnavul este conştient se aşază pe targă în decubit
dorsal (pe spate);
VICTIMELOR)
 Aşezarea pe targă a unui traumatizat toracic;

toracele mai sus şi în poziţie laterală, dacă
victima şi-a pierdut conştienţa
VICTIMELOR)
 - când victima prezintă o suferinţă acută

abdominală (plagă, perforaţia unui organ
abdominal) va fi aşezată pe spate, cu
coapsele cât mai îndoite prin introducerea
unor pături înfăşurate sau rulate sub
genunchi;
- când victima a pierdut o mare cantitate de

sânge (prin hemoragie internă sau externă),
este aşezată tot pe spate.
Însă cu membrele inferioare ridicate cât mai
sus, cu genunchii întinşi.
În acest fel, creşte cantitatea de sânge ce
ajunge la creier, ficat, rinichi.
Membrele sunt menţinute ridicate, cu ajutorul
unor chingi legate de capota autosanitarei sau
sunt ţinute în mâini de salvatori pe timpul
transportului;
VICTIMELOR)
 - în fracturile coloanei vertebrale, transportul

victimei se face folosind un plan tare (uşă, targă
de lemn etc.).
Poziţia este în decubit dorsal, cu un sul format din o
pătură rulată, aşezată sub zona dureroasă a
coloanei.
În acest fel, coloana, mulându-se pe sul, se
deschide anterior, decomprimă corpul vertebral
fracturat şi realizează totodata şi o imobilizare a
coloanei.
Când nu reuşim să procurăm planul dur pentru
transport, se poate folosi targa clasică sau
improvizată, bolnavul fiind aşezat însă cu faţa în
jos.
În această poziţie se obţine întinderea coloanei în
partea sa anterioară.
VICTIMELOR)
 Transportul unui bolnav cu fractura coloanei vertebrale;

dacă nu avem la îndemâna un plan dur, va fi transportat
cu targa obişnuită, culcat pe burtă
VICTIMELOR)
 Purtarea brancardei trebuie să respecte,

la rândul ei, anumite reguli menite să
protejeze accidentatul.
 În cazul în care targa este purtată numai
de două persoane, ele trebuie să se
folosească, în afara braţelor şi de un
cordon (chingă), fiecare trecut în jurul
gâtului, care prinde suplimentar cele două
mânere ale brancardei.
 În acest fel, greutatea victimei se
dispersează şi mersul este mai lin.
VICTIMELOR)
 Transportul victimei pe targă, de către două

persoane care, în afară de braţe se ajută şi cu
câte o chingă
VICTIMELOR)
 În cazul în care există 4 salvatori, doi susţin targa de

barele de la extremităţi, ceilalţi doi sprijinind-o la
mijlocul ei.
 În acest fel, trepidaţiile transportului sunt, de
asemenea, mult diminuate.
 Regulile trecerii brancardei peste diferitele obstacole
întâlnite în cale (urcarea, coborârea scărilor) trecerea
printr-o văiugă, trecerea peste gard, urcarea în
autosanitară etc.) sunt figurate şi se deduc din
desenele alăturate.
 În principiu, trebuie să ne străduim să menţinem în
permanenţă brancarda şi deci accidentatul, în poziţia
orizontală.
 Transportul pe brancardă se face întotdeauna ţinând
accidentatul cu capul în direcţia deplasării, deci, către
înainte.
VICTIMELOR)
 Transportul bolnavului pe un teren accidentat şi pe scări:

regula cere ca transportul să se facă cu capul înainte, în
direcţia deplasării şi targa mereu orizontală, cu excepţia
coborârii pe o pantă lungă, când victima va fi aşezată cu
picioarele înainte
VICTIMELOR)
 Există o singură excepţie de la regulă.

 Când echipa coboară pe pantă lungă, este
preferabil ca brancarda să fie coborâtă, victima
având picioarele înainte.
 În acest fel, pe perioada coborârii, victima nu
mai riscă să fie menţinută timp îndelungat cu
capul sub nivelul corpului, poziţie care este
foarte inconfortabilă.
 Tot pentru confortul victimei, cu atât mai mult
când afară este frig, ea trebuie acoperită cu o
pătură.
 Pătura se aşază sub bolnav, oblic faţă de axul
tărgii, astfel încât să rămână în exces şi să
poată acoperi accidentatul.
VICTIMELOR)
 Aşezarea păturii pe targă pentru învelirea

bolnavului în cazul că este frig
VICTIMELOR)
 Când victima este agitată sau când

transportul se face pe un teren
foarte accidentat, bolnavul trebuie
fixat de targă cu 2-3 chingi speciale
sau improvizate.
 În lipsa tărgii speciale, ea poate fi
improvizată cu multă uşurinţă.
VICTIMELOR)
 Improvizarea unei tărgi cu diferite mijloace:

două beţe şi o pătură sau un palton
VICTIMELOR)
 Transportul fără targă poate deveni necesar în

accidentele mai uşoare, când numărul salvatorilor
este mic, sau când accidentul s-a produs într-un loc
în care targa nu poate fi folosită (în unele galerii
înguste, pe unele drumuri de munte etc.).
 Vom reda prin câteva desene unele tehnici de
transport fără targă:
 Transportul de către o singură persoană:
 1) În braţe.
 2) Pe un singur umăr. Permite salvatorului să aibă o
mână liberă, cu care se poate sprijini dacă are de
trecut nişte obstaeole.
 3) Transportul pe ambii umeri este mai confortabil
pentru însoţitori.
 4) Transportul cu chinga.
VICTIMELOR)
 Transportul de către 2 persoane:

 1. Cu mânile făcute scaun.
 2. Prin procedeul "unul după altul''.
 3. Cu chinga.
 4. cu scaunul - o posibilitate de
apucare.
 5.o altă posibilitate de apucare.
VICTIMELOR)
 Transportul
victimei pe un
singur umăr
VICTIMELOR)
 Transportul
victimei cu chinga
VICTIMELOR)
 Transportul
victimei cu mânile
făcute scaun
VICTIMELOR)
 Transportul
victimei cu
ajutorul unui
scaun
VICTIMELOR)
 Altă posibilitate
deapucare a
scaunului
VICTIMELOR)
 Transportul unui bolnav care şi-a pierdut conştienţa:

culcat pe o latură şi cu capul mai jos ca trunchiul,
pentru ca eventualele vărsături să nu-l împiedice
VICTIMELOR)
 În mod categoric, de câte ori putem, si de cele mai

multe ori putem, este bine să evităm să apelăm la
aceste sisteme de transport care devin de-a dreptul
periculoase, în special în cazul politraumatismelor.
 În ceea ce priveşte vehiculul cu care urmează să
transportăm accidentatul la spital, este preferabil să
apelam la serviciile autosanitarelor, în special când
starea generală a victimei este mai gravă.
 Cele câteva minute pe care le petrece în plus victima la
locul accidentului, aşteptând autosanitara, sunt infinit
mai puţin periculoase decât transportul într-un vehicul
neadecvat (maşina mică care ne obligă să pliem
bolnavul, căruţe, camioane cu amortizoare proaste etc.).
VICTIMELOR)
 Scoaterea răniţilor de la locul accidentului (dezastrului)

sau de sub focul inamicului
 a) Acordarea primului ajutor pe câmpul de luptă
 1.a) Procedee de descoperire;
 2.a )Adăpostirea răniţilor;
 3.a) Marcare.
 b) Procedee de scoatere a răniţilor de pe câmpul de luptă
(din tranşee, adăposturi, tancuri, transportoare, amfibii blindate
etc).
 1.b) Târârea rănitului pe o parte;
 2.b) Târârea rănitului pe spate;
 3.b)Târârea rănitului pe o foaie de cort.
 c) Transportul răniţilor de pe câmpul de luptă.
 1.c) Cu targa (variante);
 2.c) Fara targa (variante);
 3.c) Cu chinga;
 4.c) De către doi brancardieri cu mijloace improvizate;
 5.c)Cu mijloace de evacuare (variante).
VICTIMELOR)
a) Acordarea primului ajutor pe câmpul de luptă

 În război, la nivelul companiei, primul ajutor sanitar îl
acordă personalul sanitar al grupei sanitare.
 Comandantul grupei sanitare este subordonat nemijlocit
comandantului companiei, iar pe linie de specialitate,
medicului de batalion.
 Sanitarii pot fi repartizaţi câte unul la fiecare pluton şi
subunitate de întărire sau pot fi menţinuţi lângă gradatul
sanitar care îi trimite la locurile unde sunt răniţii.
 Înainte de începerea luptei, comandantul companiei
precizează semnalele ("chemarea sanitarului", "chemarea
gradatului sanitar" şi "chemarea brancardierilor") tuturor
militarilor, pentru a le putea folosi în situaţia când sunt
răniţi.
VICTIMELOR)
 Acordarea primului ajutor în cel mai scurt

timp celor care au fost răniţi în timpul luptei,
joacă un rol important în salvarea vieţii
acestora.
 Este necesar de menţionat că, pe câmpul de
luptă militarii pot prezenta răni combinate, de
la cele mai uşoare până la cele mai grave,
rezultate în urma acţiunii concomitente a
tuturor factorilor distructivi.
 De aceea se impune ca cel ce acordă primul
ajutor să dovedească calm, discernământ în
aprecierea gravităţii diferitelor răni şi precizie
în efectuarea manevrelor de acordare a
primului ajutor.
VICTIMELOR)
1.a.) Procedee de descoperire a răniţilor pe

câmpul de luptă
 Descoperirea răniţilor pe câmpul de luptă se face prin
observare (în timpul luptei) şi prin "greblaj sanitar"
(scotocirea terenului după încetarea luptei) sau în
perioadele de acalmie a luptei.
 După observarea locului unde se află rănitul, sanitarul
trebuie să se deplaseze la acesta pentru a-i acorda
măsurile de prim-ajutor.
 Deplasarea sanitarului către rănit, pe timpul ducerii
luptei, se poate face prin salturi succesive, târâş, pe
coate şi genunchi sau pe o parte.
 Metoda apropierii de rănit se alege în funcţie

de intensitatea focului inamic, de momentul
zilei, de relieful câmpului de luptă, de anotimp
şi starea vremii etc.
 Având în vedere necesitatea acordării în cel
mai scurt timp a primului ajutor, sanitarul
trebuie să facă observarea în permanenţă,
pentru a fi gata în orice moment să se
deplaseze spre rănit pentru a-i acorda primul
ajutor şi a-l scoate de pe câmpul de luptă,
folosind metodele cele mai adecvate în funcţie
de situaţia creată.
VICTIMELOR)
2.a) Procedee de adăpostire a răniţilor pe

câmpul de luptă
 După ce s-a apropiat de rănit, sanitarul sau militarul
care acordă primul ajutor va face o analiză rapidă a
stării acestuia şi va cauta orice posibilitate, oferită
de teren, pentru a o folosi în realizarea protecţiei
faţă de focul inamic, atât a rănitului cât şi a lui.
 O groapă de obuz, un sanţ, o tranşee, un parapet,
un zid pot oferi minimum de adăpost pentru
acordarea primului ajutor pentru rănit.
 Poziţia în care lucrează sanitarul

depinde de locul unde se găseşte şi de
intensitatea focului inamic, de cele mai
multe ori va lucra în poziţia culcat.
 În situaţia când rănitul nu prezintă
semne de leziuni ale tubului digestiv
(răni abdominale) i se poate da să bea
câteva înghiţituri de apă sau ceai cald
îndulcit, pentru prevenirea sau
înlăturarea şocului.
VICTIMELOR)
 În cazul rănilor (traumatismelor) însoţite de

hemoragii, primul, ajutor constă în oprirea
hemoragiilor cu ajutorul garoului sau prin
aplicarea unui pansament compresiv.
 În cazul fracturilor se face o imobilizare
provizorie, rapidă cu atele sau mijloace
improvizate, scânduri, beţe de schi, arma
etc.
 Rănitii se scot de pe câmpul de luptă
împreună cu armamentul individual şi cu
echipamentul pe care-l au asupra lor.
VICTIMELOR)
3. a) Procedee de marcare a locului unde

se află rănitul pe câmpul de luptă
 După acordarea primului ajutor, se procedează ori la
scoaterea rănitului de pe câmpul de luptă, ori la
semnalizarea către gradatul sanitar sau către
comandantul plutonului sau al companiei de
"chemarea brancardierilor", marcând printr-un
semn locul unde se află rănitul, apoi sanitarul sau
cel care acordă primul ajutor se deplasează la alţi
răniţi pentru a le acorda primul ajutor.
 Semnele cu care se marchează locul de adăpostire a
răniţilor (steguleţe cu cruce roşie, o bucată de faşă
legată de un băţ etc.), trebuie cunoscute de întregul
efectiv al companiei, batalionu1ui.
VICTIMELOR)
 Este necesar să se procedeze în acest mod,

deoarece sanitarul are ca misiune principală
acordarea primului ajutor la cât mai mulţi
răniţi (tuturor răniţilor subunităţii, dacă se
poate).
 Ori, în condiţiile câmpului de luptă,
deplasarea la rănit, adăpostirea acestuia şi
acordarea primului ajutor necesita timp, ceea
ce face ca acordarea primului ajutor şi
scoaterea răniţilor de pe
câmpul de luptă să se facă şi de către
brancardieri (sau alţi militari numiţi de
comandantul subunităţii).
VICTIMELOR)
b) Procedee de scoatere a răniţilor de pe câmpul de
luptă (din tranşee, adăposturi, tancuri, transportoare,
amfibii blindate etc).
Sanitarul sau brancardierii pot scoate rănitul de pe
câmpul de luptă folosind unul sau mai multe din
următoarele procedee:
 1b) Târârea rănitului pe o parte;
 Sanitarul se culca pe o parte lângă rănit, punând capul
acestuia pe pieptul său, iar corpul acestuia pe membrul
inferior cu care se sprijină pe pământ, pe care îl ţine
îndoit din genunchi.
 Apoi se târăşte pe o parte, folosindu-se de celalalt picior
(rămas liber) pe care-l foloseşte pentru împins.
 Mâna cu care se sprijină pe sol ţine şi arma, cu cealaltă
mână (liberă) susţine rănitul.
 Arma o ţine de curea, cu ţeava sprijinită pe braţ, în
situaţia când rănitul nu-şi poate ţine
arma, ia şi arma acestuia.
VICTIMELOR)
 2b) Târârea rănitului pe spate;

 Sanitarul (brancardierul) aşază rănitul pe o parte
(cea sănătoasă).
 Se culcă lângă el, cu spatele, introducând membrul
inferior sprijinit pe sol, sub picioarele rănitului şi
apucându-l cu mâna liberă (cea care nu se sprijină
pe sol) de manta sau pantaloni (în dreptul feselor),
iar cu cealaltă mână apucă mâna de sens opus a
rănitului şi se întoarce apoi cu faţa în jos.
 Rănitul este întors şi el odată cu sanitarul revenind
deasupra sanitarului.
VICTIMELOR)
 3b) Târârea rănitului pe o foaie de cort şi alte

mijloace improvizate
 Sanitarul leagă chinga de un colţ al foii de cort şi
rulează pe diagonală jumătate din foaia de cort.
 Aşază rănitul pe partea sănătoasă introducând sub el
foaia de cort desfăcută - se culcă pe spate şi se
derulează restul foii de cort.
 Se pune masca de gaze sub capul rănitului, arma între
picioare şi sacul de spate sub genunchi, apoi se trec
colţurile laterale ale foii de cort peste rănit şi se leagă.
În acest mod, rănitul este fixat în foaia de cort ca într-
un manşon.
 Sanitarul se deplasează târâş, ţinând capătul liber al
chingii.
 Când aceasta se întinde, se opreşte şi trage de ea,
ţânând foaia de cort (în care se află fixat rănitul) până
în dreptul lui, apoi se deplasează din nou până se
întinde iar chinga şi repetă mişcarea de târâre.
VICTIMELOR)
 În lipsa foii de cort, se poate folosi mantaua

rănitului.
 Chinga se trece prin mânecile mantalei şi se leagă.
 Rănitul este, culcat pe manta şi este târât ca pe
foaia de cort.
 Nu se indică legarea rănitului pe sub axile, întrucât
se pot produce noi leziuni.
 În situaţia când rana nu este gravă rănitul poate
continua lupta, dupa acordarea primului ajutor, sau
poate încerca să se deplaseze prin forţele proprii la
locul de adunare a răniţilor.
 Acesta se fixează la nivelul companiei de către
comandantul de companie (sau subunitate) la o
distanţă şi într-un loc care să confere protecţie faţă
de focul inamicului (vâlcele, râpe, adăposturi).
VICTIMELOR)
 Aşezarea chingii
VICTIMELOR)
 Fixarea în spatele brancardierului

VICTIMELOR)
 Târârea rănitului în spate fixat cu chinga în cerc

VICTIMELOR)
 Ducerea rănitului pe foaia de cort în adăpost

VICTIMELOR)
 Ducerea rănitului pe manta – chinga este

trecută cu hăţurile peste umărul sanitarului
VICTIMELOR)
 c) Transportul răniţilor de pe câmpul de luptă.

Alături de acordarea primului ajutor, transportul
rănitulul de pe câmpul de luptă până la nivelul
punctului de adunare a răniţilor, al punctului
medical batalionar, regimentar, reprezintă un
factor foarte important în salvarea rănitului.
Transportul trebuie să se execute în timp scurt şi
corect, pentru a nu agrava leziunile existente
sau a produce noi leziuni.
Alegerea mijlocului de transport se face în
funcţie de localizarea rănilor şi de starea
rănitului.
VICTIMELOR)
 Sunt răniţi care, după aplicarea primului

ajutor (aplicarea unui garou, a unui
pansament) starea generală le permite să se
deplaseze - aceştia vor trebui ajutaţi de
către unul sau doi militari.
 O altă categorie sunt cei cu fracturi la nivelul
coloanei vertebrale, bazinului sau membrelor
inferioare care nu pot fi transportaţi decât cu
targa.
 Răniţii care deşi nu au fracturi la nivelul
coloanei sau membrelor inferioare, dar sunt
slăbiţi (anemiaţi) în urma hemoragiei, sau
şocaţi, se pot transporta pe mâini, cu
ajutorul chingii sau în alt mod.
VICTIMELOR)
 1.c) Cu targa (variante )

Targa este cel mai indicat şi cel mai cunoscut mijloc de
transport pentru un rănit.
Targa tip este executată dintr-un cadru de metal sau de
lemn, peste care este fixată o pânză groasă sau o
bucată de material sintetic (plastic).
Targa trebuie să fie uşoară, dreaptă, tare, pentru a nu
se îndoi sub greutatea bolnavului.
Unele tărgi au ţesătura din sârmă sau sunt în întregime
metalice, ele prezintă inconvenientul că sunt grele,
fiind folosite din această cauză în autosanitare sau
alte mijloace de evacuare, pentru că oferă stabilitate
mare rănitului.
VICTIMELOR)
 Targă special construită

VICTIMELOR)
Targa poate fi imppovizată din două beţe, vergele metalice
sau ţevi a căror lungime să depăşească înălţimea
bolnavului.
Acestea pot fi legate sau fixate cu o frânghie petrecută în
8 de-a lungul lor, de doua vestoane închise cu nasturi
trecând capetele mijloacelor fixe (beţe, vergele, ţevi)
prin poalele şi mânecile vestoanelor, una sau două
mantale, o pătură, o foaie de cort
etc.
Se poate întrebuinţa la nevoie drept targă o scândură lată,
o scară, o uşă, o masă etc.
Mânuirea tărgii trebuie să se facă cu atenţie, în aşa fel încât
aşezarea rănitului pe targă şi transportarea acestuia să
nu-i agraveze starea sănătăţii.
Manevrele de ridicare, aşezare şi transportare ale rănitului
cu targa trebuie să se execute cu hotărâre, precizie, în
timp scurt, dar cu blândeţe.
VICTIMELOR)
 Targă improvizată cu ajutorul unei frânghii

VICTIMELOR)
 Targă improvizată dintr-un veston

VICTIMELOR)
Permanent trebuie să avem în vedere că este vorba de un

om rănit, care prezintă o sensibilitate mărită la locul
rănirii, o stare generală bună sau alterată, care se
poate înrăutăţi în orice moment.
După acordarea primului ajutor, prima manevra este
ridicarea rănitului de pe sol şi aşezarea lui pe targă.
Această manevră se descompune în următorii timpi:
 - aşezarea tărgii alături de rănit, de obicei targa se
alătură de partea rănită;
 - la comanda "pe locuri" pe care o dă comandantul
grupei sanitare - 2 sau 3 militari se înşiră de-a lungul
părţii sănătoase a rănitului - unul în dreptul toracelui şi
capului, celălalt în dreptul bazinului şi membrelor
inferioare; în situaţia când sunt 3 militari - unul în dreptul
capului şi toracelui, unul în dreptul bazinului, cel de al
treilea în dreptul membrelor inferioare;
VICTIMELOR)
 - la comanda "apucaţi" cei 2-3 militari se lasă pe un

genunchi şi îşi trec mâinile pe sub rănit - primul sub cap şi
omoplaţi, al doilea sub bazin şi membre inferioare (în
situaţia când sunt trei, primul sub capşi omoplaţi, al doilea
sub torace şi bazin, al treilea sub coapse şi genunchi),
când militarii sunt încadraţi în stânga rănitului stau pe
genunchiul stâng, când sunt în partea
dreaptă a acestuia, stau pe genunchiul drept;
 - la comanda "ridicaţi" rănitul este săltat deodată de pe
sol;
 - la comanda "aşezaţi" - şeful grupei sanitare împinge
targa sub rănit, iar acesta este aşezat pe targă de cei 3
militari brancardieri.
 Dacă în general aşa se procedează la diferiţi răniţi,
trebuie totuşi să avem în vedere că sunt cazuri care cer
o atenţie deosebită în manevrarea unei regiuni, sau care
impun aşezarea rănitului pe targă în anumite poziţii.
VICTIMELOR)
 “Pe locuri!”
VICTIMELOR)
 “Apucaţi!”
VICTIMELOR)
 “Ridicaţi!”
VICTIMELOR)
 “Aşezaţi!”
VICTIMELOR)
În aşezarea rănitului pe targă, în vederea

transportării la spital (formaţiunea sau
etapa medicală superioară) se folosesc
4 poziţii:
 - culcat pe spate;
 - culcat pe o latură, capul uşor rotit spre
sol;
 - culcat pe abdomen (pe burtă) cu capul
într-o parte;
 - şezând.
VICTIMELOR)
Poziţia culcat pe spate are patru variante:

 Prima variantă: când capul şi trunchiul sunt aşezate la
acelaşi nivel, membrele (toate patru) sunt mai ridicate.
Această poziţie este indicată în toate cazurile de răniri în
care scade masa sângelui circulant (hemoragii grave,
stări grave de şoc) având ca scop să asigure o irigare
suficientă cu sânge la nivelul organelor vitale (inima şi
creieril).
 Această poziţie este contraindicată la accidentaţii care au
tendinţa să se sufoce (varsă, blocându-şi prin aceasta
căile respiratorii, sau răniţii care au fost scoşi recent din
stop respirator şi sunt predispuşi să-şi "înghită" limba).
VICTIMELOR)
 A doua variantă: când capul şi toracele sunt mai

ridicate decât restul corpului.
Această poziţie este indicată la răniţii care prezintă
traumatisme toracice sau ale membrelor inferioare,
însă care au cunoştinţa păstrată şi puls bun.
Alegerea acestei poziţii are drept scop să uşureze
respiraţia rănitului, având în vedere că mişcările
respiratorii se execută cu mai multă uşurinţă în poziţia
semişezândă.
Poziţia este contraindicată la răniţii grav, care prezintă
semne de insuficienţă circulatorie (puls slab şi
frecvent, slăbiciune, paloare accentuată).
Excepţie fac răniţii care prezintă hemoragii craniene, în
care capul trebuie ridicat mai sus decât restul corpului
pentru diminuarea hemoragiei.
VICTIMELOR)
 Poziţia pe targă în caz de hemoragie la nivelul capului

VICTIMELOR)
 A treia variantă: când rănitul este culcat

pe spate, capul la nivelul trunchiului însă are
genunchii îndoiţi, iar coapsele uşor flectate
pe abdomen, poziţie prin care se asigură o
bună relaxare a muşchilor abdominali.
Această poziţie este indicată la răniţii care
prezintă plăgi sau contuzii la nivelul
abdomenului sau în suferinţele abdominale
acute.
Pentru a o realiza se introduc sub genunchii
rănitului perne, cearşafuri, paturi, vestoane
făcute sul.
VICTIMELOR)
 Poziţia pe targă în caz de plagă abdominală sau

abdomen acut
VICTIMELOR)
 A patra variantă: când toate părţile corpului sunt la

acelaşi nivel, iar targa trebuie să fie un plan neted
tare.
Această poziţie este indicată la răniţii care prezintă
fracturi la nivelul coloanei verticale din cauză că
mişcarea coloanei fracturate în timpul aşezării pe
targă sau în timpul transportului poate provoca
lezarea măduvei spinării.
În această situaţie rănitul va fi aşezat pe targă de cel
puţin 4 oameni, dintre care unul va susţine cu
ambele mâini capul şi ceafa, fără a le mişca.
Sub ceafă se introduce un cearşaf făcut sul, dar fără să
se mărească curbura normală a cefii, de o parte şi
alta a capului se pun doi săculeţi cu nisip, sau două
suluri perniţe, pentru a fixa capul şi a-i limita
mişcările laterale în timpul transportului.
VICTIMELOR)
 Poziţia pe targă în caz de fracturi la nivelul coloanei verticale

VICTIMELOR)
Poziţia culcat pe o latură, capul

uşor rotit spre sol.
Această poziţie este indicată pentru
răniţii grav, care au făcut stop
respirator, li s-au desfundat recent
căile aeriene superioare şi au fost
reanimaţi, la cei care prezintă
pericolul astupării căilor respiratorii
(prin vărsătura etc.).
VICTIMELOR)
 Aşezarea pe targă în caz de fractură a coloanei

cervicale
VICTIMELOR)
 Poziţia culcat cu faţa în jos (pe burtă), capul

în lateral (într-o parte).
Aceasta este poziţia de preferat pentru răniţii
care prezintă fracturi ale coloanei vertebrale
dorsale, lombare, sacrate.
Şi în aceste situaţii trebuie să se aibă în
vedere ca mişcări1e de ridicare şi asezare să
fie făcute de brancardieri în acelaşi timp
pentru a nu se provoca leziuni sau secţionari
ale măduvei spinării.
Această poziţie prezintă neajunsul că
îngreunează respiraţia rănitului.
VICTIMELOR)
 Poziţia şezândă.
Această poziţie este indicată la răniţii care nu
prezintă răniri grave, fără sângerări mari,
situate în locuri care permit şederea: răniţii
cu contuzii simple, cu fracturi sau luxatii ale
membrelor superioare, care au o stare
generală bună.
Imobilizarea rănitului pe targă în o anumită
poziţie este necesară uneori, pentru că prin
zbatere sau şocurile provocate de starea
drumului să nu cadă rănitul de pe targă, în
timpul transportului.
VICTIMELOR)
 Accidentatul, dacă este agitat, trebuie legat de targă

pentru a nu cădea în timpul transportului.
VICTIMELOR)
 Imobilizarea rănitului se poate face cu feşi,

cearşafuri, chingile tărgii, centură, curea,
etc.
 Acestea pot fi trecute peste umeri şi
subsuori, bazin, genunchi şi legate de targă.
 Când vrem să-l fixăm într-o anumită poziţie
- într-o parte, cu capul ridicat, rotit lateral -
utilizăm perne, sau suluri din paturi,
cearşafuri, vestoane, mantale împăturite.
VICTIMELOR)
 Protejarea rănitului pe targă

Este foarte necesar să nu se omită aceasta de
către salvatori, având în vedere că rănitul are
organismul slăbit, rezistenţa lui la frig,
umezeală, căldură, este mult scăzută faţă de
omul normal.
Aceasta impune ca pe timpul transportului să
fie acoperit cu pături, şube, să i se
administreze ceaiuri calde când starea
acestuia permite.
VICTIMELOR)
 Transportul rănitului cu targa

Poziţia rănitului pe targă pe timpul transportului va fi cu
capul înainte (în direcţia sensului de mers) pentru a
putea fi observat permanent pe timpul transportului.
Excepţie de la această regulă se face la coborârea unei
pante sau scări, când poziţia rănitului va fi cu
picioarele înainte.
Targa poate fi dusă de doi sau de patru brancardieri.
Când sunt patru persoane, doi se plasează la capete, iar
doi lateral.
Apucarea, ridicarea şi pornirea se fac la comandă (în
pas necadenţat).
Unul porneşte cu stângul, celalalt cu dreptul, cei din
lateral vor porni cu stângul - în aţa fel ca deplasarea
să se facă în acelaşi ritm, pentru a nu zdruncina
targa (rănitul).
VICTIMELOR)
 După aşezarea pe tărgă a rănitului la

comanda "la targă" cei doi sau patru
brancardieri se dispun după cum s-a precizat
mai sus (doi în lateral şi doi la capetele tărgii).
 - La comanda "apucaţi" toţi se apleacă şi apucă
targa (de bare şi de mânerele laterale).
 - La comanda "ridicaţi" targa este ridicată dintr-o
dată de toţi patru, dar lent, pentru a nu zdruncina
rănitul.
 - La comanda "porniţi" brancardierii pornesc în
acelaşi timp (primii 3 cu stângul, ultimul cu
dreptul).
VICTIMELOR)
 "la targă"
VICTIMELOR)
 "apucaţi"
VICTIMELOR)
 Poziţia tărgii
la urcarea
unei scări
VICTIMELOR)
 Poziţia tărgii la
coborârea scării
VICTIMELOR)
 Pe cât este posibil, se vor evita obstacolele

terenului, garduri, şanţuri, terenuri
accidentate etc.
 În situaţia când acest lucru nu este posibil,
targa trebuie în aşa fel purtată, inclusiv la
trecerea peste obstacole, încât să rămână în
tot timpul în poziţie orizontală, altfel există
riscul să cadă rănitul de pe targă, sau să se
scape targa cu rănitul fixat pe ea.
 Oprirea din mers se face la comanda "stai"
iar coborârea tărgii se face la comanda
"lăsaţi targa", manevra care se execută în
acelaşi timp de către toţi brancardierii.
VICTIMELOR)
 Urcarea şi coborârea tărgii pe o pantă, scară
 În situaţia când trebuie urcată o pantă inclinată sau o
scară, pentru a nu înclina targa, brancardierul din faţă
(care urcă) va coborî partea dinainte a tărgii, iar cel din
spate împreună cu cei din lateral, vor ridica partea din
urmă, în aşa fel încât targa să păstreze poziţia orizontală.
 Coborârea unei pante sau a unei scări se face ridicând
partea din faţă a tărgii (chiar pe umeri sau mai sus) şi
coborând partea din urmă (capul rănitului în această
situaţie este în partea din urmă a tărgii).
 La trecerea prin locuri înguste sau pe scări strâmte,
transportul tărgii se va face numai de către doi
brancardieri.
 La trecerea prin aceste locuri sau prin uşi, se va avea în
vedere să nu se lovească targa, pentru a nu zdruncina
rănitul şi mai ales să nu i se agaţe mâinile sau coatele
acestuia.
VICTIMELOR)
 Trecerea peste un obstacol (gard) de

înălţime mică
Brancardierul din faţă predă mânerele
purtătorilor laterali, apoi sare peste obstacol
(gard).
Ceilalţi trei brancardieri ridică targa la înălţimea
obstacolului şi o împing către acesta, care
apucă mânerele, eliberând purtătorii laterali.
Aceştia sar gardul şi preiau targa de la
brancardierul din spate care sare peste
obstacol şi îşi ocupă locul pe care l-a avut.
VICTIMELOR)
 Trecerea unui obstacol

VICTIMELOR)
 Trecerea peste un şanţ, tranşee

Brancardierii laterali preiau targa de la primul purtător
care coboară în şanţ şi preia capătul dinainte al tărgii,
eliberându-i pe brancardierii laterali care coboară în
tranşee şi preiau targa de la purtătorul din urmă.
Ieşirea din şanţ sau tranşee se execută în acelaşi mod.
Ajunşi la destinaţie, brancardierii predau rănitul cu targă,
primind în schimb o targă goală.
Viteza de deplasare a echipei de brancardieri cu targa
goală este de 4-5 km/oră iar cu rănitul de 2-2,5 km/oră.
După fiecare 300-500 m de drum cu rănitul, brancardierii
se odihnesc 3-5 minute, după care schimbă locurile şi
continuă deplasarea.
Viteza de deplasare scade în funcţie de terenul pe care îl
străbat (teren frământat, cu obstacole, la deal sau în
pantă, iarna etc.).
VICTIMELOR)
 Aşezarea tărgii în autosanitară

Se face prin uşa din spatele maşinii.
Rănitul trebuie introdus cu capul înainte, în sensul
direcţiei de deplasare a autovehiculului, poziţie pe
care o va păstra pe timpul deplasării pentru a fi mai
uşor supravegheat de sanitar care stă aşezat pe un
scaun lateral (din faţă).
Unul din purtătorii laterali se urcă în maşină şi preia
mânerele de la brancardierul din faţă.
Restul brancardierilor ridică cealaltă parte a tărgii la
orizontală şi o împing în maşină.
În situaţia când se vor transporta mai multe tărgi, se
vor încărca mai întâi tărgile de deasupra, apoi cele de
dedesubt.
VICTIMELOR)
 Urcarea tărgii în autosanitară

VICTIMELOR)
 Întoarcerea sanitarului (brancardierului) cu rănitul

fixat în spate cu chinga, în vederea transportării
acestuia
VICTIMELOR)
2.c) Fără targă (variante);

Uneori, când urgenţa impune şi nu avem la îndemână
targa, este posibil ca transportul rănitului să se facă de
1 sau 2 militari (sanitari) de la locul rănirii până la
punctul de adunare al răniţilor.
Un singur militar poate transporta rănitul pe braţe, pe
spate, pe umeri sau cu chinga.
 Transportul rănitului pe braţe
În acest mod se pot transporta militarii răniţi care nu
prezintă fracturi la nivelul coloanei sau al coapselor.
Militarul îngenunchează şi apucă rănitul cu o mână sub
coapse şi cu cealaltă sub subsuori, apoi se ridică şi
transportă rănitul în braţe.
VICTIMELOR)
 Transportul rănitului pe spate (cârcă)

Procedeul poate fi utilizat atunci când rănitul
este conştient şi nu prezintă fracturi la
nivelul coloanei, membrelor superioare sau
coapselor.
Rănitul este aşezat pe o buturugă (ridicătură),
militarul salvator, întors cu spatele,
îngenunchează între picioarele rănitului şi-i
cere să-l prindă cu braţele pe după gât.
Apucându-l apoi cu mâinile pe sub coapse
(genunchi) se ridică şi porneşte înainte.
VICTIMELOR)
 Transportul rănitului pe umeri

În situaţia când rănitul este inconştient şi nu
prezintă fracturi la nivelul coloanei,
membrelor superioare, inferioare.
Rănitul poate fi transportat pe un singur
umăr sau pe ambii umeri.
Se ridică rănitul pe umărul drept, capul
rănitului fiind aplecat pe spatele
purtătorului care trece mâna stângă peste
coapsele rănitului, iar cu mâna dreaptă
prinde braţul (mâna) drept al rănitului.
VICTIMELOR)
 Fixarea rănitului cu chinga de către sanitar

sau brancardier în vederea transportării
acestuia de pe câmpul de luptă
VICTIMELOR)
 Aplicarea chingii la rănit în vederea

transportării acestuia de pe câmpul de luptă
VICTIMELOR)
Când îl transportă pe amândoi umerii, pieptul

rănitului se află pe un umăr, abdomenul pe
ceafa salvatorului iar bazinul şi membrele
inferioare pe celalălt umăr.
Purtătorul îşi trece una din mâini peste braţul
rănitului iar cealaltă mână peste piciorul
rănitului, împreunându-şi mâinile.
În acest fel se face fixarea rănitului, pentru a
nu cade în timpul transportului la punctul de
adunare a răniţilor.
VICTIMELOR)
 Transportul
rănitului cu
chinga de către
un singur
purtător
(sanitar,
brancardier)
VICTIMELOR)
 Transportul pe
ambii umeri
VICTIMELOR)
 Transportul în
braţe
VICTIMELOR)
 Transportul
în cârcă
VICTIMELOR)
 Transportul pe
un singur umăr
VICTIMELOR)
3.c. Scoaterea rănitului din tanc,

tranşee şi transportarea
acestuia cu ajutorul chingii
 Chinga este formată dintr-o bandă
de material din pânză de cort dublă
cusută, având carabiniere de fixare
la ambele capete.
VICTIMELOR)
 Chingă specială pentru scos răniţii din

tancuri şi tranşee
VICTIMELOR)
 La distanţa de 74 cm de capetele chingii se

găseşte cusut câte un inel care permite
agăţarea carabinierelor, la distanţa
aproximativă de 1 m de una din carabiniere
se găseşte o platbandă, în centrul chingii - o
cataramă dublă de reglare.
 Chinga este astfel construită încât prin unirea
carabinierelor între ele se poate obţine din ea
nu laţ (inel) sau un "opt”, după ce se trece pe
sub platbandă unul din capetele chingii.
 Chinga are lungimea de 3,6 m, lăţimea de
6,5 cm şi greutatea aproximativă de 800 g.
VICTIMELOR)
 Materialul de pânză de cort este îmbibat cu

substanţe care să nu permită pătrunderea
apei şi putrezirea ei ulterioară. Carabinierele
şi inelele sunt confecţionate din oţel zincat.
 Chinga se foloseşte la scoaterea răniţilor din
tranşee, din tancuri, sau alte mijloace
blindate, dintre dărâmături, gropi de obuze
etc. specifice câmpului de luptă.
 De asemenea, este indicată la scoaterea
răniţilor din teren muntos, văi, vâroage etc.
VICTIMELOR)
 Pentru a se putea acorda primul ajutor unui

rănit aflat în tanc, acesta trebuie scos din
tanc.
 Sanitarul, ajutat de 1-2 militari din echipajul
tancului, scoate răniţii prin turelă, cu
excepţia mecanicului conductor şi
mitraliorului care se scot prin trapa
anterioară.
 Sanitarul, intrat în tanc, trece cele două
braţe ale chingii pe sub axilele rănitului, le
încrucişează pe abdomen, încercuind apoi
rădăcina membrului inferior respectiv şi
încheie carabiniera la inelul semicircular
pentru a realiza fixarea chingii.
VICTIMELOR)
 Militarii aflaţi pe turelă, trag de bucla superioară a

chingii, în timp ce sanitarul susţine şi dirijează corpul
rănitului.
 O altă variantă este când se fixeaza o a doua chirigă
de inelele dreptunghiulare ale chingii fixate pe rănit şi
se trage de ea în sus, sanitarul din tanc susţine şi
dirijează rănitul până ce acesta este tras afară din
tanc.
 Rănitul, scos din turelă, este susţinut pe sub coapse
de un militar care stă în genunchi pe turelă, celălalt
militar lasă uşor chinga şi susţinându-l sub axile, îl
aşază cu atenţie pe targă.
 Scoaterea răniţilor prin trapa anterioară a tancului se
realizează în acelasi mod.
VICTIMELOR)
 Scoaterea rănitului din tanc cu ajutorul chingii

VICTIMELOR)
 La scoaterea rănitului din tranşee trebuie să

se ţină seama că acolo unde este posibil,
sanitarul acordă primul ajutor, şi după aceea
îl scoate.
 Manevra de fixare a chingii pe rănit,
susţinerea şi dirijarea corpului rănitului pe
timpul ridicării se execută de către sanitar,
adecvat condiţiilor locale.
 Transportul rănitului cu chinga de către un
singur sanitar (brancardier) se poate face
atunci când rănitul este conştient şi nu
prezintă fracturi la nivelul coloanei
vertebrale, sau la nivelul oaselor bazinului
(şoldurilor) sau coapselor.
VICTIMELOR)
 Se trece chinga pe sub fesele (şezutul)

rănitului, purtătorul se aşază cu spatele la
rănit, îngenunchează, trece chinga prin faţă
pe sub umeri (prin axile) şi o fixează pe
ceafă.
 Rănitul îşi împreunează mâinile peste
pieptul purtătorului, ţinându-se în acest
mod de el, iar purtătorul îşi trece mâinile pe
sub coapsele victimei.
 Acest procedeu simplifică transportul şi
uşurează efortul depus de purtator.
VICTIMELOR)
 Transportul cu
chinga de către o
singură persoană
VICTIMELOR)
 4c)
Transportul
rănitului de
către doi
brancardieri
cu mijloace
improvizate
 Se poate face
pe braţe
orizontal, cu
scaunul, unul
după altul şi cu Transportul pe
Transportul cu
chinga, astfel: braţe orizontal ajutorul unui
scaun
VICTIMELOR)
 Cei doi militari îngenunchează de

partea sănătoasă a rănitului, unul în
dreptul toracelui şi celălalt în
dreptul bazinului.
 Îşi introduc mâinile pe sub rănit, îl
ridică şi pornesc la comandă cu
acelaşi picior.
 Rănitul îşi va trece braţul pe sub
ceafa purtătorului de la cap.
VICTIMELOR)
 - Transportul cu scaunul:
 Se poate executa de către doi militari cu un scaun
adevărat, pe care se aşază rănitul.
 În situaţia când scaunul lipseşte, cei doi militari îşi
fixează mâinile în poziţia în care formează un
"scaun".
 Rănitul se aşază pe acesta şi îşi petrece mâinile pe
după gâtul purtătorilor.
 Încheierea unui "scaun" de către doi
purtători, se face astfel: fiecare purtător îşi
prinde încheietura mâinii stângi cu mâna
dreaptă, iar cu mâna stângă, apucă
încheietura mâinii drepte a celuilalt purtător.
VICTIMELOR)
 - Transportul rănitului de către doi

brancardieri, în poziţia "unul după altul":
 Unul dintre brancardieri se aşază între picioarele
rănitului, celălalt se aşază în spatele rănitului.
 Primul îl apucă cu mâinile sub genunchi, al doilea
îl apucă cu mâinile petrecute sub subsuorile
acestuia.
 Apucarea, ridicarea şi pornirea se execută la
comandă, brancardierii pornind cu acelaşi pas.
 Acest procedeu este folosit la transportarea
rănitului în tranşee.
VICTIMELOR)
 - Transportul rănitului de către doi

brancardieri folosind chinga în hamac:
 Se răsuceşte chinga în 8 şi se petrece pe
sub şoldurile rănitului.
 Brancardierii îngenunchează de o parte şi
de cealaltă a rănitului şi petrec pe după
umeri ochiul respectiv al chingii, apoi se
ridică şi pornesc cu acelaşi pas, la
comandă.
VICTIMELOR)
 Transportul pe  Procedeul unul  Transportul cu

mâinile făcute după altul chingă
scaun
VICTIMELOR)
 5c) Transportul răniţilor cu mijloace de

evacuare
 Mijloacele de transport şi evacuare pentru răniţi, din
punct de vedere sanitar, sunt specializate şi
nespecializate.
 Mijloacele de transport specializate sunt bărcuţa-sanie
(Akya), căruciorul pentru transportat răniţi,
autosanitara, elicopterul şi avionul sanitar.
 - Bărcuţa sanie şi căruciorul pentru transportat răniţi
sunt mijloace specializate folosite cu precădere pentru
transportarea răniţilor în teren muntos, atât vara cât
şi iarna.
 Ele pot străbate porţiuni de teren greu accesibile sau
chiar inaccesibile mijloacelor specializate sau
nespecializate auto.
VICTIMELOR)
 Bărcuţa sanie (Akya) are forma unei bărcuţe

şi serveşte la evacuarea răniţilor de pe câmpul
de luptă (teren muntos, accidentat).
 Are lungimea de 2,35 m, lăţimea de 65 cm şi
înălţimea pereţilor laterali de 25 cm.
 Ea este construită din tablă de fier decapată
sau fibre de sticlă (ultimul model) având o
greutate de aproximativ 20 kg.
 Capacitatea de transport este 1 rănit.
 Poate fi tractată de 2 oameni cu ajutorul a
câte 2 braţe metalice fixate la capetele
bărcuţei prin şuruburi sau cu ajutorul unor
hamuri din frânghie.
VICTIMELOR)
 Este de preferat să aibă în construcţie braţele

metalice (detaşabile) deoarece acestea
conferă o stabilitate mai mare bărcuţei
(implicit rănitului din ea) atunci când străbate
terenul accidentat şi poate fi condusă iarna
de cei doi militari schiori, care o tractează.
 Rănitul este aşezat în bărcuţă pe una-două
pături, acoperit cu pătură sau foaie de cort,
manta şi se fixeaza cu ajutorul unor chingi
pentru a nu cădea pe timpul transportului.
VICTIMELOR)
 - Căruciorul hipo pentru transportat răniţii are

ca scop evacuarea răniţilor de pe câmpul de
luptă şi transportarea acestora până la etapa
superioară sau până la punctul de
transbordare unde aşteaptă mijloacele de
evacuare specializate auto (care nu pot
pătrunde în terenul accidentat).
 Căruciorul este prevăzut cu două roţi
cauciucate (de maşina DACIA) pe axul cărora
se fixează un dispozitiv din 4 suporţi, special
amenajaţi, pe care se fixează 2 tărgi.
 Suspensia este asigurată de arcuri şi pneuri.
VICTIMELOR)
 Căruciorul are capacitatea de transport

pentru 2 răniţi culcaţi, (2 tărgi
suprapuse), lungimea fără hulube este de
2 m, lăţimea (la axa roţilor) de 1,20 m.
Hulubele sunt rabatabile şi demontabile.
 Căruciorul este prevăzut cu două hulube
pentru a fi tractat hipo (1 cal) dar poate fi
tractat şi de 2 militari.
 El este prevăzut pentru transportul
răniţilor atât vara cât şi iarna (când roţile
se înlocuiesc cu tălpici metalice).
VICTIMELOR)
 Pentru deservirea lui este nevoie de 1 militar

conductor hipo şi 1 sanitar care merge la
spatele căruciorului şi supraveghează răniţii.
 Tărgile sunt de tip clasic, ele se fixează pe
suporţi printr-un dispozitiv amenajat în acest
scop.
 În timpul transportului răniţii sunt fixaţi pe
tărgi prin chingi, în caz de timp nefavorabil
se acoperă cu o prelată (care este în
inventarul căruciorului) sau cu foaie de cort,
pături etc.
 Căruciorul are greutatea aprox. 180-200 kg.
VICTIMELOR)
 Rănitul poate fi aşezat direct în targă (când tărgile

sunt fixate şi situaţia impune urgenţă) sau cu targa,
ale cărei mânere (capete) se fixează în dispozitivul
special amenajat.
 Se aşază şi se fixează, întâi targa de jos, apoi cea de
deasupra.
 Ridicarea şi fixarea tărgii se face de către 4 militari.
Targa ce ridică şi se aşază în acelaşi timp de către toţi
militarii după următoarele comenzi:
 - ,,la targă";
 - "apucaţi targa";
 - "ridicaţi targa";
 - "aşezaţi targa".
 Este necesar ca manevrele de ridicare, aşezare şi
fixare a tărgii în dispozitiv să se facă în acelaşi timp,
cu atenţie, pentru a evita zdruncinarea rănitului.
VICTIMELOR)
 - Autosanitara - reprezintă mijlocul specializat

de transport al răniţilor şi bolnavilor cel rnai
întrebuinţat.
 Capacitatea de transport 2 răniţi în poziţia
culcat şi 4 şezând (pe banca laterală) sau 3
răniţi în poziţia culcat şi 2 şezând (in situaţia
când se fixează un dispozitiv de susţinere
pentru a treia targă).
 Avionul sanitar şi elicopterul pentru evacuarea
şi transportul răniţilor sunt mijloace
specializate care prezintă avantajul evacuării
rapide şi fără zdruncinături (ca la mijloacele
terestre) a răniţilor.
VICTIMELOR)
Mijloacele nespecializate
 Autobuzele, microbuzele, autodubele, camioanele
cu sau fără remorcă, pot fi folosite pentru
transportul răniţilor întrucât au platforma netedă
pe care pot fi depuse tărgi.
 Cu cât suspensia autovehiculelor este mai dură,
cu atât conducerea trebuie să fie mai atentă,
viteza mai
mică, pentru a putea evita denivelările drumului
şi atenua pe cât posibil zdruncinăturile.
 De asemenea şi în aceste autovehicule se are în
vedere protecţia răniţilor faţă de intemperii, frig,
umezeală dar şi o aerare corespunzătoare în
interior (prelate bune la camioane, încălzire
interioară corespunzătoare la celelalte).
VICTIMELOR)
 Urcarea şi coborârea tărgilor în şi din
autovehicule se execută de către 3-4
brancardieri, la comandă.
 Pe timpul transportului, răniţii vor fi însoţiţi de 1-2
sanitari, care vor continua măsurile de prim ajutor
acordate (refacerea unui pansament, slăbirea sau
strângerea garoului etc.), sau vor lua noi măsuri atunci
când situaţia impune (respiraţie artificială, masaj cardiac
extern etc..
 În timpul aplicării pe teren a medicalizării
ajutorului, este important să se ţină seama de
ansamblul de materiale şi tehnici întâlnite pe
teren pentru a realiza gesturile necesare de
tratament ale victimelor; astfel, medicalizarea
ajutorului nu poate corespunde pur şi simplu
ieşirii specialiştilor şi a tehnicilor, ce nu pot fi
exportate direct din spital fără a fi adaptate.
VICTIMELOR)
 Actualmente majoritatea tehnicilor folosite în

teren sunt codificate, atât în planul indicaţiilor,
cât şi în cel al modalităţilor de realizare şi al
elementelor de supraveghere.
 Evoluţia medicinei de urgenţă permite să se
extindă regulat câmpul de aplicare al
tehnicilor folosite, după o adaptare necesară
şi pe teren.
 Tehnicile de îngrijire nu se vor aplica decât
după efectuarea unui bilanţ al stării victimei
(clinic sau paraclinic), ce reprezintă elementul
de bază al triajului şi categorisirii victimelor,
iar supravegherea face parte integrantă din
această operaţiune
VICTIMELOR)
4.Tehnici de bilanţ şi supraveghere
 Toate victimele, luate în îngrijiri medicale de către
forţele de intervenţie în urma unui dezastru şi
evacuate la structura de îngrijiri, trebuie să facă
obiectul unui bilanţ precis funcţional (în special
neuropsihic, ventilator şi cardio-vascular) şi unui
bilanţ lezional.
 Acest bilanţ se înscrie în ansamblul operaţiunilor
de diagnostic şi de apreciere a gravităţii precum
şi a supravegherii, care sunt esenţialmente clinice
şi paraclinice, integrându-se în ansamblul
tehnicilor de examinare, de îngrijiri şi de
stabilizare realizate în reanimarea
prespitalicească şi în timpul transportului
medicalizat.
VICTIMELOR)
 Acest bilanţ se efectuează pentru a se detecta

precoce apariţia modificărilor stării clinice sau
a complicaţiilor şi să se adapteze îngrijrile
medicale până la ajungerea în mediul
spitalicesc.
 În situaţii de catastrofă, principiile bilanţului şi
ale supravegherii se vor adapta la exigenţele
impuse de situaţie în funcţie de:
 - numărul de victime, natura şi gravitatea leziunilor;
 - numărul şi calificarea echipelor medicale şi
paramedicale însărcinate cu supravegherea;
 - absenţa unor mijloace de investigaţie sofisticată;
 - durata operaţiunilor de evacuare;
 - necesitatea absolută de a înscrie rezultatele
examenelor suscesive într-o fişă de evacuare.
VICTIMELOR)
Examinarea victimelor
 În cadrul lanţului de ajutor medical,
aceasta se execută în trei stadii şi
corespunde la trei niveluri de
posibilităţi tehnice.
VICTIMELOR)
Bilanţul elementar
 Se practică la locul catastrofei şi constă într-o
evaluare rapidă a stării victimei de către personalul ce
asigură ridicarea victimelor; se execută în baza
criteriilor de gravitate ce vor declanşa medicalizarea
degajării (pentru subiecţii încarceraţi sau blocaţi), a
ridicării victimelor şi a transportului la etapa
următoare (post medical avansat, centru medical de
evacuare).
 Va trebui să fie precis, rapid şi esenţialmente clinic
bazat pe aprecierea:
 stării de conştienţă (normală, agitaţie, torpoare, comă);
 stării ventilatorii (tahipnee, bradipnee, cianoză,
respiraţie stertoroasă);
 stări hemodinamice (tahicardie, bradicardie, paloare);
 starea lezională este evident un element de apreciere
(striviri de membră, plăgi toraco-abdominale, arsuri).
VICTIMELOR)
Bilanţul primar
 Este stabilit în baza a trei principii:
 - cercetarea şi localizarea leziunilor elementare
prin examinarea sistematică a tuturor regiunilor
anatomice: craniu faţă, gât, coloană cervicală şi
dorso-lombară, torace, abdomen, bazin şi perineu,
membrele superioare şi inferioare;
 - examinarea orientată în funcţie de agentul
agresiv, specific şi în funcţie de circumstanţele de
descoperire a victimelor, pentru determinarea cu
aproximaţie dacă este cazul unui rănit sau
polirănit, un poliagresat, intoxicat sau victima unei
explozii;
 - examinarea va ţine cont numai de declaraţiile
victimelor (când sunt conştiente), dar şi de
reacţiile la examinare.
VICTIMELOR)
 Bilanţul funcţional
 Comportă mai multe faze.
 Prima fază este reprezentată de explorarea funcţională
sistematică a marilor funcţiuni, care traduc consecinţele
fiziopatologice ale agresiunii iniţiale, care sunt:
 - neuropsihice, reprezentate de comportamentul agitat al lezatului,
starea de prostraţie, nivelul de conştienţă, profunzimea comei,
motricitatea, sensibilitatea, reflexele osteo-tendinoase, tonusul
muscular, tulburările pupilare şi neurovegetative;
 - cardiovasculare, reprezentate de modificările stării hemodinamice
apreciate prin valoarea tensiunii anteriale şi venoase centrale şi,
dacă este posibil, explorarea circulaţiei locale, coloraţia
tegumentelor, a timpului de recolorare unghială; alte bilanţuri nu
sunt posibile în această fază, cu excepţia frecvenţei cardiace;
 - ventilatorii, care sunt reprezentate de aprecierea stării ventilatorii
prin consultaţie şi audiţie (respiraţie sacadată, zgomotoasă,
inspecţia însotită de cercetarea bătăilor aripilor nasului, tiraj
suprasternal sau intercostal cu respiraţie paradoxală sau
constatarea cianozei sau fără transpiraţii profunde).
VICTIMELOR)
 A doua fază este reprezentată de aprecierea

globală şi de sinteză, permiţând categorisirea
victimelor pe plan funcţional după următoarele
tablouri clinice elementare:
 - primul tablou: absenţa tulburărilor evidente;
 - al doilea tablou: tulburări neuropsihice dominante,
şi/sau majore;
 - al treilea tablou: tulburări ventilatorii dominante
şi/sau majore;
 - al patrulea tablou: tulburări hemodinamice
dominante şi/sau majore;
 - al cincilea tablou: intricarea diverselor tulburări.
VICTIMELOR)
 A treia fază constă în înscrierea

sistematică a tuturor datelor în fişa
medicală de evacuare; în acest
stadiu al lanţului medical este dificil
de a putea folosi diverşii indici de
gravitate şi indicii pragmatici ce
permit cuantificarea gravităţii stării
victimelor (în special răniţi).
VICTIMELOR)
Bilanţul secundar
 Este realizat la nivelul CME şi este stabilit pe baza principiilor
ce permit:
 - aprecierea evoluţiei, după stabilirea stării victimei la PMA,
judecată în termeni de stabilizare, ameliorare sau agravare;
 - controlul aeestei stabilizări pe plan tehnic, ceea ce reprezintă
verificarea abordului venos, a imobilizării, a pansamentelor, a
hemostazei, a poziţiei sondei de intubaţie etc.;
 - utilizarea bilanţurilor complementare, atât pe plan lezional cât şi
funcţional, în funcţie de valoarea echipamentelor disponibile;
 - realizarea unei stabilizări mai avansate, ce nu a putut fi
realizată la PMA (de exemplu, drenajul toracic, sondajul vezical
etc.), eventualele gesturi chirurgicale salvatoare, dacă condiţiile şi
dotarea tehnică o permit (autotransfuzia unui hemotorax,
hemostaza chirurgicală etc.);
 - determinarea modurilor de evacuare, alegerea mijlocului,
momentului, a locului de evacuare şi a medicalizării sau nu a
transportului.
VICTIMELOR)
 În acest stadiu se mai pot efectua puncţii peritoneale de
lavaj, la un abdomen suspect, un control al
hematocritului, o radiografie, echografii, în structurile mai
grele ce intervin (spitale mobile).
 Devine obişnuită calcularea unui număr de indici de
gravitate, cum sunt:
 - scorul Glasgow, ce reprezintă aprecierea stării neurologice
pe baza a trei date, şi anume: deschiderea ochilor,
răspunsul verbal şi răspunsul metric;
 - scorul Lindaly, ce reprezintă aprecierea globală şi pe baza
unui bilanţ lezional topografic şi funcţional;
 - traumascorul Champion, care reprezintă integrarea
scorului Glasgow cu alte valori (TA, umplerea capilară,
efortul ventilator şi frecvenţa respiratorie);
 - injury severity score (ISS Burke), care se bazează pe
cotarea diferitelor leziuni repartizate în diferite regiuni
anatomice; cotarea leziunilor celor mai grave este luată în
considerare pentru aprecierea globală a gravităţii.
VICTIMELOR)
Supravegherea victimelor
 Pe plan tehnic reprezintă repetarea la
intervale mai mult sau mai puţin regulate a
elementelor de bilanţ iniţiate practic la PMA şi
CME; ansamblul acestor tehnici vor fi alese în
funcţie de:
 - simplitatea de folosire pentru un mare număr de
victime;
 - folosirea la diferitele stadii ale lanţului medical
(PMA, CME, la centrele de triaj şi în timpul
evacuării).
VICTIMELOR)
Tehnicile de supraveghere neuropsihică

