Curs Judiciara Id

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU
Facultatea de Psihologie
Departamentul de învățământ la distanță
MODUL:
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
TUTOR: Lect. univ. dr. Oana Mateescu
- 2015 -
CUPRINS
Cuprins…………………………………………………………... 2
Introducere………………………………………………………. 3
Unitatea 1: Introducere în psihologia judiciară………………….. 9
Unitatea 2: Noțiuni juridice fundamentale (I). Norma juridică și
raportul juridic………………………………………………......... 18
Unitatea 3: Noțiuni juridice fundamentale (II). Infracțiunea…….. 35
Unitatea 4: Infractorul din perspectivă psihiatrică (I).Normalitate
și anormalitate. Sănătate mintală și boala mintala....................... 50
Unitatea 5: Infractorul din perspectivă psihiatrică (II).
Personalitățile accentuate……………………………………....... 68
Unitatea 6: Infractorul din perspectivă psihologică(I). Tulburările
de personalitate………………………………………………....... 81
Unitatea 7: Infractorul din perspectivă psihologică (II).
Personalitatea infractorului…………………………………......... 99
Unitatea 8: Infracțiunea de omor (I). Crima cu substrat sexual.
Crima în serie……………………………………………….......... 121
Unitatea 9: Infracțiunea de omor (II). Tehnicile profiling……… 137
Unitatea 10: Mărturia judiciară. Aspecte legale…………………. 149
Unitatea 11: Mărturia judiciară. Aspecte psihologice…………… 161
Unitatea 12: Comportamentul simulat. Tehnica poligrafului……. 175
Unitatea 13: Elemente de victimologie…………………………. 191
Unitatea 14: Elemente de psihologie penitenciară………………. 206
Glosar de specialitate……………………………………………. 219
Bibliografie………………………………………………………. 223
2
INTRODUCERE
1. Scopul şi obiectivele disciplinei
Materialul de studiu este adresat studenţilor din anul II de studiu ce urmează

cursurile ID ale Facultăţii de Psihologie .
Scopul cursul este acela de a prezenta conceptele de bază cu care
operează psihologia judiciară, precum şi problematicii acesteia.
Obiective generale
1. Familiarizarea cu conceptele şi problematica psihologiei judiciare.
2. Analiza şi explorarea cadrului conceptual al psihologiei judiciare.
Obiective specifice
1. Investigarea problematicii psihologiei judiciare şi relaţia cu alte discipline.
2. Evidențierea noțiunilor juridice fundamentale referitoare la norma juridică și
raportul juridic.
3. Evidențierea noțiunilor juridice fundamentale referitoare la infracțiune.
4. Analiza infractorului din perspectivă psihiatrică: normalitate și anormalitate,
sănătate psihică și boală psihică.
5. Analiza infractorului din perspectivă psihiatrică: personalitățile accentuate.
6. Analiza infractorului din perspectivă psihologică: tulburările de personalitate.
7. Analiza infractorului din perspectivă psihologică: personalitatea infractorului.
8. Investigarea infracțiunii de omor: crima cu substrat sexual și crima în serie.
9. Investigarea infracțiunii de omor: tehnicile profiling.
10. Evidențierea probelor în procesul penal: aspectele legale ale mărturiei.
11. Evidențierea probelor în procesul penal: aspectele psihologice ale mărturiei
12. Comportamentul simulat. Tehnica poligraf
13. Elemente de victimologie
14. Elemente de psihologie penitenciara
2.Cerinţe preliminare
Se impune ca studentul să-şi fi însuşit, cel puţin la nivel mediu, conceptele de
bază ale disciplinelor psihologie generală, sociologie, istoria psihologiei, concepte
precum procesele psihice, structura psihicului, individ, societate, teorii generale ale
psihologiei.
3. Conţinutul materialului de studiu. Organizarea pe unităţi de studiu
Materialul de studiu cuprinde informaţii referitoare la obiectul de studiu al

disciplinei, precum şi despre principalele concepte ale psihologiei judiciare.
Unitate de studiu 1: Introducere în psihologia judiciară

Această primă unitate de studiu asigură o introducere generală în
problematica psihologiei judiciare, prezentând obiectul acesteia ca ştiinţă, incluzând
3
precizări terminologice şi metodologice, configurând sfera de analiză teoretică a
psihologiei, precum şi un scurt istoric. Scopul ei este de a familiariza studentul cu
elementele fundamentale ale acestei discipline
Unitate de studiu 2: Noțiuni juridice fundamentale (I). Norma juridică.

Raportul juridic
Unitatea de studiu își propune să ia în discuție fenomenul normativ și

normele juridice. În acest sens, este prezentată succint o clasificare a normelor
juridice, caracteristicile acesteia, structura logico-juridică și tehnico-juridică. De
asemenea, se pun în discuție elemente referitoare la raportul juridic: subiectul
juridic, conținutul raportului juridic, clasificarea drepturilor subiective și obiectul
raportului juridic.
Unitate de studiu 3: Norme juridice fundamentale II. Infracțiunea
În această unitate de studiu se pune în discuție infracțiunea, ca instituție a

dreptului penal. Pornind de la această premisă, se definește noțiunea de infracțiune,
prezentându-se totodată și planurile de manifestare ale acesteia. În continuare,
demersul teoretic face referire la aspecte precum periculozitatea socială a infracțiunii,
săvârșirea faptei penale cu vinovăție, precum și prevederea faptei în legea penală.
Unitate de studiu 4: Infractorul din perspectivă psihiatrică (I): Normalitate și

anormalitate. Sănătate psihică și boală psihică.
Pentru înţelegerea dinamicii raportului sănătate-boală, trebuie să apelăm la

noţiunea de proces patologic. În acest sens, boala reprezintă o formă de existenţă a
materiei vii caracterizată prin apariţia procesului ce implică tulburarea unităţii
forţelor din organism (integritatea) şi a organismului cu mediul (integrarea).
Unitate de studiu 5: Infractorul din perspectivă psihiatrică (II): Personalitățile

accentuate.
În această unitate de învățare ne-am propus să evidențiem tipurile de oameni

ale căror trăsături diferă în sfera aspirațiilor și predispozițiilor, în sfera afectiv-
volițională și asociativ-verbală, având note ”mai acute” decât cele întâlnite în medie
în populație.
Trăsăturile de personalitate din cadrul normalului ne oferă un număr infinit mai
mare de variabile decât cele aflate în zona de trecere spre conținutul patologic.
În diferențierea personalităților accentuate de personalitățile psihopatice – pe
care le vom trata pe larg în unitatea de studiu următoare – am apelat la criteriul
continuității și la cel al deficitului de adaptare, caracteristic psihopaților.
Unitate de studiu 6: Infractorul din perspectivă psihologică (I): Tulburările de

personalitate.
Scopul pe care ni l-am propus în în prezentarea aferentă acestei unități a fost

acela de a prezenta anumite noțiuni care să faciliteze înțelegerea și abordarea practică
a tulburărilor de personalitate – din perspectivă psihiatrică și psihologică – tulburări
4
cu care psihologul judiciarist se poate confrunta în activitatea sa curentă. Astfel,
unitatea face referire la specte cum ar fi: definirea și caracterizarea tulburărilor de
personalitate, prezentarea principalelor tipuri de tulburări de personalitate (paranoidă,
schizoidă, scizotipală, antisocială, borderline, histrionică, narcisiacă, evitantă,
dependentă, obsesiv-compulsivă și pasiv-agresivă).
Unitate de studiu 7: Infractorul din perspectivă psihologică (II): Personalitatea

infractorului.
Fundamentarea prezenţei psihologiei judiciare pe terenul dreptului este

demonstrată de faptul că înainte de a fi existat raporturile de drept, în societate au
evoluat raporturi naturale, interumane, cu conţinut şi motivaţie psihologică,
interesele părţilor fiind determinate de motivaţii şi scopuri, energizate de mobilizarea
voinţei fizice şi psihice a agenţilor de drept, precedate sub aspect cognitiv de mai
mult sau mai puţin complexe procese de deliberare sub aspectul prevederii şi
anticipării urmărilor.
Unitate de studiu 8: Infracțiunea de omor (I). Crima cu substrat sexual. Crima

în serie.
Un aspect extrem de important al investigării omorurilor este determinarea

motivului uciderii.
Omuciderile de natură sexuală - incluzând violul cu omor şi uciderea – implică
atât sodomia anală, cât şi orală, la fel ca şi alte acte de perversiune sexuală.
Victimele, de obicei, sunt femei şi copii mici, iar ucigaşul este, de obicei, bărbat.
Cercetările efectuate de Grupul de Studii Comportamentale din cadrul FBI
(Behavioral Science Unit) în domeniul omorurilor de natură sexuală a dezvăluit o
remarcabilă consecvenţă în cadrul tipului de persoane ce comit anumite acte. Deşi
există o gamă largă de diferenţe între infractorii care comit acte similare, aceşti
infractori au, de asemenea, similarităţi şi trăsături comune.
Unitate de studiu 9: Infracțiunea de omor (II). Tehnicile profiling.
Spre deosebire de tendințele dominante ale altor tehnici criminalistice, cum ar

fi utilizarea kiturilor de amprentare sau de identificare facială, profilingul își are
rădăcinile în investigarea unor crime atipice care, de obicei, sunt asociate cu un tip de
personalitate aberantă a infractorului, ale cărui motive par să nu se înscrie în
modelele tipice criminalistice. Într-adevăr, geneza profilingului, ca tehnică de
investigație, este legată într-un mod intrinsec de conceptul de ”criminal în serie”.
Unitatea de studiu 10: Probele în procesul penal (I) Mărturia. Aspecte legale
Deşi mărturia judiciară este frecvent criticată, ea continuă să fie recunoscută ca

fiind mai fidelă în raport cu alte probe. Numeroase experimente au demonstrat însă
că mărturia este susceptibilă să fie distorsionată datorită diverselor erori Având în
vedere remarcile de mai sus, Kapardis (1999) precizează că „în cadrul cercetărilor
psiho-legale, mărturia, în special mărturia martorilor oculari, a atras atenţia mai
multor cercetători pe parcursul anilor […] astfel încât cele mai multe cercetări
empirice au fost realizate în acest domeniu al psihologiei judiciare”.
5
Unitatea de studiu 11: Probele în procesul penal (II) Mărturia. Aspecte
psihologice
Problemele psihologice ale mărturiei judiciare reprezintă cel mai predilect

domeniu de cercetare pentru psihologia judiciară. De ce? Pentru simplul motiv că
mărturia judiciară reprezintă unul din cele mai frecvente mijloace de probă în cadrul
procesului penal.
Unitatea de studiu 12: Comportamentul simulat. Tehnica poligraf.
Observaţia empirică milenară a evidenţiat faptul, îndeobşte cunoscut, constând

în aceea că ori de câte ori se ascunde adevărul prin rostirea unei minciuni, acest fapt
este însoţit de un întreg cortegiu de trăiri lăuntrice şi de sentimentul stingheritor al
vinovăţiei.
Unitatea de studiu 13: Elemente de victimologie.

În culturile antice victima unor acte oprite sau a unor omisiuni a fost
întotdeauna în atenţia celor care administrau justiţia chiar şi în forma ei cea mai
primitivă. Compensaţiile şi răscumpărarea erau mijloacele cu care în acele vremuri
comunitatea umană restabilea echilibrul răsturnat de infractori. În fapt, aceste
mijloace erau uneori menite să despăgubească un individ sau o colectivitate care
pierduse parţial (prin incapacitate) sau total (prin deces) un element al forţei de
muncă. Odată cu evoluţia societăţii, justiţia îşi pierde caracterul privat (răzbunări
individuale, compensări sau restituiri forţate) şi formaţiile de stat, mereu mai tari, iau
în propriile mâini şi justiţia. Odată cu aceasta, figura centrală a dramei juridice
devine infractorul, lăsând din ce în ce mai mult marginalizată persoana victimei.
Unitate de studiu 14: Elemente de psihologie penitenciară.
Penitenciarul creează un tip aparte de relaţii interpersonale care au un conţinut,

o dinamică şi modalităţi aparte de structurare şi manifestare. Aceste relaţii
interpersonale sunt determinate de următorii factori: unul este cadrul specific al
penitenciarului ca instituţie, mod de organizare, normative, genuri de activitate şi
altul este specificul populaţiei penitenciare, al deţinuţilor, care prezintă particularităţi
psihice şi morale în general nefavorabile pentru construirea unor relaţii psihosociale
pozitive.
4. Recomandări de studiu
Se impune ca studentul să parcurgă fiecare unitate de studiu respectând
timpul alocat calendarului disciplinei, modul de abordare a testelor de autoevaluare, a
sarcinilor de învăţare.
Pentru însuşirea conceptelor de bază ale disciplinei şi înţelegerea informaţiilor
prezentate în fiecare unitate de studiu este obligatoriu ca studentul să consulte
bibliografia şi să respecte indicaţiile rubricii cunoştinţe preliminare.
6
Fiecare unitate de studiu atinge următoarele aspecte: obiective, cunoștințe
preliminarii, resurse necesare și recomandări de studiu, durata medie de
parcurgere a unității, subiectele teoretice aferente acesteia, un rezumat, cuvinte
cheie, teste de autoevaluare și concluzii.
Fiecare dintre aceste subpuncte sunt semnalizate în text prin intermediul unor
pictograme. În continuare, prezentăm un tabel cu principalele pictograme utilizate in
text:
OBIECTIVE
CUNOȘTINȚE
PRELIMINARE
RESURSE
BIBLIOGRAFICE
DURATA MEDIE DE
PARCURGERE A
UNITĂȚII DE STUDIU
EXPUNEREA TEORIEI
AFERENTE UNITĂȚII
7
REZUMAT
CUVINTE CHEIE
TESTE DE
AUTOEVALUARE
RĂSPUNS CORECT
CONCLUZII
5. Recomandări de evaluare
După parcurgerea fiecărei unităţi de studiu se impune rezolvarea sarcinilor de
învăţare, ce presupun studiu individual, dar şi a celor de autoevaluare.
Activităţile de evaluare condiţionează nivelul de dobîndire a competenţelor
specificate prin obiectivele disciplinei.
În ceea ce priveşte evaluarea finală, se va realiza printr-un examen, planificat
conform calendarului disciplinei. Examenul constă în rezolvarea unei probe de tip
grilă.
6. Test de evaluare iniţială

1. Identificaţi orientările teoretice reprezentative în psihologie.
2. Identificaţi principiile de bază ale următoarelor discipline: psihologie generală,
sociologie juridică, antropologie , psihiatrie.
8
UNITATEA 1
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIA JUDICIARĂ
Obiective……………………………………………………………………. 10
Cunoștințe preliminarii……………………………………………………... 10
Resurse necesare și recomandări de studiu…………………………………. 10
Durată medie de parcurgere a unității………………………………………. 10
1. Introducere în psihologia judiciară………………………………………. 11
Rezumat……………………………………………………………………… 16
Cuvinte cheie………………………………………………………………… 16
Teste de autoevaluare………………………………………………………... 16
Concluzii……………………………………………………………………… 17
9
Obiective
La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

- să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte ale problematicii
psihologiei judiciare ca ştiinţă ;
- să dobândească abilitatea de a folosi din punct de vedere teoretic concepte
şi raţionamente ce ţin de această ramură a psihologiei ;
- să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale psihologiei
judiciare .
Cunoștințe preliminarii
 Cunoștințele în domeniul psihologiei generale, sociologiei, psihologiei

sociale.
Resurse necesare și recomandări de studiu.
Resurse bibliografice obligatorii:
 Tudorel Butoi – Psihologie judiciară. Curs universitar. Ed. Fundația

România de Mâine, București 2004
 Oana Mateescu – Psihologie judiciară. Ed. Rennaissance, București,
2011
 Bogdan T., Santea I., Dragan- Cornianu R. - Comportamentul uman in
procesul judiciar, Ed. M.I., Bucuresti 1988.
Durata medie de parcurgere a unității de studiu

Este de două ore.
10
Psihologia judiciară este un domeniu de cunoaştere relativ tânăr, în plină
expansiune şi din ce în ce mai popular în toată lumea.
Datorită impactului mass-media, artei cinematografice şi romanelor poliţiste,
atât disciplina propriu-zisă cât şi experţii-practicieni în psihologie judiciară sunt
înconjuraţi de o anume „aură a senzaţionalului şi misterului”: identificarea şi
captarea criminalilor în serie după indicii şi probe vagi, pătrunderea în intimitatea
minţii unor psihopaţi sexuali, duelul psihologic şi arta hărţuirii unor criminali evadaţi
– iată doar câteva subiecte care sunt reiterate la infinit în diferite combinaţii şi care
creionează pentru populaţie faţa psihologiei judiciare.
De facto, psihologia judiciară nici pe departe nu se reduce la studiul crimelor
extreme şi criminalilor senzaţionali, la fel cum nu toţi practicienii ce beneficiază de
cunoştinţele acestei discipline sunt criminalişti.
În spatele preocupărilor spectaculoase, inoculate publicului larg, se află multe
subiecte de rutină, abordate în baza cunoştinţelor din cele mai diverse arii ale
ştiinţelor juridice şi ştiinţelor psihologice.
La rândul lor practicienii care folosesc cunoştinţele reunite sub cupola
psihologiei judiciare sunt mult mai diverşi, implicaţi de cele mai multe ori în
activităţi de rutină.
Psihologia judiciară se definește ca fiind o disciplină formativă-aplicativă și

de cultură profesională, având ca obiect studierea nuanțată și aprofundată a
persoanei umane implicată în drama judiciară, în vederea obținerii cunoștințelor
și evidențierii legităților psihologice apte să fundamenteze obiectivarea și
identificarea corectă a comportamentelor umane cu finalitate criminogenă.
Consultând literatura de specialitate, întâlnim o multitudine de definiții date

psihologiei judiciare:
C TIPURI DE DEFINIŢII
1 „Psihologia judiciară este o ramură a psihologiei care cercetează

implicaţiile psihologice ale activităţii judiciare” (Prună, 1992, p. 3).
11
2 „Psihologia judiciară se defineşte ca acea disciplină distinctă formativ-
aplicativă şi de cultură profesională a magistratului în statul de drept, având ca
obiect studierea nuanţată a persoanei umane implicată în drama judiciară, în
vederea obţinerii cunoştinţelor şi a evidenţei legităţilor psihologice apte să
fundamenteze obiectivarea şi interpretarea corectă a comportamentelor umane
cu finalitate judiciară sau criminogenă” (Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1992,
p. 5).
3 „Ceea ce reuneşte diverşi practicieni ai psihologiei judiciare este

interesul comun pentru studiul violenţei de orice natură (fizică, psihică,
sexuală, simbolică) şi impactul acesteia asupra diferitor grupuri (criminali,
victime, poliţişti, gardieni) în scopul identificării, reducerii şi, eventual, al
eliminării durerii intrapsihice, a conflictelor interpersonale şi dezordinii /
tulburărilor sociale” (Arrigo, 2000, p. xvi).
4 „Psihologia judiciară este preocupată în egală măsură de investigarea

modalităţilor de a face faţă crimei şi victimizării cât şi de prevenirea acestor
fenomene sau, şi mai bine, de promovarea bunei înţelegeri între oameni în
diferite contexte” (Arrigo, 2000, xvi).
5 „Psihologia judiciară este prezentă în orice activitate profesională şi

. demers de cercetare unde sunt folosite simultan cunoştinţe juridice şi
cunoştinţe psihologice” (Gudjonsson, 1995, p. 55).
6 „Psihologia judiciară este o ramură a psihologiei aplicate care se ocupă

. de colectarea, examinarea şi prezentarea probelor pentru nevoile procesului
judiciar” (Haward, 1981, p. 21).
Fenomenul de devianță socială, în general și cel de infracționalitate în special,

implică în condițiile actuale ale societății noastre o serie de probleme și aspecte de un
deosebit interes teoretic și practic pentru cercetarea științifică. Dacă problematica
12
teoretică se referă la mecanismele etiologice, la modalitățile de producere a
infracționalității și la semnificațiile sociale ale comportamentului infracțional, cea
practică presupune atât metode de investigare și cunoaștere, cât și forme și mijloace
de prevenire și combatere a manifestărilor antisociale la nivel individual și social.
Fenomenul infracțional, prin complexitatea factorilor care îl generează și prin
diversitatea formelor în care se manifestă, nu poate fi explicat și înțeles fără aportul
psihologiei judiciare. Factorul determinant al comportamentului infracțional este
întotdeauna de natură subiectivă, dar acest aspect nu poate fi izolat de contextul în
care se manifestă: social, economic, cultural ș.a.m.d.
Din perspectiva psihologiei judiciare, persoana trebuie acceptată ca fiind o
ființă care în mod obișnuit acționează rațional, dar uneori automat sau chiar irațional.
Trebuințe diverse se manifestă în conștiința persoanei ca mobil al comportamentului,
iar în cazul unui concurs de împrejurări acestea pot determina luarea unor decizii
pentru săvârșirea infracțiunii. Psihologia judiciară cercetează comportamentul sub
toate aspectele, deschide largi perspective explicației științifice a mecanismelor și
factorilor cu rol favorizant, permițând o fundamentare realistă a manifestărilor
acestuia. Diagnosticarea profilului psihocomportamental al infractorului,
evidențierea cauzelor care au determinat comportamentul acestuia, constituie pârghii
esențiale în conturarea programelor de prevenire.
Printre cele mai importante probleme care stau în atenția psihologiei judiciare
menționăm:
♦ factorii determinanți ai comportamentului infracțional;
♦ mecanismele psihologice și psihosociale implicate în activitatea
infracțională;
♦ particularitățile psihologice ale personalității infracționale;
♦ mecanismele psihologice implicate in fenomenul recidivei;
♦ psihologia victimală;
♦ psihologia mărturiei judiciare;
♦ modalități de prevenire a infracționalității;
♦ structura și mecanismele psihologice ale comportamentului simulat;
♦ explicarea conduitelor dizarmonice întâlnite în practica judiciară;
♦ dimensiunile psihologice și psihosociale ale privării de libertate;
♦ implicațiile psihologice ale terorismului contemporan ș.a.m.d.
Psihologia judiciară – ca știință și practică – se adresează tuturor categoriilor de

specialiști care într-un fel sau altul participă la înfăptuirea actului de justiție și ale
căror decizii au influență asupra vieții celor aflați sun incidența legii. Ea reprezintă,
de fapt, o îmbinare între psihologia generală și psihologia socială, fiind aplicată la
domeniul infracționalității, ca formă specifică de activitate umană.
În prezent, se accentuează preocupările legate de studierea profilului
infractorului, a surprinderii unei realităţi dinamice în derulare, a secvenţelor
comportamentale care determină componenta psihologică a acţiunii criminale,
permiţând procurorului, judecătorului de instrucţie, organului de urmărire penală să
interpreteze motivaţiile, intenţiile, deprinderile, raţionamentele, logica şi sensul de
organizare a conduitelor criminogene, în ideea conturării profilului psihologic pe
baza căruia se poate delimita mai competent un cerc de bănuiţi.
Expertul psiholog lucrează în principal pe baza fotografiilor criminalistice
realizate la locul faptei precum şi a datelor din dosarele medico-legale. El studiază
atent dosarul cauzei, examenul victimologic, stabilirea şi evaluarea modului de
13
operare, mobilul posibil al infracţiunii şi în final elaborează profilul psihologic al
prezumtivului infractor, oferind organelor de urmărire penală „amprenta sa
psihocomportamentală”, crescând astfel şansele cu grad rezonabil de credibilitate a
identificării acestuia.
Domeniul psihologiei judiciare îl constituie în esenţă devianţa, conduitele

care se îndepărtează de la normele morale sau legale dominante într-o cultură dată.
Psihologia judiciară studiază caracteristicile psihosociale ale participanţilor la
acţiunea judiciară (infractor, victimă, martor, anchetator, magistrat, avocat, parte
civilă, educator ş.a.m.d.), modul în care aceste caracteristici apar şi se manifestă în
condiţiile concrete şi speciale ale interacţiunii lor în cele trei faze ale actului
infracţional:
■ faza preinfracţională;
■ faza infracţională propriu-zisă;
■ faza post infracţională.
Psihologia judiciară urmăreşte obiective atât teoretice cât şi practice.
Cele mai importante obiective teoretice ale psihologiei judiciare sunt

următoarele:
- îmbunătăţirea aparatului teoretico-conceptual şi asigurarea funcţionalităţii
acestuia;
- elaborarea unor modele teoretico-explicative privind etiologia unor fenomene
psihologice de care se ocupă;
- validarea unor metode conceptuale teoretico-explicative ale psihologiei
generale şi ale psihologiei sociale în urma testării acestora în mediul specific
activităţii judiciare;
- validarea în practica judiciară a unor modele ştiinţifice elaborate de
psihologia generală şi psihologia socială.
Dintre obiectivele practice ale psihologiei judiciare menţionăm:

- elaborarea metodologiei specifice de cercetare;
- desfăşurarea unor cercetări pentru a evidenţia legi şi reguli specifice activităţii
judiciare;
- oferirea de informaţii pertinente organelor judiciare menite să confirme
necesitatea aplicării psihologiei în domeniul judiciar;
- contribuţia efectivă la stabilirea adevărului şi aplicarea legii;
- participarea la elaborarea programelor de recuperare şi verificarea eficienţei
acestora;
- implicarea prin mijloace specifice la organizarea unor programe de prevenţie;
- oferirea asistenţei psihologice de specialitate, sub forma expertizelor,
organelor judiciare.
Studiul comportamentului antisocial antrenează preocupări ştiinţifice diferite

prin obiectul şi metodele lor specifice şi, în consecinţă, psihologia judiciară întreţine
raporturi interdisciplinare strânse cu o serie de discipline pe care le enumerăm în
figura 1:
14
CRIMINOLOGIE PSIHODIAGNOZĂ PSIHOLOGIE GENERALA
DREPT PENAL PSIHOLOGIE SOCIALĂ
PSIHOLOGIE
CRIMINALISTICĂ JUDICIARĂ PSIHOFIZIOLOGIE
SOCIOLOGIE JURIDICĂ PSIHOPATOLOGIE
MEDICINĂ LEGALĂ PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ
FIG 1: Raporturile psihologiei judiciare cu alte ştiinţe.
Psihologia socială are raporturi strânse cu psihologia generală. Multe dintre

conceptele şi metodele psihologiei sociale au fost elaborate la nivelul psihologiei
generale, din cadrul căreia cea socială s-a desprins, devenind o ştiinţă de sine
stătătoare.
Dreptul penal urmăreşte ca finalitate obţinerea prin intermediul normativului
juridic a unei eficienţe optime a sistemului de ocrotire a valorilor sociale
fundamentale. Astfel, printr-un ansamblu coerent de interdicţii şi prescripţii,
protejează principalele valori şi relaţii sociale.
Psihologia experimentală oferă date deosebit de importante, mai ales în ceea
abordarea diferitelor comportamente ale personalităţii subiecţilor, în vederea
evaluării conduitelor simulate şi posibilelor dezechilibre.
Cunoştinţele şi instrumentele de psihodiagnostic pot fi aplicate pentru o
paletă largă de funcţii psihice şi comportamente, care sunt relevante pentru procesele
penale şi civile: în măsurarea inteligenţei, funcţionării sociale, a stării
neuropsihologice, măsurarea personalităţii, în estimarea nivelului judecăţii morale
ş.a.m.d. Pe parcursul anilor au fost elaborate o serie de instrumente destinate special
nevoilor psihodiagnosticului judiciar: testele de abilitate şi credibilitate a martorilor
în cadrul procesului penal, a gradului de sugestibilitate interogativă, teste de
anticipare a gradului de pericol social, tehnici pentru identificarea atitudinii
criminalilor faţă de victime, teste de minciună.
Sociologia juridică studiază modul de producere şi structurare a
reprezentărilor şi atitudinilor colectivităților umane faţă de faptele antisociale. În
acelaşi timp, sociologia studiază concordanţele li discordanţele acestor reacţii
15
(atitudini) în raport cu anumite norme sau cu întregul sistem normativ
instituţionalizat prin lege. Din acest punct de vedere, instituţionalizarea constă în
traducerea elementelor culturale – valori, idei, simboluri – care prin natura lor au un
caracter general, în norme de acţiune şi roluri ale unor grupuri care exercită un
control direct şi imediat asupra acţiunii sociale şi interacţiunii dintre membrii unei
colectivităţi.
Criminologia studiază starea dinamică şi cauzele criminalităţii, în scopul
iniţierii de măsuri destinate prevenirii şi combaterii faptelor ilicite.
Criminalistica reprezintă o ştiinţă cu caracter autonom şi unitar, însumând un
ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice
destinate descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării persoanelor implicate în
săvârşirea lor şi prevenirii faptelor antisociale.
Medicina legală poate fi definită ca acea disciplină medicală care se ocupă cu
constatarea unor stări de fapt în legătură cu viaţa, integritatea corporală şi sănătatea
unei persoane, stări de natură să atragă după sine consecinţe legale.
Psihologia judiciară polarizează preocupările privind actul infracţional atât
din perspectiva personalităţii celui implicat cât şi prin raportarea la grupurile sociale
din care acesta face parte, urmărind normele juridice violate, sancţiunile punitive
prescrise, modalităţile de resocializare şi reinserţia socială a infractorului.
Rezumat
Această primă prelegere asigură o introducere generală în psihologia judiciară,

prezentând obiectul şi metodele acesteia ca ştiinţă, incluzând precizări terminologice
şi metodologice, configurând sfera de analiză teoretică . Rostul acestui prim capitol
este de a familiariza studentul cu elementele fundamentale ale acestei discipline.
Cuvinte cheie
 devianță socială
 comportament infracțional
 personalitate infracțională
 conduită dizarmonică
Teste deautoevaluare
1. Definiți psihologia judiciară (pg. 11 ).
2. Enumerați fazele actului infracțional (pg. 14 )
3. Care sunt obiectivele teoretice ale psihologiei judiciare? (pg. 14 )
4. Care sunt obiectivele practice ale psihologiei judiciare: (pg. 14 )
5. Menționați disciplinele cu care psihologia judiciară interacționează. (pg. 15 )
16
Concluzii.
Studiul actului infracţional impune, deci, atât cunoştinţe temeinice de
psihologie generală cât şi cunoştinţe juridice. În procesul judiciar, organele de
urmărire penală şi cele de judecată folosesc cunoştinţe privind psihologia individului
normal şi a celui deviant.
17
UNITATEA 2
NOȚIUNI JURIDICE FUNDAMENTALE I
Norma juridică. Raportul juridic.
CUPRINS
Obiective………………………………………………………………………. 19
Cunoștințe preliminarii………………………………………………………... 19
Resurse necesare și recomandări de studiu…………………………………… 19
Durata medie de parcurgere a unității de studiu………………………………. 19
2.1. Ce este dreptul?........................................................................................... 20
2.2. Fenomenul normativ şi normele juridice…………………………………. 20
2.3. Clasificarea normelor…………………………………………………….. 21
2.4. Norma juridică în raport cu alte categorii de norme……………………… 23
2.5. Caracteristicile normei juridice…………………………………………... 24
2.6. Structura normei juridice…………………………………………………. 25
2.6.1. Structura logico-juridică…………………………………………… 25
Ipoteza ………………………………………………………………... 26
Dispoziţia……………………………………………………………… 27
Sancţiunea…………………………………………………………….. 27
2.6.2. Structura tehnico-juridic…………………………………………… 28
2.7. Raportul juridic…………………………………………………………… 29
● Subiectul juridic…………………………………………………………….. 30
● Conţinutul raportului juridic………………………………………………... 31
● Clasificarea drepturilor subiective………………………………………….. 31
● Obiectul raportului juridic………………………………………………….. 32
2.8. Faptele juridice…………………………………………………………… 32
Rezumat……………………………………………………………………….. 33
Cuvinte cheie………………………………………………………………….. 33
Teste de autoevaluare…………………………………………………………. 34
Concluzii………………………………………………………………………. 34
18
Obiective
- să definească noțiunea de drept ;
- să înțeleagă și să poată explica fenomenul normativ și norma juridică;
- să înțeleagă structura normei juridice;
- să înțeleagă și să poată explica raportul juridic .
 Cunoștințele în domeniul psihologiei generale, sociologiei, psihologiei

sociale

● Gh.Boboş - Teoria generalã a dreptului, Ed. Argonaut, Cluj, 1999
● N. Popa - Teoria generalã a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1999
● D. Mazilu - Teoria generalã a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti,1999I.
● Ceterchi şi I.Craiovan - Introducere în teoria generalã a dreptului, Ed. All,
Bucureşti, 1998
● L. Barac - Teoria generalã a dreptului, Ed. Maria, Reşiţa, 1994
● R.P.Vonica - Introducere generalã în drept, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2000