 Nu diferă de cele folosite în practica uzuală: examenul
comportamentului, al stării de veghe, al motricităţii,
etc.; singura lor repetare în timp şi comparare are un
interes deosebit pentru aprecierea evoluţiei, iar fiecare
are importanţa sa în supravegherea colectivă a
diverselor categorii de răniţi susceptibile de a se
agrava rapid, cum ar fi, de exemplu, traumatizaţii
cranieni cu pierderea cunoştintei, iniţială sau
prelungită, intoxicaţii cu gaze, victimele în stare de
colaps (arsuri , hemoragii).
 Aceste tehnici îşi găsesc aplicarea şi locul la toate
etapele lanţului medical de ajutor.
VICTIMELOR)
 Când organizarea din teren comportă un

centru de triaj (ce reuneşte structurile unui
PMA şi ale unui CME) , primul bilanţ va fi
efectuat aici şi se vor consemna datele de
supraveghere, pentru evacuare.
 Din toate datele examenului neuropsihic,
supravegherea colectivă va reţine în special:
 - modificările comportamentului şi în special
apariţia sau agravarea agitaţiei;
 - starea de veghe, în special apariţia şi agravarea
tulburărilor conştienţei;
 - motricitatea spontană, în special apariţia de
mişcări anormale sau crize convulsive;
 - reflectivitatea pupilare, în special apariţia
midriazei uni sau bilaterale.
VICTIMELOR)
 Tehnicile de supraveghere respiratorie

 Se bazează pe examenul clinic:
 - frecvenţa, ritmul şi amplitudinea mişcărilor
respiratorii;
 - examenul toracelui (inspecţia), auscultaţia şi
percuţia pulmonară, aprecierea cianozei şi a
transpiraţiei.
 Tehnicile de gazometrie şi examenul radiologic
nu pot fi folosite decât în mediul spitalicesc sau
în structurile grele de tratament, amplasate în
teren în scopul de a înlocui pe o durată mai
lungă, centrele spitaliceşti.
VICTIMELOR)
 Aceste tehnici trebuie utilizate pentru o serie de

categorii de victime în situaţii de supraveghere
colectivă:
 - traumatizaţii toracici (în traumatisme deschise sau
închise);
 - traumatizaţii cranieni cu pierderea cunoştinţei;
 - intoxicaţii cu gaze;
 - victimele inconştiente, indiferent de cauza comei.
 Aceste tehnici îşi găsesc locul în toate stadiile lanţului
medical, în situaţii de urgenţă colectivă la locul
accidentului şi la PMA.
 Sunt necesare pentru a decide măsurile de asistenţă
ventilatorie, pentru victimele încarcerate sau parţial
îngropate, cât şi pentru cele care vor fi transferate la
PMA unde bilanţul va fi completat.
VICTIMELOR)
La Centrul Medical de Evacuare (CME)

 Sunt necesare pentru a judeca necesitatea
efectuării altor gesturi în funcţie de durata
aşteptării înaintea evacuării la un centru
spitalicesc şi pentru determinarea
modalităţilor de evacuare (asistenţă
ventilatorie permanentă); toţi membrii
lanţului medical trebuie să fie capabili să
asigure o supraveghere ventilatorie simplă şi,
în caz de necesitate, să poată lua măsuri
imediate.
VICTIMELOR)
 Tehnici de supraveghere cardiovasculară
 În medicina de urgenţă prespitalicească, tehnicile de
supraveghere cardiovasculară sunt primordiale; ele comportă
examene şi tehnici de control care apreciază starea
hemodinamică (TA, PVC), ritmicitatea, excitabilitatea,
conducerea intracardiacă (ECG, puls şi supraveghere
electrosistolică).
 Importanţa lor, ca şi valoarea nu trebuie să ne facă să neglijăm
datele clinice pure cum sunt: tahicardia, setea, decolorarea
conjunctivală, polipneea, examinarea reţelei venoase
superficiale, în scopul aprecierii unei hipovolemii prin
hemoragie internă sau externă.
 În situaţii de urgenţe colective, se va ivi posibilitatea ca lucrul
să se desfăşoare în amenajări temporare sau cu spaţiu
insuficient şi numărul mare de victime să nu permită ca toate
să fie beneficiarele unei supravegheri cardiovasculare
instrumentale foarte bune.
 Aceste tehnici îşi găsesc locul în toate etapele lanţului medical
de ajutor, în funcţie de numărul de victime de supravegheat şi
de mijloacele disponibile.
VICTIMELOR)
La locul accidentului
 Doar datele clinice obişnuite sunt utilizabile pentru a
evalua starea hemodinamică a victimelor şi evoluţia
lor, interogatoriul şi examinarea pentru decelarea stării
de agitaţie, setea, decolorarea conjunctivelor,
masurarea pulsului pentru a evidenţia tahicardia sau
bradicardia; aceste măsuri sunt capitale pentru:
 - luarea în îngrijire a victimelor încarcerate şi în mod
particular a celor îngropate, pentru a evalua starea de
şoc sau colaps şi a decide o eventuală perfuzie pentru
reumplerea vasculară;
 - la ridicarea unor victime ce au prezentat hemoragii
externe sau interne, pentru a fixa poziţia de transport,
sau precauţiile de luat la transportul cu brancarda la
PMA.
VICTIMELOR)
La Punctul Medical de Ajutor (PMA)

 Aceleaşi examinări vor servi la aprecierea
răsunetului hemodinamic al principalelor
leziuni şi pentru fixarea ordinii primelor
îngrijiri (abordul venos, reumplerea
vasculară, hemostaza provizorie).
 În acest stadiu este posibilă utilizarea altor
tehnici cum ar fi măsurarea PVC, pentru
aprecierea valorii umplerii vasculare; este
puţin probabil ca la acest nivel să fie posibile
supravegherea electrocardioscopică şi
practicarea ECG.
VICTIMELOR)
La CME
 O stabilizare mai elevată ce se poate practica la acest nivel se
bazează pe posibilitatea de folosire a unor tehnici de
supraveghere mai cornplexe:
 - practicarea unei ECG în intoxicaţiile prin inhalarea de gaze
toxice, traumatismele toracice cu suspiciune de tamponadă
cardiacă, hipotermie profundă (sub 28 de grade Celsius) şi
sindromul de strivire musculară majoră;
 - măsurarea PVC în hemoragiile importante, arsurile de gradul
II şi III mai mari de 50% din suprafaţa corporală, starea de
colaps;
 - punerea sub supraveghere electrocardioscopică (hipotermie
profundă, intoxicaţii prin inhalare, traumatisme ale rahisului
cervical cu tulburări neurovegetative).
 Aceste metode de supraveghere pot fi menţinute pe toată
perioada cât victima stă la CME şi continuate pe timpul etapei de
evacuare (terestră sau aeriană) până la spital, sau întrerupte pe
timpul transportului în funcţie de situaţie.
VICTIMELOR)
Alte tehnici de supraveghere

 Supravegherea uneia sau a mai multor victime
integrează şi alte tehnici de explorare, mai mult sau
mai puţin invazive, ce sunt realizate conjunctural în
diverse situaţii:
 - sondajul gastric, care este realizat sistematic la
majoritatea victimelor grave şi care permite decelarea
hemoragiilor digestive;
 - sondajul urinal (vezical) permite decelarea unei
hematurii ca şi controlul diurezei;
 - puncţia peritoneală de lavaj, care permite nu numai
punerea în evidenţă a unei hemoragii intraperitoneale şi
aprecierea impactului acesteia ci şi prin menţinerea unui
cateter pe loc, supravegherea în cazul unui traumatism
abdominal după un prim rezultat incert.
B. TEHNICI DE AJUTOR ŞI SPRIJIN ÎN
CADRUL EVACUĂRII IMEDIATE
1. Primul ajutor în stop cardio-respirator - BLS

(Suportul de bază al vieţii)
 STOPUL RESPIRATOR ŞI STOPUL CARDIAC
 Viaţa este consecinţa funcţionării normale a tuturor
organelor care, la un loc, formează economia întregului
organism.
 Lezarea uneia dintre componentele organismului are
răsunet asupra întregului sistem şi, în cazul în care a
fost depăşit un anumit prag, apar semnele afectării
funcţiilor vitale ale organismului, care sunt respiraţia şi
circulaţia sângelui.
 De cele mai multe ori, viaţa poate fi salvată dacă, din
primele minute ale opririi respiraţiei sau a bătăilor
inimii, se intervine executându-se respiraţia artificială şi
masajul cardiac extern.
B. TEHNICI DE AJUTOR ŞI SPRIJIN ÎN CADRUL
EVACUĂRII IMEDIATE
 STOPUL RESPIRATOR
 Victima este căzută la sol, cu gura încleştată.
Nu se constată mişcări le respiratorii, nici la
nivelul toracelui, nici în nivelul abdomenului.
 Primele gesturi trebuie să încerce să
elibereze căile aeriene respiratorii superioare.
 Pentru a menţine poziţia laterală, care oferă
cea mai mare securitate pentru bolnav,
salvatorul execută toate manevrele, fiind
aşezat în genunchi, la spatele belnavului.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Se deschide larg gura cu o piesă specială de lemn sau

orice altă piesă dură, liniară (lingură, bară scurtă
metalică) acţionată ca o pârghie ce ia punct de sprijin
pe arcada dentară.
 Gura se menţine întredeschisă, fixând între arcadele
dentare un sul mai gros, făcut dintr-o batistă sau o
bucată mare de plută sau lemn.
 Cu degetele învelite într-o batistă se apucă şi se trage
limba afară din gură.
 Fundul gâtului este cercetat cu degetele celeilalte
mâini, de asemenea învelite într-o batistă,
îndepărtând, totodată, eventualii corpi străini care se
pot afla în fundul gâtului (proteza dentară ruptă, dinţi
detaşaţi, pietre de pe drum, bucăţi de stofă etc.).
EVACUĂRII IMEDIATE
 După efectuarea acestei manevre, se

face aspiraţia secreţiilor existente în
gură cu o pompiţă specială care se
află în trusa de prim ajutor a
automobiliştilor.
 În lipsa ei, secreţiile pot fi
îndepărtate cu o linguriţă sau
aspirindu-le din gura victimei cu un
tub de cauciuc care are cealaltă
extremitate învelită într-o batistă, în
gura salvatorului.
EVACUĂRII IMEDIATE
 În acest moment, devine foarte utilă folosirea
unei piese speciale care se află, de asemenea,
în trusa automobiliştilor şi anume pipa
faringiană.
 Ea se introduce cu vârful răsucit către cerul
gurii.
 Odată pătrunsă în cavitatea bucală, pipa se
răsuceşte cu 180°, ajungând cu vârful către
bărbia pacientului şi se împinge, în final, în
fundul gurii.
 Pipa, confecţionată dintr-un cauciuc dur, nu
permite căderea limbii în fundul gurii, ceea ce
ar provocă sufocarea bolnavului, permite
aspirarea permanentă a secreţiilor din gură şi
uşurează executarea manevrelor de respiraţie
artificială "gură la gură'' .
EVACUĂRII IMEDIATE
 În siţuatia în care accidentatul este culcat pe

spate, pentru a evita căderea limbii în fundul
gâtului, trebuie să-i îndoim puternic capul pe
spate şi să-i punem sub ceafă o pătură făcută
sul sau nişte haine.
 Dintre multiplele manevre care pot realiza
ventilarea artificială a plămânilor, singura
tehnică indicată pentru salvarea
traumatizaţilor este respiraţia artificială "gură
la gură'' sau "gură la nas''.
 Principalele calităţi ale acestei tehnici sunt
simplitatea şi lipa riscurilor în folosirea ei.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Salvatorul, aflat în spatele pacientului sau lateral
de el, se apleacă peste acesta, îi pensează nările
cu degetele sau cu o pensă specială din trusa
automobiliştilor, acoperă gura victimei cu o
batistă sau cu o pânză curată, trage mult aer în
piept, pe care apoi il insuflă accidentatului,
aplicând gura sa peste gura acestuia, lăsând apoi
gura pacientului liberă, aerul va ieşi din plămâni,
fiind expulzat, prin revenirea la normal, datorită
elasticităţii cutiei toracice.
 Pentru a asigura un ritm de insuflare
corespunzător, salvatorul va numara 1-2 în timpul
în care trage aer în piept şi 3-4 în timpul în care,
aplecat peste bolnav, expiră aerul în plămânii
acestuia.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Respiraţie artificială gură la gură

EVACUĂRII IMEDIATE
 Mai igienic şi mai eficient este să se

folosească un dispozitiv special ce se
interpune între pacient şi salvator.
 Este vorba de un fel de zăbală de cauciuc
care se introduce între arcadele dentare ale
victimei, prevăzută în partea centrală, cu un
tub pe care se aplică gura salvatorului.
 Şi mai bine este dacă la acest tub se ataşează
un al doilea tub de cauciuc, gofrat,
independent, lung (40-60 cm) care să
permită continuarea manevrelor de respiraţie
artificială şi în timpul transportului
pacientului.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Respiraţie artificială
gură la gură folosind un
aparat special
EVACUĂRII IMEDIATE
 Salvatorul va urmări în permanenţă

eficacitatea mişcărilor respiratorii pe care le
imprimă accidentatului.
 Deoarece respiraţia artificială trebuie să se
continue până la revenirea mişcărilor
spontane
de respiraţia regulată a bolnavului, pentru a
nu obosi, este preferabil ca manevrele să fie
executate, cu schimbul, de un număr mai
mare de salvatori.
 În cazul în care nu se poate descleşta gura
accidentatului, insuflarea aerului se face
aplicând gura pe nasul victimei.
EVACUĂRII IMEDIATE
STOPUL CARDIAC
 Bolnavul este în stare de inconştienţă,
cu tegumentele de culoare cadaverică.
 Bătăile inimii se cercetează prin
ascultare în partea stângă a toracelui,
sub mamelon.
 Se palpează de asemenea, pulsaţiile
arterelor, care trebuie să se simtă la
încheietura pumnului (artera radială)
sau la baza gâtului (artera carotidă).
EVACUĂRII IMEDIATE
 Masajul cardiac extern este manevra

cea mai simplă de învăţat şi de
executat şi este capabilă nu numai să
pompeze sângele în sistemul circulator
în perioada absenţei contracţiilor
spontane cardiace, dar are şi calitatea
ca, prin excitarea musculaturii inimii şi
a terminaţiilor nervoase pe care le
cuprinde aceasta, să provoace reluarea
activităţii sale.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Bolnavul este intors pe spate.

 Salvatorul, aşezat în genunchi, în partea
stângă a victimei, apasă cu mâinile
încrucişate la 90°, una peste cealaltă, în
partea inferioară a sternului, în dreptul
coastelor 4-6.
 Apăsarea trebuie să fie puternică,
comprimând cutia toracică, cu 3-4 cm,
salvatorul lăsându-se cu greutatea corpului cu
mâinile astfel încrucişate, într-un ritm de
aproximativ 50-60 apăsări/minut.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Deoarece, de cele mai multe ori, este vorba de

combinarea opririi, atât a mişcărilor respiratorii, cât şi a
bătăilor inimii (stop cardio-respirator), manevrele de
salvare trebuie combinate
 Ele sunt executate de 2 sau 3 persoane.
 La fiecare 6-8 apăsări pe stern, făcute de unul din
salvatori, cel de al doilea salvator va face o insuflare de
aer în plămânii victimei.
 Este bine ca cel de al treilea salvator să ridice picioarele
victimei, pentru a creşte cantitatea de sânge care va
iriga organele cele mai importante - creierul, ficatul şi
rinichii.
 La copii, apăsarea toracelui se face cu o singură mână,
iar la copiii foarte mici, numai cu două degete de la
fiecare mână, ritmul apăsării fiind mai mare şi anume de
80-100 apăsări/minut.
EVACUĂRII IMEDIATE
1. Resuscitarea cardiorespiratorie (BLS)
DEFINIŢIE
 Suportul de bază al vieţii (basic life
support-BLS) este definit ca un
ansamblu de măsuri de resuscitare
efectuate asupra unui pacient aflat în
stop cardio-respirator, fără a se folosi
echipamente specifice.
 În prezent există tendinţa de a se
introduce unele echipamente în cadrul
BLS, cum ar fi defibrilatorul automat şi
unii adjuvanţi ai căii aeriene.
EVACUĂRII IMEDIATE
OBIECTIVE
 Asigurarea ventilaţiei la pacienţii aflaţi în
stop respirator.
 Asigurarea ventilaţiei şi efectuarea
compresiunilor toracice la pacienţii aflaţi
în stop cardiorespirator.
 Efectuarea defibrilării la pacienţii cu
fibrilaţie ventriculară (FV) sau cu
tahicardie ventriculară fără puls (TV), cu
ajutorul defibrilatorului automat.
EVACUĂRII IMEDIATE
LANŢUL SUPRAVIEŢUIRII
 Accesare rapidă a sistemului de
urgenţă.
 BLS rapid (manevrele fiind efectuate de
martor/martori până a sosirea
ajutorului medical specializat).
 Defibrilare precoce.
 ALS rapid (în cel mult 7-8 minute).

EVACUĂRII IMEDIATE
ACCESUL RAPID LA SISTEMUL DE URGENŢĂ

 Apel telefonic gratuit -961; 112; 911
 “Phone first” – primul lucru în cazul unui adult
care se află în stop cardio-respirator, imediat
după constatarea inconştienţei, deoarece în
majoritatea cazurilior ritmul acestuia este FV,
pentru care singurul tratament eficient este
defibrilarea precoce (rata supravieţuirii scade
cu 10% pentru fiecare minu fără defibrilare).
 “Phone first” – 4 excepţii în care alarma se
dă după 1 minut de BLS: politraumatisme,
înec, supradoză de droguri sau intoxicaţiile
grave medicamentoase, stopul
cardiorespirator la copil.
EVACUĂRII IMEDIATE
BLS (BASIC LIFE SUPPORT)

 Acţiuni care pot fi efectuate fără un
echipament special, cu scopul de a furniza
organelor vitale (creier, cord), în cazul unui
stop cardio-respirator, a unui flux minim de
sânge care să permită supravieţuirea lor până
la restabilirea circulaţiei spontane.
 Manevrele sunt eficiente doar dacă se încep
foarte precoce după apariţia SCR (în primele
4-5 minute, când creierul este încă viabil) şi
se efectuează de către martori până la sosirea
ajutorului specializat.
EVACUĂRII IMEDIATE
 INDICAŢII PENTRU BLS

 - Stopul respirator din:
 Accidentele de submersie / înec
 Strangulare / spânzurare
 Aspirarea unui corp străin / inhalare de fum
 Epiglotita
 Supradoze de opiacee / alte droguri
 Electrocuţie / fulgerare
 Traumatisme
EVACUĂRII IMEDIATE
 INDICAŢII PENTRU BLS

 -Stopul cardiac
 Absenta circulaţiei spontane, însoţită
întotdeauna de stop respirator / respiraţii
agonice.
 BLS realizat precoce creşte şansa reuşitei
defibrilării şi contribuie la păstrarea
funcţionalităţii creierului şi cordului o perioadă
mai îndelungată, oferind premizele unei
resuscitări fără sechele.
EVACUĂRII IMEDIATE
 SECVENŢELE BLS
 Oprirea accidentului- siguranţa victimei şi a
salvatorului.
 Evaluarea constienţei
 Eliberarea căilor aeriene superioare
 Evaluarea respiraţiei
 Respiraţii prezente-poziţie de siguranţă
 Apelare 112 dacă nu respiră
 30 compresii toracice (MCE)
 2 respiraţii artificiale (gură la gură /gură la
nas/gură la gură şi nas/gură la stoma)
EVACUĂRII IMEDIATE
 EVALUAREA STĂRII DE CONŞTIENŢĂ

 Foarte rapid, în cadrul evaluării primare,
conform schemei A VPU
 A - pacient alert
 V - răspuns la stimul verbal
 P - răspuns la stimul dureros (pain)
 U - nu răspunde la nici un stimul
(unresponsive) - inconştient
EVACUĂRII IMEDIATE
 “Scuturaţi
şi strigaţi”
EVACUĂRII IMEDIATE
 Atitudinea corespunzătoare
 În SUA şi Australia alarmarea se face imediat
după stabilirea inconştienţei
 În Europa, în cazul salvatorilor neprofesionişti
alarmarea se face imediat
 În cazul salvatorilor profesionişti se dă alarma
după evaluarea prezenţei/absenţei respiraţiei şi
circulaţiei spontane şi după l minut de RCP în
cazul celor 4 situaţii: înecati, politraumatizaţi,
drogaţi, copii
EVACUĂRII IMEDIATE
 CĂILE AERIENE (AIRWAYS)

 Pentru evaluare, pacientul trebuie aşezat în decubit
dorsal pe plan dur, cu capul în ax cu trunchiul şi cu
braţele pe lângă corp
 La pacientul inconştient tonusul musculaturii
planşeului bucal este scăzut, baza !imbii căzând în
hipofaringe şi costituind cea mai frecventă cauză de
obstrucţie a CAS
 Prin manevre simple, împingerea spre înainte a
mandibulei ridică baza limbii, înlăturând obstrucţia
şi eliberând căile aeriene
EVACUĂRII IMEDIATE
 Manevre de eliberare a CAS

 Înainte de efectuarea lor, este bine să se cureţe
manual cavitatea bucală pentru a preveni
ajungerea unor potenţiali corpi stăini (dinţi rupţi,
proteze mobile, sânge) din gură în faringe
 În lipsa suspiciunii de traumatisme vertebro-
medulare cervicale-hiperextensia capului şi
ridicarea mandibulei sau tripla manevra Saffar
 La politraumatizaţi sau la cei la care suspectăm
traumatism al coloanei cervicale-subluxaţia
anterioară a mandibulei
EVACUĂRII IMEDIATE
VENTILAŢIA (BREATHING)
 Menţinând libertatea căilor aeriene prin
manevrele descrise, se evaluează prezenţa
sau absenţa respiraţiilor spontane la
pacientul inconştient cu urechea lângă nasul
şi gura pacientului timp de 10 secunde,
prin:
 Look-privim toracele pacienzului
 Listen-ascultăm zgomotul produs de aer
 Feel-simţim aerul expirat de pacient
EVACUĂRII IMEDIATE
 Evaluarea prezenţei
respiraţiei spontane
EVACUĂRII IMEDIATE
VENTILAŢIA ARTIFICIALĂ
 În absenţa respiraţiilor spontane sau în
prezenţa respiraţiilor agonice (superficiale,
neregulate, 4-6/minut) care se instalează
la scurt timp după stopul cardiac, pacienţii
necesită ventilaţie artificială
 Metode: gură la gură/gură la nas/ gură la
gură şi nas/ gură la traheostomă/ gură la
masca facială
EVACUĂRII IMEDIATE
 Metode de ventilaţie artificială-1

 Respiraţia gură la gură-metodă rapidă şi eficace
de a asigura o ventilaţie bună a unui pacient aflat
în stop respirator.
 După deschiderea căilor aeriene se pensează
nările şi se aplică etanş gura resuscitatorului pe
gura întredeschisă a pacientului, după ce în
prealabil, acesta a inspirat profund, apoi expiră
lent (1 secundă) în căile respiratorii ale
pacientului, urmărind expansiunea toracelui
acestuia.
 În cazul unui stop respirator frecvenţa necesară
este de 10-12/minut (1 ventilaţie la 4-5sec)
EVACUĂRII IMEDIATE

 Dacă toracele pacientului nu se expansionează în
timpul unei ventilaţii corect efectuate, trebuie să
presupunem că există o obstrucţie prin corp străin
şi să executăm manevra Heimlich
 Există riscul hiperinflaţiei gastrice care poate duce
la regurgitarea conţinutului gastric şi aspiraţia
acestuia în căile aeriene, ducând la
bronhopneumonii.
 Pentru a reduce acest risc, este bine să se
folosească un volum insuflat (tidal) mai mic, de cca
6-7 ml/kg (500 -600ml).
EVACUĂRII IMEDIATE

 Pentru scăderea riscului de regurgitaţie şi
aspiraţie a conţinutului gastric, dacă sunt
prezenţi mai mulţi resuscitatori, se poate
folosi manevra Sellick (presiunea
cricoidiană), constând în împingerea spre
posterior a cartilajului cricoid cu indexul şi
policele, comprimând astfel esofagul şi
împiedicând atât ajungerea aerului în
stomac, cât şi regurgitaţia gastrică.
 Dacă apare efort de vărsătură se întrerupe
manevra pentru a evita ruptura de esofag.
EVACUĂRII IMEDIATE

 Respiraţia gură la nas este folosită atunci când nu
se poate deschide gura pacientului (trismus), când
etanşeizarea gurii nu se poate realiza (plăgi întinse,
arsuri, traumatisme ale limbii) sau în cazul
accidentelor de submersie, când se face acest tip
de ventilaţie artificială în apă, în cursul salvării.
 Pacientul este poziţionat ca la respiraţia gură la
gură, dar cu mâna de pe regiunea mentoniera se
ridică mandibula până la închiderea gurii.
 Respiraţia gură la gură şi nas - la sugari şi nou-
născuţi
EVACUĂRII IMEDIATE
 COMPRESIILE TORACICE EXTERNE
 Locul masajului cardiac extern-în
jumătatea inferioară a sternului, pe linia
mediană, în punctul de maximă presiune
 Se folosesc ambele mâini ale
salvatorului, cu degetele întrepătrunse şi
ridicate de pe torace, coatele întinse,
fără a se ridica palmele
 Frecvenţa necesară este de 100/minut,
iar comprimarea sternului trebuie să fie
de 4-5 cm, timpii de
compresie/decompresie fiind egali.
 Secvenţa se menţine: 30 MCE la 2
respiraţii, indiferent de numărul de
resuscitatori.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Identificaţi
marginea
rebordului
costal
EVACUĂRII IMEDIATE
 Identificaţi
apendicele
xifoid
EVACUĂRII IMEDIATE
 Aşezaţi-vă
mâna pe
stern
EVACUĂRII IMEDIATE
 Apăsaţi pe
stern:
 astfel încât
acesta să
coboare 4-5
cm,
 Ritm:
100/minut
EVACUĂRII IMEDIATE
 Compresiunile
toracice
EVACUĂRII IMEDIATE
 Mecanismul fluxului sangvin în timpul
compresiilor toracice exteme
 "Pompa toracică" -creşterea presiunii
intratoracice creează un gradient de
presiune între arterele intratoracice (aorta,
a. pulmonară) şi cele extratoracice
(carotide), sângele circulând conform
acestuia
 "Pompa cardiacă” -inima este comprimată
între stem şi coloana vertebrală, creându-se
un gradient de presiune îintre ventriculi şi
arterele mari, având ca rezultat un flux
sangvin în circulaţia arterială
 Se pare că ambele mecanisme sunt
implicate: la început-pompa cardiacă, apoi
EVACUĂRII IMEDIATE
 Complicaţiile compresiilor toracice

 Aspiraţia traheo-bronşică, ducând la
bronhopneumonie, ARDS
 Fracturi de stern/coaste urmate de
hemotorax, embolii grăsoase
 Traumatism hepatic cu şoc hemoragic
 Contuzie miocardică, hemopericard
 Leziuni gastro-esofagiene cu dezvoltarea de
mediastinită
EVACUĂRII IMEDIATE
 Alte tehnici de circulaţie artificială

 Compresiuniie abdominale interpuse-duc la
creşterea presiunii intratoracice, a presiunii în aorta
supradiafragmatică, deci şi a presiunii de perfuzie
coronariană
 Compresia-decompresia activă-foloseşte
expansionarea activă a toracelui în perioada de
relaxare cu un dispozitiv aspirant, crescând
întoarcerea venoasă
 Compresia toracică circumferenţială (vest-CPR)
 Masajul cardiac intern-toracele moale, gravide,
hipotermie severă (în primele 20 min de SCR)
EVACUĂRII IMEDIATE
 DEFIBRILAREA PRECOCE
 Cel mai important factor prognostic în resuscitare
este timpul.
 Cei mai mulţi adulţi care suferă un stop cardiac
prezintă FV, unicul tratament eficient al acestei
tulburări de ritm este defibrilarea, care are şanse
cu atât mai mari cu cât este executată mai precoce.
 Defibrilarea efectuată imediat (sub 1 minut) are
şansă de reuşită în 85% din cazuri, aceasta
scăzând cu 7-10% cu fiecare minut fără defibrilare.
 Defibrilarea poate fi considerată precoce dacă
primul şoc este aplicat în max 5 min de la apel.
 Rezultă importanţa defibrilatoarelor automate
EVACUĂRII IMEDIATE
2. Primul ajutor în caz de răniri (Fiziopatologie)
 Plăgi
1. Plăgile (rănile): definiţie, clasificare,
modalităţi de producere, complicaţii
2. Primul ajutor în caz de rănire.
Pansarea unor plăgi situate pe diverse
regiuni (segmente) ale corpului
omenesc (cap, gât, ochi, nas, bărbie,
umăr, braţ, antebraţ, şold, coapsă,
genunchi, gambă, picior).
3. Elementele componente ale pachetului
de pansament individual; tehnica
întrebuinţării acestuia.
EVACUĂRII IMEDIATE
1. Plăgile (rănile): definiţie, clasificare, modalităţi de

producere, complicaţii
 În timp de pace, dar mai ales în război, datorită acţiunii
distructive a armamentului şi tehnicii de luptă moderne
asupra forţei vii, există riscul producerii unor răniri
grave, care pun în pericol viaţa militarilor şi afectează
capacitatea de luptă a unităţilor.
 Pentru a putea veni în ajutorul răniţilor se impune
necesitatea cunoaşterii atât a unor noţiuni generale
despre răni cât şi despre tehnica acordării primului
ajutor de către toţi militarii.
 Cunoaşterea şi aplicarea oportună a măsurilor de prim-
ajutor asigură, în cele mai multe cazuri, vindecarea în
timp cât mai scurt a rănii, prevenirea unor complicaţii
sau invalidităţi şi chiar salvarea vieţii.
EVACUĂRII IMEDIATE
1.a. Definiţia plăgii (rănii)

 Rana sau plaga constă dintr-o distrugere a
ţesuturilor corpului (piele, muşchi, vase
sanguine, nervi etc.) prin acţiunea unui agent
vulnerant.
 Rănile pot avea mărimi şi aspecte diferite în
funcţie de natura agentului vulnerant care le-a
produs.
 Agentul vulnerant poate fi mecanic, chimic,
termic sau electric.
 Agenţii mecanici vulneranţi pot avea diferite
forme şi mărimi putând determina răniri
variate, în orice parte a corpului omenesc.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Agenţii mecanici pot determina răniri prin arme de foc

(gloanţe, schije), prin înţepare, tăiere, muşcătură,
zdrobire sau prin explozie.
 Agenţii chimici pot determina răniri prin acţiunea
nocivă a diferitelor substanţe chimice (acizi, baze)
asupra ţesuturilor corpului omenesc.
 Ele pot determina arsuri chimice, unele deosebit de
grave în funcţie de agentul chimic vulnerant (fosfor,
acid sulfuric, acid azotic, soda caustică).
 Agenţii termici pot determina arsuri (focul, apa fiartă
etc.) sau degerături (frigul excesiv).
 Curentul electric exercită prin acţiunea sa asupra
organismului uman efecte diferite, de la simpla rănire -
arsura electrică (marca electrică la locul de pătrundere
în organism) - până la deces.
EVACUĂRII IMEDIATE
1.b. Clasificarea plăgilor (rănilor)

Plăgile (rănile) pot fi clasificate în:
 - răni superficiale - când sunt lezate pielea şi stratul
de grăsime de dedesubt;
 - răni profunde - când sunt depăşite aceste straturi şi
afectează muşchii, oasele sau organele interne.
 Rănile profunde pot fi:
 - penetrante (agentul vulnerant pătrunde într-o
cavitate a corpului);
 - perforante când agentul vulnerant străpunge un
organ cavitar (inimă, stomac, intestin, vezica urinară
etc.);
 - transfixiante când agentul vulnerant străbate întreg
diametrul corpului,in seton.
EVACUĂRII IMEDIATE
1.c. Modalităţi de producere a plăgilor

(rănilor)
 Gravitatea rănii creşte pe măsura lezării de
către agentul vulnerant a cât mai multor
ţesuturi şi organe, devenind extremă când
sunt atinse inima, creierul şi arterele mari.
 Gravitatea unei răni mai poate fi determinată
şi de natura agentului vulnerant.
 Corpurile ascuţite sau tăioase produc răni în
care separaţia ţesuturilor este în general
netedă fără distrugeri secundare, ceea ce
duce în general la o vindecare în timp mai
scurt.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Rănirile produse prin schije sau proiectile

secundare, se tratează şi se vindecă mai greu,
sunt mai predispuse la infecţii din cauza
pătrunderii germenilor patogeni (microbilor) în
plagă odată cu agentul vulnerant şi dezvoltării
rapide a acestora în mediul de ţesuturi
distruse.
 Rănile contuze produse prin acţiunea
corpurilor cu suprafeţe rotunde, netede sau
neregulate, de asemenea se tratează şi se
vindecă mai greu din cauza că substanţele
rezultate din mortificarea (necroza) ţesuturilor,
sunt toxice pentru organism.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Rănile produse prin muşcare (tăiere şi

zdrobire în acelaşi timp) sunt de
asemenea grave, deoarece odată cu
muşcătura este introdusă în organism o
mare cantitate de agenţi patogeni
(microbi, virusuri) de exemplu virusul
rabiei (turbării).
 Rănile produse prin arme de foc au
înfăţisări diferite, după forma şi viteza
proiectilului, şi după regiunea corpului
care este afectată.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Ele pot fi: - oarbe (atunci când au numai orificiul de

intrare - glonţul rămâne în corp), sau – bipolare când
găsim două orificii - orificiul de intrare, mic, rotund,
cu margini netede şi orificiul de ieşire – mai mare, cu
margini zdrenţuite.
 Aceasta din cauză că glonţul, datorită vitezei sale,
zdrobeşte muşchii, rupe osul, antrenând fragmente de
ţesuturi care măresc orificiul la ieşire şi îi conferă
aspectul neregulat.
 Deosebit de grave sunt rănile produse prin schije.
Acestea produc distrugeri importante de ţesuturi şi
totodată pot antrena diferiţi germeni care pătrunşi în
plagă determină infecţia secundară a plăgii.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Aproape toate rănile, cu precădere cele

determinate de agenţi mecanici, sunt însoţite
de sângerări (hemoragii), care pot periclita
chiar viaţa rănitului, atunci când pierderea de
sânge este mare.
 Hemoragiile se produc datorită ruperii
pereţilor vaselor sanguine (capilare, arteriale
sau venoase).
 De aceea se impune ca în toate cazurile când
rănile sunt însoţite de sângerare (hemoragie)
să se oprească hemoragia în primul rând şi
apoi să se facă tratarea rănii.
EVACUĂRII IMEDIATE
1.d. Complicaţiile plăgilor (rănilor)

 Un alt aspect al rănirii este dat de apariţia
complicaţiilor.
 O lovitură în regiunea abdomenului poate să
provoace ruptura unor organe conţinute în
cavitatea abdominală; ficatul, splina, vasele
sanguine din abdomen, determinând
hemoragie internă şi în final decesul rănitului.
 Infecţia plăgii constituie o altă complicaţie
care survine ca urmare a pătrunderii
diferiţilor germeni patogeni în plagă.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Apariţia şocului este o complicaţie extrem

de gravă, care poate surveni la toate
categoriile de răniţi.
 În aceste situaţii, rănitul indiferent de
gravitatea rănii, prezintă o respiraţie
superficială, uneori neregulată (rănitul are
"sete de aer") puls slab, neregulat,
extremităţile (vârful degetelor, mâinilor,
picioarelor, vârfurile urechilor, buzele) au
culoarea vânătă (se cianozează), apar
transpiraţii reci şi uneori devine agitat.
EVACUĂRII IMEDIATE
2. Primul ajutor în caz de rănire. Pansarea

unor plăgi situate pe diverse regiuni
(segmente) ale corpului omenesc (cap,
gât, ochi, nas, bărbie, umăr, braţ,
antebraţ, şold, coapsă, genunchi,
gambă, picior
 Măsurile de prim-ajutor se pot grupa astfel:
 - examinarea plăgii;
 - combaterea şocului;
 - oprirea hemoragiei;
 - curăţirea, dezinfecţia şi pansarea plăgii.
EVACUĂRII IMEDIATE
2.a. Examinarea plăgii poate furniza

date despre:
 natura agentului vulnerant;
 forma, extinderea în suprafaţă şi
profunzimea plăgii;
 ţesuturile şi organele afectate,
 gradul de infectare şi existenţa corpilor
străini.
EVACUĂRII IMEDIATE
2.b. Combaterea şocului se face prin

înlăturarea (diminuarea) durerii, oprirea
hemoragiei, asigurarea respiraţiei şi
prevenirea stării de panică.
Se administrează rănitului un medicament
antialgic (algocalmin, hidromorfon,
hidromorfon atropină etc.) şi i se vorbeşte
calm, adresându-i-se cuvinte de îmbărbătare
şi asigurări privind însănătoşirea.
EVACUĂRII IMEDIATE
2.c. Pentru oprirea unei hemoragii

(hemostaza) capilare (când sângele
musteşte din rană sau se prelinge uşor)
se foloseşte de regulă un pansament
compresiv.
Când sângele ţâşneşte sau curge
abundent se procedează la apăsarea
(compresiunea) cu mâna pe un plan
osos a arterei aferente zonei rănite, sau
se aplică un garou (tub subţire de
cauciuc).
EVACUĂRII IMEDIATE
2.d. Pansarea plăgii (rănii).

Curăţirea, dezinfecţia şi pansarea
plăgii se execută luând toate
măsurile de asepsie şi antisepsie.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Asepsia constituie totalitatea măsurilor prin

care se împiedică pătrunderea microbilor în
plagă.
 Ea se adresează: - mâinilor cu care facem
pansamentul; instrumentarului pe care îl
folosim (pense, foarfeci); - tegumentelor
(pielea) din jurul plăgii şi – materialului moale
şi absorbant (vată, comprese etc.).
 Spălăm mâinile cu apă şi săpun folosind apa
de la reţea sau în lipsa ei, folosim apa fiartă şi
răcită (atunci când timpul ne permite).
 După spălarea cu apă, atunci când avem la
dispoziţie, frecăm mâinile cu alcool.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Sterilizarea (distrugerea microbilor)

instrumentarului (pense, foarfeci) se face
prin fierberea acestuia timp de 20-30 minute
într-un vas curat.
 Atunci când trebuie să se intervină de
urgenţă şi nu mai este timp pentru
sterilizarea instrumentarului se recurge la
flambare (trecerea instrumentarului prin
flacara lămpii de spirt sau printr-o altă
flacără).
EVACUĂRII IMEDIATE
 Trebuie reţinut că este interzis să se

folosească succesiv aceleaşi instrumente,
nesterilizate în prealabil, la doi sau mai multi
răniţi, deoarece se pot transmite în acest
mod germenii patogeni producându-se
suprainfectare a plăgii.
 Faşa de tifon sau compresele cu care
urmează să acoperim plaga trebuie să fie
sterile (se folosesc cele din pachetul de
pansament individual, ambalat special).
 În lipsa lor se pot folosi bucăţi de pânză
curată fierte 20-30 minute şi uscate cu fierul
de calcat.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Tehnica aplicării unui pansament

corect are următorii timpi:
 2.d.a. - curăţirea şi dezinfecţia plăgii;
 2.d.b. - aplicarea pansamentului;
 2.d.c. - fixarea pansamentului cu
leucoplast sau prin înfăşare (cu feşi de
tifon);
 2.d.d. - imobilizarea regiunii rănite.
EVACUĂRII IMEDIATE
2.d.a. Curăţirea şi dezinfecţia plăgii

 Curăţirea rănii de resturi de îmbrăcăminte,
noroi, pietriş, aşchii de lemn, schije etc. se
face folosind pensele sterile.
 Apoi se curăţă cu soluţii antiseptice
(antisepsie - totalitatea mijloacelor prin care
se îndepărtează şi se distrug germenii
patogeni din rană); soluţie de cloramină
10‰, soluţie de bromocet 1‰ sau apă
oxigenată 3%.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Soluţia antiseptică care se foloseşte, se
toarnă din sticlă pe rană (nu este bine să se
şteargă rana cu comprese).
 Apa oxigenată, pe lângă acţiunea sa
antiseptică, prin spuma pe care o produce,
scoate din plagă corpii străini de dimensiuni
mici.
 Nu este indicat să se toarne în rană
substanţe antiseptice iritante, cum sunt
alcoolul sau tinctura de iod.
 Pe lângă faptul că măresc durerea, aceste
substanţe distrug şi celulele vii, favorizând
dezvoltarea infecţiei şi întârziind cicatrizarea.
EVACUĂRII IMEDIATE
 De asemenea, nu este indicată aplicarea pe

rana proaspată a substanţelor grase (jecolan,
jecozinc, alifii sulfamidate sau cu antibiotice)
deoarece grăsimile împiedică drenajul
(scurgerea) secreţiilor din plagă, anihilând
acţiunea absorbantă a pansamentului.
 Substanţele grase se folosesc ulterior, când
plaga se usucă, iar pansamentul tinde să se
lipească.
EVACUĂRII IMEDIATE
 În caz de maximă urgenţă, când nu se

dispune de substanţe dezinfectante, se
aplică pe rană un pansament
(compresă) steril.
 Pielea din jurul plăgii (rănii) se rade de
păr şi se badijonează cu tinctură de iod.
 Badijonarea cu iod se face dinspre
marginile (buzele) plăgii spre exterior.
 Când urgenţa este maximă se renunţă la
îndepărtarea părului, urmând ca această
acţiune să se execute ulterior.
EVACUĂRII IMEDIATE
2.d.b. Aplicarea pansamentului

 După ce s-a curăţat şi aseptizat plaga,
se aplică compresele sterile.
 Peste comprese se aplică un strat de
vată, de asemenea steril.
 Stratul va fi mai subţire sau mai gros,
după cantitatea de secreţii din plagă.
EVACUĂRII IMEDIATE
2.d.c. Fixarea pansamentului

 Pansamentul trebuie bine fixat, altfel toate precauţiile
luate pentru aseptizarea plăgii devin zadarnice.
 Fixarea se poate face cu benzi de leucoplast pentru
unele răni mici sau situate în anumite regiuni ale
corpului, dar cel mai bun şi mai sigur mijloc de fixare
rîmâne înfăşarea.
 Pentru înfăşare se utilizează feşi de lăţimi diferite,
cuprinse între 5-25 cm, potrivite cu locul unde se face
înfăşarea.
 Astfel, pentru degete se vor folosi feşi înguste (4-5
cm lăţime), pentru membre feşi de 6-10 cm lăţime,
pentru trunchi feşi mai late, de 10-20 cm.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Înfăşarea trebuie să se facă cu îndemânare,

pentru a nu provoca dureri şi mişcări inutile
bolnavului, trebuie să fie suficient de strânsă
pentru ca pansamentul să nu se mişte şi
totodată să permită şi circulaţia sângelui.
 Pulsul trebuie să se simtă totdeauna după ce
s-a înfăşat membrul respectiv.
 Dacă înfăşarea este prea strânsă, partea de
corp situată sub regiunea rănita şi infăşată
se învineţeşte, se răceşte, durerile se
accentuează.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Tehnica bandajării (înfăsării) trebuie învăţată

bine teoretic şi repetată de multe ori practic,
pentru a fi însuşită corect şi aplicată cu
uşurinţă. .
 Înfasarea începe totdeauna din regiunea cu
diametru mai mic şi se continuă spre
regiunea cu diametru mai mare (extremitatea
membrului înfăşat spre rădăcina lui).
 Cel care execută bandajarea (înfăşarea) se
aşază în faţa rănitului, ţinând cu mâna
dreaptă sulul pe care trebuie să-l desfăşoare,
iar cu mâna stângă fixează capătul feşii şi
potriveşte turele de faşă.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Înfăşarea se începe totdeauna cu un prim tur
circular de fixare, după care se continuă cu
tururi în spirală sau în alte modalităţi impuse de
regiunea pe care o bandajăm şi se termină de
asemenea, tot cu un tur circular.
 Capatul terminal al feşii se fixează cu un ac de
siguranţă, se lipeşte cu leucoplast de restul
bandajului, sau se despică faşa cu foarfeca,
obtinându-se două benzi care se petrec, în sens
contrar, în jurul degetului şi se înnoadă între
ele.
 Nodul trebuie făcut în regiunea cu diametrul cel
mai mare, acolo unde se afla punctul de sprijin
al bandajului, niciodată însă în dreptul rănii.
EVACUĂRII IMEDIATE
 După cum s-a menţionat mai sus,

există mai multe modalităţi de
aplicare a feşei, corespunzătoare
regiunii (zonei) anatomice pe care
vrem să o pansăm, astfel:
 - înfăşare circulară - tururile de faşă se
suprapun unul peste altul. Se aplică în
regiunile anatomice care au formă
aproximativ cilindrică (cap, gât, 1/3
inferioară a antebraţului etc.);
EVACUĂRII IMEDIATE
 - înfăşarea în spirală începe cu tururi

circulare, continuă apoi în spirală
(şerpuitoare) şi se încheie de
asemenea, cu 2-3 tururi circulare.
 Este cea mai des folosită, se aplică în
regiunile de forma unui trunchi de con
(braţ, antebraţ, piept, coapsă, gambă,
degete etc.);
EVACUĂRII IMEDIATE
 Bandajarea mâinii
EVACUĂRII IMEDIATE
 Bandajarea piciorului
EVACUĂRII IMEDIATE
 Bandajarea toracelui cu faşă

EVACUĂRII IMEDIATE
 Bandajarea degetului
EVACUĂRII IMEDIATE
 Bandajarea coapsei
EVACUĂRII IMEDIATE
 - înfăşarea în formă de 8 (opt) se foloseste la
bandajarea articulaţiilor (încheieturilor) gleznă,
genunchi, cot, umăr, mână etc.
 Înfăşarea începe printr-un tur circular
dedesubtul încheieturii, apoi faşa este
condusă oblic deasupra încheieturii, unde
se face al doilea tur circular şi revine
pieziş peste încheietură, încrucişând
prima diagonală.
 Tururile de faşă se aplicăa apoi alternativ,
înaintea şi înapoia încheieturii, având
forma cifrei 8, terminându-se deasupra
articulaţiei printr-un tur circular;
EVACUĂRII IMEDIATE
 Bandajarea mâinii în formă de “8”

EVACUĂRII IMEDIATE
 - înfăşarea în "evantai" se foloseşte cu

precădere la articulaţia cotului sau a
genunchiului.
 Tururile de faşă se aplică oblic deasupra şi
dedesubtul articulaţiei şi circular în dreptul
articulaţiei întâlnindu-se în aceeaşi zonă la
îndoitura cotului sau genunchiului;
EVACUĂRII IMEDIATE
 Bandajarea
genunchiului
în “evantai”
EVACUĂRII IMEDIATE
 - înfăşarea răsfrântă sau "în spic de grâu"
(spica) se poate folosi la bandajarea antebraţului,
gambei, coapsei.
 Este mai greu de executat necesitând un exerciţiu
mai îndelungat.
 Se începe cu două-trei tururi de faşă circulară,
apoi se ridică oblic, se execută un tur circular care
nu se închide, faşa se răsfringe (se îndoaie) şi se
coboară oblic realizând un X, se face un tur
de 180° prin înapoia regiunii pe care o bandajăm şi
apoi se ridică iar faşa în linie oblică, paralelă cu
prima dar pe un plan mai sus şi se repetă mişcarea
dinainte.
 Înfăşarea se încheie cu 2-3 tururi circulare;
EVACUĂRII IMEDIATE
 Bandajarea
antebraţului în
“spic de grâu”
EVACUĂRII IMEDIATE
 înfăşarea în "praştie" se foloseşte

pentru a menţine pansamentul nasului. 0
faşă lată de 5-6 cm şi lungă de 40-50 cm
este despicată la ambele capete.
 La mijloc faşa rămâne întreagă pe o
lungime de 6-7 cm, porţiune care se
aplică pe nas.
 Cele patru capete se petrece, două câte
două, pe deasupra şi dedesubtul urechilor
şi se înnoadă la ceafă;
EVACUĂRII IMEDIATE
 Bandajarea nasului în
formă de “praştie”
EVACUĂRII IMEDIATE
 - înfăşarea în "căpăstru" serveşte la

menţinerea pansamentului bărbiei sau al
buzelor (superioară, inferioară).
 Se pregăteşte întocmai ca şi "praştia" şi se
leagă la ceafă şi creştetul capului;
EVACUĂRII IMEDIATE
 Bandajarea bărbiei în
formă de căpăstru
EVACUĂRII IMEDIATE
 - înfăşarea în "capelină" începe cu 2

ture circulare (feşi late 4-6 cm) care se
aplică pe frunte, deasupra sprâncenelor,
pavilioanelor urechilor şi pe sub ceafă.
 După aceea, faşa se fixează cu mâna
stângă în timp ce cu mâna dreaptă se trec
ture de faşă dinspre frunte spre ceafă,
până ce acoperă toată regiunea capului.
 Apoi se trag două-trei feşe circulare peste
frunte, fixând în
acest mod capetele feşii trase anterior;
EVACUĂRII IMEDIATE
 Înfăşarea în capelină
EVACUĂRII IMEDIATE
 - înfăşarea în "basma" se poate executa

pentru fixarea pansamentului sau
imobilizarea unui membru, atunci când
avem o bucată de pânză de formă
triunghiulară, pătrată sau dreptunghiulară;
 - înfăşarea în "T" se foloseşte pentru
regiunea genitală, anală.
 Se trec două-trei ture circulare la nivelul
abdomenului (ca o centură sau curea) de
care se fixează apoi capetele feşii (la
mijlocul centurii) care se trec printre
picioare, susţinând pansamentul zonei
respective.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Bandajarea perineului
în “T”
EVACUĂRII IMEDIATE
2.d.d. Imobilizarea regiunii rănite

 După fixarea pansamentului prin bandajare (înfăşare)
folosind unul din procedeele de mai sus, se
procedează la imobilizarea regiunii rănite.
 Imobilizarea, făcută în condiţiile de prim-ajutor,
rămâne o măsură improvizată, urmând să fie
perfecţionată sau suprimată la eşalonul medical
superior la care va fi îndrumat sau transportat rănitul.
 Când nu mai sunt feşi, pentru pansarea şi bandajarea
unei răni se pot folosi bucăţi de pânză albă, sterilizate
prin fierbere, provenite din cearşafuri, cămăşi etc.
 Acestea sunt tăiate în fâşii lungi cu lăţimi diferite,
realizând în acest mod feşi de diferite mărimi.
EVACUĂRII IMEDIATE
3. Elementele componente ale pachetului de

pansament individual; tehnica întrebuinţării
acestuia.
 Pachetul individual de pansament este format dintr-o
faşă de 4,5-5 cm, care are la un capăt două perniţe de
tifon (una fixă, cealaltă mobilă - putând fi deplasată în
lungul feşii la orice distanţă).
 Ambele perniţe sunt marcate cu o cruce roşie pe partea
care se aplica pe plagă.
 Faşa, în poziţie rulată (cu perniţele la exterior
suprapuse, cu feţele însemnate cu Cruce Roşie) este
ambalată în hârtie cerată.
 Pachetul acesta este conţinut în întregime într-un
ambalaj din pânză sau din pânză cauciucată.
 Pachetul individual de pansamente este sterilizat
(inclusiv ambalajul).
EVACUĂRII IMEDIATE
 Ambalajul exterior are o crestătură în colţul

din dreapta, jos, şi inscripţia "Rupe aici!
Citeşte înăuntru".
 După ruperea fâşiei respective din ambalajul
exterior, acesta se desface şi pe faţa sa
interioară se pot citi instrucţiunile de folosire
(care sunt înscrise pe această faţă), cu
următorul conţinut:
 desfă pachetul;
 fereşte să atingi rana şi faţa pansamentului
însemnată cu Cruce Roşie;
 pune partea cu Cruce Roşie pe rană;
 înfăşoară faşa şi leagă.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Modul de folosire:
 În cazul unei singure plăgi, ambele perniţe
(alăturate) se aplică pe plagă şi se trage faşa, în
plăgile (rănile) transfixiante (care au două orificii de
intrare şi de ieşire) pe unul din orificii se aplică
perniţa fixă, iar pe celălalt perniţa mobilă, apoi se
trage faşa.
 În cadrul autoajutorului sau ajutorului reciproc,
militarul foloseşte pachetul individual de pansament,
care trebuie să se afle, asupra fiecărui militar, în
buzunarul din stânga, sus, al vestonului.
 Sanitarul când acordă primul ajutor, de asemenea,
va folosi în primul rând pachetul individual de
pansament şi după aceea va utiliza pansamente din
geantă.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Recapitulind: plăgile reprezintă:

 Distrugerea continuităţii tegumentului
(pielii) sau mucoaselor, se numeşte plagă
(rană).
 Plăgile pot fi provocate de ageţii fizici
(corpi duri, tăioşi sau ascuţiţi), şi atunci se
numesc plăgi zdrobite, tăiate sau înţepate,
de agenţi termici (îngheţ, lichide fierbinţi,
foc) şi atunci se numesc degerături sau
arsuri şi de agenţi chimici (acizi sau baze)
situaţie în care plăgile se numesc tot
arsuri.
EVACUĂRII IMEDIATE
 O situaţie aparte, atât ca mecanism de producere, cât

şi ca tratament şi evoluţie, o prezintă rănirile prin
arma de foc (plăgi împuşcate) şi rănirile prin iradiere.
 În funcţie de profunzime, plăgile se numesc escoriaţii
(rănirea interesează straturile cele mai superficiale ale
pielii), aşa-numitele zgârieturi, plăgi superficiale
(rănirea interesează toate straturile din care este
constituit tegumentul) şi plăgi profunde (rănirea
interesează şi organele aflate sub tegument: grăsime,
vase, nervi, os, organe interne).
 Rănile necesită un tratament de urgenţă în primul
rând pentru că ele reprezintă o poartă de intrare a
microbilor în organism.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Tegumentul intact conţine la suprafaţa sa
miliarde de germeni care nu pot pătrunde în
organism.
 In momentul întreruperii continuităţii
tegumentului, aceşti germeni de pe suprafaţa
pielii înconjurătoare intră în rană, unde găsesc un
mediu de dezvoltare deosebit de favorabil,
constituit din sânge şi din straturile celulare
zdrobite de agentul traumatic.
 S-a constatat că, dacă rana nu a fost tratată timp
de 6 ore, numărul germenilor ce s-au înmulţit în
acest interval de timp atinge nivelul la care apare
infecţia.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Dacă în prima zi infecţia se află numai

la nivelul rănii, în zilele următoare ea
prinde traiectele limfatice şi ganglionii
din vecinătate, iar apoi, vărsându-se în
circulaţia sanguină, se împrăştie în tot
corpul.
 Din acest moment, tratarea bolii
devine foarte dificilă, viaţa bolnavului
fiind pusă în pericol.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Deci, principalul scop al primului ajutor, în
cazul rănirilor, este împiedicarea dezvoltării
infecţiei.
 Pentru aceasta, se va face în primul rând
toaleta rapidă şi corectă a plăgii şi apoi
se va face acoperirea ei cu un pansament
steril.
 Această acoperire cu un pansament este
suficientă în cazul rănirilor în care nu sunt
lezate toate straturile pielii (escoriaţii) sau în
rănirile unor suprafeţe foarte mici (plăgi
înţepate).
EVACUĂRII IMEDIATE
 Tegumentul s-a dovedit a fi el însuşi

bactericid.
 El secretă o serie de substanţe mai
active decât cele mai puternice
antibiotice, substanţe care distrug
resturile de microbi ce au mai
rămas după efectuarea toaletei
plăgii.
EVACUĂRII IMEDIATE
 În rănirile în care tegumentul este interesat pe o
suprafaţă mai întinsă (plăgi zdrobite, plăgi tăiate), pielea
are tendinţa să se retracte datorită ţesuturilor elastice pe
care le conţine şi să lase rana descoperită pe o suprafaţă
mai mare.
 În aceste situaţii, după acordarea primului ajutor, care
constă din toaleta plăgii şi pansament, bolnavul trebuie
trimis la medic, acesta fiind singurul în măsură să termine
prima etapa a tratamentului prin operaţii care trebuie să
fie executate în primele 6 ore de la producerea
accidentului.
 După acest interval, medicul nu mai poate sutura
marginile rănii, pentru că numărul mare de microbi care
s-au dezvoltat în interiorul său devine deosebit de
periculos.
 Rămaşi ca într-un buzunar închis, microbii se dezvoltă
vertiginos sub forma unui abces care se extinde către
ţesuturile vecine şi care va putea pătrunde în circulaţia
sanguină generală.
EVACUĂRII IMEDIATE
 În concluzie, acordarea
primului ajutor (toaleta şi
pansarea plăgii) şi
trimiterea la medic trebuie
să fie executate în primele
6 ore de la accident.
EVACUĂRII IMEDIATE
a) Tehnica tratamentului rănilor cu mijloace

specifice.
 Toaleta plăgii - pansamentul - în cazul în care rana se
află într-o regiune păroasă, se începe cu bărbierirea
regiunii, folosind un aparat de ras sau briciul, astfel
încât firele de păr să nu mai poată intra în rană; apoi,
se spală pielea din jurul rănii cu apă şi săpun şi se
degresează cu eter sau benzină.
 În acest fel este îndepărtată pelicula de grăsime care
acoperă în mod normal pielea, fapt care face ca
antisepticele pe care le vom aplica ulterior pe pielea
din jurul rănii (alcool, tinctură de iod) să poată
pătrunde pâna 1a rădăcinile firelor de păr, unde, în
mod normal, se găsesc microbi.
EVACUĂRII IMEDIATE
 După ce am sterilizat în acest fel pielea din

jurul rănii, ne vom ocupa de rana propriu-
zisă.
 Vom turna peste rană, în jet, apa sterilă
(fiartă şi răcită), ser fiziologic şi antiseptice
neiritante (cloramină B 2 tb. la 1/2 litru apă,
permanganat de potasiu soluţie 1/4 000 de
culoare roz-pal, apă oxigenată 3%, albastru
de metilen 2%) sau soluţie de pansterină,
care este o soluţie alcoolică amestecată cu
albastru de metil şi cu tripaflavină.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Turnarea apei sterile, a serului fiziologic şi a

apei oxigenate, are rolul de a îndepărta cu
ajutorul jetului, în mod mecanic, impurităţile
din rană (corpi străini, resturi vestimentare,
pământ, pietriş, cioburi, ţesuturi devitalizate)
iar soluţiile antiseptice (apa oxigenată,
cloramina, permanganatul de potasiu,
pansterina) au rolul de a dezinfecta rana prin
omorârea pe cale chimică a bacteriilor
(acţiune bactericidă).
 În final, vom mai steriliza o dată cu alcool
sau tinctură de iod marginile rănii, având grijă
ca aceste substanţe să nu intre în rană pentru
că sunt foarte iritante.
EVACUĂRII IMEDIATE
 La sfârşit, vom acoperi regiunea în cauză cu

comprese sterile, care se vând în pachetele
ermetic închise la toate farmaciile şi care nu
trebuie să lipsească din nici o casă, pachetele
care se află, de asemenea, şi în dotarea
truselor de prim ajutor.
 Compresele sterile trebuie manevrate astfel
încât să nu atingem nici o clipă cu mâinile
suprafeţele ce vor veni în contact cu rana.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Deşi, înaintea începerii acţiunii propriu-zise de

acordare a primului ajutor, salvatorul trebuie să se
spele pe mâini cu apă şi săpun şi să-şi clătească apoi
mâinile cu alcool, trebuie să considerăm în continuare
mâinile salvatorului ca purtătoare de microbi.
 Atragem atenţia în mod special că rănile nu trebuie
să fie niciodată acoperite direct cu vată, aceasta
lăsând scame în rană.
 Vata se aplică peste compresele care iau contact
direct cu rana şi este bine sa fie folosită numai dacă
rana sângerează din abundenţă.
 Ea are dezavantajul că face tegumentul să transpire
sub pansament, aducând astfel microbi din
profunzimea pielii la suprafaţă.
EVACUĂRII IMEDIATE
 MENŢINEREA PANSAMENTULUI
 Pentru ca pansamentul să nu alunece şi să se
dezgolească rana, el trebuie menţinut cu ajutorul unor
bandaje care se aplică în mod diferit, în funcţie de
regiunea anatomică în care
s-a produs rana şi respectând câteva reguli generale:
 - salvatorul se aşază cu faţa spre regiunea care
urmează să fie pansată; ţine ruloul de faşă în mâna
dreaptă şi îl derulează de la stânga la dreapta, turele
fiind aşezate şi netezite cu mâna stângă;
 - derularea feşei se începe de la extremitatea
membrului, dintr-un punct aflat la aproximativ 10 cm
de locul rănii şi depăşeşte rana tot cu 10 cm spre
rădăcina membrului.
 Nodul trebuie să fie făcut la distanţă de rană;
EVACUĂRII IMEDIATE
 - faşa trebuie să fie suficient de strânsă pentru ca

pansamentul să nu alunece şi suficient de largă pentru a nu
jena circulaţia sângelui în regiunea pansată;
 - în cazul în care sunt bandajate membrele către mijlocul
lor (antebraţ, braţ, coapsă, gambă), turele se trag circular
astfel încât fiecare tură să acopere 1/3 sau 1/2 din tura
precedentă;
 - în cazul în care pansarnentul trebuie să acopere o
articulaţie (degete, pumn, şold, cot, umăr), bandajul începe
prin una sau două ture circulare care se trag pe segmentul
de membru ce se află deasupra articulaţiei (torace pentru
umăr, braţ pentru cot, antebraţ pentru pumn şi degete,
coapsă pentru genunchi, gambă pentru gleznă şi picior),
după care faşa este rulată în continuare peste articulaţie şi
segmentul aflat sub articulaţie - sub forma cifrei 8.
 Spiralele astfel trase sunt la rândul lor întărite prin una sau
mai multe ture circulare care se trag şi în partea cea mai
de jos a pansamentului.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Executarea
înfăşării:
 a - la un
deget;
 b - la
mână
 c - la cot.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Pansarnentul:
 a - al
piciorului
 b - al
genunchiului
EVACUĂRII IMEDIATE
 PANSAMENTUL UMĂRULUI
 - Când plaga se află la nivelul toracelui sau
abdomenului, cel mai bine este ca pansamentul să fie
acoperit cu o bucată de tifon pătrată sau
dreptunghiulară, care să depăşească pansamentul pe
fiecare latură cu 2-3 cm.
 Tifonul va fi lipit pe piele cu mastisol (un adeziv
folosit special pentru pansamente) sau cu leucoplast.
 Dacă se foloseşte leucoplastul, acesta la rândul său
nu trebuie să fie trecut peste plagă.
 Pentru ca rana să poată "respira" leucoplastul trebuie
să fie aplicat pe marginile pansamentului pe care-l va
încadra ca rama unui tablou.
EVACUĂRII IMEDIATE
 - Pansamentul umărului :
 - primele ture de fixarea pansamentului
- terminarea pansamentului.
EVACUĂRII IMEDIATE
 - Ochiul se
bandajează
trăgând faşa oblic
peste ochi, după
ce s-a tras mai
înainte o tură
circulară în jurul
capului, la nivelul
frunţii.
EVACUĂRII IMEDIATE
 - Capul se bandajează trăgând faşa sub forma

unei "capeline": se trag 2-3 ture circulare în
jurul frunţii, urechilor şi cefii pentru ca apoi,
fixând cu degetul pe frunte faşa, să o pliem
pentru a o derula cu o mişcare de "du-te-vino"
ce porneşte de pe frunte, ajunge peste cap la
ceafă şi se reîntoarce pe frunte.
 În acest fel este acoperită toată calota craniană.
 Benzile de faşă aplicate astfel, una peste
jumătatea precedentei şi care acoperă partea
păroasă a capului, sunt fixate la nivelul la care
s-a făcut pliul de întoarcere al feşei, deci pe
ceafă şi frunte, prin încă câteva ture de faşă
circulare trecute peste frunte şi deasupra
urechilor.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Bandajarea
capului
EVACUĂRII IMEDIATE
 - Pansamentele care acoperă răni ce se află

la nivelul nasului, bărbiei sau perineului
(perineul este porţiunea aflată între
rădăcinile coapselor) ca şi plăgile organelor
genitale, se pansează cu ajutorul unei bucăţi
dreptunghiulare de tifon, de dimensiuni
adaptate regiunii, care se taie longitudinal la
extremităţi pe mijlocul lăţimii, sub forma
literei H partea din mijloc, menţine
pansamentul, iar cele 4 capete create se
leagă între ele (în cazul plăgilor de la nivelul
bărbiei.şi nasului) şi se leagă de un brâu
făcut dintr-o tură de faşă trecută circular în
jurul mijlocului (în cazul plăgilor perineale)
EVACUĂRII IMEDIATE
 Pansamentul
nasului
EVACUĂRII IMEDIATE
 Acesta este aşa-

numitul "pansament
în praştie".
EVACUĂRII IMEDIATE
 Tehnica tratamentului rănilor cu mijloace

improvizate:
TOALETA PLĂGII PANSAMENT
 Deşi trusa sanitară care conţine toate cele
necesare îngrijirii corecte a rănilor nu trebuie
să lipsească din nici o casă, loc de muncă
sau sac de voiaj, totuşi este posibil să ne
găsim în unele situaţii în care toate acestea
lipsesc.
 În această situaţie acţiunea noastră va
trebui să folosească maximum din
posibilităţile de care dispunem.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Ideal este să spălăm pielea din jurul rănii cu apă
sterilizată prin fierbere şi răcita şi săpun.
 Compresele sterile, folosite atât pentru curăţirea
cât şi pentru acoperirea rănii, pot fi înlocuite de
3-4 batiste sterilizate tot prin fierbere în apă şi
răcite.
 Ştergerea rănii se face cu batista rulată pe deget
sau împăturită astfel încât să nu atingem cu
propria mână suprafaţa batistei care va intra în
contact cu rana.
 Pansamentul constă dintr-o batistă sterilizată
prin fierbere, împăturită şi aşezată pe rană,
acoperită de alte 2-3 batiste curate, însă
nesterile şi uscate.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Menţinerea pansamentului poate fi realizată cu ajutorul
unui batic sau al unei bucăţi de pânză curată, pătrată
de dimensiuni adaptate regiunii ce urmează să fie
acoperită.
 Vom ilustra mai jos tehnica fixării pansamentului cu
ajutorul unui batic, tehnică adaptată fiecărei regiuni
anatomice în parte.
 - Pentru o rană a frunţii sau a ochiului baticul se
împătureşte în lung şi se aplică oblic peste ochi "în
monoclu'' legându-se extremităţile la ceafă.
 - Pentru obraz, tâmplă sau bărbie, se poate folosi
acelaşi batic împăturit în lung.
 Mijlocul bandajului va acoperi rana, în timp ce
extremităţile se încrucişează peste tâmpla opusă,
formând astfel o legătură în cruce.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Pansament
improvizat
dintr-un
batic
EVACUĂRII IMEDIATE
 - Bandajul pentru cap - se face împăturind

baticul în triunghi.
 Se aplică triunghiul pe cap cu vârful în
spate şi cele 2 unghiuri de la bază lateral.
 Unghiurile laterale se încrucişează la spate
şi se înnoadă pe frunte.
 În final, unghiul posterior se răstoarnă şi
se prinde la nivelul creştetului capului şi cu
un ac de siguranţă.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Pansamentul
capului cu
baticul în
triunghi
EVACUĂRII IMEDIATE
 - Pentru bandajarea umărului - se
folosesc două baticuri.
 Primul batic se pliază sub formă de
triunghi, şi se aplică peste umăr cu vârful
în sus.
 Unghiurile de la bază se încrucişează şi
rulează peste braţ.
 Unghiul superior se fixează cu un ac de
siguranţă de al doilea batic, care trece ca
o eşarfă în jurul gâtului şi a pumnului.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Pansamentul
umărului prin
folosirea a
două baticuri
EVACUĂRII IMEDIATE
 - Pentru bandajarea cotului, baticul se aplică

pe faţa anterioară a cotului, cu vârful în jos.
 Unghiurile de la baza triunghiului (1 şi 2) se
trec pe sub braţ (1) şi pe sub antebraţ (2) şi
se fixează cu câte un ac de siguranţă după ce
se rulează în jurul acestora.
 Vârful triunghiului (3) se răstoarnă în sus
prinzându-l pe de o parte cu tura circulară a
unghiului lateral (1) şi vârful cu un ac de
siguranţă fixat de cămaşă
EVACUĂRII IMEDIATE
 Pansamentul
cotului cu
ajutorul unui
batic
EVACUĂRII IMEDIATE
 - Genunchiul se bandajează aplicând

triunghiul cu vârful în sus.
 Unghiurile inferioare se încrucişează la
spate şi se înnoadă anterior pe
coapsă.
 Vârful se răstoarnă peste nod şi se
fixează cu un ac de siguranţă.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Pansamentul
genunchiului cu
ajutorului unui
triunghi
EVACUĂRII IMEDIATE
 Pumnul şi glezna se bandajează în

acelaşi fel.
 Baticul se rulează sub forma unei
eşarfe.
 Capetele sale se încrucişează o dată
pe mână (sau pe picior) şi încă o dată
în jurul antebraţului (sau al gleznei)
unde se termină în nod.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Pansamentul
mâinii cu baticul
rulat ca o eşarfă
EVACUĂRII IMEDIATE
 Pansamentul mâinii şi piciorului cu un batic

împăturit în triunghi
EVACUĂRII IMEDIATE
b)Hemoragii, hemostaze
 Despre hemoragii (definiţie,
clasificare, semnele generale ale
hemoragiilor). Hemostaza.
 Primul ajutor în hemoragie:
 2a. externă,
 2b. internă
EVACUĂRII IMEDIATE
1. Despre hemoragii (definiţie, clasificare, semnele

generale ale hemoragiilor). Hemostaza
 1.a. Definiţia hemoragiei
 Hemoragia constă în scurgerea sângelui înafara vaselor
sanguine.
 Sângele la omul adult, cu o talie medie şi greutatea de
aproximativ 65-70 kg, este în cantitate de 5-5,5 litri.
 Din această cantitate, aproximativ 4-4,5 l îl constituie
sângele circulant, restul cantităţii (aproximativ 1 litru) de
sânge este depozitat în ficat, muşchi, splină (sânge de
depozit).
 Sângele circulă într-un sistem închis, alcătuit din inimă şi
vasele sanguine (artere, vene, capilare).
 Lezarea (ruperea) pereţilor vaselor sanguine în urma unui
traumatism de orice natura, duce la deschiderea acestui
sistem închis (sistemul circulator) şi la scurgerea sângelui
înafara vaselor sanguine.
EVACUĂRII IMEDIATE
l.b. Clasificarea hemoragiilor

 După vasul de sânge care a fost lezat
şi din care se scurge sângele
(hemoragie), se întâlneşte:
 hemoragie arterială (lezarea unei
artere),
 venoasă (lezarea unei vene)
 sau capilară (lezarea vaselor capilare la
nivelul unui muşchi).
EVACUĂRII IMEDIATE
 Aspectul sângelui poate furniza date, la prima

vedere, asupra naturii hemoragiei.
 Sângele roşu deschis, care ţâşneşte ritmic,
odată cu bătăile inimii (pulsatil), este un
sânge oxigenat şi indică o hemoragie
arterială.
 Sângele roşu închis, care curge în valuri,
inundând rana, indică o hemoragie venoasă
(sânge încărcat cu dioxid de carbon).
 Sângele roşu care musteşte dintr-o rană
(curge pe o suprafaţă mare, nu are un singur
loc din care curge) indică hemoragia
capilară.
EVACUĂRII IMEDIATE
 După locul unde se scurge sângele

se distinge:
 - hemoragia externă (sângele curge
la exterior)
 şi hemoragia internă (sângele curge
într-o cavitate închisă, care nu
comunică cu exteriorul).
EVACUĂRII IMEDIATE
 Pentru hemoragia internă, există denumiri

aparte, care indică în mod exact locul în care
se acumulează sângele scurs.
 Hematomul se produce prin ieşirea
sângelui cu presiune din vasele sanguine,
formând o cavitate normală prin împingerea
sau strivirea ţesuturilor din jur.
 Atunci când difuziunea sângelui are loc în
straturile pielii se produce echimoză
(vânătaie).
EVACUĂRII IMEDIATE
 Hemotorax - sângele se scurge din vasele

sanguine în cavitate a toracică.
 Hemopericard - sângele se scurge din vase
în sacul care înveleşte inima, pericardul,
stânjenind sau chiar împiedicând efectuarea
mişcărilor de contracţie ale miocardului
(muşchiul inimii).
 Hemoperitoneu - sângele se scurge din
vase în cavitatea abdominală.
 Hemartroză - sângele se scurge din vase în
interiorul unei articulaţii (genunchi, cot etc.).
EVACUĂRII IMEDIATE
 În unele situaţii, atunci când organul intern în care se
produce hemoragia comunică cu exteriorul, sângele se
exteriorizează dând hemoragia externă.
 Pentru hemoragia exteriorizată se folosesc denumiri
care precizează fie orificiul natural din care se scurge
sângele, fie organul cavitar care comunică cu
exteriorul.
 Denumiri de hemoragii care precizează orificiul natural
din care se scurge sângele:
 epistaxis - scurgerea de sânge din nas;
 ororagia - scurgerea de sânge din gură;
 otoragia - scurgerea de sânge din ureche;
 uretroragia - scurgerea de sânge din uretră.
 În aceste situaţii, sângele este roşu, curat, proaspăt,
ceea ce indică faptul că hemoragia s-a produs în
apropierea orificiului respectiv.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Sunt situaţii când sângele provine dintr-un

organ cavitar care este situat la distanţă de
orificiul prin care organul respectiv comunică
cu exteriorul.
 În aceste situaţii el suferă unele modificări,
din analizarea cărora se poate deduce sediul
hemoragiei.
 - Sângele se scurge pe gură, având un aspect
roşu-viu, amestecat cu bule de aer şi apare
odată cu tusea.
 Aceste date indică faptul că sângele provine
din plămâni, este un sânge aerat şi poartă
denumirea de hemoptizie.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Atunci când sângele se scurge tot prin gură,

dar are un aspect roşu-cafeniu sau negru, ca
zaţul de cafea şi apare prin vărsătură, nu
prin tuse, de obicei provine din stomac.
 Pot fi totuşi situaţii când sângele să provină
din nas, faringe, plămâni, şi să fie înghiţit,
acumulându-se în stomac.
 Aici poate fi digerat parţial şi să fie eliminat
la exterior prin vărsătură - hematemeză.
EVACUĂRII IMEDIATE
 - Sângele de aspect roşu care se elimină prin anus

odată cu actul defecaţiei sau după actul defecaţiei
poate proveni din lezarea mucoasei recto-anale sau
prin ruperea unor vase de sânge de la nivelul rectului
sau anusului (boala hemoroidală).
 Sângele care se elimină prin anus şi este de aspect
negru, ca păcura, amestecat omogen cu materiile
fecale pe care le transformă într-o pastă moale,
neagră, lucioasă, poate proveni din lezarea
segmentelor superioare ale tubului digestiv (esofag,
stomac, intestin subţire) poartă denumirea de
melenă.
 Sângele care se scurge prin uretră, fiind amestecat cu
urina, provine dintr-o leziune la nivelul rinichilor,
ureterelor sau vezicii urinare şi poartă denumirea de
hematurie.
EVACUĂRII IMEDIATE
 După cantitatea de sânge care se

elimină din organism se disting:
 - hemoragie mică prin care se pierde o
cantitate până la 0,5 litri;
 - hemoragie mijlocie - se pierde până la o
treime din cantitatea totală de sânge din
organism;
 - hemoragie mare - se pierde până la 1/2
sau mai mult din sângele întregului
organism.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Gravitatea oricărei hemoragii poate fi imediată şi

târzie.
 Gravitatea imediată este dată de debitul şi durata
hemoragiei (de cantitatea de sânge care se pierde).
 În pierderile rapide (viteză şi cantitate mare) cum sunt
majoritatea rănilor produse prin arme de foc,
organismul nu are timp să mobilizeze sângele de
depozit (din ficat, muşchi, splină) şi dacă nu se
intervine urgent pentru oprirea hemoragiei şi
suplinirea cantităţii totale sau parţiale de sânge
pierdut, rănitul nu mai poate fi salvat.
 În hemoragiile mici, dar de durată, organismul are
timp să-şi mobilizeze rezervele de sânge din depozite,
dar gravitatea este mare, deşi întârziată, pentru că
oprirea tardivă a hemoragiei determină în timp o
pierdere importantă de sânge cu consecinţe grave.
EVACUĂRII IMEDIATE
1.c. Semnele generale ale hemoragiilor

 Anemia - micşorarea numărului de globule
roşii (eritrocite) care au rolul de a transporta
oxigenul de la plămâni la nivelul celulelor din
ţesuturi, de unde preiau dioxidul de carbon
(gaz rezultat în urma reacţiilor metabolice
ale celulei).
 Primul organ care suferă de lipsa oxigenului
este creierul (celula nervoasă nu rezistă mai
mult de 3 minute de lipsă a oxigenului).
EVACUĂRII IMEDIATE
 Micşorarea numărului de eritrocite (a cantităţii de

sânge prin hemoragie) dă manifestări diferite la
nivelul organelor şi aparatelor din corpul omenesc.
 Organismul, în primele momente, ia măsuri de
compensare a diminuării cantităţii de sânge (a
eritrocitelor sau hematiilor) prin mărirea vitezei de
circulaţie a sângelui.
 Inima bate mai repele (puls rapid - peste 90 bătăi
pe minut) respiraţia devine mai frecventă, ca
urmare a lipsei de oxigen din organism.
 După ce organismul a folosit şi sângele depozitat în
ficat, muşchi, splină pe care l-a introdus în
circulaţie, mobilizează lichidele din ţesuturi care
intră în vasele de sânge.
Capitolul V - LANŢUL DE AJUTOR MEDICAL B. TEHNICI
DE AJUTOR ŞI SPRIJIN ÎN CADRUL EVACUĂRII IMEDIATE
 Acest fenomen determină apariţia senzaţiei de

uscăciune la nivelul limbii, buzelor, însoţită de o
senzaţie de sete chinuitoare.
 La nivelul pielii, mucoaselor, se observă apariţia
palorii (palidităţii) care se accentuează pe
masura continuării hemoragiei.
 Hipooxigenarea (scăderea cantităţii de oxigen)
la nivelul sistemului nervos central (a scoarţei
cerebrale) se manifestă prin apariţia de
ameţeală până la leşin, vâjâituri în urechi,
nelinişte, uneori convulsii ale muşchilor
corpului.
EVACUĂRII IMEDIATE
Hemostaza
 Oprirea hemoragiei poartă numele de
hemostază.
 Hemostaza poate fi: - spontană - atunci când
hemoragia încetează de la sine - provizorie -
atunci când hemoragia este oprită temporar,
în cadrul măsurilor de prim-ajutor şi -
definitivă - atunci când hemoragia este oprită
definitiv, prin suturarea (coaserea) sau
ligaturarea vasului respectiv .
EVACUĂRII IMEDIATE
2.Primul ajutor în hemoragie:

2a. externă,
2b. internă
 Măsurile de prim-ajutor diferă după felul
hemoragiei (externă sau internă), după
cantitatea şi viteza cu care curge sângele.
 Indiferent de felul hemoragiei, sunt indicate
unele măsuri de prim-ajutor cu caracter
general, care trebuie să fie bine cunoscute de
cel care acordă primul ajutor.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Ranitul cu o hemoragie însemnată trebuie aşezat

întins (culcat) pe o pătură, jos, pe pat, pe masă etc.,
în aşa fel încât capul să fie aşezat mai jos decât restul
corpului (creierul se irigă mai bine în această poziţie).
 Trebuie îndepărtate persoanele din jurul rănitului,
pentru a avea aer şi pentru a nu se crea panică.
 Administrare de oxigen (prin sondă nasală sau bucală)
sau prin aerisirea încăperii.
 Administrarea de lichide: apă, limonadă etc. îndulcite
şi cât se poate de reci.
 Calmarea rănitului prin insuflarea încrederii şi prin
luarea măsurilor de prim-ajutor cât rnai urgent.
EVACUĂRII IMEDIATE
2.a. Primul ajutor în hemoragia externă

 În hemoragia extemă măsurile de prim-ajutor diferă
după natura hemoragiei (capilară, arterială, venoasă),
după sediul anatomic (regiunea anatomică) şi dupa
mărimea hemoragiei.
 Hemoragia capilară poate fi oprită prin aplicarea unui
pansament compresiv.
 Rana se pansează cu mai multe comprese sterile
suprapuse, peste care se pune un strat de vată mai
gros.
 Peste pansament se trage o faşă strânsă.
 Sunt situaţii, în plăgile superficiale, când hemoragia
încetează prin simpla spălare a plăgii cu apă oxigenată.
EVACUĂRII IMEDIATE
 În hemoragia arterială, când sângele ţâşneşte în

valuri, se poate folosi una din cele 3 metode de
hemostază provizorie cunoscute.
 Apăsarea (comprimarea) arterei care se face cu
degetul sau cu toată mâna (vârful degetelor
apropiate).
 Pentru a se putea executa apăsarea arterei trebuie să
se cunoască foarte bine câteva date elementare de
anatomie.
 S-a menţionat mai sus ca apăsarea pe arteră trebuie
să se facă cât mai aproape de rană, dar în aşa fel încât
să fie între rană şi inimă, deoarece trebuie să se
oprească sângele care circulă de la inimă spre artera
care este deschisă.
 Apăsarea trebuie să se facă cu oarecare forţă pentru a
reuşi oprirea sângelui.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Schema
principalelor
puncte de
comprimare a
vaselor pentru
hemostaza de
scurtă durată
EVACUĂRII IMEDIATE
 În hemoragia capului (faţă, pielea capului)

se comprimă artera carotida externă, pe faţa
antero-laterală a gâtului, spre baza acestuia.
În primul rând se simte artera bătând, apoi
se apasă pe planul osos care există în
profunzime.
 Se observă micşorarea, apoi oprirea
sângerării.
 Pentru a opri hemoragia într-o rănire la
nivelul umărului, se apasă artera
subclaviculară (de partea respectivă)
pătrunzând cu degetele deasupra claviculei
comprimând artera pe arcul osos al primei
coaste.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Comprimarea
arterei carotide
(în hemoragii
la nivelul
capului)
EVACUĂRII IMEDIATE
 Comprimarea
arterei
subclaviculare
(în hemoragii
la nivelul
umărului)
EVACUĂRII IMEDIATE
 Pentru
hemoragiile
din plăgile
braţului se
comprimă
artera
axilară, în
regiunea
axilei
(subsuoară).
EVACUĂRII IMEDIATE
 Hemoragia din plăgile

antebraţului se poate opri
temporar prin comprimarea arterei
humerale, care trece pe faţa internă
a braţului.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Comprimarea
arterei
humerale cu
un singur
deget
EVACUĂRII IMEDIATE
 Comprimarea
arterei
humerale cu
două degete (în
hemoragii la
nivelul
membrului
superior)
EVACUĂRII IMEDIATE
 Hemoragia din plăgile mâinii se

opreşte prin compresiunea arterei
radiale la nivelul articulaţiei
pumnului deasupra degetului mare
(acolo unde se ia pulsul) şi a
arterei cubitale (deasupra
degetului mic de la mână).
EVACUĂRII IMEDIATE
 Hemoragia din plăgile coapsei se opreşte

prin compresiunea arterei femurale în
dreptul plicii inghinale (la locul unde se
îndoaie coapsa pe abdomen).
 De acolo, artera femurală se continuă pe
faţa anterioară şi internă (antero-internă) a
coapsei, având dedesubt osul femural.
 Ea poatefi comprimată uşor, în situaţia când
sediul hemoragiei se află în apropierea
genunchiului sau la nivelul gambei.
EVACUĂRII IMEDIATE
 În cazuri extreme (fracturi la nivelul

femurului) se poate apăsa pe artera aortă
abdominală.
 Avantajul acestei metode este că se poate
aplica imediat, nefiind necesare accesorii, ci
numai îndemânare obţinută prin
antrenament.
 Dezavantajul metodei constă în faptul că
este o măsură temporară şi nu se poate
aplica pe timpul transportului, persoana
care o execută oboseşte repede.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Compresiunea circulară, care se bazează pe

acelaşi principiu de bază compresiunea
arterei într-un loc situat între rană şi inimă.
 În această situaţie compresiunea se face cu
ajutorul unui garou (tub de cauciuc) cu care
se înconjoară braţul, antebraţul, coapsa,
gamba, se strânge circular şi se înnoadă.
 Se preferă tubul de cauciuc pentru că are
avantajul că este elastic.
 În lipsa garoului se poate folosi o cameră de
bicicletă, un elastic mai lat, cravata,
cureaua, centura, o faşă etc.
Capitolul V - LANŢUL DE AJUTOR MEDICAL B. TEHNICI
DE AJUTOR ŞI SPRIJIN ÎN CADRUL EVACUĂRII IMEDIATE
 Sub garou este indicat să se pună o compresă,

tifon, bucată de pânză, pentru a proteja pielea
şi a nu se provoca rănirea ei.
 Strângerea se obţine prin înnodarea sau
răsucirea capetelor garoului (se poate
folosi un beţişor în acest scop).
 Semnul unei bune compresiuni este în primul
rând oprirea hemoragiei, spre extremitatea
membrului pe care s-a aplicat garoul, pielea şi
unghiile devin palide.
 În situaţia când acestea se albăstresc, garoul
este prea strâns, împiedicând şi circulaţia
venoasă.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Datorită presiunii care se exercită pe arteră,

ţesuturile nu mai primesc sânge cu oxigen şi după
aproximativ o oră suferă procesul de mortificare şi
gangrenare.
 În situaţia când transportul rănitului durează mai
mult de o oră, trebuie să se slăbească din timp în
timp garoul, pentru a da posibilitatea membrului
respectiv de a primi sânge oxigenat.
 Desfacerea garoului trebuie să se facă lent, pentru a
preveni apariţia şocului.
 Pe timpul slăbirii garoului se apasă pansamentul cu
palma şi se comprimă plaga, pentru a limita
cantitatea de sânge care se scurge din plagă.
EVACUĂRII IMEDIATE
 În situaţia când cel care acordă primul ajutor

nu poate însoţi rănitul la formaţiunea
sanitară, obligatoriu de garou se aşază un
bilet pe care se notează ora exactă când s-a
aplicat garoul.
 Nerespectarea normelor de mai sus de către
cel care acordă primul ajutor poate avea
urmări grave pentru rănit, provocând
gangrena şi ulterior necesitatea amputării
membrului pe care s-a fixat garoul.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Comprimarea arterei femurale în plica

inghinală (în hemoragii la nivelul coapsei)
EVACUĂRII IMEDIATE
 Comprimarea arterei femurale la coapsă(în

hemoragii la nivelul membrului inferior)
EVACUĂRII IMEDIATE
 Comprimarea arterei poplitee pe faţa

posterioară a genunghiului (în hemoragii
la nivelul gambei)
EVACUĂRII IMEDIATE
 Comprimarea arterei abdominale la nivelul ramificării în

cele două artere iliace primitive (în hemoragii situate în
partea inferioară a abdomenului)
EVACUĂRII IMEDIATE
 Aplicarea
garoului la
braţ
EVACUĂRII IMEDIATE
 Ora
aplicării
garoului se
notează pe
un carton
EVACUĂRII IMEDIATE
 Garou improvizat la rădăcina coapsei

EVACUĂRII IMEDIATE
 Compresiunea arterei prin flexiunea forţată a

membrului, poate înlocui punerea garoului în
anumite împrejurări.
 În caz de hemoragie la nivelul mâinii sau
antebraţului se fixează un sul de tifon,
basma, pânză, la nivelul îndoiturii (plica)
cotului şi se flectează forţat antebraţul pe
braţ, fixându-l în această poziţie cu ajutorul
unei feşi, sau centură.
EVACUĂRII IMEDIATE
 În caz de hemoragie la nivelul piciorului,

gambei, se fixează la îndoitura genunchiului
un sul de tifon şi se flectează forţat gamba
pe coapsă fixând-o în această poziţie cu o
faşă etc.
 În caz de hemoragie la nivelul coapsei se
aplică un sul de tifon sau de pânză la nivelul
plicii inghinale (la stinghie) după care se
flectează (îndoaie) gamba pe coapsă şi
coapsa pe abdomen, fixându-se totul în
această poziţie cu ajutorul unei feşi, a unei
centuri, chingi.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Oprirea hemoragiei prin sul aşezat la

articulaţia genunchiului
EVACUĂRII IMEDIATE
 Oprirea hemoragiei prin sul aşezat la articulaţia

şoldului
EVACUĂRII IMEDIATE
2.b. Primul ajutor în hemoragia internă

 În situaţia când se bănuieşte o hemoragie internă
(care se poate recunoaşte după semnele de anemie
scută) sau prin exteriorizarea acesteia, se aplică
următoarele măsuri de prim-ajutor:
 - se întinde rănitul pe o pătură jos sau într-un pat, în
stare de repaus (să nu ţipe, să nu se agaţe);
 - se aşază cu capul mai jos decât restul corpului pentru
a se asigura irigarea şi oxigenarea creierului;
 - dacă rănitul nu prezintă vărsături, i se pot da să bea
lichide uşor îndulcite şi cât se poate de reci;
 - în caz de melenă sau hematemeză se indică o pungă
cu gheaţă aşezată pe abdomen prin intermediul unui
prosop (nu direct pe piele);
EVACUĂRII IMEDIATE
 - epistaxisul (hemoragia nasală) poate fi oprit

prin apăsarea nării sau ambelor nări cu un deget
sau cu ambele degete.
 Militarul este aşezat pe un scaun cu capul
rezemat de spătar.
 Dacă hemoragia nu se opreşte, se introduce în
nară un tampon de vată muiat în apă oxigenată
sau în soluţie de antipirină 10% (3 comprimate
dizolvate într-o lingură de apă).
 Scoaterea tamponului se va face cu mare grijă,
încet, militarul va fi sfătuit să nu sufle nasul,
pentru a nu mobiliza cheagul proaspăt format şi
declanşa din nou hemoragia.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Hemoragiile mici sunt compensate de organism

atunci când sunt oprite la timp.
 Hemoragiile mij1ocii şi mari necesită cel mai adesea
administrarea unei cantităţi mai mici sau mai mari de
sânge uman, corespunzătoare cantităţii pierdute.
 Administrarea sângelui uman sau a derivetelor de
sânge uman (plasmă, fibrinogen), la cei răniţi se
poate face prin transfuzie, la locul rănirii, la infirmerie
sau spital.
 De aici rezultă necesitatea intensificării acţiunii de
donare a sângelui în rândul militarilor, activitate de
maximă importanţă în salvarea răniţilor de orice
natură.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Recapitulind
 În hemoragiile externe, sângele din sistemul
circulator sanguin iese în afara organismului.
 Prin hemoragie, organismul pierde transportul
oxigenului către ţesuturi (hematiile), apa şi sărurile
de care are o absolută nevoie "bucătăria" celulară
(metabolismul celular).
 Dacă din totalul de 5 litri de sânge, cât are un om cu
o greutate medie de 70 kg, se pierde 1/3, apar
tulburările acute determinate de scăderea volumului
sanguin circulant şi de scăderea cantităţii
oxigenului transportat la nivelul ţesuturilor.
 Chiar şi atunci când se pierde o cantitate mai mică
de sânge, organismul nu mai are capacitatea de a
lupta pentru refacerea organelor lezate, victima fiind
expusă, în cazul politraumatismelor, la moartea prin
epuizarea resurselor biologice (şoc traumatic).
EVACUĂRII IMEDIATE
 Din aceste motive, oprirea unei hernoragii

devine un act de prim ajutor care trebuie
executat cu cea mai mare urgenţă, chiar şi
provizoriu, pe perioada transportului, până la
internarea pacientului în spital.
 Este bine ca hemostaza provizorie (oprirea
hemoragiei) să fie executată, mai ales în
sângerările mari, în două etape care trebuie
să se succeadă rapid:
 1) realizarea imediată a hemostazei prin
comprimarea manuală sau digitală a vasului de
sânge distrus;
 2) din momentul în care s-au procurat materialele
necesare, realizarea hemostazei provizorii cu
ajutorul pansamentului compresiv sau a garoului.
EVACUĂRII IMEDIATE
1. Hemostaza provizorie prin compresiune

vasculară manuală
 Artera rănită va putea fi comprimată numai
dacă apăsarea se exercită în regiunile în care
ea trece în apropierea unui plan osos.
 În funcţie de calibrul vasului şi de
profunzimea la care se află, apăsarea va fi
executată cu degetul mare, cu celelalte
degete ale mâinii sau cu pumnul.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Pe planşa
anatomică
alaturată sut
indicate locurile
în care trebuie să
se exercite
apăsarea
EVACUĂRII IMEDIATE
 Când rana se află la nivelul capului sau al feţei, se

apasă:
a) de o parte şi de alta a marginilor rănii, când aceasta
este situată în creştetul capului.
 Dacă simţim prin vârful degetelor, că oasele capului
sunt fracturate (există denivelări şi chiar mobilitate a
suprafeţei osului cranian apăsat), hemostaza nu va mai
putea fi realizată prin apăsare.
 În această situaţie rana se acoperă cu multe
comprese;
b) imediat înaintea urechii, cam la jumătatea înălţimii
sale, când rana se află pe frunte;
c) imediat deasupra şi în spatele pavilionului urechii, când
rana se află situată în regiunea temporală;
d) la mijlocul maxilarului inferior (mandibulei), când rana
se află la nivelul obrazului, buzelor, pe suprafaţa
exterioară a nasului.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Când rana se află la nivelul feţei, limbii,

gurii, se apasă la mijlocul gâtului, pe faţa
sa laterală, cu degetele 2, 3, 4, 5 ale
mâinii, degetul mare fiind orientat către
ceafa pacientului.
 Apăsarea trebuie făcută cu intermitenţe,
pentru că victima nu poate suporta
apăsarea la acest nivel pentru multa
vreme.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Când rana se află la nivelul umărului sau al

axilei, se va apăsa pe artera care se simte
pulsând (în special la persoanele slabe), la
jumătatea claviculei, în spatele ei.
 Aici se introduce degetul mare, palma
salvatorului sprijinindu-se pe spatele
victimei.
 Când sângerarea este mare, este bine ca în
timpul transportului, bolnavul să fie aşezat
cu toracele ridicat, pentru că în această
poziţie sângele tinde să se scurgă datorită
gravităţii în părţile mai jos situate ale
corpului, fapt care contribuie la scăderea
afluxului sângelui în rană.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Locul de
compresiune
pentru
oprirea unei
hemoragii în
axilă
EVACUĂRII IMEDIATE
 Când hemoragia se află la nivelul

braţului, cotului şi antebraţului, se
apasă cu degetele 2, 3, 4, 5 ale
mâinii salvatorului.
 Apăsarea se va exercita în şanţul
ce se află pe faţa internă a braţului.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Locul de compresiune pentru

oprirea unei hernoragii la antebraţ
EVACUĂRII IMEDIATE
 Pentru oprirea hemoragiilor provocate

de răniri la nivelul antebraţului,
apăsarea mai poate exercitată şi
imediat sub plica cotului, spre
interior, unde se simt bătăile arterei.
 Pentru oprirea hemoragiilor palmei,
se apasă cu amândouă degetele mari
ale salvatorului, pe marginile externă
şi internă ale pumnului victimei.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Locurile de compresiune pentru oprirea unei

hemoragii a palmei.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Când rana se află la nivelul membrului

inferior:
 - sângerarea rănilor situate la rădăcina coapsei
(stinghie sau regiunea inghinală), compresiunea
vasului se face apăsând cu mare putere cu pumnul
strâns, aşezat pe partea de jos a
abdomenului de partea dreaptă sau stângă, în
funcţie de sediul rănii, imediat deasupra stinghiei;
 - când hemoragia se află la nivelul coapsei,
genunchiului sau gambei, se apasă cu amândouă
degetele mari, la radacina coapsei, imediat sub
stinghie, pe faţa anterioară şi internă.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Locul de compresiune pentru oprirea unei

hemoragii a coapsei
EVACUĂRII IMEDIATE
 Hemostaza provizorie, cu ajutorul garoului

 După găsirea materialelor necesare, hemostaza prin
compresiune digitală va fi înlocuită cu o altă tehnică
de hemotază, de asemenea provizorie, dar care
permite transportul pacientului.
 Cea mai folosită este tehnica hemostazei cu ajutorul
garoului.
 Un laţ, preferabil din cauciuc, strânge rădăcina
membrului care sângerează: în jumătatea superioară
a braţului, pentru ca membrul superior, in jumătatea
superioară a coapsei, pentru ca membrul inferior.
 Pentru că vasele care urmează să fie comprimate se
află în depresiunile dintre masele muscuare, ele
scapă presiunii exercitate de garoul care se sprijină
pe proeminenţa muşchilor, trecând în punte peste
vas.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Aplicarea garoului peste o faşă rulată care va

comprima artera ascunsă între masele musculare
EVACUĂRII IMEDIATE
 Din aceste motive, îintre garou şi tegumentul

membrului trebuie să se introducă acolo unde simţim
bătând artera, un sul, o faşă rulată, o batistă rulată
etc.
 Prin strângerea garoului vasul va fi comprimat de
acest sul care se insinuează între masele musculare.
 În cazul în care nu dispunem de un material din
cauciuc, garoul poate fi confecţionat şi din pânză.
 Pentru ca acest tip de garou să strângă eficient, sub
ultima tură a laţului de pânză rulată foarte strâns se
introduce o vergea sau un creion.
 Răsturnând în jos capătul de sus al vergelei, laţul se
strânge mai tare.
 Pentru ca tensiunea obţinută să se menţină pe tot
timpul transportului, coada vergelei va fi ancorată în
a doua legatură de pânză pe care o legăm sub
precedenta, fără să o strângem foarte tare.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Strângerea garoului cu ajutorul unui

creion sau o vergea asemănătoare
EVACUĂRII IMEDIATE
 Aplicarea garoului se face înaintea efectuării

toaletei şi pansamentului rănii.
 Dacă rana continuă să sângereze înseamnă
că garoul nu a fost aplicat corect, fapt care
ne obligă să-l desfacem şi să încercăm o
nouă aplicare.
 Garoul va fi plasat deasupra rănii, când
hemoragia provine din o arteră ruptă
(sângele de culoare roşie deschis vine cu
presiune, însă în jeturi întrerupte) şi sub
rană, când este secţionată o venă (sângele
are o culoare roşie mai închisă şi vine cu o
presiune variabilă, în funcţie de calibrul
vasului rănit, însă în jet continuu).
EVACUĂRII IMEDIATE
 În realitate, în utilizarea practică, această

diferenţă între hemoragia arterială şi
hemoragia venoasă nu este foarte împortantă,
pentru că în cazul în care se aplică corect
garoul la rădăcina membrului, se opreşte atât
hemoragia de origine arterială cât şi
hemoragia de origine venoasă.
 În hemoragiile venoase, sângerarea continuă
până se scurge sângele aflat în membru în
momentul aplicării garoului.
 Este obligatoriu să notăm pe un bilet data şi
ora aplicării garoului şi să prindem biletul cu
un ac de pansament, la vedere.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Pentru că ţesuturile nu rezistă multă vreme fără

oxigen, este bine ca garoul să nu fie menţinut mai
mult de o oră.
 Dacă totuşi suntem obligaţi să transportăm victima
pe o distanţă mai lungă, este bine să desfacem
garoul pentru câteva minute la trecerea fiecărei ore.
 În timpul în care garoul este desfăcut, vom acoperi
rana care sângerează cu un pumn de comprese
sterile pe care le ţinem aplicate strâns pe rană, cu
palma.
 Dacă nu ţinem cont de aceste precauţii, există riscul
devitalizării (morţii) ţesuturilor aflate sub nivelul
garoului, devenind necesară amputaţia chirurgicală a
segmentului respectiv de membru.
EVACUĂRII IMEDIATE
Hemostaza provizorie cu ajutorul

pansamentului compresiv
 Pentru că aplicarea garoului implică şi riscuri
majore, atunci când este montat incorect şi
atunci când victima urmează să fie
transportată pe o distanţă mai lungă,
recomandăm ca hemostaza să fie realizată
cu ajutorul pansamentelor compresive.
 Ele au avantajul că nu brutalizează vasul şi
în altă regiune decât în zona afectată de
traumatism şi permit irigarea membrului prin
vasele care au rămas intacte.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Acţiunea de prim ajutor începe cu realizarea
hemostazei de scurtă durată, prin
compresiune digitală sau manuală, după
tehnica descrisă mai înainte.
 Sângerarea fiind astfel oprită, vom executa
toaleta plăgii.
 După spălarea şi dezinfectarea rănii, vom
acoperi regiunea cu o mare cantitate de
comprese sterile, care vor fi apăsate în
interiorul rănii cu un corp dur, de exemplu cu o
piatră, peste care se rulează strâns o faşă.
 Tehnica poate fi folosită şi pentru pansarea
rănilor sângerânde existente pe abdomen sau
pe torace.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Hemostaza provizorie în hemoragiile feţei
 - Când hemoragia provine din plagi ale feţei,
nepenetrante în cavităţile naturale (nas, gură,
sinusuri), hemostaza se obţine aplicând un pansament
în care se folosesc multe comprese, fixate strâns cu
cu ajutorul unui bandaj compresiv din feşe circulare
sau cu benzi de leucoplast.
 - Când hemoragia provine dirtr-o plagă penetrantă în
cavităţile naturale ale feţei (nas, gură, sinusuri), se
începe prin oprirea sângerării prin compresiune
digitală.
 Se face toaleta şi dezinfecţia plăgii dupa care orificiul
este astupat cu comprese sterile rulate în lungul lor,
sub forma unui fitil gros.
 Peste acest “dop”, se aplică pansamentul după una din
tehnicile descrise.
EVACUĂRII IMEDIATE
 - Când hemoragia provine din nas (epistaxis), se
încearcă să se oprească sângerarea, apăsând nara
care sângerează cu degetul timp de 10 minute.
 În cazul în care manevra se dovedeşte ineficace, se va
face aşa-numitul tamponament extern al cavităţii
nazale.
 Comprese sterile rulate în lungul lor, se introduc în
mod sistematic în ambele nări, până ce se umplu în
întregime.
 - Când hemoragia provine dintr-o plagă a limbii sau a
planşeului bucal, se scoate afară limba victimei, se
pune în evidenţă rana, care se acoperă cu comprese
sterile.
 Peste aceste comprese se aplică limba, care se fixează
afară din gură, de un nasture, cu ajutorul unui fir de
aţă trecut direct, sau prin intermediul unui ac de
siguranţă prins în grosimea vârfului limbii.
EVACUĂRII IMEDIATE
Hemoragiile interne
 Când sângele părăseşte vasele sanguine fără să
apară însă la exterior, pentru că nu există nici o
rană, se consideră că suntem în faţa unei
hemoragii interne.
 Prin fracturarea oaselor se scurg între ţesuturile
vecine osului cantităţi de sânge de ordinul a 1-2
kg.
 Acelaşi lucru se petrece când se rup organe ca
ficatul, rinichiul, splina etc. sau când se rupe,
datorită loviturii, un vas de sânge cu diametru
mare.
 Primul ajutor nu poate avea ca scop oprirea
hemoragiei, acest lucru putând fi executat numai
în spital, printr-o intervenţie chirurgicală.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Hemoragia internă se recunoaşte relativ uşor:
cunoscând că bolnavul este victima unui accident la
care asociem semnele de boală pe care le prezintă şi
anume: paloare excesivă, sete intensă, puls periferic
slab şi foarte frecvent, senzaţie de slăbiciune gravă,
gură uscată.
 Acţiunea de prim ajutor va urmări să aşeze victima
într-o poziţie în care centrii nervoşi cerebrali, rinichiul
şi ficatul, organe foarte sensibile la lipsa de oxigen,
să primească o cantitate suficientă de sânge.
 Pentru aceasta victima va fi aşezată cu membrele
inferioare ridicate cât mai sus şi cu capul plasat sub
nivelul corpului, care la rândul său este pus la
orizontală.
 În acest fel, sângele din organele care pot rezista mai
bine la lipsa de oxigen, va participa şi el la
oxigenarea organelor amintite mai sus.
EVACUĂRII IMEDIATE
Transfuzia
 Tot sângele care părăseşte prin hemoragie aparatul
cardio-vascular (format din inimă şi vasele sanguine),
iese din economia organismului.
 Acesta începe să sufere, în primul rând datorită
scăderii numărului transporturilor de oxigen, dar şi
datorită pierderii celorlalte componente ale sângelui
(lichide, săruri etc.), care au un rol foarte important
în viaţa celulelor.
 Din aceste motive, tratamentul anemiilor acute
posthemoragice (aşa se numeşte starea provocată de
pierderea unei cantităţi mari de sânge prin
(hemoragie), se bazează pe înlocuirea sângelui
pierdut cu o cantitate egală de sânge de la un om
sănătos (donator).
EVACUĂRII IMEDIATE
 Transfuzia de sânge, cum se numeşte

introducerea unei cantităţi de sânge de la
un om la altul, trebuie apreciată ca o
adevarată grefă de organ.
 Pentru ca organismul primitor să accepte
sângele introdus, trebuie să existe o
asemănare foarte mare între sângele său
şi sângele donatorului.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Cercetările au demonstrat că particularităţile

sângelui sunt determinate în principal de existenţa
sau absenţa a două tipuri de substanţe, aflate unele
pe suprafaţa hematiei (aglutinogenele A şi B) şi
celelalte în plasma sângelui (aglutininele α şi β).
 În funcţie de aglutininele şi aglutinogenele pe care
le conţine, sângele oamenilor este încadrat în 4 mari
grupe:
 - grupa O - este grupa întâlnită la 36% din populaţia
ţării noastre;
 - grupa A - cea mai frceventă (41% din populaţia
ţării);
 - grupa B - la 16% din populaţia ţării;
 - grupa AB - la 7% din populaţia ţării.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Pentru că incompatibilitatea transfuzională este

provocată de întâlnirea dintre aglutininele α şi β cu
aglutinogenele A şi respectiv B şi pentru că grupul O
nu are nici un aglutinogen (A sau B), iar grupul AB nu
are nici o aglutinină (α sau β) înseamnă că
compatibilitatea transfuzională este cea de mai jos.
 - Grupa O este donator universal (pentru că nu are
aglutinogen). În schimb nu poate primi sânge decât de
la grupa O.
 - Grupa AB, este primitor universal. În schimb nu poate
dona sânge decât grupei AB.
 - Grupa A, poate primi sânge de la grupele O şi de la
grupa A şi donează grupei A şi AB.
 - Grupa B, poate primi sânge de la grupele O şi B şi
poate dona grupelor B şi AB.
EVACUĂRII IMEDIATE
 În realitate, grupa O este donator universal iar grupa