Este de două ore.
19
2.1. Ce este dreptul?
La fel cum se întâmplă cu mai toate discipline sociale şi dreptul poate fi

definit în maniere diferite. Vom cita şi vom insista asupra unei definiţii devenită deja
clasică pentru doctrina juridică românească:
“Dreptul este sistemul normelor de conduită, elaborate sau recunoscute de

puterea de stat, care orientează comportamentul uman în conformitate cu
valorile sociale ale societăţii respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice
a căror respectare este asigurată, la nevoie, de forţa coercitivă a statului”
(Ceterchi & Craiovan, 1996, p. 28).
Am ales anume această definiţie a dreptului şi din considerentul că face

trimitere expresă la doua concepte fundamentale pentru psihologie: „normă” şi
„comportament”. Dacă analizăm definiţia de mai sus observăm că, dacă e să ne
referim la conţinutul dreptului, acesta presupune un “sistem de norme de conduită”
menite să “orienteze comportamentul uman”.
Ca şi sursă de provenienţă aceste norme trebuie să fie “elaborate sau
recunoscute de puterea de stat”. Scopul pentru care statul se preocupă de elaborarea
acestui sistem de norme este acela de a consfinţi şi apăra “valorile sociale ale
societăţii”. De fapt, prin emiterea şi publicarea textelor de lege se comunică
cetăţenilor care sunt comportamentele / conduitele umane ce sunt consonante cu
valorile unei societăţi. Pe această cale totodată sunt informaţi toţi subiecţii de drept
care sunt normele de conduită pe care statul le protejează şi le aplică utilizând, la
nevoie, forţa coercitivă de care dispune.
2.2. Fenomenul normativ şi normele juridice
Normele sunt inerente oricărei societăţi umane. Mai mult decât atât,
cercetările de psihologie socială au demonstrat că fiinţa umană privită separat de
societate este esenţialmente o “fiinţă normativă”. De exemplu, cercetările lui Sherif
(1996/1947) au arătata faptul că până şi cele mai simple activităţi psihice cum ar fi
experienţele perceptive au tendinţa să genereze norme perceptive şi ulterior să fie
organizate ţi ghidate de normele perceptive elaborate. Acelaşi cercetător a
demonstrat că normalizarea – procesul de elaborare a unor norme – se realizează
deopotrivă atunci când individul este singur sau în grup, deşi, în ultimul caz, normele
elaborate au o mai mare putere asupra indivizilor (din punct de vedere psihologic
schemele cognitive au şi funcţia unor norme perceptive, funcţia de organizare şi
20
ghidare a experienţei perceptive a persoanei: altfel spus, “ceea ce vezi” este puternic
influenţat de “ceea ce te aştepţi că trebuie să vezi”).
Concluziile cercetărilor asupra normalizării sunt univoce: omul este o „fiinţă
normativă”. De ce? Omul este o fiinţă normativă pentru că este o fiinţă socială:
nu se poate imagina o interacţiune sau viaţă socială care să nu genereze norme
sociale şi să nu fie guvernată în subsecvent de aceste norme. Odată cu apariţia şi
evoluţia statelor ca forme complexe de organizare socială au apărut şi evoluat şi
normele juridice. Una din caracteristicile oricărui stat modern rezidă în faptul că este
un stat de drept: adică elaborează, aplică şi respectă norme juridice, existând şi
funcţionând în spaţiul construit de normele de drept. Toate cele trei puteri etatice (ale
statului) sunt esenţialmente implicate în şi guvernate de procese normative: puterea
legislativă elaborează legile, cea executivă le pune în aplicare şi asigură un climat
social optim pentru respectarea normelor legale, iar puterea judecătorească se
implică în a stabili şi pedepsi cazurile de încălcare a normelor legale.
2.3. Clasificarea normelor
Normele pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere, utilizându-se în

acest sens mai multe criterii. În continuare vom enumera cu titlu de exemplu unele
criterii de clasificare ale normelor frecvent întâlnite în literatura de specialitate.
A Dacă e să ţinem cont de numărul persoanelor care se ghidează după anumite

norme (reguli) normele pot fi:
 Norme individuale (specifice unei persoane)

 Norme de grup / colective (specifice unui grup sau colectiv)
 Norme societale (specifice unei anume societăţi)
Este important să menţionam (şi să nu uităm) că, pentru psihologi (şi o să vedem
că nu de puţine ori şi pentru jurişti, mai ales când e vorba de normele penale),
unitatea de analiză centrală este individul şi comportamentul acestuia. Chiar
dacă discutăm despre normele de grup sau normele împărtăşite în sociale în final
ne interesează mecanismele prin care acestea ajung să fie reflectate şi integrate la
nivelul psihismului individului, măsura în care sunt sau nu acceptate şi
interiorizate ca şi norme individuale, modul în care sunt eventual reajustate şi
interpretate din perspectiva sistemului axiologic al persoanei etc. (revedeţi în acest
sens diferitele modalităţi de raportare la o normă socială ce exercită influenţă
asupra individului explicitate de Kelman (1996/1958): complezenţă, identificare,
interiorizare).
B Din punct de vedere al obiectului generic la care se referă este important să

distingem între normele sociale şi normele tehnice.
21
 Normele sociale de regulă reprezintă un standard de comportament
împărtăşite de două sau mai multe persoane cu privire la conduita care
trebuie considerată ca social acceptabilă. Normele sociale privesc
raporturile dintre oameni şi sunt o creaţie a acestora, o expresie a voinţei
oamenilor.
 Normele tehnice / tehnologice au în vedere cerinţele comportamentului
uman faţă de natură, exprimate de legile naturale. Întemeiate pe legile
naturii ele au un caracter obiectiv, nu depind de voinţa oamenilor.
Datorită faptului că normele tehnice sau tehnologice se suprapun peste şi intervin

frecvent în relaţiile dintre oameni majoritatea acestora sunt reglementate din punct
de vedere legal devenind astfel norme sociale juridice. De exemplu, există astfel
de ramuri ale dreptului precum dreptul transporturilor sau dreptul ecologic care
transformă normele tehnice în norme juridice.
C Din punct de vedere a întinderii sferei de reglementare există şi pot fi destinse:
 Norme cu caracter general sau universal, acele norme care se referă la

comunitatea socială în ansamblul sau (de exemplu, normele morale
general-umane, normele de drept internaţional)
 Norme particulare, norme cu o sferă restrânsă, care se aplică numai unor
comunităţi restrânse, distincte (de exemplu, normele din statutul unui
partid sau care reglementează activitatea unei alte organizaţii)
D După modul de apariţie normele pot fi clasificate ca fiind:
 Norme cu apariţie spontană (de exemplu, normele morale, obiceiurile)

 Norme elaborate sistematic de către un organism social (normele juridice,
normele unei organizaţii)
E După conţinutul lor / sectorul de relaţii sociale la care se referă putem distinge:
 Norme economice
 Norme juridice
 Norme morale
 Obiceiuri (moravuri, datini)
 Norme de convieţuire
 Norme deontologice
 Norme religioase etc.
22
2.4. Norma juridică în raport cu alte categorii de norme
Este important să insistăm puţin mai în detaliu asupra unor categorii de norme
pentru a le da definiţii operaţionale şi a le pune în relaţie şi contrast cu ceea ce ne
interesează în mod direct: norma juridică.
Obiceiurile (moravurile, datinile) sunt o categorie foarte vastă de reguli sau
norme sociale. Modul de apariţie a obiceiurilor este similar apariţiei deprinderilor
individuale; într-un fel obiceiurile sunt deprinderi sociale: prin repetare frecventă
într-o comunitate anumite comportamente sunt prescrise noilor generaţii în virtutea
perpetuării tradiţiilor acelei comunităţi. Obiceiul poate fi recunoscut de stat sub
forma unei norme juridice. În acest caz obiceiul este considerat cutumă şi face parte
din sursele sau izvoare de drept.
Ceea ce distinge obiceiul de norma morală şi cea juridică este caracterul său
mai puţin raţional. Întrebaţi de ce oamenii respectă anumite comportamente
considerate obiceiuri de regulă ei nu oferă o explicaţie raţională ci una de genul “aşa
e dat din bătrâni”, “aşa face toată lumea” sau “se zice că aşa este bine să facem”.
Raportat la timpul de apariţie şi disociere obiceiurile sunt cele mai lente: apar după o
lungă perioadă de timp şi sunt dificil de depăşit.
Normele de convieţuire sunt foarte apropiate de obiceiuri dar şi de normele
morale. În această categorie se include normele de bună-cuviinţă, normele
protocolare, de politeţe, de curtoazie. Aceste norme în ansamblul lor fac trimitere la
o anumită apreciere sau preţuire / respectare reciprocă a persoanelor. Aceste norme
ar mai putea fi considerate ca un soi de norme de “morală superficială” sau de
“relaţionare de la distanţă”. Normele deontologice sau de deontologie profesională
fac parte din această categorie de norme de convieţuire. Aceste norme de convieţuire
depind mai mult de uzaje (mod tipic de a proceda) decât de o adevărată morală axată
în plan valoric. De regulă în epoca modernă aceste “obişnuinţe în exerciţiul
profesiunii” sunt colectate şi integrate în coduri deontologice care sunt promovate de
organizaţiile profesionale naţionale sau internaţionale.
Normele morale sau morala reprezintă un ansamblu de idei, precepte, reguli
cu privire la bine şi la rău, corect şi incorect, just şi injust în raporturile cu ceilalţi.
Morala poate fi împărtăşită social (la nivel de grup sau colectiv) sau poate fi
localizată la nivelul individului.
Morala personală ca sistem raţional de norme pentru propria conduită se

bazează pe convingerea intimă şi conştiinţa personală a fiecărui individ. Mobilul
regulii morale este datoria internă (interiorizată) a persoanei, în primul rând, datoria
faţă de sine însăşi. Deşi nu este o regulă de drept nerespectarea normelor morale este
pasibilă de sancţiuni externe situate la nivelul opiniei publice (cum ar fi oprobiul sau
condamnarea publică) şi / sau sancţiuni interne ce rezultă din conştientizarea
comportamentelor sau atitudinilor imorale (cum ar fi regretul, părerea de rău,
mustrări de cuget / de conştiinţă).
Caracterul sistematic şi raţional apropie morala de normele juridice, la fel ca
şi faptul că în ambele cazuri nerespectarea normelor duce la sancţiuni (deşi
sancţiunile în sine diferă semnificativ). Mai mult decât atât, multe norme legale sunt
23
identice cu cel morale. De exemplu, normele penale care cer persoanelor să aibă o
comportare de respect faţă de viaţa, demnitatea şi proprietatea altora sunt în acelaşi
timp şi norme cu un puternic conţinut moral. De altfel, “forţa dreptului se găseşte atât
în justificarea sa logică, raţională, cât şi în aprobarea şi susţinerea morală. […] Orice
injustiţie este implicit imorală într-un stat democratic de drept” (Ceterchi &
Craiovan, 1996, p. 33).
Însă dreptul şi morala diferă semnificativ între ele. Spre deosebire de drept
normele morale într-o societate nu sunt unitare ci sunt tributare naturii grupurilor sau
categoriilor sociale care le promovează. Dreptul însă este unitar: el asigură o anume
ordine juridică la un moment dat al evoluţiei unei societăţi. Această ordine juridică se
impune de stat şi trebuie respectată de toate grupurile sau categoriile sociale. Se
afirmă pe bună dreptate că “nimeni nu se poate situa deasupra dreptului” sau “în faţa
legii toţi sunt egali” (sau, cel puţin aşa ar trebui să fie).
2.5. Caracteristicile normei juridice
Pentru început ar fi cazul să precizăm că norma juridică poate fi definită ca

fiind “o regulă de conduită, instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta şi
respectarea căreia este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului” (Ceterchi
& Craiovan, 1996, p. 35). O altă definiţie edificatoarea ar fi cea oferită de Mircea
Djuvara: “regula de drept este norma necondiţionată de conduită raţională referitoare
la faptele externe ale persoanelor în contact cu alte persoane” (Djuvara, 1930, p.
586).
Norma juridică are o serie de caracteristici sau trăsături specifice consemnate de

teoria generală a dreptului.
Caracterul prescriptiv. Caracterul prescriptiv al normei juridice se referă la

faptul că ea stabileşte pentru indivizi, impune cetăţenilor o anume conduită
constând dintr-o acţiune sau inacţiune umană îndreptată într-o anumită
direcţie, în vederea realizării unui scop.
Caracterul general. Regula de conduită prescrisă este o regulă tipică, menită
să se aplice la un număr indefinit de cazuri şi de persoane. Ea reprezintă un
soi de etalon sau standard în funcţie de care un anumit comportament este
definit ca fiind licit (legal, în conformitate cu norma juridică) sau ilicit (ilegal,
contrar normei juridice).
Caracterul impersonal. Este legat de caracteristica anterioară. Se referă la
faptul că norma juridică nu se adresează unei persoane anume prestabilite şi
identificate ca atare. Unele norme vizează toate persoanele în timp ce altele se
referă la anumite categorii de persoane identificabile doar printr-un statut sau
o funcţie specială.
Caracter obligatoriu. Normele juridice trebuie să fie respectate obligatoriu

altfel nu este posibilă instalarea unei anume ordini de drept. Normele juridice
24
nu sunt simple indicaţii sau doleanţe ci reprezintă un ordin, un comandament
impus de către stat.
Unele norme juridice sunt puţin atipice, astfel încât nu prezintă cu claritate
acele caracteristici la care ne-am referit anterior. De exemplu, există norme-principii
care nu precizează cu claritate o anumită conduită ci enunţă principii cu caracter
general care pot viza întreg sistemul dreptului sau o anumită ramură a dreptului. De
asemenea există anumite norme de drept care conţin definiţii legale pentru unele
concepte sau noţiuni cheie, aşa numitele norme-definiţii. Există de asemenea şi o
categorie de norme speciale prin care se stabilesc competenţe, atribuţii şi sarcini
pentru anumite organe.
2.6. Structura normei juridice
Structura normei juridice poate fi analizată din două perspective: din punct de
vedere a structurii logico-juridice sau din punct de vedere al structurii tehnico-
juridice (Ceterchi & Craiovan, 1993/1996)
2.6.1. Structura logico-juridică
Din punct de vedere logico-juridic majoritatea normelor juridice au o

construcţie subiacentă standard. Ea reprezintă o matrice care ajută deopotrivă la
elaborarea şi analiza normelor juridice.
Structura logico-juridică a unei norme juridice are trei elemente: ipoteza,
dispoziţia şi sancţiunea. Această structură tripartită este indispensabilă pentru că
orice regulă sau prescripţie, pentru a avea semnificaţia unei norme de drept,
trebuie să prevadă (1) împrejurările sau condiţiile în care unele subiecte de drept
vor avea o anume conduită, apoi (2) care este conduita prescrisă în acele
împrejurări, şi în final, (3) ce se întâmplă în cazul în care conduita prescrisă nu
este urmată.
În esenţă formatul logic arhetipal care se află la baza normei juridice poate fi
exprimat astfel:
(1) în cazul în care [ipoteza] …

(2) atunci trebuie [dispoziţia] …
(3) altfel [sancţiunea]…
Să analizam pe rând elementele fundamentale ale normei juridice.
25
Ipoteza
Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile,

împrejurările sau faptele în prezenţa cărora se cere o anumită conduită, precum şi
categoria subiecţilor la care se referă prevederile dispoziţiei.
Să luăm drept exemplu de normă juridică o normă de drept civil dar care are şi
careva tangenţe cu legea penală. În articolul 655 din Codul Civil găsim următorul
text de lege:
„Sunt nedemni de a succede şi prin urmare excluşi de la succesiune:

1. Condamnatul pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe defunct;
2. Acela care a făcut în contra defunctului o acuzaţie capitală, declarată de
judecată calomnioasă;
3. Moştenitorul major care, având cunoştinţă de omorul defunctului, nu a
denunţat aceasta justiţiei”
(C. Civ., art. 655).
Să analizăm această normă juridică. După cum se întâmplă de cele mai multe ori,
nu toate elementele logico-juridice ale unei norme sunt prezente expres; în acest
caz ipoteza normei este prezentă ocupând virtual aproape tot spaţiul din textul
normei. Ipoteza, în acest text, ne arată primordial care sunt subiecţii la care se
referă dispoziţia şi sancţiunea. În dreptul civil, atunci când se discută despre
capitolul succesiune (moştenire), aceşti subiecţi se numesc succesori nedemni. Ei
au în mod normal tot dreptul pentru a moşteni o persoană defunctă dar, pentru
faptul că au avut o comportare nedemnă faţă de defunct, sunt sancţionaţi civil prin
înlăturare de la succesiune. Ipoteza normei precizează în cele trei puncte expres
faptele care determină ca o persoană să fie considerată nedemnă pentru
succesiune. Unele dintre aceste fapte, pe lângă consecinţele produse asupra
succesiunii, constituie în acelaşi timp şi fapte penale constituind după caz
conţinutul infracţiunii de omor (C. Pen., art. 174), a tentativei de omor (C. Pen.,
art. 174), a denunţării calomnioase (C. Pen., art. 259) sau infracţiunea de
nedenunţare (C. Pen., art. 262).
Orice normă are cu necesitate o ipoteză. Dacă aceasta nu este expres formulată
sau este doar parţial formulată ea poate fi dedusă pe cale logică. În exemplul
nostru, chiar dacă este foarte extinsă, ipoteza este parţial formulată. Prin deducere
putem întregi ipoteza: conform unei alte prevederi din Codul Civil (art. 651)
„succesiunile se deschid prin moarte”, ceea ce sugerează că trebuie să intervină
mai întâi moartea unei persoane ce lasă o moştenire ca o condiţie complementară
iar subiecţii enunţaţi expres în textul normei să se prezinte pentru a intra în
succesiune (a moşteni).
26
Dispoziţia
Dispoziţia este acel element al normei juridice care prevede conduita ce

trebuie urmată în prezenţa ipotezei date; mai exact, dispoziţia specifică care sunt
drepturile şi obligaţiile corespunzătoare ale subiecţilor de drept vizaţi de norma
juridică.
Dispoziţia este elementul esenţial al normei juridice, deoarece ea prevede conduita
ce trebuie urmată, iar lipsa dispoziţiei ar lipsi de conţinut norma juridică.
Dispoziţia poate să comande subiecţilor de drept, fie:
1. Săvârşirea unor fapte sau acţiuni (de exemplu, obligaţia

conducătorului auto de a acorda ajutor accidentaţilor; în caz contrar
se comite infracţiunea de lăsare fără ajutor, art. 315, C. Pen.);
2. Abţinerea de la săvârşirea unor fapte (de exemplu, interdicţia de a
întreţine relaţii sexuale cu o minoră; art. 198 C. Pen.) sau
3. Să lase la aprecierea persoanelor un anume comportament (de
exemplu, persoanele care au respectat prevederile unui contract cu
clauză penală fără ca cealaltă parte să-şi execute obligaţiile
contractuale are posibilitatea de a alege între a cere executarea
obligaţiei principale sau îndeplinirea cLauzei penale; bineînţeles că
persoana în cauză poate ierta pe debitor şi renunţa la iniţierea unui
proces civil; art. 1066, 1068, C. Civ.)
În cazul exemplului nostru analizat anterior, legea civilă interzice viitorului

succesor modul de comportare imorală (nedemnă) faţă de persoana care-i lasă o
moştenire (iar în cazul ăn care comportamentul moral s-a produs îi interzice de a se
prezenta la succesiune): raţiunea legii civile rezidă în faptul că nu este just (moral) ca
cineva să uneltească contra unei persoane şi să obţină ulterior un profit material de pe
urma acestei atitudini imorale. Legea penală interzice şi ea atingerea sau punerea în
pericol a unor astfel de valori precum viaţa, sănătatea şi integritatea corporală a unei
persoane sau comiterea unor fapte ce împiedică înfăptuirea justiţiei. Comiterea
omorului sau a tentativei de omor (art. 171) atacă prima valoare menţionată în timp
ce denunţarea calomnioasă (art. 259) şi nedenunţarea omorului (art. 262) pun în
pericol cea de-a doua valoare apărată de legea penală.
Sancţiunea
Sancţiunea indică urmările nerespectării dispoziţiei normei judiciare. Aceste
urmări sunt, de fapt, măsurile care se iau împotriva persoanelor ce au încălcat legea,
şi care sunt aduse la îndeplinire, dacă este necesar, cu ajutorul puterii de stat. În
funcţie de natura raporturilor sociale reglementate, de importanţa intereselor, a
valorilor apărate, de periculozitatea socială pe care o prezintă actele de încălcare,
sancţiunile diferă şi ele din punct de vedere al naturii şi gravităţii lor. Astfel, se
disting: sancţiuni penale, administrative, disciplinare, şi civile, care la rândul lor se
subdivid după gravitatea acestora, în cadrul fiecărei categorii în parte. O altă
clasificare a sancţiunilor se poate face în funcţie de scopul acestora. Astfel, unele
27
sancţiuni urmăresc anularea actului ilicit şi a efectelor acestuia prin restabilirea
situaţiei legale anterioare sau remedierea prejudiciului produs. Alte sancţiuni prevăd
aplicarea unor măsuri de constrângere, în vederea ispăşirii vinovăţiei pentru fapta
antisocială comisă ţi prevenirea unor noi încălcări ale legii. Din acest punct de vedere
sancţiunile pot fi grupate în:
1. Sancţiuni de anulare a actelor ilicite (de exemplu, conform Codului

Familiei este nulă de drept căsătoria bărbatului sau femeii care deja
sunt căsătoriţi; prin anularea căsătoriei toate efectele juridice ale
căsătoriei se anulează ţi ele; C. Fam., art. 5 şi art. 19);
2. Sancţiuni reparatorii, de remediere a prejudiciului adus prin reparare
şi desdăunare (de exemplu, persoana care a pierdut controlul maşinii
şi a intrat în curtea unui cetăţean producând distrugerea gardului şi a
altor bunuri de pe terenul acestuia trebuie să remedieze prejudiciul şi
/ sau să plătească daune pentru stricăciunile provocate)
3. Sancţiuni expiatorii care urmăresc ispăşirea unei greşeli (acest gen de
sancţiuni este cel mai bine reprezentat de pedepsele penale; căsătoria
unei persoane deja căsătorite constituie nu numai o încălcare a
dreptului familiei ci şi o infracţiune penală numită infracţiunea de
bigamie (art. 303, C. Pen) şi care aduce o atingere bunelor relaţii de
convieţuire socială şi se pedepseşte cu o pedeapsă expiatorie ce
constă în închisoare de la 1 la 5 ani pentru cel ce ascunde de noul soţ
starea sa civilă sau cu închisoare de la 6 luni la 3 ani pentru persoana
care se căsătoreşte cu cineva despre care ştie că este deja căsătorit)
Să revenim la norma juridică referitoare la moştenitorii nedemni. Conform acestei

norme moştenitorului nedemn i se aplică simultan două pedepse: o pedeapsă
civilă şi una penală. Pedeapsa civilă constă în decăderea din dreptul de a moşteni
persoana defunctă (este o sancţiune civilă de anulare). Dacă se întâmplă însă ca
fapta nedemnă a succesorului să fie descoperită după ce a intrat în posesia
succesiunii, pe lângă anularea moştenirii i se va aplica şi o sancţiune civilă
reparatorie: moştenitorul nedemn va restitui masa succesorală precum şi toate
beneficiile pe care le-a obţinut de pe urma posedării acesteia fiind posibil să fie
obligat şi la plata unor despăgubiri succesorilor legali sau testamentari
prejudiciaţi.
Sancţiunea este şi ea o latură foarte importantă a normei juridice; în fond
sancţiunea este acea constrângere care asigură în ultima instanţă, după caz,
respectarea normei juridice sau restabilirea ordinii juridice atunci când normele
legale sunt încălcate.
2.6.2. Structura tehnico-juridică

Structura tehnico-juridică a normei legale se referă de fapt la forma exterioară
de exprimare a conţinutului şi structurii logice a acesteia. Din punct de vedere tehnic
norma juridică trebuie să fie clară, concisă, concretă. Normele juridice nu sunt
elaborate şi nu apar într-o formă distinctă, de sine stătătoare ci sunt cuprinse în acte
normative: lege, hotărâre, regulament, statut, etc. La rândul său, pentru a se impune o
28
claritate şi bună organizare orice act normativ este structurat pe capitole, secţiuni,
articole.
Articolul este elementul structural de bază a oricărui act normativ. De regulă,
el conţine prevederi legale de sine stătătoare. Dar nu orice articol de lege coincide cu
o regulă de conduită. Într-un articol pot să fie cuprinse mai multe reguli de conduită,
sau dimpotrivă, de cele mai multe ori un articol poate să cuprindă doar un element al
normei. Pentru a stabili conţinutul normei cu toate elementele sale logico-juridice
uneori este necesar să coroborăm texte din articole şi chiar legi diferite. De regulă
această operaţiune este implicită atunci când instanţa judecătorească aplică legea
într-un proces judiciar. De exemplu, o hotărâre judecătorească penală se dă în
temeiul unor prevederi multiple care se regăsesc în Codul Penal, Codul de Procedură
Penală, Legea de organizare a justiţiei, cât şi eventual în temeiul unor prevederi
legale speciale care reglementează anumite domenii.
2.7. Raportul juridic

Viaţa socială, privită din perspectivă sociologică presupune o perpetuă
interacţiune între oameni, grupuri, instituţii, organizaţii etc. Altfel spus, viaţa socială
se realizează prin practicarea diferitor forme de interacţiune cărora le spunem relaţii
sociale. În cadrul diferitor relaţii sau interacţiuni sociale oamenii se conduc după
anumite norme de conduită. Reglementările juridice, de regulă, nu inventează relaţii
sociale sau comportamente şi conduite ci pornesc în primul rând de la realitatea
relaţiilor sociale şi încearcă să introducă o anumită ordine şi stabilitate în
interacţiunile umane. Scopul final al normelor juridice este cel de a proteja interesele
cetăţenilor şi societăţii în ansamblu. Virtual orice relaţie sau interacţiune socială care
prezintă un interes deosebit pentru stabilitatea şi prosperitatea societăţii are tendinţa,
mai devreme sau mai târziu, să fie reglementată de norme juridice.
Atunci când relaţiile sociale ajung să fie reglementate de norme juridice
persoanele care sunt implicate în respectivele interacţiuni intră în acelaşi timp în
interacţiuni sau raporturi juridice. Altfel spus, raportul juridic este o relaţie socială
reglementată de norma juridică. De exemplu, relaţiile sociale care se stabilesc la
locul de muncă sunt reglementate de norme juridice ce compun dreptul muncii ce se
regăsesc în Codul muncii şi alte acte normative. Dacă nu ar exista anumite prevederi
legale astfel de aspecte legate de relaţiile sociale ce apar în timpul prestării unei
munci precum mărimea salariului, numărul de ore lucrate, numărul zilelor de odihnă
etc. ar fi incerte, stabilite în baza bunei voinţe a şefului, fapt care ar periclita
inevitabil activitatea instituţiei sau întreprinderii respective, aducând şi prejudicii
persoanelor angajate. De altfel, ne este dificil să ne imaginăm cum s-ar derula
interacţiunile sociale la locul de muncă dacă ar lipsi o serie de norme juridice din
dreptul muncii. De regulă nu simţim importanţa, raţionalitatea şi indispensabilitatea
normei juridice în relaţiile sociale la fel cum nu simţim necesitatea vitală a
oxigenului pentru metabolismul corpului în aerului pe care-l inspirăm: problemele
apar atunci când, după caz, normele sunt încălcate sau ne sufocăm datorită scăderii
concentraţiei de oxigen în aer.
Premisele fundamentale ale apariţiei unui raport juridic sunt: existenţa
normei juridice, a subiecţilor de drept şi a faptelor juridice. Despre normele juridice
29
am discutat deja, arătând că în esenţă ele sunt norme de conduită elaborate de către
autoritatea etatică respectarea cărora este asigurată, în caz de necesitate, de forţa
coercitivă a acestuia. Norma juridică are o contribuţie decisivă la constituirea
raportului juridic deoarece ea determină capacitatea juridică a persoanelor care
participă la acest raport, conţinutul acestuia cât şi împrejurările în care raportul
juridic se declanşează.
Subiectul juridic
Pentru ca să poată fi parte într-un raport juridic o persoană sau un grup de

persoane trebuie să fie identificat în calitate de subiect de drept. Conform opiniei
exprimate de Ceterchi şi Craiovan (1996) „numai oamenii pot fi subiecte ale
raportului juridic fie în mod individual, ca persoane fizice, fie organizaţi în grupuri,
ca subiecte colective de drept” (p. 71). Altfel spus, atunci când discutăm despre
subiecţii unui raport juridic identificăm doua categorii majore de subiecţi de drept:
persoane fizice şi persoane juridice (societăţi comerciale, instituţii, parlamentul,
statul etc.).
De noţiunea subiectului juridic se leagă strâns cea de capacitate juridică. Nu
orice persoană fizică este sau poate fi şi subiect pentru orice raport juridic.
Capacitatea juridică se defineşte ca fiind aptitudinea generală şi abstractă a
persoanei de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul raportului juridic; capacitatea
juridică se stabileşte expres prin norme legale. Capacitatea juridică este generală,
când nu vizează un anumit domeniu, şi specială, când se referă la un anumit
domeniu, ramură, instituţie. De regulă, capacitatea juridică specială o au persoanele
juridice.
În mod normal capacitatea juridică este tratată unitar însă uneori, de exemplu
în dreptul civil, este util să se facă distincţie între capacitatea de exerciţiu şi
capacitate de folosinţă:
 Capacitatea de folosinţă reprezintă capacitatea de a avea drepturi şi

obligaţii legale; capacitatea de folosinţă începe, în cazul persoanei fizice,
odată cu naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia;
 Capacitatea de exerciţiu reprezintă capacitatea persoanei de a-şi exercita
drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile, săvârşind acte juridice; capacitatea
deplină de exerciţiu începe de la data când persoana devine majoră
(minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de exerciţiu
restrânsă, prezumându-se că el nu are nici suficientă experienţă a vieţii şi
nici suficient discernământ pentru a săvârşi acte juridice). Nu au
capacitate exerciţiu minorii ce nu au împlinit vârsta de 14 ani şi
persoanele puse sub interdicţie judiciară.
Despre capacitatea penală sau de subiect de drept penal vom discuta într-un
alt curs
30
Conţinutul raportului juridic
Drepturile şi obligaţiile legale ale subiecţilor de drept între care se desfăşoară

o relaţie socială formează conţinutul raportului juridic. Drepturile şi obligaţiile
părţilor unui raport juridic sunt prevăzute de norma juridică.
De regulă, orice subiect al unui raport juridic are deopotrivă drepturi şi
obligaţii. Dreptul poate fi definit din punct de vedere obiectiv sau subiectiv. Dreptul
obiectiv reprezintă ansamblul de norme în vigoare în timp ce dreptul subiectiv (al
subiectului de drept) se prezintă ca „îndrituirea legată de o persoană, ca posibilitatea
de a acţiona în temeiul dreptului obiectiv, care se poate apăra, apelând la justiţie”
(Ceterchi şi Craiovan, 1996, p. 72). În cadrul raportului juridic concret, adică a
raportului social reglement de normele legale, dreptul subiectiv apare ca o
posibilitate conferită de norma juridică titularului dreptului (persoană fizică sau
persoană juridică) de a pretinde subiectului pasiv să facă sau să nu facă ceva (să
pretindă o anume conduită), realizarea acestei posibilităţi fiind garantată de forţa de
constrângere statală la care poate recurge titularul dreptului, în caz de nevoie. Din
definiţiile enunţate mai sus se poate vedea distincţia ce se face între subiecţii unui
raport juridic şi anume: subiectului care are anumite drepturi i se spune subiect activ
în timp ce subiectul care are anumite obligaţii corespunzătoare dreptului subiectului
activ i se spune subiect pasiv.
Clasificarea drepturilor subiective

Drepturile subiective pot fi clasificate conform mai multor criterii. Din punct de
vedere al criteriului provenienţei se pot distinge:
 Drepturi fundamentale care derivă din apartenenţa la societatea umană (de

exemplu, dreptul la viaţă, demnitate, libertate etc.);
 Drepturi care decurg din inserţia în viaţa socială (de exemplu, dreptul la
nume, la domiciliu etc.);
 Drepturi care derivă din însăşi voinţa individului (de exemplu, drepturi
iyvorăte din contracte).
Din punct de vedere al gradului de opozabilitate se pot distinge:
 Drepturi absolute, cărora le corespunde obligaţia tuturor subiecţilor de a le

respecta (ex. dreptul la viaţă);
 Drepturi relative, care sunt opozabile unei anume persoane (ex. dreptul
cumpărătorului de a primi bunul este opozabil faţă de vânzător – persoana
căreia i-a achitat preţul bunului).
După conţinutul lor drepturile subiective pot fi împărţite în:
 Drepturi patrimoniale, care au un caracter economic şi a căror conţinut poate

fi exprimat eventual în bani;
31
 Drepturi nepatrimoniale, care nu au un caracter economic şi al căror conţinut
nu poate fi exprimat, în general, în bani;
În ştiinţele juridice conceptul de obligaţia are mai multe semnificaţii. În

contextul unui raport juridic obligaţia juridică poate fi definită ca îndatorire a
subiectului pasiv al unui raport juridic, îndatorire pretinsă de subiectul activ, de a da,
a face sau a nu face ceva, conduită care poate fi impusă, în caz de necesitate, prin
forţa coercitivă a statului.
După cum remarcă Ceterchi şi Craiovan (1996) faptul că drepturile şi
obligaţiile nu sunt rupte unele de altele ci se presupun şi se coordonează reciproc
constituie o caracteristică definitorie a raportului juridic. Mai mult decât atât, se
poate spune că „ceea ce poate pretinde subiectul activ este exact ceea ce constituie
îndatorirea subiectului pasiv” (p. 74).
Obiectul raportului juridic
Conduita sau comportamentul subiecţilor raportului juridic constituie

obiectul raportului juridic. Acesta este rezultatul realizării drepturilor şi
obligaţiilor, cu care nu se confundă. Unii jurişti consideră însă că trebuie considerat
obiect al raportului juridic obiectul material implicat în raportul juridic. Nu toate
raporturile juridice însă au un obiect material, astfel încât lucrul material formează
mai curând obiectul extern al raportului juridic, esenţială fiind conduita umană şi
semnificaţia legală a acesteia.
2.8. Faptele juridice
Între normele legale şi faptele sociale există relaţii complexe. Dreptul se

naşte, cel puţin în parte din fapte şi în acelaşi timp se aplică acestora. Există o relaţie
de interinfluenţare între faptele sociale şi drept: faptele sociale sunt adeseori
reglementate de norme de drept în timp ce dreptul este prin definiţie menit să
reglementeze faptele sociale. Un fapt nu produce efecte juridice prin calităţile sale
intrinseci. Pentru a produce efecte juridice un fapt social trebuie să fie mai înainte
reglementat de o normă juridica.
Doctrina juridică defineşte fapta juridică ca fiind acele împrejurări care,
potrivit normelor juridice atrag după sine apariţia, modificarea sau stingerea de
raporturi juridice, şi provoacă prin aceasta anumite consecinţe juridice (de exemplu,
încheierea unei căsătorii, naşterea unui copil). Am putea spune altfel că fapta juridică
este acel fapt social (eveniment sau acţiune) care are consecinţe juridice.
În conformitate cu criteriul voliţional faptele juridice pot fi împărţite în
evenimente şi acţiuni. Evenimentele sunt fapte juridice care se petrec independent de
voinţa oamenilor (de exemplu, o furtună poate produce anumite pagube materiale sau
32
chiar răpi vieţi omeneşti producând astfel consecinţe juridice). Acţiunile umane ca
fapte juridice sunt manifestări de voinţă ale oamenilor care nasc, modifică sau sting
raporturi juridice.
Acţiunile umane producătoare de consecinţe juridice pot fi licite atunci când

respectă normele juridice sau ilicite atunci când le încalcă. Principala formă de
manifestare a acţiunilor licite constă în producerea unor acte juridice ce reprezintă
manifestări de voinţă pentru a modifica unele situaţii juridice. Principala formă de
manifestare a acţiunilor ilicite este comiterea delictului despre forma cea mai
cunoscută şi gravă a căruia – infracţiunea – vom discuta pe larg în următorul curs.
Rezumat
După cum am arătat în cursul anterior, beneficiarii cei mai direcţi ai unui curs
de psihologie judiciară sunt în primul rând persoanele implicate (sau care pe viitor
vor fi implicate) în înfăptuirea justiţiei, în special în înfăptuirea justiţiei penale (vezi
şi Mitrofan, Zdrenghea, & Butoi, 1992, p. 5). Pentru avocaţi, procurori, judecători
absolvirea unei facultăţi de drept este o condiţie necesară desfăşurării activităţii
profesionale astfel încât noţiunile juridice fundamentale despre care vom discuta în
acest curs ar fi inutile.
Atunci când am alcătuit acest curs ne-am gândit însă, în primul rând, la
studenţii de la alte facultăţi care au optat pentru studiul psihologiei judiciare şi pentru
care am considerat că este deosebit de util să-şi însuşească o serie de cunoştinţe
generale despre drept şi în special despre dreptul penal. Pătrunderea „logicii
dreptului” şi modului în care acesta se aplică în procesul judiciar este indispensabilă
pentru acei psihologi, sociologi, asistenţi sociali care intenţionează să activeze în
cadrul diverselor instituţii de stat şi non-guvernamentale implicate în prevenirea şi
combaterea infracţionalităţii.
Cuvinte cheie
Drept.
Normă juridică.
Raport juridic.
Fapte juridice.
Infracțiune.
33
Teste de autoevaluare
1. Definiți noțiunea de drept. (pg. 20 )

2. Clasificați normele în fucție de modul de apariție. (pg. 22 )
3. Care este structura logico-juridică a normei? (pg.25 )
4. Ce reprezintă raportul juridic? (pg. 29 )
5. Din ce este format conținutul raportului juridic? (pg. 31 )
Concluzii
În paleta disciplinelor juridice cu care se familiarizează studenţii de la

facultăţile de drept pe parcursul primului an de studiu se regăseşte cu necesitate şi
obiectul “teoria generală a dreptului” (studenţii de la drept îi spun TGD). Această
disciplină are un rol similar celui pe care, de exemplu, îl joacă cursul de „psihologie
generală” pentru studenţii de la facultatea de psihologie: prezintă conceptele şi
noţiunile de bază ce se regăsesc şi celelalte ramuri ale dreptului (respectiv, ale
psihologiei).
34
UNITATEA 3
NOȚIUNI JURIDICE FUNDAMENTALE II
Infracțiunea
CUPRINS
Obiective……………………………………………………………………. 36
Resurse necesare și recomandări de studiu……………………………….... 36
Durata medie de parcurgere a unității de studiu……………………………. 36
3.1. Infracțiunea ca instituție a dreptului penal……………………………... 37
3.2. Definiția infracțiunii……………………………………………………. 37
3.2.1. Definiția infracțiunii de către doctrina juridică…………………….. 38
3.2.2. Definiția legală a infracțiunii……………………………………….. 40
Rezumat…………………………………………………………………….. 48
Cuvinte cheie……………………………………………………………….. 49
Teste de autoevaluare……………………………………………………….. 49
Concluzii…………………………………………………………………….. 49
35
Obiective
- să definească noțiunea de infracțiune ;
- să înțeleagă și să poată explica planurile de manifestare ale infracțiunii;
- să poată face distincția între pericolul social generic sau abstract al
infracțiunii și pericolul social specific sau concret;
- să înțeleagă și să poată face distincția între formele și modalitățile
vinovăției .
 Cunoștințele în domeniul dreptului penal și dreptului procesual penal.