AB este primitor universal numai în cazul transfuziilor
de cantităţi mici de sânge, în aşa-numitele transfuzii
de mare urgenţă.
 Când se transfuzează cantităţi masive de sânge
(poate 1 litru) se utilizează numai sânge izogrup
(între sângele perfuzat şi sângele primitor există o
identitate de grup).
 În anul 1940, Landsteiner şi Wiener au mai descoperit
pe hematii un factor aglutinant pe care l-au numit Rh,
după numele maimuţei Macacus Rhesus care are în
sânge un factor asemănător.
 La 85% din populaţia ţării se găseşte în sânge acest
factor şi se numeşte Rh pozitiv, restul de 15% fiind
Rh negativ.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Pentru a evita pericolele instalării unui

accident transfuzional, orice transfuzie de
sânge este precedată de determinarea în
laborator a unei probe de compatibilitate
între sângele din flaconul ce urmează să fie
transfuzat şi serul bolnavului.
 Două asemenea picături, amestecate pe o
lamă de sticlă, în cazul incompatibilităţii vor
aglutina, adică hematiile se vor strânge sub
forma unor flocoane care se văd cu uşurinţă
cu ochiul liber.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Transfuzia de sânge proaspăt sau conservat,

integral sau transfuzia numai a unor
fracţiuni ale sângelui a devenit astăzi un
mijloc de tratament foarte preţios şi des
utilizat, nu numai în bolile traumatice.
 Singurul mod în care se poate asigura
cantitatea de sânge necesară atât pentru
transfuzii cât şi pentru producerea unor
preparate speciale este recoltarea sângelui
de la oamenii sănătoşi, donatori onorifici de
sânge.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Conform legislaţiei noastre, la o recoltare se

prelevează 450 ml sânge, ceea ce reprezintă a 22-a
parte din sângele pe care îl are un om cu o greutate
medie de 70 kg.
 Această cantitate de sânge este recuperată din
rezervele existente în organism, în primele ore de la
recoltare, iar aceste rezerve sunt refăcute complet
dupa 10-14 zile de la donare.
 Donatorii de sânge trebuie să fie oameni sănătoşi, la
vârsta adultă (între 18 şi 60 de ani).
 Îmbolnăvirea de unele boli contagioase cum ar fi
tuberculoza, sifilisul, hepatita epidemică s.a. elimină
pe cei în cauză din categoria cetăţenilor ce pot dona
sânge.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Donarea de sânge este un act lipsit de

pericole pentru donator.
 Mulţumirea sufletească pe care o au toţi cei
care ştiu că au făcut act de generozitate, cu
înaltă semnificaţie umană şi patriotică,
compensează mica neplăcere a înţepăturii
acului de recolare.
 Donarea onorifică de sânge se face fie în
centrele de recoltare şi conservare a sângelui
judeţene, fie în centre specializate.
 Echipele mobile ale centrelor de recoltare se
deplasează ori de câte ori este nevoie, acolo
unde este organizată o acţiune de recoltare de
sânge de la donatorii onorifici.
EVACUĂRII IMEDIATE
c) Entorse, luxaţii, fracturi, politraumatisme,

leziuni combinate
1. Entorsa, luxaţia, fractura,
politraumatismele. Modalităţi de
producere. Descrierea principalelor
simptome de recunoaştere şi diferenţiere.
2. Primul ajutor în fracturi.
3. Măsuri speciale de prim-ajutor indicate în
anumite fracturi.
4. Imobilizarea provizorie a fracturilor şi a
leziunilor articuilare, cu ajutorul
mijloacelor improvizate
EVACUĂRII IMEDIATE
1. Entorsa, luxaţia, fractura, politraumatismele. Modalităţi
de producere. Descrierea principalelor simptome de
recunoaştere şi diferenţiere
 Pentru a înţelege mai bine modul de producere a entorselor,
luxaţiilor şi fracturilor, trebuie să amintim câteva cunoştinte
din anatomia şi fiziologia sistemului osteo-articular.
 Totalitatea oaselor din organism alcătuiesc scheletul osos.
Acesta cuprinde peste 200 de oase, de diferite forme şi
mărimi.
 Scheletul osos constituie structura de rezistenţă (suportul)
a organismului, pe el sunt fixaţi muşchii, iar în cavităţile pe
care le formează, sunt conţinute celelalte organe.
 Articulaţiile realizează legătura dintre oase, fiind alcătuite
din o cavitate articulară fixă în care se articulează capul
articular mobil (articulaţia umărului, a şoldului).
 Articulaţia este învelită de capsula articulară care este
consolidată prin ligamente puternice – ligamentele
articulare.
EVACUĂRII IMEDIATE
1.a. Entorsa - mod de producere, simptome
caracteristice
 Entorsa este o întindere exagerată a ligamentelor unei
articulaţii, cu sau fără ruperea acestora.
 În entorse, traumartismul acţionează cu o intensitate mai
mică asupra articulaţiei, fără a disloca oasele din poziţia
lor normală ca în luxaţii.
 Recunoaşterea unei entorse se bazează pe existenţa
traumatismului, durerea care se accentuează la orice
mişcare din articulaţia afectată, umflătura şi uneori
vânătaia care apare la nivelul articulaţiei respective.
 Este necesar ca cel care acordă primul ajutor
(imobilizarea articulaţiei afectate, calmarea durerii) să se
gândească şi la posibilitatea existenţei unei luxaţii sau
fracturi, fapt care necesită neapărat prezentarea la medic
pentru precizarea diagnosticului.
EVACUĂRII IMEDIATE
1.b. Luxaţia se produce atunci când capetele

oaselor care alcătuiesc o articulaţie, părăsesc
poziţia lor obişnuită şi rămân îndepărtate.
 Luxaţiile, din punct de vedere al cauzelor care le
produc, se pot clasifica în luxaţii posttraumatice şi
luxaţii patologice (apar dupa o suferinţă a
articulaţiei, tuberculoză sau alte boli).
 În aceste situaţii articulaţia este distrusă şi
capetele oaselor care alcătuiesc articulaţia părăsesc
poziţia lor obişnuită.
 Luxaţiile posttraumatice la rândul lor pot fi deschise
(există o rană prin care articulaţia comunică cu
exteriorul) sau închise (pielea regiunii respective a
rămas intactă).
 Uneori luxaţiile pot fi asociate cu fracturi (capetele
articulare osoase sunt fracturate).
EVACUĂRII IMEDIATE
 Semnele de recunoaştere ale unei

luxaţii:
 - deformarea regiunii;
 - durerea;
 - limitarea sau chiar imposibilitatea
efectuării mişcărilor articulaţiei
respective;
 - poziţia anormală a membrului luxat;
 - scurtarea sau alungirea membrului
luxat.
EVACUĂRII IMEDIATE
Primul ajutor în luxaţie
 Primul ajutor în orice tip de luxaţie, constă
în:
 - imobilizarea regiunii;
 - combaterea durerii;
 - transportarea la cea mai apropiată formaţiune
medicală.
 Nu este indicat să se încerce reducerea
luxaţiei, trăgând de mâini, picior, deget, sau
să se supună articulaţia la mişcări forţate.
 Aceste manevre pot accentua luxaţia, pot
fractura osul respectiv sau pot transforma o
eventuală fractură incompletă în fractură
completă.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Luxaţia de umăr este cea mai frecventă luxaţie
traumatică.
 Ea se produce prin ieşirea capului humerusului din
cavitatea glenoidă a omoplatului, dând aspectul de "umăr
în epolet” când umărul apare umflat, vânăt.
 Este indicat să se introducă la subsuoară un tampon de
vată sau un sul dintr-un veston, cămaşă, peste care se va
aplica o eşarfă pentru susţinerea membrului superior,
îndoit din cot, după care militarul va fi evacuat la cea mai
apropiată formaţiune medicală.
 În situaţia când o luxaţie este deschisă sau militarul este
rănit, se va aplica un pansament steril, se va face
imobilizarea provizorie corectă şi se va trimite de urgenţă
la cea mai apropiată formaţiune medicală.
EVACUĂRII IMEDIATE
1.c. Fractura - modalităţi de

producere, clasificare, simptome
caracteristice
 Prin fractură se înţelege întreruperea
continuităţii unui os datorită acţiunii
unui agent vulnerant (în urma unui
traumatism).
EVACUĂRII IMEDIATE
Clasificarea fracturilor
 După modul de producere, fracturile
pot fi clasificate în:
 directe,
 indirecte,
 complete,
 incomplete.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Fractura directă (la nivelul

gambei, coapsei, antebraţ, braţ,
prin căderea unei greutăţi sau
pătrunderea unui glonţ) se produce
la locul de acţiune al agentului
vulnerant.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Fractura indirectă se produce la distanţă faţă de

locul de acţiune al agentului vulnerant.
 Fracturile indirecte se pot produce prin flexie,
presiune, tracţiune sau sucire - fracturi spiroide.
 Fracturile indirecte produse prin modalităţile de sus se
pot produce în timpul activităţilor sportive (schi,
patinaj, lupte) sau în timpul diverselor activităţi în
cadrul instrucţiei de luptă.
 Atât fracturile directe cât şi cele indirecte pot fi
complete - atunci când osul este rupt, în toată
grosimea, fragmentele osului fracturat fiind separate
între ele şi fracturi incomplete atunci când osul nu
este fracturat în toată grosimea ci numai o parte din
os, fragmentul osului fracturat rămânând în contact
strâns, fără a fi separate (fisură osoasă).
EVACUĂRII IMEDIATE
 Fracturile complete pot fi cu deplasarea fragmentelor
osoase (care sunt mai grave) şi fără deplasarea
fragmtelor osoase.
 Deplasarea fragmentelor se poate face în lungimea osului
sau de-a curmezişul, iar uneori capetele osoase se pot
suprapune.
 Fracturile, indiferent de modul de producere sau felul
poziţiei fragmentelor osoase pot fi deschise, atunci când
procesul de fractură comunică cu exteriorul fracturii
închise când pielea a rămas intactă, iar focarul de fractură
nu comunică cu exteriorul.
 Fracturile deschise prezintă un plus de gravitate, fiind mai
expuse posibilităţilor de infectare şi pierderilor mai mari de
sânge.
 După numărul focarelor de fractură se pot întâlni
 fracturi unice
 şi fracturi multiple.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Semnele de probabilitate care

indică posibilitatea existenţei unei
fracturi sunt următoarele: durerea,
deformarea regiunii traumatizate,
impotenţa funcţională, scurtarea
membrului fracturat şi vânătaia
(echimoza).
EVACUĂRII IMEDIATE
 - Durerea se întâlneşte întotdeauna în

fracturi, ea este foarte puternică la locul de
fractură.
 Trebuie să ţinem seama în aprecierea acestui
semn pentru că el se manifestă în mod diferit
la oameni, în funcţie de gradul de rezistenţă
al fiecăruia.
 Unii exagerează durerea iar alţii suportă
dureri destul de mari fără să se manifeste.
 De asemenea, trebuie să se ţină seama, că
durerea poate apare şi în cadrul unei contuzii
musculare, fără fractură.
EVACUĂRII IMEDIATE
 - Deformarea regiunii traumatizate

poate fi dată în cazul unei fracturi, de
deplasarea fragmentelor din focarul de
fractură, care poate fi: în lungul osului
(încălecare), laterală sau prin răsucire.
 Însă nici acest semn nu poate constitui
dovada sigură că s-a produs o fractură, din
cauză că regiunea traumatizată poate să fie
deformată şi în cazul unei luxaţii sau al unui
hematom.
EVACUĂRII IMEDIATE
 - Impotenţa funcţională a membrului la

nivelul căruia s-a produs fratura este
totdeauna prezentă.
 Accidentatul nu-şi poate ridica piciorul sau
mâna şi nu poate executa anumite mişcări.
 Semnul este foarte important, dar poate fi
întâlnit şi în luxaţie sau poate fi chiar un act
voluntar, când rănitul nu mişcă braţul sau
piciorul, de teama apariţiei durerii.
EVACUĂRII IMEDIATE
 - Scurtarea membrului fracturat

(mai ales în cazul deplasării pe
verticale a fragmentelor osoase)
poate fi un semn preţios.
 Nu este însă sigur, pentru că acest
semn poate fi întâlnit şi în luxaţie.
EVACUĂRII IMEDIATE
 - Vânătaia sau echimoza este un semn

care apare mai târziu, la 2-3 zile, şi uneori la
distanţă de locul de fractura.
 Vânataia apare ca urmare a infiltrării
sângelui din focarul de fractură până sub
pielea regiunii.
 Nu este un semn sigur, deoarece poate
apare adesea şi după o contuzie simplă, fara
fractură.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Semnele de centitudine (de

siguranţă) sunt următoarele:
 mobilitatea (mişcarea) anormală a
osului,
 crepitaţia (frecătura) osoasă
 şi întreruperea continuităţii osului.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Mobilitatea (mişcarea) anormală este reprezentată
prin existenţa unei mobilităţi într-un loc unde în mod
normal aceasta nu se găseşte, deci în afara
articulaţiilor (încheieturilor), de exemplu: la nivelul
mijlocului braţului, antebraţului, coapsei sau gambei
rănitului.
 Acest lucru se poate observa spontan, urmărind
membrul respectiv al rănitului în timp ce acesta se
mişcă sau se agită din cauza durerii.
 Prezenţa acestui semn la un rănit confirmă cu
certitudine existenţa unei fracturi.
 Lipsa acestui semn nu denotă că fractura nu există,
din cauză că poate fi o fractură incompletă, sau
capetele osului fracturat pot fi bine întrepătrunse.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Frecătura (crepitaţia) osoasă este unul din semnele

care poate fi găsit în cazul fracturilor complete,
rezultând din frecarea fragmentelor osoase între ele,
în timp ce rănitul execută o mişcare.
 Nu este indicat să fie căutată de către cel care acordă
primul ajutor, din cauză că supunerea regiunii
fracturate la mişcări suplimentare poate da complicaţii
grave.
 Menţionăm dintre acestea: transformarea unei fracturi
închise în fractură deschisă, ruperea sau înţeparea
unui vas de sânge (arteră sau venă) sau producerea
hemoragiei, strivirea sau ruperea unui nerv important
pentru regiunea respectivă provocând astfel paralizia
acelei regiuni.
EVACUĂRII IMEDIATE
2. Primul ajutor în fracturi.

 Cum trebuie să procedăm în faţa unei
fracturi ?
 În faţa unui rănit cu o fractură este necesar:
 - să vedem dacă este o singură fractură (directă)
sau mai există încă una sau mai multe fracturi la
distanţă de locul acţiunii agentului vulnerant
(fractură indirectă);
 - măsurile de prim-ajutor în cazul unei fracturi
trebuie să le acordăm cu mare atenţie, cu
blândeţe, fără mişcări bruşte, pentru a nu
transforma o fractură incompletă în fractură
completă sau o fractură închisă în fractură
deschisă (măreşte pericolul de infecţie, de
hemoragie).
EVACUĂRII IMEDIATE
 Posibilitatea existenţei unei fracturi o

prezintă orice rănit.
 De aceea, în cadrul inspecţiei pe care o
execută cel care acordă primul ajutor,
trebuie să se gândească la posibilitatea
existenţei unei fracturi şi să o caute nu
numai la nivelul regiunii rănite, ci şi la
distanţă.
 Şocul traumatic constituie complicaţia
imediată şi cea mai gravă a fracturilor.
 Cel care acordă primul ajutor trebuie să
aibă în vedere acest fapt şi măsurile pe care
le întreprinde trebuie să se adreseze atât
focarului de fractură cât şi prevenirii şocului.
EVACUĂRII IMEDIATE
 În cazul unei fracturi deschise cu

hemoragie se procedează ca în faţa unei
plăgi sau hemoragii.
 Se opreşte hemoragia şi se aplică un
pansament steril care să prevină
infectarea plăgii, apoi se procedează la
imobilizarea provizorie a focarului de
fractură.
 Numai după ce se iau aceste măsuri de
siguranţă pentru starea rănitului, se poate
proceda la transportarea acestuia.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Imobilizarea focarului de fractură

constituie obiectivul principal al primului
ajutor.
 Scopul imobilizării este de a preveni
complicaţiile, de a diminua durerea şi de
a preveni şocul.
 Lipsa măsurilor de prim-ajutor la un rănit
cu fracturi poate prelungi timpul de
vindecare, poate provoca infirmităţi sau
chiar decesul rănitului.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Imobilizarea se face cu ajutorul

atelelor confecţionate în acest scop,
sau cu mijloace improvizate (scânduri,
crengi, pistolul mitralieră).
 Ca mijloace de imobilizare specializate
se menţionează: atelele de lemn sau
de metal, atelele de sârmă, gutierele
sau jgheaburile şi cadrele speciale.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Atelele de lemn sunt executate din scândură

de brad, tei sau plop; sau din placaj, având
diferite dimensiuni, după regiunea în care
urmează a fi folosite.
 Atelele de sârmă sunt executate dintr-o
împletitură metalică (sârmă) şi au diferite
dimensiuni.
 Ele prezintă avantajul că pot fi îndoite, după
forma regiunii în care se aplică.
 Gutierele sau jgheaburile sunt făcute din
sârmă împletită sau din tablă, copiind forma
regiunii în care se aplică.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Diferite atele:
 1. atelă de
lemn;
 2. atelă de
sârmă;
 3. gutieră
EVACUĂRII IMEDIATE
 Rolul oricărui mijloc de imobilizare provizorie

este de a înlocui scheletul (osul) rupt al
regiunii respective pentru a nu permite
mişcări în focarul de fractură.
 De aceea, în aplicarea atelelor, trebuie să
ţinem seama de câteva reguli şi anume:
 - la nivelul membrelor, artelele se pun de o parte şi
de alta a focarului de fractură (sau se aşază
membrul într-o gutieră);
 - orice imobilizare a unei fracturi trebuie să
cuprindă cel puţin două articulaţii (încheieturi) şi
anume, cea de deasupra şi cea de dedesubtul
focarului de fractură;
EVACUĂRII IMEDIATE
 - atelele trebuie să fie bine învelite în vată (sau alte

materiale moi) pentru a nu răni pielea, a nu stânjeni
circulaţia şi pentru a diminua durerea;
 - trebuie să se evite aplicarea atelei pe locul unde
osul vine în contact direct cu pielea (faţa antero-
internă a gambei);
 - pentru a realiza un contact cât mai bun între atele
şi regiunea care urmează să fie imobilizată, se
umplu golurile care se ivesc din cauza nepotrivirii de
formă cu vată;
 - se trage apoi o faşă circulară la început, apoi
şerpuitoare, în jurul atelelor şi a membrului
fracturat, obţinând astfel o imobilizare provizorie
(imobilizarea de durată se realizează prin aparat
gipsat la spital);
EVACUĂRII IMEDIATE
 - faşa trebuie să fie cât mai bine potrivită, dacă

este prea strânsă stânjeneşte circulaţia sângelui şi
accentuează durerea, dacă este prea largă nu
realizează imobilizarea membrului fracturat;
 - atunci când este posibil, este bine ca imobilizarea
să se execute de către 2 militari.
 Unul din militari ridică membrul fracturat cu o
mână, cu cealaltă susţine locul de fractură.
 Celălalt militar aplică atelele sau gutiera şi trage
faşa;
 - transportul rănitului la spital se face numai după
ce s-au luat măsurile de mai sus, protejând şi pe
timpul transportului membrul fracturat.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Imobilizarea
fracturii de
antebreţ cu
două atele
de lemn
EVACUĂRII IMEDIATE
 Imobilizarea
fracturii situate
în apropierea
cotului cu
ajutorul unei
atele de sârmă
în formă de “L”
EVACUĂRII IMEDIATE
 Solidarizarea
membrului
superior de
retele curiei
toracice
EVACUĂRII IMEDIATE
 Imobilizarea
fracturii
incomplete
de braţ prin
aplicarea
unei simple
eşarfe
EVACUĂRII IMEDIATE
 Imobilizarea fracturii de gambă în gutieră

cu atela de sârmă
EVACUĂRII IMEDIATE
 Imobilizarea fracturii de gambă

EVACUĂRII IMEDIATE
 Imobilizarea fracturii de gambă cu atela

de lemn
EVACUĂRII IMEDIATE
 Fracturile craniului pot fi situate la nivelul bolţii

craniene sau la baza craniului.
 Ele pot avea diferite aspecte: fisuri (crăpături) sau
înfundări.
 Cel mai adesea, loviturile puternice în regiunea
craniană provoacă pierderea conştienţei.
 În situaţia când se constată o fractură la nivelul cutiei
craniene este necesar ca rănitul să fie transportat cât
mai urgent la spital.
 În caz de fractură deschisă se va aplica un
pansament steril.
 În situaţia când hemoragia nu cedează prin aplicarea
pansamentului compresiv, se ridică capul bolnavului
cu mare atenţie, ceva mai sus decât restul carpului.
EVACUĂRII IMEDIATE
 În fractura maxilarului inferior

(mandibulei), în situaţia când în
faringe au pătruns fragmente de os şi
dinţi scoşi, se va proceda la scoaterea
cu degetul a acestor fragmente şi
întoarcerea rănitului pe o parte,
pentru a preveni scurgerea sângelui în
aparatul respirator (faringe, laringe) şi
asfixierea rănitului.
 Şi în cazul acestor răniţi se impune
evacuarea urgentă la spital.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Fracturile la nivelul coloanei

vertebrale impun acordarea unei
atenţii deosebite.
 Fragmentele vertebrelor fracturate pot
leza sau secţiona măduva spinării,
complicaţie care deseori duce la
moarte.
 Fracturile cele mai frecvente la nivelul
coloanei vertebrale se produc în
regiunea cervicală (gâtului) şi în
regiunea lombară (a şalelor).
EVACUĂRII IMEDIATE
 De asemenea, vertebrele pot fi tasate (strivite pe

verticală) sau pot fi deplasate pe orizontală. În
tasările vertebrelor, se produce de abicei
comprimarea rădăcinilor nervilor care pleacă din
măduvă, provocând apariţia unor dureri violente.
 Deplasările verbrebrelor comprimă, lezează sau
produc chiar secţionarea măduvei, provocând
paralizia regiunii sau a părţii din organism care este
inervată de nervii a căror origine este la nivelul
segmentului medular secţionat.
 Exemple: fractura la nivelul coloanei vertebrale
lombare provoacă paralizia membrelor inferioare
(picioarelor); fractura la nivelul coloanei cervicale
provoacă paralizia membrelor superioare (mâinilor) şi
inferioare (picioarelor).
EVACUĂRII IMEDIATE
 Pierderea sensibilităţii se probează prin

ciupirea sau înţeparea rănitului cu un ac,
fapt care nu provoacă reacţia rănitului la
aceşti stimuli, pentru că sensibilitatea în
zonele respective este dispărută.
 În fracturie coloanei, fără deplasări osoase,
rănitul acuză dureri puternice într-un punct
fix, la cea mai neînsemnată mişcare a
corpului.
 Atunci când atingem locul eventualei fracturi
(pipăim cu mâna coloana verbrală fără să-l
ridicăm sau să-l răsucim) rănitul ţipă,
datorită sensibilităţii (durerii) crescute în
această zonă.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Imobilizarea capului şi a gâtului în

fractura coloanei cervicale
EVACUĂRII IMEDIATE
 Ridicarea şi transportarea oricărui

rănit cu fractură la nivelul coloanei
vertebrale, necesită măsuri
deosebite de atenţie din partea
celor care acordă primul ajutor.
 Toate măsurile care se iau trebuie
să aibă în atenţie protejarea
coloanei vertebrale, a locului de
fractură.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Cei care acordă primul ajutor (3 sau 4 militari)
se aşază de o parte şi alta a rănitului,
îngenunchează cu un picior, introducând
palmele sub corpul acestuia.
 Unul din ei, obligatoriu, ţine capul rănitului în
poziţie fixă.
 La comandă, ridică toţi deodată, în aşa fel încât
să nu se producă îndoirea coloanei vertebrale, şi
aşază rănitul pe un plan dur (targă tare,
scândură lată, uşă, masă), fixindu-i capul între
două pături făcute sul (sau două vestoane) şi se
urmăreşte ca pe timpul transportului să stea
fixat în aceestă poziţie, evitând pe cât se poate
zdruncinăturile.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Fracturile toracelui (coaste, clavicule,

omoplat sau osul sternal) se întâlnesc în
traumatismele toracice.
 Atunci când cavitatea toracică comunică cu
exteriorul este un traumatism toracic deschis.
 În situaţia când s-au produs fracturi costale
sau la nivelul sternului, dar pielea a rămas
intactă, deci cavitatea toracică nu cormunică
cu exteriorul, este un traumatism toracic
închis.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Gravitatea este mai mare în traumatismul toracic

deschis, din cauză că aerul pătrunde prin plagă cu
fiecare inspiraţie şi iese cu fiecare expiraţie, tulburând
grav actul respiraţiei şi schimbul de gaze (oxigen -
CO2 dioxid de carbon) de la nivelul plămânilor.
 Prima grijă în asemenea situaţie este de a aplica un
pansament ocluziv prin care să se astupe rana şi să se
împiedice astfel comunicarea cavităţii toracice cu
exteriorul (transformăm traumatismul toracic deschis
în traumatism toracic închis).
 Fractura unei coaste sau mai multe, se recunoaşte
după durerea ce apare la apăsarea locului unde coasta
sau coastele sunt rupte.
 Uneori, un vârf de coastă ruptă poate înţepa plămânul
şi atunci aerul iese din plămân prin locul înţepat,
pătrunde şi se adună
sub piele, formând emfizemul subcutanat.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Acesta se evidenţiază cu uşurinţă după umflarea

regiunii şi după crepitaţiile care se simt la apăsare.
 Complicaţiile care pot surveni în aceste fracturi sunt
date de adunarea aerului între pleură şi plămân -
pneumotorax (aerul adunat comprimă plămânul
îngreunând respiraţia) sau de sânge şi aer între pleură
şi plămân - hemopneumotorax.
 Fracturile coastelor se imobilizează prin infăşurarea
strânsă a toracelui, în timpul expiraţiei, cu o faşă lată
pe care o fixăm cu ace de
siguranţă.
 Transportarea rănitului se va face în poziţie
semişezândă.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Fracturile oaselor bazinului se pot

produce prin căderi de la înălţime, izbirea sau
strivirea acestei regiuni.
 Ele se pot recunoaşte prin faptul că rănitul
culcat pe spate nu poate ridica călcâiul sau
ambele călcâie de pe planul orizontal, şi prin
durerea vie din regiunea pubiană şi sacrată.
 Aceste cazuri nu necesită imobilizare
provizorie, rănitul trebuie pus pe o targă
tare, cu faţa în sus şi transportat la spital,
având grijă ca pe timpul transportului să nu
fie zdruncinat, sau să se sucească din poziţia
fixată.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Fracturile de la nivelul bratului pot fi situate aproape de

umăr sau de cot, sau la mijlocul humerului.
 Fracturile situate aproape de umăr pot fi uneori incomplete şi
de aceea greu de recunoscut, evidenţiindu-se prin durere şi
uşoară impotenţă la acest nivel.
 Imobilizarea provizorie a acestora se face cu blândeţe pentru
a nu strivi nervii sau vasele de sânge care se
găsesc în această regiune, între fragmentele osoase.
 Se aplică o atelă pe faţa internă a braţului, de la subţioară
până dincolo de cotul îndoit, şi o altă atela pe faţa externă
care urcă cât mai sus, pe umăr apoi se fixează cu o faşă de
braţ.
 Se poate utiliza o atelă lungă din sârmă, care se îndoaie
deasupra umărului şi în unghi drept dedesubtul cotului.
 În situaţia când este o fisură (fractură incompletă) se poate
aplica o simplă eşarfă, solidarizând membrul superior, cu cotul
îndoit de peretele cuştii toracice (manevra care se execută
obligatoriu şi după aplicarea atelelor).
EVACUĂRII IMEDIATE
 Imobilizarea
fracturii de
braţ cu atelă
de sârmă
îndoită
EVACUĂRII IMEDIATE
 În fracturile membrului inferior,

în situaţia când nu se găseşte la
îndemână nici un mijloc de
imobilizare, se poate utiliza ca atelă
arma sau chiar celălalt picior
sănătos, de care se fixează cât se
poate de bine, prin tururi de faşă
circulară, membrul fracturat.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Imobilizarea fracturii cu mijloace

improvizate
EVACUĂRII IMEDIATE
 Imobilizarea improvizată prin legarea membrului

 fracturat de membrul sănătos
EVACUĂRII IMEDIATE
Recapitulând:
 Entorsa este suferinţa provocată înăuntrul şi în afara unei
articulaţii supuse unei mişcări forţate.
 În funcţie de violenţa mişcării, entorsele pot fi foarte
uşoare (de gradul I) sau grave (gradul II şi III).
 În entorsele de gradul I, leziunile sunt foarte mici, sau pot
chiar să nu existe.
 Suferinţa este provocată de întinderea bruscă a ţesuturilor,
care strivesc sau tracţionează fibrele nervoase senzitive ce
se găsesc din abundenţă între celulele conjunctive ale
capsulei articulare şi ale ligamentelor.
 Aceste fibre nervoase transmit senzaţia de durere şi
provoacă, pe cale reflexă, inflamaţia ce apare în jurul
articulaţiei.
 În entorsele grave (gradul II şi III) mişcarea anormală,
intervenită în articulaţii în timpul accidentului, provoacă
rupturi ale unora sau mai multor structuri conjunctive
periarticulare.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Ruperea
unor
ligamente
în entorsa
gleznei
EVACUĂRII IMEDIATE
 În entorsele de gradul III, se poate

produce smulgerea la locul de fixare a
ligamentelor pe os cu o coajă din osul
respectiv.
 Ceea ce este caracteristic entorselor,
este că indiferent de gravitatea
leziunilor, existente în părţile moi,
oasele care formează articulaţia -
rămân în poziţia lor normală.
EVACUĂRII IMEDIATE
 În luxaţia articulară - rupturile capsulei şi

ligamentelor particulare sunt atât de mari încât
menţinerea extremităţilor osoase ce formează
articulaţia în poziţia lor normală nu mai este
posibilă, acestea deplasându-se una faţă de
cealaltă.
 Când suprafetele osoase deplasate, mai
păstrează un contact mai mic sau mai mare
între ele, este vorba de subluxaţie, iar când
se pierde complet cantactul între suprafeţele
articulare, este vorba de luxaţie.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Fracturile semnifică ruptura oaselor.

 Când osul se fracturează în apropierea
sau în interiorul unei articulaţii,
suferinţa se confundă uşor cu
suferinţa dată de entorsă, de
subluxaţie şi uneori chiar de luxaţie.
 De multe ori diagnosticul este precizat
numai prin examen radiografic.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Când osul se rupe la distanţă de

articulaţie, diagnosticul este destul de
uşor de pus.
 Segmentul de membru este foarte
dureros la locul fracturii, loc în care
constatăm că membrul poate fi
deformat cu uşurinţă şi unde, dacă
punem degetul, simţim întreruperea
osului, iar la mobilizare simţim cum se
freacă segmentele osoase fracturate,
între ele (crepitaţii osoase).
EVACUĂRII IMEDIATE
 Uneori însă, aceste semne nu apar în

mod evident, deşi durerea este tot atât
de mare.
 Este situaţia în care osul s-a crăpat
complet sau incomplet, extremităţile
sale rămânând nedeplasate.
 Dacă osul rămâne aşa, vindecarea se
obţine foarte repede pentru că în aceste
situaţii cămaşa care îmbracă osul
(periostul), a rămas intactă.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Deci, dacă victima acuză dureri mari pe

traiectul unui os şi membrul afectat nu
pare deformat nici în timpul primului
ajutor şi nici mai târziu, nu trebuie să
facem toate manevrele amintite pentru
a ne convinge asupra diagnosticului,
pentru că riscăm ca mobilizând o
fractură fără deplasare să-i rupem
periostul şi să deplasăm fragmentele
osoase, fapt care creşte suferinţa
bolnavului şi complică tratamentul.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Când accidentul este violent,

tegumentul şi straturile de sub el pot
fi rănite, dezgolind capetele rupte ale
osului fracturat.
 Aceasta este fractura deschisă, în care
rana a fost provocată fie din afară
către înăuntru de însuşi agentul
traumatic, fie dinăuntru în afară de
osul rupt, devenit tăios la unul din
capete.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Fractură deschisă a oaselor gambei

EVACUĂRII IMEDIATE
 Primul ajutor în entorse, luxaţii şi

fracturi este eficient dacă este
executat corect.
 El constă din axarea membrului
(dacă acesta este deformat) şi
imobilizarea sa provizorie.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Axarea membrului în cadrul primului

ajutor premedical este o manevră facultativă
şi trebuie să se rezume la încercarea de a
reface forma normală a membrulul
deformat.
 Ea constă din apucarea şi tragerea în ax a
membrului fracturat.
 Primul salvator apucă articulaţia situată
imediat sub fractură şi trage cu putere, în
timp ce al doilea salvator, face o tracţiune în
sens contrar, apucând membrul la nivelul
articulaţiei superioare fracturii.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Astfel:
 Pentru membrul superior:
 - dacă fractura este la nivelul antebraţului, se
îndoaie încet cotul victimei la 90°, primul salvator
trage în ax de degetul mâinii, iar al doilea salvator
trage tot în ax dar în sens contrar apucând de
porţiunea interioară a braţului, imediat deasupra
plicii cotului;
 - dacă fractura este la nivelul braţului, se îndoaie
cotul la 90°, primul salvator trage în ax apucând
de antebraţ în porţiunea sa superioară, imediat sub
plica cotului, iar al doilea salvator apucă de braţ cu
mâinile împreunate în chingă în axilă şi trage în
sens contrar.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Pentru membrul inferior:

 - dacă este fracturat femurul (coapsa), se menţine
genunchiul victimei întins şi se trage în ax, primul
salvator apucând de picior cu mâinile sprijinite de
gleznă şi de călcâi, iar al doilea salvator trăgând în sens
contrar de rădăcina coapsei cu mâinile împreunate în
chingă sau cu un cearsaf introdus între coapse:
 - dacă este fracturată gamba sau glezna, se ridică
membrul inferior, îndoindu-l la nivelul genunchiului şi se
trage în ax: un salvator apucă de picior şi cel de-al
doilea salvator trage în sens contrar, apucâd de
genunchi;
 - când deformarea se află 1a nivelul degetelor, la nivelul
mâinii sau la nivelul piciorului, se trage într-un sens de
vârfurile degetelor corespunzătoare regiunii deformate,
fixând cu putere, cu cealaltă mână, glezna sau pumnul
victimei, după cum este vorba de membrul inferior sau
de membrul superior.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Manevra de axare a membrului

fracturat se va face numai dacă se
constată deformarea evidentă a
membrului.
 Ea nu este obligatorie dar este bine să
se facă în primele minute după
accident, pentru că în această
perioadă victima are o scurtă perioadă
de "anestezie naturală".
EVACUĂRII IMEDIATE
3. Măsuri speciale de prim-ajutor indicate în anumite fracturi.
 Imobilizarea fracturilor din primele momente

ale accidentului este necesară din mai multe
motive:
 1. Poate menţine o axare corectă în cazul
fracturilor fără deplasare sau în cazul fracturilor cu
deplasare care au fost bine reduse de salvatori cu
ocazia acordării primului ajutor.
 2. Reduce, uneori până la dispariţie, durerile care
în cazul fracturilor sunt deosebit de chinuitoare.
 3. Evită complicaţiile pe care le poate provoca
mişcarea în focar a unui fragment osos rupt şi
devenit tăios:
 - secţiuni ale unor nervi şi vase;
 - sfâşierea musculaturii din jurul osului;
 - perforarea tegumentului şi transformarea
fracturii închise în fractură deschisă.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Imobilizarea trebuie să aibă în vedere că

oasele fracturate se pot deplasa lateral
păstrând însă paralelismul axelor
longitudinale ale segmentelor osoase, se pot
deplasa făcând un unghi între axele
longitudinale ale segmentelor osoase sau unul
dintre segmente se poate roti în jurul axului
longitudinal care se decelează în comparaţie
cu segmentul care rămâne nemişcat.
 Astfel, de exemplu, în cazul fracturilor de
gambă, victima fiind culcată cu faţa în sus,
deşi genunchiul se află cu rotula tot în sus,
piciorul stă răsturnat pe planul patului, în
afară.
EVACUĂRII IMEDIATE
 - Pentru a avea siguranţa că fractura nu se

deplasează nici lateral; nici în jurul axului
longitudinal, imobilizarea trebuie să prindă în
mod obligatoriu articulaţiile situate peste şi
sub focarul de fractură.
 Deci, în fractura braţului, imobilizarea trebuie
să blocheze şi umărul şi cotul în fractura
coapsei, să blocheze şi şoldul şi genunchiul
etc.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Mijloacele pe care le putem folosi

pentru imobilizarea provizorie a
fracturilor, sunt atelele Kramer (făcute
din sârmă), care au avantajul că sunt
lungi şi pot fi mulate pe membrul
rănit, atelele de lemn ce există în
trusele de prim ajutor, făcute din
dreptunghiuri de placaj de 6/40 cm,
atele din material plastic şi mijloace
improvizate, care pot folosi orice
obiect rigid.
EVACUĂRII IMEDIATE
 În cazul folosirii atelelor Kramer,

imobilizarea provizorie a membrelor
nu trebuie explicată în mod special,
pentru că, existând posibilitatea
mulării atelei pe conformaţia regiunii
nu este o problemă să plasăm atela pe
regiunea fracturată în aşa fel încât să
acoperim segmentul de membrul
fracturat şi articulaţiile de peste şi de
sub nivelul fracturii.
EVACUĂRII IMEDIATE
3. Măsuri speciale de prim-ajutor indicate în anumite fracturi
 Astfel, pentru
imobilizarea
umărului (entorse,
luxaţii, fracturi) şi
braţului (fractură)
atela va prinde
umărul, braţul şi
cotul.
 Atelă Kramer:
imobilizarea
umărului şi cotului
EVACUĂRII IMEDIATE
 Pentru imobilizarea cotului (entorse,

luxaţii, fracturi) şi a antebraţului
(fractură), atela va acoperi jumătatea
inferioară a braţului, cotul, subbraţul,
pumnul şi mâna.
 Dacă pentru imobilizarea membrului
superior, indiferent de sediul fracturii,
cotul trebuie indoit la 90°, imobilizarea
fracturilor membrului inferior se face cu
coapsa şi genunchiul în extensie (l80°).
EVACUĂRII IMEDIATE
 Pentru fracturile şoldului şi coapsei, atela

metalică Kramer se aplică peste şold şi
peste genunchi, solidarizind-o apoi cu
ajutorul a 1-2 feşe trase peste bazin,
coapsă şi jumătatea superioară a gambei.
 Traumatismele genunchiului (entorse,
luxaţii, fracturi) se imobilizează cu o atelă
Kramer dreaptă ce porneşte din treimea
superioară a coapsei şi ajunge până la
gleznă.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Fracturile gambei (entorse, luxaţii, fracturi)

se imobilizează pe o atelă Kramer ce
porneşte din treimea inferioară a coapsei,
trece peste genunehi şi gleznă, este îndoită
la 90° la nivelul
gleznei şi se termină la nivelul degetelor.
 Fracturile gleznei şi fracturile piciorului se
imobilizează cu o atela Kramer îndoită la
90°, ce porneşte de sub genunchi şi se
continuă până la vârful degetelor.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Atela Kramer
pentru
imobilizarea
fracturii:
 a. - de şold şi
de coapsă;
 b. - de
genunchi;
 c. - de gambă;
 d. - de gleznă.
EVACUĂRII IMEDIATE
4. Imobilizarea provizorie a fracturilor şi a leziunilor articuilare,
cu ajutorul mijloacelor improvizate
 De cele mai multe ori, nedispunând de atele metalice

Kramer, suntem obligaţi să improvizăm sisteme de
imobilizare, folosind ceea ce avem la dispoziţie.
 De mare folos ne sunt atelele de lemn sau de plastic
pe care le găsim în trusele de prim ajutor ale
grupelor sanitate sau în trusele medicale tip,
existente la toate autovehiculele.
 În lipsa lor, ele pot fi înlocuite de orice bucată
similară de lemn sau placaj, de o vergea de lemn sau
metal (baston, băţ de cart sau de schi etc.) .
 Imposibilitatea îndoirii acestor materiale va fi
compensată prin folosirea suplimentară a unor
legături de pânză.
B. TEHNICI DE AJUTOR ŞI SPRIJIN ÎN CADRUL EVACUĂRII
IMEDIATE
4. Imobilizarea provizorie a fracturilor şi a leziunilor articulare,
 Deoarece mijloacele improvizate de

imobilizare ni se par a fi formulate cel
mai des folosite de populaţie, vom
căuta să trecem în revistă toate
regiunile anatomice ale scheletului,
oferind schema soluţiilor celor mai
simple şi corecte.
IMEDIATE
 Entorsa - luxaţia - fractura articulaţiei şi

oaselor umărului
 poate fi tratată în cadrul primului ajutor prin
imobilizarea umărului cu ajutorul unei bucăţi pătrate
sau dreptunghiulare de tifon sau pânză de 1 m/60 cm.
 Bucata de pânză sau tifon să secţionează incomplet
"în praştie''.
 Dreptunghiul de pânză se plasează la spatele victimei,
unul din capetele superioare acoperă umărul sănătos
şi se înnoadă cu capătul inferior ce va îmbrăca cotul şi
antebraţul membrului bolnav iar cel de-al doilea capăt
superior îmbracă umărul şi braţul de partea
accidentată pentru a se înnoda cu cel de-al doilea
capăt inferior ce trece pe sub axila situată de partea
sănătoasă .
IMEDIATE
 Fixarea umărului cu ajutorul unui

dreptunghi de pânză sau tifon
IMEDIATE
4. Imobilizarea provizorie a fracturilor şi a leziunilor
articulare, cu ajutorul mijloacelor improvizate
 Un sistem simplu de imobilizare a umărului

poate fi obţinut înfăşurând trunchiul
(toracele) cu braţul de partea bolnavă lipit de
torace într-o pânză tare, prinsă cu 2 ace de
siguranţă.
 Suplimentar, pumnul membrului imobilizat
va fi fixat cu o eşarfă trecută în jurul gâtului.
 Fractura osului braţului se poate imobiliza
folosind acelaşi bandaj mare, care se trece
însă peste braţul imobilizat anterior între
două scândurele de lemn.
IMEDIATE
 Imobilizarea fracturii braţului cu ajutorul unui bandaj

mare, dintr-o pânză tare sau cu ajutorul a două
scândurele şi un bandaj mare
EVACUĂRII IMEDIATE
 Fractura de claviculă
 Poziţia prin care capetele fracturate ale claviculei
se apropie, poziţie în care trebuie să se exercite
imobilizarea provizorie; este cu cotul de partea
bolnavă, împins către spate şi în sus.
 Poziţia o putem realiza cu ajutorul unui batic
triunghiular ce se petrece între membrul superior
de parte a bolnavă şi torace.
 Vârful superior (1) se trece peste umărul sănătos
şi se înnoadă la ceafă cu vârful inferior al baticulul
(2) ce înfăşoară pe dinainte antebraţul şi cotul şi
este trecut prin axilă la spate şi în sus.
 Cel de-al treilea colţ al eşarfei (3) se pliază peste
cot şi se fixează cu un ac de siguranţă. În acest fel
cotul este proiectat în sus şi posterior.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Imobilizarea unei fracturi de claviculă

EVACUĂRII IMEDIATE
 Fractura oaselor cotului

 Pentru că atelele rigide nu pot fi îndoite
peste cot, ele nu pot fi utilizate.
 Se va folosi numai o eşarfă mare care va
cuprinde antebraţul, cotul şi partea de
jos a braţului.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Fractura oaselor antebraţului

 La început se imobilizează antebraţul şi
articulaţia pumnului între două
scândurele.
 Articulaţiile superioare şi inferioare
fracturii se imobilizează suplimentar
îmbrăcând întreg membrul superior (braţ,
cot, antebraţ) într-o eşarfă largă legată la
ceafă.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Imobilizarea
fracturii de
antebraţ:
 a - cu ajutorul a
două scândurele;
 b - suplimentar,
cu o eşarfă legată
la ceafă
EVACUĂRII IMEDIATE
 Fractura oaselor încheieturii

mâinii (pumnului):
 se imobilizează cu o singură atelă de
lermn, antebraţul fiind apoi fixat de gât
cu o eşarfă simplă.
 Fractura oaselor mâinii
 se imobilizează punând în palma victimei
o faşă rulată pe care bolnavul o apucă cu
degetele.
 Peste pumnul astfel strâns se trage o faşă
simplă.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Imobilizarea
oaselor mâinii
EVACUĂRII IMEDIATE
 Fractura osului coapsei.

 Se folosesc 2 stinghii de lemn inegale.
 Stinghia lungă se aplică pe faţa laterală a
membrului inferior.
 Ea se întinde de deasupra oaselor bazinului până
la călcâi.
 Pe partea internă a membrului inferior bolnav se
aplică atela de lemn mai scurtă care se întinde de
la stinghie (regiunea inghinala) tot până la călcâi.
 Peste ambele atele, ce cuprind ca un sandviş tot
membrul inferior de partea fracturată, se aplica o
serie de legături situate în jurul mijlocului
victimei, în jurul bazinului, în jurul coapsei,
genunchiului şi gambei respective.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Imobilizarea fracturii femurului cu

ajutorul a două scândurele inegale
EVACUĂRII IMEDIATE
 Când femurul este fracturat în apropierea

genunchiului, există pericolul ca vasele şi
nervii importanţi ce trec prin spatele
osului să fie sfâşiate.
 Pentru a nu se petrece acest lucru,
fractura se imobilizează cu ajutorul unei
singure atele de lemn, trecută prin partea
din spate a membrului inferior, din
regiunea fesieră până la călcâi.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Imobilizarea fracturii femurului în apropierea

genunchiului, cu ajutorul unei singure atele de
lemn
EVACUĂRII IMEDIATE
 Fractura oaselor gambei se imobilizează tot

cu ajutorul a două atele aşezate lateral,
numai că atela situată pe partea exterioară a
membrului este de aceeaşi lungime cu cea
internă.
 Pentru ca fractura să nu se poată deplasa în
axul longitudinal al osului trebuie imobilizată
şi încheietura gleznei.
 Pentru aceasta, ultima legătură va trece pe
sub talpă, pe care o va solidariza de atelele
laterale.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Imobilizarea fracturii de gambă cu

ajutorul unor atele improvizate
EVACUĂRII IMEDIATE
 Fractura, entorsa şi luxaţia

oaselor gleznei
 se imobilizează cu ajutorul a trei atele
de lemn.
 Cele două atele mai lungi se aplică pe
părţile laterale ale gambei, de sub
genunchi până la călcâi, iar cea de a 3-
a, mai scurtă, se va aplica pe talpa
piciorului.
EVACUĂRII IMEDIATE
 a - aşezarea
atelelor;
 b - legarea
atelelor;
c - fixarea
definitivă a
atelelor
EVACUĂRII IMEDIATE
 Atelele laterale se fixează cu două

legături circulare în timp ce tălpica
se va fixa pe atelele laterale cu o
chingă de pânză trecută în 8.
 Fractura, entorsa, luxaţia oaselor
piciorului se imobilizează cel mai
bine.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Fractura, entorsa, luxaţia oaselor degetelor

piciorului:
 Între degetul bolnav şi unul dintre degetele
sănătoase vecine se introduce o compresă mică.
 Cele 2 degete se alipesc şi se înfăşoară cu o bandă
de leucoplast ce înconjură circular
vârful degetelor, pentru ca să se termine
încrucişându-se pe faţa dorsală a piciorului,
deasupra rădăcinii degetelor.
 Aceasta poate fi chiar imobilizarea definitivă, nu
numai provizorie a acestor leziuni.
 Leucoplastul se desface în fiecare seară pentru a se
putea spăla piciorul şi se reaplică în acelaşi mod.
Imobilizarea se menţină în medie 14 zile.
EVACUĂRII IMEDIATE
 De principiu, dacă nu găsim în jurul nostru nici un

obiect rigid care să poată fi folosit ca atelă, în cazul
fracturii oaselor lungi ale membrelor (braţ,
antebraţ, coapsă, gambă) imobilizarea se poate
realiza în condiţii mulţumitoare:
 - pentru membrul superior, legându-lcu o faşă sau cu
o pânză de trunchi;
 - pentru membrul inferior, legându-l de membrul
inferior sănătos.
 În situaţia în care fractura este deschisă,
imobilizarea se execută în acelaşi fel, însă, după ce
am făcut hemostaza provizorie, toaleta şi
pansamentul plăgii, folosind tehnicile amintite în
capitolele anterioare.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Fracturile coloanei cervicale

 Simptomele (semnele):
 - dureri violente în punct fix, în ceafă, provocate
de cea mai mică mişcare a capului;
 - senzaţie de amorţeală a mâinilor sau a
picioarelor sau chiar paralizia acestora (în
fracturile în care este rănită şi măduva spinării).
 Imobilizarea se face fie prin fixarea capului şi
gâtu1ui între 2 paturi groase, rulate, fie prin
confecţionarea unui guler făcut dintr-o cantitate
mare de vată (2 pachete), învelită în faşă .
EVACUĂRII IMEDIATE
 Fixarea unei fracturi de coloană cervicală:

 a - confecţionarea gulerului din două pachete de vată învelite în faşă,
 b - aplicarea gulerului din vată în jurul gâtului pentru fixarea fracturii
coloanei cervicale
EVACUĂRII IMEDIATE
 Fracturile coloanei dorsale şi

lombare
 Simptomele:
 - dureri violente în punct fix în şira spinării;
 - senzaţie de amorţeală, până la paralizie
(infracturile în care este lezată şi măduva
spinării).
 Imobilizarea se face punând bolnavul
culcat pe spate pe un plan tare (o uşă, o
targă de lemn), având o pătură strânsă
sul şi băgată exact sub zona dureroasă a
spatelui.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Imobilizarea fracturii de coloană dorsală şi lombară; o

pătură făcută sul şi băgată exact sub zona dureroasă
a spatelui
EVACUĂRII IMEDIATE
 Dacă folosim pentru transport o targă

moale, obişnuită, vom aşeza bolnavul pe
burtă, coloana vertebrala fiind îndreptată
corect, chiar de poziţia corpului pe targă.
 În ambele poziţii este impiedicată îndoirea
anterioară a coloanei, care ar putea
produce deplasarea fracturii şi
comprimarea sau secţionarea măduvei,
complicaţie extrem de gravă.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Transportul bolnavului cu fractură de

coloană pe o targă moale; se va face
aşezând bolnavul pe burtă
EVACUĂRII IMEDIATE
 Fracturile de bazin
 Nu se imobilizează de obicei.
 Pentru a reduce însă durerile provocate în
timpul transportului, de mobilizarea
involuntară a oaselor fracturate, se fac
două suluri din pături care se
aplică pe părţile laterale ale bazinului şi
coapselor.
 Sulurile se solidarizează între ele cu 2
benzi late de leucoplast sau de pânză,
trecute împrejurul coapselor şi bazinului
victimei.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Imobilizarea fracturilor de bazin cu ajutorul a două

pături făcute sul şi aplicate pe părţile laterale ale
bazinului şi coapselor
EVACUĂRII IMEDIATE
 Traumatismele toracice
 Traumatismele toracice pot interesa numai
peretele cutiei toracice (tegumente, muşchi,
coaste, stern, coloana vertebrală toracică sau
dorsală) sau pot interesa şi organele interne
(inima, plămâni, vasele mari).
 Ele pot fi
 închise (fără nici o rană)
 deschise (penetrante în interiorul cutiei toracice

sau nepenetrante - rana terminându-se în
peretele toracic).
EVACUĂRII IMEDIATE
 Fracturile costale: au a simptomatologie cu

atât mai dramatică cu cât sunt interesate mai
multe coaste.
 Evoluţia cea mai zgomotoasă o au leziunile,
în care sunt fracturate mai multe coaste în
acelaşi timp, fiecare coastă fiind la rândul său
fracturată în 2 puncte.
 În acest fel, în peretele toracic se izolează o
porţiune numită volet toracic, care se mişcă
în timpul respiraţiei invers faţă de rnişcarea
normală a grilajului costal.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Este aşa-numita “respiraţie paradoxală" în care, în

segmentul respectiv, cutia toracică, se
expansionează în momentul expiraţiei şi se
micşorează în timpul inspiraţiei, adică exact invers
de ceea ce se produce la omul sănătos.
 În această situaţie apar tulburări grave ale
oxigenării aerului intrat în plămâni, iar inima începe
să fie împiedicată să funcţioneze normal.
 Simptomul care însoţeşte întotdeauna fractura
coastei este durerea violentă.
 Bolnavul conştient poate indica precis sediul durerii
la nivelul fracturii sau fracturilor.
 Durerea creşte în intensitate la cea mai mică
mişcare şi obligă bolnavul să respire des şi
superficial.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Tusea însoţeşte şi amplifică durerea.

 Ea este seacă şi este provocată de iritarea
pleurei (foiţa subţire care căptuşeşte pe
dinăuntru cutia toracică).
 Respiraţia dificilă este dependentă de
numărul coastelor fracturate şi în special de
asocierea rănirii plămânului.
 În această situaţie respiraţia este
zgomotoasă, horcăită şi este de obicei
însoţită de pierderea cunoştinţei,
determinată de cantitatea insuficientă de
oxigen pe care o oferă plămânul ranit
organismului.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Traumatismele toracice mai sunt însoţite de o

serie de alte tulburări care sunt însă numai
de competenţa medicului.
 În traumatismele toracice deschise,
penetrante, toate semnele descrise înainte
există şi sunt foarte intense.
 În plus, prin rana pe care o descoperim
dezbrăcând bolnavul, se scurge sânge aerat,
ca o spumă şi se aude un şuerat la fiecare
respiraţie a victimei.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Primul ajutor în traumatismele toracice constă din executarea unor
gesturi foarte simple:
 - se aşază bolnavul în repaus absolut.
 El este culcat pe spate, pe pat sau pe targă, cu
toracele ridicat cât mai sus pe perne sau pături împăturite.
În acest fel este degajat plămânul sănătos şi diafragmul
(muşchiul care închide "fundul" cutiei toracice şi o separă de
cavitatea abdominală), fapt care creşte în mod compensator
capacitate a de lucru a porţiunilor din plămân rămase
intacte;
 - dacă bolnavul este în stop respirator reflex, se controlează
pentru început libertatea căilor respiratorii supericare (gura,
fundul gâtului).
 Dacă există corpi străini, aceştia se îndepărtează cu degetul
înfăşurat într-o batistă.
 Dacă gura şi fundul gâtului sunt inundate cu sânge sau
secreţii, ele se îndepărtează cu o linguriţă sau cu un tampon
de vată înfăşurat pe un creion sau mai bine, se aspiră cu
pompiţa ce există în trusa de prim ajutor a automobiliştilor.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Când ne-am convins că porţiunea superioară a căilor

respiratorii este liberă, începem manevrele de respiraţie
artificială.
 În traumatismele toracice, singurele tehnici de
respiraţie artificială admise sunt tehnicile de însuflare
"gură la gură'' sau "gură la nas".
 Este preferabil ca la aceşti bolnavi să utilizăm
dispozitivul special ce există de asemenea în trusele de
prim ajutor de pe maşini, format dintr-un tub de
cauciuc având 2 piese la extremităţi, piese ce se
introduc în gura salvatorului şi în gura victimei.
 Cu acest dispozitiv putem face respiraţia artificială
"gură la gură”, bolnavul fiind menţinut la sol în poziţie
ideală, cu toracele uşor ridicat şi în decubit lateral, cu
faţa în jos.
 Dispozitivul permite să se continue respiraţia artificială
de accst tip şi pe timpul transportului.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Continuarea
respiraţiei
artificiale pe
timpul
transportului
EVACUĂRII IMEDIATE
 - În traumatismele deschise penetrante, în

care aerul iese şi intră în plămâni pe unde nu
trebuie, vom astupa această cale de
comunicare anormală.
 Se tratează plaga după principiile cunoscute,
după care se acoperă cu 3-5 comprese
sterile, iar peste acestea se aplică un corp
dur, de exemplu o compresă şi pe deasupra
sau câteva ture de faşă.
 Accidentatul va trebui transportat cât mai
rapid la spital.
EVACUĂRII IMEDIATE
 În traumatismele toracice se fac frecvent o

serie de greşeli care trebuie categoric
înlăturate:
 - în traumatismele toracice închise, cu sau fără
fracturi costale, înfăşurarea toracică este nu
numai inutilă ci uneori poate deveni dăunătoare:
prin apăsare, capetele fracturate ale coastelor pot
sfâşia plămânul.
 Înfăşurarea toracelui, împiedică de asemenea
hemitoracele sănătos să respire liber şi să se
expansioneze în exces pentru a compensa funcţia
deficitară a plămânului bolnav;
 - transportul se face de multe ori în mod greşit,
aşezând bolnavul pe targă în decubit dorsal, cu
capul situat la planul tărgii, sau în decubit lateral,
sprijinit pe partea sănătoasă, pentru a menaja în
timpul transportului partea bolnavă.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Poziţia corectă de repaus şi de transport este

decubitul dorsal (poziţia pe spate) cu toracele cât
mai ridicat.
 Dacă totuşi accidentatul este politraumatizat, în
stare de şoc, având o proastă irigare a creierului,
fapt care ne obligă să păstram bolnavul culcat cu
capul chiar într-un plan mai jos situat faţă de restul
corpului, trebuie să plasăm victima în decubit lateral,
cu capul jos, însă cu sprijin pe toracele bolnav, care
oricum respiră rău sau deloc.
 În acest fel, plămânul sănătos poate "lucra" liber,
îndeplinindu-şi datoria de a compensa inactivitatea
celuilalt plămân;
EVACUĂRII IMEDIATE
 - în cazul existenţei stopului cardiac, alături de stopul

respirator, este bine să se evite manevrele masajului
cardiac extern, care necesită exercitarea de
compresiuni pe un torace compromis.
 Vom începe prin respiraţie artificială gură la gură,
pentru ca uneori printr-o oxigenare corectă a sângelui
inima să-şi reia activitatea.
 Dacă, după efectuarea de 40-60 insuflaţii, constatăm
că inima nu a reînceput să bată, vom risca totul şi va
trebui să executăm şi masajul cardiac extern;
 - nu se va practica nici o manevră de respiraţie
artificială care necesită mobilizarea amplă a braţelor
victimei şi compresiuni pe torace (metodele Silvester,
Bolger-Nielsen, Schaffer etc.).
EVACUĂRII IMEDIATE
 Traumatismele cranio-cerebrale
 Traumatismele craniene (cranio-cerebrale) pot fi
deschise (există rană a pielii capului) sau închise.
 În funcţie de violenţa cu care acţionează traumatismul
pot apare:
 - comoţia cerebrală: nu există leziuni vizibile ale substanţei
nervoase cerebrale. Suferinţa celulei nervoase este
trecătoare şi a fost provocată de modificări pasagere ale
calibrului vaselor sanguine (spasme) cu oxigenarea
deficitară a creierului.
 Suferinţa celulei nervoase mai poate fi provccată de crearea
unor unde de şoc, ca valurile unui lac, în lichidul
cefalorahidian ce ocupă nişte compartimente libere
existente în creier (ventriculi).

EVACUĂRII IMEDIATE
 Victima îşi pierde cunoştinta câteva secunde până la

câteva ore.
 Când se trezeşte din leşin nu-şi mai aminteşte nimic
despre accident.
 Această pierdere de memorie recentă devine semnul
coracteristic al leziunii cerebrale uşoare.
 Mai poate apare senzaţia de ameţeală şi de greaţă:
 - contuzia cerebrală este consecinţa unui traumatism
mai violent.
 Aici, leziunile pe creier (în special pe vasele sanguine
ale creierului) devin evidente.
 Când ele interesează suprafeţe limitate ale creierului,
suferinţa bolnavului este mai mică (leşin de 1-2 ore,
durere de cap, ceafa devine rigidă, apar greaţa şi
vărsăturile, victima nu suportă lumina etc.).
EVACUĂRII IMEDIATE
 Când leziunile sunt intinse, se instalează starea de

comă: bolnavul se află ca într-un somn profund, nu
răspunde la întrebări, nici la durere (ciupire, înţepare).
În contuziile cerebrale grave apar, pe lângă fenomenele
amintite, tulburări ale funcţiilor vitale ale organismului.
 Respiraţia devine neregulată, prea profundă sau prea
superficială, zgomotoasă, pulsul devine sau prea lent
(30-40 bătăi/minut) sau exagerat de frecvent (peste
100 bătăi/minut), neregulat:
 - dilacerarea cerebrală, sau ruptura substanţei
cerebrale, poate fi produsă de bucăţi din osul cutiei
craniene fracturate, de pătrunderea agentului
traumatic în creier (glonţ, armă albă, fragmente
metalice, pietre - in accidentele de circulaţie etc.).
EVACUĂRII IMEDIATE
 Destul de des, substanţa cerebrală se poate

rupe datorită lovirii creierului de cutia
craniană.
 Creierul are un volum mai mic faţă de cutia
craniană care îl conţine.
 În acest fel, în timpul unui accident, el poate
fi proiectat cu violenţă în peretele osos al
cutiei craniene, suferind uneori leziuni foarte
grave.
 În dilacerarea cerebrală bolnavul se află într-
o stare exceptional de gravă, dacă nu
decedează pe loc.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Dispunem deci de o serie de semne, cu

ajutorul cărora putem recunoaşte
traumatismul cranian:
 Când bolnavul este conştient:
 - cunoaşterea de către salvator a condiţiilor în
care s-a produs accidentul îi poate da certitudinea
sau îi poate indica probabilitatea existenţei
traumatismului cranian ;
 - pierderea memoriei recente, de către victima
(victima nu-şi aminteşte cum a fost accidentată);
 - pierderea scurtă a cunoştinţei de către victimă,
imediat după accident;
 - dureri de cap, greaţă, vărsături, înţepenirea cefei
etc.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Cind bolnavul este inconştient (comă):

 - pupilele sunt inegale (se constată
ridicând pleoapa victimei);
 - respiraţia este anormală: neregulată,
prea profundă sau superficială;
 - pulsul este aritmic, rar sau foarte
frecvent;
 - În pavilionul urechii şi din nas apar mici
cantităţi de sânge amestecat cu un lichid
transparent ceea ce ne face să bănuim o
fractură de bază de craniu.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Şi într-un caz şi în celălalt,

salvatorul poate, palpând uşor
circumferinţa capului, să descopere
leziunile tegumentului, care
sângerează puţin sau prezenţa unei
denivelări, produsă de
spargerea şi înfundarea oaselor
craniului într-o anumită porţiune.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Primul ajutor
 - În momentul în care diagnosticul de
traumatism cranian este pus sau este
bănuit, victima trebuie obligată să
păstreze o poziţie de repaus absolut, fiind
transportată urgent la spital pentru a
rămâne sub supraveghere medicală.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Această atitudine categorică este dictată de faptul că uneori,
traumatisme craniene fără nici o importanţă aparentă, s-au
soldat cu moartea în câteva ore a bolnavului.
 Hemoragia meningiană cu interval liber este exemplul tipic
al acestei evoluţii.
 După o lovitură, uneori chiar minoră, se rupe un vas
sanguin mic ce trece prin foiţa conjunctivă care căptuşeşte
pe dinăuntru oasele craniene (meninge).
 Bolnavul nu simte nimic, îşi continuă activitatea obişnuită,
pentru ca, după câteva ore, starea generală să se altereze
grav şi să moară în câteva minute.
 În acest interval “liber” vasul a continuat să sângereze,
sângele adunindu-se ca într-un "pahar" într-un spaţiu
existent la acest nivel între os şi creier.
 Când "paharul” a fost umplut, punga plină de sânge
(hematomul) începe să apese asupra creierului, victima
decedând rapid, dacă nu se evacuează sângele pe cale
chirurgicală.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Pansarea rănilor se face cu gesturi foarte

blânde mobilizând cât mai puţin capul.
 - Poziţia de repaus a bolnavului conştient este
culcat pe spate iar a bolnavului inconştient, culcat
pe o parte, cu capul mai jos situat faţă de trunchi,
pentru ca lichidul care se află în gură (sânge,
lichid de vomă) să se poată scurge cu uşurinţă
afară.
 În altă poziţie, victima riscă să moară asfixiată cu
aceste lichide pe care le poate aspira în timpul
inspiraţiei.
EVACUĂRII IMEDIATE
 - În coma cerebrală profundă poate dispare reflexul de
înghiţire, victima putând să moară asfixiată de baza
limbii care cade în fundul gurii acoperind ca o cortină
accesul de intrare a aerului în faringe.
 În aceste situaţii, care sunt foarte uşor de recunoscut
pentru că victima stă cu gura încleştată, face un mare
efort de a respira, deseori fără succes, iar faţa devine
vineţie (cianotică), trebuie intervenit cu maximum de
urgenţă.
 Se descleştează gura victimei cu un obiect dur (coada
unei linguri), se controlează digital cavitatea bucală şi
fundul gâtului se apucă limba pacientului cu degetele
înfăşurate într-o batistă şi se scoate afară, poziţie în care
este fixată fie trecând direct în grosimea vârfului limbii
un fir de aţă, fie prin intermediul unui ac de siguranţă.
 Limba rămâne astfel fixată până ce bolnavul îşi recapătă
cunoştinţa sau până este transportat la spital.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Transportul unui bolnav care şi-a pierdut cunoştinţa:

culcat pe o latură şi cu capul mai jos ca trunchiul,
pentru ca eventualele vărsături să nu-l înece
EVACUĂRII IMEDIATE
 Aceste câteva probleme, cele mai elementare

de altfel, trebuie cunoscute de toată lumea,
cu atât mai mult astăzi, când cele mai multe
boli prin accidentare sunt provocate de
accidentele rutiere.
 Toate statisticile internaţionale, inclusiv
statisticile noastre, confirmă că peste 70%
din victimele accidentelor de circulaţie
prezintă şi traumatisme craniene.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Traumatismele feţei (maxilo faciale)

 Faţa este expusă, accidentându-se frecvent.
 Aceste accidente sunt periculoase prin faptul că
faţa gazduieşte orificiile de intrare ale aerului şi ale
alimentelor şi are legătură directă cu craniul, astfel
încât orice infecţie a feţei poate difuza în craniu cu
consecinţe deseori foarte grave.
 Am desecris la capitolele respective felul în care se
face tratamentul de urgenţă al rănilor şi
hemoragiei de la nivelul feţei.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Fracturile majorităţii oaselor feţii, vizibile

datorită deformării evidente a regiunii nu
necesită nici un tratamerit în etapa
primului ajutor, fiind vorba de oase care,
în mod normal, nu se mişcă.
 Tratamentul urmează să fie executat
numai în spital, de către specialist.
 Fractura unicului os mobil al fetei
(mandibula) trebuie însă imobilizată
provizoriu pe durata transportului.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Imobilizarea mandibulei poate fi realizată

cu ajutorul "frondei mentoniere" care este
formată din o piesă ce prinde bărbia
(mentonul) şi un sistem de prindere care
fixează piesa,
în mod elastic, de creştetul capului.
 Parte a piesei care prinde bărbia poate fi
confecţionată dintr-o sârmă împletită sub
forma unui harnac sau poate fi
improvizată dintr-o bucată de tablă,
decupată, de exemplu, din capacul unei
cutii de conserve, modelată sub forma
unui jgheab şi căptuşită apoi cu tifon.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Căpăstrul de prindere al frondei

mentoniere poate fi confecţionat
dintr-o cameră de bicicletă sau de
maşină, lată de 6 cm şi despicată la
mijloc "în praştie" şi trecută
peste creştetul capului.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Controlul
digital al
cavităţii
bucale şi al
fundului
gâtului
pentru
degajarea
căilor
respiratorii
EVACUĂRII IMEDIATE
 Dispozitivul în zăbală se face dintr-o bară de lemn

sau metal de aproximativ 20 cm, trecută în gură, ca
zăbala cailor, între arcadele dentare.
 Piesa este prinsă de creştetul capului tot cu ajutorul
unei benzi de cauciuc .
 Bandajul este sistemul de imobilizare cel mai simplu
de realizat.
 El constă din folosirea unei bucăţi de pânză tare de
50/20 cm, tăiat tot în "praştie" şi prinsă în jurul
creştetului şi al cefei, exact cum se procedează în
pansamentul cu acelaşi nume.
 Porţiunea de la mijloc îmbracă şi imobilizrază bărbia,
în timp ce extremităţile o fixează
EVACUĂRII IMEDIATE
 Dispozitivul în zăbală se face dintr-o bară de lemn

sau metal de aproximativ 20 cm, trecută în gură,
ca zăbala cailor, între arcadele dentare.
 Piesa este prinsă de creştetul capului tot cu
ajutorul unei benzi de cauciuc .
 Bandajul este sistemul de imobilizare cel mai
simplu de realizat.
 El constă din folosirea unei bucăţi de pânză tare
de 50/20 cm, tăiat tot în "praştie" şi prinsă în
jurul creştetului şi al cefei, exact cum se
procedează în pansamentul cu acelaşi nume.
 Porţiunea de la mijloc îmbracă şi imobilizrază
bărbia, în timp ce extremităţile o fixează
EVACUĂRII IMEDIATE
 Imobilizarea
fracturii de
mandibulă cu
ajutorul unui
bandaj, în
formă de
"praştie".
EVACUĂRII IMEDIATE
 Leziuni combinate
 Prin termenul de leziuni combinate se înţeleg
rănirile care apar ca urmare a acţiunii asupra
organismului a doi sau mai mulţi factori agresivi
declanşaţi de arma nucleară, arma chimică, arma
bacteriologică, armele de foc clasice.
 Aceşti factori pot acţiona simultan sau succesiv (de
exemplu: acţiunea combinată a undei de şoc şi
emisiunii luminoase; răniri prin arme de foc clasice
şi leziuni cu substanţe toxice etc.).
 Rezultă deci că în condiţiile războiului modern, când
se întrebuinţează armele de foc clasice, paralel cu
arma nucleară, chimică sau bacteriologică, pot să
apară diferite leziuni combinate.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Leziunile combinate prezintă o serie de caracteristici

asupra cărora ne vom opri succint:
 - Prezenţa leziunilor combinate agravează în mare măsură
starea generală a rănitului, determinând instalarea
,,sindromului de agravare reciprocă".
 Drept urmare, cifra cazurilor letale este mult crescută,
datorită faptului că şocul traumatic şi infecţia îmbracă o
formă mai gravă.
 - În leziunile combinate se complică problema primului ajutor
medical şi de asemenea a tratamentului ulterior, deoarece ele
determină lungirea intervalului clasic de vindecare a rănilor şi
arsurilor sau de formare a calusului osos.
 - Numărul mare de răniţi ce survin într-un termen scurt
modifică mult volumul ajutorului medical la etapele medicale
înaintate, depăşind posibilitatea de acordare a primului ajutor
medical sau a tratamentului chirurgical primar.
 Drept rezultat, apare necesitatea organizării perfecte a
triajului medical şi evacuării răniţior, în raport de gravitatea şi
tipul leziunilor combinate.
EVACUĂRII IMEDIATE
3. Arsurile, degerăturile
 3.1. Arsurile (noţiuni generale,

modalităţi de producere).
 3.1a. Clasificarea. Arsurilor
 3.1b. Primul ajutor în arsurile cu vapori,
lichide şi obiecte fierbinţi, substanţe
chimice (acizi, baze, substante
incendiare).
 3.2. Degerăturile (modalitate de
producere, clasificare)
 3.2.a. Primul ajutor în degerături
EVACUĂRII IMEDIATE
3.1. Arsurile
 Arsurile pot avea drept cauză acţiunea directă asupra
suprafeţei corpului a flăcărilor sau lichidelor fierbinţi,
iradierea căldurii de la un corp incandescent, expunerea
bruscă şi îndelungată la acţiunea razelor solare, acţiunea
unor substanţe chimice (acizi sau baze), electricitatea, razele
X şi emanaţia de lumină în cazul exploziilor nucleare.
 Prin interesarea terminaţiilor nervoase din piele, arsurile, de
orice natură, provoacă dureri puternice.
 Durerea foarte puternică poate contribui la provocarea
şocului.
 Şocul arşor este extrem de grav, pielea lezată nu-şi mai
poate îndeplini funcţiile.
 De asemenea, în arsuri se pierde o cantitate mare de lichide
bogate în proteine, sângele îşi pierde masa circulantă, devine
vâscos şi se încarcă cu substanţe provenite din degradarea
ţesuturilor.
EVACUĂRII IMEDIATE
 În regiunile arse se produc răni care se

pot infecta uşor.
 Arsurile sunt accidente extrem de grave,
fapt care impune luarea tuturor măsurilor
pentru prevenirea lor, iar atunci când se
produc trebuie să intreprindem măsuri de
prim-ajutor de urgenţă, inclusiv
evacuarea imediată la cea mai apropiată
formaţiune medicală.
EVACUĂRII IMEDIATE
3.1a. Clasificarea arsurilor

 În funcţie de adâncimea ţesuturilor lezate, arsurile se pot
clasifică în:
 - arsuri de gradul I care se caracterizează prin durere şi
înroşire a pielii, ca urmare a expunerii neraţionale a corpului la
soare, nu intră în categoria arsurilor grave, deşi produc unele
neplăceri atunci când interesează toată suprafaţa corpului;
 - arsuri de gradul al II-lea care interesează straturile mai
profunde din piele, determinând apariţia pe pielea roşie,
congestionată, de băşici (flictene) pline cu un lichid ca zeama
de lămâie sau chiar roşiatic (sanghinolent).
 Aceste arsuri sunt mai grave, gravitatea lor fiind în raport cu
întinderea suprafeţelor arse, spargerea băşicilor poate duce la
infectarea rănilor provocate de arsură;
 - arsuri de gradul III care sunt arsuri profunde interesând
straturile de sub piele, grăsimea, muşchii, oasele, ceea ce face
ca vindecarea să se facă cu cicatrici mutilante, cu pierderea
unor părţi din ţesuturi.
EVACUĂRII IMEDIATE
3.1.b. Primul ajutor în arsuri

 Măsurile de prim-ajutor în arsuri constau în
scoaterea rănitului de sub acţiunea cauzei care a
produs arsura.
 În situaţia când mantaua, vestonul, pantalonii
militarului ard, cel mai indicat este să fie acoperit
cu o pătură, foaie de cort, iar pe timp de iarnă să-
l rostogolim în zăpadă.
 Nu se dezbracă rănitul, pentru că aceasta i-ar
mări durerile şi mai mult.
 Dacă se găseşte la îndemână, este bine să se
toarne imediat apă rece peste arsuri, combătând
astfel acţiunea căldurii asupra ţesuturilor, după
aceea, turnarea apei devine inutilă.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Este indicată administrarea unui medicament

calmant (algocalmin, antinevralgic etc.) şi
lichide îndulcite (apă cu zahăr, limonadă,
sucuri, ceaiuri reci) la cererea rănitului. În
situaţia când acesta prezintă arsuri întinse,
se înveleşte într-un cearşaf alb, curat, în care
va fi transportat la spital.
 Arsurile de gradul II-III, chiar dacă sunt
limitate, este indicat să fie tratate de medic,
deoarece pot genera complicaţii.
 În cele de gradul I se spală pielea înroşită cu
apă rece, apoi se şterge cu un tampon de
vată muiat în alcool.
EVACUĂRII IMEDIATE
 În arsurile provocate de substanţele

chimice (acizi, baze) sau de armele
incendiare (napalm, fosfor) se impune
spălarea imediată şi abundentă cu apă
rece sau uşor călduţă, pentru a dilua şi
îndepărta substanţa chimică iritantă.
 Nu este recomandată utilizarea
substanţelor neutralizante, deoarece
soluţiile folosite pentru o neutralizare
corespunzătoare devin iritante pentru
organism, în această situaţie.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Este important de reţinut, că în prima

fază, nu este indicată aplicarea
(ungerea) pe suprafeţele de corp arse,
de substanţe grase, alifii, ulei,
smântână, iaurt, deoarece acestea nu
ajută rănitului, îngreunând chiar
vindecarea ulterioară a tratamentului
potrivit.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Prin urmare:
 Arsura este leziunea determinată de
agenţi:
 termici (foc, lichide fierbinţi),
 chimici (acizi, baze),
 electrici,
 radioactivi.
EVACUĂRII IMEDIATE
 În funcţie de profunzimea leziunii se descriu:

 - Arsurile de gradul I - limitate la straturile
superficiale ale pielii: pielea este roşie şi ustură.
Exemplul tipic de arsură de gr. I este arsura solară
comună, provocată de expunerile preungite la
soare ale pielii neantrenate.
 - Arsurile de gradul II - cuprind toată grosimea
pielii – pe piele, în regiunea arsă, apar băşici cu
conţinut seros (gălbui) sau hematic (ser amestecat
cu sânge). Pe lângă durerea mare pe care o
resimte victima, pericolul principal constă din
infectarea conţinutului veziculelor.
 - Arsurile de gradul III: leziunile depăşesc grosimea
pielii, distrugând şi straturile mai profunde:
grăsime, muşchi, vase, nervi - până la os.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Evoluţia deosebit de gravă pe care o prezintă boala

provocată de arsură este explicată de intensitatea
deosebită a durerii, de pierderea unei mari cantităţi de
lichide, săruri şi proteine prin suprafaţa arsă şi, în fine,
de faptul că prin rănile create se deschide o poartă largă
microbilor care găsesc în zonele arse un mediu foarte
propice de dezvoltare (infecţie secundară).
 Primul ajutor va fi deci subordonat măsurilor de
combatere a acestor trei mari duşmani.
 Focul se va stinge aruncând peste victimă o pătura sau
rostogolind-o la pământ.
 Formula ideala rămine folosirea extinctorului.
 Pentru calmarea durerilor, bolnavul va lua algocalmin
(tablete sau preferabil fiole al caror conţinut îl înghite),
antinevralgice, piramidon.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Pentru reducerea pierderilor de lichide şi săruri, se vor

da victimei să bea cantităţi mari de apă minerală, ceai,
sirop.
 În nici un caz nu se va încerca dezbrăcarea victimei,
pentru că odată cu hainele carbonizate s-ar desprinde
şi fâşii de piele ceea ce ar mări suprafaţa pierderilor
lichidiene.
 Pentru prevenirea infecţtiilor, zonele descoperite de
tegument ars, vor fi spălate cu apă sterillzată prin
fierbere (şi răcită) şi săpun şi apoi vor fi badijonate cu
alcool.
 Zonele afectate se acoperă în final cu comprese sterile,
sau dacă suprafeţele sunt intinse cu un cearsaf curat.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Este demonstrat că arsurile care au cuprins

peste 10% din suprafaţa totală a pielii,
prezintă pericole pentru însăşi viaţa
accidentatului, în timp ce arsurile ce cuprind
peste 35% din suprafaţa totală a pielii sunt
mortale.
 Aceste bariere au început astăzi să fie
învinse, datorită tratamentelor moderne care
se aplică însa numai în spitale specializate.
 În arsurile mucoaselor (ochi, buze, organe
genitale etc.), regiunea va fi spălată cu
soluţie de bicarbonat de sodiu 2%.
EVACUĂRII IMEDIATE
 În cazul arsurilor chimice, pe măsura

cunoaşterii exacte a substanţelor ce au
provocat arsura, se va utiliza antidotul
corespunzător.
 Astfel, când arsura a fost provocată de acizi,
se spală rana cu soluţie de bicarbonat de
sodiu 3-5%, iar când arsura a fost provocată
de baze, se spală regiunea cu soluţii de acid
acetic sau de acid boric 1-2%.
 În arsurile cu fosfor, se foloseşte ca antidot
soluţia 2% de sulfat de cupru.
EVACUĂRII IMEDIATE
 În arsurile cu asfalt încins, în timpul

manevrelor de prim ajutor, nu trebuie să
încercăm să îndepărtăm asfaltul lipit, pentru
că riscăm să-l îndepărtăm cu fâşii de piele.
 În mod ferm este contraindicată folosirea,
intrată din păcate în tradiţie, a unor
substanţe şi materiale ca: untdelemnul,
jecolanul, fecozincul, albastrul de metilen,
cerneala, pomezile cu sulfamide, pământ,
bălegar etc.
EVACUĂRII IMEDIATE
3.2.Degerăturile
3.2.a. Primul ajutor în degerături
 Expunerea prelungită la frig a corpului
omenesc poate provoca în anumite
condiţii apariţia unor leziuni -
degerături, mai adesea la nivelul
extremitaţilor părţilor descoperite ale
corpului (mâini, nas, urechi, picioare
etc.).
EVACUĂRII IMEDIATE
 Degerătura - se produce treptat şi

începe cu înţepături urmate de dureri tot
mai vii, apoi de amorţeală progresivă a
regiunii respective, care la început este
palidă, apoi tot mai congestivă.
 Consistenţa ţesuturilor se schimbă, se
întăresc progresiv, devin dure, insensibile,
fragile, casante (se rup uşor, ca gheaţa)
apar apoi semnele de necroză tisulară
(moartea ţesuturilor) manifestată prin
apariţia de vezicule, lividităţi, echimoze,
sfaceluri, ulceraţii.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Condiţiile favorizante sunt date de

îmbrăcămintea sumară sau strâmtă
(încălţămintea), umiditatea, oboseala, lipsa
de antrenament, vârsta înaintată, debilitatea
fizică, lipsa de mişcare, consumul mare de
alcool, condiţii care duc la epuizarea -
sistemelor de termoreglare ale organismului.
 În mod normal, indiferent de temperatura
mediului înconjurator, corpul omenesc
rămâne cald, îşi păstrează temperatura
constantă cuprinsă între 35°-36,5°.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Consecinţa epuizării sistemelor de

termoreglare este fie degerătura regiunilor
neprotejate fie răcirea treptată şi
"îngheţarea" întregului organism.
 Circulaţia sângelui devine mai înceată, se
întrerupe complet în regiunea sau regiunile
degerate.
 După câtva timp, la nivelul acestor zone pot
apare băşici (flictene) asemănătoare celor
din arsuri, sau chiar gangrenarea regiunii.
EVACUĂRII IMEDIATE
3.2.b. Primul ajutor în caz de degerături constă în

încălzirea treptată a regiunii, cu reactivarea circulaţiei
periferice în primele faze (fricţionarea locală cu
alcool, ingerarea a 50-100 g rom, coniac sau de
ceaiuri calde).
În situaţia când au apărut băşici se aplică un
pansament steril uscat:
Atunci când degerătura este înaintată, trebuie să se
intervină cu mare prudenţă, întrucât degetele de la
mâini, picioare (când ţesuturile au devenit, dure,
casante), sunt fragile şi se pot rupe cu mare
uşurinţă.
În aceste situaţii se aplică un strat de vată gros, fixat cu
feşi peste regiunea respectivă sau se introduce
extremitatea degerată într-un săculeţ cu talc.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Chiar după degerături în aparenţă uşoare, se

impune efectuarea supravegherii medicale, care
să urmărească normalizarea circulaţiei sânigelui la
nivelul extremităţilor şi prevenirea apariţiei
eventualelor complicaţii posibile.
 Măsurile de prim-ajutor luate trebuie să fie
continuate şi pe timpul transportului şi evacuării
unui rănit cu degerături sau îngheţat, prin
asigurarea menţinerii condiţiilor de încălzire
(acoperire cu pături, şube, saci îmblăniţi şi băuturi
calde).
EVACUĂRII IMEDIATE
 Uneori, după degerături în aparenţă uşoare, vasele de

sânge pot rămâne trombozate (astupate) cu cheaguri
de sânge, ceea ce poate pune în pericol integritatea
mâinii sau piciorului degerat.
 Primul ajutor în aceste cazuri se acordă în funcţie de
situaţia în care se prezintă rănitul, îngheţat sau
degerat.
 În situaţia când prezintă un puls slab, nu respiră, se
acordă primul ajutor pe loc, care constă în efectuarea
manevrelor de respiraţie artificială, masaj cardiac
extern.
 După ce acesta îşi revine, este transportat într-un loc
adaăpostit unde se continuă măsurile de prim-ajutor.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Este important de reţinut că

îngheţatului în stare de inconştienţă
nu i se vor administra băuturi calde,
pentru că acestea pot pătrunde în
căile respiratorii superioare,
îngreunând şi mai mult străduinţele
de reanimare cardio-respiratorie.
EVACUĂRII IMEDIATE
 De asemenea, în această stare el nu va fi

încălzit prin aplicare de obiecte fierbinţi
(cărămizi încălzite, sticle cu apă caldă)
pentru că din cauza lipsei reflexelor de
apărare i se pot provoca rănitului arsuri
grave.
 Se va căuta ca acesta să aibă hainele
uscate, să fie bine învelit în paturi, şube,
saci de dormit, iar încălţămintea umedă
să fie schimbată.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Prin urmare:
 Leziunile provocate de frig se aseamănă până la un
anumit punct cu leziunile existente în arsuri.
 Accidentul, întâlnit frecvent în război, se întâlneşte şi
în timp de pace la excursionişti pe munte, la oameni
în stare de ebrietate, căzuţi iarna în stradă etc.
 Cele mai expuse la frig sunt segmentele descoperite
ale corpului: urechile, nasul, mâinile.
 Picioarele îngheaţă şi ele destul de des pentru că în
timpul iernii au cel mai prelungit contact cu zăpada,
dar şi pentru că oamenii folosesc uneori o
încălţăaminte incomodă care le strânge picioarele,
îimpiedicând circulaţia normală a sângelui.
EVACUĂRII IMEDIATE
 La început, bolnavul simte în segmentele pe

cale de congelare o greutate nefirească,
înţepături, amorţeală, furnicături.
 Privite, tegumentele sunt palide.
 Treptat, toate aceste fenomene dispar,
apărând în schimb anestezia regiunii,
pierderea completă a sensibilităţtii,
tegumentele devin livide.
 După câteva ore de la accident, apar la locul
degerăturii, leziuni asemănătoare arsurilor:
tegumentul se înroşeşte şi se umflă, devine
excesiv de dureros, apar băşici (flictene), cu
conţinut lichid.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Când expunerea la frig este

prelungită, circulaţia sanguină se
opreşte complet, principalele vase
sanguine se astupă cu cheaguri.
 Apare gangrena extremităţii
degradate, care necesită
amputaţia chirurgicală.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Primul ajutor constă din încălzirea treptată a

întregului corp şi din luarea unor măsuri
menite să accelereze circulaţia sângelui în
segmentul degerat:
 - încălzirea treptată se face întâi acoperind bine
victima în pături groase şi apoi introducând-o în
camere care se încălzesc foarte încet, astfel încât
numai după 3-4 ore să ajungă
la temperatura de 20°C;
 - regiunea degerată se fricţionează blând în acest
timp, cu alcool;
 - bolnavului i se dau să bea cantităţi mici de băuturi
alcoolice tari şi lichide din ce în ce mal calde
(ceaiuri, supe).
EVACUĂRII IMEDIATE
 În cazul în care "reîncălzirea" se

face prea brutal bolnavul intră într-o
stare de şoc manifestat prin frison,
crampe musculare, somnolenţă
până la leşin, putând să decedeze
după câteva ore.
EVACUĂRII IMEDIATE
4. Înnecul, electrocuţia, insolaţia, şocul caloric
 Deoarece înnecul, electrocuţia şi şocul

caloric sunt urgenţe în care stopul
cardio-respirator este frecvent,
recapitulăm şi reluăm principalele
secvenţe ale acestuia:
 STOPUL RESPIRATOR ŞI CARDIAC
 O mulţime de accidente, de la răniri sau
simple lovituri în zonele reflexogene ale
corpului (plex abdominal, carotida etc.)
până la otrăviri cu diferite substanţe
chimice {gaze), electrocutare şi înec, pot
produce oprirea respiraţiei şi a inimii.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Funcţia respiratorie şi circulatorie

sunt funcţii vitale, organismul în
cazul încetării acestor funcţii merge
rapid spre moarte.
 Aceasta survine ca urmare a lipsei
de oxigen la nivelul celulei nervoase
a creierului şi a celulelor (fibrelor)
musculare de la nivelul inimii.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Este bine stabilit că celulele creierului nu pot

trăi mai mult de 3-5 minute fără oxigen.
 După depăşirea acestui timp, lipsa
oxigenului la nivelul celulelor nervoase
produce leziuni definitive, care nu mai pot fi
vindecate prin nici un tratament, provocând
ulterior moartea.
 Acest fapt este bine să fie cunoscut de către
cel care acorda primul ajutor, pentru că în
acest interval, şansele de salvare sunt
maxime; cu cât se depăşeşte, cu atât
şansele de salvare fără sechele (urmări)
scad.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Intrarea şi ieşirea aerului din plămâni se realizează prin

mişcările toracelui (pieptului) care sunt comandate de un
centru nervos respirator, situat în bulbul cerebral.
 Cei doi timpi ai respiraţiei: inspiraţia (pătrunderea aerului
în plămâni) şi expiraţia (ieşirea aerului din plămâni),
realizează efectuarea schimbului de gaze (aprovizionarea
cu oxigen şi eliminarea de dioxid de carbon-CO2).
 Oxigenul este necesar pentru viaţă oricarei celule
(întreţine arderile din organism), iar dioxidul de carbon
rezultat din aceste arderi prin acumularea lui în organism
peste anumite limite devine nociv, ducând la asfixie şi
moarte.
 În situaţia când mişcările respiratorii (ventilaţia aeriană)
sunt oprite de diverse cauze, se impune suplinirea acestei
funcţii prin metodele de respiraţie artificială, până ce
organismul îşi reia în mod independent activitatea.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Prin actul respiraţiei, oxigenul ajunge odată cu

aerul inspirat în plămâni, de unde prin
intermediul alveolelor pulmonare ajunge în
sânge.
 Sângele (globulele roşii) transportă oxigenul
la nivelul tuturor celulelor din organism.
 La acest nivel sângele cedează oxigenul şi
preia dioxidul de carbon, pe care îl transportă
până la plămâni, unde este eliminat.
 Deci, în strânsă legătură cu funcţia
respiratorie este şi funcţia circulatorie.
 Acest lucru se realizează prin intermediul
bătăilor inimii (contracţiilor) care împinge în
permanenţă sângele în sistemul vascular.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Dacă inima nu mai bate (se opreşte

din diferite cauze) atunci circulaţia
sângelui se opreşte, iar celulele
rămân neaprovizionate cu oxigen.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Semnele stopului cardiac sunt:
 - absenţa pulsului la nivelul arterelor mari.
 Arterele carotide (două) situate la nivelul gâtului, de o
parte şi alta a mărului lui Adam şi arterele femurale la
nivelul regiunii inghinale (rădăcinile membrelor
inferioare) sunt arterele la care absenţa pulsului indică
cu precizie
 oprirea inimii;
 - absenţa bătăilor cardiace constatată prin auscultaţia
inimii la nivelul peretelui toracic stâng;
 - oprirea respiraţiei care survine la 30 secunde după
oprirea inimii;
 - apariţia culorii cianotice (albăstruie, vânătă), a buzelor,
urechilor, unghiilor de la mâini, poate constitui un semn
de stop cardiac, însă nu de certitudine;
 - lipsa sângerării la nivelul rănilor;
 - dilatarea pupilelor care survine la un minut după
oprirea inimii.
EVACUĂRII IMEDIATE
 După cum am amintit, cele mai sensibile la lipsa de

oxigen sunt celulele din creier şi inimă.
 După 3-5 minute de lipsă a oxigenului apar alterări
ireversibile şi şansele de salvare scad odată cu
trecerea minutelor.
 În această situaţie se impune suplinirea bătăilor inimii
prin mijloace artificiale, pentru ca circulaţia sângelui
să nu se oprească.
 Manevrele aplicate cul scopul de a împinge sângele în
vase pentru realizarea transportului oxigenului, până
ce inima îşi reia funcţionalitatea.
 Cauzele care perturbă funcţia respiratorie pot fi
multiple şi variate.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Indiferent de natura lor, cauzele care pot modifica

respiraţia până la oprirea ei, pot afecta unul sau mai
multe organe care participă la actul respiraţiei, după
cum urmează:
 - obstruarea (astuparea) sau lezarea căilor respiratorii
prin diferiţi corpi străini (apa în caz de înec, sânge şi
alte secreţii în caz de răniri ale cavităţii bucale);
 - afectarea directă a pereţilor toracici (traumatisme care
produc fracturi costale, leziuni ale muşchilor respiratori
etc.);
 - afectarea plămânilor în urma unui traumatism toracic
sau a inhalării de substanţe (gaze) toxice;
 - afectarea centrului respirator din bulbul cerebral în
urma unei lovituri la nivelul capului, sau prin otrăvirea
(vicierea) aerului atmosferic cu diferite substanţe toxice.
EVACUĂRII IMEDIATE
 După cum am amintit, mişcările toracelui - respraţia -

sunt dirijate de un centru respirator din bulbul
cerebral.
 Dacă o cauză oarecare produce scoaterea din funcţie
a acestui centru, atunci omul nu mai respiră.
 Aceasta se întâmplă în cazul când sângele care irigă
acest centru este lipsit de oxigen, când s-au ingerat
(înghiţit) substanţe toxice care-l scot din funcţiune,
lovituri, hemoragii la acest nivel etc.
 În aceste situaţii, nu vor mai pleca stimuli la muşchii
respiratori (diafragm şi muschii intercostali) iar rănitul
sau accidentatul nu-şi va mai putea efectua ventilaţia
pulmonară, funcţia respiratorie fiind abolită.
EVACUĂRII IMEDIATE
 O altă situaţie când această funcţie poate fi

puternic alterată este aceea când intervine un
obstacol pe tratiectul căilor aeriene
superioare (drumul aerului de la nas până la
alveola pulmonară).
 Nici în această situaţie nu se poate realiza
ventilaţia plămânului, sângele rămâne
neoxigenat (hipoxemie) şi încărcat cu dioxid
de carbon (hipercapnee).
 Acest lucru se produce în toate cazurile de
înec sau când un corp străin pătrunde prin
aceste căi, mai ales în trahee (vărsături
alimentare, proteza dentară etc.), în caz de
strangulare, tumori ale gâtului etc.
EVACUĂRII IMEDIATE
 O altă cauză destul de frecventă, de obstrucţie a căilor
respiratorii o întâlnim la răniţii (accidentaţii) în stare de
inconştienţă.
 În urma unei lovituri la cap sau în abdomen, leşină şi cade
pe spate, devine inconştient: în această situaţie centrul
respirator este intact, el poate funcţiona, dar accidentatul
are mişcări respiratorii care se micşorează şi dispar.
 Cauza este căderea limbii în fundul gurii, unde se lipeşte
de peretele posterior al faringelui, producând astuparea
căilor aeriene, datorită atât greutăţii ei precum şi relaxării
(înmuierii) muşchilor care menţin maxilarul inferior
(mandibula).
 Se poate observa, mai ales la muşchii abdominali, că
accidentatul are tendinţa de a învinge obstacolul pentru
scoaterea aerului din plămâni, deci posedă mişcări
respiratorii.
 Dacă nu se înlătură obstacolul, adică tragerea limbii afară,
el moare prin asfixie.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Alte cauze de perturbare ale funcţiei

respiratorii pot fi localizate la nivelul pereţilor
toracici (fisurarea uneia sau mai multor
coaste) sau chiar la nivelul plămânilor.
 În urma unei lovituri puternice, a strivirii între
două planuri dure, după o înţepătură de cuţit,
baionetă sau prin pătrunderea unui glonţ,
intră sânge între pleure, plămânul de partea
respectivă sau amândoi plămânii se turtesc
(datorită aerului din exterior sau a sângelui
care se acumulează aici) şi nu se mai poate
efectua ventilaţia.
 Plămânii nu se mai pot extinde, aerul inspirat
nu mai poate ajunge în alveole şi militarul
decedează.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Mai pot fi şi alte situaţii când oxigenul din aerul

atmosferic nu poate ajunge în plămâni.
 În toate aceste cazuri, precum şi în alte cazuri
asemănătoare, cel care acordă primul ajutor va cerceta
cu mare rapiditate gradul perturbării respiraţiei.
 De mare valoare în acest sens este observarea
mişcărilor toracelui (pieptului) şi abdomenului rănitului
şi a curentului de aer pe care îl produce expiraţia (să
simtă suflul aerului) la gură şi la nas.
 De asemenea, se observă schimbarea culorii unghiilor,
urechilor, care capătă o culoare albăstrie, semne de
oxigenare insuficientă.
 Acest lucru este mai gree de identificat la persoanele
brunete.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Primul ajutor în caz de stop

respirator
 Măsurile de prim-ajutor care se acordă
trebuie să ţină seama de cauzele care au
produs tulburarea sau oprirea respiraţiei
(insuficienţa respiratorie acută parţială sau
totală).
EVACUĂRII IMEDIATE
 Indiferent de cauza care a produs insuficienţa

respiratorie acută, atunci când apar semnele
lipsei de oxigen la nivelul ţesuturilor
(învineţirea sau cianozarea tegumentelor şi
mucoaselor) sunt necesare măsurile de prim-
ajutor care vizează:
 - înlăturarea eventualelor obstacole de la nivelul
căilor respiratorii (corpi străini, secreţii, căderea
limbii în fundul gâtului la răniţii care şi-au pierdut
cunoştinţa şi stau întinşi pe spate);
 - asigurarea unei bune funcţionări a pereţilor
toracici şi a diafragmului;
 - administrarea de oxigen;
 - respiraţie artificială pentru suplinirea mişcărilor
ventilatorii normale.
EVACUĂRII IMEDIATE
 După ce s-a stabilit absenţa respiraţiei, se trece de

urgenţă la aplicarea măsurilor de prim-ajutor
enumerate mai sus.
 În primul rând se iau măsuri pentru dezobstrucţia
căilor aeriene.
a. În situaţia că accidentatul are respiraţie spontană
(respiră singur) dar este fără cunoştinţă, se aşază
întins pe o parte, cu faţa privind către sol, dar cu
capul înclinat pe spate.
 Se alege această poziţie pentru a se favoriza
eliminarea secreţiilor, a vărsăturilor, care pot inunda
căile aeriene şi să producă astuparea lor, având în
vedere că rănitul se află în stare de inconstienţă.
EVACUĂRII IMEDIATE
 În situaţa când observăm că nu

respiră spontan, deci are nevoie de
respiraţie artificială, întindem rănitul
pe spate, cu capul înclinat înapoi.
 Niciodată nu se va aşeza rănitul
întins cu faţa în jos deoarece se
poate sufoca.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Înclinarea pe spate a capului este absolut necesară.

 Prin această manevră se înlătură posibilitatea astupării
căilor aeriene produsă prin "căderea" limbii în fundul
gurii.
 Acest incident este foarte frecvent şi se întâlneşte la
majoritatea răniţilor care îşi pierd cunoştinţa, putând
duce la moartea prin asfixie, fără ca aparatul
respirator să aibă leziuni.
 În această situaţie se aşază una din mâinile
salvatorului pe fruntea accidentatului, iar cealaltă
mână sub ceafa sau pe bărbia lui.
 Pentru a-i fixa capul în această poziţie se poate
introduce un sul (un veston făcut sul) sub ceafă.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Curăţirea gurii, faringelui, de eventuale secreţii,
sânge, conţinut alimentar, vărsături, se poate face
prin curăţire (ştergere) sau aspiraţie.
 Se întorc capul şi umerii bolnavului într-o parte -
semilateral - se deschide gura şi se curăţă cu
degetele înfăşurate într-o batistă, tifon etc.
 Dacă avem la dispoziţie, se foloseşte orice sistem de
aspiraţie.
 La răniţii care au suferit traumatisme, trebuie să se
evite răsucirea şi flexia (îndoirea) gâtului, deoarece se
pot produce leziuni ale măduvei spinării în caz de
fracture a coloanei vertebrale cervicale.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Manevra de ridicare a limbii se realizează

prin tracţiunea cu o batistă, tifon, cu mâna,
sau dacă avem o pensă pentru limbă, o
fixăm în pensă şi o tragem înafară cu
blândeţe, pentru a nu-i provoca leziuni.
 Se pot introduce în gură tuburi de diferite
forme, care au un oarecare grad de rigiditate
- tuburile orofaringiene - realizând
menţinerea într-o poziţie adecvată a bazei
limbii, pentru eliberarea căilor aeriene
(intubaţia oro-traheală), chiar şi după
introducerea tubului, capul se menţine
înclinat pe spate.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Aceste tuburi se vor folosi numai la răniţii

care au cunoştinţa pierdută şi numai atunci
când eliberarea căii aeriene fără tub este
dificilă, altfel tubul nu este suportat de răniţii
care au o stare de leşin superficial.
 La aceştia, introducerea tubului produce
spasme laringiene şi reflexe de vomă.
 Tuburile pot fi în formă de semicerc - tip
Guédel, formă de S (Safar) etc. şi de mai
multe mărimi.
 Cele mici se vor folosi pentru copil, cele
mijlocii pentru tineri, femei, iar cele mari
pentru bărbaţi.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Respiraţia artificială trebuie începută imediat

după ce s-au eliberat căile respiratorii pentru
a ajuta la pătrunderea aerului (oxigenului) la
nivelul alveolelor pulmonare şi la eliminarea
dioxidului de carbon.
 Aceasta se poate realiza după două principii:
prin insuflare a aerului direct în plămâni, prin
gură sau nas (respiraţie directă) şi prin
compresiuni repetate pe torace cu tracţiuni
asupra membrelor (respiraţia indirectă;
Holger-Nielsen, Schaffer, Silvester etc.).
 Respiraţia artificială directă este mai eficientă
şi mai uşor de executat.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Rănitul este aşezat pe spate, cu capul uşor flectat.

 Se face dezobstrucţia căilor respiratorii, tracţiunea şi
fixarea limbii.
 Salvatorul stă în genunchi, când rănitul se află la sol,
sau în picioare, când rănitul este aşezat pe o masă.
 Îşi aşază o mână sub ceafa rănitului, iar cu cealaltă
aşezată pe frunte apasă, dându-i capul pe spate.
 Trage aer în piept şi cuprinde cu gura sa gura rănitului,
cât mai etanş.
 Sufla aer în gura răni tului, urmărind cu privirea dacă
toracele se umflă.
 Apoi părăseşte gura rănitului, dându-i posibilitatea
efectuării expiraţiei (eliminarea aerului din plămâni).
EVACUĂRII IMEDIATE
 Acest ciclu se repetă cu un ritm de

12 ori/minut.
 Importanţa este amplitudinea
insuflării (deci volumul de aer
insuflat) şi nu depăşirea frecvenţei
de 12 insuflări pe minut.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Poziţia
corectă în
aplicarea
respiraţiei
“gură la
gură”
EVACUĂRII IMEDIATE
 În timpul
insuflării,
salvatorul
caută să se
convingă de
reuşita
respiraţiei
artificiale,
urmărind
dacă se
umflă
toracele
EVACUĂRII IMEDIATE
 Dacă în timpul insuflării se observă că iese aer pe

nasul rănitului, se vor strânge nările cu degetele de
la mâna care este aşezată pe frunte.
 În situaţia când gura rănitului este încleştată sau
când gura salvatorului este mai mică decât gura
acestuia şi nu se poate face respiraţia gură la gură,
se va face respiraţia "gură la nas''.
 Poziţia rănitului şi a salvatorului este aceeaşi ca la
prima variantă a metodei.
 Deosebirea este că după flectarea capului, mâna care
era sub ceafă se pune sub bărbia rănitului şi i se
închide gura, cealaltă mână rămâne aşezată pe
frunte.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Salvatorul cuprinde cu gura sa nasul

rănitului şi efectuează cele 12
insuflări pe minut.
 Expiraţia, ca şi în prima variantă se
face pasiv, salvatorul părăsind nasul
acestuia.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Mâna aplicată
pe frunte
strânge nările
victimei,
pentru a se
împiedica
ieşirea
aerului pe
nas
EVACUĂRII IMEDIATE
 Poziţia
corectă în
aplicarea
respiraţiei
“gură la nas”
EVACUĂRII IMEDIATE
 La fel ca în
respiraţia
“gură la
gură”
salvatorul
urmăreşte
dacă se
umflă sau nu
toracele
EVACUĂRII IMEDIATE
 După
insuflare se
lasă un
răgaz
pentru a
face
posibilă
ieşirea
aerului din
plămânii
victimei
EVACUĂRII IMEDIATE
 Una din cele două variante ale metodei de

respiraţie directă se poate aplica şi în cazurile
când rănitul are respiraţie proprie însă
superficială, ineficace.
 În această situaţie, insuflările se vor face pe
cât posibil suprapunându-se timpului propriu
de inspiraţie al acestuia.
 În situaţia când salvatorul are reţinere de a
atinge direct gura sau nasul rănitului, se
poate pune o bucată de tifon, o batistă, sau
unul din tuburile orofaringiene amintite.
EVACUĂRII IMEDIATE
 De asemenea, respiraţia artificială

prin insuflare se poate executa şi
manual, exercitând apăsări pe un
aparat respirator confecţionat dintr-un
burduf (tip acordeon) cu o mască care
se aşază pe faţa rănitului.
 În asemenea situaţii, poziţia capului
rănitului se menţine pe spate,
salvatorul ţine cu o mână masca pe
burduf pentru insuflare.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Aparat
pentru
efectuarea
respiraţiei
artificiale
directe
EVACUĂRII IMEDIATE
 Aceste tehnici sunt eficiente atunci

când salvatorul observă că toracele
rănitului se măreşte odată cu
insuflarea.
 În două situaţii metodele de
insuflare nu sunt eficiente:
 - sau exista o obstrucţie a căilor
respiratorii la un anumit nivel;
 - sau există o fugă de aer pe lângă
gura sau nasul rănitului.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Respiraţia artificială indirectă se practică în

situaţii în care rănitul prezintă răni sau arsuri
la nivelul feţei (gurii, nasului) şi salvatorul nu
poate folosi metoda respiraţiei direct “gură la
gură” sau "gură la nas".
 În aceste situaţii se recurge la folosirea
metodelor de respiraţie artificială indirectă,
care au ca principii de bază exercitarea de
compresiuni repetate pe torace şi tracţiuni
ale membrelor superioare.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Compresiunea pe torace determină

expulsia aerului din plămâni - realizând
- timpul expirator - iar tracţiunea
membrelor superioare (ale braţelor)
înapoia capului bolnavului prin o
mişcare de rotaţie laterală faţă de
corp, determină dilatarea toracelui,
favorizând pătrunderea aerului în
plămini - timpul inspirator.
 Frecvenţa acestor mişcări alternative
este de asemenea de 12-l4 pe minut.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Metode de efectuare a respiraţiei artificiale

indirecte
 Metoda Silvester
 Rănitul este culcat pe spate, iar sub umeri i aşază
un sul făcut dintr-um veston, o pernă etc. în aşa
fel încât capul să fie dat pe spate.
 Poziţia capului pe spate este necesară pentru a
preveni blocarea căilor aeriene prin "căderea
limbii" în fundul gâtului.
 Salvatorul se aşază pe un genunchi înapoia
capului rănitlui şi apucă antebraţele acestuia la
nivelul încheieturilor mâinii sau puţin mai sus de
încheieturi.
 Apoi execută o mişcare de rotaţie prin lateral,
pâna ce acestea se unesc înapoia capului rănitului.

 Această mişcare va dilata toracele şi
aerul va pătrunde în plămâni.
 Durata acestei mişcări trebuie să dureze
în jurul a 2-3 secunde.
 Apoi se readuc braţele şi se încrucişează
deasupra pieptului rănitului, exercitând şi
o apăsare pe pieptul acestuia, care este
completată cu greutatea salvatorului prin
aplecarea asupra rănitului.
 Prin această mişcare se comprimă
toracele rănitului şi se realizează
expulzarea aerului din plămâni.
 Frecventa acestui ciclu se va mentine la
14 pe minut.
 Manevrele vor fi făcute cu energie, însă
cu mare atenţie pentru a nu provoca
fracturi costale.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Metoda
Silvester –
timpul
inspirator
EVACUĂRII IMEDIATE
 Metoda
Silvester –
timpul
expirator
EVACUĂRII IMEDIATE
 Metoda dă un randament destul de bun,

contribuind la activarea ambilor timpi ai
respiraţiei, deci poate crea o ventilaţie bună,
însă prezintă neajunsul că prin poziţia corpului
întins pe spate se favorizează astuparea căilor
respiratorii prin “căderea limbii".
 De aceea, salvatorul trebuie să observe în
permanenţă dacă prin manevrele respective se
realizează o circulaţie a aerului, dacă aceasta
nu este împiedicată de astuparea căilor
respiratorii.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Metoda Schaffer
 Rănitul este aşezat pe abdomen (culcat cu faţa în
jos) cu braţele întinse înainte şi cu capul puţin
rotat într-o parte, aşezat pe braţe.
 Salvatorul încalecă deasupra rănitului la nivelul
coapselor acestuia, stând sprijinit pe genunchi şi
îşi aşază mâinile la baza toracelui, efectuând
comprimări bruşte, ritmice, la acest nivel.
 Pentru a mări eficacitatea apăsării, salvatorul se
foloseşte de greutatea corpului.
 Apăsarea se face în mod progresiv, dinapoi
înainte, pentru a scoate cât mai mult aer din
plămâni – timpul expirator - şi trebuie să dureze
aproximativ 2-3 secunde.
 Apoi revine la poziţia iniţială, întrerupând
comprimarea, permiţând astfel toracelui
rănitului să se destindă, timp în care se
face inspiraţia.
 Comprimările se execută într-un ritm de
12-14 pe minut.
 Din cauza ventilaţiei respiratorii reduse
pe care realizează, această metodă nu
dă un randament deosibit, însă este bine
să se cunoască, pentru că se impune
folosirea ei atunci când rănitul are unul
sau ambele braţe fracturate, faţa şi nasul
rănite iar din gura i se scurg secreţii
abundente (sânge, lichide, vărsături)
împiedicând astfel folosirea celorlalte
metode de respraţie artificială.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Metoda
Schaffer
– timpul
expirator
EVACUĂRII IMEDIATE
 Metoda
Schaffer –
timpul
inspirator
EVACUĂRII IMEDIATE
 Metoda Holger-Nielsen
 Rănitul este aşezat culcat cu faţa în jos, ca şi la
metoda precedentă.
 Capul, de asemenea, este aşezat pe braţe rotit uşor
lateral, pentru a permite scurgerea secreţiilor.
 Salvatorul stă aşezat în genunchi, în continurea
capului rănitudui, cu faţa îndreptată spre toracele
acestuia.
 Îşi aplică palmele sub omoplaţii rănitului şi exercită o
presiune progresivă la acest nivel timp de 2 secunde,
activind astfel, expiraţia.
 Apoi prinde braţele rănitului imediat deasupra
coatelor şi se lasă uşor pe spate, trăgând de acestea
 . Este util ca prin această manevră să se realizeze şi
o uşoară ridicarea toracelui rănitului de pe sol, astfel
ca greutatea corpului să nu împiedice cu nimic
intrarea aerului în plămâni.
 Prin tragerea braţelor rănitului se lărgesc distanţele
(spaţiile) dintre coaste, efectuâîdu-se astfel timpul
inspirator.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Acest ciclu se va efectua de 12 ori pe minut.