Bucureşti, 1998
● R.P.Vonica - Introducere generalã în drept, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2000

Este de două ore.
36
3.1. Infracţiunea ca instituţie de drept penal
Ramurile de drept se stabilesc în funcţie de natura raporturilor sociale şi a

normelor juridice ce le reglementează. Astfel, dreptul penal se ocupă de relaţiile
sociale de apărare a societăţii împotriva criminalităţii; de acele relaţii sociale care
sunt create „în jurul şi datorită valorilor sociale de a căror apărare depinde existenţa
şi dezvoltarea societăţii” (Mitrache, 1997, p. 8). Raporturile juridice ce se stabilesc în
cazul acestor relaţii sociale sunt reglementate de norme juridice penale. Aceste
norme juridice penale nu reprezintă o sumă omogenă de norme ci sunt grupate în
jurul unor norme cu caracter de principiu sau pe instituţii juridice. Instituţia juridică
nu este o organizaţie, dar se referă la fenomenul de organizare a normelor juridice
după obiectul de reglementare a acestora: o instituţie juridică „cuprinde normele
juridice care reglementează o anumită grupă unitară de relaţii sociale” (Ceterchi şi
Craiovan, 1996, p. 77). Aceiaşi autori definesc instituţia juridica ca fiind „un
ansamblu organic de norme care conţine reglementarea uni dat concret şi durabil al
vieţii sociale şi care este constituit dintr-o „încrengătură” de reguli juridice dirijate
spre un scop comun” (p. 78).
Unele ramuri de drept, printre care şi dreptul penal, se caracterizează printr-o
complexitate deosebită, fapt care determină organizarea majorităţii normelor juridice
pe mai multe instituţii juridice. Pentru dreptul penal există trei mari instituţii de
drept:
1. Infracţiunea
2. Răspunderea penală
3. Sancţiunea penală
Dorind să accentueze importanţa instituţiei infracţiunii Mitrache (1997)

afirmă că infracţiunea este „instituţia fundamentală a dreptului penal care alături de
alte două instituţii – răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal – formează
„pilonii” dreptului penal” (p. 74). Acelaşi autor menţionează că instituţia infracţiunii
este considerată de doctrina juridică ca fiind „piatra de temelie” a oricărui sistem de
drept penal.
3.2. Definiţia infracţiunii
În ştiinţele juridice tot timpul întâlnim două categorii de definiţii pentru

diferite categorii sau noţiuni juridice: definiţii oferite de doctrina juridică şi definiţii
legale. Situaţia este explicabilă prin perpetua distincţie ce se face între dreptul ca şi
doctrină (sau dreptul ca ştiinţă) şi dreptul material (sau dreptul ca practică). De
regulă toate conceptele sau noţiunile legale sunt definite de doctrina juridică şi doar o
parte din acestea se regăsesc definite expres în cuprinsul legilor în vigoare (în dreptul
37
material). În dreptul penal românesc infracţiunea beneficiază de ambele categorii de
definiţii.
În continuare vom prezenta câteva din definiţiile generale ale infracţiunii
vehiculate de doctrina juridică insistând ulterior mai în detaliu asupra definiţiei legale
a acesteia.
3.2.1. Definiţia infracţiunii de către doctrina juridică

În doctrina juridică se consideră că definiţiile oferite infracţiunii ar trebui să
ţină cont de faptul că ea reprezintă o realitate complexă, cu manifestări pe diferite
planuri ale realităţii.
Planuri de manifestare a infracţiunii

Deşi diferiţi autori le definesc puţin diferit în general se consideră că
infracţiunea are următoarele aspecte sau se manifestă pe următoarele planuri ale
realităţii:
1. Material
2. Uman
3. Social
4. Moral
5. Juridic
În plan material infracţiunea se exprimă întotdeauna printr-un comportament,

printr-un act de conduită exterioară a omului care produce modificări în mediul
exterior. Comportamentul nu este necesar să fie în exclusivitate legat de motricitatea
fizică, adică să fie o acţiune. Unele infracţiuni precum insulta, calomnia sau
ameninţarea se pot produce fără ca să implice cu necesitate acţiunea: ele se pot
realiza prin simplu comportament verbal sau chiar nonverbal. Oricum nu s-ar
manifesta, ca să existe o infracţiune, afişarea comportamentului antisocial este
necesară. În dreptul penal român se aplică principiul nepedepsirii intenţiei criminale
ci doar a faptei penale (a comportamentului antisocial).
În plan uman comportamentul antisocial este considerat de către doctrina
juridică ca fiind o „expresie a personalităţii infractorului” (Giurgiu, 1996, p. 113).
Doctrina juridică abordează acest aspect psihologic oarecum simplist şi incomplet.
Este adevărat faptul că individul se exprimă prin comportamentul său, acesta
trădează ceva din interiorul persoanei.
Însă ar fi greşit, din punct de vedere psihologic, să plasăm întreaga cauzalitate
a conduitei umane doar pe seama intimii structurări a personalităţii. Psihologia
socială ne demonstrează cu claritate că marea majoritate a comportamentelor umane
sunt de fapt comportamente sociale: comportamente elaborate ca răspuns la influenţa
contextului social. Comportamente sociale sunt caracteristice majorităţii indivizilor
demonstrând astfel impactul extrem de redus al personalităţii sau, conform unor
38
opinii radicale, relativa inutilitate a conceptului de personalitate în explicarea
comportamentului uman.
În dreptul penal impactul contextului nu poate fi considerat la fel ca şi în
cazul psihologiei sociale. Pentru jurist infracţiune este comisă de infractorul ce se
face vinovat de producerea acesteia. Contextul sau situaţia socială nu pot fi trase la
răspundere penală şi pedepsite; ele pot fi considerate în calitate de circumstanţe
agravante sau atenuante în cazul individualizării pedepsei dar nu pot fi considerate de
către jurist ca fiind principalele surse ale infracţiunii. Principiul răspunderii personale
care operează în drept afirmă că fiecare trebuie să răspundă personal (în sau prin
persoana sa) pentru infracţiunile comise.
În plan social infracţiunea semnalează existenţa unor comportamente ce pun
în pericol valorile societăţii (ameninţă existenţa acestora) sau le lezează. Dacă
valorile unei societăţi sunt atacate se pune în pericol însăşi existenţa acelei societăţi.
Reacţia normală a oricărei societăţi este să se apere de o astfel de disociere
interzicând acele acţiuni care pun în pericol sau aduc un prejudiciu valorilor sociale
fundamentale. În plan social infracţiunea determină reacţia socială organizată contra
infracţiunii care se realizează prin politica penală şi procesul penal.
În plan moral infracţiunea nu înseamnă numai un atac la adresa normelor şi
valorilor unei societăţi dar şi un comportament imoral faţă de ceilalţi: infractorul îşi
permite să comită fapte care lezează interesele şi drepturile altor persoane. În acelaşi
timp infractorul nesocoteşte nişte norme de conduită pe care marea majoritate a
cetăţenilor le respectă.
În plan juridic infracţiunea reprezintă o încălcare a ordinii de drept penale, o
ignorare a comandamentului normelor juridice penale. Ea determină verificarea
răspunderii penale pentru fapta comisă şi aplicarea unei sancţiuni penale (în cazul în
care există responsabilitate penală).
Definiţie generală
Am selectat în calitate de ilustrare de incorporarea a planurilor manifestării
infracţiunii una din definiţiile elaborate de către doctrina penală românească:
„Infracţiunea, în sensul ei cel mai larg, este un act de conduită exterioară

a omului care, din cauza tulburării pe care o produce ordinii sociale şi de
drept este supusă represiunii penale” (Giurgiu, 1996, p. 113)
În general definiţiile oferite de doctrina penală diferă semnificativ între ele,

mai ales din punct de vedere al numărului planurilor de manifestare menţionate şi
prin accentuarea variata a unui aspect al infracţiunii.
39
3.2.2. Definiţia legală a infracţiunii
Majoritatea sistemelor penale evită să dea o definiţie expresă a infracţiunii în

cuprinsul legii penale. Codul penal românesc (aprobat în 1968 cu modificări
ulterioare) cuprinde însă o definiţie legală a infracţiunii. Astfel, conform codului
penal românesc:
„Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu

vinovăţie şi prevăzută de legea penală” (Art. 17, alin 1, C. Pen.)
Este uşor să remarcăm faptul că şi definiţia legală a infracţiuni se referă la

planurile de manifestare a infracţiunii:
 infracţiunea este o faptă, un comportament exteriorizat (planul material);
 infracţiunea constă într-o fapta ce prezintă pericol pentru societate (planul
social)
 fapta care constituie infracţiune trebuie să existe prevăzută în mod expres
în normele penale (plan juridic)
Varianta de definiţie legală prezentă în codul penal românesc este una din
cele mai frecvente: infracţiunea nu este definită direct ci prin prisma enumerării
caracteristicilor sau trăsăturilor esenţiale ale acesteia. Aceste sunt în număr de trei:
1. Periculozitatea socială a faptei penale
2. Săvârşirea faptei penale cu vinovăţie
3. Prevederea faptei în legea penală
Să analizăm fiecare dintre aceste caracteristici în parte.
Periculozitatea socială a faptei

Dintre cele trei caracteristici expres enumerate de lege caracterul de
periculozitate socială a faptei penale este cel mai important: dacă o faptă, oricare n-ar
fi ea, nu prezintă pericol social nici nu putem vorbi de necesitatea răspunderii penale
şi aplicării sancţiunii penale.
Când o faptă prezintă pericol social? Doctrina penală consideră că o faptă
prezintă pericol social atunci când este „contrară ordinii sociale, prin aptitudinea sa
de a tulbura această ordine” sau când „compromite condiţiile de existenţă, de
conservare şi de dezvoltare ale societăţii” (apud Giurgiu, 1996, p. 118).
Pentru urgenţa aplicării dreptului penal în cadrul procesului penal poziţiile

doctrinare sunt insuficiente: magistratul are nevoie de criterii şi ghidaje exacte atunci
când aplică legea penală. Pentru a introduce claritate dreptul penal material conţine,
pe lângă definiţia legală a infracţiunii, şi o definiţie legală a noţiunii de
„periculozitatea socială a faptei”. Astfel, conform codului penal:
40
„Fapta care prezintă pericol social în înţelesul legii penale este orice
acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile
arătate în art. 1 şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea
unei pedepse” (Art. 18, C. Pen.)
Conform art. 18 fapta prezintă pericol social în două cazuri:

1. Atunci când aduce atingere unor valori sociale arătate în art. 1 C. Pen. sau / şi
dacă
2. Este necesară, se impune sancţionarea faptei prin aplicarea unei sancţiuni
penale
Art. 1 din codul penal anunţă care este scopul final al legii penale folosind în
acest scop metoda enumerării valorilor fundamentale ale societăţii:
„Legea penală apără, împotriva infracţiunilor, România,

suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului,
persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi
întreaga ordine de drept” (Art. 1, C. Pen.)
Bineînţeles că nu absolut toate valorile sociale protejate de legea penală sunt

enumerate expres în acest text de lege ci doar cele mai importante dintre acestea.
Astfel, în ordinea importanţei care o prezintă pentru societate, sunt enumerate
valorile legate de:
1. Atributele fundamentale ale statului
2. Drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei
3. Proprietate
Gradul de periculozitatea socială a faptei este determinat de importanţa

valorii sociale lezate sau care a fost pusă în pericol. În acest sens cele mai
periculoase şi respectiv cel mai dur pedepsibile sunt faptele ce constituie infracţiuni
contra siguranţei statului (titlul I din partea specială a codului penal).
Pericolul social al faptei se poate stabili în două momente distincte: înainte
comiterii infracţiunii sau după comiterea acesteia. În primul caz se estimează
pericolul social generic a unor fapte penale ce ar putea să fie comise; în cel de-al
doilea caz se stabileşte pericolul social concret al faptei care este comisă
41
Pericolul social generic sau abstract
Pericolul social generic este estimat în mod abstract şi ante-factum de

legiuitorul penal stabilindu-se un regim de represiune penală determinat între un
minim şi maxim posibil de sancţionare.
Pericolul social generic se stabileşte pentru un tip de infracţiune luându-se în
consideraţie o serie de criterii precum:
1. Importanţa valorii ocrotite
2. Gravitatea lezării posibile sau punerii în pericol a valorii respective
3. Starea şi dinamica manifestărilor infracţionale vizate
4. Trăsăturile de antisociabilitate ale infractorului posibil (statutul pe care îl
are, relaţia cu victima, modul de operare, condiţii de loc, de timp, de
mijloace ce ar putea fi folosite)
În estimarea gradului de periculozitatea a unui tip de infracţiune se ţine cont

de informaţiile furnizate de statistica infracţionalităţii, criminologie, practică
judiciară.
Pericolul social specific sau concret

Pericolul social specific se stabileşte post-factum în funcţie de particularităţile
concrete a infracţiunii săvârşite.
Acest pericol se apreciază în cadrul examinării judiciare de speţă care are drept
scop să clarifice cum se situează pericolul faptei concrete în spaţiul periculozităţii
abstracte desemnate de norma legală.
În aprecierea gradului de pericol specific se folosesc informaţiile ce privesc
circumstanţele realizări infracţiunii, modul de operare a infractorului, personalitatea
infractorului. Stabilirea pericolului social specific se face în ideea individualizării
pedepsei penale şi unei justiţii penale corecte
Se poate întâmpla ca fapta penală, în maniera ei concretă de comitere, să nu
prezinte gradul de pericol social generic la care se gândise iniţial legiuitorul. În
aceste cazuri nu se justifică aplicarea pedepsei penale.
Pentru a ajuta magistratul în înfăptuirea justiţiei în cadrul procesului penal
codul penal român conţine expres menţiuni cu privire la faptele penale ce nu prezintă
pericolul social al unei infracţiuni şi criteriile de care se ţine cont la stabilirea în
concret a gradului de pericol social:
42
„(1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă
prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin
conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu
prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
(2) La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama
de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, des scopul urmărit, de
împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care
s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului
(3) În cazul faptelor prevăzute în prezentul articol, procurorul sau
instanţa aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute
de art. 91” (Art. 181, C. Pen.)
Din textul de lege de mai sus reiese că persoana care comite o faptă penală ce
nu prezintă un pericol social sau acesta este nesemnificativ este totuşi pedepsită însă
nu cu o sancţiune penală ci cu una administrativă. În acest caz răspunderea penală
este înlocuită cu răspunderea administrativă iar pedepsele sunt în mod vădit mai
mici:
„Când instanţa dispune înlocuirea răspunderii penale, aplică una
dintre următoarele sancţiuni cu caracter administrativ:
a) Mustrarea;
b) Mustrarea cu avertisment
c) Amenda de la 100.000 lei la 10.000.000 lei” (Art. 91, C. Pen.)
În cadrul de mai jos veţi găsi un exemplu de faptă penală ce a fost considerată
ca prezentând un grad scăzut de periculozitate socială atrăgând după sine înlocuirea
răspunderii penale cu răspunderea administrativă.
STUDIU DE CAZ
Cetăţeanul M conducând un autoturism proprietatea firmei la care este

angajat şi circulând regulamentar a fost oprit pe timp de noapte de patrula poliţiei
rutiere. În urma probei de estimare a concentraţiei de alcool în sânge (proba „suflarea
în fiolă”) s-a constatat că M avea o concentraţie alcoolică peste limitele admise legal.
Cetăţeanul M a fost condus la laboratorul medical unde i s-au luat probe biologice în
vederea confirmării gradului de alcoolemie („proba sângelui”). Testele de laborator
au confirmat prezenţa unei alcoolemii peste limite legale. Cetăţeanului M i s-a luat
declaraţie şi i s-a reţinut permisul de conducere. Poliţia rutiera a sesizat parchetul cu
privire la fapta penală comisă: conform Decretului nr. 328/1966 privind circulaţia pe
43
drumurile publice, art. 37 cetăţeanul M a comis o faptă penală ce se pedepseşte cu
închisoarea de la 1 la 5 ani.
Parchetul a dispus urmărirea penală în vederea completării dosarului şi
trimiterii în judecată. Audiat de procuror cetăţeanul M a afirmat că a urcat la volan în
stare de ebrietate după ce a încercat, fără succes, să apeleze de mai multe ori
telefonul serviciului de ambulanţă (motivul: finuţa cetăţeanului în vârstă de 3 luni
prezenta probleme de sănătate ce păreau să fie acute). Conform declaraţiilor sale
patrula poliţiei rutiere l-a oprit în drum spre spitalul de urgenţe de unde intenţiona să
revină cu o ambulanţă. La cererea procurorului ca probă la dosar a fost anexat
desfăşurătorul apelurilor telefonice efectuate de pe mobil.
Reieşind din împrejurările în care s-a produs fapta penală precum şi din
cercetările asupra personalităţii cetăţeanului M şi ţinând cont şi de conduita acestuia
procurorul a ajuns la convingerea că fapta comisă prezintă un grad de periculozitate
redusă fără a fi necesară aplicarea pedepsei penale. Procurorul a dispus înlocuirea
răspunderii penale cu răspunderea administrativă stabilită sub forma unei amenzi de
5.000.000 lei. După plata amenzii şi prezentarea dovezii la poliţia rutieră cetăţeanului
M i s-a înapoiat permisul de conducere.
Săvârşirea faptei penale cu vinovăţie
În termeni legali infracţiunea are două laturi: o latură obiectivă şi o latură

subiectivă. Latura obiectivă este reprezentată de comportamentul observabil al
infractorului (acţiunea sau inacţiunea interzisă de legea penală) şi consecinţele
acţiuni sale. Însă infracţiunea are şi o componentă internă, o latură subiectivă
alcătuită din fenomenele şi procesele psihice care preced, pun în mişcare şi însoţesc
comportamentul antisocial.
Deşi dreptul penal nu acceptă pedepsirea unei persoane doar în baza intenţiei
criminale (chiar dacă aceasta este făcută publică) reversul este, cel puţin teoretic, la
fel de adevărat: nu se acceptă pedepsirea unei persoane doar în baza faptului că a
comis o faptă penală fără ca să se constate în prealabil dacă, din punct de vedere
psihologic, se face vinovată de comiterea acelei fapte.
Când discutăm despre latura internă sau aspectele psihologice ale infracţiunii
în termeni legali psihologii ar putea să fie surprinşi sau chiar şocaţi de aparenta
superficialitate şi schematicitate a abordării juridice. Pentru o persoană care a comis
o faptă penală este necesar să se stabilească dacă în plan uman (adică sub aspect
psihologic) acea faptă este urmarea unei „atitudini psihice vinovate”. Atitudinea
psihică vinovată se probează prin evidenţierea „conştiinţei şi voinţei săvârşirii faptei
ce prezintă pericol social şi asumarea urmărilor acesteia” (Giurgiu, 1996, p. 120).
Dacă nu s-ar ţine cont de aspectele psihologice ale comiterii faptei sancţiunea penală
ar rămâne fără suport şi finalitate.
Săvârşirea faptei cu vinovăţie este cea de-a două caracteristică fundamentală a
infracţiunii. Aceasta face legătură între instituţia infracţiunii şi instituţia
44
răspunderii penale: fără vinovăţie nu există infracţiune iar fără existenţa acestea
nu se poate pune problema răspunderii penale.
Vinovăţia penală poate fi definită ca reprezentând „acea atitudine mentală cu
caracter antisocial a persoanei ce săvârşeşte o faptă prevăzută şi pedepsită de legea
penală, care fie că a avut în momentul conceperii şi executării ei atât capacitatea de a
se exprima liber, cât şi înţelegerea semnificaţiei antisociale a faptei comise şi a
urmărilor acesteia, fie că deşi nu a avut nici reprezentarea faptei şi nici a urmărilor
acesteia, putea şi trebuia să şi le reprezinte în condiţiile unei atitudini normal
diligente” (Giurgiu, 1996, p. 129-130).
Pentru conturarea vinovăţiei ca şi componentă psihică sau subiectivă a

infracţiunii doctrina juridică consideră esenţiali şi determinanţi factorul
intelectiv(înţelegerea conduitei ilicite) şi factorul volitiv (voinţa conduitei interzise).
Doctrina juridică defineşte cei doi factori în felul următor:
Factorul intelectiv (sau aptitudinea de înţelegere) presupune

reprezentarea deplină a conţinutului, sensului şi finalităţilor urmărite
sau acceptate prin săvârşirea faptei, precum şi prevederea întregii
desfăşurări cauzale a acesteia.
Factorul volitiv presupune capacitatea individului – care înţelege şi
prevede conţinutul şi sensul faptei sale – de a-şi dirija în mod liber şi
de a-şi stăpâni în mod deplin actele de conduită
Mai aproape de limbajul psihologului ar fi să conceptualizăm factorul

intelectiv ca fiind legat de o stare normală a conştiinţei în care individul înţelege
deopotrivă ce se întâmplă în jurul lui şi care este comportamentul pe care îl are la fel
ca şi consecinţele comportamentului său. Bineînţeles, ca să se realizeze o astfel de
înţelegere a contextului şi comportamentul individul nu trebuie să prezinte probleme
din punct de vedere al procesului de percepţie şi reprezentare (caile senzoriale
periferice şi centrale trebuie să fie integre) şi trebuie să fie dotat cu un anume nivel
de inteligenţă. Conlucrarea acestor procese şi stări psihice permite individului să aibă
discernământ. Bineînţeles individul nu trebuie să prezinte dereglări sau destructurări
psihopatologice de natură să afecteze discernământul său.
Factorul volitiv se referă, în termeni psihologici la capacitatea de auto-
reglare a comportamentului de care dispune individul. Auto-reglarea este
subsecventă prezenţei discernământului. Voinţa în acest sens este capacitatea psihică
prin care individul îşi mobilizează şi orientează conştient energiile fizice, mentale şi
disponibilităţile afective în vederea trecerii la acţiune şi susşinerea acesteia, potrivit
scopului urmărit.
Ambii factori sunt implicaţi şi contribuie în mod diferit în stabilirea formelor

de vinovăţie penală şi a modalităţilor pe care le îmbracă aceste forme.
45
Formele şi modalităţile vinovăţiei
În Art. 19 alin. 1 sunt menţionate expres, sub forma unor definiţii legale,
formele şi modalităţile vinovăţiei penale:
„(1) Vinovăţie există când fapta care prezintă pericol social este
săvârşită cu intenţie sau din culpă
1. Fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui
prin săvârşirea acelei fapte;
b) prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte,
acceptă posibilitatea producerii lui;
2. Fapta este săvârşită din culpă când infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind

fără temei că el nu se va produce;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l
prevadă” (Art. 19 alin. 1, C. Pen)
Intenţia
Intenţia poate fi definită ca fiind o voinţă îndreptată către un anumit scop iar
intenţia criminală reprezintă voinţa îndreptată către o finalitate interzisă de legea
penală.
Intenţia ca formă a vinovăţiei poate avea două modalităţi:

1. Intenţia directă care este şi cea mai gravă manifestare a vinovăţiei (i se
mai spune animus nocenti – voinţa de produce răul). Ea se caracterizează
prin faptul că în momentul săvârşirii faptei infractorul înţelege ce face şi
care pot fi consecinţele acţiunilor sale şi în acelaşi timp urmăreşte activ şi
persistent producerea acelor consecinţe
2. Intenţia indirectă există atunci când în momentul săvârşirii faptei
infractorul înţelege ce face şi care pot fi consecinţele acţiunilor sale şi în
acelaşi timp nu urmăreşte în mod activ producerea acelor consecinţe deşi
acceptă că acestea s-ar putea produce
46
Pentru a înţelege mai bine distincţia dintre cele două modalităţi ale intenţiei
să exemplificăm. Să ne imaginăm că un infractor pătrunde într-o locuinţă cu intenţia
clară de a fura aparate electronice. În acest caz prin fapta sa comite concomitent două
infracţiuni: violarea de domiciliu (art. 192, C. Pen.) şi furt (art. 208, C. Pen). Ambele
infracţiuni sunt produse cu intenţie directă. Să ne imaginăm însă că hoţul a calculat
greşit şi în momentul în care scotoceşte prin casă proprietarul locuinţei se întoarce.
Cei doi se iau la bătaie şi la un moment dat proprietarul, fiind împins de hoţ, cade
lovindu-se rău la cap şi nu se mai mişcă. Din gură şi i se prelinge o dâră de sânge cu
o intensitate puternică. Hoţul îşi adună prada şi pleacă de la locul faptei. Ulterior
proprietarul a decedat. Dacă este găsit infractorul este judecat pentru un concurs de
infracţiuni însă de data aceasta cea de-a doua infracţiune este mai gravă: e vorba de
violarea de domiciliu (art. 192, C. Pen.) şi tâlhărie în forma agravantă sau cu
consecinţe deosebit de grave (art. 211 alin. 3, C. Pen; pedeapsa este închisoarea de la
15 la 25 de ani). Cea dea doua infracţiune – tâlhăria deosebit de gravă – este o
infracţiune comisă cu o intenţie indirectă : infractorul nu a urmărit moartea victimei
ci doar furtul unor aparate electronice dar în acelaşi timp a acceptat posibilitatea ca
victima să moară de pe urma altercaţiei avute.
Culpa
Culpa ca forma a vinovăţiei presupune o anumită atitudine de neglijenţă faţă
de consecinţele acţiunilor întreprinse. Această neglijenţă poate duce la
comportamente cu consecinţe penale, la săvârşirea unor infracţiuni.
La fel ca şi intenţia culpa are două modalităţi de manifestare consfinţite
expres de codul penal:
1. Culpa cu prevedere sau uşurinţa criminală se caracterizează prin

faptul că în momentul săvârşirii faptei infractorul înţelege ce face şi care
pot fi consecinţele acţiunilor sale şi în acelaşi timp consideră fără temei
că acestea nu se vor produce
2. Culpa simplă sau greşeala este prezentă în acele situaţii în care în
momentul săvârşirii faptei infractorul nu înţelege, nu întrevede care pot fi
consecinţele acţiunilor sale deşi în acelaşi timp putea şi trebuia să le
prevadă
Drept exemplu de culpă cu prevedere ar putea servi situaţia în care un

conducător auto se aventurează să circule cu viteza de 100 km/oră prin localitate
ştiind că pe carosabil poate apărea oricând pe neaşteptate o persoană. Deşi prevede
acest lucru continuă să conducă cu viteză mizând pe faptul că este o oră târzie
(invocarea unei circumstanţe) şi pe faptul că are o abilitate bună de a face faţă
situaţiilor neprevăzute (invocarea unei calităţi personale). În cazul în care comite un
accident în urmă căruia a decedat o persoane el se face vinovat de infracţiunea de
ucidere din culpă în forma agravantă a acesteia (art. 178 alin. 1, C. Pen.; pedeapsa
este închisoarea de la 2 la 7 ani).
Să vedem şi un exemplu de ucidere din culpă simplă. Să ne imaginăm un tată
ce obişnuieşte să-şi aruncă copilul de şase luni în sus şi după aceea să-l prinde
47
(activitatea care îi face plăcere micuţului). Face acest lucru frecvent fără să se
gândească la faptul că ar putea să-şi scape copilul jos. Se întâmplă însă o tragedie:
copilul cade jos şi moare. Tatăl va fi judecat pentru infracţiunea de ucidere din cuplă
în forma simplă (art. 178 alin. 1, C. Pen.; pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani).
Prevederea faptei în legea penală
Această trăsătură a infracţiunii apare ca rezultat al aplicării principiului

legalităţi incriminării în dreptul penal. Conform acestui principiu o persoană poate
să fie responsabilă penal pentru fapta sa doar dacă, în cuprinsul unei legi penale,
legiuitorul descrie în mod suficient şi interzice în mod expres acea conduită
antisocială.
Ca rezultat al acestei trăsături a infracţiunii pot interveni o serie de consecinţe
importante:
1. Este posibil ca la un moment dat al evoluţiei unei societăţi să existe fapte penale
care prezintă pericol social, sunt săvârşite cu vinovăţie însă, pentru faptul că nu
sunt prevăzute în legea penală, să nu permită constituirea infracţiunii. În
consecinţă nu se va pune problema răspunderii şi sancţiunii penale decât din
momentul descrierii şi interzicerii respectivei fapte în cuprinsul legii penale;
2. Dezincriminarea unei faptei prevăzute anterior în legea penală face imposibilă
considerarea acestea pe viitor ca fiind infracţiune;
3. Prevederea legală a unei fapte şi sancţionarea ei atrag obligativitatea aplicării
legii penale.
În codul penal faptele considerate infracţiuni sunt descrise în partea a doua a

codului – partea specială. Faptele sunt organizate în funcţie de valorile sociale a
căror existenţă o periclitează sau o pun în pericol.
Partea specială a codului începe cu infracţiunile contra siguranţei statului (titlul
I) urmând apoi infracţiunile contra persoanei (titlul II) şi infracţiunile contra
patrimoniului (titlul III). Urmează celelalte infracţiunii care aduc atingere ordinii de
drept (infracţiuni contra autorităţilor, contra unor activităţi de interes public etc.). În
afară de infracţiunile prevăzute în codul penal există şi infracţiuni care sunt
prevăzute ăn cuprinsul altor legi. De exemplu, infracţiunile din traficul rutier sunt
prevăzute în Decretului nr. 328/1966 privind circulaţia pe drumurile publice.
Rezumat
Psihologia judiciară, aşa cum am prezentat-o în cursul introductiv, are un
caracter profund interdisciplinar, aflându-se la intersecţia ştiinţelor juridice şi celor
psihologice. Am ales ca exemplificarea acestei interdisciplinarităţi să o începem prin
abordarea unor cunoştinţe de drept necesare şi indispensabile analizei psihologice a
dramei judiciare. În cursul anterior am discutat deja despre două concepte de drept –
48
norma juridică şi raportul juridic – aşa cum sunt tratate acestea din perspectiva teoriei
generale a dreptului. În acest curs vom continua abordarea noţiunilor juridice
fundamentale cu prezentarea perspectivei legale asupra infracţiunii. De data aceasta
cursul va fi tributar accepţiunilor şi punctului de vedere împărtăşite în special de
doctrina şi practica dreptului penal.
Cuvinte cheie
Infracțiune.
Sancțiune penală.
Răspundere penală.
Intenție.
Culpă.
1. Definiți infracțiunea din punct de vedere juridic. (pg. 40 )

2. În funcție de ce criterii se stabilește pericolul social generic? (pg. 42)
3. Ce reprezintă latura obiectivă a infracțiunii? (pg. 43 )
4. Enumerați și descrieți formele vinovăției. (pg. 46 )
5. Enumerați și descrieți modalitățile de manifestare a culpei (pg. 46 )
Concluzii
Unele ramuri de drept, printre care şi dreptul penal, se caracterizează printr-o

complexitate deosebită, fapt care determină organizarea majorităţii normelor juridice
pe mai multe instituţii juridice. Pentru dreptul penal există trei mari instituţii de
drept:
Infracţiunea
Răspunderea penală
Sancţiunea penală
Dorind să accentueze importanţa instituţiei infracţiunii Mitrache (1997)

afirmă că infracţiunea este „instituţia fundamentală a dreptului penal care alături de
alte două instituţii – răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal – formează
„pilonii” dreptului penal” (p. 74). Acelaşi autor menţionează că instituţia infracţiunii
este considerată de doctrina juridică ca fiind „piatra de temelie” a oricărui sistem de
drept penal.
49
UNITATEA 4
INFRACTORUL DIN PERSPECTIVĂ PSIHIATRICĂ I
Normalitate și anormalitate
Sănătate psihică – boală psihică
CUPRINS
Obiective…………………………………………………………………... 51
Cunoștințe preliminarii……………………………………………………. 51
Resurse necesare și recomandări de studiu……………………………….. 51
Durata medie de parcurgere a unității de studiu…………………………... 51
4.1. Normalitatea………………………………………………………….. 52
4.1.1. Conceptul de normalitate…………………………………………. 52
4.1.2. Normalitatea ca valoare medie…………………………………… 53
4.1.3. Normalitatea ca utopie……………………………………………. 53
4.1.4. Normalitatea ca proces…………………………………………… 54
4.1.5. Normalitate și comunicare………………………………………... 56
4.1.6. Normalitate și adaptare…………………………………………... 57
4.1.7. Normalitate și psihiatrie…………………………………………... 57
4.2. Sănătate și boală psihică……………………………………………… 69
4.2.1. Sănătatea în lumea contemporană………………………………... 60
4.2.2. Normalitatea ca sănătate………………………………………….. 60
4.2.3. Conceptul de sănătate mintală……………………………………. 60
4.3. Anormalitatea………………………………………………………… 61
4.3.1. Conceptul de anormalitate………………………………………... 63
4.3.2. Anormalitate și boală……………………………………………... 64
4.4. Comportamente anormale…………………………………………….. 64
4.4.1. Tipuri de comportamente anormale………………………………. 65
4.4.2. Criterii de definire a anormalității………………………………... 65
4.4.3. Criterii care permit delimitarea de boală…………………………. 65
Rezumat……………………………………………………………………. 66
Cuvinte cheie………………………………………………………………. 66
Teste de autoevaluare……………………………………………………… 66
Concluzii…………………………………………………………………… 67
50
Obiective
- să definească noțiunea de normalitate ;
- să înțeleagă și să poată explica diferențele dintre normalitatea psihică și
anormalitaea psihică;
- să poată face distincția între sănătate mintală și boală mintală
- să înțeleagă și să poată face distincția între anormalitate și boală.
 Cunoștințele în domeniul psihologiei generale, psihologiei

personalității, psihologiei medicale și psihiatriei.