 Pentru a feri faţa rănitului de noi răniri din cauza
efectuării mişcărilor respective, este indicat să se
aşeze o pătură, un veston, o foaie de cort, care să
evite aeeste neajunsuri.
 Metoda este eficace, căci activează atât timpul
expirator cât şi cel inspirator, iar datorită poziţiei în
care este aşezat rănitul se evită pericolul “căderii
limbii” şi totodată se favorizează şi scurgerea
continuă a secreţiilor prin gură.
 Aceasta metodă nu poate fi folosită atunci când
sunt fracturi la nivelul membrelor superioare ale
rănitului.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Metoda
Holger-
Nielsen –
timpul
expirator
EVACUĂRII IMEDIATE
 Metoda
Holger-
Nielsen –
timpul
inspirator
EVACUĂRII IMEDIATE
 Metodele mecanice de respiraţie

artificială indirectă se pot face folosind
diferitele aparate de respiraţie
artificială, cele mai multe fiind
asemănătoare cu brancardul basculant
tip EVE.
 Aparatul se compune dintr-o planşă de
lungimea corpului omenesc, care se
poate bascula într-un sens sau altul.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Rănitul este aşezat pe abdomen, cu

mâinile şi picioarele fixate în inele de
piele sau cauciuc, pentru a permite
alunecarea corpului în timpul
mişcărilor de basculare.
 Atunci când rănitul este basculat cu
capul în jos, organele abdominale vor
apăsa diafragramul, comprimând baza
ambilor plămâni, această miscare
favorizează şi scurgerea eventualelor
secreţii: (sânge, apă, vărsături, etc.).
EVACUĂRII IMEDIATE
 Apoi planşa se basculează invers, dând corpului o

poziţie cu capul în sus, în unghi de 45° faţă de
orizontală.
 În această poziţie, organele abdominale coboară
diafragmul va fi atras în jos şi aerul va fi aspirat în
plămâni.
 Executând aceste mişcări cu o frecvenţă de 14 pe
minut, se realizează o bună ventilaţie respiratorie. Prin
tragerea şi împingerea diafragmului se efectuează şi o
oarecare apăsare pe inimă, cu efect favorabil, dacă
acest organ este oprit.
 Avantajul metodei constă în faptul că este mai puţin
obositoare pentru salvator decât metodele descrise
anterior.
 Dezavantajul metodei este că nu are eficacitatea
respiraţiei artificiale prin insuflare, şi nu se poate
realiza nici masajul cardiac extern în cazul opririi inimii.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Metode de resuscitare a inimii

 Inima este un organ muscular care îndeplineşte
prin contracţia sa rolul unei pompe aspiro-
respingătoare pentru sângele din organismul uman.
 Dacă inima nu se mai contractă, sângele nu mai
circulă prin organism, nemaiputând astfel să-şi
îndeplinească rolul de transporter al oxigenului de
la nivelul plăminilor către celule, şi al dioxidului de
carbon de la acestea către plămâni, pentru a fi
eliminat.
 Pentru compensarea acestui neajuns, este necesar
ca în caz de oprire a inimii (stop cardiac) mişcările
de contracţie să fie suplinite, astfel ca sângele să
nu stagneze şi totodată, inima să-şi reia propria
activitate.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Masajul cardiac extern constituie

una din metodele care se poate
aplica imediat în caz de oprire a
inimii.
 Este o metodă simplă care poate fi
efectuată de oricine se găseşte în
apropierea rănitului.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Masajul cardiac intern presupune

deschiderea cutiei toracice pe cale
chirurgicală, deci necesită o
pregătire de specialitate, fiind
aplicabilă numai în spital.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Masajul cardiac extern prezintă

avantajul că poate fi efectuat rapid
şi nu necesită însuşirea unor
manevre complicate.
 El constă din exercitarea unor
apăsări ritmice, 60-80, pe minut pe
partea inferioară a osului pieptului
(sternul).
EVACUĂRII IMEDIATE
 Salvatorul va sta de o parte a pieptului (toracelui) rănitului
care trebuie să fie culcat pe spate pe un plan dur (masă sau
pe pământ).
 Îşi aşază o palmă pe 1/3 inferioară a sternului, iar pe
cealaltă o pune deasupra ei.
 Apoi exercită apăsarea la acest nivel, ajutându-se şi de
propria greutate, astfel ca sternul rănitului să fie coborât
(apăsat) cu 2-4 cm.
 După aceea opreşte apăsarea lăsând sternul şi coastele să
revină în poziţie iniţială.
 Această apăsare va fi făcută într-un ritm de 60-80 pe minut.
 Nu este bine să fie depăşit acest ritm, deoarece nu se acordă
timpul necesar reumplerii inimii cu sânge, făcând ineficientă
metoda.
 De asemenea, apăsările nu trebuie făcute chiar la vârful de
jos al sternului, pentru că există riscul de a-l fractura, în plus,
presiunea exercitată asupra cordului în acest caz este
ineficace.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Controlul eficacităţii masajului, îl poate

face o altă persoană, care îşi va aşeza
degetele la nivelul arterelor carotide sau
femurale, unde va trebui să simtă unda
pulsatilă creată de masajul cardiac.
 În situaţia când este singur, salvatorul va
controla cu ajutorul luării pulsului la
nivelul arterelor carotide sau femurale;
reapariţia batăilor cardiace spontane după
1-2 minute de masaj cardiac neîntrerupt.
EVACUĂRII IMEDIATE
 În afară de reapariţia pulsului,

eficacitatea masajului cardiac
extern se mai poate constata şi
prin:
 - recoltarea mucoaselor şi a pielii;
 - micşorarea pupilelor;
 - reapariţia respiraţiei spontane;
 - rănitul manifestă semne de trezire.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Presiunea exercitată de către salvator

asupra sternului rănitului trebuie să se
facă în mod diferenţiat, în funcţie de rănit
(bărbat, femeie, copil) pentru a nu se
produce fracturi costale.
 La copiii mici, până la 4 ani, apăsarea se
va efectua doar cu două degete însă cu o
frecvenţă mai mare, de aproximativ 100
pe minut, corespunzătoare frecvenţei
cardiace la copii.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Respiraţia artificială asociată cu

masajul cardiac
 Stopul cardiac este de cele mai multe ori
însoţit sau precedat de stopul respirator.
 În prezenţa unui rănit cu respiraţia şi
inima oprite este necesar să se combine
efectuarea mijloacelor de respiraţie
artificială cu masajul cardiac extern.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Aceasta se realizează în mod diferit, în

funcţie de numărul salvatorilor, astfel:
 - Când există un singur salvator:
 Salvatorul va efectua trei insuflaţii după tehnica
respiraţiei "gură la gură", sau "gură la nas", după
care va exercita 12 apăsări pe piept pentru
masajul cardiac extern; făcând apoi iar 3 insuflări
şi apoi iar 12 apăsări, repetând aceste serii.
 Este important ca ambele tehnici să se execute
corect, pentru a obţine efectul dorit.
 După 2-3 minute se va controla apariţia pulsului la
nivelul arterelor mari sau a respiraţiei spontane.
EVACUĂRII IMEDIATE
 - Când există doi salvatori:

 Unul va efectua respiraţia "gură la gură'' sau
"gură la nas" efectuând trei insuflaţii.
 Celălalt salvator va aştepta pregătit, cu mâinile
pe l/3 inferioară a sternului rănitului şi va
efectua 12 apăsări.
 Salvatorul care a efectuat respiraţia artificială,
înregistrează la nivelul arterei carotide
eficienţa masajului cardiac.
 Se va evita suprapunerea timpilor de insuflare
cu cei ai masajului cardiac, deoarece
eficacitatea va scade pentru ambele manevre.
EVACUĂRII IMEDIATE
 - Când există trei salvatori:

 În timp ce doi salvatori execută manevrele de respiraţie
artificială prin insuflare şi masajul cardiac extern, cel de
al treilea va ridica membrele inferioare ale rănitului
oblic, pentru ca sângele să se scurgă către inimă.
 Masajul cardiac şi respiraţia artificială trebuie să se
efectueze făra întrerupere timp de 45 minute.
 Numai dacă există convingerea fermă, că inima nu a
început să bată după acest interval, se pot părăsi
măsurile de reanimare.
 Respiraţia artificială şi masajul cardiac extern au rost să
fie efectuate numai în cazurile când aceste funcţii au
încetat brusc, ca o consecinţă a unui accident, rănire
sau alt fapt neprevăzut (înec, intoxicaţie cu gaz).
 În cazul bolilor cronice aceste manevre de obicei nu
ajung
EVACUĂRII IMEDIATE
 Primul ajutor în caz de înec

 Înecul constituie una din formele tipice
de asfixie.
 Funcţia respiratorie încetează prin
blocajul căilor respiratorii, acest
fenomen producându-se prin invazia
apei în căile respiratorii (blocaj
mecanic) sau prin spasm bronhiolo-
alveolar (blocaj spastic).
EVACUĂRII IMEDIATE
 O altă situaţie se poate întâlni când înecul

începe brusc, prin pierderea cunostinţei
datorită unui şoc reflex sau umoral produs în
apă, determinând o sincopă (oprirea inimii)
cu prăbuşirea victimei la fundul apei
 În apariţia lui pot fi întâlniţi o serie de
factori predispozanţi şi favorizanţi ca: o
boală de inimă (cunoscută sau neevidenţiată
medical), o stare de alergie la temperatură
rece, oboseală, starea de supraîncarcare a
stomacului (perioada de digestie), frigul
excesiv, o lovitură în abdomen (epigastru)
sau la cap, cu pumnul, sau la cei care fac
sărituri în apă (contactul brusc cu apa).
EVACUĂRII IMEDIATE
 Această situatie de producere a înecului poartă

denumirea de “hidrocutare” şi este bine de reţinut
pentru a putea preciza modalitatea de producere
(cauzele favorizante).
 Măsurile de prim-ajutor încep cu scoaterea din apă cât
mai urgentă, eliberarea căilor aeriene şi apoi
efectuarea respiraţiei artificiale şi masajului cardiac
extern.
 La scoaterea din apă a victimei, salvatorul trebuie să
fie atent, pentru că înecatul are tendinţa de a-şi
încleşta reflex mâinile pe tot ce întâlneşte şi poate
apuca gâtul sau capul salvatorului, trăgându-l şi pe
acesta la fund.
 De aceea este necesar ca salvatorul să se apropie
pe la spatele celui care se îneacă, apucându-l de
subsuori sau de păr, trăgându-l apoi spre mal.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Dacă înecatul respiră, se va cauta, pe

cât este posibil, să fie ţinut cu gura la
suprafaţa apei, chiar pe timpul
manevrelor de salvare din apă.
 Ajuns la mal sau într-o barcă, se va
controla dacă prezintă puls, dacă
respiră, în caz că nu, se va proceda la
eliberarea căilor respiratorii de apă,
alge, noroi, nisip, şi i se va face
respiraţia artificială (gură la gură sau
gură la nas) şi masaj cardiac, extern.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Moartea prin înec se datoreşte fie inundării

plămânului cu apă (bolnavul inspiră
aspirând apă), fie instalarii pe cale reflexă a
stopului cardio-respirator, în mornentul
contactului victimei cu apă (hidrocuţie). În
ultima situaţie, nu se găseşte apă în
alveolele plămânului.
 Bolnavii care mor prin hidrocuţie au o
sensibilitate reflexă particulară faţă de
contactul cu apa rece pe care nu au ştiut să
o recunoască în timpul vieţii.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Aceşti bolnavi, la primul contact cu apa, prezintă

senzaţia de ameţeală, dureri de cap, slăbiciune, pielea
se înroşeşte şi îi mănâncă, au o senzaţie de căldură.
 În cazul morţii prin inundarea plămânului cu apă,
dacă accidentul s-a produs în "apă dulce" (într-un
bazin sau lac) apa din plămâni trece rapid prin pereţii
capilarelor sanguine ce căptuşesc alveolele
pulmonare, în circulaţia generală sanguină.
 Astfel, sângele se diluează, nu mai poate face oficiul
de transportor al oxigenului la ţesuturi în mod
corespunzător.
 De asemenea crescând brusc cantitatea de lichid din
vasele sanguine, inima este pusă brusc în faţa unor
eforturi exagerate.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Când înecul se produce într-o "apă sărată'' (mare)

care inundă plămânul, se produce un fenomen invers.
 Concentraţia în săruri devine mai mare în plămâni în
comparaţie cu sângele.
 Din această cauză, apa din sângele circulant
traverseaza bariera constituită de pereţii vaselor mici
(capilare) şi inundă alveolele pulmonare.
 În această situaţie, alveolele pulmonare se încarcă cu
o cantitate şi mai mare de lichid, apărând la gura
victimei o serozitate cu spumă.
 Şi într-un caz şi în celălalt, cantitatea de lichid
existentă în alveola pulmonară se opune filtrării
oxigenului din plămâni în sânge, în ultimă instanţă,
omul murind prin asfixie.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Primul ajutor
 1. Daca gura înecatului este încleştată, se
deschide cu coada unei linguri introdusă între
arcadele dentare şi acţionată ca o pârghie.
 Gura se menţine deschisă, introducând la
colţurile gurii, între arcadele dentare, câte o
batistă împăturită de 3-4 ori.
 Se trage apoi afară limba, cu degetele
înfăşurate într-o batistă.
 Fundul gurii şi nasul se curăţă de eventualii
corpi străini (nisip, alge), cu ajutorul unui băţ
sau creion învelit în vată.
EVACUĂRII IMEDIATE
 2. Bolnavul este intors apoi cu faţa în jos, este

apucat peste abdomen cu mâinile salvatorului,
împreunate în chingă şi scuturat de câteva ori, fiind
ţinut cu capul şi toracele în jos pentru a provoca
ieşirea apei din plămâni.
 3. În cazul în care bolnavul nu şi-a reluat respiraţia
spontană, pulsul periferic (căutat la încheietura
mâinii sau la gât) fiind însă prezent, se face respiraţia
artificială, procedeul Schafer sau procedeul Holger-
Nielsen.
 Este mai bine să fie folosite aceste procedee pentru
că ele se execută, bolnavul fiind culcat cu faţa în jos,
poziţie care le permite să evacueze în continuare
cantităţile de lichid ce au mai putut rămâne în
plămâni.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Bolnavul, intors cu
faţa în jos, este
apucat peste
abdomen cu mâinile
salvatorului,
împreunate în
chingă şi scuturat de
câteva ori pentru a
provoca eliminarea
apei din plămâni
EVACUĂRII IMEDIATE
 Procedeul Schafer: victima stă culcată cu faţa în jos, cu
o pătură rulată sub torace.
 Capul victimei este întors spre dreapta şi se sprijină pe
braţul stâng, aşezat cu cotul îndoit.
 Braţul şi cotul drept al victimei sunt întinse.
 Salvatorul stă în genunchi, călare peste coapsele
victimei.
 În momentul expirului care durează cât se numără 1-2
salvatorul se sprijină cu toată greutatea corpului, cu
coatele întinse şi cu mâinile aşezate la baza toracelui
victimei.
 Inspiraţia aerului se realizează ridicând mâinile
salvatorului de pe victimă, timp de 1-2 seeunde.
 În acest moment, toracele comprimat anterior revine la
dimensiunile anterioare, datorită elasticităţii ţesuturilor.
 Se execută în medie 20 de respiraţii (inspiraţii şi
expiraţii) pe minut.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Procedeul Holger-Nielsen.
 Victima este aşezată tot cu faţa în jos şi cu
braţele întinse deasupra capului.
 Salvatorul se aşază tot în genunchi, însă la
capul victimei.
 Expiraţia se realizează apăsând toracele
bolnavului cu mâinile aşezate sub vârfurile
omoplaţilor victimei, în partea dreaptă şi
stângă, timp de 2-3 secunde.
 Timpul de inspiraţie este realizat apucând
braţele victimei, imediat deasupra cotului şi
trăgându-le către înainte, în sus şi lateral.
EVACUĂRII IMEDIATE
 4. În cazul în care constatăm că bolnavul nici

nu respiră, nici nu are puls, atunci întoarcem
victima pe spate şi executăm simultan
masajul cardiac extern şi respiraţia artificială
"gură la gură" sau "gură la nas''.
 Singurul lucru deosebit este că insuflarea
aerului trebuie să se facă cu forţa, pentru a
învinge rezistenţa alveolară, provocată atât
de spasmul musculaturii bronhiolelor cât şi
pentru a învinge rezistenţa creată de
peliculele de apă care mai există în alveole.
EVACUĂRII IMEDIATE
 În cazul accidentării prin asfixiere cu gaze,

salvatorul pătrunde în încăpere ţinându-şi
respiraţia pentru câteva momente, sau
respirând printr-o batistă umezită în apă sau
oţet, pe care o ţine la nas şi la gură.
 Se închide sursa de gaze şi se scoate în cel
mai scurt timp victima la aer.
 Dacă victima se află în stop respirator sau
cardiorespirator, se execută de urgenţă
respiraţia artificială, fără sau cu masaj
cardiac extern, asociat, în funcţie de
necesităţi.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Respiraţia artificială procedeul

"Holger-Nielsen".
EVACUĂRII IMEDIATE
 Când victima este în stare de asfixie

prin spânzurătoare în primul rând
se taie funia şi abia apoi se încep
manevrele de resuscitare
respiratorie şi cardiacă.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Primul ajutor în caz de electrocutare

 Curentul electric poate determina răniri ale
organismului de la cele mai uşoare (arsuri ale
pielii) până la cele mai grave, inclusiv la deces
(moarte).
 Situaţiile de electrocutare sunt multiple, dar
toate au la bază nerespectarea măsurilor de
protecţie la contactul cu reţeaua (curentul)
electrică.
 Gravitatea rănirilor produse de electricitate
este determinată de caracteristicile curentului
şi de starea electrocutatului.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Când tensiunea curentului depăşeşte 40-50

volţi şi intensitatea de 70-80 miliamperi se
poate produce moartea, sub aceste cifre,
leziunile produse fiind mai puţin grave (la
intensitatea de 15-20 miliamperi, se produc
contractii musculare, mai rar complicaţii
grave).
 Curentul alternativ este cu mult mai
periculos decât cel continuu.
 În ceea ce priveşte tensiune acurentului,
curentul continuu devine periculos când
depăşeşte 40-50 volţi, iar cel alternativ când
depăşeşte 24 volţi.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Gravitatea leziunilor determinate de curentul

electric pe lângă felul, tensiunea şi
intensitatea cu curentului mai depinde şi de
timpul cât electrocutatul se află sub influenţa
directă a curentului, de starea fiziologică
(obosit, transpirat, organism sănătos sau
debil) de umezeala hainelor, a încălţămintei
etc.
 În cazurile uşoare (electrizare) se simte o
înţepătura dureroasă la locul de contact, unde
poate să apară o mică arsură.
EVACUĂRII IMEDIATE
 În cazurile mai grave se produc tulburări respiratorii

mergând până la stop respirator, tulburări respiratorii
(cardiace) produse fie prin fibrilaţie ventriculară
(bătăi cardiace ineficiente) fie prin stop cardiac
(sincopă cardiacă) sau ambele (stop respirator şi
cardiac).
 În aceste situaţii electrocutatul se asfixiază şi se
învineţeşte, inima bate ori foarte repede (fibrilaţie
ventriculară) ori se opreşte (sincopă sau stopul
cardiac).
 În aceste situaţii pot apare arsuri nedureroase,
profunde, fără a se observa la suprafaţa corpului.
 Uneori locul de contact cu curentul electric se poate
înnegri (mai ales în cazul curentului de înaltă
tensiune).
EVACUĂRII IMEDIATE
 În situaţia când electrocutatul este

conştient, simte dureri la nivelul
inimii, devine agitat, neliniştit, are
greutate în respiraţie.
 Rapiditatea cu care se acordă
măsurile de prim-ajutor are mare
importanţă pentru reuşita salvării
electrocutatului.
EVACUĂRII IMEDIATE
 În primul rând se impune scoaterea de sub

influenţa curentului electric, prin întreruperea
circuitului.
 Acest lucru uneori este foarte greu, deoarece
accidentatul însuşi a devenit parte din circuitul
electric (organismul este bun conducător de
electricitate); de aceea nu trebuie să i se atingă
părţile corpului descoperite (mâini, picioare,
păr) ci atingerea sa se facă numai prin
intermediul hainelor şi numai dacă acestea sunt
uscate.
 În plus, datorită contracturii musculare care
are loc în organismul electrocutatului, acesta
poate strânge puternic, cu degetele,
conductorul electric.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Când este posibil, cea mai bună metodă este

întreruperea curentului de la reţea sau
tăierea conductorilor (firelor) cu un topor cu
mâner de lemn sau altă unealtă (cleşte) bine
izolată electric.
 Trebuie să se aibă de asemenea în vedere
luarea măsurilor de protejare a
electrocutatului, când acesta se află la
înălţime (stâlp) într-un echilibru instabil, din
cauză că în momentul întreruperii curentului
electric are loc relaxarea muşchilor
contractaţi (nu se mai ţine cu mâinile) şi
poate cădea de la înălţime.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Salvatorul este bine să aibă hainele

uscate, mănuşi din cauciuc, cizme de
cauciuc uscate, să stea pe scândură
sau pe cauciuc uscat, luând toate
măsurile necesare izolării faţă de
curentul electric, pentru a nu se
electrocuta la rândul lui, încercând să
acorde măsuri de salvare.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Măsurile de prim-ajutor care se vor acorda în

continuare, se vor lua în funcţie de starea celui
electrocutat.
 Dacă acesta şi-a pierdut cunostinţa însă îşi menţine
respiraţia proprie şi inima continua să bată, se va
supraveghea eliberarea căilor respiratorii superioare
prin susţinerea maxilarului inferior, împingerea capului
pe spate, cu aşezarea pe partea laterală pentru a.
favoriza scurgerea eventualelor secreţii (mucozităţi) şi
a preveni căderea (înghiţirea) limbii.
 În situaţia când acesta nu respiră, inima nu bate, se
recurge imediat şi cât mai energic la respiraţia
artificială (de preferat prin insuflaţie "gură la gură" sau
"gură la nas") la masaj cardiac extern, administrare
de oxigen (dacă e posibil).
EVACUĂRII IMEDIATE
 În situatia când electrocutatul este conştient,

i se va da să bea un pahar cu apa (200 - 300
ml) în care s-a dizolvat o lingură de
bicarbonat de sodiu, pentru a împiedica sau
reduce apariţia blocajului renal prin filtrarea
substanţelor toxice rezultate din comisiile
(arderea) ţesuturilor interne.
 În situaţia când s-au produs fracturi sau
răniri secundare, acestea se vor imobiliza sau
pansa prin procedee1e cunoscute.
EVACUĂRII IMEDIATE
 În situaţia când electrocutatul prezintă

contractura muşchilor respiratori toracici
sau a musculaturii generale care se
manifestă prin contractura (rigiditatea)
musculaturii membrelor, a abdomenului,
se impune în afară de respiraţie artificială
şi masajul cardiac extern care s-au
început, administrarea de substanţe
decontracturante (injectii cu fenobarbital,
sulfat de magneziu 10-25%,
clorpromazină).
EVACUĂRII IMEDIATE
 Pe timpul transportului, care va fi

cât mai rapid, este nevoie să se
continue măsurile de prim-ajutor şi
observare cât mai atentă a rănitului
pentru prevenirea eventualelor
complicaţii posibile.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Primul ajutor în şocul caloric şi insolaţie

 Organismul se apară împotriva creşterii
temperaturii mediului ambiant prin
vasodilataţie periferică, transpiraţie masivă
cu evaporarea sudorii (cu care priilej pierde
însă şi electroliţi - ioni de Na, Cl, K etc.), prin
creşterea evaporării apei prin plămâni.
 Atunci când temperatura mediului creşte
excesiv, ea devine nocivă pentru organism şi.
poate determina tulburări patologice la
nivelul diferitelor aparate: cardio-vascular,
sistem nervos, aparat respirator etc.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Aceste tulburări se expimă prin diferite semne

(simptome) care apar la nivelul organismului
ca: epuizare (oboseală) însoţită de greţuri,
vărsături, crampe (dureri) musculare,
ameţeala, oligurie (urinează puţin),insuficienţă
respiratorie cu sufocare, asfixie, chiar stop
cardio-respirator.
 În situaţia de expunere la temperaturi foarte
ridicate sau chiar la temperaturi moderate dar
cu efectuarea unor acţiuni fizice epuizante, se
poate produce şocul caloric - tablou clinic
complex, cuprinzând majoritatea simptomelor
(semnelor) enumerate mai sus.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Insolaţia se produce ca urmare a acţiunii

razelor solare cu precădere asupra craniului şi
sistemului nervos superior.
 Prin urmare insolaţia este provocată de
contactul prelungit al razelor puternice de
soare cu capul şi ceafa neprotejată.
 Temperatura crescută se transmite oaselor
craniului şi creierului.
 Bolnavul se plânge de dureri mari de cap,
ameţeli, dureri în dreptul inimii, senzaţia de
nevoie imperioasă de a urina, urechile sunt
înfundate, ceafa devine rigidă, apar tulburări
ale ritmului pulsului.
EVACUĂRII IMEDIATE
 La apariţia simptomelor de mai sus,

pot contribui şi alţi factori, ca:
 atmosfera închisă şi aglomeraţia cu
lipsa ventilaţiei aerului,
 oboseală,
 îmbrăcămintea care nu permite o bună
aerisire şi evaporare,
 etilismul (ingerarea băuturilor.
alcoolice) etc.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Primul ajutor în aceste situaţii constă în:
 - punerea imediată în repaus, lungit, pe cât posibil la
umbră, într-un loc răcoros, ventilat, stropire cu apă rece,
comprese reci, cearşafuri umede reci care să se schimbe
cât mai des, pungă cu gheaţă la cap, dacă este posibil
chiar masaj sub apă într-o baie rece;
 - administrarea de apă rece (când domină setea), cu sete
atunci când domină greţurile, vărsăturile sau crampele
musculare;
 - respiraţie artificială când mişcările respiratorii sunt
oprite, asociată cu masaj cardiac extern (când se opresc
bătăile inimii) ;
 - injecţii intravenoase cu ser glucozat concentrat (30-40-
50%) 50-100 ml, care măreşte puterea de contracţie a
muşchiului cardiac îmbunătăţind în acest fel circulaţia
sângelui şi diminuarea edemului cerebral;
 - injecţii intravenoase cu sulfat de magneziu soluţie de
25% sau clisme repetate de mai multe ori pe zi cu sulfat
de magneziu 30 g în 120 ml apă.
EVACUĂRII IMEDIATE
5. Intoxicaţii acute
 Un număr mare de substanţe chimice

care se degajă în atmosferă şi în diferite
locuri de activitate (ateliere mecanice,
garaje, laboratoare etc.) sub formă de gaze,
vapori şi mai rar sub formă de pulberi pot
determina îmbolnăviri grave.
 Efectul acestor substanţe asupra
organismului depinde de cantitatea în care
se află în aer (concentraţia), de compoziţia
chimică şi de timpul cât militarul s-a aflat în
contact cu toxicul (a rămas în atmosfera
contaminată de toxic).
EVACUĂRII IMEDIATE
 Trebuie să menţionăm că, în diferite

compoziţii şi concentraţii, unele gaze toxice
au fost folosite în primul război mondial pe
câmpul de luptă.
 Folosindu-se diferite procese pentru
contaminarea aerului atmosferic (bombe,
proiectile, containere etc.), gazele toxice de
luptă sunt folosite pentru neutralizarea
inamicului prin provocarea de intoxicaţii
chimice acute sau cronice în masă.
EVACUĂRII IMEDIATE
 În al II-lea război mondial nu au fost

utilizate, iar în prezent prin Convenţia de la
Geneva este interzisă folosirea lor în luptă.
 În funcţie de concentratia gazului în aer,
militarul simte mirosul caracteristic,
usturimi la nivelul ochilor, nasului (iritaţia
mucoaselor), strănută, tuşeşte.
 În situaţia când concentraţia gazelor toxice
este crescută, sunt suficiente câteva minute
sau chiar secunde pentru a determina
intoxicaţia acută.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Intoxicaţia (otrăvirea) organismului cu

oxid de carbon este una din cele mai
grave, ca formă de manifestare şi ca
frecvenţă, dintre intoxicaţiile acute.
 Oxidul de carbon apare în urma
arderilor materialelor care conţin
carbon (cărbune, lemn, gaze naturale,
pacură şi derivaţi, benzină etc.), atunci
când arderea se face incomplet.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Cantitatea de oxid de carbon în aer creşte în

încăperile cu o ventilaţie defectuoasă sau
lipsite de ventilaţie, într-o încapere cu
ferestrele închise, în atelierele auto, în
garaje, în cabinele sau caroseriile
camioanelor acoperite cu prelate (de la
ţeava de eşapament) iarna, în camerele cu
ferestrele închise şi cu tiraj defectuos al
sobelor etc.
 Intoxicaţia acută cu oxid de carbon este mai
des întâlnită la şoferi, tanchişti, aviatori,
submarinişti, în atelierele auto, garaje,
sudori (când lucrează în spaţii închise),
pompieri (la stingerea incendiilor) etc.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Prin respiraţie, oxidul de carbon

pătrunde odată cu aerul atmosferic în
plămâni.
 Din plămini, prin intermediul
capilarelor pulmonare trece în sânge,
unde se fixează pe globulele roşii
(hematii), împiedicând captarea şi
fixarea oxigenului în vederea
transportării la nivelul ţesuturilor
(celulelor) organismului.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Lipsa oxigenului în sângele circulant provoacă

tulburări grave la nivelul
tuturor ţesuturilor şi, în primul rând, la nivelul
creierului, inimii, rinichiului etc., care sunt foarte
sensibile la lipsa de oxigen.
 Legătura dintre globulul roşu (hemoglobina din el)
şi oxidul de carbon nu este o legătură fixă, astfel
încât la contactul cu aerul curat sau cu oxigenul
pur, prin scoaterea rănitului din mediul viciat, se
produce întreruperea reacţiilor de fixare a oxidului
de carbon pe globulul roşu, care işi reia funcţia de
fixare şi transport al oxigenului.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Apariţia şi gravitatea intoxicaţiei sunt

favorizate de gradul de concentraţie al
toxicului în atmosfera înconjurătoare
(mediul ambiant), umiditatea crescută,
presiunea barometrică scăzută, efortul fizic
crescut care duce la accelerarea respiraţiei
şi o absorbţie crescută de toxic, de starea
de rezistenţă a organisrnului etc.
 Semnele de intoxicaţie acută cu oxid de
carbon sunt diferite, în funţie de timpul şi
concentraţia gazului în mediu.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Primele simptome (semne) se manifestă

prin apariţia oboselii, durerii de cap, cu o
senzaţie de apăsare în regiunea frunţii şi
dilatarea vaselor cu sânge la nivelul pielii.
 După un timp, durerea de cap creşte în
intensitate fiind însoţită de o senzaţie de
zvâcnire în tâmple
 Apare uşoară ameţeală, randamentul
fizic şi psihic începe să scadă (dificultate
în gândire), se percepe o creştere a
frecvenţei bătăilor inimii şi a respiraţiei.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Absorbţia în continuare a oxidului de carbon

face ca toate aceste simptome să se
accentueze
 Durerea de cap devine puternică,
slăbiciunea şi ameţeala devin mai
accentuate, apar tulburări de vedere şi de
auz, pot apare greaţa şi vărsăturile (daca
intoxicatul a servit masa).
 În faza următoare, intoxicatul se prăbuşeşte
din cauza slăbiciunii musculare, pierzându-şi
ulterior şi cunoştinţa
 Moartea poate surveni prin stop cardio-
respirator, în situaţia când nu se întrerupe
contactul cu oxidul de carbon.
EVACUĂRII IMEDIATE
 În situaţia că intoxicaţia a survenit

brusc şi rămânerea în atmosfera
contantaminată (cu sau fără pierderea
cunoştinţei) a fost de scurtă durată,
după încetarea contactului cu oxidul
de carbon intoxicatul îşi revine rapid,
cu dispariţia completă a semnelor de
intoxicaţie în următoarele 48 de ore.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Primul ajutor constă în:

 - scoaterea victimei din atmosfera cu oxid de
carbon;
 - efectuarea respiraţiei artificiale şi a masajului
cardiac extern (după tehnicile învăţate) atunci
când se constată oprirea respiraţiei şi a bătăilor
cardiace (absenţa pulsului);
 - administrarea de oxigen 100% (se interzice
administrarea oxigenului în amestec cu dioxid de
carbon);
 - aşezarea intoxicatului pe targă sau pe o pătură,
până ce va fi transportat la spital.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Intoxicatia cu ciuperci
 Simptomele pe care le prezintă
intoxicatul cu ciuperci sunt diferite, în
funcţie de varietatea de ciupercă
ingerată, pentru că fiecare din ele
acţioneaza prin toxina sau toxinele pe
care le conţine.
EVACUĂRII IMEDIATE
 - Ciuperca "Hellvela esculanta"

(sfârciogul gras) este o ciupercă care
apare primăvara,
 Ea este asemănătoare cu bureţii, cu
care se pot confunda, provoacă
fenomene care apar la 6-8 ore după
ingestie, caracterizate prin greţuri,
vărsături repetate, diaree, fenomene
care pot duce la o deshidratare
masivă, stare de prostaţie, comă.
EVACUĂRII IMEDIATE
 - Ciupercile "Amanita muscaria"

(muscariţa) şi "Amanita pantherina"
(buretele bubos) provoaca la ingestie
(toamna) fenomene toxice care apar după
1-2 ore.
 Acestea la început apar ca vărsături, diaree,
apoi fenomene psihice de excitaţie cerebrală
de tip ebrios (ca o beţie agitată), halucinaţii
vizuale, delir furios mergând uneori până la
stări demenţiale.
EVACUĂRII IMEDIATE
 - Ciupercile "Entoloma lividum" si

"Tricoloma tigrinum" (care se confundă
des cu ciuperca comună de câmp sau de
bălegar) provoacă, la 1-2 ore de la ingestie
fenomene toxice la nivelul sistemului nervos
şi cardiovascular, începând tot cu greţuri,
vărsături, diaree.
 - Ciupercile din speciile "Russula" şi
'"Lectarius" (des confundate cu hribii) dau
fenomene gastroenterocolitice caracterizate
prin greţuri, vărsături, diaree, care apar la
1-2 ore de la ingestie.
EVACUĂRII IMEDIATE
 - Ciupercile din specia Amanita, tipurile

"Amanita phalloides", "Amanita verna" şi
"Amanita viroza" (toamna) provoacă fenomenele
toxice cele mai grave.
 Simptomele apar la 10 -12 ore de la ingestie sub
formă de greţuri, vărsături, ameţeli, astenie,
tulburări de vedere.
 Ulterior, aceste fenomene patologice se intensifică
dând un tablou holeriform de intensitate maximă,
caracterizat prin colici (dureri) abdominale violente,
scaune numeroase, uneori sanghinolente, puternic
mirositoare (fetide) care în scurt timp duc la
deshidratare (absenţa apei din organism) mare,
scăderea tensiunii arteriale, sete, răcirea şi
învineţirea (cianoza) extremităţilor, fenomene care în
decurs de câteva ore pot duce la pierderea vieţii.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Atunci când la unul sau mai mulţi

militari, se întâlnesc fenomenele
descrise mai sus, care apar după 1-
2 ore pâna la 20 de ore de la
ingestia de ciuperci, în primul rând
trebuie să se gândim la intoxicaţia
acută cu ciuperci.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Primul ajutor în intoxicaţii

acute cu ciuperci toxice
 Primul ajutor se caracterizează prin
măsuri pentru eliminarea toxicului,
de neutralizare chimică sau
biologică şi de contracarare a
efectelor produse.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Măsurile de prim-ajutor constau din:

 - provocarea de vărsături, spălături gastrice cu apă
simplă sau cu permanganat de potasiu soluţie 1/5 000;
 - transportarea de urgenţă la infirmerie sau cel mai
apropiat spital;
 - administrare de antidot universal (cărbune activat 2
părţi + tanin şi oxid de magneziu - câte o parte) se pun
4-6 linguriţe la un pahar cu apă caldă, care se ia
treptat, în cursul orelor care urmează;
 - se poate administra antidot organoterapic "Limousin"
(7 creiere + 3 stomacuri de iepure tocate crude şi
înglobate în dulciuri) care se adrninistreaza oral,
imediat;
 - hidratare intensă, masivă, pe măsura manifestărilor
de deshidratare, cu ser glucozat şi soluţie clorurosodică
izotonică (1 000-5 000 ml);
 - algocalmin (comprimate sau fiole) pentru combaterea
durerilor sau în caz de febră (semn de infecţie)
EVACUĂRII IMEDIATE
 Intoxicaţia cu pesticide organofosforice

este cea mai frecventă intoxicaţie accidentală
şi una din cele mai grave intoxicaţii voluntare.
O parte din acestea sunt folosite ca şi
substanţe toxice de luptă.
 Intoxicaţia cu hidrocarburi (metan,
propan, butan) ce duc la anoxie prin sărăcirea
în oxigen a aerului expirat şi a efectului
hipnotic cu perturbarea funcţiilor intelectuale.
 Intoxicaţia cu medicamente , cea mai
folosită fiind cea cu barbiturice, tranchilizante
minore, tranchilizante majore, hipnotice.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Intoxicaţia cu alcool etilic, cea mai frecventă,

destul de des este mixtă (alcool plus barbiturice,
fenotiazinice, tranchilizante, pesticide).
 Intoxicaţia cu alcool metilic, este cea mai
gravă, deseori letală, gravitatea îşi are originea în
anoxia pe care o determină consecutiv blocării
oxidazelor.
 Intoxicaţia cu acid cianhidric şi cianuri este
gravă, deoarece grupul CN (cian) blochează
citocromoxidaza, ceea ce determină incapacitatea
ţesuturilor de a utiliza oxigenul.
EVACUĂRII IMEDIATE
6. Muşcături de şerpi veninoşi, scorpioni ...
 În ţara noastră, şarpele cel mai periculos pentru om este

vipera (năpârca).
 Ea trăieşte în zonele muntoase sau stâncoase din Banat,
Oltenia, Hunedoara, Dobrogea.
 Veninul viperei, datorită numeroaselor toxine pe care le
conţine, pătruns în organism prin muşcătură, determină un
tablou clinic complex şi polimorf.
 Local, apare o durere vie, care se propagă repede de-a lungul
nervilor, căreia i se adaugă un edem (umflătură) progresiv,
dur, dureros, care se dezvoltă în minutele următoare
muşcăturii, având în centru cele 2 semne ale muşcăturii (2
mici puncte situate la 7 mm unul de altul), cuprinzând în timp
scurt regiuni tot mai îndepărtate ale membrului (regiunii)
respectiv.
 După 6-12 ore apar în zonele edemaţiate lividităţi, flictene
(vezicule) hemoragice, sângerând mult la deschidere; uneori
escare sau chiar ulceraţii mai profunde cu caracter cangrenos.
EVACUĂRII IMEDIATE
 În acelaşi timp cu fenomenele locale, apar şi

se dezvoltă o serie de tulburări generale,
prevalând cele de natură toxică:
 - tulburări hemoragice - sângerari la nivelul
gingiilor, nasului (epistaxis), ochilor (hemoragii
conjunctivale), digestive etc.;
 - tulburări nervoase - ameţeli, dureri puternice de
cap (la ceafă mai ales), delir, agitaţie,
somnolenţă, comă;
 - tulburări respiratorii (dispnee, edem pulmonar);
 - tulburări digestive - colici, greţuri, vărsături,
diaree, uneori cu sânge;
 - tulburări cardiace - tahicardie, scăderea
tensiunii arteriale, tulburări circulatorii periferice
(învineţirea şi răcirea extremităţilor).
EVACUĂRII IMEDIATE
 Scorpionul circulă numai noaptea sau

poate fi descoperit prin ridicarea pietrelor,
în timpul zilei.
 El introduce veninul în organism prin
înţepătură cu coada, care este foarte
mobilă şi conţine glanda cu venin.
 Local apare o durere puternică care
iradiază către rădăcina membrului
respectiv, regiunea se înroşeşte
(congestionează) şi se umflă (edem),
extinzându-se aceste simptome locale
odată cu trecerea timpului.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Simptomele generale se caracterizeză prin

tulburări neurotoxice, care au o intensitate
relativă (nu ca la viperă).
 Ele se manifestă prin astenie, vertije,
cefalee, convulsii uneori, parestezii şi pareze
mai ales în muşchii regiunii, greţuri,
vărsături, tremurături, transpiraţii, însoţite
de creşterea frecvenţei bătăilor inimii, a
mişcărilor respiratorii, în cazurile mai grave
comă şi deces.
 Evoluţia acestor simptome se caracterizează
prin alternarea fazelor de ameliorare şi
agravare, durata lor nedepăşind 48 de ore.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Primul ajutor în muşcăturile de şerpi veninoşi sau

înţepături de scorpioni
 Primul ajutor se impune a se acorda chiar la locul producerii
accidentului, astfel:
 - se aplică imediat o legătură strânsă (garou) deasupra locului
muşcăturii, pentru a întârzia difuziunea (răspândirea) otrăvii în
corp. Legătura nu poate fi menţinută mai mult de o oră (riscul
apariţiei cangrenei prin oprirea circulaţiei sângelui în membrul
respectiv);
 - se face incizia plăgii (o lamă de briceag sau cuţit) trecută prin
flacără (flambată) şi se desfac marginiile plăgii;
 - se face absorbţia plăgii prin intermediul unei ventuze de
cauciuc sau prin sugerea cu gura (dacă cel care acordă ajutorul
nu are răni sau ulceraţii la nivelul mucoasei gurii;
 - se spală plaga cu apă curată (fiartă) şi se dezinfectează cu o
soluţie antiseptică (permanganat de potasiu sau hipoclorit de
calciu solutie 1% sau alcool, acid boric, apă cu săpun);
 - se aplică local comprese reci cu gheaţă, sau se introduce
membrul respectiv într-o baie cu apă rece.
EVACUĂRII IMEDIATE
 În situaţia când avem la îndemână ser

antiviperin sau ser antiveninos se
injectează (după testarea sensibilităţii)
câte 10 ml în plină reacţie edematoasă, în
jurul zonei edematoase, apoi către
extremitatea proximală a membrului, în
final se injectează intravenos, crescând
cantitatea în funcţie de calea de
administrare şi de gravitatea fenomenelor
locale şi generale şi de timpul
care a trecut de la accidentare.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Imediat ce s-a constatat muşcătura

şarpelui, bolnavul este culcat, liniştit,
pentru ca circulaţia sângelui să se reducă
la minimum - reducând astfel resorbţia
din focarul muşcăturii şi difuziunea
toxinelor din venin în organism.
 Transportul la spital se va face cu mijloace
de locomoţie care nu solicită efortul
bolnavului şi în timpul cel mai scurt.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Măsuri de prim-ajutor în caz de înţepătura de

scorpion sunt:
 - se aplică garoul deasupra înţepăturii, spre rădăcina
membrului înţepat (împiedicarea difuziunii veninului în
circulaţia generală);
 - se face deschiderea plăgii prin incizie în formă de
cruce şi aspiraţia lichidului din plagă cu o ventuză de
cauciuc sau cu gura (să nu existe leziuni pe mucoasa
bucală a salvatorului care să favorizeze pătrunderea
veninului în organismul acestuia);
 - se spală plaga cu soluţie de permanganat de potasiu
sau hipoclorit de calciu 1% sau apă (fiartă) cu săpun;
 - injectarea în zona de edem şi în jurul zonei de
procaină sol. 1 % cu sau fără adrenalină;
 - tratamentul de bază rămâne administrarea injecţiilor
cu ser antiveninos, când îl avem la dispoziţie;
 - transportarea de urgenţă, în cele mai bune condiţii a
accidentatului la spital.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Ca şi la muşcătura de păianjen, se aplică un garou pe

membru, deasupra locului muşcat.
 Garoul se ridică la fiecare 15 minute mai sus, până la
rădăcina membrului.
 Veninul de pe rana provocată de muşcătura şarpelui
se poate extrage cu ajutorul unei ventuze uscate.
 Rana este cauterizată (arsă cu un fier înroşit în foc
sau cu un instrument special) şi este acoperită apoi
cu comprese sterile înmuiate în permanganat de
potasiu 1-3 % sau clorură de calciu etc.
 Bolnavul se încălzeşte cu sticle cu apă caldă, pernă
electrică şi este acoperit cu pături groase.
 I se dă să bea apă îndulcită şi sărată.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Măsuri de prim-ajutor în
înţepături de albine, viespi sunt:
 - se scot acele lăsate de insecte;
 - se aplică local alcool sau alcool
mentolat, amoniac, tinctură de iod, apă
oxigenată sau apă rece, gheaţă;
 - pentru diminuarea şi înlăturarea
fenomenelor toxice alergice generate, în
caz de apariţie, se administrează calciu
gluconic sau clorură de calciu intravenos,
oral 1-2 cp. de Nilfan, Feniramin,
Romergan sau sub formă injectabilă.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Acul insectei, rămas, se scoate cu o

pensetă sau cu degetele.
 Peste locul care începe să se înroşească
şi să se umfle rapid se pun comprese cu
alcool sau puţină sodă de rufe, sau scrum
de ţigară.
 Peste compresă se aşază o pungă cu
gheaţă.
 Pentru calmarea durerilor se dau
antinevralgice.
EVACUĂRII IMEDIATE
 Înţepătura de păianjen sau scorpion are o

mare toxicitate putând provoca moartea
victimei.
 Locul muşcat se umflă, bolnavul începe
să tremure, apar contracţii musculare, se
tulbură respiraţia şi pulsul.
 Primul ajutor constă în aplicarea unui
garou pe membru, deasupra locului
muşcat, pentru a opri înaintarea toxicului
în organism.
 Peste zona muşcată se aplică o pungă cu
gheaţă.
B. EVACUARE AMÂNATĂ
 În această situaţie schema operaţiunii se va modifica

în sensul prezenţei pe teren, în momentul ridicării
victimelor, a personalului medical ce permite,
realizarea gesturilor de supravieţuire, elementare
bineînţeles, dar indispensabile pentru continuarea
operaţiunilor.
 De asemeni, este bineînţeles că acelaşi personal care
asigură detectarea şi degajarea victimelor va asigura
şi o serie de măsuri de prim ajutor simple (oprirea
hemoragiilor, eliberarea căilor aeriene respiratorii,
respiraţia artificială, imobilizarea fracturilor şi în
sfârşit evacuarea).
 În Franţa aceste operaţiuni se execută de către
pompieri, dar şi de o serie de asociaţii voluntare.
1.Cronologia medicalizării
 Îngrijirile la locul catostrofei

 Medicalizarea degajării victimelor
 Îşi găseşte justificarea prin
următoarele scopuri:
 1. Asigurarea stabilizării leziunilor astfel
încât să permită o supravieţuire suficientă
pentru realizarea degajării (care poate să
fie destul de lungă) şi ulterior un prim
transport la Postul medical avansat, unde
îngrijirile pot fi completate;
 2. Facilitarea muncii salvatorilor şi accelerarea

degajării victimelor, prin asigurarea sedării şi
calmării rănitului;
 3. Orientarea acţiunii salvatorilor în alegerea
victimelor de degajat, în funcţie de posibilităţile
de tratament.
 Decizia de începere a operaţiunii de degajare
aparţine şefului formaţiunii medicale, pe baza
datelor furnizate de elementele de
recunoaştere medicală şi de mijloacele
disponibile pe plan uman şi material.
 Elemente constitutive şi de integrare

 Comportă o serie de gesturi obişnuite,
putând fi realizate de o echipă medicală în
condiţii precare (intubaţie, ventilaţie,
perfuzie, sedare), dar trebuie să fie
integrat tot ce se efectuează în activitatea
echipelor nemedicale ce participă la
degajarea şi adunarea răniţilor
(imobilizarea fracturilor, protecţia plăgilor,
oprirea sau limitarea hemoragiilor etc.).
 Suport tehnic
 Medicul ce participă la degajare nu
beneficiază decât de un suport tehnic
propriu, care este pregătit astfel încât să
dispună de materialele esenţiale;
 Salvatorii care sunt în aceleaşi condiţii vor
putea accede cât mai aproape de victime,
dacă ele sunt situate într-o zonă dificilă si,
protejându-se pe sine, să poată acorda
primul ajutor cu materialele avute la
dispoziţie.
 Îngrijirile în structurile organizate provizoriu

 Reprezintă medicalizarea la faţa locului şi completează
indispensabil medicalizarea degajării, asigurând
continuarea îngrijirilor după transportul victimelor la
postul medical avansat.
 Justificarea este dată de considerarea tehnicilor de
medicină de urgenţă, majorate de un coeficient
multiplicator legat de circumstanţelecatastrofei:
 - răniţi numeroşi;
 - răniţi grav, a căror stare nu permite aşteptarea unor
îngrijiri adecvate;
 - evacuări lungi şi dificile;
 - spitale îndepărtate şi saturate.
 În catastrofele majore se pot realiza

următoarele:
 Instalarea rapidă la teren înaintea
evacuării tuturor răniţilor;
 Eficacitatea de a răspunde majorităţii
nevoilor sanitare.
 În urma considerării acestor criterii se vor respecta

următoarele reguli practice:
 - prima regulă: deschiderea unui post medical de triaj permite
.limitarea evacuărilor nemedicalizate;
 - a doua regulă: funcţionarea unui centru de triaj permite
calmarea neliniştii şi nesiguranţei populaţiei afectate de catastrofă
şi limitarea încărcăturii emoţionale a locului catastrofei;
 - a treia regulă: funcţionarea integrală a centrului de triaj şi
primele evacuări regulate reprezintă un început al soluţionării
nesiguranţei şi chiar a presiunilor permanente, sau a iniţiativelor
necorespunzătoare ale unor factori de decizie;
 - a patra regulă: funcţionarea normală a centrului de triaj
reprezintă un element de reflecţie pentru mass media prezentă şi
îndeplinirea misiunilor într-o atmosferă mai relaxată;
 - a cincea regulă: deschiderea şi funcţionarea unui centru de triaj
şi de îngrijiri reprezintă singura soluţie fiabilă şi satisfăcătoare
pentru victime.
 Decizia de amplasare
 Va fi luată de primii salvatori care se prezintă la locul unei
catastrofe, cu condiţia ca ei să cunoască regulile de bază ce
trebuie respectate.
 Întârzierea în amplasarea unor structuri provizorii expuse
la:
 - dispariţia unor victime în afara oricărui control şi ajutor în
vehicule particulare către spitale, unde sunt aduse de către
persoane particulare de "bine", neinstruite;
 - acordarea primului ajutor, ca şi primele îngrijiri medicale în
condiţii mult mai nefavorabile;
 - creşterea riscurilor comportamentelor inadecvate, individuale
şi colective, atât în sânul populaţiei afectate de dezastru, cât şi
la salvatorii şi factorii de decizie;
 - acreditarea tezei, că doar spitalul este locul convenabil pentru
realizarea îngrijirilor foarte urgente, face necesară evacuarea
cât mai rapidă a victimelor;
 - îngreunarea activităţii echipelor medicale atunci când ele
sosesc după salvatori.
 Elementele constitutive
 Medicalizarea ajutorului într-o structură
de îngrijiri provizorii constituie un
ansamblu de gesturi ale căror importanţă,
complexitate şi cronologie sunt
determinate de:
 - numărul de victime şi gravitatea lor;
 - posibilităţi de triaj;
 - valoarea echipamentului tehnic;
 - posibilităţile de evacuare;
 - numărul şi calificarea personalului.
 Suportul tehnic
 După personalul care activează şi care
determină valoarea acestei medicalizări, se
disting o serie de structuri intermediare care
pot fi:
 - elemente medicale ale coloanelor de ajutor
medical dirijate la locul sinistrului;
 - postul medical avansat (PMA) în care victimele
pot primi primul ajutor după degajare;
 - centrul medical de evacuare (CME), care
constituie releul pe calea evacuării finale către
spital;
 De fapt toate structurile sunt

determinate de bogăţia în resurse a
lanţului medical, a centrelor de triaj
improvizate într-un local (PMA), a
coloanelor mobile de ajutor (CME) şi
din structurile complete ale Armatei
(PMdB, Spitale de Linie şi
Formaţiuni medicale
de evacuare).
 În toate cazurile, amplasarea unei structuri

provizorii nu se poate face indiferent de
complexitatea ei, fără un suport logistic mai
mult sau mai puţin important, dar
intotdeauna indispensabil şi care asigură:
 - alegerea locului şi pregătirea terenului;
 - marcarea şi iluminarea terenului;
 - protecţia generală;
 - punerea la dispoziţie a personalului pentru
amenajarea internă, transport de materiale,
iluminare şi încălzire;
 - punerea la dispoziţie a personalului care asigură
primirea, transportul cu brancardele şi transportul
cadavrelor;
 - fucţionarea mijloacelor de transmisiuni ş.a.
 Postul medical avansat (PMA)

 Definiţie şi situaţie în lanţul de ajutor
medical
 Este constituit de elementul medical al unei
colane de ajutor desemnat să asigure
misiunea de marcare a unui cartier şi
reprezintă modulul - unitatea de
supravieţuire a victimelor.
 PMA este primul post medical situat cât mai
aproape de locul catastrofei şi ale cărui
funcţiuni sunt de a asigura medicalizarea
avansată.
 Angajare
 Punerea în funcţiune a unui PMA
(mobilizarea), compunerea şi angajarea lui
nu se pot face fără o articulare strânsă cu
unităţile de ajutor elementar dirijate către
locul accidentului (coloana de ajutor).
 Acest angajament trebuie prevăzut precis în
stabilirea planului de intervenţie.
 Angajarea se poate face pe cale terestră sau
aeriană.
 Poziţie geografică
 PMA este situat cât mai aproape posibil de
locul catastrofei, dar într-un loc sigur,
protejat de toate riscurile evolutive.
 În principiu, un PMA acoperă un cartier
sau mai multe cartiere.
 Poziţia geografică este determinată în
egală măsură de disponibilităţile locale
(utilizarea structurilor existente) şi de
starea mijloacelor de comunicaţie.
 Misiuni
 Personalul PMA participă la următoarele misiuni:
 - recunoaşterea şantierelor pentru aprecierea nevoilor
sanitare şi a eventualelor riscuri evolutive;
 - controlul şi medicalizarea degajării şi a ridicării victimelor,
dacă este neeesar pentru victimele încarcerate, îngropate
sau într-o stare foarte gravă, aceste acţiuni reprezentând
medicina avansată;
 - controlul şi supravegherea transportului victimelor de la
locul catastrofei la PMA (inelul de ridicare);
 - primirea victimelor ridicate de la locul catastrofei sau
degajate şi după examinarea, triajul şi categorisirea
primară;
 - îngrijirile medicale, întocmirea fişei de evacuare sau f'işa
medicală avansată, stabilizarea victimelor;
 - executarea evacuării la CME (inelul de evacuare prirnară
sau de adunare - micul inel);
 - participarea la adunarea cadavrelor, a persoanelor
afectate, a panicaţilor.
Modalităţi de funcţionare
 Recunoaşterea medicală. Este necesară pentru a
aprecia numărul şi gravitatea victimelor, situaţia lor,
justificarea unei medicalizări avansate şi a aprecia, în
cooperare cu şefii de şantiere, un eventual risc
evolutiv ce poate influenţa îngrijirile de dinaintea
degajării.
 Medicalizarea avansată. Se decide după faza de
recunoaştere şi marcare a victimelor care necesită
tratament înaintea degajării.
Marcarea ruinelor trecute în revistă se face de
preferinţă cu un spray cu vopsea, care constituie un
mijloc eficace de marcare a obiectivelor recunoscute.
Se realizează prin legătura, între locul catastrofei şi
PMA, care dirijează una sau mai multe echipe dotate
cu materialele necesare, sau prin destinarea "a
priori" a unor echipe dotate ce vor acţiona după un
prealabil apel.
1. Inelul de ridicare
 Începe prin ridicarea victimelor de
la locul catastrofei şi transportul lor
la PMA, fie direct, fie după salvare şi
degajare.
 Acest transport se face în ordinea
descoperirii sau a degajării realizată
în funcţie de sectorizarea
şantierului.
 Primul inel al lanţului de ajutor medical

(inelul de ridicare) de la şantier la PMA
 Se poate realiza prin transport cu

brancarda pe distanţe scurte sau în
locuri inaccesibile vehiculelor, prin
folosirea unor vehicule speciale ce
pot pătrunde.
 Necesită o balizare a itinerariilor
rutiere până la PMA şi o iluminare
mobilă pentru brancardaj.
2. Primirea victimelor, categorisirea şi susţinerea

funcţiilor vitale
 Se execută datorită dotării materiale a PMA,
urmărind ca principiu tirajul grosier, cu tratamentul
de supravieţuire a marilor distrugeri şi tratamentul
de stabilizare a celorlalte leziuni.
3. Evacuarea primară (inelul de adunare)
 Conduce victimele stabilizate de la PMA către CME,
face apel la mijloacele terestre, (ambulanţe) sau
colective (autobuze sanitare), aeriene (în special
elicoptere, pentru victimele foarte grave).
 Al doilea inel al lanţului de ajutor medical (inelul

de adunare) de la PMA la CME
 Necesită o dirijare a mijloacelor de

evacuare, o cunoaştere perfectă a
posibilităţilor de evacuare, a
capacităţii de primire la CME şi a
cererii de întărire cu personal
medical când transportul victimelor
necesită medicalizare.
2.Medicina avansată (de dinainte)
 Funcţiile lanţului de ajutor

medical
 Lanţul de ajutor medical îl
reprezintă unul din aspectele
organizării generale a ajutorului, în
care se integrează strâns în caz de
catastrofe ce antrenează un mare
număr de victime şi se
materializează în spaţiu şi timp.
 În timp, lanţul de ajutor medical începe o

dată cu conştientizarea sinistrului şi a
implicaţiilor sale umane, cu mobilizarea
unităţilor de ajutor şi alarmarea spitalelor
etc.
 El se termină o dată ce problemele
sanitare locale au fost rezolvate, prin
preluarea în îngrijire medicală a victimelor
şi preluarea în îngrijire medico-socială a
refugiaţilor.
 În spaţiu, lanţul de ajutor medical începe la

locul catastrofei şi se termină la spitalul ce
primeşte victimele.
 Punerea în funcţiune a lanţului de ajutor
medical face să intervină un număr de
organisme diverse, care îi conferă o
eterogenitate în ceea ce priveşte mijloacele
folosite (personalul şi materialele).
 Se consideră că eterogenitatea mijloacelor
este compensată de omogenitatea
doctrinară şi de unitatea de comandă în
materie de ajutor medical.
 Factorii decisivi: ai eficacităţii lanţului de

ajutor medical sunt reprezentaţi de:
 - integrarea complexă a lanţului de ajutor medical
în organizarea generală de intervenţie;
 - instalarea pentru fiecare catastrofă între locul
propriu-zis al accidentului şi structurile de primire
spitalicească, a unui număr de structuri
intermediare obligatorii, permite să se realizeze o
mediatizare a primului ajutor şi a degajarii dificile
(medicina avansată), categorisirea victimelor şi
gesturile imediate de supravieţuire, tratamentul de
aşteptare ce permite şi facilitează transportul către
spital cu sau fără însoţire medicală.
 Ajutorul medical este realizat într-un mod

linear, de la locul catastrofei la structurile
de primire, mai multe structuri paralele
putând funcţiona ţinând cont de
particularităţile catastrofelor:
 - tratamentul victimelor grave ale căror
prognostic vital sau funcţional este incert;
 - luarea în tratament a răniţilor foarte uşor,
care nu necesită decât o spitalizare scurtă sau
îngrijiri ambulatorii;
 - luarea în considerare a altor aspecte
somatice şi psihice ale catastrofei (probleme
epidemiologice, psihiatrice etc.);
 Rolul lanţului de ajutor medical se

realizează printr-o serie de operaţiuni:
 - participarea la recunoaşterea, marcarea şi
sectorizarea zonei sinistre şi aprecierea
eventualelor riscuri evolutive;
 - sinteza tuturor informaţiilor referitoare la
starea victimelor şi ajutorul acordat
persoanelor;
 - instalarea structurilor sanitare provizorii şi
logistica lor;
 - participarea la degajarea şi ridicarea

victimelor, asigurându-se medicalizarea
eventuală a acestor operaţiuni, în condiţii de
securitate acceptabilă;
 - realizarea triajului primar în condiţii de
supravieţuire şi de transport al victimelor;
 - funcţionarea cercului de adunare (micul inel),
de la primul post medical la centrul medical de
evacuare;
 - pregătirea şi instalarea cercului de evacuare
(marele inel), cu destinaţia către structurile de
primire spitalicească;
 - participarea eventuală la convoiaj şi

evacuarea către structurile de îngrijire
definitivă (spitale);
 - repartiţia victimelor şi pregătirea primirii lor
în spital, ca şi primirea lor în zonele
intermediare de primire (gări, aeroporturi,
porturi etc.);
 - luarea în consideraţie a ansamblului altor
probleme sanitare susceptibile de a apărea
(igienă şi salubritate, panica şi alte manifestări
psihice);
 - stabilirea unui bilanţ sanitar al catastrofei şi
prezentarea acestuia autorităţilor;
 - instalarea unui dispozitiv care să asigure, în

cadrul managementului riscurilor evolutive,
primul ajutor pentru eventualii, salvatori răniţi;
 - organizarea schimbului de persoane şi a
întăririlor cu materiale;
 - legătura dintre diferitele inele ale lanţului de
ajutor şi îngrijiri medicale;
 - aprovizionarea cu materiale şi aducerea de
personal suplimentar;
 - furnizarea de mijloace de subzistenţă
echipelor medicale, (alimentaţie şi adăpost), în
particular în cazul catastrofelor ce necesită o
intervenţie de lungă durată, prin transport
terestru sau aerian la locul sinistrului.
3.Fază de organizare
 Începe mai devreme sau mai târziu, în funcţie de

importanţa, de competenţa dispozitivului de ajutor ce
se instalează.
 Ea marchează instalarea lanţului medical şi
integrarea sa în dispozitivul general de ajutor.
 Faza corespunde pentru partea avansată (de
dinainte) cu dispozitivul instalat în rnedicina militară
în zona de luptă, prin implantarea unei organizări de
ajutor ce se eşalonează "înainte" (zona de luptă) şi
"înapoi" (zona normală).
 În acest fel, medicina de dezastre are un dispozitiv
înaintat prespitalicesc, la locul accidentului, şi un
dispozitiv de spate, reprezentat de spitalele ce
primesc victimele, între ele aflându-se dispozitivul de
transport (convoiajul sau evacuarea).
3.Fază de organizare -Triajul şi categorisirea victimelor
 O catastrofă antrenează un număr de

victime, iar disproporţia dintre mijloacele
de tratament imediat disponibile şi
necesităţi impune, mai ales în cazul
epidemiei de traumatisme în sensul cel
mai larg (care este reprezentată de
război), o clasificare, o categorisire, un
act de triaj.
 Triajul este deci un act medical diagnostic
ce trebuie să fie completat cu o serie de
gesturi de necesitate şi de stabilizare în
condiţii de supravieţuire şi transport.
 Pentru răniri se determină un grad de

urgenţă a intervenţiei operatorii şi o ordine
de prioritate pentru tratament.
 Triajul încearcă să optimizeze mijloacele de
transport şi tratament care sunt disponibile
în interesul ansamblului de răniţi.
 'I'riajul şi categorisirea victimelor operează în
special în timp de război ca o necesitate
permanentă, ţinând cont de disproporţia
relativă între numărul şi gravitatea răniţilor şi
mijloacelor disponibile la faţa locului sau în
apropiere pentru asigurarea tratamentului.
 Această imposibilitate tehnică

relativă sau absolută, legată de
absenţa mijloacelor şi materialelor
ca şi a personalului, justifică
stabilirea unei clasificări sau
categorisiri ce permite să se
repartizeze victimele în diferite
grupe de gravitate variabilă al căror
tratament poate fi întârziat sau
amânat în timp.
 Triajul în timp de război este în principal

un triaj chirurgical al răniţilor în vederea
unui act terapeutic chirurgical ce se
sprijină pe:
 - randamentul scăzut orar al tratamentului
chirurgical;
 - imposibilitatea unei intervenţii chirurgicale la
locul descoperirii victimelor şi care se poate
efectua numai într-o structură tehnică
adecvată;
 - dificultăţile de evacuare înspre zonele de
tratament, datorită condiţiilor de luptă, ceea ce
obligă la evacuări terestre sau aeriene.
 Triajul este deci o operaţiune ce

precede evacuarea către prima
formaţiune chirurgicală disponibilă,
şi distingem astfel triajul în raport
cu evacuarea şi triajul în raport cu
actul chirurgical.
REGULILE TRIAJULUI ÎN MEDIUL MILITAR

 Triajul este asigurat de către toţi medicii
din lanţul de evacuare şi în mod special
de cei din formaţiunile specializate
denumite secţii de triaj.
 Dar categorisirea este de competenţa
medicului înaintat (regiment), iar triajul
poate fi realizat în orice formaţiune
spitalicească de campanie.
 De aceea, în cursul primului război mondial

s-a impus distincţia în triajul grosier
(categorisirea) şi cel tehnic (chirurgical),
triajul adevăat fiind cel chirurgical, iar triajul
de verificare practicându-se în zona etapelor
şi în gările regulatoare situate pe lanţul de
evacuare.
 Triajul cuplat cu gesturile elementare este
esenţial de reanimare şi, chiar dacă este
încredinţat unui personal organizat şi
antrenat, are un randament ce rămâne
limitat.
 Formaţiunile de triaj vor trebui să fie

amplasate în funcţie de situaţia
tactică şi de importanţa aşteptată sau
reală a pierderilor, ceea ce presupune
o manevră a triajului care, fie că se
desfăşoară în corturi fie în clădiri,
reclamă în permanenţă o supleţe
care, împreună cu alte reguli de
securitate şi de stabilitate, trebuie să
guverneze logistica sanitară.
 În mediul militar, triajul trebuie să fie rapid,

precis, sigur şi complet, în principiu este de
competenţa unui chirurg sau a unui
practician antrenat, având cunoştinţe
particulare în domeniu, o experienţă şi un
antrenament.
 O eroare iniţială poate fi fatală pentru rănit,
iar revenirea nu este posibilă.
 Este sigur că triajul este în mod deosebit
eficace atunci când este realizat în
apropierea unei formaţiuni chirurgicale ce
operează urgenţele absolute.
Triajul în raport cu evacuarea

 Va ţine seama de mijloacele disponibile cele mai
adecvate, în funcţie de distanţa de parcurs şi gradul
de urgenţă, apărând următoarele situaţii:
 - evacuările sunt posibile şi rapide, situaţie ideală în
care se pot alege mijloacele de tratament, se poate
obţine stabilizarea rănitului şi este posibilă orientarea
preferenţială către centre spitaliceşti specializate;
 - evacuările sunt lungi şi dificile, situaţie în care devin
necesare un tratament riguros, ca şi tratamentul pe
etape şi alegerea precisă a mijloacelor de evacuare
disponibile;
 - evacuările sunt mai mult sau mai puţin imposibile
imediat şi, în atare situaţie, triajul trebuie să fie foarte
selectiv, desprinzându-se priorităţile precum şi răniţii a
căror situaţie permite tratamentul pe loc cu şanse de
supravieţuire.
Triajul în raport cu actul chirurgical

 Se bazează pe:
 ierarhizarea leziunilor în gravitate şi în urgenţa
vitală;
 gradul de pregătire a rănitului pentru intervenţie;
 posibilităţile echipelor operatorii şi randamentul
lor;
 amânarea operaţiei în funcţie de leziuni,
tratamentul imediat sau cel mai mult sau mai
puţin întârziat constituind amânarea admisibilă a
operaţiei, şi anume, sub 6 ore, de la 6 la 8 ore,
de la 8 la 18 ore şi de la 18 la 36 ore.
 În aceste condiţii triajul corespunde unui

număr de criterii şi trebuie:
 - să ţină cont de numărul de răniţi;
 - să fie rapid, precis, complet şi pragmatic;
 - să fie efectuat într-o formaţiune specializată (secţie
de triaj), de către un chirurg sau un specialist în
medicina de urgenţă;
 - să fie corelat cu reanimarea, care este întreprinsă
înaintea actului chirurgical şi continuată după;
 - să se bazeze pe posibilităţile operatorii (imediate
sau amânate);
 - să ţină cont de suprastructura de ajutor la locul
accidentului (gradul de umplere a structurilor de
primire spitalicească) de posibilităţile şi durata
transportului şi a condiţiilor de securitate (în condiţii
de luptă).
 Triajul chirurgical în timp de război va ţine cont de

posibilităţile de îngrijire de pe teren, de mijloacele de
evacuare, de posibilităţile de a amâna actul chirurgical.
 O menţiune specială în situaţii de pierderi masive se
adresează introducerii noţiunii de iradiere asociată de
răniri sau de răniţi iradiaţi (leziuni combinate =
,,morituri"), ce vor fi izolaţi fără tratament.
 Nu există instrucţiuni particulare precise pentru “lezaţii
chimici".
 Categorisirea uzuală U2 sau chiar U3 nu corespunde
evident insuficienţei respiratorii şi tulburărilor
nervoase, ce vor fi judecate ca EU şi Ul pentru
tratament de extremă urgenţă dacă avem mijloace.
 De asemeni, nu s-au luat în considerare pierderile
psihice.
NOŢIUNEA DE CATEGORISIRE
 Operaţiunile de triaj conduc la o
categorisire a victimelor; primele
categorisiri au fost făcute pentru
răniţii de război, iar alte clasificări
civile sunt propuse.
CATEGORISIREA MILITARĂ FRANCEZĂ

 Este stabilită pentru pierderile clasice (în
razboaiele convenţionale) şi este chirurgicală,
ea dă ordinea de gravitate şi urgenţă
operatorie şi cuprinde 5 categorii:
 Extremă urgenţă (EU = 5% din cazuri)
 Reprezintă răniţii în pericol de moarte şi al
căror tratament trebuie realizat imediat,
cuprinzând:
 - insuficienţele respiratorii acute prin asfixie de
origine toracică, sau cervico-maxilo-facială;
 - insuficienţele cardio-respiratorii prin hemoragii
masive.
 Urgenţa întâi (Ul = 25% din cazuri)

 Este reprezentată de răniţii în pericol de
moarte după un scurt interval, rar sub
rezerva unei reanimări cardio-respiratorii
intervenţia chirurgicală poate fi amânată
până la 6 ore şi este reprezentată de:
 majoritatea politraumatizaţilor;
 răniţii la abdomen;
 hemoragiile garotabile sau nu;
 traumatismele craniene cu comă şi şoc progresiv;
 arsurile grave (cu o suprafaţă mai mare de
15%).
 A doua urgenţă (U2 = 30% din cazuri)

 Este reprezentată de răniţii care nu sunt
imediat în primejdie de moarte şi ale căror
tratamente chirurgicale, sub rezerva
câtorva îngrijiri, pot fi amânate până la 18
ore şi sunt:
 fracturile de membre;
 plăgile articulare;
 plăgile membrelor fără delabrări;
 traumatismele craniene fără comă;
 rănirile afectând sfera ORL, oftalmologică şi
stomatologică;
 arsurile uşoare.
 A treia urgenţă (U3 = 40% din cazuri)

 Este reprezentată de rănirile uşoare şi al
căror tratament chirurgical poate fi amânat
36 de ore şi constă din următoarea
categorie:
 - ,,şchiopii", care sunt reprezentaţi de răniţii foarte
uşor ce nu necesită decât îngrijiri simple, iar dacă
sunt examinaţi de un medic şi trataţi pe loc nu
sunt dirijaţi la postul de triaj, putând fi returnaţi la
unitatea lor de bază.
CATEGORISIRI CIVILE
 Nu vom cita decât două, din care doar una
ţine cont de aspectul traumatic al situaţiilor
patologice.
 Clasificarea lui Hartgering
 - Micii răniţi ce pot relua activitatea după câteva
îngrijiri date de către auxiliari, fără spitalizare,
reprezentând 40% din cazuri;
 - Răniţii recuperabili (40% din cazuri), ce necesită
un tratament imediat (20% din cazuri);
 - Răniţii care, în afară de resursele de moment,
justifică folosirea de antalgice (20% din cazuri).
 Clasificarea lui Kozlowski

 Tratament imediat (20% din cazuri) cuprinde:
 - hemoragiile grave, incontrolabile, asfixiile, şocul,
arsurile grave (ale căilor aeriene);
 - tratament întârziat (20% din cazuri) reprezentat
de plăgi vasculare, plăgile abdominale, fracturile
deschise ale membrelor, plăgile osteo-articulare,
fracturile şi luxaţiile membrelor, arsurile de gradul II
(20-40% din suprafaţa corporală), traumatismele
craniene şi cele oculare;
 - tratament ambulator (40% din cazuri) cuprinzând:
micii răniţi, arsuri de gradul II sub 10% din
suprafaţa corporală sau de 5% pentru gradul III;
 - tratament de aşteptare (20% din cazuri) constituit
din: arsuri ce acoperă peste 40% din suprafaţa
corporală, leziuni gravisime, iradiaţii masiv etc.
CONSECINŢELE CATEGORISIRII
 Din această categorie decurge o strategie de
îngrijire fondată în principal pe aprecierea
întârzierii intervenţiei operatorii.
 Extrema urgenţă
 Răniţii încadraţi în această categorie trebuie operaţi
fără întârziere: dacă situaţia impune o oarecare
întârziere, absenţa gesturilor de reanimare conduce
la deces, iar cei care totuşi reuşesc să ajungă la
formaţiunile avansate sunt din categoria U1
agravată.
 Răniţii din această categorie trebuie operaţi fie în
formatiunile de triaj (caz excepţional ce reduce
randamentul acestei formaţiuni), fie în spitalele de
campanie, necesitând o evacuare neîntârziată.
 Prima urgenţă
 Răniţii din această categorie pot fi operaţi după
un răgaz ce nu va depăşi 6 ore.
 Sunt singurii răniţi care vor fi reţinuţi în
formaţiunile de campanie pentru a fi operaţi.
 Urgenţa a doua şi a treia
 Cei încadraţi în urgenţa a doua vor fi operaţi după
un ragaz de 0-12 ore până la maximum 18 ore,
iar cei din categoria a treia de urgenţă pot
aştepta 18-24 de ore până la maximum 36 de ore
sub rezerva unei revizii sanitare.
 În timp de război se prevede:

 - evacuarea celor din urgenţa a doua
către infrastructura de primire
spitalicească prin transport aerian, iar din
zonele de contact pe cale feroviară;
 - urgenţa a treia se evacuează pe calea
ferată.
 Reanimarea permite să se recupereze răniţii

din extrema urgenţă şi să fie transformaţi în
urgenţa întâi sau cei din urgenţa a doua, dar
trebuie întotdeauna avută în vedere o
agravare a situaţiei.
 Planul special de triaj pentru pierderile
masive (în special nucleare) distinge două
categorii, ambele de 50% din cazuri, prima
reprezentată de răniţii şi iradiaţii uşor (P1),
răniţii mai gravi necesitând aprioric un
tratament lung şi complex, iar iradiaţii masiv
(P4) sunt consideraţi "morituri".
OBIECTIVELE TRIAJULUI ÎN SITUAŢII DE CATASTROFĂ

 Triajul în timp de catastrofă se aplică în timp de pace cu o
serie de adaptări determinate de:
 - polimorfismul lezional iniţial ce relevă o agresiune multiplă,
toate victimele nu sunt doar rănite, iar tratamentul lor nu este
exclusiv chirurgical, iar pe de altă parte o serie de victime
beneficiază de o reanimare mai mult sau mai puţin specifică
(înecaţi, arşi, intoxicaţi);
 - organizarea logistică actuală permite chiar de la locul
catastrofei prezenţa mijloacelor de evacuare şi reanimare bine
echipate ce oferă posibilitatea unor tratamente elaborate şi
transportul la spital în condiţii bune, mai ales în cazul unei
catastrofe cu efecte limitate;
 - chiar în condiţii excepţionale când toate structurile spitaliceşti
sunt neutralizate pe o arie largă, se poate realiza, ca şi în
mediul milatar, o spitalizare de campanie cu structuri mobile,
dar de cele mai multe ori actele medicale şi chirurgicale
complexe sunt realizate într-o infrastructură spitalicească fixă,
mai apropiată sau mai îndepărtată.
 Trei elemente domină în catastrofele din timp

de pace:
 1. Medicalizarea precoce a primului ajutor care,
prin acte medicale ce ameliorează şansa de
supravieţuire a numeroase victime, amână dacă
este necesar tratamentul chirurgical sau
spitalizarea;
 2. Evacuarea (ambulanţe, elicoptere, avioane),
facilitată de lipsa acţiunilor de luptă, se desfăşoară
într-un mod diferit faţă de război, în formă radiară;
 3. Alcătuirea unui plan sanitar prioritar, ce permite,
în o serie de cazuri, victimelor - în funcţie de
urgenţă - să beneficieze de toate resursele de
tratament pe scară naţională şi asttel permite
utilizarea unor tehnici mult mai elaborate.
 De altfel, medicalizarea şi evacuarea rapidă

permit în diverse cazuri să se aplice o
chirurgie funcţională reparatorie după faza
iniţială şi alte raţiuni pledează pentru
stabilirea unei categorisiri specifice a
victimelor în cazul catastrofelor din timp de
pace:
 - logistica în caz de catastrofă civilă este
comparabilă cu ceea din timp de război din mai
multe puncte de vedere.
 Există totuşi şi diferenţe în ceea ce priveşte
securitatea, mijloacele disponibile, direcţia de
evacuare ca şi organizarea generală;
 - ca regulă generală, nu se folosesc formaţiunile

de campanie ci se folosesc infrastructurile
spitaliceşti existente mai apropiate sau mai
îndepărtate, în scopul evitării saturării
formaţiunilor şi al orientării răniţilor către servicii
specializate, în apropierea locului catastrofei,
după degajarea victimelor, acestea trec la un post
de prim-ajutor avansat (PMA) şi sunt regrupate
dacă dezastrul este important într-un centru de
evacuare (CME), care verifică triajul iniţial şi
orientează evacuarea;
 - procentajul morţilor în raport cu răniţii, natura şi
procentajele rănirilor sau leziunilor diferă în
funcţie de catastrofă şi cauză;
 - este necesar să se integreze, în volumul

morţilor şi răniţilor, şi victimele unor
agresiuni particulare, precum şi
distrugeri1e materiale din zona afectată
(case distruse, distrugerea circuitelor de
alimentare), ce creează probleme
particulare (evacuare, panică, igienă
deficitară etc.);
 - în raport cu clasificarea militară se vor
lua în considerare în plus intoxicaţiile şi
reacţiile psiho-emoţionale, înecul şi
agresiunile termice;
 - se vor lua în considerare detaliat

rănirile ce sunt determinate de proiectile,
explozii (crush) şi suflu (blast) şi se va
ţine cont în special la politraumatizaţi,
care pot fi polirăniţi sau polilezaţi;
 - proporţiile victimelor sunt mai puţin
precise decât în timp de război şi nu se
pot da decât câteva exemple indicative,
fără un interes deosebit în practica
uzuală;
 - în sfârşit trebuie luate în considerare victimile

"implicate", fără leziuni somatice, care au pierdut
un apropiat sau bunuri materiale şi care trebuie
tratate în consecinţă de serviciile de prim-ajutor.
 -Unii dintre aceşti agresaţi suferă doar de foame
sau sete şi au un comportament neutru,
necesitând adăpostire, iar alţii mai implicaţi
afectiv pot avea un cornportament de panică, ce
poate jena funcţionarea triajului; aceste victime
trebuie luate în grijă şi, în unele cazuri justificate,
să fie tratate de specialişti în igiena mentală
individuală sau colectivă.
 Pentru aceste considerente Noto şi

colaboratorii au propus altă clasificare
ce respectă în parte clasificarea
militară, introducâd date
suplimentare, referitoare la alte
categorii de victime şi ţinând cont de
posibilităţile de supraveghere şi
admiţând atât o serie de forme de
tratament elaborat, cât şi de îngrijirile
rudimentare obligatorii.
 Clasificarea pentru catastrofele din timp de pace

(Noto, Lancan şi Huguenard) este prezentată în
continuare.
 Urgenţele absolute (UA)
 În această categorie sunt incluse atât extremele
urgenţe cât şi urgenţa întâi şi se caracterizează prin
două atitudini:
 a) gesturi vitale care sunt posibile pentru asigurarea
unei ventilaţii şi unei hemodinamici convenabile,
reanimarea simptomatică ce nu exclude o serie de
gesturi chirurgicale elementare, când condiţiile locale o
permit;
 b) evacuarea prioritară pentru continuarea
tratamentului; indiferent de mijlocul de evacuare
folosit, se va efecua întotdeauna sub supraveghere
medicală (sau paramedicală).
 Extreme urgenţe (EU)

 Această categorie înglobează toate
victimele a căror stare impune îngrijiri
imediate pentru asigurarea supravieţuirii
pe termen scurt şi permite transportul la
un centru medical sau chirurgical; aceste
îngrijiri pot fi realizate:
 a) pe loc la descoperire şi eventual înainte de
degajare, în special dacă se prevede o
prelungire a degajării (medicalizarea
degajării);
 b) la sosirea la postul medical avansat, unde
aceste victime sunt transportate.
 Aceste extreme urgenţe sunt

constituite din:
 Insuficienţe respiratorii acute, care
pot fi de următoarele origini:
 - de origine centrală reprezentate de
intoxicaţii masive prin gaze toxice (oxid
de carbon, hidrogen sulfurat, acid
cianhidric) şi hipotermii profunde din
cursul înecului, naufragiilor, îngropare
sub o avalanşă de zăpadă etc.;
 - şi în edemul pulmonar masiv după traume de

origine periferică reprezentate de leziuni ale
coloanei cervicale, de voletul costal major
decompensat, de pneumotoraxul sufocant din
traumatismele toracice închise şi de toracele
suflant; de asemenea, mai pot fi reprezentate
de blastul pulmonar major de la început sau
relevat prin perfuzie, arsurile căilor aeriene din
cursul inhalării de gaze calde (explozii şi
incendii) şi obstrucţiile acute ale căilor aeriene
din cursul unei come profunde, traumatisme
maxilo-faciale, înec, îngropare sau inhalarea de
gaze toxice.
 Insuficienţe cardio-circulatorii, starea de

colaps şi de şoc de origini diferite:
 - hipovolemice, prin pierderi lichidiene masive,
hemoragice (răniri), sau plasmatice (arsuri);
 - hemoragii externe grave prin plăgi vasculare
negarotabile sau dificil de controlat datorită
localizării lor la rădăcina membrelor;
 - hemoragii interne importante, abdominale şi
toracice, arsuri cutanate de gradul II sau III cu
întindere mai mare de 50% din suprafaţa
corporală;
 - normovolemice prin intoxicatii masive cu oxid de
carbon, hipotermie profundă sau în hematoamele
extradurale şi stopul cardio-vascular.
 Urgenţa întâi (Ul)

 Este reprezentată de victime ce se
caracterizează prin următoarele criterii:
 a) necesitatea de îngrijiri prealabile unei evacuări,
datorită posibilităţii de apariţie a unei insuficienţe
respiratorii sau circulatorii ce le transformă în
extreme urgenţe;
 b) necesitatea supravegherii pe timpul
transportului;
 c) necesitatea unui tratament chirurgical (când
este vorba de leziuni traumatice) sau de
continuarea reanimării intensive dacă apare o
întârziere de la 5-6 ore a tratamentului
chirurgical.
 Această categorie corespunde

următoarelor leziuni:
 - politraumatismele;
 - traumatismele toracice închise sau
deschise fără tulburări ventilatorii majore
(volet costal sau plagă suflantă);
 - plăgile abdominale cu hemoragii dar fără
semne de şoc;
 - plăgile vasculare garotabile;
 - fracturile deschise ale oaselor lungi
(coapsă, braţ);
 - delabrările mari musculare;

 - plăgile importante ale feselor şi
penisului;
 - traumatismele craniene cu comă
profundă;
 - compresiunile importante şi
prelungite ale membrelor (mai mari de
4 ore) cu şoc persistent;
 - traumatismele coloanei vertebrale cu

tulburări neurologice;
 - arsurile de gradul II şi III cuprinse
între 30 şi 50% din suprafaţa
corporală;
 - intoxicaţiile prin ingestie (sau
inhalaţie) cu comă persistentă;
 - intoxicaţiile prin inhalare cu
manifestări ventilatorii progresive;
 - plăgile oculare transfixiante sau

penetrante;
 - "blast"-ul pulmonar cu apariţia
tulburărilor ventilatorii;
 - înecul cu comă persistentă;
 - hipotermia între 28 şi 32°C.
 Urgenţa relativă (UR)

 Regrupează urgenţele II şi III din
clasificarea militară şi se
caracterizează prin:
 a) gesturi simple de stabilizare a
leziunilor;
 b) evacuare mai mult sau mai puţin
amânată fără supraveghere;
 c) acte chirurgicale amânate fără risc
asupra prognosticului vital.
 Urgenţa a doua (U2)

 Cuprinde victime ce se caracterizează
prin:
 a) tratament chirurgical sau medical ce
poate fi amânat peste 6-8 ore şi care
poate fi prelungit până la 18 ore;
 b) evacuarea după stabilizare fără
supraveghere.
 Această categorie cuprinde

următoarele leziuni:
 - fracturile închise diafizare;
 - fracturi deschise ale oaselor mici;
 - plăgile părţilor moi nesângerânde sau
puţin sângerânde;
 - scalpurile moderate puţin sau deloc
sângerânde;
 - traumatismele craniene cu comă

uşoară;
 - arsurile de gradul II şi III sub 20%
din suprafaţa corporală dar peste 10%;
 - luxaţiile articulaţiilor mari fără semne
neurologice;
 - rănirile oftalmice şi ale anexelor;
 - "blast"'-ul ORL;
 - plăgile articulate;
 - compresiunile moderate ale mebrelor
fără şoc;
 - intoxicaţiile prin inhalare cu dispariţia
simptomatologiei nervoase sau
ventilatorii;
 - intoxicaţiile cu manifestări cutanate.
 Urgenţa a treia (U3)

 Sunt victime caracterizate prin:
 a) caracterul puţin evolutiv al leziunilor,
ceea ce poate amâna tratamentul peste
18 ore;
 b) îngrijirile foarte uşoare pe care le
necesită;
 c) posibilitatea de transport fără
supraveghere specială după o stabilizare
minimală, în poziţie şezândă cel mai ades.
 Această categorie corespunde

următoarelor leziuni:
 - traumatismele închise ale membrelor;
 - plăgi contuze mici;
 - traumatisme craniene cu pierderea
iniţială a conştienţei;
 - contuzii moderate toracice şi
abdominale;
 - arsuri pe o suprafaţă mai mică de
10%.
 Aceste leziuni pot fi uneori considerate

ca urgenţe relative sau amânate,
datorită benignităţii şi amânării
tratamentului pe care îl tolerează.
 ,,Şchiopii"
 Sunt victime mai mult sau mai puţin
implicate în catastrofă şi care prezintă
leziuni foarte uşoare, ce pot fi trimise la
domiciliu sau în campusul de refugiaţi,
putând fi tratate ambulatoriu.
 Urgenţele depăşite
 Această denumire a înlocuit termenul de
"morituri", nu numai din considerente ale
impactului psihologic, regrupând toate
victimele ce prezintă leziuni gravisime şi care
nu pot fi tratate imediat sau nu au nici o
şansă de supravieţuire.
 Sunt caracterizate de necesitatea unei sedări
sistematice şi pe de altă parte de consemne
speciale pentru întregul personal de a evita
erorile de atitudine.
 Corespund stărilor şi leziunilor următoare:

 - distrugeri şi striviri toraco-abdominale şi
craniene cu insuficienţă respiratorie;
 - arsuri de gradul II şi III pe mai mult de 80% din
suprafaţa corporală;
 - stări ventilatorii preagonice ce însoţesc leziunile
toracice, abdominale sau craniene;
 - plăgi vasculare ale vaselor gâtului la care nu se
poate aplica garoul şi nici alte metode de
hemostază provizorie.
 Aceste cazuri nu apar decât în catastrofele
majore.
 Urgenţele potenţiale (UP)

 Corespund tuturor leziunilor
susceptibile de a se agrava, fie
inopinat, fie pe timpul transportului
şi justifică următoarele atitudini:
 a) supraveghere sistematică, fie clinică
(cel mai ades) fie paraclinică (uneori);
 b) stabilizare elementară pentru a
preveni agravarea.
 Această categorie de victime este inserată între

urgenţele absolute şi urgenţele relative.
 Importanţa numerică a acestei categorii depinde de
tipul de leziuni care sunt în special:
 - traumatismele abdominale şi toracice închise;
 - "blast"-ul pulmonar şi abdominal;
 - unele intoxicaţii prin inhalare;
 - leziunile datorate îngropării;
 - unele arsuri.
 În unele condiţii pot fi considerate ca U1 şi U2 în
funcţie de numărul de victime, de posibilităţile de
evacuare, şi de întârzierea pe care o pot tolera până
la intervenţia chirurgicală (între 8-10 ore).
 Urgenţele funcţionale (UF)

 Necesită luarea în considerare a mai multor
tipuri de leziuni ce sunt caracterizate prin:
 topografia lor (faţă, ochi şi mână);
 natura lor (plăgi şi arsuri cel mai frecvent);
 absenţa impactului asupra prognosticului vital pe
termen scurt sau lung;
 posibilitatea unui impact funcţional ce poate fi
contracarat prin gesturi de salvare aplicate precoce,
intervalul de evacuare şi alegerea serviciului
spitalicesc, care primeşte victima.
 Acest tip de urgenţe funcţionale pot

cuprinde:
 leziunile foarte delabrante ale mâinii;
 serie de leziuni faxilo-faciale;
 serie de leziuni oculare (în afara celor
perforante);
 o serie de "blast'''-uri auriculare.
 O clasificare generală poate integra

toate distincţiile şi să permită
regrupări variabile în funcţie de
circumstanţe:
 1) natura catastrofei;
 2) numărul de victime;
 3) specificitatea leziunilor;
 4) disponibilitatea în materiale şi
personal atât pe teren, cât şi în spitale.
 Astfel, se constituie o clasificare cu

"geometrie variabilă" care poate să fie
adaptată cu oarecare flexibilitate la
capacităţile reale ale lanţului medical,
bazându-se pe o atitudine pragmatică şi
nu dogmatică, încât, într-o catastrofă
limitată sau un accident catastrofic cu
efect limitat (victime vii sub 100 de
persoane), se poate restrânge
categorisirea la următoarele:
 urgenţele vitale (regrupând EU şi U1);
 urgenţele serioase (regrupând U2, UP şi UF);
 urgenţele uşoare (U3 şi ,,şchiopii").
PROBLEME GENERALE PUSE DE TRIAJ

 Probleme de etică
 Practica triajului în situaţii de

catastrofă, în măsura în care s-a
stabilit o ierarhie de îngrijiri şi o
segregare a victimelor, este diferită de
medicina cotidiană, în care toate
mijloacele sunt folosite pentru o
singură victimă.
 Probleme de randament
 În practică, triajul nu este eficace
decât dacă este relativ rapid şi fiabil,
permiţând luarea în lucru a unui
număr mare de victime, condiţionând
planul de îngrijiri în funcţie de
stabilizare şi de evacuare.
 Triajul trebuie efectuat de unul sau mai

mulţi medici aleşi dintre cei mai
competenţi, capabili să ia decizii rapide în
funcţie de:
 - gravitatea actuală a leziunilor şi starea clinică
în momentul examinarii;
 - posibilitatea de agravare sau ameliorare a
evoluţiei;
 - previziunea de evoluţie sub tratament şi
posibilitatea de eficienţă a tratamentului în
funcţie de mijloacele disponibile.
 Probleme de organizare
materială
 Instalarea, organizarea practică a unui
centru de triaj trebuie să permită
separarea precisă şi uşoară a
categoriilor de victime.
4. Evacuare medicalizată
 În cursul degajării victimelor (sau

uneori înainte), este necesară
acordarea de îngrijiri medicale de
către echipe ce participă la
operaţiunile de salvare şi prim ajutor.
 După îngrijirile medicale, evacuarea se
execută sub supraveghere medicală
până la spitalul respectiv.
 Acest mod de operare tinde să se
impună pentru victimele cele mai
grave.
 În general, în timpul unei catastrofe

este necesar să se facă faţă unei
situaţii grave care se creează şi să se
pună în aplicare un nou mod de
organizare a intervenţiilor medicale, şi
anume medicina de dezastre, care se
caracterizează printr-o doctrină
particulară şi un învăţământ specific.
 Astfel, punerea în aplicare a îngrijirilor medicale

trebuie să ţină seama de următoarele trei principii:
 Primul Principiu
 Spitalul (şi structura de primire) rămâne singurul loc în
care se asigură îngrijiri eficace, ceea ce constituie scopul
spitalului.
 De asemeni, în caz de urgenţă individuală este necesară
evacuarea rapidă, care devine de-a dreptul aleatorie în
situaţia în care survin o multitudine de victime şi în care
spitalul nu poate face faţă unui astfel de aflux masiv de
rănilţi şi devine practic imposibil când spitalul este
distrus şi supraaglomerat de victime, sau inadecvat în
ceea ce priveşte capacitatea tehnică, sau prea
îndepărtat de locul catastrofei.
 Al doilea principiu
 Cunoaşterea mecanismelor
fiziopatologice şi de evoluţie ale unor
leziuni justifică instituirea la locul
accidentului a îngrijirilor specifice de
către personalul specializat, sub
ameninţarea unor agravări ineluctabile
şi ireversibile ale stării generale a
victimelor.
 Al treilea principiu
 Dacă spitalul este prea îndepărtat sau distrus este
indispensabilă recrearea, la locul catastrofei, a unor
structuri de îngrijiri provizorii, care în condiţii mult mai
simple dar nu mai puţin eficace vor permite să se facă
esenţialul pentru tratamentul precoce, înainte de a fi
posibilă evacuarea către spitalele în stare de funcţiune,
aflate în zona de dinapoi.
 Din experienţa intervenţiilor la catastrofe de până
acum, se observă că, în derularea acestora, în cursul
operaţiunilor apar două etape cronologice ce pot fi
considerate ca un argument suplimentar pentru o
organizare raţională prestabilită.
 Astfel, la început apare o fază de "improvizaţie", care
succedă surprizei determinate de evenimentul
dezastruos şi destructurării pasagere a grupului social
afectat, urmată de a doua fază de "organizare", sau de
"ajutor structurat".
Capitolul VI
FIZIOPATOLOGIA ŞOCULUI
I. Definiţia stării de şoc

II. Etiologia şocului
III. Descrierea şocului
a. Tulburări hemodinamice
b. Tulburări metabolice
c. Tulburări în activitatea principalelor
organe
IV. Clasificarea stărilor de şoc
V. Clasificarea formelor de şoc
VI. Forme de tratament în şoc
Capitolul VI
Şocul:
 este o reacţie a organismului la
agresiune
 este cel mai complex sindrom
fiziopatologic
 şocul implică:
 TA<80mmHg
 Debitul urinar sub 25 ml/oră
 Indexul cardiac sub 2500 ml/min/m2
 Bicarbonatul standard arterial sub 20mg/l
 Tegumente umede, reci.
Capitolul VI
Şocul trebuie diferenţiat de:

 sincopă
 hipotensiune
 colaps vasomotor
Acestea pot fi manifestări în cadrul

şocului.
Capitolul VI
-Şocul se autoîntreţine dacă agentul
agresor a dispărut dar a adus organismul
la starea de şoc;
-Indiferent de agentul cauzal, şocul
prezintă răspuns identic şi manifestări
clinice asemănătoare;
-Şocul apare ca o reacţie a întregului
organism chiar dacă agentul cauzal a
afectat un singur organ;
Capitolul VI
 Există atâtea cauze de şoc câte organe sunt în
organism.
 Etiologic, şocul se poate clasifica astfel:
 După gravitatea agenţilor etiologici:
 Agenţi şocogeni:
 Traumatisme mari
 Pierderi însemnate de sânge
 Sindroame de zdrobire
 Arsuri întinse
 Stări toxiinfecţioase grave
 Agenţi potenţiali şocogeni:
 Plasmoragii (arsuri)
 Hemoragii moderate
 Hemodiluţie
Capitolul VI
 După modalităţile fiziopatologice de
instalare a şocului:
 Scăderea brutală a volumului circulant în:
 Hemoragie
 Externă – plagă arterială
 Internă – rupturi de parenchim, sarcină extrauterină
 Plasmoragie
 Externă – arsuri
 Internă – peritonită, ocluzie
 Hidroragie (deshidratări acute)
 Varsături, diaree
 Fistule digestive
 Transpiraţii
Capitolul VI
 Deficienţe ale pompei cardiace
 Leziuni intrinseci – infarct, tulburări de ritm
 Leziuni extrinseci – tamponadă cardiacă
 Deficienţe pulmonare:
 Pleurale – pneumotorax şi hidrotorax
(hemotorax)
 Parenchimatoase – atelectazie, embolie
 Infecţii:
 Locoregionale – peritonită, mediastinită,
flegmon întins, septicemie
 Generalizate - septicemie
Capitolul VI
 Trombembolii:
 Tromboze – vene cave, venă portă
 Embolii – pulmonare, aortoiliace
 Accidente alergice
 Medicamentoase
 Nemedicamentoase
 Deficienţe sau hiperfuncţii endocrine acute:

 Insuficienţe acute – suprarenală, hipofizară
 Necroze acute – pneumococică, sindrom
Shehan
 Hiperfuncţii acute – feocromocitom,
tireotoxicoză
Capitolul VI
 După organul primar primordial
interesat:
 Şoc cardiogen – cauză cardiacă
 Şoc vasogen – cauză vasculară
 Şoc pulmonar – cauză pulmonară
 După factorii favorizanţi în producerea şi
evoluţia şocului:
 Denutriţie
 Dereglări neuroendocrine
 Boli cronice
Capitolul VI
III.Descrierea şocului
 Faţă de o agresiune, organismul răspunde
printr-o reacţie nespecifică de apărare şi
reechilibrare numită şi reacţie sistemică
postagresivă;
 Reacţia sistemică postagresivă are un :
-caracter oscilant şi sistemic ce începe printr-
un
-sindrom lezional primar caracterizat printr-o
depresiune fiziologică imediată, urmat de
- sindromul reacţional secundar cu
importante şi complexe modificări de ordin
hemodinamic şi metabolic, realizate prin trei
faze:
 catabolică
 de inversionare
 anabolică
Capitolul VI
 Prin diversificarea acestor mecanisme, organismul poate
restabili în timp, parţial sau total, funcţiile sale .
 Starea de şoc se instalează în condiţiile în care
răspunsul organismului depăşeşte prin durată sau
intensitatea sa limitele maxime de reechilibrare.
 Debitul cardiac devine :
-insuficient,
-apare hipoxia celulară cu apariţia dizarmoniilor
metabolice tisulare grave.
 Şocul este un proces complex hemodinamic, rezultat din
dezechilibrul patului vascular şi volumul lichidului
intravascular, cât şi metabolic (prin produşii care
iau naştere).
Capitolul VI
IIIa. Tulburări hemodinamice
 Au drept cauză o cantitate mică de

sânge într-un pat vascular dilatat.
 Se realizează o insuficienţă
circulatorie periferică cu
hipotensiune arterială până la
colaps.
 Discordanţa dintre conţinut şi
conţinător este rezultatul pierderilor
bruşte a lichidului din interiorul
vaselor, este principala verigă
patogenică a şocului.
Capitolul VI
În ordinea apariţiei mecanismului fiziopatologic,
apare hipovolemia, ca urmare a:
 hemoragiei, şocul declaşându-se după pierderea 1/3
din volumul sanguin;
 plasmexodiei când are loc o hemoconcentraţie direct
proporţională cu plasma pierdută aşa cum se întâlneşte
în:
 ocluzia intestinală
 arsuri
 sindromul de compresiune prin acumularea plasmei
în masele musculare comprimate sau zdrobite,
distrucţiile mari de mase musculare pun în libertate
mioglobina care precipită în tubii renali şi provoacă
instaurarea insuficienţei renale acute.
 deshidratarea - prin toate formele (aport insuficinet
de apă, pierderi digestive mari, pierderi renale,
revărsate mari intracavitare), produce grave
perturbări biochimice;
Capitolul VI
 aminelor biogene - sunt considerate agenţi patogeni care

participă în instalarea colapsului vascular
 histamina – este o amină ce produce vasodilataţie şi
hiperpermeabilitate capilară cât şi constricţie arteriolară;
 serotonina – realizează efect antagonist catecolaminelor cu
vasodilataţie şi stază la nivelul vaselor mici;
 catecolaminele – au efecte directe şi indirecte asupra
microcirculaţiei prin :
-constricţia sfincterelor capilare se realizează
o ischemie titsulară care va duce la
-acumularea de produşi intermediari de
metabolism (acidoză, substanţe vasodepresoare) şi
-activează sistemele proteolitice sanguine cu
-favorizarea procesului de coagulare
intravasculară diseminată.
Capitolul VI
Hipoxia tisulară eliberează din mastocite cantităţi

crescute de histamină ce produc o vasodilataţie
cu sechestrarea unui volum însemnat de sânge.
 kininelor plasmatice – rezultă din degradarea
proteinelor plasmatice sub acţiunea unor
enzime proteolitice şi sunt reprezentate de
kalicreină, bradikinină şi altele.
 Kalicreina acţionează asupra unei alfa2globulină şi
eliberează cantităţi crescute de kinine plasmatice,
substanţe cu importante acţiuni vasodilatatoare ce
duc la hipotensiune arterială;
Capitolul VI
 endotoxinelor bacteriene – vasoconstricţia

realizează o puternică ischemie a mucoasei
intestinale ce eliberează substanţe
vasodilatatoare, uşurând intrarea germenilor şi
toxinelor din flora intestinală în sânge.
 Microorganismele şi toxicele lor (endo şi
exotoxine) ajungând în circulaţia generală
exercită un puternic stimulent simpatic cu
eliberare de catecolamine vasoconstrictoare şi
iniţiază procesul de coagulare intravasculară
diseminată, contribuind astfel la instalarea
şocului.
Capitolul VI
 acidoza
 ca urmare a metabolismului desfăşurat
predominant anaerob, se produc în exces ioni
de hidrogen care nu mai pot fi neutralizaţi de
ficat şi excretaţi de rinichi, ducând la instalarea
stării de acidoză metabolică ce acţionează
direct asupra vaselor, producând
vasodilataţie, stază, formarea de mici
trombuşi;
 acidoza produce tulburări hemodinamice,
acţionând la nivelul microcirculaţiei sanguine,
arteriale, venule, metaarteriole, capilare şi
sfincterelor vasculare, asupra întregului
complex vasculo-sanguin;
Capitolul VI
 sub acţiunea agenţilor şocogeni se produce mai întâi
o
.vasoconstricţie generalizată arteriolo-metaarteriolo-
capilară-venulară cu deschiderea căilor directe; dar dacă
factorul patogen persistă,
.vasoconstricţia prelungită va da naştere la produşii
de metabolism ce vor produce în teritoriul “vasculo-
sanguin” o .vasodilataţie generalizată cu
modificări ale curgerii sângelui, cu fenomenul de “sludje”
de înnoroire.
.stagnarea sângelui în teritoriul venoso-capilar este
urmată de
.umplerea insuficientă a inimii, cu
.scăderea debitului cardiac şi o
.proastă irigare a ţesuturilor, o
.proastă irigare a miocardului,
.tahicardia şocatului agravând insuficienţa cardiacă.
Capitolul VI
 Scăderea presiunii arteriale este

însoţită de
.scăderea perfuziei cerebrale cu
accentuarea confuziei a conştienţei şi
agravarea şocului prin
.apariţia comei în diverse grade.
Capitolul VI
IIIb. Tulburări metabolice
Socul produce cele mai complexe tulburări

metabolice;
 insuficienţa aprovizionării cu oxigen
stă la baza tulburărilor metabolice.
Oxigenul de la alveolă la mitocondrie
trece prin multe obstacole ce în şoc
reprezintă imposibil de depăşit
 Denaturarea surfactantului
 Edemul intestiţial pulmonar (plămân umed)
 Blocaj intraeritrocitar al oxigenului
 Edem colagenic
 Edem mitocondrial
Capitolul VI
 Acumularea bioxidului de carbon are
loc în paralel cu deficitul de oxigen
 Metabolismul glucidic
 Hiperglicemie în perioada compensată, mai
ales datorită acţiunii catecolaminelor
descărcate în exces şi a imposibilităţii
ţesuturilor de a utiliza glucoza
 Anaerobioza duce la formarea piruvaţilor şi
lactaţilor în exces ce intoxică funcţional
celulele, se produce o acidoză şi
hipoglicemie, fiind cauzele principale în
ireversibilitatea şocului.
Capitolul VI
• Metabolismul protidic
 Se diminuă proteinele plasmatice
 Creşte aminoacidemia în ţesuturile distruse
cât şi din incapacitatea ficatului de a-i utiliza
 Se acumulează uree, acid uric, creatinină
 Grupe întregi de enzime prezintă modificari
majore, se constată creşteri ale LDH
(LDH1-5)
Capitolul VI
• Metabolismul lipidic – se produce în

şoc o: -hiperlipemie cu cetoacidoză
datorită
-mobilizării lipidelor din ţesuturi cu
-creşterea vâscozităţii fluidului
sanguin şi
-agravarea fenomenelor circulatorii.
Capitolul VI
• Echilibrul acido-bazic
- acumularea în exces a acidului lactic
şi piruvic
-produc o acidoză,
-intensitatea reprezentând modul de
apreciere a şocului.
Capitolul VI
• Metabolismul hidroelectrolitic – prezintă
dereglări care depind de agentul patogen şi
de forma şocului.
-În toate cazurile fuga sodiului de la nivel
celular la nivel intracelular, produce grave
dereglari excitabilităţi celulare.
-Din ţesuturile lezate se produce o
hiperkaliemie.
-Au loc perturbări grave ale apei şi
electroliţilor cu hidratări şi deshidratări intra
şi extracelulare.
Capitolul VI
 De remarcat că tulburările
hemodinamice şi cele
metabolice se desfăşoară
concomitent, prezentarea lor
separat fiind doar didactică.
Capitolul VI
IIIc. Tulburări în activitatea principalelor organe
 Celula de şoc – reprezintă o noţiune

fiziopatologică ce defineşte modificarea
funcţiei celulare odată cu instalarea
şocului, „eritrocit de şoc”, „neuron de
şoc”, „hepatocit de şoc” .
Au loc modificări la :
-nivelul membranei celulare,
-la nivelul reticulului
endoplasmatic şi rugos şi chiar
-modificări la nivelul nucleului
celular.
Capitolul VI
 Creierul – suportă imediat

oscilaţiile volumului circulant,
circulaţia sanguină intrând imediat
în reglarea patului vascular pe calea
nervilor Hering şi a formaţiunilor
barosensibile aortice şi
sinocarotidiene.
Structurile nervoase
nedispunând de rezerve de glicogen
şi de oxigen intră rapid în stare
hipoxică şi hipoglicemie urmată de
tulburări multiple.
Capitolul VI
 Plămânul de şoc – se caracterizează fiziopatologic prin
insuficienţă respiratori gravă şi progresivă.
Microemboliile pulmonare cu grăsimi din zonele
oaselor fracturate, coagularea intravasculară
diseminată, duc la realizarea unor grade variabile de
şoc.
Atenţie la încărcarea cu soluţii cristaloide a
organismului unui şocat, deoarece poate să apară
„plămânul umed” când sodiul de acumulează în
interstiţiu (de regulă nu străbate membrana capilarului
pulmonar) retinând apa.
Se modifică astfel ;
-raportul perfuzie / ventilaţie,
-se modifică surfactantul (hialinoza),
-se reduce tensiunea superficială alveolară
-apar infecţii supraadaugate, factori ce instalează
rapid starea de şoc.
Capitolul VI
 Cordul - este poate cel mai rezistent organ la

şoc, el fiind capabil să utilizeze o cantitate mare
de acid lactic prin ciclul Cori.
În timpul şocului se poate instala o
insuficienţă cardiacă datorită:
-scăderii fluxului coronarian,
-hipoxiei miocardice şi a
-diminuării forţei de contracţie a fibrei
miocardice.
Apare o hipotensiune sistemică care
amplifică diminuarea perfiziei coronariene.
Capitolul VI
 Ficatul – scăderea tensiunii sistemice produce
o
-irigare slabă a ficatului cu
-instalarea unei staze hepatice ce duce imediat la
-accentuarea hipoxiei locale, ce conduce la
-slăbirea funcţiei antitoxice cu
-invadarea ficatului de toxine :
.endo şi exotoxine microbiene,
.amine biogene,
.mediatori chimici şi
.produşi de citoliză.
Capitolul VI
 Rinichiul – reducerea volumului sanguin
produce o
-redistribuire şi o centralizare a circulaţiei, având
loc o pronunţată ischemie renală ce produce
„rinichiul de şoc”.
-in dinamica rinichiului de şoc se descriu câteva
stadii:
 debutul este cu oligurie,
 oliguria se asociază cu retenţia azotată,
hiperkaliemie, acidoză metabolică, hiperhidratare
globală, hiponatremie, anemie.
 reluarea diurezei se face între 3 şi 25 de zile dacă nu
s-au produs leziuni ireversibile.
Capitolul VI
 în funcţie de interesarea volumului sanguin

circulant se poate descrie un
-şoc hipovolemic (hemoragie) şi un
-şoc normovolemic ca în infarctul
miocardic, şoc endotoxic, şoc alergic.
 din punct de vedere evolutiv există un
-şoc reversibil şi un
-şoc precoce,
- tardiv,
-refractar,
-ireversibil, cu prăbuşirea tensiunii
arteriale.
Capitolul VI
 Din punct de vedere fiziopatologic, şocului

i se descriu două faze:
 Faza funcţională cu diverse stadii
(compensat, decompensat, de
recuperare, cu tulburări hemodinamice şi
metabolice ce se autoîntreţin)
 Faza leziunilor morfologice ce se
caracterizează prin grave tulburări
circulatorii, anoxie, acidoză, alterări
celulare profunde.
Capitolul VI
 Şocul prin arsură – depinde instalarea lui de suprafaţa
arsă şi profunzimea în ţesuturi.
Aprecierea suprafeţei arse se face după regula lui „9” cap
gât 9%, fiecare membru 9%.
Profunzimea se exprimă în grade 1-4.
În şocul prin arsură apar modificări :
-ale permeabilităţii capilaro-celulare,
-hipovolemie,
- hemoconcentraţie,
-CID,
-anemie,
-hipoproteinemie,
-capacitatea imunitară este deficitară arsul fiind un
deviat imunitar dar tolerant al hemogrefelor de piele.
.
Capitolul VI
Şocul prin curent electric –este ca urmare a;
-efectului caloric la locul pătrunderii,
-efectelor mecanice în cădere,
-efectelor biofizice prin depolarizări celulare
-modificarea unor încărcături ionice.
-inactivarea unor sisteme biologice (pompa de Na).
Apariţia şocului la electrocutaţi depinde de;
- intensitatea curentului (amperii omoară),
-de tensiunea curentului (volţii ard)
- de felul curentului electric (continuu, alternativ)
-de tipul de expunere,
- de starea generală a organismului,
-de condiţiile climaterice.
Capitolul VI
 Şocul cardiogen – se caracterizează
prin diminuarea rapidă şi profundă a
debitului cardiac cu hipoperfuzii
secundare deficitului de pompă a inimii.
Apare în infarct miocardic, miocardite
toxico-septice, miocardite dismetabolice,
disritmii, embolii, tamponadă cardiacă.
Şocul cardiogen se instalează când debitul
cardiac scade brusc cu 50% într-un timp
scurt, mecanismele compensatorii
neputându-se instala aşa rapid.
Capitolul VI
 Şocul hemoragic – se instalează mai

ales după hemoragii mari şi rapide în
timp scurt.
 Şocul operator – pe un context psiho-
emoţional poate accentua modificările
postoperatorii şi a receptorilor ce sunt
stimulaţi, producând o hipotensiune sau
o coagulare intravasculară diseminată.
Capitolul VI
VI.Forme de tratament in soc
 Şocul hipovolemic
 refacerea volumului sanguin
 corectarea tulburărilor electrolitice şi
ale echilibrului acidobazic
 oxigenoterapie
 tratamentul bolii de bază
Capitolul VI
 Şocul cardiogen
 calmarea durerii
 tratamentul aritmiilor
 oxigenoterapie
 combaterea acidozei metabolice şi a tulburărilor
electrolitice
 corectarea hipovolemiei (dacă e prezentă)
 cardiotonice si diuretice
 medicaţie vasoactivă
 hemisuccinat de hidrocortizon
 asistenţa mecanică a circulaţiei
Capitolul VI
 Şocul infecţios
 refacerea volumului sanguin (in caz de
hipovolemie)
 combaterea tulburărilor electrolitice şi
ale echilibrului acidobazic-antibiotice
 medicaţie vasoactivă
 cardiotonice
Capitolul VI
 Şocul neurogen
 aşezarea în poziţia culcată sau în
Trendelenburg
 medicaţie vasoactivă (vasopresoare)
 refacerea volumului sanguin (în caz de
hipovolemie)
 atenţie la tulburări respiratorii
 tratament etiologic
Capitolul VI
 Şocul anafilactic
 asigurarea ventilaţiei pulmonare (atentie la
edemul glotei şi bronhospasm), eliberarea
căilor respiratorii superioare, eventual
intubaţie, traheostomie, respiraţie asistată
 Oxigenoterapie
 Adrenalina
 Miofilin
 calciu, romergan
 refacerea volumului sanguin (în caz de
hipovolemie).
CAP. VII FIZIOPATOLOGIA URGENŢELOR MEDICALE
1. Înzestrarea cabinetelor, camerelor de gardă cu materiale
sanitare pentru a răspunde solicitărilor medicale de
urgenţă (Principii)
 Redăm mai jos:

 aparatura,
 instrumentarul,
 materialele sanitare
 şi medicamentele necesare acordării
primului ajutor medical la nivelul
cabinetelor medicale individuale in
teritoriu, la cabinetele medicale de
întreprindere, şcoli şi policlinici.
 I. Aparatură şi instrumentar
 - ace, seringi diferite;
 - aparat pentru respiraţie artificială (tip balon Ruben);
 - apăsător de limbă cu mâner;
 - atele Kramer, diferite mărimi;
 - butelie oxigen cu reductor şi oxigenator;
 - ciocan pentru reflexe;
 - deschizător de gură;
 - firbător electric;
 - întorcător de pleoapă;
 - oglindă frontală;
 - oglindă laringiană;
 - pensă pentru corpi străini;