 Florin Tudose – Fundamente în psihologia medicală. Ed. Fundația Romania

de Maine,București, 2006
 Florin Tudose – O abordare modernă a psihologiei medicale, Ed. Info
Medica, București, 2000.
 George Ionescu – Tratat de psihologie medicală și psihoterapie, Ed.
Asklepios, București, 1995.
 George Ionescu – Tulburările personalității. Ed. Asklepsios, București, 1997
 Ioan Bradu Iamandescu – Psihologie medicală, Ed. Info Medica, București,
2005.

Este de două ore.
51
4.1. NORMALITATEA
4.1.1. Conceptul de normalitate
Dicţionarul de psihologie LAROUSSE: normalitatea este o noţiune relativă,

variabilă de la un mediu socio-cultural la altul. În medicină există tendinţa de a se
asimila omul normal individului perfect sănătos individ care la drept vorbind nu
există (N.Sillamy, 1995).
Prelipceanu D. (2000):
–în sens general, nevoia de normalitate derivă din şi exprimă nevoia umană
de ordine. Într-un univers entropic, omul şi cu prioritate inteligenţa umană, realizează
o funcţie ne-entropică, ordonatoare.
–norma este, în esenţa sa, o convenţie umană larg împărtăşită social. Ea derivă
din aprecierea, din valorizarea comună a unor stări şi fapte sociale. Sub raport
axiologic, norma este o valoare (aceasta fiind, în fond, o apreciere despre ,,ceva”,
realizată în colectiv) transformată în imperativ.
Ey H. (1978): Introducerea în psihiatrie a conceptului de normalitate a ideii
de normă, pare să clarifice întrucâtva problema psihiatriei, aceasta fiind în special în
domeniul medicinei, o specialitate diacritică pentru care diferenţa normal/patologic
reprezintă principalul obiect de lucru.
Lăzărescu M. (1998): se cere precizat ce se înţelege prin normalitate (şi
inclusiv sănătate), anormalitate, boală şi defect. Problematica cuplului normalitate-
anormalitate este mai apropiată de „generalitatea” normelor, a abordării statistice, a
regulilor şi legilor, pe când problematica „bolii” e mai legată de „concretul” cazului
dat, adică de cazuistică.
CRITERII DE NORMALITATE
(după Ellis şi Diamond)
- constiinţă clară a eului personal
- capacitate de orientare în viaţă
- nivel înalt de toleranţă la frustrare
- autoacceptare
- flexibilitate în gândire şi acţiunea
- realism şi gândire antiutopică
- asumarea responsabilităţii pentru tulburările sale emoţionale
52
- angajarea în activităţi creatoare
- angajarea moderată şi prudentă în activităţi riscante
- conştiinţă clară a interesului social
- gândire realistă
- acceptarea incertitudinii şi capacitatea de ajustare a acesteia
- îmbinarea plăcerilor imediate cu cele de perspectivă
4.1.2. Normalitatea ca valoare medie
Normalitatea ca valoare medie este în mod obişnuit folosită în studiile

normative de tratament şi se bazează pe descrierea statistică a fenomenelor biologice,
psihologice şi sociale conform repartiţiei gaussiene a curbei în formă de clopot.
Această abordare concepe porţiunea mediană drept corespunzătoare normalului iar
ambele extreme, ca deviante.
DISTRIBUTIA NORMALA
(Curba Gauss)
35
33 33
30
25
procente
20
15 14 14
10
5
2 2
0
     
Un fenomen cu cât este mai frecvent cu atât poate fi considerat mai „normal”
iar cu cât este mai rar, mai îndepărtat de media statistică, cu atât apare ca fiind mai
anormal.
Deşi acest tip de normă creează impresia că este foarte „obiectiv”, nu este
suficient de operant pentru medicină. Fenomenele morbide pot fi frecvent
înregistrate, chiar „endemice” (de exemplu caria dentară, unele infecţii etc.), fără ca
prin aceasta ele să poată fi considerate normale după cum urmând aceeaşi regulă a
frecvenţelor unele fenomene absolut normale pot căpăta aspectul anormalităţii (de
exemplu: persoanele care au grupa sangvină AB(IV), RH negativ).
53
Acceptarea normalităţii ca fenomen natural (şi nu este greu de admis acest
lucru, atâta timp cât afirmăm “cu tărie” că boala este un astfel de “fenomen”) are
implicaţii metodologice şi funcţionale majore.
Acceptarea normalului mediu, noţiune cu care operează întreaga medicină,

este logică şi constructivă, înlăturând în mare parte arbitrarul şi “judecăţile de
valoare”.
Introducerea modelului normalităţii medii duce la posibilitatea comparaţiilor
şi implicit la stabilirea abaterilor datorate bolii. Nu se poate elabora un model aparent
al bolii, atât timp cât nu există un model al normalului.
Normalul, ca normă statistică, nu pare totuşi semnificativ decât parţial în
cadrul psihopatologiei, abaterile de tip cantitativ fiind pe al doilea plan faţă de cele
calitative. Dificultatea sporeşte atunci când patologicul este reprezentat de un
amalgam de abateri cantitative care, sumate, alcătuiesc un tablou clinic distinct.
Henri Ey s-a opus întotdeauna cu putere ideii unei normalităţi statistice făcând
din nivelul maturităţii corpului psihic o medie abstractă. El consideră că norma nu
este exterioară ci înscrisă în arhitectonica corpului psihic. În vârful piramidei
funcţionale a corpului psihic domneşte o activitate psihică normală care are propriile
sale legi, acelea ale adaptării la real. Evident că nu există o limită superioară a
normalului.
În psihiatrie este totuşi necesar să se evidenţieze modalităţile unor atitudini,
expresive, reactive, comportamentale şi convingerile cele mai frecvente
într-o socio-cultură istorică dată, care reprezintă un cadru de referinţă pentru
manifestările psihice deviante.
Cu toate că această abordare a fost utilizată mai mult în biologie şi psihologie,
ea şi-a căpătat prin extensia scalelor şi testelor o utilizare tot mai importantă în
psihiatrie.
4.1.3. Normalitatea ca utopie

Normalitatea ca utopie stabileşte o normă ideală (valorică) stabilind un ideal
de normalitate atât din punct de vedere individual, cât şi comunitar. Acesta poate
fi exemplificat prin unele „tipuri ideale” pe care le descrie, le invocă şi le
promovează o anumită cultură şi care se exprimă în formulări normative,
prescriptive.
Din perspectivă psihologică nu interesează numai felul cum sunt şi cum se
manifestă mai frecvent oamenii unei socio-culturi date, ci şi modul în care aceştia ar
dori şi ar spera să fie în cazul ideal.
Din această perspectivă, normalitatea este percepută ca o îmbinare

echilibrată, armonioasă şi optimală a aparatului mintal având drept rezultantă o
funcţionalitate optimă.
54
Freud S. afirma despre normalitate: „Un Ego normal este ca şi normalitatea
în general, o ficţiune ideală”.
Istoricitatea acestui normal ideal este foarte relativă, ea neavând cursivitate,
criteriul axiologic fiind inoperant de la o epocă la alta, ba chiar şi pentru intervale
restrânse de timp.
Cloutier F.: conceptul de sănătate mintală nu poate fi înţeles decât prin
sistemul de valori al unei colectivităţi.
Normalul valoric implică o măsurare procustiană în care se intrică, în plus şi
valorile personale ale fiecăruia.
Valoarea normalului ideal, are mari deficienţe, dar şi în cadrul analizei

normalului statistic (cealaltă posibilitate de tratare a problemei) se infiltrează judecăţi
de valoare.
Willard (1932): La limită societatea este cea care hotărăşte dacă un om este
nebun sau sănătos.
Paulo Coelho: „Realitatea e ceea ce majoritatea consideră că trebuie să fie,
nu neapărat lucrul cel mai bun şi nici măcar cel mai logic, ci ceea ce s-a adaptat
dorinţei colective.”
Colectivităţile umane concrete îşi organizează existenţa în raport cu idealuri
comunitare în care transpar: legi, modele educaţionale, legende şi epopei, mitologia
şi mistica, istoria grupului dat.
Normalitatea ideală defineşte felul în care individul şi comunitatea consideră

că persoana ar trebui să fie. Desigur, normativitatea ideală nu este şi nici nu poate fi
niciodată atinsă efectiv cu atât mai mult cu cât ea variază mult în funcţie de contextul
socio-cultural istoric şi geografic (etnic, comunitar, statal, religios).
Lacan se întreabă dacă diferenţa între inconştientul unui sănătos şi
inconştientul unui bolnav este importantă, radicală.
O psihologie a inconştientului care ar reduce întreaga activitate psihică la
inconştient este la fel de puţin corectă ca o psihologie a conştiinţei care ar reduce
întreaga activitate psihică dar la cea conştientă.
CONCEPŢII PSIHANALITICE DESPRE NORMALITATE
Normalitatea este o ficţiune ideală; fiecare ego este

S.Freud psihotic într-un anumit moment într-o măsură mai mare sau mai
mică;
Normalitatea absolută nu poate fi obţinută, deoarece

K.Eissler persoana normală trebuie să fie pe deplin conştientă de
gândurile şi sentimentele sale;
Normalitatea este caracterizată prin tărie de caracter,

M.Klein capacitatea de a face faţă emoţiilor conflictuale, capacitatea de a
55
trăi plăcerea fără a provoca conflicte şi capacitatea de a iubi;
Normalitatea este capacitatea de a fi stapân pe

perioadele vieţii: încredere/neîncredere; autonomie/îndoială;
E.Erikson iniţiativă/vinovăţie; activitate, producţie/inferioritate;
identitate/confuzie de rol; creaţie/stagnare; integritatea ego-
ului/disperare.
Funcţiile libere de conflicte ale ego-ului reprezintă

potenţialul persoanei pentru normalitate; măsura în care ego-ul
H.Hartmann
se poate adapta la realitate şi poate să fie autonom sunt asociate
sănătăţii mintale;
Normalitatea este capacitatea de a se adapta lumii

K.Menninger exterioare cu mulţumire şi cu capacitatea de a stăpâni
fenomenul de aculturaţie;
Capacitatea persoanei de a dezvolta sentimente sociale

şi de a fi productiv/creativ sunt legate de sănătatea mintală;
A.Adler
capacitatea de a munci creşte stima de sine şi face persoana
capabilă de a se adapta.
Normalitatea este capacitatea de a atinge deplina

R.E.Money-
conştiinţă de sine care de fapt nu este niciodată pe deplin
Kryle
obţinută.
Normalitatea este capacitatea de a trăi fără teamă,

O.Rank vinovăţie sau anxietate şi aceea de a avea responsabilitatea
propriilor acţiuni.
4.1.4. Normalitatea ca proces
Normalitatea ca proces pune accentul pe faptul că un comportament normal

este o rezultantă finală a subsistemelor care interacţionează între ele.
Ea operează cu aşa numita normă responsivă sau funcţională (K.Kolle) care
reflectă măsura în care un organism, o persoană, un subiect îşi împlineşte rolul
funcţional pentru care există în economia sistemului supraiacent din care face parte.
Normalitatea – ca proces – consideră esenţiale schimbările şi procesele mai
mult decât o definire transversală a normalităţii.
Limite:
- ea este fixistă şi deterministă.
- nu se poate răspunde la întrebarea – care este rolul funcţional pentru care o
persoană există?
- în sistemele supraiacente din care individul face parte, în câte trebuie să fie
eficient, pentru a fi considerat normal?
56
Folosirea excesivă a tabuului normalităţii poate conduce la o folosire
abuzivă a acestei categorii atunci când este vorba de o readaptare reeducativă sau
segregativă după norme socio-ideale sau ideologiile momentului.
Refuzul de a circumscrie normalul şi patologicul ar putea conduce la

transformarea câmpului practicii medicale şi psihiatrice într-o zonă fără limite,
transformând aceste concepte prea elastice într-o eventuală armă în favoarea unei
instituţii sau a unei puteri.
4.1.5. Normalitate și comunicare

Studiul comunicării pentru a surprinde normalitatea sau patologia psihică cu
cotele lor de ordine şi dezordine a fost preconizat de Stössel S., Ogodescu D. încă
din 1972.
Schimbul de informaţie este caracteristic organismului uman la toate nivelele
sale de organizare, toate procesele de reglare au nevoie de informaţie. Fiinţa umană
nu poate fi concepută în afara informaţiei şi comunicaţiei (Restian A., 1997).
Dialogul adică informaţia reprezintă condiţia liminală a conştiinţei şi a psihicului
uman. (Pamfil E.)
Normalitatea presupune o capacitate de comunicare şi elaborare continuă a
informaţiei care să asigure armonia la nivelul subsistemului individual, familial,
social sau grupal. Homeostazia realizată de fluxul input-urilor şi output-urilor
informaţionale care oscilează şi interacţionează dinamic şi permanent ar fi în opinia
lui Enătescu V. (1987) chiar normalitatea sau sănătatea în opoziţie cu boala care este
dezechilibru ce produce dezordinea şi dezorganizarea sistemului. Acest autor
consideră că există tipologii ale normalităţii, modelele de comunicare individuale
fiind influenţate de factori constituţionali temperamentali, psihosocioculturali etc.
Nivelul de organizare Felul informaţiei necesare
Molecular Informaţie moleculară
Celular Informaţie genetică
Intercelular Mesageri chimici
Organismic Informaţie din mediu
4.1.6. Normalitate și adaptare

Adaptarea oferă celor care evaluează starea de sănătate şi specialiştilor un
nou şi contrastant aspect al conceptualizării stării de sănătate şi bolilor.
Adaptarea e un reper important în evaluarea comportamentului uman fiind
„criteriul cel mai generic” (Prelipceanu D.) de raportare.
57
Adaptarea este un echilibru care se stabileşte între personalitate şi lumea
înconjurătoare, lume constituită din persoane, situaţii, spaţiu cultural, obiecte etc.
Funcţionând ca un subsistem în sistemul social, cultural sau istoric, individul
uman trebuie să se încadreze în dezvoltarea sa în coordonatele sistemului respectiv
pentru ca această evoluţie să fie considerată normală.
Termenul de „adaptare” a fost preluat şi de psihiatrie, care a dezvoltat în
context o adevărată patologie legată atât de adaptare, cât şi de stres; deşi aceasta nu
mai este în legătură directă cu concepţia iniţială, urmează, în linii mari, etapele de
desfăşurare ale procesului de adaptare.
Campbell arată că „diversele căi pe care individul le urmează cu întregul său
echipament, cu echilibrul şi dificultăţile sale interioare, cu experienţa din trecut şi cu
cea din prezent pentru a se adapta la viaţa pe care este chemat să o trăiască”
reprezintă domeniul de studiu al psihiatriei şi al psihiatrului. Pentru aceasta,
tulburările de adaptare ale persoanei la „situaţia totală” rămân problema
fundamentală alături de funcţiile prin care acestea se realizează.
Meyer A. va defini boala mintală ca o adaptare greşită, insuficientă sau
inadecvată. Psihanaliza va susţine acest punct de vedere, considerând inadecvate
acele mecanisme de adaptare care generează boala psihică. Regresia ar fi una dintre
aceste inadecvări adaptative, subiectul renunţând la adaptare la nivelul de solicitare
cerut, pentru a coborî către unul mult mai redus.
În reacţii, între răspuns şi stimul nu există nici o adecvare, primul fiind
mult mai intens decât ar trebui să fie în mod normal sau inadecvat. Acelaşi lucru este
valabil şi pentru dezvoltări în care acest proces se amplifică atât vertical (în
dimensiunea temporală) cât şi longitudinal, ca intensitate şi nespecificitate.
Nevrozele reprezintă o slabă capacitate adaptativă la lume şi la problemele
personale, resimţite dureros de subiectul care rămâne în restul timpului „în afara
jocului”. După Enăchescu C. nevrozele ar apărea ca un conflict între acţiunea
practică şi rezultatele acesteia.
În procesele organice şi în endogenii nu se mai poate vorbi despre adaptare
ca mecanism fundamental declanşator sau patoplastic. Exagerările în acest sens au
fost sancţionate cu respingerea de către majoritatea psihiatrilor (vezi în acest sens
exagerările reacţioniste ale psihiatriei americane din deceniile 4-6 ca şi
antipsihiatria). Dezadaptarea este aici un efect, şi nu o cauză a bolii.
Focalizându-se pe tulburări, dureri, stres, destabilizări şi alte dereglări ale
funcţiilor umane, adaptarea permite să se caute starea de sănătate, resursele,
competenţele şi alte aspecte ale succesului funcţionării umane.
Adaptarea este un fenomen cu vădite tente finaliste, care atinge la nivelul
personalităţii nivelul de maximă complexitate.
Adaptarea se poate realiza atât prin mecanisme stereotipe sau scheme
comportamentale asimilate şi algoritmizate, cât şi prin scheme comportamentale a
căror finalitate este doar presupusă, urmând să fie validate, ceea ce implică chiar şi
asumarea riscului unui eşec.
În acest context trebuie nuanţată însăşi semnificaţia psihologică a eşecului în
sensul că dacă îndeobşte eşecul este, în expresia sa concretă, efectul „dezadaptării”,
uneori este întruchiparea explorărilor cu finalitate adaptativă, deci este semnificantul
începutului unui proces de tip adaptativ.
Trebuie nuanţat înţelesul noţiunii de adaptare în ceea ce priveşte aspectul
general de fenomen dinamic.
58
Adaptarea presupune de regulă un efort adaptativ care de cele mai multe ori
ia forma unor acţiuni mintale şi motorii, mai mult sau mai puţin evidente în exterior.
Sunt destule situaţii când efortul adaptativ nu presupune declanşarea,
menţinerea sau modificarea unor scheme comportamentale anume, ci întreruperea,
stoparea acestora.
Uneori blocarea la timpul cuvenit a unei simple reacţii sau a unei operaţii
complexe este de o importanţă fundamentală pentru însăşi existenţa fizică a
persoanei.
4.1.7. Normalitate și psihiatrie

Pentru psihiatru este esenţial să aibă capacitatea de a măsura limitele câmpului
de acţiune terapeutică dacă vrea ca bolnavii să şi-l poată regăsi pe al lor.
Psihopatologia trebuie să aibă puterea de a-şi găsi limitele şi reperele fără de
care nesiguranţa frontierelor ar conduce către dispariţia distanţei între ideologie şi
practică şi ar face psihiatria un demers imposibil.
În psihiatrie între entităţi rigide care reduc instrumentul de reprezentare şi de
gândire la o stare concretă şi antinosografismul care are drept corolar confuzionismul
este de preferat calea aleasă de Chaslin P. şi Daumezon G. care consideră bolile
mintale ca modele iar dacă acestea sunt modele se poate construi şi un model al
normalităţii.
Definind modelul normalităţii şi scăpând de confuzionism psihiatrul poate
cădea în cursa idealizării sau standardizării.
Etiologia bolii psihice rămâne eclectică amestecând împrejurările, sexul,
temperamentul, intoxicaţiile, singurătatea, emoţiile, circumstanţele organice, şi multe
altele într-un ansamblu care poate să pară omogen. (Lanteri Laura G. 1968)
Anormalitatea nu este pentru psihiatru doar o variaţie, o ,,îndepărtare” pur
cantitativă de normalitate ca medie statistică: un individ nu poate fi categorisit ca
bolnav psihic doar pentru că este vehement în apărarea ideilor proprii, exaltat prin
convingerile sale, genial prin creativitatea sa, răufăcător prin comportamentul său
delictual sau scandalos, prin perversiunile sale (Ey H., 1979).
59
Modelul normalităţii este reprezentat prin primatul unei conştiinţe clare
„conţinând” inconştientul şi dând în acest fel posibilitatea dezvoltării activităţilor
superioare care garantează libertatea umană.
Norma este înscrisă în interioritatea corpului psihic normal, boala determinată
organo-genetic este o alterare a ordinii normative de o destructurare a câmpului
conştiinţei.
A compara individul cu el însuşi în logica conduitelor sale, contradicţiilor şi
conflictelor sale, în alegerile sale, în propriile sale norme este cea mai fecundă
perspectivă în comparaţie cu a confrunta cu o normă externă (Zaguri D., 1998).
4.2. SĂNĂTATE SI BOALĂ MINTALĂ
„Dacă există un adevăr al nebuniei el nu poate fi decât tragic de unde

extrema ambiguitate ce caracterizează atitudinea tuturor societăţilor şi tuturor
culturilor vis-a-vis de nebuni” R. JACCARD
4.2.1. Sănătatea în lumea contemporană

Organizaţia Mondială a Sănătăţii definea starea de sănătate ca fiind: ”O
STARE COMPLETĂ DE BINE DIN PUNCT DE VEDERE PSIHIC, MENTAL ŞI
SOCIAL, ŞI NU NEAPĂRAT ÎN ABSENŢA DURERII”.
Recunoaştere a faptului că starea de sănătate este mai mult decât absenţa
durerii. Este o stare de armonie, o stare-de-bine cu privire la evoluţia complexului
biologic, psihologic şi a dimensiunilor sociale ale comportamentului uman.
Creşterea recunoaşterii că indivizii şi nu medicii sunt şi trebuie să fie
responsabili de starea lor de sănătate. Printr-o dietă adecvată, exerciţii,
managementul stresului şi evitarea adicţiilor, indivizii pot promova activ, propria lor
sănătate mai mult decât prin pasiva evitare a bolilor.
Locul şi responsabilitatea individuală pentru sănătate sunt legate astfel de
comportamentul şi stilul de viaţă al fiecăruia. În plus, privit din acest unghi,
conceptul de adaptare oferă medicilor şi cercetătorilor o şansă de a trece dincolo de
psihopatologie.
4.2.2. Normalitatea ca sănătate

Normalitatea, sănătatea mintală: o vastă sinteză, o rezultantă complexă a
unei mulţimi de parametri ai vieţii organice şi sociale, în echilibru dinamic, ce se
proiectează pe modelul genetic al existenţei individuale, nealterat funcţional şi
morfologic, în istoria sa vitală.
Manifestarea acestei stări de sănătate ar fi existenţa unei judecăţi şi a unei
viziuni realist-logice asupra lumii, dublate de existenţa unei discipline psihologice şi
sociale, pe fundalul bucuriei de a trăi şi al echilibrului introversie- extroversie.
Limita normal-patologic este extrem de complicată, interferenţele şi
imixtiunile celor două domenii fiind un imprevizibil labirint. Nici un univers nu este
mai greu de analizat decât psihismul şi nici o nebuloasă mai complicată decât
60
individul, orice încercare de standardizare, aşa cum arătam, lovindu-se de un
previzibil eşec.
“viaţa îngrădită în libertatea ei” (Karl Marx), înţelegând prin aceasta, nu numai
aspectele strict biologice, ci şi pe cele sociale şi existenţiale, o ilustraţie particulară în
psihiatrie magistral formulată de Henri Ey care arată CĂ BOLNAVUL MINTAL
ESTE PRIVAT ATÂT DE LIBERTATEA EXTERIOARĂ CÂT ŞI DE CEA
INTERNĂ.
Faptul psihopatologic este, desigur, mai greu sesizabil decât o plagă sau o
anomalie biochimică, dar percepţia lui de către specialist se va face după aceleaşi
reguli ale cunoaşterii diferenţiale.
Patologic implică „patos”, sentiment direct şi concret al suferinţei şi
neputinţei, sentimentul unei vieţi nemulţumitoare.
Semnul patologic este totdeauna diferenţial marcând o ruptură sincronică
între bolnav şi nebolnav dar şi o ruptură diacronică între prezent şi trecut.
Nu se poate vorbi dintr-un singur punct de vedere despre boală. Nu orice
suferinţă este patologică. Există o tendinţă care ar vrea să abolească orice
criteriologie psihiatrică, lăsând subiectul însăşi să-şi definească normalitatea sau
boala.
Nu orice tulburare, orice nefericire, orice dramă sau orice conflict este boală
psihică în ciuda unor opinii destul de răspândite uneori adoptate chiar de psihiatri.
Boala psihică se obiectivează prin fizionomii tipice ale anumitor tipuri de
existenţe, conduite, idei, credinţe, ce contrastează cu uniformitatea şi conformismul
celor ale comunităţii, ca deosebite. Din acest fond comun de fapte, psihiatrului îi
revine dificila sarcină de a alege pe cele aparţinând sferei psihiatriei.
Boala poate apare ca o paradoxală organizare, în sensul dezorganizării, o
reorganizare la un nivel inferior a psihismului. Ansamblul acestor dezorganizări care
proiectează fiinţa dincolo de limitele normalităţii sunt realităţi obiective, ca oricare
alte “semne patologice”.
4.2.3. Conceptul de sănătate mintală

După Boehm W., normalitatea este condiţia de funcţionalitate socială,
impusă şi acceptată de societate în scopul realizării personale.
Normalitatea în dinamică este o adaptare armonică în fiecare moment al
existenţei individului, în funcţie de mediul său şi istoria sa şi a colectivităţii sale ca o
rezultantă a calităţii raportului personalitate/mediu şi nu ca o absenţă a bolii sau a
posibilităţii de “plutire” într-un câmp de forţe contradictorii.
Normalitatea este posibilitatea unei istorii echilibrate a subiectului iar
dimensiunile ei sunt totalitatea proceselor de adaptare la mediu conform modelului
general al speciei (posibilităţilor de răspuns al marii majorităţi a colectivităţii).
Normalitatea trebuie să ne apară ca o sumă de ritmuri: biochimice, fiziologice
afective, relaţionale, motivaţionale, adaptate armonic solicitărilor din mediu şi
concordante cu răspunsurile majorităţii membrilor comunităţii (conform modelului
speciei).
Pentru a simplifica demersul spre conceptul de normalitate şi pentru a evita
construirii unui model imperfect al acestuia, ni se pare operant a postula existenţa lui
ca un dat al realităţii umane sau, mai corect spus, ca o dominantă a acesteia.
61
4.2.3.1. SĂNĂTATEA MINTALĂ
Sănătatea umană poate fi considerată o stare înscrisă în perimetrul care

defineşte normalitatea existenţei individului semnificând menţinerea echilibrului
structural al persoanei (în plan corporal-biologic şi psihic conştient) atât în
perspectiva internă (a raportului reciproc al subsistemelor în conformitate cu
sinteza ansamblului, a conformităţii stărilor sistemului în raport cu normele generale
ale speciei, ale vârstei, ale sexului), cât şi în perspectiva externă, a echilibrului
adaptativ dintre individ şi mediul său ambiant concret.
Un om sănătos psihic este acela care trăieşte şi afirmă o stare de confort
psihic într-o coerenţă şi globalitate care nu este sesizată nici un moment în mod
fragmentar şi într-o continuitate care presupune o dominantă a sentimentelor pozitive
constructive şi optimiste faţă de cele negative.
Omul sănătos psihic este activ şi are plăcerea acestei activităţi, o caută, este
voluntar, vrea să se afirme, să se împlinească. El are un set de valori ierarhizate şi
voluntare pe care le promovează. Cornuţiu G. (1998)
Sănătatea presupune o perspectivă dinamică prin care se precizează
modalităţile normal-sănătoase de structurare şi funcţionare a individului la diverse
vârste, capacitatea sa de dezvoltare, maturare, independentizare, complexificare,
precum şi capacitatea de a depăşi sintetic diversele situaţii reactive şi stresante.
Lăzărescu M. (1995)
Fromm E. leagă conceptul realizării individului în concordanţă cu restul
indivizilor din comunitatea respectivă, care este în continuă schimbare, în permanent
progres, într-o permanentă căutare.
Credem că putem adăuga că problema normalităţii trebuie corelată cu însăşi
dezvoltarea comunităţii respective ţinând seama de particularităţile fiecărei etape pe
care o parcurge.
O corelaţie trebuie făcută cu etapele de vârstă ale subiectului: copilărie,
adolescenţă, adult, vârstnic, deoarece în fiecare etapă a dezvoltării sale, subiectul
poate avea o poziţie diferită faţă de unul şi acelaşi eveniment.
Un individ reacţionează în mod normal, dacă în cursul dezvoltării sale se
arată a fi capabil de o adaptare flexibilă faţă de situaţiile conflictuale, când este
capabil să suporte frustrările şi anxietatea care rezultă din ele. (Krafft)
Norma suportă o certă condiţionare istorică, reprezentările şi convenţiile
oamenilor despre ei înşişi şi despre viaţa în colectivitatea socială modificându-se
(lent, dar sigur) în urma evoluţiilor în utilizarea uneltelor şi în arsenalul
instrumentelor de expresie culturală.
Normele semnifică ritmurile şi gradele de evoluţie a societăţii umane,
indicând, pentru a forţa o metaforă şi dacă se poate spune aşa, ,,starea de sănătate” a
societăţii. Prelipceanu D. (2000)
•Dificultăţile cele mai importante în raport cu dezideratul detectării unei
norme a sănătăţii mintale:
 tripla ipostaziere şi dimensionarea contradictorie fiinţei umane în
corporalitate, psihic şi socialitate,
 terapia disfuncţiilor de expresie corporală să fie guvernată de legile naturii
şi prin procedee subsumate acestora, în timp ce disfuncţiile vieţii psihice şi, mai ales
cele ale relaţionării sociale, să fie depăşite prin raportarea la normativitate şi prin
recuperarea indivizilor în suferinţă în interiorul normei,
 istoricitatea normelor.
62
4.2.3.2. SĂNĂTATE ŞI ADAPTARE
Adaptarea este strâns relaţionată cu promovarea stării de sănătate şi cu

prevenirea tulburărilor (bolilor).
Adaptarea ne protejează prin:

- eliminarea sau modificarea condiţiilor care creează probleme;
- perceperea controlului semnificaţiei trăirilor într-o manieră prin care să se
neutralizeze caracterul ei problematic;
- păstrarea consecinţelor emoţionale ale problemelor în limite controlabile.
(Pearlin şi Schooler - 1978)
4.2.3.3. CARACTERISTICI PRINCIPALE ALE SĂNĂTĂŢII MINTALE
 capacitatea de a produce şi de a tolera tensiuni suficient de mari, de a le

reduce într-o formă satisfăcătoare pentru individ;
 capacitatea de a organiza un plan de viaţă care să permită satisfacerea
periodică şi armonioasă a majorităţii nevoilor şi progresul către scopurile cele
mai îndepărtate;
 capacitatea de adaptare a propriilor aspiraţii la grup;
 capacitatea de a-şi adapta conduita la diferite moduri de relaţii cu ceilalţi
indivizi;
 capacitatea de identificare atât cu forţele conservatoare cât şi cu cele
creatoare ale societăţii. (Lagache D., Hartman şi Murray)
4.3. ANORMALITATEA:
• Abatere de la un model comportamental mediu, fie că acesta este statistic,
ideal sau procesual, acceptat de membrii unei societăţi determinate în timp şi spaţiu
care nu se identifică cu patologicul, deşi se poate suprapune cu acesta;
• Este în esenţă o noţiune mult mai largă, care caracterizează o serie de fapte
comportamentale cu aspect contrar aşteptărilor şi normelor în vigoare.
• Anormalul reprezintă o abatere calitativă şi funcţională de la valoarea şi
semnificaţia generală a modelului uman. (Delay J. şi Pichot P.)
• Domeniul anormalităţii se constituie ca o zonă de trecere între normal şi
patologic, reprezentând un proces de continuitate între cei doi termeni.
4.3.1. Anormalitatea:
 Reacţia biologică sub formă de stres este normală între anumite limite, la
fel ca reacţia psihică la spaime sau pierderi.
 Modificările bio-psihice din etapele critice ale dezvoltării cum ar fi cele
din pubertate sau climax pot fi patologice dacă se întâlnesc la alte vârste ş.a.
 În definirea stării de sănătate sau de boală joacă un rol parţial, dar foarte
important, perspectiva subiectivă, felul în care subiectul se resimte şi se
autoevaluează.
63
 Acest criteriu nu este suficient: de obicei, omul bolnav „nu se simte bine”,
are dureri, se autoapreciază deformat, suferă, dar uneori, în psihiatrie starea de „bine
subiectiv” poate fi concomitentă cu o stare de boală aşa cum se întâmplă în
sindromul maniacal.
4.3.2. Anormalitate și boală