 - pipe Guedell de diferite mărimi;
 - seringă Guyon;
 - sonde uretrale;
 - sonde pentru oxigeno-terapie;
 - speculi auriculari adulţi şi copii;
 - speculi nazali adulţi şi copii;
 - stetoscop biauricular şi obstetrical;
 - tensiometru;
 - termometru maximal;
 - trusă de mică chirurgie;
 - trusă pentru traheostomie;
 - tub Faucher, diferite mărimi;
 - tuburi cauciuc;
 - valve vaginale;
 Trusa pentru mica chirurgie trebuie să

conţină minim şi obligatoriu:
 - aţă chirurgicală diferite mărimi;
 - ace Hagedorn, diferite mărimi;
 - bisturie;
 - cxanule traheale;
 - foarfece curb şi drept;
 - pense: anatomică, chirurgicală, hemostatică
Pean, hemostatică Kocher, pensă port ac;
 - sondă canelată, spatulă pentru alifii, stilet
butonat;
 Materiale sanitare şi diverse:

 - ace siguranţă;
 - cană emailată 2 l;
 - cristalizator;
 - casoletă mijlocie;
 - eprubete vacutainere;
 - feşi de diferite mărimi;
 - garou;
 - irigator;
 - leucoplast diferite mărimi;

 - maşină de ras;
 - mănuşi chirurgicale sterile şi nesterile;
 - muşama de cauciuc;
 - perfusoare material plastic;
 - perie pentru mâini;
 - tevă renale;
 - urinar pentru bărbaţi şi femei;
 - vată;
 - sticle picătoare;
 II. Medicamente:
 - fiole de:
 - adrenalină, - norartrinal
 - efedrină 
 - algocalmin, - papaverină
 - fitomenadionă 
 - anatoxină - penicilină
tetanică  - furosemid 
- glucoză 33%  - romergan

 - apă distilată 
 - toxogonin
 - bromură de  - heparină
calciu  - raunervil
 - hidrocortizon
- clorură de calciu  - scobutil
 hemisuccinat compus
 - clordelazin - insulină

 - ser fiziologic
 - cofein natriu - lanatozid C
benzoic
  -
 - mialgin streptomicină
 - dextran 70 – 70
- miofilin  - atropină
 - edetamin 
 - nicetamid  - sulfat de
magneziu
 - venostat
 - vitamine
 - xilină
 - tablete de :  - emetiral
 - algocalmin  - fenobarbital
 - antitermice  - miofilin
 - bicarbonat de sodiu  - nitroglicerină
 - bronhodilatin  - romergan
 - chinidină sulfat  - scobutil
 - diazepam  - tetraciclină
 - soluţii de:
- alcool iodat
- alcool sanitar
- bronhodilatin
- decaden unguent
 Prezentăm mai jos aparatura,

medicamentele şi instrumentarul necesar
acordării primului ajutor la camera de
gardă a unui spital (spitalul nu este de
urgenţă):
 I. Aparatură şi instrumentar pentru
resuscitare cardiorespiratorie:
 - butelie de oxigen cu oxigenator
 - deschizător de gură
 - pipe Guidell
 - aspirator de secreţii
 - aparat respiraţie artificială
 II. Medicamente:
 - fiole:
 - adrenalină
 - adrenostazin
 - algocalmin
 - anatoxină tetanică
 - bromură de calciu
 - clorură de calciu
 - clordelazin (plegomazin)
 - cofein natriu benzoic
 - dextran 70
 - edetamin
 - efedrină
- ergomed
- fenobarbital
- fitomenadion
- furosemid
- glucoză 33%
- heparină
- hidrocortizon hemisuccinat
- inderal
- insulină
- lanatozid C
- mialgin
- miofilin
- miostin
- papaverină
- penicilină
- toxogonin
- raunervil
- romergan
- scobutil
- ser fiziologic
- ser antitetanic
- ser antiveninos
- streptomicină
- strofantină
- atropină
- sulfat de magneziu
- venostat
- vitamina B6
- xilină
 - tablete:
 - algocalmin
 - antitermice
 - bicarbonat de sodiu
 - bronhodilatin
 - chinidină sulfat
 - diazepam
 - emetiral
 - fenobarbital
 - miofilin
 - nitroglicerină
 - romergan
 - scobutil
 - tetraciclină
 - soluţii de:
- alcool iodat
- alcool sanitar
- bronhodilatin
- decaderm unguent
2. Abordarea unui caz de urgenţe medicale
 Urgenţa medicală reprezintă o maximă

operativitate diagnostică şi terapeutică.
 Ca principiu, abordarea unui caz de
urgenţă, trebuie să se facă pe calea cea
mai directă şi mai scurtă către rezolvare.
 Medicul solicitat pentru asistenţă de
urgenţă trebuie să precizeze dacă este
vorba de o stare care pune în pericol viaţa
bolnavului sau numai de o stare
supărătoare, alarmantă pentru bolnavi
sau aparţinători.
 Există stări de maximă urgenţă (oprirea inimii sau a

respiraţiei), salvarea bolnavului depinde de fiecare
secundă şi stări considerante urgenţe datorită
complicaţiilor grave previzibile în evoluţie (tromboză
profundă, endocardite, septicemii).
 Primul gest pe care medicul trebuie să îl facă într-o stare
de urgenţă, este controlul funcţiilor vitale: circulaţia şi
respiraţia.
 Astfel se va institui imediat resuscitarea cardiorespiratorie
iar în unele situaţii particulare, aceasta începe după
scoaterea victimei din condiţiile care au detereminat
urgenţa (electrocutare, toxice).
 Dacă funcţiile vitale sunt păstrate, examinarea
pacientului se orientează asupra gravităţii momentane a
stării de urgenţă.
 În cazurile grave se instituie de urgenţă

primele măsuri terapeutice, chiar dacă
diagnosticul etiologic nu este clar.
 Se transportă de urgenţă bolnavul într-
un serviciu medical corespunzător.
 Se poate anunţa telefonic spitalul cu
câteva minute înainte de sosirea
pacientului.
 În spital se va stabili un prim diagnostic

cât mai precis pentru instituirea unui
diagnostic cât mai corect.
 În spital se pot institui şi examinări
paraclinice de urgenţă.
 Medicul care s-a prezentat la pacientul în
urgenţa medicală, poate să aducă sau să
descrie orice indiciu care ar putea fi folosit
pentru precizarea disgnosticului
(medicamente, soluţii, etc.).
 Ca principiu, un pacient în stare de

urgenţă, nu trebuie părăsit de
medic (personal sanitar) până ce
acesta nu a făcut tot ce se poate
face, tot ce trebuie să se facă
pentru rezolvarea stării de urgenţă.
 Ştiinţa, conştiinţa şi umanismul
stau la baza formării personalului
medical ce acţionează în urgenţe.
3. Manopere şi tehnici utilizate în urgenţe
 Una dintre manopere este metoda de reanimare

cardiorespiratorie.
 Se aplică imediat, pe loc, se asigură permeabilitatea
căilor respiratorii, se precizează dacă victima are
respiraţie spontană, se precizează dacă victima are sau
nu bătăi cardiace.
 Măsurile de reanimare se hotărăsc şi se execută foarte
rapid prin: - respiraţie artificială, ce se poate realiza prin
mai multe variante:
 - respiraţie gură la gură
 - varianta gură nas
 - varianta gură-mască-gură
 - gură-tub sau pipă buco- faringiană
 Alte metode sunt:

 - Procedul Silvester când victima este aşezată
în decubit dorsal, reanimatorul stă la capul
victimei şi execută respiraţia cu ajutorul
membrelor superioare ale victimei
 - Procedeul Schaefer, se foloseşte la victimele
innceate, victima în decubit ventral, un sul este
aşezat sub epigastrul bolnavului, reanimatorul
stă călare pe coapsele victimei în genunchi şi
apasă cu ambele mâini, cu toată puterea pe
bazele hemotoracelui victimei, 16-18
cicluri/minut
 - Reanimarea cardiacă sau masajul cardiac extern se face

de un salvator după ce a făcut hiperextensia capului
victimei , ridică membrele inferioare la poziţie verticală apoi
se începe după câtva secunde reanimarea prin aplicarea
bătăilor ferme cu marginea ulnară a pumnului în porţiunea
inferioară a sternului. Apoi combinat cu respiraţia artificială
se poate resuscita cardiac victima prin compresiune la
inserţia xifoido- sternală.
 Eficienţa masajului cardiac extern se apreciază prin
reapariţia pulsului carotidian, creşterea tensiunii
arteriale, regresiunea midriazei, recolorarea
tegumentelor, reluarea contracţiilor cardiace.
 Astăzi, în urgenţe, se poate efectua la faţa locului şi
resuscitarea cardiacă electrică.
 - Tehnica traheotomiei – traheostomia - este

indicată în obstrucţia căilor respiratorii superioare
mai ales la nivelul laringelui, după traumatisme, corpi
străini, crup difteric, tumori, edem glotic, spasm
glotic sau accidente anestezice.
 - Administrarea oxigenului – se face prin aspirare
directă, prin administrare intranazală prin sondă
nelaton ce ajunge până la faringe.
 - Ochelari de oxigen, mască de oxige şi cort de
oxigen.
 - Insuflaţie cu oxigen (oxigeno-terapie sub presiune).
 In urgente se efectueaza:
 - Injecţii
 - Emisia de sânge
 - Hemostază medicamentoasă sau/şi chirurgicală
 - Tehnică pentru oprirea epistaxisului,
tamponamentul nazal, cauterizarea petei vasculare.
 - Perfuzia folosită pentru echilibrare
hidroelectrolitică şi energometabolică.
 - Transfuzia sanguină – necesită determinarea
grupelor sanguine şi a compatibilităţii.
 - Puncţiile pleurale (toracocenteză)
 - Puncţiile cavităţii peritoneale (paracenteză)
 - Puncţia pericardului
 - Puncţia lombară
 - Puncţia articulară
 - Puncţia evacuatoare a vezicii urinare
 - Intubaţia gastrică
 - Clisma
 - Sondajul vezicii urinare
 - Anestezie locală şi locoregională
 - Spălătură oculară
 - Spălărură auriculară
 - Alimentaţia parenterală
4. Accidente survenite în cursul unor metode diagnostice
sau terapeutice
 I. Accidente transfuzionale
 a. Reacţii alergice, erupţie urtuicariană,
dispnee de tip asmatiform, edem
Quincke, care sunt accidente benigne
până la accident anafilactic grav.
 b. Edem pulmonar acut realizat prin
supraîncărcare volemică la cardiaci
renali şi la marii anemici.
sau terapeutice
 c. Hemoliză care se manifestă sub formă

gravă ce prezintă clinic:
 nelinişte,
 cefalee,
 dispnee,
 durere lombară bilaterală „în bară” foarte
caracteristică,
 stare de şoc cu frisoane,
 hipotermie,
 ascensiune termică,
 icter, biologic prezentând hiperbilirubinemie
neconjugată, apoi hemoglobinurie , hiperazotemie,
anemie, reticulocitoză.
sau terapeutice
 În formă severă şi îndelungată se poate ajunge

la insuficienţă renală acută cu anurie prin necroză
tubulară alteori colaps cardiovascular şi moarte.
 În forma minoră hemoliza ca accident
transfuzional produce icter posttransfuzional
precoce (la 24 ore), icter posttransfuzional tardiv
(la 3-4 zile după transfuzie) deorece se
reactivează unii anticorpi la accidentul provenit de
la „donator universal periculos”.
 Un alt accident minor posttransfuzional este
hipertermia însoţită de frisoane datorate unor
substanţe piretogene conţinute în sângele
transfuzat.
sau terapeutice
 d. Sindrom de coagulare intravasculară

diseminată apare după transfuzie de sânge
incompatibil sau chiar compatibil dar în
cantităţi mari la pacienţii operaţi pe torace,
creier, anastomoze portocave, prostată.
 e. Purpură hemoragică trombocitopenică
apare după transfuzii în cantităţi moderate
dar repetate care au dus la dezvoltarea de
anticorpi antiplachetari.
Purpura hemoragică poate fi atât de gravă
încât să necesite exsanguinotransfuzia.
sau terapeutice
 II. Accidentele puncţiei pleurale

 a. Stop cardiorespirator ce apare datorită unui
reflex inhibitor neurobulbar.
 b. Embolia gazoasă poate avea loc la introducerea
sau scoaterea acului.
Primul gest este aşezarea bolnavului în decubit
lateral stâng pentru a permite aerului blocat în
ventriculul drept să treacă spre auricul şi vena cavă
şi deasemenea pentru a preveni embolia cerebrală.
 III. Accidente anafilactice după
administrări de substanţe radioopace
 Pentru a preveni acestea, în toate secţiile de
radiologie trebuie să existe o trusă cu
antihistaminice şi hemisuccinat de hidrocortizon.
sau terapeutice
 IV. Accidente hemoragice consecutive

tratamentelor anticoagulante în cadrul unei
supradoze de heparină sau alt
anticoagulant.
 Se va introduce intravenos sulfat de protamină
egal cu ultima doză de hepatrină, aceasta fiind
neutralizată instantaneu.
 Se mai pot introduce intravenos albastru de
toluidină sau chiar transfuzii sanguine în caz
hemoragii severe.
 În cazul unei supradoze de antivitamină K
(derivaţi cumarinici - trombostop) se vor
introdiuce intravenos 1-10 fiole de vitamină K1
(fitomenadionă) uneori sunt necesare şi transfuzii
de sânge sau plasmă proaspătă congelată
sau terapeutice
 V. Accidentele serice – pot fi

prevenite prin acţiunea imediată a
tratamentului şocului anafilactic, trusa
fiind în imediata apropiere a
pacientului, injectându-se:
 adrenalină subcutanat,
 hemisuccinat de hidrocortizon intravenos,
 antihistaminice intravenos,
 atropină ½ mg subcutanat.
5.Urgenţele aparatului respirator
 Incapacitatea acută sau acutizată (pe un fond de

suferinţă cronică) a plămânului de a menţine pragul
de saturaţie arterială în oxigen în limite fiziologice
(95-96%) va produce o hipoxemie accentuată
asociată sau nu cu hipercapnie, ca semne constante
sunt dispneea sub formă de hiperpnee, alteori de
bradipnee, respiraţie de tip Kussmaul sau Cheyne –
Stoches şi cianoza, se adaugă tahicardia ca fenomen
compensator.
 Agravarea hipercapniei poate duce la encefalopatie
respiratorie exprimată în prima fază prin agitaţie
apoi printr-o stare subcomatoasă cu torpoare
datorate intoxicării celulelor cerebrale cu CO2.
 Insuficienţa respiratorie acută poate fi de

-origine bronhopulmonară ca în stenoze
funcţionale şi organice ale căilor aeriene
superioare,
-ca în bronhoalveolita de deglutiţie,
- ca în stenoza acută generalizată a
aparatului bronşiolar distal aşa cum este în
criza de astm sau status asmaticus sau
-ca în reducerea acută şi întinsă a
câmpului respirator , în pneumotorax
spontan, pleurezie masivă, pneumonie
masivă, bronhopneumonie gravă,
tuberculoză miliară sau emfizemul
mediastinal.
 Insuficienţa respiratorie acută poate să se

instaleze ca puseu acut pe o insuficienţă respiratorie
acută aşa cum există în bronhopneumopatie
obstructivă difuză cronică.
 Există şi o insuficienţa respiratorie acută de
origine cardiacă ca în astmul cardiac ce reprezintă
trapta premergătoare a edemului pulmonar acut,
fiind expresia mai puţin gravă a dispneei paroxistice
din insuficienţa ventriculară stângă, aceasta se
datorează de dezechilibru contractil între inima
dreaptă care funcţionează normal şi inima stângă
deficitară incapabilă să expulzeze tot sângele pe care
îl primeşte de la plămân astfel încât se produce o
stază pulmonară, producându-se şi un bronhospasm
supraadăugat în cazul preexistent unei suferinţe
bronşice cronice care explică şi susţine dispneea.
 O altă formă a insuficienţei

respiratorii acute este de origine
extrapulmonară ca în alterarea
funcţiei centrului respirator.
 Alterarea funcţiei neronilor motori
periferici ca în poliradiculonevrite
sau în alterarea plăgilor motorii
neuromusculare ca în tetanos.
 Criza de astm bronşic este o dispnee

paroxistică produsă prin stenoza
funcţională generalizată a bronşiilor mici şi
bronşiolilor.
 La spasmul bronşic se adaugă edemul
mucoasei şi hipersecreţia bronşică.
 Mecanismul este alergic pe fond bronşic
indemn sau inflamator cronic.
 Starea de rău asmatic este o dispnee
gravă de tip expirator având originea într-
un bronhospasm deosebit de intens cu o
obstrucţie bronşiolară şi semne de
insuficienţă respiratorie accentuată, poate
dura şi 24 de ore.
 Edemul pulmonar acut reprezintă

inundarea brutală a alveolelor, a
ţesutului interstiţial pulmonar şi a
conductului bronşic de către o
serozitate albuminoasă,
necoagulabilă a plasmei trasudând
din capilarele pulmonare.
 Edemul pulmonar este

 acut hemodinamic al cardiacilor, se produce prin
supraîncărcarea bruscă a sistemului venocapilar pulmonar cu
creşterea presiunii capilare pulmonare în cardiopatii
hipertensive, cardiopatii valvulare, cardiopatii ischemice
 şi edem pulmonar acut lezional datorat lezării pe cale
aeriană sau sanguină a structurilor anatomice ale fuiltrului
alveolar şi capilar ca în edeme toxice, intoxicaţii cu
organofosforice, intoxicaţii cu oxid de carbon, hiperoxia (când
se inhalează amestec gazos cu mai mult de 60% oxigen,
ducând la fibroză pulmonară difuză), bronhoalveolita de
deglutiţie ducând la leziuni bronhoalveolare de origine acidă,
embolia grăsoasă posttraumatică, edemele acute infecţioase
ce determinate de o permeabilizare toxică a membranei
alveolocapilare datorat endosau exotoxinelor bacililor gram
negativi, edemele pulmonare ale înecaţilor, edemele
pulmonare de altitudine şi cele din embolia pulmonară sunt de
asemenea de natură lezionară.
 În patologie se întâlnesc edeme

pulmonare acute prin mecanisme
mixte hemodinamic şi lezional ce
pot fi intricate, ca în edemul
pulmonar iatrogen de
supraîncărcare, în edemul pulmonar
uremic, plămânul de şoc, edemul de
cauză neurologică.
 Hemoptizia reprezintă expectorarea unei

cantităţi de sânge provenită din căile
respiratorii ce poate să apară după
traumatisme toracice şi pulmonare (contuzii,
plăgi diverse, fracturi costale, corpi străini
intrabronşici sau după afecţiuni ale
aparatului respirator ale larigelui şi traheei –
papiloame, ulceraţii, varice, cancer.
 Bronhii – bronşiectazii, tuberculoză
bronşică.
 Bronholitiază, bronşită alergică.
 În afecţiuni ale plămânilor –

tuberculoză, cancer, abces, gangrenă
pulmonară, pneumonii bacterii cu
bacilul Friendlander şi stafilococ, chist
hidatic sau aerian, micoze pulmonare,
sifilis, antrax, sindom Goodpasture,
hemosideroză pulmonară.
 Sau afecţiuni ale pleurei în urma
perforaţiilor sau afectarea ganglionilor
cu fistulizare în plămâni sau afectarea
mediastinului cu fistulizare în plămâni.
 În cadrul afecţiunilor cardiovasculare

pot să apară hemoptizii ca în stenoza
mitrală şi stază pulmonară în
insuficienţa cardiacă, hipertensiunea
arteruială sistemică, infarct pulmonat,
flebite ale venelor pulmonare, arterite
pulmonare.
 Hemoptizia poate să apară şi în cadrul
hemopatiilor ca în leucemia acută,
teleangiectazia Rendu-Osler.
 Alte cauze de hemoptizii:

 intoxicaţii endogene,
 exogene,
 avitaminoză C,
 septicemii,
 hemoptizie compensatorie catamenială,
 tulburări vasomorii pulmonare
(hemoptizie esenţială), după terapia
anticoagulantă.
 Pneumotoraxul accidental este

o afecţiune caracterizată prin
prezenţa unei colecţii gazoase în
cavitatea pleurală.
 Aerul pătrunde în pleură printr-o
perforaţie patologică a seroasei.
 Pneumomediastinul (emfizemul
mediastinal spontan) se datorează
prezenţei aerului în mediastin consecutiv
ruperii unor alveole pulmonare
perivasculare.
 Aerul migrează de-a lungul vaselor
pulmonare, pătrunde în spaţiul
interpleural şi produce infiltraţia gazoasă
a ţesuturilor celulare mediastino-toracice,
uneori ale gâtului, mai rar şi ale spaţiului
retroperitoneal.
 Sughiţul este un spasm clonic al

diafragmului datorită iritării (în
afecţiuni inflamatorii ale zonelor
inervate de nervul frenic sau vag
sau în afecţiuni vasculare mecanice,
toxice, tumori, etc) nervului frenic
sau/şi a vagului.
6. Urgenţele aparatului cardiac
 Sincopa cardiacă şi oprirea

circulatorie sunt două stări clinice
de natură hemodinamică dar de
durată cu totul diferită.
 Sincopa Adams-Stoches este o oprire a

inimii cu o scădere extremă a debitului
cardiac, cu anoxie, cu răsunet imediat
asupra centrilor nervoşi superiori şi
asupra centrilor bulbari inferiori cu
repercursiuni asupra automatismului
respirator.
 Această afecţiune este aproape
întotdeauna complicaţia unui bloc
atrioventricular.
 Oprirea circulatorie poate avea trei

mecanisme ca absenţa contracţiei
ventriculare, fibrilaţia ventriculară,
contracţii ineficace, ducând la oprirea
circulatorie cu efecte grave
hemodinamice, respiratorii, metabolice,
celulare.
 Consecutiv are loc oprirea ventilaţiei prin
defect de irigare a centrilor trunchiului
cerebral apărând o asfixie acută.
 Tamponada inimii este o

decompensare cardiacă produsă de
acumulare de lichid sub tensiune în
cavitatea pericardică, producându-
se astfel o compresiune a inimii
care jenează expansiunea diastolică
a ventricului stâng.
 Resuscitarea cardiorespiratorie cu
torace închis, tehnica a fost imaginată şi
pusă la punct de către Jude, chirurg
toracic, care precizează că este inexact să
se spună despre un pacient că se află în
stop cardiac sau stop respirator, în
realitate fiind vorba de o oprire
cardiorespiratorie.
 Electroterapia a intrat în uzul curent prin
folosirea şocului electric denumit şi
cardioversie.
 Cordul pulmonar acut este o hipertensiune

pulmonară brutală (peste 30mmHg) cu
supraîncărcarea bruscă a ventricului drept,
ducând la dilatare şi ischemie consecutivă a
cavităţii.
 Cel mai adesea cordul pulmonar acut este
secundar unui baraj vascular acut (embolie
pulmonară masivă).
 Hipoxemia complică starea clinică
provocând o vasoconstricţie pulmonară care
suplimentează hipertensiunea pulmonară
arterială producând şi tulburări acute în
irigaţia coronariană.
 Emboliile gazoase sunt manifestări patologice

secundare migrării de bule de aer în vase putând
provoca mai ales la nivelul inimii drepte şi a
circulaţiei pulmonare de la un mic edem pulmonar
până la oprirea inimii.
 Emboliile gazoase ale inimii stângi sunt brutale,
dramatice şi mortale uneori şi produc patru grupe de
manifestări: oprirea cardiorespiratorie fără
podroame, oprirea carduiacă precedată de comă
totală, comă totală cu tulburări cardiorespiratorii
tardive, embolii fără tulburări respiratorii dar cu
pierderea conştienţei însoţită de tulburări
neurologice de focar şi convulsii.
 Angina pectorală reprezintă o ischemie miocardică

tranzitorie prin dezechilibru acut între cerere şi
aportul de oxigen la nivelul miocardului.
 Circulaţia coronariană devenind inaptă de a asigura
nevoile metabolice ale fibrei miocardice şi de a acoperi
consumul de oxigen.
 Sindroamele intermediare sunt sindroame din
cadrul cardiopatiei ischemice dureroase, situate între
angina pectorală şi infarctul miocardic.
 Infarctul de miocard este o necroză ischemică a
unei zone de ţesut miocardic tradusă clinic prin acces
dureros particular, electrocardiografic prin modificări
caracteristice şi în laborator prin modificarea unor
parametri biologici.
 Anevrismul disecant al aortei,

accident rar dar grav, aproape
întotdeauna letal, ce apare când inima
prezintă o soluţie de continuitate,
sângele pătrunzând între straturile
anatomice ale peretelui, desecându-le.
Hematomul se poate deschide în
pericard, pleură sau retroabdominal.
 Anevrismul disecant al aortei se datorează

unei alterări a tunicii medii, existând două
cauze principale:
 ateroscleroza sau necroza chistică a mediei care
poate fi datorată creşterii stresului hemodinamic
intraaortic din cadrul hipertensiunii arteriale în
sarcină sau în unele afecţiuni congenitale.
 Sindromul Marfan este una din cauzele clasice ale
anevrismului disecant de aortă.
 Trebuie adăugat şi ţine cont în apariţia acestei
afecţiuni că traumatismul la vârsta tânără poate fi
o cauză.
 Disecţia aortei începe pe aorta ascendentă la
2-5 cm deasupra de valva aortică şi pe aorta
descendentă imediat sub originea arterei
subclaviculare stângi.
 Tulburările de ritm cardiac sunt

multiple şi necesită terapie de urgenţă în
disritmiile tahicardice atunci când este
atinsă o frecvenţă critică a inimii 180 de
bătăi/minut la sănătoşi şi 120 de
bătăi/minut la bolnavii de inimă.
 Tulburările de ritm ce trebuiesc tratate în urgenţă,

sunt:
 fibrilaţia atrială paroxistică,
 flaterul atrial paroxistic,
 tahicardia paroxistică atrială,
 cazuri particulare de bloc atrioventricula apărut
postdigitalic,
 tahicardia paroxistică joncţională,
 extrasistolele ventriculare,
 tahicardia paroxistică ventriculară,
 flaterul ventricular,
 fiblilaţia ventriculară.
 Terapia de urgenţă trebuie folosită şi în tratamentul
puseurilor acute de hipertensiune arterială, mai ales
când tensiunea minimă este între 130-150 mmHg.
 Edemul cerebral acut sau

encefalopatia hipertensivă acută
este un sindrom neurologic
paroxistic coexistând cu o creştere
importantă şi bruscă a tensiunii
arteriale la un pacient care prezintă
o hipertensiune arerială veche şi
severă, o glomerulonevrită acută, o
toxemie gravidică sau un
feocromocitom.
 O urgenţă deosebită o reprezintă şi embolia

cerebrală de origine cardiacă care apare în:
 cardiopatii reumatismale,
 stenoza mitrală reprezentând 90% ca frecvenţă,
 infarctul miocardic acut,
 fibrilaţia atrială idiopatică,
 alte afecţiuni cardiace.
 O altă urgenţă deosebită o reprezintă
insuficienţa arterială acută datorată
obstrucţiei brutale a unui vas arterial din
circulaţia sistemică.
7. Urgenţe abdominale
 Urgenţele abdominale sunt constituite

din următoarele entităţi:
 Durerea abdominală acută sau
abdomenul acut este o durere
intensă, de lungă durată, considerată
din principiu ca o urgenţă, reflecztând
o afecţiune gravă capabilă în orice
moment de a deveni abdomen
chirurgical acut.
 Originea durerii abdominale acute

poate fi:
 viscerală,
 parietală,
 vasculară,
 centrală,
 reflexă cu punct de plecare toracic sau
în cadrul unor boli generale.
 Durerea abdominală acută se poate clasifica

în felul următor:
 A. Durere abdominală difuză fără
localizare precisă.
 a) Durere abdominală difuză violentă,
întâlnită în:
 - ocluzia intestinală, volvulus, torsiuni
 - perforaţie în abdomen liber (ulcer gastric sau
duodenal, colită ulceroasă, febră tifoidă,
colescistită, afecţiuni uterine)
 - perforaţie acoperită (stomac, intestin)
 - peritonită acută difuză
 - spasme ale colonului
 - infarct miocardic
 - angor abdominal
 - tromboza şi embolia vaselor mezenterice
 - tromboză portală
 - ruptura unui anevrism al aortei abdominale
 - necroză acută a pancreasului
 - unele enterite acute grave (gastroenterocolita
produsă de toxina stafilococică)
 - reacţii peritoneale (peritonismul)
 - ascaridioza, intoxicaţie cu plumb sau taliu,
tetanie, porfirie acută, crize tabetice, crize
addisoniene, crize basedowiene, purpură
abdominală Henoch
 - hernie cu colici abdominale
 - pneumotorax spontan
 - mialgia epidemică sau boala Bornholm
 b) Durere abdominală ca simptom de însoţire

 - torsiune axială a organelor abdominale pediculate
 - afecţiuni pancreatice subacute
 - rinichi mobil, infarct sau tumoră renală,
perinefrită, pielită, hemoragie în loja renală sau în
bazinetul renal
 - rupturile de ficat, splină sau rinichi
 - apoplexie suprarenală
 - spasme intestinale
 - leziuni traumatice
 - intoxicaţii (morfină, plumb)
 - afecţiuni ale musculaturii dorsale şi ale coloanei
toracice
 - boli metabolice (diabet, uremie, hiperlipemie

primară, hiperparatiroidism, porfirie, deficitul de
C1-esterază)
 - enterite, colite
 - aderenţe
 - helmintiaze
 - TBC peritoneală
 - carcinoză peritoneală
 - alte tumori (boala Hodgkin, sarcom)
 - apendicită cronică
 - plecate de la peretele abdominal (de ex. Hernia
epigastrică)
 - plecate de musculatura dorsală
 - plecate de la coloana vertebrală
 - plecate de la organele toracice
 B. Durere abdominală localizată

 a) în regiunea epigastrică
 - ulcer perforat în peritoneu liber
 - pancreatită acută
 - ruptură de esofag
 - hernie diafragmatică încarcerată
 - hernie epigastrică strangulată
 - dilataţie acută de stomac
 - volvulus gastric
 - ocluzie de colon transvers
 - apendicită acută
 - criză gastrică tabetică
 - anevrism disecant al aortei
 - ocluzie acută a venei porte
 - infarct de miocard
 - angor abdominal
 - pneumonie bacteriană
 - comă diabetică
 b) în regiunea ombilicală
 - apendicită acută
 - hernie epigastrică sau hernie
ombilicală strangulată
 - adenopatie mezenterică de diferite
origini
 c) în hipocondrul drept
 - litiază biliară
 - colecistită acută sau empin vezicular cu sau
fără pericolecistită
 - apendice înalt situat, evetual cu perforaţie
acoperită
 - abces sau infarct hepatic
 - stază hepatică instalată în scurt timp
 - pileflebită hepatică
 - abces sufrenic
 - colică hepatică în cursul unui icter hemolitic
 d) în hipocondrul stâng
 - ulcer gastric perforat faţa anterioară
 - diverticul jejunal perforat
 - colică renală, infarct renal, ptoză renală cu
cudură de ureter
 - infarct splenic
 - afecţiuni pancreatice
 - infarct miocardic
 - ocluzie de colon
 - hernie diafragmatică
 - abces frenic
 - pleurezie supradiafragmatică
 - abces splenic, ruptura splinei
 e) în fosa iliacă dreaptă

 - apendicită
 - pielită, colică ureterală, ptoză renală,
hidronefroză
 - hernie strangulată
 - hemoragie abdominală
 - afecţiuni ginecologice (sarcină extrauterină
ruptă, chist de ovar torsionat sau rupt,
salpingoovarită acută)
 - peritonită, pelviperitonită
 - tromboza venelor bazinului
 - afecţiuni ileocecale
 - ileită terminală
 - testicul inghinal
 - hematom sau flegmon al psoasului
 f) în fosa iliacă stângă

 - colică ureterală, calcul
 - infarct renal, hidronefroză, ptoză renală, pielită
 - diverticulită acută
 - afecţiuni ginecologice
 - hematom sau flegmon al psoasului
 - hernie strangulată
 - peritonită, pelviperitonită
 - tromboza venelor bazinului
 - hemoragie abdominală
 - afecţiuni ale colonului
 g) în hipogastru
 - avort septic
 - retenţie de urină
 - calcul sau tumoră vezicală
 - prostatită
 - sarcină extrauterină ruptă
 - acces al fundului de sac Douglas
 - hemoragie intraabdominală
 - pelviperitonită
 - osteita pubisului
 - anevrism disecant
 h) în regiunea lombară
 - litiază renală, infarc renal
 - ptoză renală, hidronefriză, hematom în
loja renală sau în bazinet
 - abces sufrenic, supuraţie perirenală
 - hemoragie sau tumoră suprarenală
 - hemoglobinurie paroxistică
 - sindrom discal, nevrită sau nevralgie a
regiunii lombare, osteită vertebrală
 C. Urgenţa pancreatita acută

 Originea imediată a bolii se află în
activarea prematură a enzimelor
proteolitice şi difuzarea lor în parenchimul
pancreatic.
 Cauzele canaliculare (litiază, oddită),
vasculară, nervoasă, alergică,
imunologică, metabolică.
 Astăzi se face distincţia între pancreatita
acută hemoragică şi pancreatita
edematoasă.
 D. Urgenţe în hemoragiile digestive

superioare
 Hemoragiile digestive superioare se
caracterizează prin hematemeză şi melenă,
în boli ale esofagului, în boli ale stomacului
şi duodenului, în boli ale intestinului
mezenterial , în boli ale colonului şi în boli
generale ca boli ale vaselor, bolki de sânge,
colagenoze sau traumatisme abdominale.
 Pot sa apară hemoragii digestive superioare
şi după tratament cu aspirină sau
anticoagulante.
8. Urgenţele sindroamelor hemoragice
 Sunt datorate în special unei agresiuni la

nivelul peretelui vasului. Agresiunea poate fi
directă sau imunologică.
 Dintre urgenţele hemoragice amintim:
a) purpura infecţioasă – constituie o urgenţă
a copilului şi se întâlneşte în două entităţi ca:
 - sindromul Waterhouse – Friderichsen, întâlnit la
bolnavii cu septicemie cu germeni gram negativi
cum ar fi meningococul dar şi gram pozitivi care
evoluează cu exotoxine.
 - purpura fulminas Henoch – are o evoluţie mai
puţin acută dar un prognostic sever apare după
infecţii streptococice datorită unor hemoragii
consecutive unor leziuni vasculare diseminate de
tipul microangiopatiei trombozante.
b) purpura reumatoidă Schönlein-Henoch ce prezintă o

purpură cutanată, un sindrom articular, un sindrom
abdominal şi un sindrom renal.
 c) sindroame hemoragice trombocitopenice – devin
urgenţe când unele purpune trombocitopenice
idiopatice acute sau cronice produc un puseu acut, în
unele trombocitopenii de origine toxică, în unele
trombocitopenii posttransfuzionale şi în purpura
trombocitopenică, trombotică sau boala Moscowitz.
 d) sindroame hemoragice prin deficit al factorilor
coagulării (coagulopatii), sunt reprezentate de
hemofilii (hemofilia A, B şi C).
e) fibrinoliza primară acută – este o

urgenţă hemoragică, fiind consecinţa
ruperii echilibrului dintre mecanismul
fiziologic al coagulării şi sistemul
fibrinolitic în favoarea creşterii
exagerate a fibrinolizei. aceasta are loc
în împrejurări patologice când enzimele
capabile să declanşeze fibrinoliza
pătrund masiv în circulaţie.
f) coagularea intravasculară diseminată (CID)

– este o urgenţă când se produce un proces
de activare exagerată şi accelerată a
reacţiilor în cascadă care au loc în
coagularea fiziologică, reacţii care duc la
depuneri de cheaguri în interiorul
microcirculaţiei întregului arbore vascular.
Practic, consumul tuturor factorilor
hemostatici are loc într-un timp foarte scurt,
producând trombi în toată circulaţia.
9. Urgenţele din sindromul hemolitic acut
 sindromul hemolitic acut este o

urgenţă care poate avea cauză:
 - corpusculară (fragilitatea hematiilor) ca:
anemii hemolitice de cauză corpusculară în
enzimopatii eritrocitare, mai ales în
deficienţa glucozo-6-fosfodehidrogenaza, în
hemoglobinuria paroxistică nocturnă când
fragilitatea eritrocitelor se datoreşte
sensibilităţi lor anormale la acţiunea litică a
complementului datorită unui defect de
membrană.
 - extracorpusculară determinată de un factor
seric (hemoliză intravasculară) sau un factor
tisular (hemoliză extravasculară).
 La adult, majoritatea hemolizelor acute grave
sunt de origine extracorpusculară, cum ar fi
incompatibilitatea transfuzională, anemii
hemolitice prin autoanticorpi, anemii hemolitice
imune toxoalergice, anemii hemolitice
dobândite fără autoanticorpi în hemoliză
bacteriană, în hemoliză parazitară, în hemoliză
toxică sau în hemolize însoţite de purpură
trombocitopenică (sindromul Moschowich).
10. Urgenţe în principalele tulburări hidroelectrolitice
 Sunt reprezentate de următoarele

entităţi:
a) deshidratarea hipertonă
(deshidratarea celulară) – reprezintă
o scădere a cantităţii de apă diluantă
a mediului intern, având drept
consecinţă hiperconcentrarea sa cu
deshidratare consecutivă celulară,
caracterizându-se prin deficit de apă
pură şi hipernatremie, aceste fiind
direct proporţionale procentual.
b) deshidratarea hipotonă sau hiponatriemia

de pierdere – se datorează pierderii
preponderente de sodiu cu scăderea
consecutivă a osmolarităţii plasmei şi cu
hiperhidratare celulară.
Pierderile rapide de sodiu proporţional mai
importante decât pierderile de apă duc la o
hipotonie plasmatică ce determină fuga apei
spre interiorul celulei cu scăderea volumului
plasmatic şi hiperhidratare celulară.
Hipoosmolaritatea plasmei duce la inhibiţia
secreţiei de ADH care tinde să reechilibreze
balanţa osmotică.
c) intoxicaţie cu apă (hiperhidratare hipotonă

sau hiperhidratare celulară) – are loc în
aportul exagerat de lichide hipotone cu
scăderea sau cu lipsa capacităţii
organismului de a aelimina excesul de apă,
producându-se o creştere a volumului
plasmatic pe seama componentei hidrice.
Hipotonia extracelulară produce o încărcare cu
apă a celului care tulbură echilibrul osmotic
iar sistemele de reechilibrare hormonală
(ADH, aldosteron) nu pot satisface în
întregime necesităţile de reglare.
Scăderea cantităţii de aldosteron duce la
pierderea sodiului cu accentuarea hipotoniei.
d) hipoKaliemia reprezintă scăderea

potasiului plasmatic sub 3,4mE/l ce
antrenează tulburări grave ale
excitabilităţii celulare, mai cu seamă
neuromusculare până la areflexie.
În acelaşi timp se elimină hidrogen în
catităţi crescute în tubii renali ceea ce
duce la alcaloză.
Situaţia se poate întâlni şi în cazul
tratatemtului cu digitală.
e) hiperkaliemia – este reprezentată de

creşterea potasiului peste 3,5mE/l şi se
datoreşte unei tulburări de repartiţie a
potasiului însoţinduse de scăderea sa
intracelulară.
Perturbările ating mai ales miocardul, muşchii
şi echilibrul acido-bazic, putându-se produce
o acidoză prin retenţia de hidrogen,
competitiv cu eliminarea de potasiu tisular,
membranele devenind hipopolarizabile.
f) hipercalcemia paroxistică – este o urgenţă

produsă de creşterea brutală a concentraţiei
calciului sanguin până la valori de 15-20
mg% pe fondul unui sindrom de mobilizare
excesivă a calciului.
Creşterea bruscă şi masivă a calciului are
asupra cordului efecte de reducere a
excitabilităţii până la oprirea sa.
g) tetania – reprezintă scăderea calciului
ionizat sub 7,5mg%, ce poate antrena o
creştere a excitabilităţii neuromusculare
care poate merge până la convulsii.
11. Urgenţe în tulburările echilibrului acido-bazic
 Procesele biochimice din organism necesită

un mediu cu pH relativ fix, între 7,37-7,42.
Sub 7,32 se produce acidoza, limita minimă
vitală fiind 6,8 iar pH-ul 8 marchează limita
superioară accesibilă vieţii, între 7,42 şi 8,
situându-se alcaloza.
 Până la moartea celulei în spaţiul de ph, care
caracterizează alcaloza sau acidoza, se
produc perturbări metabolice a căror
gravitate este proporţională cu distanţa
valorii reale a pH-ului faţă de pH-ul normal.
11. Urgenţe în tulburările echilibrului acido-bazic
 Mecenismele care tind să

compensdeze eventualele tulburări
sunt generale cum ar fi:
 sistemele tampon sanguine (plasmatice
şi globulare),
 reglarea respiratorie,
 reglarea renală
 şi locale celulare.
12. Urgenţe în insufienţa renală acută
 Este o urgenţă datorată reducerii

acute a funcţiei renale sub pragul
menţinerii unei homeostazii
biochimice fiziologice, producându-se
o tulburare funcţională constând în
vasoconstricţie renală şi o lezare
anatomică, necroză tubulară acută.
 Semnele principale sunt:
 hiperazotemia însoţită de oligurie
 sau anurie cu o evoluţie spre comă
uremică.
13. Urgenţe în lipotimii, sincope, nevralgii, nevrite,
cauzalgii, cefalee, migrene, epilepsia, come
 Lipotimia este o formă atenuată de

sincopă în care pierderea de
conştienţă nu este totală iar funcţiile
vitale nu sunt comp,let suprimate.
 Poate avea o durată mai lungă, fiind
întotdeauna reversibilă.
 Specifice sunt:
 sincopele cardiace, mai ales în
tulburările de ritm,
 sincopele prin hipotensiune ortostatică
 şi sincopele din sindromul sinusului
carotidian, ce este o hipersensibilitate
a zonei reflexogene carotidiene, mai
frecventă la bărbaţi hipertensivi şi
aterosclerotici.
 Sincopa se caracterizează prin

pierderea bruscă a conştienţei cu
oprirea inimii şi a respiraţiei.
 Este potenţial reversibilă, cu durată de
la câteva secunde la câteva minute,
pacientul revenindu-şi sau sucombând.
 Nu se percep bătăile cardiace, nu se
percepe respiraţia.
 Pierderea conştienţei poate fi
precedată de ameţeli, tulburări de
vedere şi poate fi însoţită de convulsii.
 Nevralgiile, senzaţii dureroase pe

traiectul unor nervi, datorită unor procese
patologice la nivelul lor.
 Nevritele reprezintă o inflamaţie a
nervilor cu modificarea funcţiilor acestora
în teritoriul deservit.
 Cauzalgia este o durere fantomă la
pacienţii ce au suferit o amputaţie a unui
segment de membru, durerea apărând
mai ales în somn, chiar la nivelul
segmentului amputat.
 Cefaleea, este o durere resimţită la

nivel cranian, cu multiple cauze.
 Migrena est eo durere resimţită la
nivel cranian dar se poate preciza
exact zona durerii.
 Un tip special de migrenă este
sindromul Meniere ce aparţine mai
ales tulburărilor urechii interne.
 Epilepsia este o descărcare hipersincronă a

unei populaţii de neuroni cerebrali
hiperexcitabili.
 În evoluţia epilepsiei se poate descrie o criză
de grand mal cu o fază precritică, 46
secunde, şi o fază de spasm tonic care se
instalează progresiv, craniocaudal,
obiectivându-se prin opistotonus şi faza a
treia sau clonică care urmează la câteva
secunde după faza tonică.
 După furtuna somatovegetativă urmează
faza de recuperare, pacientul intrând într-un
somn profund, recăpătându-şi conştienţa şi
păstrând câtva timp o stare crepusculară.
 Criza de petit mal considerată ereditară are o durată

mai scurtă, 5-15 secunde, timp în care conştienţa
poate fi numai omnubilată, rareori cu mioclonii,
paloare, cădere, relaxare sfincterială.
 În timpul crizelor psihomotorii declanşate de la
nivelul cortexului temporal, conştienţa este alterată,
apar iluzii, halucinaţii, impresii de dejavu, dejavesu,
jamaisvu, stări dde vis, automatisme verbale, uneori
asociate cu fenomene vegetative.
 Există şi o formă de crize comiţiale psihomotorii sau
absenţe pshihomotorii care spre deosebire de cele de
petit mal, se repetă rareori în cursul aceleiaşi zile.
 Comele reprezintă o pierdere de

diverse grade a stării de conştienţă,
adică a funcţiiilor vieţii de relaţie cu
perturbarea mai mult sau maiu puţin
profundă a funcţiilor vieţii vegetative.
 Comele pot fi endogene, cel mai
adesea metabolice, endocrine,
neurologice, cardiovasculare,
respiratorii şi come exogene exogene,
de cele mai multe ori, postraumatice.
 Există mai multe clasificări ale stadiilor

comelor, spre exemplu:
- Stadiul I comă uşoară sau vigilă, pacientul
este în somn profund, se trezeşte la zgomot şi
durere, reflexele sunt păstrate în afară de cel
faringolaringian.
- Stadiul II, comă profundă, funcţiile de relaţie
complet abolite, reflexele osteotendinoase,
corneene şi mioza abolite, fiind păstrate doar
funcţiile vieţii vegetative: respiratie, circulatie,
termoreglare
- Stadiul III, sau coma carus, caracterizată

prin pierderea totală a funcţiilor de relaţie,
pacientul este areactiv, areflexie completă,
tulburările vegetative tranzitorii cu
diminuarea amplitudinii respiratorii, apariţia
de pauze respiratorii, midriază, colaps,
hipotermie.
- Stadiul IV, sau coma depăşită, cu apnee, cu
pierderea funcţiilor vegetative, pierderea
totală a funcţiilor de relaţie, păstrate fiind
numai contracţiile cardiace, pacientul fiind
menţinut în viaţă numai prin mijloace
artificiale.
14. Urgenţe endocrine
 Urgenţele endocrine sunt reprezentate de

coma hipofizară, ce este o insuficienţă
hipofizară gravă datorită carenţei secundare
în hormoni suprarenalieni, mai ales
glucocorticoizi şi tiroidineni precum şi
accidente hipoglicemice.
 Comele endocrine pot apare pe fond anterior
cunoscut, instalarea lor făcându-se progresiv
sau pot apare brusc, ca semn revelator al
unei endocrinopatii nediagnosticate.
 Originea comei hipofizare poate fi o tumoră
hipofizară, metastaze carcinomatoase sau
infiltraţii hipotalamice de origine sarcoidotică
sau meningitică.
 Coma tireotoxică, sau basedowiană,

reprezintă exacerbarea semnelor unei
hipertiroidii preexistente, de manieră brutală
şi periclitantă pentru viaţa bolnavului.
 Coma mixedematoasă este un accident
foarte rar, dar de mare gravitate,
reprezentând exagerarea acută şi la limită,
sub condiţii de stres a simptomelor unui
mixedem preexistent.
Ea se manifestă ca o hibernare endogenă
îmbrăcând aspectul unei morţi aparente.
 Insuficienţa suprarenală acută apare după

distrugerea masivă şi brutală a
corticosuprarenalei în plină sănătate sau pe
un fond de insuficienţă suprarenală cronică
cu prăbuşirea funcţiei endocrine.
 Fiziopatologic, survine o cădere bruscă a
capacităţii de răspuns a organismului la
variaţiile externe de mediu, tradusă prin
luipsa reacţiei de adaptare prin veriga –
adrenohipotalamohipofizocorticosuprarenală,
pierderi hidroelectrolitice grave, tulburări ale
reglerăă tensiunii arteriale, tulburări ale
metabolismului glucidic.
15. Urgenţe în tulburările psihice
 Sindroamele psihiatrice devin o urgenţă

când pacientul manifestă fapte şi atitudini
periculoase pentru el sau pentru anturaj.
 Cele mai multe cauze şi condiţii de
producee le reprezintă:
 bolile psihice,
 afecţiunile neurologice,
 intoxicaţiile exogene,
 intoxicaţiile endogene,
 bolile infecţioase şi carenţele
 tulburările hidroelectrolitice şi acidobazice.
 Anxietatea, sindrom caracterizat prin

nelinişte şi teamă imprecisă, exagerată şi
nemotivată ce se manifestă prin crize
anxioase sau stări anxioase.
 Confuzia mintală se caracterizează prin
dezorientare în timp şi spaţiu, deficit de
atenţie, de memorie, imagini şi idei
estompate, somnolenţă întreruptă de
perioade agitaţie psihomotorie.
 Agitaţia psihomotorie se manifestă prin
logoree, ţipete, urlete, acte periculoase,
lovituri, răniri de persoane, deteriorări de
bunuri.
 Delirul este o formă gravă a

confuziei de idei şi imagini
exprimată prin expresii incoerente,
asocieri haotice de gânduri şi
gesturi ilogice.
 Depresia psihică este un sindrom
manifestat prin astenie, adinamie,
achinezie, indiferenţă afectivă,
izolare, tristeţe profundă, anxietate,
gânduri de suicid.
 Schizofrenia şi paranoia reprezintă o psihoză

ce debutează în adolescenţă sau tinereţe şi
se manifestă prin tuilburări complexe de
afectivitate, gândire şi comportament.
 Gândirea este superficială, ilogică iar ideile
sunt bizare.
Pacienţii nu se pot concentra asupra unui
obiect, fenomen sau problemă.
 Comportamentul devine antisocial.
 Pe fond cronic, apar halucinaţii, stări de
catatonie, stupoare sau delir, toate împreună
constituind urgenţe medicale.
 Personalităţile psihopatice se
caracterizează prin discernământ
deficitar, tulburări de comportament
şi acţiuni impulsive care contravin
eticii şi moralei.
 Cele mai frecvente sunt;
 isteria,
 demenţa
 şi epilepsia.
VĂ MULŢUMESC!

Curs Postuniversitar Medicina in Dezastre

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Postuniversitar Medicina in Dezastre

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MEDICINA ÎN DEZASTRE

Dr. Constantin Bălăeţ

 Cap. I DESPRE DEZASTRE

 Cap. V LANŢUL DE AJUTOR MEDICAL

 3. Scoaterea răniţilor de la locul

 Cap. V LANŢUL DE AJUTOR MEDICAL

 Statele dezvoltate, membre NATO, ale

 Ethel Crow spune “primul dezastru care

 O lume în care roiuri de insecte îi devorează

 Poporul chinez îndură cu stoicism inundaţiile

 Printre dezastrele naturale deosebite ce au

 Cea mai asurzitoare explozie înregistrată vreodată a

 La fiecare 100 de ani, balinezii aduc omagii zeului lor

 Dezastre produse de cutremure: conform

 În dimineaţa zilei de 1 noiembrie 1755, oraşul

 Un val seismic care a lovit insula Oahu din

 Locuitorii oraşului Sanriku, Japonia, au urmărit

 Dezastre produse de uragane şi

 O tornadă care a lovit El Dorado, Kansas, în anul

 Dezastre produse de inundaţii: În lunile

 În ziua 22 septembrie 1938, 60 de colonii

 Dezastre produse de vreme: Romanii credeau că

 Oamenii de ştiinţă consideră că densitatea

 Conform statisticilor, întocmite de Crucea Roşie, SUA

 Ceaţa şi vântul produc efecte nebănuite –

 În anul 1926, cel mai mare depozit al US

 Printre dezastrele artificiale deosebite ce au trecut peste

 Oraşele erau părăsite, oamenii înebuniţi de frică îşi

 În epidemia de febră galbenă care a terorizat

 Napoleon Bonaparte s-a luptat din

 Peste 100 de participanţi la o nuntă din

 Dezastre produse de incendii, explozii

 Într-o după-amiază însorită, în Spania, în

 Pompierii din Sao Paolo, Brazilia,

 Dezastre produse în transporturi:

 În ultimii 400 de ani, mai mult de 60 de nave şi 12

 După dezastrul de la Bayonn din 1958,

 În timpul celei mai mari avalanşe din istoria SUA,

 În al doilea război mondial, numărul

 Sistemele de prim ajutor şi infrastructura

 Importanţa organizării intervenţiilor la

 a) Particularităţile medicinii de urgenţă

 Problemele medicale caracteristice dezastrului:

 Politraumatizaţi cu leziuni asociate,

 Poliagresaţi cu leziuni combinate

 Patologia iradierii acute este problema

 Cutremurul din iulie 1963 de la Skoplje s-a

 Încercarea de a stabili o proporţionalitate

 Menţionăm că delimitarea zonelor

 e) Fazele temporare ale

 În faza I, hotărăsc minutele dacă

 În faza a II-a, de salvare a oamenilor

 În faza a III-a a recuperării, se aplică

 a) Sistemul asigurării medicale la

 Organele medicale de conducere planifică,

 Aprovizionarea cu materiale sanitaro-

 b) Intervenţia medicală şi măsuri

 Asigurarea medicală în dezastre

 Asigurarea medicală la dezastre

 Organele medicale de conducere,

 Din activităţile de pregătire a organelor şi

 măsuri de asigurare a funcţionalităţii

 organizarea de formaţiuni mobile de

 crearea de stocuri tampon de