Anormalitatea este o îndepărtare de normă al cărei sens pozitiv sau negativ
rămâne indiferent în ceea ce priveşte definirea în sine a zonei de definiţie.
Sensul este important în perspectivă calitativă.
Astfel, antropologic, în zona pozitivă se află persoanele excepţionale, geniile,
care joacă un rol creator în istoria omenirii, în instituirea progresului.
Invers, patologia, boala, se referă la îndepărtarea de normă în sens negativ,
spre minus, spre deficit funcţional şi de performanţă, spre dizarmonie, dezorganizare,
destructurare
Domeniul bolii ”se îndepărtează de norma ideală a comunităţii în sensul
deficitului, al neîmplinirii persoanei umane ce eşuează în zona dizarmoniei
nefuncţionale, necreatoare.” Trecerea spre patologie a subiectului este însoţită de
disfuncţionalitatea acestuia în sistemul în care este integrat. (Lăzărescu M.)
4.4. COMPORTAMENTELE ANORMALE

Coleman şi Broen stabilesc o serie de termeni care se referă la
comportamente anormale:
• boală psihică,
• comportament neadecvat,
• tulburări emoţionale,
• tulburări comportamentale,
• tulburări psihice
Nici unul dintre aceştia nu este suficient de clar pentru delimitarea sferei unui
asemenea comportament care variază în funcţie de o serie de criterii şi modele.
Modelul Sănătatea mintală Comportament anormal
PSIHIATRIC abilitatea de satisfacere a dezvoltarea greşită sau

necesităţilor instinctuale în exagerată a măsurilor de
limitele impuse de societate apărare, însoţite de anxietate
COMPORTA- adaptare deschisă la stimulii adaptare ineficientă prin

MENTALIST din mediu învăţarea unor comportamente
inadecvate şi incapacitate de
corectare
UMANISTIC împlinirea tendinţelor naturale incapacitatea de dezvoltare pe

faţă de orientarea şi împlinirea deplin a personalităţii prin
de sine blocarea sau distorsionarea
acestor tendinţe către
automulţumire
64
EXISTENŢIAL libertatea de a decide incapacitatea realizării
conştient identităţii adecvate de sine şi a
înţelegerii sensului vieţii
INTER- realizarea de relaţii rezistenţa faţă de relaţii

PERSONAL interpersonale interpersonale şi acomodare de
tip patologic
4.4.1. Tipuri de comportamente anormale (după Enăchescu C)

 comportamentul de tip criză biopsihologică de dezvoltare sau involuţie
(pubertate, adolescenţă, climax, andropauză), cu caracter pasager şi reversibil;
 comportamentul de tip carenţial (legat de stări de frustrare afectivă, carenţe
educaţionale, disfuncţii familiale şi în modul de viaţă), ce creează dificultăţi de
adaptare;
 comportamentul de tip sociopatic, constând din conduite delictuale
agresive, toxicomanice sau de furie, cu caracter recurent sau episodic;
 comportamentul de tip patologic, parţial sau deloc reversibil, de natură
exogenă, endogenă sau mixtă, cu intensităţi şi forme variabile (stări reactive,
nevroze, psihopatii, psihogenii, endogenii).
4.4.2. Criterii de definire a anormalității (după Purushtov):
• criteriul existenţei la individ a unor stări de insecuritate, teamă, apatie,

anxietate;
• criteriul explicării printr-o patologie fizică a comportamentului
dezadaptativ;
• criteriul contextului social (normele şi valorile socio-culturale existente la
un moment dat) în care se produce comportamentul;
• criteriul diminuării randamentului şi eficienţei individului.
4.4.3. Criterii care permit delimitarea de boală:
• capacitatea de autonomie, de independenţă psiho-conştientă a subiectului;

• o corectă şi adecvată autorecepţie şi autoapreciere;
• percepţia, reprezentarea şi înţelegerea corectă, adecvată comunitar, a
realităţii;
• capacitatea de creştere şi dezvoltare armonioasă a individului, în sensul unei
realizări de sine în raport cu un model ideal personal articulat armonic şi eficient cu
perspectiva socio-culturală;
• capacitatea de creaţie.
65
Rezumat
Pentru înţelegerea dinamicii raportului sănătate-boală, trebuie să apelăm la
noţiunea de proces patologic. În acest sens, boala reprezintă o formă de existenţă a
materiei vii caracterizată prin apariţia procesului ce implică tulburarea unităţii
forţelor din organism (integritatea) şi a organismului cu mediul (integrarea).
Boala umană se caracterizează, în general, prin perturbarea la diverse nivele
şi din variate incidente a structurilor funcţionale ale individului în perspectivă
corporal-biologică sau psihic-conştientă.
Perturbarea indusă de boală determină un minus şi o dizarmonie a

ansamblului unitar al persoanei, dificultăţi obiective şi subiective în prezenţa,
adaptarea şi eficienţa în cadrul vieţii sociale, dezadaptarea, involuţia, moartea
nefirească (prin accident) ori evoluţia spre constituirea defectualităţii sau deteriorării
grave.
Boala psihică trebuie considerată ca interesând întreaga fiinţă umană în

compexitatea ei biologică, psihologică, axiologică şi socială. Apare deci evident, ca
analiza normalităţii psihice, a psihismului văzut cu un “multiplex”, să implice nu
numai corelaţii biologice, ci şi sociale, culturale, epistemologice şi dinamice.
Cuvinte cheie
Boală psihică
Psihism
Disfuncționalitate
Ecosistem uman
Tulburări psihocomportamentale
1. Definiți normalitatea ca valoare medie. (pg. 53 )

2. Definiți starea de sănătate, conform Organizației Mondiale a Sănătății. (pg. 60 )
3. Care sunt caracteristicile principale ale sănătății mintale? (pg. 63 )
4. Care sunt criteriile de definire a anormalității ? (pg. 65 )
5. Care sunt criteriile care delimitează sănătatea mintală de boală? (pg. 65 )
66
Concluzii
Capacitatea subiectului de a se autoadministra raţional, diminuă şi perturbă

libertatea lui interioară.
Comunicarea interpersonală, intersubiectivitatea, capacitatea de integrare a

persoanei în plan socio-cultural sunt de asemenea grav afectate, iar în formele severe
ale bolii psihice individul apare ca o fiinţă „alienată”, înstrăinată de viaţa comunitară
socio-spirituală, desprinsă de însăşi existenţa umană.
Boala psihică anulează capacitatea de autodepăşire şi de creaţie a subiectului
şi poate conduce la diverse forme şi intensităţi de defect psihic (Lăzărescu M., 1995).
Boala se referă, în genere, la o stare anormală cu o cauzalitate determinată, cu
un debut precizabil (apare la un moment dat mai mult sau mai puţin favorabil
apariţiei sale), are un anumit tablou clinic, un anumit substrat, o anumită tendinţă
evolutivă şi un răspuns terapeutic specific.
67
UNITATEA 5
INFRACTORUL DIN PERSPECTIVĂ PSIHIATRICĂ II
Personalități accentuate
CUPRINS
Obiective…………………………………………………………………. 69
Cunoștințe preliminarii…………………………………………………... 69
Resurse necesare și recomandări de studiu……………………………… 69
Durata medie de parcurgere a unității de studiu………………………… 69
5.1. Personalitățile accentuate. Definiție………………………………… 70
5.2. Elemente în diagnosticarea personalităților accentuate…………….. 70
5.3. Firea demonstrativă…………………………………………………. 71
5.4. Firea hiperexactă……………………………………………………. 73
5.5. Firea hiperperseverentă……………………………………………... 74
5.6. Firea nestăpânită…………………………………………………….. 75
5.7. Firea hipertimică…………………………………………………….. 76
5.8. Firea distimică………………………………………………………. 77
5.9. Firea labilă…………………………………………………………... 77
5.10. Firea exaltată………………………………………………………. 77
5.11. Firea anxioasă……………………………………………………… 78
5.12. Firea emotivă………………………………………………………. 79
Rezumat………………………………………………………………….. 79
Cuvinte cheie…………………………………………………………….. 80
Teste de autoevaluare……………………………………………………. 80
Concluzii…………………………………………………………………. 80
68
Obiective
- să definească noțiunea de personalitate accentuată ;
- să înțeleagă și să poată explica elementele utilizate în diagnosticarea
personalităților accentuate;
- să poată face distincția tipurile de personalități accentuate.

.

 Karl Leonhard – Personalități accentuate în viață și în literatură. Ed.

Științifică și Enciclopedică. București, 1979.
 Florin Tudose – Psihopolitica recidivă. Ed. Psyche. București, 2004.
 Francois Lelord – Cum să ne purtăm cu personalitățile dificile. Ed. Trei.
București, 2007.

Este de două ore.
69
5.1. Personalitățile accentuate. Definiție:
Personalitățile accentuate sunt acele personalități ale căror trăsături diferă în

sfera:
– aspiraţiilor şi predispoziţiilor
– afectiv voliţională
– asociativ verbală
decât cele întâlnite în medie la populaţie
Personalităţile accentuate sunt situate între personalităţile normale şi
personalităţile psihopatice propriu-zise.
În raport cu condiţiile social-istorice generale oamenii exprimă în mod original,
individual, irepetabil nuanţe ale intelectului, caracterului şi temperamentului
constitutind “ceva-ul” care îi deosebeşte între ei
În funcţie de trăsăturile particulare fiecare din noi ne raportăm la ei, le evaluăm
calităţile şi defectele, avem un comportament de ataşament sau de respingere în
raport cu rolul pe care ei îl joacă în colectivitate.
În raport cu aceasta le acceptăm sau nu statutul social.
5.2. Elemente în diagnosticarea personalităţii accentuate:
– observarea mimicii
– observarea gesturilor
– observarea fomicii (intonaţiei)
– mobilitate intelectuală
– raportări nemijlocite la atitudini efective de viaţă
– analiza sistemului de relaţii
70
– reacţiile exterioare
– perseverenţa
– conştiinciozitatea, seriozitatea
– viaţa intimă şi particulară
– variaţiile afective
– oscilaţiile sentimentale
5.3. Firea demonstrativă

• Capacitatea anormală de refulare
• Am făcut lucrul acesta spune memoria mea. Nu sunt eu in stare sa fi facut
una ca asta spune orgoliul meu şi rămâne neînduplecat. În cele din urmă
cedează memoria (Nietzsche)
• Persoanele cu înclinaţii demonstrative au o capacitate mai profundă de a uita
ce nu vor să ştie şi în consecinţă să mintă fără a fi conştienţi
• Minciuna conştientă este asociată cu o conştiinţă încărcată şi cu teama ca nu
cumva să se descopere adevărul: individul se simte nesigur, jenat, poate avea
reacţii fiizice
• Demonstrativul minte cu o expresie de totală nevinovăţie, are o comportare
sigură de sine, aparent sinceră, pentru că lăuntric nu există nici o presiune
• Demonstrativii înlatură prin refulare inhibiţiile prin care omul obişnuit le are
când încearcă să se impună în detrimentul celorlalţi
• Omul obişnuit nu se laudă singur pentru că se teme de dezaprobarea celorlalţi
• Personalitatea demonstrativă se bucură fără rezerve de aureola pe care
singură şi-o atribuie
• Lauda de sine este însoţită de obicei de activităţi practice care să îi asigure
afirmarea (copilul citeşte pentru alţii, spune poezii, joacă în piese de teatru)
• Personalităţile demonstrative caută să impresioneze pe cei din jur şi manifestă
o mare mulţumire de sine
• Personalitatea demonstrativă are tendinţa la autocompătimire
• Se consideră întotdeauna mai neîndreptăţit decât alţii, mai lovit de soartă, în
cazul unor necazuri generale (creşteri de preţuri, catastrofe, evenimente
neplăcute, epidemii), atunci când se îmbolnăveşte se consideră mult mai grav
bolnav decât alţii, gesturile şi mimica subliniază cele pe care le afirmă despre
gravitatea bolii şi de obicei se laudă autocompătimindu-se: a făcut eforturi
disperate să reziste până la capăt dar boala lui este atât de gravă şi neobişnuită
încât îl învinge
• Personalităţile demonstrative se pripesc în decizii, ele trăiesc efectiv doar în
prezent, nu au răbdarea să dezvolte decizii pentru viitor
• Datorită capacităţilor de a se transpune în trăirile altora pot să aibă o bună
capacitate de adaptare cu alţi oameni
• Pot face abstracţie de propria lor fire şi se lasă în postura de actor faţă de
ceilalţi (sunt vânzători aproape perfecţi pentru că se comportă cu fiecare
client în funcţie de personalitatea acestuia)
• Delimitarea între firea demonstrativă şi tulburarea de tip isteric este dată de
faptul că demonstrativii nu se dedau la demonstraţii grosolane atunci când în
mod evident ar trebui să aibă o comportare calmă
71
• Paradoxal, şarlatanii şi escrocii sunt doar firi demonstrative şi nu psihopaţii
isterici, deoarece în situaţii dificile ei se comportă cu calm şi luciditate;
culmea este că sunt constant percepuţi ca oameni de încredere.
• Personalităţile demonstrative au capacitatea de a se face iubite (copii
demonstrativi par cei mai cuminţi copii deoarece ei nu se manifestă niciodată
faţă de pesoana care îi educă, încercând să îi capteze întreaga afectivitate; în
absenţa acesteia se dovedesc egoişti, mincinoşi, bârfitori)
• Datorită incapacităţii decizionale aceste persoane afirmă mereu că nu au
noroc în dragoste, în legăturile pe care le întemeiază. Explicaţia este dorinţa
de a rezolva problema în prezent fără a analiza consecinţele pe termen lung
KARL MAY (1842-1912)

• Opera sa s-a tipărit în peste 100 milioane de exemplare, în 30 de limbi,
inclusiv în chineză.
• S-a născut într-o familie extrem de săracă cu 14 copii din care au supravieţuit
numai 5. A suferit de malnutriţie şi ambliopie temporară.
• A făcut diferite infracţiuni printre care şi aceea de a falsifica bani
• După prima sa lucrare (Old Firehand – 1875) va deveni tot mai popular cu o
cotă de piaţă excepţională.
Winetou – cel mai popular personaj creat
• Karl May şi-a petrecut 7 ani în închisoare pentru furturi, spargeri şi

escrocherii
• El a continuat să se dedea la tot felul de înşelătorii în timpul activităţii sale
literare, dar nu a mai fost pasibil de pedeapsă.
Şi-a arogat mai multe nume şi pseudonime literare, unele foarte

pompoase, de exemplu se identifica cu personajul Old Shatterhand şi cu toate faptele
de vitejie făcute de acesta
72
“Vorbesc şi scriu franceza, engleza, italiana, spaniola, greaca, latina,
ebraica, româna, şase dialecte arabe, persana,, două dialecte curde, şase dialecte
chineze, malayeza, nanaqua, câteva graiuri indoneziene, suahela, industana, turca şi
limbile indienilor siux, apaşi, komanşi, suakeyi, utka, kiova şi keciumani, trei
dialecte sud-americane, fără să mai pun la socoteală lapona. Câte nopţi de muncă m-
or fi costat oare toate acestea? Chiar acum mai lucrez câteva nopţi pe săptămână-
lunea de la 6 dupa amiaza până marţea la 12 şi tot astfel de miercuri până joi şi de
vineri până sâmbătă. Cui i-a dat Dumnezeu un dram de inteligenţă, acela trebuie s-o
valorifice, căci odată va avea să dea socoteală.”
• În afara romanelor dedicate indienilor americani, Karl May a scris o mulţime
de lucrări cu caracter indecent dar tot timpul a susţinut că pasajele indecente
au fost intercalate de editor şi că el nu a observat nimic
• Era desigur mai mult decât un artificiu tehnic faptul ca îşi scria romanele la
persoana întâi: el însuşi era eroul.
•
“ONORABILUL” KARL MAY
Îşi cumpără titlul de doctor şi scrie o serie de lucrări ca Povestiri despre Maica
Domnului, Predicile geografice, Roagă-te şi lucrează, Cu cinstea ajungi mai repede
decât cu necinstea, Prietenii se cunosc la nevoie. Ceea ce l-a făcut să fie într-o relaţie
excepţională cu Biserica Catolică, chiar dacă toate aceste cărţi nu erau izvorâte decât
dintr-un sentiment teatral
5.4. Firea hiperexactă
• Este opusul firii demonstrative

• În timp ce demonstrativul se pripeşte să ia decizii şi apoi regretă că nu a
reflectat, hiperexactul nu poate lua o hotărâre nici atunci când există toate
premisele ca să o poată face
• Firile hiperexacte vor să chibzuiască totul până la cele mai îndepărtate
consecinţe, nu pot alunga din conştiinţă ideea că ar putea găsi o soluţie şi mai
bună
• Individul hiperexact nu poate face o ierarhie privind importanţa chestiunilor
pe care le are de rezolvat sau asupra cărora trebuie să decidă
• Subiectul oscilează între dorinţa de a face o acţiune sau a lua o decizie şi
incapacitatea de a trece la acţiune care îi creează tensiune şi nelinişte
• Capacitatea de a lua hotărâri este atât de modificată încât activitatea nu mai
are fluenţă
• Subiectul verifică tot ce a făcut pentru a vedea dacă nu a uitat sau a greşit
ceva, dacă lucrurile sunt suficient de bune
73
• Revine asupra lucrurilor perfecţionându-le cu meticulozitate, dar rămânând
tot timpul în urmă
• Unele firi hiperexacte lasă totul pe ultima clipă ca să nu mai poată reveni
• Pleacă greu de la locul de muncă având sentimentul că au rămas multe lucruri
nerezolvate
• Odată ajuns acasă neliniştea persistă; chiar şi înainte de a adormi firea
hiperexactă trece în revistă ce trebuie făcut a doua zi, iar acest lucru aproape
îl paralizează
• Chiar şi în treburile curente, gospodăreşti, există o grijă excesivă, curăţenia
exemplară fiind o valoare supremă
• La locul de muncă individul hiperexact este caracterizat prin extrema
conştiinciozitate
• El nu poate accepta principiul “merge şi aşa”
• Colegii de muncă remarcă rapid această particularitate şi îl încarcă cu cele
mai complicate lucrări dar munca de răspundere, chiar şi funcţiile înalte
rămân pentru hiperexact o povară mereu sporită
• Aceşti indivizi se leagă puternic de locul de muncă pe care nu îl părăsesc
decât în condiţii extreme
5.5. Firea hiperperseverentă
• Indivizi care au o perseverenţă anormală a afectului astfel încât estomparea

afectelor după un eveniment - de regulă negativ - nu se mai face
• În mod normal furia se potoleşte dacă reuşim să îl pedepsim pe cel care a
provocat-o, frica dispare dacă ne îndepărtăm de evenimentul care a produs-o
• Nu acelaşi lucru se întâmplă cu hiperperseverentul la care afectul se păstrează
săptămâni sau chiar luni;
• Hiperperseverentul se gândeşte tot timpul la ceea ce s-a întâmplat, afectul
persistă fără sa mai fie alimentat de alte evenimente noi;
• Afectele egoiste sunt cele care predomină la firea hiperperseverentă;
• Specificul firii se manifestă întotdeauna când sunt atinse interesele personale;
• Dacă este vorba de prejudicii serioase, oamenii de acest fel nu iartă uneori
niciodată, ei sunt consideraţi de către ceilalţi ranchiunoşi;
• Sunt înclinaţi spre susceptibilitate;
• Se simt cu uşurinţă jigniţi şi ofensaţi;
• Pentru a da mai multă forţă revendicărilor îşi generalizează revendicările
descoperind şi alte persoane care ar fi lezate în acelaşi mod;
• Au un sentiment exagerat al propriei valori;
• Evoluează uşor spre firea paranoidă care are tendinţa la idei prevalente şi idei
fixe
• Firea hiperperseverentă poate evolua pozitiv spre mari ţeluri şi realizări sau
negativ având un efect distructiv asupra comunităţii.
74
5.6. Firea nestăpânită
• Lipsa de stăpânire este o foarte importantă trăsătură a firii omeneşti în care

sunt hotărâtoare nu considerente relaţionale ci impulsurile, instinctele şi
sentimentele
• Noţiunea de impuls în sens general se referă la o dorinţă vie de descărcare
nervoasă resimţită mai mult corporal decât psihic
• Aceste persoane reacţionează în mod impulsiv: când nu le convine ceva nu
caută posibilitatea unei medieri ci îşi manifestă nemulţumirea prin mimică şi
cuvinte
• Se ceartă cu şefii şi colaboratorii, devin agresivi, nu se mai gândesc la urmări,
îşi dau demisia sau pleacă de la lucru fără să îşi reprezinte consecinţele
negative ale comportamentului lor
• Acţionează mai repede decât vorbesc pentru că a vorbi presupune în prealabil
a gândi iar aceasta ar însemna o amânare
• Îşi schimbă adesea serviciul, sunt incapabili să îşi explice acţiunile sau
motivele pentru care uneori s-au supărat
• Aceşti indivizi sunt iritabili iar iritaţia creşte atât de mult în intensitate încât
impune o descărcare
• Personalitatea nestăpânită este dominată de tensiunea afectivă
• Nestăpâniţilor le este greu să respecte orice fel de restricţii în ceea ce priveşte
dorinţele, impulsurile
• Unii din ei devin alcoolici cronici, beau fără să se gândească la prejudicii
profesionale, familiale sau privind sănătatea
• În domeniul sexual firea nestăpânită se manifestă prin raporturi sexuale prea
frecvente şi nu neapărat prin schimbarea partenerului
• Totuşi aceste persoane dacă se simt atrase de un alt partener acţionează în
mod impulsiv fără nici un fel de scrupule în ceea ce priveşte fidelitatea
• La femei mai ales în perioada de tinereţe se constată deseori tendinţa de a
ceda când unui partener când altuia
• Scrupulele morale sunt puţin importante pentru aceste personalităţi
• Dacă împrejurările sunt favorabile nestăpâniţii comit cu uşurinţă acte
necinstite, furturi, agresiuni
• Nu sunt capabili de crime premeditate dar se înregistrează uneori
comportamente criminale, impulsive, prin acte de violenţă fizică
• În adolescenţă deseori la firile nestăpânite se constată fugi nemotivate de
acasă
• Adolecenţii nu au o ţintă anume în minte, parcurg cu autostopul sau cu trenul
distanţe destul de mari, dar nu se dau în lături de a merge foarte mult pe jos
• Motivaţia este neclară. Pare a fi un fel de sete de trăiri
• O inteligenţă bună poate să atenueze câte ceva din pornirile firii impulsive,
dar ceea ce nestăpânitul îşi propune la un moment dat când raţionează, poate
fi uşor răsturnat printr-o explozie afectivă
• Influenţa educaţiei este minimală la firile nestăpânite deoarece sfera
instinctuală nu este niciodată atinsă de ele
• Cu vârsta capacitatea de adaptare creşte şi firea nestăpânită se manifestă în
lipsa de control doar în cazul unei tensiuni afective mari
75
Carmen, eroina romanului cu acelaşi nume a lui Prosper
Merimee este o fire nestăpânită care pentru satisfacerea
propriilor impulsiuni este gata să sacrifice pe oricine şi orice.
5.7. Firea hipertimică
• Hipertimul priveşte viaţa numai sub latura ei plăcută, trece cu uşurinţă peste
necazuri
• Simte o permanentă nevoie de acţiune care poate genera realizări de valoare,
inovaţii şi iniţiative
• Digresiunile gândirii sunt însoţite de bogăţie de idei care pot stimula munca
productivă
• La reuniuni hipertimul este profund antrenant
• Atât timp cât au public hipertimii vorbesc şi povestesc fără să devină
plictisitori deoarece schimbă tot timpul subiectul, aduc în discţie teme noi,
povestirile sunt pline de glume şi calambururi
• Aceşti oameni au un dezvoltat simţ al umorului
• Dacă firea hipertimică este excesiv de accentuată veselia devine o primejdie
deoarece toate lucrurile sunt tratate extrem de superficial
• Datorită lipsei simţului datoriei şi a remuşcărilor subiecţii pot ajunge repede
la abateri etice
• Prin superficialitate hipertimicul ajunge să-şi pună în joc reputaţia chiar
situaţia materială
• Nevoia de acţiune se transformă într-o agitaţie febrilă dar din păcate sterilă
• Uneori tendinţa spre digresiuni în gândire este extrem de pronunţată
• Alteori veselia predomină şi ocupă locul nevoii de a vorbi
• Componentele psihologice ale temperamentului hipertim seamănă cu firea
hipomaniacală fără să se suprapună cu aceasta şi fără să se înregistreze
unitatea clară din manie între afectiv, cognitiv şi voliţional
BERNARD SHAW (1856-1950), premiul Nobel 1925, celebru dramaturg,
comedian, scriitor si filozof englez de renume mondial, a fost un vesnic tânar
plin de umor. Ultima sa gluma cu câteva clipe înaintea sfârsitului apare ca o
spirituala sfidare a mortii
A scris foarte multe piese, dupa William Shakespeare fiind unul din cei mai mari
dramaturgi.
Din dramaturgia lui amintim: Pygmalion“, Omul destinului“, "Cezar şi Cleopatra“,
"Casa inimilor sfărâmate“, Căruţa cu mere"
76
5.8. Firea distimică
• Este inversul firii hipertime, un temeperament subdepresiv;

• Aceşti oameni sunt serioşi şi afectaţi în permanenţă în mare măsură doar de
evenimentele triste ale vieţii;
• Evenimentele zguduitoare le adâncesc starea subdepresivă pe durate foarte
lungi de timp;
• Iniţiativa de a acţiona este redusă, iar gândirea este mai lentă decât a
celorlalţi;
• Participă puţin la discuţii şi preferă pauzele în conversaţie discuţiei propriu
zise;
• Ţinuta etică este foarte serioasă, sunt retraşi, nu apreciază bucuriile obişnuite
ale vieţii;
• Au un randament în general redus prin lentoare gândirii şi acţionism scăzut;
• Îşi iau obligaţiile în serios, toată lumea îi consideră “persoane de încredere”;
• Lipsa de acţiune şi de atitudine activă îi împiedică să-şi organizeze viaţa în
mod raţional, cel mai adesea sunt persoane mediocre.
5.9. Firea labilă
• Alternează stări hipertime cu stări distime;

• Dacă trăsăturile sunt mai accentueate se poate vorbi de fire ciclotimică. La
această fire cei doi poli hipertim şi distim alternează rapid fără un motiv
exterior;
• Evenimentele fericite declanşează întregul tablou al hipetimiei: bucurie,
dorinţa de a acţiona, de a vorbi, de a face digresiuni;
• Evenimentele nefericite declanşează întregul tablou al depresiei: lentoare în
gândire şi acţiune, depresiune;
• Oscilaţiile de la un pol la altul sunt declanşate nu doar de evenimente, ci şi de
atmosfera generală din mediul înconjurător;
• Individul cu fire labilă pare un cameleon care îşi schimbă dispoziţia conform
mediului: într-o societate veselă devine cel mai vesel, chiar centrul atenţiei;
într-o societate sobră este cel mai sobru .
• La firea labilă cele două extreme nu se compensează, nu conduc către o fire
sintonă.
5.10. Firea exaltată
• Aceşti indivizi reacţionează mult mai intens la întâmplările vieţii decât

oamenii obişnuiţi;
77
• La întâmplările îmbucurătoare reacţia este entuziasmul, iar la întâmplările
triste reacţia este disperarea;
• Sunt “în al nouălea cer” de bucurie sau “în abisul” disperării;
• Se bucură pentru bucuria celorlalţi;
• Se pasionează pentru: muzică, artă, natură, sport, religie până la extaz. Sunt
suporteri fanatici, ecologişti neobosiţi, practicanţi religioşi până la epuizare.
• Sunt profund nefericiţi pentru eşecuri care s-ar putea remedia uşor , pentru
decepţii care nu durează mai mult de o zi, pentru boli banale ale rudelor sau
pentru mici pierderi suferite de prieteni
• Uneori grija şi frica pentru propia persoană pot deveni deasemnea excesive;
• Firea exaltată se întâlneşte adesea la artişti şi poeţi
ilustrând destul de clar necesitatea existenţei unui
raport afectiv puternic între individ şi artă care
face ca talentul să se transforme în operă;
Romeo: “Să vină – atunci străjerii să mă prindă! Să mă
ucidă! N-ai decât! Nu-mi pasă/Dacă aşa vrei tu. Să zicem
, deci, / Că raza de lumină jucăuşă/Nu-i ochiul zilei, ci un
pal reflex / Răsfrânt de fruntea Cynthiei! Să zicem / Că
pasărea care-şi avântă glasul / În slăvile cereşti nu-i
ciocârlia! / Mi-e atât de dor să mai rămân cu tine, / Că-n
veci n-aş mai pleca. O, vino, moarte, / Dacă aşa doreşte JUlieta! / Fii
binecuvântată. Tu ce spui, / Iubita mea? Nu spui nimic ? Nu vrei / Să stăm de
vorbă ? Nu e încă ziuă!”
5.11. Firea anxioasă
• Are modelul în coplilărie, atunci când frica domină întreaga personalitate a

copilului;
• Copii care se tem de orice nu îndrăznesc să se apere şi devin ţinta celorlalţi,
ţapi ispăşitori;
• Adulţii sunt incapabili de a se afirma în cazul unor divergenţe de opinii cu
alte persoane, dacă oponentul adoptă o atitudine energică, fricoşii dau speriaţi
înapoi;
• Sunt calificate drept persoane timide şi de aici o nuanţă de docilitate;
• În special la femei, timiditaţii i se adaugă tendiţa spre spaimă, crize de frică
resimţite subit;
• Au o hiperiiritabilitate a sistemulul neurovegetativ, care nu face decât să
sporească reacţia fiziologică la spaimă, în special în domeniul cardiac şi să
intensifice frica;
• Dezvoltă frecvent nevroze hipocondriace.
78
5.12. Firea emotivă
• Se caracterizează prin reacţii de mare sensibilitate şi profunzime în sfera

sentimentelor subtile;
• Emotivii sunt impresionaţi de domeniul spiritual ;
• Firea emotivă se înrudeşte cu firea exaltată, dar reacţiile afective nu sunt la
fel de exagerate şi nici nu progresează atât de rapid;
• Nu reacţionează vehement ca exaltaţi, ci într-un mod sentimental;
• Cauze relativ minore dau naştere unor sentimente profunde.
• Sunt persoane miloase, care se înduioşează, impresionabile de produse
artistice sau de măreţia naturii;
• Când urmăresc o poveste tristă sau un film trist izbucnesc în lacrimi; unii
copii sunt atât de sensibili încât nu li se pot spune basme deoarece când
lucrurile i-au o întorsătură rea izbucnesc în lacrimi şi foarte adesea nu mai vor
să asculte;
• Mulţi din ei sunt descrişi ca “duioşi”, bărbaţi sau femei care izbucnesc în
lacrimi de bucurie sau înduioşare ;
• Mimica îi trădează, orice reacţie afectivă li se poate citi pe faţă.
Rezumat
Personalităţile accentuate sunt situate între personalităţile normale şi

personalităţile psihopatice propriu-zise
• În raport cu condiţiile social-istorice generale oamenii exprimă în mod

original, individual, irepetabil nuanţe ale intelectului, caracterului şi
temperamentului constitutind “ceva-ul” care îi deosebeşte între ei
• În funcţie de trăsăturile particulare fiecare din noi ne raportăm la ei, le

evaluăm calităţile şi defectele, avem un comportament de ataşament sau de
respingere în raport cu rolul pe care ei îl joacă în colectivitate
• În raport cu aceasta le acceptăm sau nu statutul social
79
Cuvinte cheie
Personalitate accentuată
Personalitate psihotică
Hipertimiditate
Hiperiritabilitate
Disfuncționalitate
1. Definiți personalitățile accentuate. (pg. 70 )

2. Care sunt elementele în diagnosticarea personalității accentuate? (pg. 70 )
3. Descrieți firea hiperperseverentă. (pg. 74 )
4. Descrieți firea labilă (pg. 77 ).
5. Descrieți firea exaltată (pg. 77 ).
Concluzii
În această unitate de învățare ne-am propus să evidențiem tipurile de oameni

ale căror trăsături diferă în sfera aspirațiilor și predispozițiilor, în sfera afectiv-
volițională și asociativ-verbală, având note ”mai acute” decât cele întâlnite în medie
în populație.
Trăsăturile de personalitate din cadrul normalului ne oferă un număr infinit mai
mare de variabile decât cele aflate în zona de trecere spre conținutul patologic.
În acest sens, recunoaștem că personalitățile accentuate sunt predispuse la
manifestări patologice, în condiții defavorabile de viață.
80
UNITATEA 6
INFRACTORUL DIN PERSPECTIVĂ PSIHOLOGICĂ I.
Tulburările de personalitate
CUPRINS
Obiective……………………………………………………………………….. 82
Cunoștințe preliminarii………………………………………………………… 82
Resurse necesare și recomandări de studiu……………………………………. 82
Durata medie de parcurgere a unității de studiu……………………………….. 82
6.1. Tulburările de personalitate. Definiție și caracteristici……………………. 83
6.1.1. Definiție……………………………………………………………….. 83
6.1.2. Caracteristici obișnuite ale pacienților cu tulburări de personalitate (1) 83
6.1.3. Caracteristici obișnuite ale pacienților cu tulburări de personalitate (2) 83
6.1.4. Complicațiile tulburărilor de personalitate……………………………. 84
6.2. Principalele tipuri de tulburări de personalitate…………………………… 84
6.2.1. Tulburarea de personalitate paranoidă………………………………… 84
6.2.2. Tulburarea de personalitate schizoidă………………………………… 86
6.2.3. Tulburarea de personalitate schizotipală……………………………… 86
6.2.4. Tulburarea de personalitate antisocială……………………………….. 88
6 .2.5. Tulburarea de personalitate borderline……………………………….. 89
6.2.6. Tulburarea de personalitate histrionică………………………………... 90
6.2.7. Tulburarea de personalitate narcisiacă………………………………… 92
6.2.8. Tulburarea de personalitate evitantă………………………………….. 93
6.2.9. Tulburarea de personalitate dependentă………………………………. 93
6.2.10. Tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă…………………….. 95
6.2.11. Tulburarea de personalitate pasiv-agresivă………………………….. 96
Rezumat………………………………………………………………………… 97
Cuvinte cheie…………………………………………………………………… 97
Teste de autoevaluare…………………………………………………………... 97
Concluzii………………………………………………………………………… 98
81
Obiective
- să definească noțiunea de tulburare de personalitate ;
- să înțeleagă și să poată explica caracteristicile pacienților cu tulburări de
personalitate;
- să poată face distincția între principalele tipuri de tulburări de
personalitate.



 Florin Tudose – Psihopolitica recidivă. Ed. Psyche. București, 2004.
 Ioan Bradu Iamandescu – Psihologie medicală, Ed. Info Medica, București,
2005.

Este de două ore.
82
6.1. Definiție. Caracteristici.
6.1.1. Definiție:
 Modelele de gândire şi de relaţionare cu mediul social şi cu propria

individualitate a subiectului se exprimă în trăsături de personalitate.
 Prin tulburări de personalitate înţelegem acele trăsături inflexibile şi
dezadaptative care provoacă die perturbări în funcţionalitatea socio-
profesională a individului, fie disconfort subiectiv.
 Tulburările de personalitate se recunosc încă din adolescenţă şi persistă toată
viaţa, atenuându-se de obicei cu vârsta.
6.1.2. Caracteristicile obişnuite ale pacienţilor cu tulburări de personalitate (1)
• Modele de comportament cronice şi durabile, nu episodice

• Blamarea constantă a altora
• Uşor de înfuriat sau de făcut geloşi
• Ego-sintonic
• Funcţia socială şi ocupaţională tulburată
• Dependenţă sau independenţă excesivă
• Frecvent "dezamăgiţi" de către partener
• Impulsivi sau compulsivi
6.1.3. Caracteristicile obişnuite ale pacienţilor cu tulburări de personalitate (2)
• Exacerbare produsă de afecţiunile SNC, traumatism cranian şi stres

• Standarde şi opinii inflexibile
• Iritabilitate
• Abilităţi empatice reduse
• Inşelarea persoanelor pentru a ajunge la un rezultat final
• Egocentrism
• Deseori rezistenţă la tratament
• Trecere de la subevaluare la supraevaluare
• Relaţii interpersonale tulburi sau instabile
83
6.1.4. Complicaţiile tulburărilor de personalitate
• Tulburare de somatizare
• Tulburare anxioasă/ fobii sociale
• Episod depresiv major
• Episoade psihotice
• Tulburare delirantă
• Dependenţa de substanţe
• Alcoolism şi toxicomanie
• Suicidul
6.2. Principalele tipuri de personalitate.
Tulburarea paranoidă
Tulburarea schizoidă
Tulburarea schizotipală
Tulburarea antisocială
Tulburarea borderline
Tulburarea histrionică
Tulburarea narcisistică
Tulburarea evitantă
Tulburarea dependentă
Tulburarea obsesiv-compulsivă
Tulburarea pasiv-agresivă
6.2.1. Tulburarea de personalitate paranoidă
• Neîncredere şi suspiciozitate faţă de alţii ale căror intenţii sunt interpretate ca

rău-voitoare şi care persistă chiar în faţa unor dovezi puternice că nu există nici
un motiv de îngrijorare. Ei tind să fie anxioşi, distanţi, fără umor şi certăreţi şi fac
adeseori “din ţînţar armăsar”. Ei poartă pică tot timpul, şi sunt implacabili faţă de
insulte, injurii sau ofense.
• În activitatea profesională depun multe eforturi şi dacă se află în situaţia de a
munci individual, se descurcă foarte bine. Are dubii nejustificate referitoare la
loialitatea sau corectitudinea amicilor sau colegilor.
• TRĂSĂTURI ESENŢIALE: Suspiciozitate exagerată, neîncredere generalizată,
controlul fidelităţii şi autenticităţii datelor, faptelor şi situaţiilor, interpretativitate,
reţinere, distanţare, ermetizare, non-confidenţialitate, tendinţe de putere,
valorizare, dificultăţi interrelaţionale, de integrare şi armonizare
84
• TRĂSĂTURI ASOCIATE: Rigoare logică, argumentativitate şi persuasiune,
combativitate şi tenacitate, nevoia de a fi recunoscut, stimat, slabă toleranţă la
pierdere, eşec sau frustrare, intoleranţă la minimalizare, rejecţie, ignorare,
heteroatribuirea insucceselor, rezonanţă afectivă redusă, tendinţă la autonomie,
incapacitate de cooperare, exigenţă şi
intransigenţă, tendinţă de autovalorizare,
atitudine de supraestimare şi fantasme de
grandoare şi omnipotenţă, supravalorizarea
rangului, dispreţul pentru cei slabi, incapabili
• COMPLICAŢII: Scurte episoade psihotice,
poate apărea ca un antecedent al depresiei
majore schizofreniei, tulburării delirante
PARANOIACII
O naţiune a putut constata pe propria-i piele şi a plătit cu un sfert de veac de
mizerabilă existenţă visurile de grandomanie ale unui paranoiac ca la carte. Cartea de
psihiatrie, bineînţeles. Un anturaj de criminali troglodiţi şi efectele distrugătoare ale
vârstei au făcut ca vigurosul "stejar din Scorniceşti" să devină coşmarul unui popor
şi punctul de referinţă psihiatrică a milioane de români, care au asimilat cu nebunia
comportamentul şefului statului. Din păcate în politica românească Ceauşescu s-a
clonat în proporţii astronomice, iar epigonii săi sufocă orice nou model politic.
Somnul raţiunii naşte monştri, iar asocierea
paranoiacilor în aşa-numitul "mariaj asortativ"
creează supermonştri. Academiciana cu cinci clase
primare selecţiona creierele şi elitele unei societăţi
traumatizate de aplauze, ovaţii şi urale.
Suspicioasă, uscată sufleteşte până la rigiditate, a
fost piaza rea a românilor, întinând simbolurile
feminităţii şi maternităţii cu imagini insuportabile.
Nu o dată a cerut "gărzilor" să mute cozile în
spatele magazinelor, deoarece spectacolul
"viermilor" de pe bulevarde o indispuneau.
Este gata să denunţe şi să acuze pe oricine. Ostilitatea sa o atribuie celorlalţi,

iar rigiditatea spiritului îl plasează în zona tipică personalităţii paranoiace. O dată
ocupată o poziţie oficială întreaga energie a paranoiacului se canalizează în apărarea
acesteia. Alerta continuă în care se află cadristul de vocaţie şi suspiciozitatea sa
funciară îl fac o redută greu de atins de către eventualii uzurpatori. Cu dosare bine
ticluite a reuşit să îndepărteze sau să reducă la tăcere toţi rivalii din partid şi să se
cocoţe în vârful de neatins de preşedinte executiv al partidului. Pentru că i-a întocmit
85
dosar de cadre, probabil, şi lui Dumnezeu, încearcă să-l îmbuneze pe acesta ctitorind
o biserică în comuna natală. Ce minune mai mare decât aceea că un comunist
ctitoreşte o biserică? Şi Nietzsche care credea că Dumnezeu a murit…
6.2.2. Tulburarea de personalitate schizoidă
• Caracteristica principală a acestei personalităţi este lipsa de interes faţă de alte

persoane şi relaţii sociale. Sunt indiferenţi la laude sau critici. Sunt nişte
singuratici şi exprimă foarte puţine emoţii. Sunt retraşi, lipsiţi de simţ al
umorului, reci şi aplatizaţi emoţional. Deşi sunt izolaţi social şi au afectivitate
aplatizată (caracteristici ale schizofreniei), nu au tulburări de gândire (halucinaţii,
idei delirante sau tulburări de limbaj) şi de aceea nu pot fi consideraţi
schizofrenici.
• TRĂSĂTURI ESENŢIALE: Introversie marcată, detaşarea de realitate,
sociofobie, non-implicare, rezonanţă afectivă redusă, disponibilitate scăzută de a
trăi pierderea, eşecul, frustrările, preferinţe pentru activităţi solitare, conduita
neconvenţională sau bizară
• TRĂSĂTURI ASOCIATE: Înclinaţia spre introspecţie şi reverie, indiferenţă faţă
de lauda sau critica celorlalţi, preocupări reduse ori absente pentru activitatea
sexuală
• COMPLICAŢII: Poate apare ca un antecedent premorbid al tulburării delirante al
schizofreniei sau al tulburării depresive majore
Profesor de marxism de meserie şi troţkist de vocaţie, neavând

încredere nici în propria umbră şi-a vărsat veninul paranoiei ca o
ploaie acidă peste mugurii posibilei schimbări a României. Format
la Moscova, şi-a împărţit tinereţea revoluţionară şi formarea
autentic comunistă cu Ion din Olteniţa, doi orfani de tată la pieptul maicii Rusii.
A fost veritabilul germen patogen al contramanifestaţiilor şi autorul fantomelor
legionare îmbrăcate în cămăşi verzi şi brune care apăreau în minţile înfierbântate ale
anului '90. Problema era că delirul vizionar al lui NSD anima braţele înarmate cu
bâte, lanţuri şi furtunuri ale celor care munceau, dar nu gândeau, care zdrobeau la
propriu capetele celor bănuiţi că gândeau altfel. Se verifica încă o dată faptul că ideea
delirantă este mai puternică decât orice idee normală
6.2.3. Tulburarea de personalitate schizotipală
• Deficite sociale şi interpersonale manifestat prin disconfort acut în relaţii şi

reducerea capacităţii de a stabili relaţii intime, precum şi prin distorsiuni
cognitive şi de percepţie şi excentricităţi de comportament.
86
• Indivizii au o gândire magică sau credinţe stranii care influenţează
comportamentul şi sunt incompatibile cu normele subculturale (ex.
superstiţiozitate, credinţă în clarviziune, telepatie, fantezii şi preocupări bizare).
De asemenea, ei trăiesc experienţe perceptive insolite, incluzînd iluzii corporale.
Au o gândire şi un limbaj bizar (ex. limbaj vag, circumstanţial, metaforic,
supraelaborat sau stereotip).
• TRĂSĂTURI ESENŢIALE:Aspecte particulare şi excentricităţi în
comportament şi în prezentare, rezonanţă afectivă redusă, relaţionare slabă,
ideaţie dominată de convingerea că posedă însuşiri rare, particulare, ilustrate prin
clarviziune, capacitate de premoniţie, telepatie sau superstiţie
• TRĂSĂTURI ASOCIATE: Convingeri şi experienţe senzoriale insolite, ciudate
sau gândire magică, anxietatea de fundal cu conţinut primordial social, episoade
psihotice tranzitorii, ruminaţii obsesive cu conţinut dismorfofobic, sexual sau
agresiv, exprimare circumstanţială, metaforică hiperelaborată
• COMPLICAŢII: Suicidul, episoade cvasipsihotice tranzitorii, tulburarea
delirantă, tulburarea schizofreniformă, schizofrenie, depresia cu alură distimică,
episoade depresive majore
CATATONICI (SCHIZOTIPALI)
Mimoză sindicalistă, procuror neterminat, primar de

Bucureşti, câştigător în alegeri fără contracandidat şi
prim ministru plângăcios. Omul pe care nu l-a durut
niciodată capul va intra cu siguranţă în istoria politică
drept mâna care pierde întotdeauna.
A plecat ca prim ministru al speranţei păstrându-şi
locul la primărie, arătând clar că este doar un arivist de
duzină. Depăşit de multele probleme, dar şi de propriile limite, ca şi de faptul că s-a
aşezat la masa unui local scump crezându-se la cantina sindicală, a fost aproape
îmbrâncit la ieşire ca orice golan tupeist.
A lăsat dezastrul stagnării în urma lui şi a fost ilustraţia perfectă a celor 15.000 de
specialişti imaginari care urmau să salveze românii de comunism.
Considerându-se, ca mai toţi politicienii români, prea bun pentru un popor de
neînţelegători şi răi, ne-a bătut obrazul încă o dată anunţându-ne a nu ştiu câta oară
că se retrage definitiv. Cred că îi place cum sună la ureche tovalul .
Catharsisul domnului Gelu Voican Voiculescu: o listă

de fabulaţii în care doctrine esoterice se amestecă cu
teroriştii, cadavre, dosare furate şi mineri, foarte mulţi
mineri...Când e cazul "barba rade" şi pune mâna pe
ciomag. Alteori dosarele furate de la securitate sunt
suficiente pentru orice fantezie diplomatică sau
parlamentară a "cioclului sentimental". Din ce zonă
87
sufletească abisală va fi răsărit această creatură periculoasă în momentul în care
fanteziile se transformau în acte de putere. Ce suflete şi minţi bolnave din fosta
securitate au pregătit României post ceauşiste un destin în care astfel de persoane să
aibă cheile de control ale statului. Ne va spune istoria, ne vor explica psiho -
arheologii viitorului. O veche zicală: fereşte Doamne de kalajnicovul mitomanului .
"Vindecător miraculos", fanatic activ şi stenic, se

consdieră dotat cu puteri miraculoase nu numai în
domeniul medical, ci şi în cel social. "Fanatic de
luptă", atrage în jurul său o droaie de fanatici
pasivi care, cu defectul lor de imaginaţie, repetă ca
roboţii sloganurile guru-lui. Pornind de la celebrul
exemplu al "savantului" Ion Mânzatu,
descoperitorul apei vii şi apei moarte, se înscrie în
cursa prezidenţială prezentând o listă cu o sută şi
ceva de mii de semnături ale bolnavilor.
Semnăturile au fost strânse înainte de tratamente.
Spera probabil că va deveni după alegeri un nou vicepreşedinte al partidului de
guvernământ. Partidul vicepreşedinţilor foşti candidaţi la Preşedinţie
6.2.4. Tulburarea de personalitate antisocială
• Denumiţi adeseori şi sociopaţi, aceşti indivizi sunt caracterizaţi de:

desconsiderarea şi violarea drepturilor altora, impulsivitate şi incapacitate de a
face planuri pe durată lungă, iritabilitate şi agresivitate, neglijenţă nesăbuită
pentru siguranţa sa sau a altora, iresposabilitate considerabilă indicată prin
incapacitatea repetată de a avea un comportament consecvent la muncă ori de a-şi
onora obligaţiile financiare, lipsa de remuşcare, indiferenţă faţă de faptul de a fi
furat sau maltratat sau încercarea de justificare a acestor fapte, incapacitate de a
se conforma normelor sociale în legătură cu comportamentele legale (comiterea
repetată de acte care constituie motive de arest), incorectitudine, minţit repetat,
manipularea altora pentru profitul sau plăcerea personală. Aceşti indivizi pot
forma cu uşurinţă relaţii interpersonale dar natura acestora este superficială.
• TRĂSĂTURI ESENŢIALE: Sfidarea şi violarea normelor, regulilor şi

obligaţiilor sociale, conduita insensibilă, arogantă şi dispreţuitoare, lipsă de
regret, de remuşcare sau a sentimentelor de culpabilitate, disponibilitatea de
continuă reiterare a actelor sale indezirabile, iritabilitate, impulsivitate,
manifestări clastice şi agresivitate, ignorarea expectaţiilor negative şi a
consecinţelor conduitei sale, incapacitatea de a învăţa din experienţe negative,
tendinţa de a blama şi injuria pe alţii, incapacitatea de a menţine relaţii autentice
şi durabile
88
• TRĂSĂTURI ASOCIATE: Instabilitate psihică, ignorarea problemelor personale
curente şi de perspectivă, siguranţă de sine, aroganţă, supraestimare şi dispreţ
pentru muncă, aspect şi ţinută corectă, agreabilă, volubilitate în comunicare,
antecedente personale în care distingem minciuna, înşelăciunea, evaziunea şi
numeroase acte ilegale sau în orice caz imorale
• COMPLICAŢII: Alcoolismul şi toxicomania, tulburarea de somatizare,
tulburarea ciclotimică, suicidul
Fire artistică, Miron Cozma nu s-a putut abţine

în a-şi găsi similitudini cu Eminescu. Ca şi
poetul naţional: a plantat flori în Piaţa
Universităţii în '90, a renovat clădirea
guvernului în '91, a rectificat bugetul în '92, a
ieşit campion naţional la labtenis în '93, a mers
pe banii sindicatelor miniere la Olimpiadă în '94,
a rupt cu maşina unul din cei doi plopi cu soţ din
Petrila în '95, a devastat barul Vegas în '96 şi a
tras o bătaie soră cu moartea poliţiei române la Costeşti în '98 de unde şi versurile
scrise pentru Marilena Niţu (un fel de Veronica Micle care publică în Playboy)
„Marileno unde eşti/Să îţi scriu de la Costeşti/Cum cu bravii mei ortaci/Bag poliţia
în draci”. Un alt "poet" nemuritor, Nero, care a înfrumuseţat cetatea eternă a Romei
dându-i foc, râvnea la postul de senator doar pentru calul său. "Luceafărul de huilă"
îşi dorea un post de senator pentru sine. Se schimbă vremurile şi poeţii, iar dacă
fostul lui lăudător prezidenţial îşi va încheia mandatul fără să îl graţieze, peste un
cincinal poate lumea va încerca să îl ierte pe derbedeul cu grade.
6.2.5. Tulburarea de personalitate borderline
• Caracteristica principală este instabilitatea relaţiilor interpersonale, imaginii de

sine şi afectului şi impulsivitatea manifestată prin cheltuieli abuzive, joc
patologic, abuz de substanţă, mâncat excesiv, relaţii sexuale dezorganizate etc.
Indivizii alternează între extremele de idealizare şi devalorizare. Pot avea o
perturbare de identitate şi sentimentul cronic de vid interior. Apar manifestări
frecvente de furie cu incapacitatea de a-şi controla mânia Au un comportament
automutilant şi ameninţări recurente de suicid. Nu suportă solitudinea şi sunt
instabili afectiv.
• TRĂSĂTURI ESENŢIALE: Intensitatea şi versatilitatea relaţiilor
interpersonale, binomul dispoziţional în raporturile interpersonale, reacţii
impulsiv-agresive la incitaţii minime, intoleranţa solitudinii, sentimentul de vid
interior, sentimentul inconsistenţei sau dispersiei identităţii
• TRĂSĂTURI ASOCIATE: Reactivitatea şi instabilitatea dispoziţiei,
comportamentul imprevizibil, acreditarea afectivă exclusivă, acte autodistructive
repetitive
• COMPLICAŢII: Episoade psihotice (denumite uneori micropsihotice), simptome
psihotice propriu-zise episoade depresive majore, tentative de suicid, alcoholism.
89
Dotat cu un activism ieşit din comun, noul
"politician" este un exemplu de impulsivitate şi
de lipsă de moderaţie atunci când abordează
orice domeniu. Nu se sinchiseşte de reguli, de
adevăr sau de logică, iar lumea pe care o
construieşte este cea a dorinţelor sale, de copil
frustrat, care acum se răsfaţă şi este plin de
capricii.
Dacă ar fi nevoie de un singur cuvânt care să îl
caracterizeze, acesta cu siguranţă ar fi -
confuzie; confundă o grupare politică cu o
echipă de fotbal, dezbaterea politică cu procesul
etapei şi alegătorii cu galeria de club. Valorile morale sunt confundate cu valoarea
banilor şi cu puterea pe care aceştia i-o oferă reputatului preşedinte şi impresar de
fotbal în sezonul de transferuri, iar felul în care se comportă pe terenul politicii este
asemănător cu cel al unui fotbalist nimerit din greşeală într-o echipă de hochei.
Despre charismă să ne amintim şi de alţi celebri charismatici şefi de partide - Marian
Munteanu, Nica Leon sau Victor Surdu care cu ea cu tot au obţinut invariabil sub
1%.
6.2.6. Tulburarea de personalitate histrionică
• Este caracterizată de emoţionalitate excesivă şi de căutare a atenţiei. Istericul se

simte nemulţumit atunci când nu se află în centrul atenţiei. Îşi schimbă rapid
emoţiile care sunt superficiale. Catarsisul afectiv este facil. Este sugestionabil,
uşor de influenţat. Are tendinţa de a dramatiza conţinutul vorbirii şi un stil de
comunicare colorat, impresionabil. Consideră relaţiile a fi mai intime decât sunt
în realitate. Are un comportament seducător şi provocator sexual. Sunt
manipulativi, orientaţi spre satisfacerea propriilor interese. Se entuziasmează
facil şi efemer. Pot exista ameninţări cu suicidul.
• TRĂSĂTURI ESENŢIALE: Polarizarea atenţiei celorlalţi, labilitate şi
versatilitate dispoziţională, comportament seducător şi provocator, catarsis
afectiv facil, comunicare colorată, metaforică, conduită erotizată şi realitate
sexuală, dispoziţională, sugestibilitate impresionabilitate, , permeabilitate ,
dramatizarea conţinutului comunicării
• TRĂSĂTURI ASOCIATE: Personalizarea relaţiilor, redusă disponibilitate sau
incapacitate de menţinere a relaţiilor, abilitate pentru noutate, stimulare sau
schimbare, autoipostaziere în roluri extreme sau insolite, intoleranţă la ignorare
sau periferizare, incapacitate de amânare, entuziasmare facilă şi efemeră,
comportament manipulativ, dependenţă de cel investit afectiv, ameninţări cu
suicidul sau tentative suicidare demonstrative, amnezia traumelor, frustrărilor,
afectelor dramatice (la belle indifference)
• COMPLICAŢII: Tulburări de somatizare, episoade depresive, dependenţe
medicamentoase, tentative suicidare, tulburări de dinamică sexuală
90
HISTRIONICI (ISTERICI)
Rebel fără cauză, luptător în direcţia contra, un Stelian Popescu

de tranziţie care a transformat ştirea în şuetă de birt, culoarea
luând locul evenimentului. Pentru Morometele imaginar al
politicii româneşti nu există decât anecdota şi lipsa oricărei
convingeri interioare. Un cabotin de vocaţie care se luptă cu tot
felul de complexe încercând permanent să fie pe scena publică.
Nu contează rolul, poate să fie şi de sufleur, nu contează
audienţa, Casandra presei româneşti este la orice oră din zi şi din noapte pe fază,
declarându-se cu fermitate împotrivă. Totul va fi mai rău, iar dacă nu, va fi
catastrofal. Un cowboy singuratic cu tanganejii rupţi în fund, aruncat de nărăvaşul
armăsar al gloriei în praful arenei, perseverează şi încearcă mereu şi mereu. Din praf
nu observă că spectatorii au plecat de mult, iar în locul armăsarului a rămas un biet
măgar.
Un talent de excepţie pe care dorinţa de a fi în centrul atenţiei îl face să se
autodenunţe, chiar şi în ipostaze mai neobişnuite, precum cea a respectabilului
"porc". Iată ce spunea despre el, un mitoman: "La 18 ani, ne-am dus la mare, luasem
un premiu de 200 de lei, de la "Scânteia Tineretului" şi noaptea, pe malul mării, la
Constanţa mi-am spus: "Tu eşti un geniu, eu cred că tu o să ajungi chiar şi
preşedintele României". Candidat nici nu mai discutăm...Am fost la Galaţi şi publicul
de acolo, 50 de mii de oameni, mi-a strigat numele, într-o vreme în care nu se striga
decât un singur nume, şi a fost un mare scandal, era să fie interzis Cenaclul (Flacăra,
n.r.), încă de atunci din 1983."
În rest, spre socialism în zbor şi dacă nu a reuşit
ca preşedinte măcar ţuţăr de preşedinte a fost
idealul omului din Bârca .
Deşi încearcă la nesfârşit să joace rolul
misionarului dăruit, rămâne mereu acelaşi clovn
trist care, fără a rezona cu oamenii pe care îi
prezintă sau îi asculta, nu-şi doreşte de fapt decât
să atragă atenţia asupra propriei persoane. "O mie
de simţiri şi nici un sentiment " este lozinca sub
care par să se desfăşoare toate demersurile
"tristului" teleast. Este adevărat că Freud a reuşit
la sfârşitul unui celebru tratament să o transforme
pe isterica Anna O. într-o militantă socială de
renume mondial - Bertha Pappenheim.
Minunile nu se repetă, iar Freud a murit de mult.
Doar isteria rămâne veşnic tânără.
91
6.2.7. Tulburarea de personalitate narcisiacă
• Caracterizată prin grandoare, necesitatea de admiraţie şi lipsa de empatie. Are

sentimentul de autoimportanţă, fantasme de succes nelimitat, putere. Necesită
admiraţie excesivă şi îşi subliniază repetat şi exagerat calităţile. Este sensibil la
critică sau pierdere. Are pretenţii exagerate de tratament favorabil şi supunere
dorinţelor sale. Profită de alţii pentru a-şi atinge scopurile. Este lipsit de empatie:
este incapabil să cunoască sau să se identifice cu sentimentele şi necesităţile
altora. Comportament arogant, sfidător. Are sentimente ostile sau de invidie pe
care le proiectează asupra interlocutorilor
• TRĂSĂTURI ESENŢIALE: Autoevaluarea exagerată, nerealistă, fantezistă,
idealizarea propriei persoane, invocarea explicită şi implicită prin conduită a
calităţilor şi importanţei sale, expectaţii disproporţionate ca aceste însuşiri
exagerate să fie acceptate, recunoscute şi apreciate ca atare de către ceilalţi,
conduită distantă, arogantă, emfatică, non-receptivitate şi insensibilitate la opinii
diferite, sfaturi sau îndemnuri, disponibilităţi empatice reduse, aviditate pentru
titluri, demnităţi, situaţii, onoruri, ranguri
• TRĂSĂTURI ASOCIATE: Fantasme de succes nelimitat, mărire, putere,
bogăţie, manipulator al relaţiilor interpersonale, sensibilitatea la critică, insucces,
frustrare sau pierdere, sentimente ostile sau malefice, pe care le proiectează
asupra interlocutorilor
• COMPLICAŢII: Tulburarea distimică, tulburarea depresivă majoră, toxicomania
sau alcoolismul
Este animat de o dorinţă puternică de a ieşi din

comun, dar acest lucru nu se realizează din cauza unei
energii psihice destul de scăzute. Îşi caută un model
charismatic, însă sunt rare exemplele în care copia a
fost percepută ca autentică. Luptător, pare prea iritabil
pentru a reuşi să iasă victorios din conflicte.
A crezut că politica îi poate calma complexele care ar
fi avut cu siguranţă nevoie de o serioasă psihanaliză,
şi aceea făcută la timpul corespunzător. Lider
închipuit regional, planetar şi galactic, a fost o simplă
stea căzătoare, o rachetă de artificii care a cufundat
din nou în întunericul gândirii şi relaţiilor colectiviste
milioanele de oameni care au crezut în puterea
schimbării. Neîndemânaticul luptător, s-a învins singur preocupat la nesfârşit de o
imagine în care, până la urmă, de fapt nici el nu a crezut .
Un Narcis rece şi izolat care dispreţuieşte şi devalorizează pe cei

de la care nu mai speră nimic. Nimic nu poate abate narcisiacul
de la credinţa că problemele sale sunt unice şi pot fi înţelese
numai de anumiţi oameni. Oricine alege o cale este considerat a
92
fi pe un drum greşit, dar narcisiacul nu este dispus să indice el vreuna, ci doar să facă
analiza sarcastică a greşelii celorlalţi. Într-un fel el vrea să spună Calea sunt eu, un eu
care devine pur şi simplu obiect de cult. Este gata oricând să-şi facă bagajele pentru a
se retrage în turnul de fildeş. Din păcate Narcis îşi face întotdeauna valiza pentru a
pleca spre Paranoia
6.2.8. Tulburarea de personalitate evitantă
• Caracterizată prin inhibiţie socială, sentimente de insuficienţă şi

hipersensibilitate la evaluare negativă. Evită activităţile profesionale care
implică un contact interpersonal semnificativ din cauza fricii de critică,
dezaprobare sau respingere. Manifestă reţinere în relaţiile intime de teama de
a nu fi ridiculizat şi inhibat în relaţii noi din cauza sentimentelor de
inadecvare. Ataşamentele personale sunt restrictive. Se consideră inapt social,
inferior celorlalţi, neatractiv şi se subestimează. Este ezitant în a-şi asuma
riscuri ori în a se angaja în activităţi noi pentru a nu fi pus în dificultate.
Interpretativ şi hipersensibil faţă de comentariile celorlalţi.
• TRĂSĂTURI ESENŢIALE: Sociofobie cu evitarea activităţii ocupaţionale
care implică relaţii interpersonale, prudenţă excesivă şi rigoare în orice
relaţionare, teama de a fi ridiculizat sau respins, teama de a nu fi criticat sau
umilit în public, stare de aprehensiune sau de anxietate persistentă, pervazivă
şi limitativă, evitarea şi teama de a iniţia noi relaţii interpersonale, ataşamente
personale restrictive, subestimarea însuşirilor şi disponibilităţilor personale,
dorinţa de a fi acceptat şi simpatizat, nevoia de tandreţe, securizare şi
reasigurare, dificultate în deliberare, decizie şi angajare
• TRĂSĂTURI ASOCIATE: Hipersensibilitate şi tendinţă la interpretativitate,
tendinţa de a exagera eventualele riscuri, eşecuri, pericole, trăirea intensă,
dureroasă a inacceptării, refuzului, respingerii şi discriminării, nevoia de
certitudine, stabilizare şi securizare
• COMPLICAŢII: Tulburări anxioase, depresii, fobii sociale.
6.2.9. Tulburarea de personalitate dependentă
• Caracterizată de necesitatea excesivă de a fi supervizat, care duce la un

comportament submisiv şi adeziv şi la frica de separare. Are dificultăţi în a
lua decizii comune fără reasigurări şi sfaturi din partea altora. Necesită ca alţii
să-şi asume responsabilitatea pentru cele mai importante domenii ale vieţii
lui. Are dificultăţi în a-şi exprima dezaprobarea faţă de alţii de teama de a nu
pierde aprobarea sau suportul acestora. Are dificultăţi în a iniţia proiecte ori a
face ceva singur din lipsa de încredere în judecata şi capacităţile sale. Merge
foarte departe spre a obţine solicitudine până la punctul de a se oferi voluntar
să facă lucruri care sunt neplăcute. Caută urgent o altă relaţie drept sursă de
93
supervizare când o relaţie strânsă se termină. Îi este exagerat de frică de a nu
fi lăsat să aibă grijă de sine şi se simte lipsit de ajutor când rămâne singur.
• TRĂSĂTURI ESENŢIALE: Autostimă redusă prin subestimarea calităţilor
şi disponibilităţilor proprii, nevoia de aprobare, de acceptare şi de suport,
sacrificii în vederea obţinerii aprobării suportului şi îngrijirii, acordă altuia
girul propriilor sale responsabilităţi, dificultatea sau incapacitatea de a lua
decizii în probleme curente, reducerea sau anularea iniţiativelor, nevoia de
ataşament
• TRĂSĂTURI ASOCIATE: Teama de a fi abandonat, toleranţa excesivă faţă
de persoana investită ca protector, limitarea relaţiilor sociale la cei de care
sunt dependenţi, evitarea responsabilităţilor, tendinţa de a interpreta orice
contrariere sau dezaprobare ca expresia neîncrederii sau incapacitării sale
• COMPLICAŢII: Tulburare de adaptare, tulburare anxioasă, tulburare
depresivă
M-am tot întrebat de fapt ce fel de politician este un

arhitect fără operă şi fără coloană vertebrală. Un preş lung
şi murdar sub picioarele oricărui şef. Ministru fără opinii,
trădător fără principii, mereu cu osul gros al puterii în
gură, principialul politician seamănă mult cu un câine de
vânătoare: mereu atent la comanda stăpânului, dând din
coadă la orice apreciere, murdărindu-se atunci când acesta
greşeşte şi trânteşte vânatul în mocirlă. Dacă ar fi un câine
ar fi politicianul perfect cu singura problemă că oricare i-ar
fi rasa, chiar şi javră maidaneză, acesta nu şi-ar trăda
prietenii sau stăpânul pentru un os de cauciuc...
Un personaj fără identitate care este în stare să facă

orice, să se comporte ca o marionetă a oricărui şef sau şefuleţ
pentru că nu are decât un singur mobil: puterea personală.
Când pierde, păpuşarii din spatele transparentului
„catindat” cu ochi albaştri îi oferă băiatului nici mai
mult nici mai puţin decât postul de prim-ministru al unui
ipotetic guvern. Este la fel de normal ca faptul că, proaspăt
membru al guvernului României, şi-a dat copilul să studieze
la şcoala americană, nu cu copiii sărmanilor alegători - la un
liceu public. Copilul Geoană trebuia să fie coleg cu copilul
Năstase - nu-i aşa? - copii de patrioţi. Patrioţii unei Patrii
ca un ciolan gras de ros. Sau poate, uitat prea mult la Washington, ca ambasador, a
început să se creadă american. Americanii au foarte mult bun simţ când e vorba de
ţara lor şi de sentimentele naţionale, iar cine nu respectă acest lucru nu are ce căuta în
politică. Aceasta este deosebirea. Doar prima dintre deosebiri .
94
6.2.10. Tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă
• Caracterizată de preocuparea către ordine, perfecţionism şi control mental şi

interpersonal în detrimentul flexibilităţii, deschiderii şi eficienţei. Este preocupat
de detalii, reguli, liste, ordine, organizare sau planuri în aşa fel încât obiectivul
major al activităţii este pierdut. Prezintă perfecţionism care interferează cu
îndeplinirea sarcinilor. Este excesiv de devotat muncii şi productivităţii mergând
până la excluderea activităţilor recreative şi amiciţiilor. Este hiperconştiincios,
scrupulos şi inflexibil în probleme de morală, etică, valori. Refuză se delege
sarcini sau să lucreze cu alţii în afara situaţiei când aceştia se supun stilului său.
Adoptă un stil avar de a cheltui. Manifestă rigiditate şi obstinaţie.
• TRĂSĂTURI ESENŢIALE: Înaltă valorizare a reglementărilor, regulilor şi
ordinelor, performeri ai analizei şi detaliului, perfecţionism extrem, militanţi ai
lucrului bine făcut, voluntari ai sacrificiului pentru muncă şi devotament,
conştiinciozitate, scrupulozitate, inflexibilitate, intoleranţă faţă de indiferenţă,
compromis şi corupţie, militanţi ai standardelor înalte autoimpuse, exigenţa faţă
de ceilalţi şi tendinţa de a le impune propriile standarde, rigori sau stil de viaţă,
incapabili să delege autoritatea, teama de schimbare a activităţii cotidiene, a
locului de muncă, a locuinţei, adepţi fanatici ai stabilităţii, conservatorism
• TRĂSĂTURI ASOCIATE: Înaltă valorizare a conduitelor raţionale, comunicare
concretă, necesară, reală, incapacitate de exprimare a sentimentelor tandre,
reducerea diapazonului emoţional, relaţii interpersonale reduse, indecizie,
dificultăţi de deliberare
• COMPLICAŢII: Schizofrenie, depresie majoră, dezvoltări delirante de tipul
delirului de relaţie, dezvoltări hipocondriace
Are un aer de elev prins cu lecţiile neterminate,

încurcat şi reflexiv, aparent derutat de prea
grelele probleme pe care trebuia să le rezolve.
Astenicul şi timidul prim-ministru de criză a
reuşit să cucerească o simpatie unanimă şi
neaşteptată, care l-a obligat la un aurit exil în
‘92.
Nu pare că se bazează pe munca în echipă din

cauza gradului mare de neîncredere, derivat din
faptul că este un perfecţionist. Are o energie
psihică ridicată, dar afectivitatea este ştearsă.
Ceea ce-l deosebeşte de ceilalţi este faptul că a
reuşit să se afirme în profesiunea sa. Îşi transmite
mesajele, pragmatice şi de o calitate ridicată, în
ritmul răspunsurilor automate ale serviciilor de telefonie.
Dă senzaţia unui profesor de matematică care le cere atât premianţilor, cât şi
derbedeilor, să înţeleagă că nu pot trece clasa fără să ştie tabla înmulţirii. Partea
slabă a personalităţii sale este dată de incapacitatea de a-şi transmite concluziile,
incapacitatea de a se autoironiza şi relaxa şi de un fel de paseism care îl
95
împiedică să spună "verde în faţă" celor cu care a fost la un moment dat într-o
barcă oarecare "Adio şi n-am cuvinte!"
6.2.11. Tulburarea de personalitate pasiv-agresivă
• TRĂSĂTURI ESENŢIALE: Rezistenţa la solicitare sau îndemn, temporizare

sau amânarea răspunsului la rugăminţi, ordine sau solicitări, caracterul indirect,
sugerat sau chiar disimulat al formulării cererilor şi al exprimării dorinţelor,
dependenţa ostilă faţă de persoana semnificativă cu care se află în relaţie, refuzul
schimbării, comportament lamentativ
• TRĂSĂTURI ASOCIATE: Retroflexia ostilităţii, opoziţie faţă de autoritate,
anxietate, acceptarea pasivă şi egoistă a planurilor şi acţiunilor persoanei
semnificative, resentimente şi invidie, iritabilitate, cinism, impresia că sunt
neînţeleşi şi insuficient apreciaţi, defect de relaţionare, automanipularea în tendiţa
de justificare a poziţiei lor de dependenţă, scepticism, ambivalenţă în deliberare,
neîncredere în forţele proprii, slabă autostimă
• COMPLICAŢII: Suicidul, distimia
Personaj tipic în peisajul politic autohton, călăul

travestit în victimă, nesimţitul politic agresiv în
opoziţie chiar în propriul partid pe care îl pune în
situaţia jenantă de a-şi proteja "priboiul"* (scuzaţi
licenţa poetică licenţioasă) ca fotbaliştii din zid, cu
ambele mâini în faţă.
Penetrantul om politic cu epoleţi şi petliţele albastre

este sfătos ca un bunic tânăr. Povesteşte cum îşi
îndruma nepoţeii neastâmpăraţi de la Europa Liberă
cu ciomăgelu', mangeacuţu' şi umbreluţa (de import,
bulgărească, evident) ca şi pe jucăuşii de la Braşov
în ‘87 când se apropiaseră prea mult de căsuţa albă a
lui Nenea Partidu'. Ce mare lucru: na, na, na la tălpiţe de la Bunicu'. Sigur, nu
poţi să le ţii minte pe toate. Să uite şi ei, şi suntem chit.
* PRIBOI: Unealtă de oţel în formă de bară, cu unul dintre capete conic, care
serveşte la perforarea sau la lărgirea găurilor în table sau în plăci metalice
(DEX).
96
Rezumat
Înscrise în nosografiile psihiatrice moderne, tulburările de personalitate cu

greu pot fi considerate ca boli psihice propriu-zise. Ele nu se conformează modelului
medical al bolii și nu răspund accepției comune de boală în sensul că nu prezintă:
- un debut care să poată fi delimitat în timp;

- o perioadă de ”stare”, adică de maximă manifestare clinică;
- o remisiune sau vindecare.

Ignorând aceste percepte clasice ale bolii psihice sau somatice, tulburările de
personalitate sunt încrustate în textura ființei umane, respectiv a personalității
individului.
Nefiind considerate boli, tulburările de personalitate au fost denumite
”dezvoltări”, fapt care le apropie de structura psihică a persoanei în cauză. În felul
acesta se facve un pas spre ceea ce putem denumi structurări ale personalității.
Cuvinte cheie
Paranoia
Schizofrenie
Borderline
Narcisism
Histrionic
Obsesiv-compulsiv
1. Definiți tulburările de personalitate. (pg. 83 )

2. Care sunt complicațiile tulburărilor de personalitate? (pg. 84 )
3. Caracterizați tulburarea de personalitate borderline. (pg. 89 )
4. Caracterizați tulburarea de personalitate antisocială. (pg. 88 )
5. Caracterizați tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă. (pg. 95 )
97
Concluzii
Scopul pe care ni l-am propus în în prezentarea aferentă acestei unități a fost

acela de a prezenta anumite noțiuni care să faciliteze înțelegerea și abordarea practică
a tulburărilor de personalitate – din perspectivă psihiatrică și psihologică – tulburări
cu care psihologul judiciarist se poate confrunta în activitatea sa curentă.
Tulburările de personalitate afectează comportamentul individual în toate
dimensiunile sale, modul de reflectare a realității precum și integrarea socială a
fiecărui individ, deseori stând la baza comiterii anumitor infracțiuni, pe care le vom
studia pe larg în unitățile următoare.
98
UNITATEA 7
INFRACTORUL DIN PERSPECTIVĂ PSIHOLOGICĂ II.
Personalitatea infractorului
CUPRINS
Obiective……………………………………………………………………….. 100
Durata medie de parcurgere a unității de studiu………………………………. 100
7.1. Abordări posibile ale personalității infractorului…………………………. 101
7.1.1. Personalitatea ca factor ce determină infracțiunea……………………. 101
7.1.2. Perspective asupra personalității: nomotetic versus ideografic……….. 101
7.1.3. Perspective asupra personalității: trăsături versus tipologii…………… 102
7.2. Personalitatea criminală din perspectiva modelului de trăsături………….. 104
7.2.1. Nucleul personalității criminale……………………………………….. 104
7.2.2. Personalitatea infractorilor recidiviști…………………………………. 105
7.3. Personalitate – habitat conjunctural – act infracțional…………………….. 106
7.3.1. Concepte, tipologii, particularități…………………………………….. 108
7.3.2. Conceptul de personalitate în psihologia judiciară……………………. 112
7.3.3. Particularități psihologice ale diferitelor tipuri de infractori………….. 113
7.4. Infractori organizați versus infractori dezorganizați………………………. 116
7.4.1. Infracțiunea premeditată………………………………………………. 117
7.4.2. Infracțiunea nepremeditată……………………………………………. 117
7.4.3.Profilul psihocomportamental caracteristic infractorului organizat
versus infractorul dezorganizat………………………………………………… 118
7.4.4. Perspectiva modului de operare: criminal organizat versus criminal
dezorganizat……………………………………………………………………. 119
Rezumat………………………………………………………………………… 120
Cuvinte cheie…………………………………………………………………… 120
Teste de autoevaluare………………………………………………………….. 121
Concluzii……………………………………………………………………….. 121
99
Obiective
- să definească noțiunea de personalitate infracțională
- să înțeleagă și să poată explica caracteristicile personalității infractorului
- să descrie nucleul personalității infractorului
- să opereze distincții între trăsăturile de personalitate ale diferitelor tipuri
de infractori
- să opereze distincția între infractori organizați versus infractori
dezorganizați

personalității, psihologiei sociale și psihiatriei.


 Brian Lane - Enciclopedia ucigaşilor în serie, Ed. RAO București,
1996
 Tudorel Butoi – Criminali în serie. Psihologia crimei, Ed. Phobos,
București, 2003
 V. Cioclei - Mobilul si conduita criminala, Ed. All Beck, București,
1998
 Bogdan T., Santea I., Dragan- Cornianu R. - Comportamentul
uman in procesul judiciar, Ed. M.I., Bucuresti 1988.

Este de două ore.
100
7.1. Abordări posibile ale personalităţii infractorului
7.1.1. Personalitatea ca şi factor ce determină infracţiunea
Factorii care determină comiterea unei infracţiuni pot fi consideraţi, la un nivel

de maximă abstractizare, ca fiind de două categorii: factori interni şi factori externi.
Dar oricare nu ar fi natura influenţei factorilor externi în comiterea unei infracţiuni,
hotărâtori sunt factorii interni: stabilirea responsabilităţii şi culpei penale sunt
guvernate de principiul individualizării, adică, acestea nu există în afara unei
persoane concrete şi faptei acesteia, pedeapsa urmând a fi şi ea individualizată. Nu
pot fi pedepsite, de exemplu, persoanele ce constituie un factor extern de lungă
durată ce creşte riscul unui comportament ilicit, cum ar fi, o familie dezorganizată, ci
este pedepsit acel tânăr care s-a format în familia respectivă şi a acţionat liber şi cu
discernământ în momentul comiterii faptei penale. De fapt, factorii externi
acţionează asupra infracţiunii, fiind reflectaţi în interiorul subiectului, fiind mediaţi
de factorii interni, uneori, ca în exemplul de mai sus, modelându-i.
Putem discuta despre factorii interni, disecându-i şi analizându-i din mai multe
puncte de vedere. Atunci când, de exemplu, analizăm factorii psihologici (una din
varietăţile factorilor interni), putem să o facem discutând despre factori
motivaţionali, factori cognitivi, factori afectivi sau putem să discutăm despre
structura personalităţii în ansamblu. În definitiv, a analiza personalitatea ca factor ce
exercită o influenţă directă sau indirectă asupra comportamentului ilicit este o
modalitate de a discuta despre cvasitotalitatea factorilor psihologici aflaţi în
interacţiune. Şi asta pentru faptul că personalitatea unui individ reprezintă
particularităţile caracteristice ale vieţii psihice şi comportamentului acestuia; dacă e
să ne folosim de o analogie, personalitatea reprezintă „amprenta psiho-
comportamentală a unui individ”.
7.1.2. Perspective asupra personalităţii: nomotetic versus ideografic
Ne putem preocupa de personalitate la modul general şi, în particular, de

personalitatea infractorului în cel puţin două modalităţi diferite. Putem să ne
concentrăm asupra caracteristicilor ideografice specifice personalităţii inculpatului
(să-i stabilim „amprenta psiho-comportamentală” individualizantă) sau să abordăm o
perspectivă nomotetică, încercând o identificare a caracteristicilor tipice pentru
majoritatea infractorilor (să elaborăm un „portret-arhetip al calităţilor psiho-
comportamentale” specifice infractorilor).
În psihologia judiciară ambele modalităţi de abordare a personalităţii sunt

utile şi justificate:
101
 Abordarea ideografică este necesară pentru o justă înţelegere a
persoanei şi faptei infractorului în ideea unei judicioase şi corecte
individualizări a pedepsei;
 Abordarea nomotetică este utilă pentru identificarea acelor

structuri de personalitate care prezintă risc pentru comiterea
infracţiunilor.
Sarcina de a se ocupa de aspectele personalităţii infractorului – atât nomotetic

cât şi ideografic – revine în special criminologiei, criminalisticii şi, bineînţeles, în
special, psihologiei judiciare.
Pentru procesul penal în derulare – pentru dreptul penal material şi dreptul de
procedură penală – interesul faţă de factorii psihologici implicaţi în comiterea
infracţiunii este mult mai limitat decât ar fi cazul. Analiza psihologică a actului
infracţionar se reduce la determinarea conţinutului juridic al infracţiunii. În concret,
ea constă în a analiza „modul în care în pregătirea, săvârşirea şi atitudinea post-
infracţională se manifestă psihicul autorului [în] elementele sale: inteligenţa,
afectivitatea şi voinţa” (Mitrofan, Zdrenghea & Butoi, 1991, p. 47). În opinia
aceloraşi autori, „dacă o asemenea analiză este indispensabilă pentru stabilirea
responsabilităţii penale (cu cele două elemente ale sale: discernământul şi
libertatea) şi a culpabilităţii în formele sale curente de manifestare (intenţia în
variantele sale sau culpa, de asemenea, în variantele sale), ea nu mai este suficientă
pentru criminogeneză în funcţiile sale principale: cunoaşterea cauzelor criminalităţii
în general şi în mod individual pentru fiecare infracţiune; organizarea socială a
prevenirii infracţiunilor; individualizarea pedepselor; tratamentul în penitenciar şi
tratamentul post-execuţional” (p. 47).
Suntem de acord cu autorii manualului de psihologie judiciară citat mai sus
atunci când afirmă că, la modul ideal “personalitatea infractorului, determinată
complet şi temeinic, este fondul pe care trebuie să se încrucişeze, în cadrul
duelului judiciar, funcţiile acuzării şi apărării pentru că, în ultima analiză,
pedeapsa este impusă infractorului, iar efectele sale sunt condiţionate de această
personalitate” (p. 48).
7.1.3. Perspective asupra personalităţii: trăsături versus tipologii
La ora actuală în psihologia personalităţii încă nu s-a ajuns la un nivel al

cunoaşterii în care să se contureze o viziune unanim acceptată asupra modului în care
ar trebui să definim personalitatea şi asupra modului în care este cel mai indicat să
organizăm cunoaşterea şi investigarea acesteia. Această lipsă a unei viziuni unitare
asupra personalităţii se reflectă şi în faptul că mulţi autori, atunci când realizează un
tratat de psihologie a personalităţii, preferă să-l conceapă sub forma unor capitole
care prezintă „versiunile” diferitor psihologi asupra personalităţii. Datorită acestei
situaţii uneori se discută mai degrabă despre „psihologii ale personalităţii”, decât
despre existenţa unei singure psihologii asupra personalităţii. E o situaţie dificilă,
uneori descurajantă, dar nu singulară pentru ştiinţele psihologice; există şi alte ramuri
102
ale psihologiei care nu sunt încă integrate în mod adecvat, cum ar fi, de exemplu,
psihoterapia.
Deşi abordările teoretice ale personalităţii sunt foarte diferite, uneori chiar
contradictorii, se pot desprinde anumite jaloane utile pentru construirea unei viziuni
pragmatice asupra personalităţii. Majoritatea teoriilor care se ocupă de personalitate,
în funcţie de modul în care abordează personalitatea, sunt considerate ca fiind
clasificabile în doua mari clase: teorii sau abordări tipologice şi teorii sau modele în
baza trăsăturilor de personalitate.
 Teoriile tipologice pornesc de la premiza că marea varietate de

structuri de personalitate pe care le au indivizii poate fi încadrată şi
redusă la o clasificare tipologică astfel încât să se poată discuta despre
un număr relativ mic de tipare de personalitate; o astfel de abordare
presupune preponderent o cunoaştere nomotetică a personalităţii, de
la general la particular, de sus în jos; drept exemplu de instrument de
măsurare a personalităţii care ţine de abordarea tipologică, este
chestionarul / inventarul de personalitate elaborat de Eysenck
(Eysenck Personality Inventory (EPI) ; Eysenck, 1964);
 Modelele în baza trăsăturilor renunţă în a preciza o tipologie,

negând eventual însăşi valabilitatea acestora, şi se concentrează pe
identificarea gradului de dezvoltare a unor trăsături de personalitate
considerate a fi deosebit de importante; o astfel de abordare presupune
preponderent o cunoaştere ideografică a personalităţii, de la
particular la general, de jos în sus; drept exemplu de instrument de
măsurare a personalităţii care este fondat pe un model de trăsături
fundamentale ale personalităţii putem indica chestionarul celor 16
factori de personalitate elaborat de Cattell (16 Personality Factors (16
PF); Cattell, 1950).
Nu avem acces direct la viaţa intrapsihică a individului, nici la personalitatea

acestuia. Singura modalitate de a ne face o impresie despre personalitatea cuiva este
să-i examinăm comportamentul în diferite situaţii şi pe o perioadă mai îndelungată de
timp. În viaţa de zi cu zi, după ce reuşim să observăm o persoană ceva timp, în baza
reacţiilor pe care le-a avut în diferite situaţii, ajungem să-i atribuim o trăsătură de
personalitate. La fel procedează şi cercetătorii în domeniul psihologiei personalităţii
numai că într-o manieră riguroasă, sistematică sau ştiinţifică. Definim trăsătura de
personalitate ca fiind o predispoziţie de a reacţiona într-un anume fel (relativ
constant) la o serie de situaţii similare.
Deşi adept al perspectivei tipologice asupra personalităţii, Eysenck a propus un
model de analiză a comportamentului individului care ne oferă o punte de legătură şi,
în acelaşi timp, de conciliere între cele două abordări: cea tipologică şi în termeni de
trăsături de personalitate.
Eysenck sugerează că personalitatea poate fi privită ca fiind organizată ierarhic
în cel puţin patru nivele:
1. Nivelul reacţiilor specifice. La acest nivel inferior se plasează

acele comportamente pe care le afişează un individ în calitate de reacţii /
103
răspunsuri aleatorii la o situaţie. Altfel spus, dacă am confrunta de mai
multe ori acelaşi individ cu aceiaşi situaţie am obţine tot timpul reacţii
diferite. Având în vedere că autorul a folosit metoda statistică a analizei
factoriale pentru identificarea structurii personalităţii, comportamentele
aleatorii reprezintă un factor de eroare pentru Eysenck: ele sunt, în
termeni statistici, procentul rezidual neexplicat din varianţa
comportamentului unui individ. Reacţiile specifice nu ne pot spune nimic
despre natura persoanei sau impactul specific al situaţiei asupra
comportamentului acestuia.
2. Nivelul reacţiilor habituale (al deprinderilor). La nivelul

imediat superior reacţiilor specifice se află reacţiile habituale. Ele
reprezintă comportamente repetate în situaţii identice. Urmărind
deprinderile putem obţine primele informaţii asupra personalităţii
individului. Eysenck consideră deprinderile ca fiind un factor primar al
personalităţii, cărămizile de bază în construcţia arhitectonicii unei
personalităţi.
3. Nivelul reacţiilor de trăsătură. Reacţiile de trăsătură reprezintă

o coocurenţă observabilă (prin inferenţă statistică sau „ochiometric”) între
o serie de deprinderi sau acte repetate ale subiectului. Trăsătura este o
construcţie supraetajată deprinderilor habituale, dedusă ca rezultat al
analizei factoriale. Eysenck consideră trăsăturile ca fiind un factor de
grup în structura personalităţii. Ele reprezintă anumite tendinţe
comportamentale (înclinaţii de a reacţiona în mod similar) în situaţii
diferite.
4. Nivelul superior de reacţie tipologică. Tipul reprezintă pentru

Eysenck cel mai înalt nivel în construcţia personalităţii, fiind rezultatul
unor „constelaţii observabile de trăsături sau sindroame de trăsături”. El
are la bază consistenţa dintre trăsături. Reacţiile tipologice reprezintă
stiluri de comportament care se manifestă în cvasi-totalitatea situaţiilor.
Acest nivel superior al reacţiilor, considerat responsabil de organizarea de
ansamblu al comportamentului individului, a fost numit de Eysenck ca
fiind factor general (e uşor de urmărit o analogie între „factorul G”,
inteligenţa, în domeniul abilităţilor).
7.2. Personalitatea criminală din perspectiva modelului de trăsături
Modelul de gândire asupra construcţiei personalităţii propus de Eysenck este

util şi pentru încercarea noastră de a identifica maniera în care putem discuta despre
personalitatea criminală. În abordarea personalităţii criminale putem adopta unul din
cele două modele care există la ora actuală: cel tipologic sau modelul trăsăturilor.
Suntem de acord cu opinia exprimată de Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi (1991)
că abordarea tipologică nu reuşeşte să cuprindă toată varietatea personalităţilor
104
umane: „tipul intermediar în orice sistem tipologic ocupă un loc de frunte, ceea ce
aparent ar invalida tipologiile în general” (p. 54). Aceiaşi autori completează
precizând că „nu vom găsi nicăieri vreun ‚tip pur’ în nici un cadru de referinţă, în
nici un sistem tipologic … ideea de tip este o abstracţie, este un construct mintal,
care corespunde mai degrabă necesităţilor noastre logice de a ‚ordona’ fenomenele
naturale care, prin esenţa lor, nu sunt ‚ordonate’ ” (p. 55). Pornind de la aceste
considerente Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi (1991) sugerează faptul că nu trebuie
căutate tipologii perfecte ci „jaloane, sindromuri, ale căror configuraţie ne pot orienta
în cunoaşterea măcar şi superficială a unor indivizi implicaţi poate în vreo
infracţiune” (p. 55).
7.2.1. Nucleul personalităţii criminale
Cel mai cunoscut reprezentat al abordării personalităţii criminale din

perspectiva trăsăturilor este Jean Pinatel.
Dacă aţi urmărit în ultimul timp cu regularitate canalul „Discovery”, poate aţi
remarcat un mic fragment documentar din seria frescelor ce prezintă anumite
„profesii exotice”. Mă refer la fragmentul în care un criminalist specializat în
alcătuirea profilului infractorului (profiler) prezintă o serie de reflecţii în legătură cu
activitatea sa profesională. Printre altele, el menţionează faptul că „toţi avem porniri
criminale, dar majoritatea dintre noi ni le inhibăm”.
Pinatel împărtăşeşte aceeaşi opinie: orice persoană, în anumite circumstanţe
excepţionale, poate deveni infractor. În opinia sa ceea ce distinge un infractor de o
persoană obişnuită este trecerea la act, mai exact uşurinţa cu care se trece la actul
criminal. Nimeni nu este pedepsit, cel puţin nu penal, pentru intenţii sau gânduri
criminale; sunt pedepsiţi şi etichetaţi criminali doar cei care trec la acţiune, punând în
aplicare gândurile criminale. Pentru Pinatel conceptul de „personalitate criminală” nu
este altceva decât „un instrument clinic, o unealtă de lucru, un concept operaţional …
un sistem de referinţe, o construcţie abstractă care se substituie unei realităţi
subiective” (Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1991, p. 50).
În viziunea lui Pinatel trecerea la act este determinată de gradul de rezistenţă pe
care îl poate avea o persoană atunci când este asaltat de gândurile criminale sau / şi
întâlneşte situaţii prielnice pentru comiterea infracţiunii. El defineşte această
rezistenţă în faţa actului criminal ca fiind „pragul delincvenţional”. Oamenii
obişnuiţi, numiţi „nedelincvenţi”, diferă de delincvenţi prin faptul că deşi au un prag
delincvenţional ridicat, rezistă tendinţelor criminale. Delincvenţii trec cu uşurinţă
dincolo de pragul delincvenţional, iar delincvenţii formaţi (infractorii recidivişti sau
„de carieră”) nu mai au reţineri, ci caută activ situaţii pentru a comite infracţiuni.
După cum aţi remarcat deja, Pinatel pune foarte mare accent pe impactul
situaţiei în comiterea unei infracţiuni, mai ales în cazul infractorilor primari (a
nedelincvenţilor care comit prima infracţiune, trecând de pragul delincvenţional).
În viziunea sa personalitatea infractorului trebuie analizată, ţinându-se cont de
situaţie, în situaţie. Pinatel distinge două mari categorii de situaţii relevante
pentru analiza personalităţii infractorului:
 Situaţii specifice sau periculoase. Sunt acele situaţii în care

individului i se oferă ocazia de a comite o infracţiune. Actul criminal care
105
rezultă dintr-o astfel de situaţie, este reactiv, constituie o reacţie a
personalităţii care trece peste pragul delincvenţional ca urmare a tentaţiei;
 Situaţii nespecifice sau amorfe. Sunt acele situaţii în care nimic

nu incită din exterior o persoană pentru comiterea unei infracţiuni. În
astfel de situaţii rolul hotărâtor în comiterea infracţiunii revine
personalităţii. Actul criminal în astfel de situaţii este unul activ, el
constituie o manifestare a personalităţii.
Pentru Pinatel factorii de mediu determină deopotrivă natura situaţiilor cu care

se confruntă infractorul şi devenirea personalităţii sale. În viziunea autorului „mediul
poate fi criminogen nu numai prin multiplicarea ocaziilor de a comite crime, ci, în
egală măsură, şi prin faptul că uşurează structurarea personalităţii criminale” (p. 50).
Trecerea la act la delincvenţii care comit acte grave şi delincvenţii formaţi
este determinată de un „nucleu al personalităţii criminale”. Pinatel consideră că
nucleul personalităţii criminale este compus din următoarele trăsături de
personalitate:
1. Egocentrism
2. Agresivitate
3. Labilitate afectivă
4. Indiferenţă afectivă
Pentru Pinatel nucleul personalităţii criminale nu este altceva decât „o asociere

dinamică dintre mai multe trăsături care nici una luată parte nu este criminală în
sine” Ele devin „criminogene” atunci când se întâlnesc în aceeaşi persoană
producând, ca un efect de coexistenţă, ceea ce identificăm ca fiind nucleul
personalităţii criminale.
Analizând comportamentul infracţional, Pinatel arată modul în care trăsăturile
nucleului personalităţii criminale se întrepătrund, favorizând comiterea infracţiunii:
„infractorul nu este reţinut de oprobiul social deoarece este labil, incapabil să se
organizeze pe termen lung, tot aşa cum e în stare să depăşească obstacolele care apar
în calea acţiunii lui criminale, întrucât el este dinamic şi eminamente agresiv; în
acelaşi timp, el reuşeşte să depăşească şi aversiunea faţă de acte odioase, căci fiind
indiferent afectiv nu-i pasă de nimeni, nu nutreşte sentimente de simpatie faţă de
nimeni şi, în consecinţă, poate comite orice crimă” (Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi,
1991, p. 50-51).
7.2.2. Personalitatea infractorilor recidivişti
În continuare am dori să întregim viziunea asupra nucleului personalităţii

criminale cu date referitoare le trăsăturile de personalitate care au fost identificate în
cazul persoanelor care au comis de repetate ori infracţiuni.
106
Este important să precizăm că eticheta de „recidivist” nu se aplică automat
oricărei persoane care comite o nouă infracţiune. În conformitate cu codul penal
recidiva există doar în următoarele cazuri, expres limitate de lege (art. 37):
a) Când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare

la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat săvârşeşte din
nou o infracţiune cu intenţie, înainte de începerea executării pedepsei, în
timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută
de lege pentru a doua infracţiune este închisoare mai mare de 1an;
b) Când după executarea unei pedepse cu închisoare mai mare de
6 luni, după graţierea totală, sau a restului de pedeapsă, ori după
îndeplinirea termenului de prescripţie a executării unei asemenea pedepse,
cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an;
c) Când după condamnarea la cel puţin trei pedepse cu
închisoarea până la 6 luni sau după executare, după graţierea totală sau a
restului de pedeapsă, ori după prescrierea executării a cel puţin trei
asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu
intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an.
Criteriile pentru considerarea unui infractor ca fiind recidivist ţin cont

deopotrivă de frecvenţa faptelor penale (litera c) cât şi de gravitatea faptelor (literele
a-b). Nu se consideră ca fiind relevante pentru stabilirea stării de recidivă
infracţiunile:
a) săvârşite în timpul minorităţii;

b) săvârşite din culpă;
c) amnistiate;
d) pentru care a intervenit reabilitarea.
Este important să se precizeze cu exactitate care sunt criteriile de stabilire a

stării de recidivă pentru că există o serie de implicaţii a unei asemenea etichetări, atât
în momentul unei eventuale condamnări ulterioare, cât şi în momentul ispăşirii
condamnării pentru o nouă infracţiune.
Diverse cercetări indică o serie de trăsături de personalitate specifice
infractorilor recidivişti. Printre cele mai frecvente caracteristici menţionate se
regăsesc următoarele:
1. Egocentrismul. Această trăsătură face parte şi din nucleul

personalităţi criminale aşa cum este văzut de Pinatel. Conform unor date
statistice aproximativ 41% din infractorii recidivişti prezintă această
caracteristică în comportamentul lor (Canepa, 1970). Am putea defini
egocentrismul ca fiind incapacitatea de a ţine cont de sentimentele,
gândurile şi interesele celorlalţi (Chandler, 1977);
2. Imaturitate intelectivă. Imaturitatea intelectuală nu este identică
cu inteligenţa. Majoritatea infractorilor au un Q. I. comparabil cu cel al
populaţiei normale. Imaturitatea intelectivă presupune mai degrabă
incapacitatea de a compara proporţiile câştigului obţinut ca rezultat al
107
infracţiunii şi pierderile ce survin în cazul descoperirii faptei; imaturitatea
intelectuală presupune o lipsă de perspicacitate, de a prevedea
consecinţele de lungă durată ale acţiunilor întreprinse;
3. Impulsivitate mărită. Conform unor date statistice se estimează
faptul că 68 % din recidivişti posedă această trăsătură (Canepa, 1970). Ea
presupune un slab autocontrol cognitiv-comportamental în faţa
intervenţiei emoţiilor sau motivelor de moment. Corelează cu trăsătura
anterioară;
4. Agresivitate. Marea majoritate a infractorilor recidivişti – 72%
(Canepa, 1970) – prezintă un nivel exacerbat al agresivităţii;
5. Oportunism. Tendinţa de a se opune normelor sociale, de a
contrazice alte persoane sau autoritatea şi reprezentanţii autorităţii este
prezentă la aproape jumătate din recidivişti (46%);
6. Indiferenţă afectivă. O bună parte din recidivişti (27%) posedă
o insensibilitate faţă de durerea sau nevoile altor persoane. Această
trăsătură corelează cu egocentrismul. Ea explică şi motivul pentru care
sunt posibile crimele cu un grad pronunţat de cruzime faţă de victimă;
7. Sărăcie a eului. Cele mai multe persoane care au o carieră
criminală întâmpină dificultăţi de auto-prezentare: reflecţia asupra
modului în care sunt ca şi persoane este episodică ceea ce face ca
conştiinţa modului în care sunt – eul personal – să nu să se dezvolte. De
cele mai multe ori imaginea propriei persoane se reduce la ceea ce spun
alţii despre infractor. Consecinţele sunt multiple: absenţa unui eu conturat
reduce conştientizarea propriei persoane şi, în consecinţă, duce la un
autocontrol limitat;
8. Devalorizarea muncii. Munca pentru o mare parte din recidivişti
reprezintă o corvoadă inutilă şi plictisitoare. Această atitudine reprezintă o
denaturare gravă a unei motivaţii umane fundamentale; o atare atitudine
faţă de muncă este cauzată în special de modul defectuos de socializare
primară, dar şi de perpetuarea acestei atitudini în subculturile delincvente
unde are loc socializarea ulterioară a recidiviştilor.
7.3. Personalitate – habitat conjunctural – act infracțional.
7.3.1. Concepte, tipologii, particularități.

Analiza psihologică a actului infracţional constă în analiza modului în care
personalitatea infractorului (inteligenţa, motivaţia, voinţa) se manifestă în: pregătirea,
săvârşirea şi atitudinea postinfracţională.
Infractorul apare:
- ca o personalitate deformată, ceea ce îi permite să comită acţiuni atipice cu
caracter antisocial sau disocial.
- ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficienţe de integrare
socială, care intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi cultural al
societăţii în care trăieşte.
108
Particularităţi psihologice, caracteristici comune celor ce încalcă frecvent legea:
1. Instabilitatea emotiv-acţională:
- experienţa negativă a educaţiei primite în familie,
- experienţa negativă a deprinderilor şi practicilor antisociale însuşite;
- reacţiile infractorului trădează discontinuitatea pt. că au loc salturi nemotivate
de la o extremă la alta şi este inconstant în reacţiile lui la stimuli;
- este o trăsătură specifică personalităţii dizarmonice a infractorului
adult/minor;
- instabilitatea emotivă este o stare de dereglare a afectivităţii infractorului
caracterizată prin: - lipsa autonomiei afective,
- dezvoltarea insuficientă a autocontrolului afectiv,
- dezvoltarea slabă a emoţiilor şi sentimentelor superioare,
în special a celor morale,
Toate ducând la: - lipsa capacităţii de autoevaluare adecvată,
- lipsa capacităţii de evaluare adecvată,
- lipsa de obiectivitate faţă de sine,
- lipsa de obiectivitate faţă de alţii.
2. Inadaptarea socială:
- indică persoane greu educabile, deviante,

- arata că educaţia persoanelor s-a făcut în condiţii neprielnice şi
nesatisfăcătoare,
- la infractori, arată că aceştia: -
provin din familii dezorganizate: părinţi
decedaţi, divorţaţi, infractori, alcoolici;
- nu au fost educaţi pt. că nu au
existat condiţii, pricepere sau preocupare
pt. ei.
- au avut părinţi cu un nivel socio-
cultural insuficient de ridicat;
- provin din familii unde nu s-a dat
atenţie normelor.
- poate duce la: - atitudini antisociale, datorită
influenţei necorespuntătoare a mediului, care duc la ↓
- înrădăcinarea unor deprinderi negative care în
ocazii nefavorabile se actualizează şi duc la ↓
- devianţă, după care la ↓
- infracţiune.
- este un simptom al acţiunii infracţionale iar comportamentul este o
reacţie atipică.
3. Sensibilitatea deosebită:
- există exicitanţi ai mediului ambiant care pe infractor îl stimulează mult mai
tare spre acţiune, decât pe omul obişnuit;
109
- faptul că infractorul are o înclinaţie mult mai mare spre acţiune îi dă reacţiilor
acestuia un caracter atipic.
- face ca infractorul să fie
caracterizat de: - lipsa unui sistem
de inhibiţii pe linie socială, ceea
ce duce la ↓
- dorinţa de a-şi atinge
interesele personale , indiferent de
consecinţe, ceea ce duce la ↓
- mobilizarea resurselor
fizice şi psihice.
4. Duplicitatea comportamentului:
- infractorul este conştient de caracterul distructiv al actului său infracţional,

- lucrează în taină,
- observă, plănuieşte, execută totul ferit de ochii oamenilor în genere, şi în
special al autorităţilor,
- este o dominantă puternică a personalităţii infractorilor, care stă mascată tot
timpul (nu doar când comite infracţiunea);
- îl face pe infractor să joace rolul omului corect, cinstit, cu alte preocupări
decât cele pe care le are de fapt;
- este un joc „artificial” care îi denaturează infractorului actele, faptele
cotidiene, ceea ce îl face pe acesta să fie uşor de depistat de un bun observator;
- implică „viaţa dublă” care îl izolează de societate şi viaţa normală, pe
infractor.
5. Imaturitatea intelectuală:
- este incapacitatea infractorului de a prevedea consecinţele acţiunilor lui

antisociale, pe termen lung;
- infractorul se limitează strict la prezent şi dă o mică importanţă viitorului, este
centrat pe prezent şi nu delimiteazî clar delincvenţa de non-delincvenţă;
- arată că este vorba despre o capacitate redusă în a stabili un raport raţional
între pierderi şi câştiguri şi adoptarea unei minime prudenţe în comiterea infracţiunii.
6. Imaturitatea afectivă:
- constă în decalajul mare între procesele cognitive şi cele afective, procesele
afective fiind mult favorizate;
- indică un dezechilibru psiho-afectiv;
- duce la: - rigiditate psihică,
- reacţii disproporţionate,
- predominarea principiului plăcerii, în detrimentul celui al
realităţii;
- indică o persoană care: - recurge la
comportamente infantile (accese de plâns, crize)
pentru a obţine plăcerile imediate, minore sau
nesemnificative;
110
- nu are o atitudine consecventă faţă de
problemele reale, importante;
- este lipsită de o poziţie critică autentică,
- este lipsită de o poziţie autocritică autentică;
- este nerealistă;
- este instabilă emoţional.
- când se asociază cu imaturitatea intelectuală, predispune pe infractor
la manifestări şi comportamente antisociale, cu urmări extrem de grave.
7. Frustrarea:
- este o stare emoţională resimţită de infractor, în momentul în care:
- este privat de unele drepturi, recompense,
satisfacţii;
- consideră că i se cuvin unele drepturi,

recompense, satisfacţii;
- când se interpun obstacole în calea obţinerii
unor drepturi, recompense, satisfacţii.
- este resimţită în plan afectiv-cognitiv ca o stare de criză (stare critică de
tensiune) care dezorganizează în acel moment activitatea corticală de comandă a
acţiunilor, generând surescitarea subcorticală.
- face ca infractorii să reacţioneze diferit: - abţinere (toleranţă la frustrare);
- amânare a satisfacţiei,
- comportament agresiv.
- frustrarea puternică face ca persoana să-şi piardă controlul pe moment şi să
acţioneze haotic, inconstant, atipic, agresiv, violent, cu urmări antisociale grave.
8. Complexul de inferioritate (J.Pinatel):

- este o stare pe care infractorul o resimte ca un sentiment de insuficienţă,
incapacitate personală;
- apare în urma unor deficienţe, infirmităţi reale/ imaginare, potenţate de
dispreţul, dezaprobarea tacită sau experimentată a celorlalţi.
- la om în general, incită la comportamente compensatorii,
- la infractor, incită la comportamente de tip inferior, orientate antisocial.
111
7.3.2. Conceptul de personalitate în psihologia judiciară.
Cercetările psihologice asupra actului infracţional vizează analiza modului în

care s-a comis infracţiunea pregătirea, săvârșirea şi atitudinea post-infracţională care
se se manifestă în psihicul autorului, adică în elementele psihicului lui:
- inteligenţa,
- afectivitatea şi
- voinţa.
Când personalitatea infractorului se studiază din perspectivă sinergică, aceasta

implică:
a) Cercetarea clinică – pentru reconstituirea antecedentelor personale
şi patologice ale subiectului;
b) Examinările paraclinice – care are rol în probarea şi obiectivarea
diagnosticului clinic, şi de aprofundare a etiogeniei unor tulburări
(investigaţii de laborator, radiologice, electroencefalografice);
c) Investigările biogenetice – studierea rolului factorilor ereditari în
structurarea personalităţii; scopul fiind identificarea concretă a factorilor
ereditari;
d) Interpretarea neurofiziopatologică – pentru explorarea cauzelor
manifestărilor agresive de comportament, cu răsunet antisocial, legate de
condiţiile biopsihologice care le exacerbează/le declanşează.
e) Cercetarea sociologică – care are 2 obiective:
- pentru reconstituirea structurii personalităţii delincventului şi a
modului în care au fost soluţionate;
- pentru orientarea asupra posibilităţilor de reechilibrare şi reinserţie
socială;
f) Rezolvarea medico-legală – furnizarea datelor medicale obiective
pe baza cărora se trag concluziile asupra stării de imputabilitate (conştiinţă,
discernământ).
Studierea comportamentelor deviante permite:
1) Aprecierea corectă asupra stării psihice a personalităţii

deviante prin precizarea diagnosticului şi excluderea simulării în toate
formele în care se poate manifesta (biodetecţia);
2) Determinarea trăsăturilor esenţiale ale personalităţii analizate
din perspectiva sinergetică;
3) Natura şi evoluţia tulburărilor care au însoţit sau precedat
săvârşirea actului deviant şi dacă acesta prezintă riscul de cronicizare
sau agravare;
4) Aprecieri asupra periculozităţii trăsăturilor de personalitate şi a
tulburărilor de comportament care au precedat sau însoţit
comportamentul deviant.
112
7.3.3. Particularități psihologice ale diferitelor tipuri de infractori.
Cerşetorul:
- este în posesia uneor elemente ale artei dramatice, prin intermediul rolului
jucat verbal, prin mimica şi costumaţia adecvată.
- cei care ajung la măiestrie în cerşetorie, ştiu să utilizeze metode cu totul
deosebite: modularea vocii, mimica, invocarea unor mari necazuri - pentru a atrage
atenţia trecătorilor şi a obţine mila lor.
- unii îşi adaptează rolul după sezon, clientelă, oraş.
- eventualele infirmităţi sunt subliniate cu grijă şi apar fie etalate ostentativ, fie
abea sugerate, nuanţate.
- cerşetorii profită fără jenă de orice sentiment sau interes al publicului, fiind
buni cunoscători empirici în sesizarea şi exploatarea trăsăturilor psihologice ale celor
de la care cerşesc.
- sunt organizaţi în adevărate reţele.
Hoţul:
- săvârşeşte cea mai primitivă acţiune infracţională.
- acţiunea lui constă în mişcări relativ simple: întinderea mâinii, apucarea
obiectului, atragerea lui spre infractor, camuflarea şi transportarea obiectului într-un
loc ascuns.
- caracteristice furtului sunt: modul discret de a sustrage obiectul, îndepărtarea
grăbită de la locul infracţiunii, ascunderea de cei ce l-ar urmări.
- lucrează cu mâna şi cu corpul la acţiunea în sine, dar pregătirea furtului cere o
activitate mintală minuţioasă, laborioasă.
- dexteritatea caracteristică, mobilitatea fizică, rapiditatea mişcărilor sunt
rezultatele exerciţiului şi sunt favorizate de unele predispoziţii native (mobilitatea
proceselor nervoase fundamentale, nivelul de dezvoltare al analizatorilor).
- automatizarea unor mişcări specifice, declanşate de stimuli specifici în urma
unui exerciţiun îndelungat, nuanţat şi perfecţionat îi fac pe unii hoţi „să fure fără să
vrea”.
- are un spirit de observaţie bine dezvoltat, orientare promptă şi organizare
imediată a unui plan de acţiune bazat pe elemente concrete şi prezente.
- mijloacele lui de operare sunt puţin variate.
- sistemul de a acţiona într-o situaţie sau alta îl împrumută prin imitaţie, sau îl
elaborează singur (fapt ce îl dă de gol, pentru că modul devine frecvent, şi hoţul
poate fi prins).
- nu are o gândire cu calităţi deosebite pt. că este limitată la preocupările lui
specifice.
- lucrează după „şabloane şi reţele” puţin variabile, este uşuratic, lipsit de
calităţile voinţei cu sens etico-social.
- are înclinaţie spre risc deosebit de mare şi mizează pe elemente cu extrem de
puţine şanse de reuşită.
- reacţia tipică este debarasarea de obiectul furat şi fuga.
- nu se apără şi nu opune rezistenţă decât când este atacat.
113
Spărgătorul:
- opereză în bandă;
- utilizează forţa ma mijloc de apărare în caz de surprindere;
- spărgătorul modern are temeinice cunoştinţe de ordin tehnic;
- deoarece comiterea actului infracţional presupune acţiuni complexe, de
securitate individuală, spărgătorii se recrutează din rândul celor mai evoluaţi
infractori;
- pe lângă faptul că sunt iscusiţi (au inteligenţă practică) au şi unele calităţi
deosebite (calm, aprecierea corectă a situaţiei, curaj, „sânge rece”);
- pentru că utilizează violenţa în apărare, ei se apropie de tâlhari; prin faptul că
tind să-şi însuşească bunuri, ei se apropie de hoţi.
Tâlharul:
- toată activitatea lui infracţională se caracterizează printr-o violenţă susţinută
de o constituţie fizică adecvată;
- particularităţi specifice dobândite în cursul activităţii infracţionale: motricitate
sporită faţă de normal, hotărâre, îndrăzneală în timpul operării, cruzime (deşi recurge
la asasinat numai în caz de nevoie şi numai în scop defensiv);
- se manifestă violent;
- odată ce şi-a elaborat planul, nu şi-l mai poate suspenda sau amâna cu
uşurinţă.
Infractorul intelectual – escrocul, falsificatorul, şantajistul:

- are mijloace intelectuale mai deosebite;
- forţa fizică este mai puţin importantă, fizicul trece pe un plan secundar –
fizicul are un rol de decor în unele cazuri, pentru a putea săvârşi infracţiunea (în
special escrocherii);
- utilizează unele „ustensile” de importanţă minoră;
- îşi comite acţiunile preponderent pe cale verbală;
- are două particularităţi deosebite: 1) un debit verbal adaptat rolului;
2) un debit verbal adecvat scopului
pe care îl urmăreşte, care este accesibil
victimei;
- principala lui armă de atac este minciuna;
- escrocii şi şantajiştii se caracterizează prin: elasticitate în gândire,
posibilitatea de a descoperi rapid slăbiciunile victimei, gasirea unor soluţii rapide de
a se eschiva şi a ieşi din încurcătură.
Asasinul:
- este cel mai odios şi mai nociv infractor;
- manifestă irascibilitate, impulsivitate, agresivitate crescută;
- este egocentric, dominator;
- are o capacitate de raţionalizare scăzută;
- este instabil şi superficial în contactul afectiv, ceea ce îl face să intre auşor în
conflicte şi să reacţioneze violent;
114
- comiterea infracţiunii se face când el intră într-un mediu care oferă situaţii
conflictuale;
- se poate şti dacă avem de-a face cu un infractor normal după:
1) motivul asasinatului: obţinerea unor
avantaje materiale, ură, răzbunare, fanatism;
2) gradul de violenţă cu care a comis
asasinatul.
1)asasinii normali: - nu este vorba de o placere sadică, ci de
o relaxare după o mare tensiune, în urma rezolvării unei situaţii
conflictuale, pe calea asasinatului;
- este vorba despre o satisfacţie momentană după actul
săvârşit;
- situaţia conflictuală în care se află asasinul este dublată de
un temperament impulsiv, o motricitate mărită care se
exteriorizează prin violenţă fizică;
- asasinul este insensibil la durerile fizice ale altora şi de
aceea este lipsit de compasiune faţă de ceilalţi;
- insensibilitatea nu este înnăscută, ci se câştigă ca urmare a
modului de viaţă dusă în condiţii de vicisitudini fizice şi psihice.
2) asasinii recidivişti: - imaturitate intelectuală;
- impulsivitate mărită, agresivitate;
- indiferenţă afectivă;
- egocentrism;
- lipsă de opoziţie;
- scepticism;
- rezistenţă scăzută faţă de stimuli.
- au tendinţa de a percepe realitatea într-un mod neobişnuit
şi deformat;
- au impresia că nimeni nu le oferă ajutor şi că în viaţă
totul se petrece conform legilor „baftei” sau „ghinionului”;
- le este caracteristică prezenţa unor manifestări de
indecizie şi incertitudine interioară, dificultate de
autoreprezentare, tendinţa de a-şi ascunde propria personalitate;
- succesul obţinut la prima infracţiune acţionează ca stimul
pentru alte situaţii infracţionale asemănătoare;
- primeşte greu dezaprobarea iar aprobarea îl stimulează
pozitiv;
- un indiciu deosebit de relevant a periculozităţii
infractorului: atitudinea sa din trecut faţă de exigenţele legii
penale (instanţa nu poate face abstracţie de lipsa sau de existenţa
unor antecedente penale, chiar dacă a intervenit amnistia,
graţierea sau reabilitarea).
Infractorul de profesie/ de carieră:

- este format şi socializat în direcţia infracţiunii;
- reprezintă ultimul grad de inadaptare socială pentru că unica lui sursă de
existenţă este infracţiunea;
115
- obiectul activităţilor sale infracţionale: câştigurile financiare;
- nu se implică în comiterea unor infracţiuni cu violenţă, în afară de cazul în

care violenţa este „specialitatea” sa (la tâlhar);
- debutează în calitate de copil delincvent, având originea în păturile de jos ale
societăţii;
- îşi formează deprinderi şi abilităţi tehnice de înalt specialist;
- este capabil să-şi planifice activităţile, să îşi aleagă victimele şi să îşi
îndeplinească planul de comitere a infracţiunii în aşa fel încât să evite depistarea ei;
- planifică acţiunea infracţională mult mai amplu decât o face infractorul
obişnuit, ocazional;
- este pregătit pentru arest şi judecată, fiind mereu în expectativa petrecerii unei
anumite perioade în penitenciar, considerând acesta ca făcând parte din viaţa sa;
- în penitenciar, intrând în contact cu alţi infractori, are posibilitatea de a învăţa
noi metode de comitere a infracţiunilor, participând la un adevărat schimb de
experienţă, profesorii lui făcând parte din categoria infractorilor profesionişti
vârstnici;
- ca rezultat al infracţiunii, el poate avea bani puşi de o parte pentru cheltuieli
de judecată şi pentru perioada post-detenţie.
- psihologic, afectul atinge o formă pasională pronunţată, acţiunea este dirijată
de gândire;
- se deosebeşte de ceilalţi oameni din punct de vedere psihologic nu printr-o
funcţionare psihică a proceselor sale psihice, ci prin faptul că acţiunile lui au un
conţinut antisocial;
- aptitudinile lui specifice, elaborate în urma unei practici îndelungate, care îl
ridică în unele privinţe deasupra oamenilor normali, îi determină acţiunea
infracţională doar pe un teren propice, un mediu social propice.
7.4. Infractorii organizați versus infractorii dezorganizați
Infractorii organizaţi sunt cei care îşi premeditează acţiunea.
Infractorii neorganizaţi sunt cei care nu-şi premeditează acţiunea.

Diferenţa între criminalii organizaţi şi cei neorganizaţi, care comit omoruri de natură
sexuală, stabilită de FBI (Behavioral Science Unit), se face pe baza consultării
tipologiilor criminale.
116
7.4.1. Infracţiunea premeditată (predilect finalizată de psihopatul sexual).
Infractorul care îşi premeditează crima (psihopatul sexual) prezintă următoarele

caracteristici:
- are ointeligenţă peste medie,
- este metodic şi viclean,
- crimele lui sunt bine gândite şi atent plănuite,
- este genul de persoană care are maşina bine întreţinută.
- comite crima în afara zonei în care locuieşte sau lucrează,
- dă dovadă de mobilitate şi călătoreşte mai mult decât o persoană obişnuită,
- are fantezie şi utilizează ritualuri,
- victimele sunt oameni pe care el îi consideră tipul corect şi pe care îi poate
controla (de obicei sunt străini),
- îşi foloseşte abilităţile verbale pentru a-şi manipula victimele şi a prelua
controlul asupra lor,
- este deplin conştient de gravitatea criminală a actului său,
- este încrezător în abilităţile sale în confruntarea cu ancheta poliţiei,
- frecvent ia un obiect al victimei ca să retrăiască momentul,
- urmăreşte reportajele de ştiri privind crima,
- este excitat de cruzimea actului său şi poate declanşa torturarea victimei,
- controlul sexual asupra victimei are un rol important în scenariul său,

- nu lasă dovezi în urmă, îşi foloseşte propria armă,
- de cele mai multe ori mută cadavrul de la locul crimei, pentru: a lua peste
picior poliţia; pentru a preveni descoperirea lui.
7.4.2. Infracţiunea nepremeditată (predilect finalizată de psihotici).
Infractorul care nu-şi premeditează crima (psihoticul) – caracteristici:

- are o inteligenţă sub medie,
- este singuratic, necăsătorit, trăieşte singur sau cu o rudă,
- comite crima în imediata vecinătate,
- are dificultăţi în a stabili relaţii interpersonale, este un inadaptat social,
- este introvertit, nesociabil, inhibat,
- are acumulări tensionale în sfera pulsional-sexuală,
- acţionează impulsiv sub stres,
- selectează o victimă din propria zonă geografică,
- nu posedă un vehicol,
- evită oamenii,
- este descris ca un incompetent d.p.v. sexual, nu are relaţii sexuale,
- locul crimei va fi dezorganizat,
- stilul de atac este cel fulger: ia victima prin surprindere; acţiune spontană; agresorul
acţionează brusc, în afara fanteziei sale,
117
- nu are un plan de joc,
- nu se gândeşte că poate fi prins,
- îşi depersonalizează victima prin mutilare facială şi o răneşte în exces,
- realizează actele sexuale după moartea victimei,
- mutilează organele sexuale (rect, sâni, gât, fese), apelează la eviscerare, amputare,
vampirism,
- locul morţii şi locul crimei coincid,
- nu ascunde cadavrul,
- în cazul în care cadavrul este mutilat, el poziţionează cadavrul într-o manieră
specială care are o semnificaţie pentru el,
- arma este la locul crimei,
- comportamentul uman este repetitiv: anumite acţiuni desfăşurate la locul crimei de
anumite tipuri de personalităţi sunt repetate şi în alte cazuri de omor,
- investigaţia criminalistică este o bună strategie investigativă a tipului de
personalitate aberantă,
- investigarea background-ului victimei va dezvălui motivaţia criminalului.
7.4.3. Profilul psihocomportamental caracteristic criminalului

organizat versus criminalului dezorganizat.
ORGANIZAT - PSIHOPAT NEORGANIZAT - PSIHOTIC
Scor ridicat al inteligenţei Scor scăzut al inteligenţei
Competenţă socială Inadecvat social
Calificare profesională Necalificat
Competenţă sexuală Incompetent sexual
Stratut social ridicat Statut social scăzut
Loc de muncă stabil Fără loc de muncă
Educaţie inconsecventă în copilărie Educaţie dură în copilărie
118
Tip controlat în timpul comiterii faptei Tip anxios
Consum de alcool Consum minim de alcool
Stres situaţional Stres situaţional minim
Trăieşte cu un partener Trăieşte singur
Mobilitate mare Trăieşte sau lucrează în apropierea locului

crimei
7.4.4. Perspectiva modului de operare: criminal organizat versus

criminal dezorganizat
ORGANIZAT - PSIHOPAT NEORGANIZAT - PSIHOTIC
Plănuieşte atacul Atac spontan
Victima şi locul sunt necunoscute Victima şi locul sunt cunoscute
Personalizează victima Depersonalizează victima
Controlează conversaţia Conversaţie minimă
Locul crimei reflectă pierderea Locul crimei este neîngrijit

controlului şi întâmplător
Caută victime docile Victima este aleasă brusc şi cu violenţă
Constrânge victima Constrângere minimă
119
Viol agresiv înainte de moartea
victimei Actul sexual după moartea victimei
Cadavrul este ascuns Cadavrul este lăsat la vedere
Arma şi urmele sunt absente Arma şi urmele sunt prezente
Transportă cadavrul Cadavrul rămâne la locul lui
Rezumat
Impactul psihologiei judiciare asupra demersului actului de dreptate este
resimţit pe mai multe direcţii majore:
a) Pe de o parte, îl ajută pe magistrat la înţelegerea aprofundată şi nuanţată a
individului uman (autor, victimă, martor etc.), participant la dramă judiciare şi, pe de
altă parte, îi oferă un ajutor imediat, avertizându-l asupra propriilor sale limite
caracterial-psihologice şi atitudinal-aptitudinale, exersându-i autocontrolul şi
oferindu-i, totodată, acele strategii tehnice şi mijloace cu ajutorul cărora aceste limite
pot fi depăşite.
b) De asemenea, face ca magistratul să înţeleagă omul în complexitatea sa, prin
sublinierea faptului că în viaţa psihică aplicarea legilor cauzalităţii mecanice este o
eroare , comportamentul uman atât cel conformist, cât şi cel deviant - în lumina
ştiinţei actuale - neputând fi înţeles decât în termeni probabilistici subordonaţi teoriei
sistemelor în viziune psihocibernetică.
c) Având deci de judecat omul, magistratul trebuie să-l privească din
perspectiva persoanei, care în mod obişnuit acţionează raţional, de multe ori automat,
nu o dată însă şi iraţional, justiţia în evoluţia ei tinzând prin intervenţie preventiv-
ofensivă eficace să reducă şi să îngrădească din ce în ce mai mult potenţialul de
iraţionalitate criminogenă al fiinţei umane.
Cuvinte cheie
Personalitate infracțională
Infracțiune premeditată
Infracțiune nepremeditată
Infractor organizat
Infractor dezorganizat
Infractor recidivist
120
1. Descrieți organizarea ierarhică a personalității conform modelului lui Eysenck.

(pg. 103 )
2. Care sunt categoriile de situații relevante pentru descrierea personalității
infractorului conform Pinatel? (pg. 105 )
3. Care sunt particularitățile psihologice a celor care încalcă legea? (pg. 109 )
4. Care sunt particularitățile psihologice ale asasinului? (pg. 114 )
5. Descrieți profilul psihocomportamental al criminalului dezorganizat. (pg. 119 )
Concluzii
Fundamentarea prezenţei psihologiei judiciare pe terenul dreptului este demonstrată de

faptul că înainte de a fi existat raporturile de drept, în societate au evoluat raporturi naturale,
interumane, cu conţinut şi motivaţie psihologică, interesele părţilor fiind determinate de
motivaţii şi scopuri, energizate de mobilizarea voinţei fizice şi psihice a agenţilor de drept,
precedate sub aspect cognitiv de mai mult sau mai puţin complexe procese de deliberare sub
aspectul prevederii şi anticipării urmărilor.
121
UNITATEA 8
INFRACȚIUNEA DE OMOR I.
Crima cu substrat sexual. Crima în serie.
CUPRINS
Obiective……………………………………………………………………….. 123
Durata medie de parcurgere a unității de studiu……………………………….. 123
8.1. Comportamentul omucidar din perspectiva agresivității și frustrării……... 124
8.2. Explorarea crimelor cu substrat sexual…………………………………… 125
8.3. Crima în serie……………………………………………………………… 127
8.3.1. Explicații etiologice, de natură psihanalitică asupra motivației
criminalului în serie……………………………………………………………. 128
8.3.2. Caracteristici ale criminalului în serie………………………………… 128
8.3.3. Profilul de personalitate și modul de operare al criminalului în serie
de tip organizat………………………………………………………………… 132
8.3.4. Profilul de personalitate și modul de operare al criminalului în serie
de tip dezorganizat……………………………………………………………. 133
8.3.5. Tipuri de criminali în serie……………………………………………. 134
Rezumat……………………………………………………………………….. 135
Cuvinte cheie………………………………………………………………….. 136
Teste de autoevaluare…………………………………………………………. 136
Concluzii……………………………………………………………………….. 136
122
Obiective
- să poată explica comportamentul omucidar din perspectiva agresivității și
frustrării;
- să evidențieze caracteristicile crimelor cu substrat sexual
- sa definească crima în serie
- să evidențieze caracteristicile criminalilor în serie


2011
1996
București, 2003
1998

Este de două ore.
123
8.1. Comportamentul omucidar din perspectiva agresivității și
frustrării.
Zăbovim asupra acestor două realități psihologice deoarece, în mare parte,

specialiștii din domeniu le consideră a fi principalele cauze ale comportamentului
omucidar.
Agresivitatea este descrisă ca fiind ”o dispoziție permanentă a individului în a se
angaja în conduite de agresiune reale sau fantasmatice”.
Se poate vorbi despre două TIPURI DE AGRESIVITATE:
- agresivitate malignă, distructivă;

- agresivitate benignă, în care combativitatea se exprimă prin
competiție, creativitate.
S.Freud considera agresivitatea ca fiind o pulsiune unitară și independentă, proiecția

instinctului de moarte sau distrugere.
Adler privea agresivitatea ca o manifestare a dorinței de putere asupra altuia și de
afirmare de sine. Funcția biologică a comportamentului agresiv constă în asigurarea
securității și liniștei individului.
Agresivitatea, care stă la baza majorității comportamentelor de tip omucidar, are ca
izvor, sorginte mai multe TEORII:
A. Teoria despre instinct.
Conform acestei teorii agresivitatea este un instinct spontan, este congenitală. În

organism se manifestă o continuă încărcare cu energii negative, agresive. Acest
comportament agresiv nu se manifestă în orice circumstanțe. Descărcarea energiilor
negative de tip agresiv depinde în mare măsură de factori exteriori declanșatori. O dată cu
acumularea tensiunii negative și cu lipsa de satisfacere a instinctului, organismul caută
conștient sau inconștient un stimul declanșator.
B. Teoria despre frustrare – agresivitate (Dollar / Bergovich)
Agresivitatea presupune întotdeauna o frustrare. Frustrarea înseamnă o întrerupere a

unui anumit scop. Frustrarea conduce la anumite reacții, dintre care cea mai importantă
este agresivitatea. În penitenciarele prost manageriate, în care factorul educațional nu-și
găsește inserția și este perceput ca o corvoadă, ca un supliciu, întâlnim acumulări de tip
frustrare, de la agresivitatea de tip unu – la – unu și până la revolta penitenciară.
124
Acumulările stărilor de agresivitate la deținuți pot fi asemuite cu acumulările de gaze dintr-
o mină, iar atunci când se atinge situația critică ajungându-se până la revolta penitenciară.
Toate revoltele penitenciare se soldează cu mutilați, împușcați sau cu ostatici atunci
când se realizează heteroagresivitatea. Dar tot datorită stărilor de frustrare, deținuții se
întorc asupra propriilor lor persoane, fapt care conduce la automutilări, tendințe suicidale,
suicid reușit ș.a.m.d.
Tendința crescută a agresivității depinde de violența stărilor de frustrare. Cu cât
situațiile frustrante cu care se confruntă individul sunt mai numeroase și de o intensitate
mai mare, cu atât tendința agresivă este mai puternică, individul devenind agresiv,
încercând să riposteze, să contracareze cauza care i-a provocat frustrarea.
Mulți autori nu consideră agresivitatea ca fiind un tip de comportament, ci ca fiind o
reacție la un comportament care se opune dorințelor ei.
C. Teoria învățării
Autorii consideră că agresivitatea nu este o trăsătură de caracter înnăscută, ci una

dobândită în relațiile cu mediul. Agresivitatea este deci o atitudine socială care se poate și
schimba. Învățarea se realizează prin imitație, observare sau experiență personală în urma
succeselor sau eșecurilor. Este vorba deci despre creuzetul în care se formează individul:
imită comportamentele pe care le-a văzut în familie, în gașca de cartier, în cercul de
prieteni, la școală ș.a.m.d. Toate aceste prilejuri de interiorizare a comportamentelor
agresive îl vor face să fie apt să-și exteriorizeze agresivitatea învățată.
Cu cât un individ are acțiuni agresive mai multe, cu cât vor avea mai mult succes, cu
atât va exista o mai mare probabilitate ca și în viitor el să acționeze în mod identic. Așa se
formează, de exemplu, tâlharii, ca mod de operare îndreptat spre profit.
8.2. Explorarea crimelor cu substrat sexual.
Detectivul criminalist Vernon J. Geberth evidențiază faptul că un omor motivat

sexual poate fi recunoscut după următoarele URME:
1. victima este total sau parțial dezbrăcată, organele sexuale sunt expuse vederii;
2. fața victimei este desfigurată sau acoperită (explicație: după omor, criminalul mai rămâne
un timp la locul faptei și trăiește cu impresia că victima îl privește și atunci îi desfigurează
fața sau o acoperă);
3. găsim pe corpul victimei mușcături sau leziuni ale organelor sexuale, sau ale zonelor
apropiate acestora (mod de operare al psihopatului);
4. există un număr exagerat de mare de leziuni produse în principal cu corpuri tăietor-
înțepătoare. Pot apărea două sau mai multe arme utilizate de criminal pentru a ucide;
5. pot apărea legături la mâini sau la picioare (apar însă și în violuri sau jafuri).
Din perspectiva probațiunii, a algoritmului probator, trebuie făcuți următorii PAȘI:
1. se caută urme de spermă și fire de păr (le bănuim a fi din zona sexuală a agresorului, sau
fire de păr căzute cu ocazia rezistenței pe care o opune victima);
125
2. se ridică depozitul subunghial de la cadavre, presupunând că sub unghiile victimei există
sânge al agresorului. Datorită evoluției tehnologiei, este suficient să existe și particule de
celule sau sudoare, care pot fi procesate prin analiză genetică;
3. se fotografiază zonele corpului victimei care prezintă mușcături și, în general, orice altă
urmă de violență;
4. dacă este posibil, se realizează un mulaj al mușcăturii. După fotografierea mușcăturilor, se
realizează mulaje de către antropologul criminalist;
5. se cercetează zona pentru a se găsi prezervative, șervețele, materiale textile care pot
prezenta urme de spermă;
6. se ridică celule epidermiale de pe zonele cadavrului atinse de criminal;
7. atunci când cadavrul se află în propria locuință, se verifică SMS-urile, email-urile, listing-
urile telefonice, jurnalele intime ș.a.m.d.
Cercetarea suspectului în acest caz presupune următoarele ACTIUNI:
1. se caută leziuni pe corpul acestuia (zgârieturi, mușcături e.t.c.) și se cer explicații asupra
provenienței lor;
2. se caută obiecte fetiș ( obiecte personale ale victimei, obiecte pe care autorul le păstrează
ca amintire a dominației victimei de către acesta: rujuri, articole de lenjerie intimă, șuvițe
din părul victimei ș.a.m.d);
3. se cercetează locuința suspectului căutându-se scrisori, email-uri, fotografii, cărți și reviste
cu substrat pornografic. Psihopații sexuali sunt firi hedonice, polimorfice și au aplicația
patologică către morbid (ex. cărți subliniate la aspecte privind crime , omoruri);
4. se audiază fostele prietene / foștii prieteni și actualele prietene / actualii prieteni în legătură
cu :
- proveniența unor bijuterii primite cadou din partea agresorului ( care pot să fi
aparținut victimei);
- preferințele sexuale ale agresorului, hobby-urile sale, principiile lui de viață
5. potrivit lucrării lui Geberth, ”Investigația omorurilor de natură sexuală”, sub aspect
criminalistic și medico-legal, în cazul infracțiunilor de natură sexuală trebuie avut în
vedere următorul aspect: ”investigația omuciderilor de natură sexuală implică proceduri
suplimentare de investigație. Anchetatorii experimentați sunt conștienți de faptul că în
omuciderile de natură sexuală sunt implicate atât victime și agresori homosexuali cât și
heterosexuali. De asemenea, motivele pot include un număr de posibilități care merg de la
violență interpersonală și viol cu omor până la perversiuni sexuale și crime în serie”
Geberth consideră că ”un omor poate fi calificat ca fiind omor de natură sexuală
atunci când pot fi observate dovezi și indicii de activitate sexuală la locul crimei sau pe
corpul victimei” Aceste dovezi includ:
a. tipul de haine, poziția lor sau lipsa acestora;

b. evidențierea de lichid seminal pe lângă sau în corpul victimei (prezența lichidului seminal
se caută în vagin, gură, rect, precum și pe exteriorul corpului și pe haine);
c. evidențierea leziunilor sexuale (poziționarea sexualizată a corpului);
d. dovezi ale substituției activității sexuale (masturbare, fantezii erotice sau ritualism);
e. multiple înjunghieri sau tăieturi ale cadavrului sau plăgi tăiate la nivelul abdomenmului.
126
O cercetare atentă trebuie făcută întotdeauna asupra zonei înconjurătoare corpului
victimei, în vederea descoperirii unor dovezi a activităților sexuale sau a fanteziilor sado-
masochiste ale făptuitorului. Astfel de dovezi pot apărea sub formă de
cărți pornografice
reviste, filme
fotografii
mesaje scrise de agresor la locul crimei sau pe corpul victimei.
Este vorba în fapt despre o TRUSĂ A VIOLULUI (menționată în literatura anglo-

saxonă): măști, frânghii, harnașamente, bandă adezivă, jucării sexuale, lubrefianți și alte
obiecte asociate în mod normal cu activitatea sexuală.
Omorul poate avea implicații sexuale chiar și fără dovezi evidente sau observabile
ale actului sexual sau a activităților sexuale, cum ar fi cazul omorurilor psihotice
(caracterizate prin haos, dezordine, motivele nefiind ușor decelabile).
Un criminalist pregătit va examina locul crimei cu un dublu scop:
1. primul obiectiv îl constituie documentarea completă asupra evenimentelor, prin

intermediul fotografiilor alb-negru și color sau a filmărilor video a întregului loc al faptei;
2. al doilea obiectiv este să se asigure că a avut loc o cercetare atentă și completă, pentru
orice detaliu ce ar putea să furnizeze un indiciu
- atât cu privire la crimă
- cât și cu privire la identitatea criminalului
prin identificarea și colectarea probelor.
Prin PROBE ne referim la:
a. proba lichidului seminal, care trebuie colectată cât mai curând posibil, înainte ca ea să fie
distrusă sau pierdută
b. pete de sânge, salivă și păr, inclusiv pieptănarea părului pubian efectuată la locul crimei;
c. urmele probelor găsite pe corpul victimei sau pe hainele acesteia;
d. vânătăile și semnele de pe corpul victimei, incluzând prezența leziunilor sadice, acestea
trebuind fotografiate
Corpul victimei trebuie atent examinat pentru a se preleva toate urmele de violență.
Probele trebuie ambalate în mod corespunzător, în plicuri, cu indicații referitoare la
locurile de unde au fost colectate și se trimit la laborator unde urmează a fi procesate.
8.3. Crima în serie.
Fascinația de care se bucură personalitatea psihopată a serial killer-ului în spațiul

investigației științifice ne determină să trecem în revistă o serie de opinii de specialitate în
legătură cu caracteristicile acestui tip de criminal.
127
8.3.1. Explicații etiologice, de natură psihanalitică asupra motivației criminalului în
serie.
CRIMA ÎN SERIE se definește ca reprezentând omuciderea de victime disparate

în timp
de la zile, săptămâni sau chiar luni între ele, comise cu relativ același mod de operare
și de către același autor, în funcție de determinările pulsionale imprevizibile ale dicteului
său genetic, activate conjunctural.
Procesul repetitiv este posibil a fi explicat la criminalii în serie prin defectarea

instinctualității de tip sexual, în sensul formării unui mecanism bio-instinctual repetitiv, a
unui mecanism hormonal-constituțional care determină detensionarea sexuală și catharsisul
episodic. Psihopatul sexual, deși conștientizează această detensionare, nu o poate controla,
deturna sau stăpâni, motiv pentru care faptele sale sunt săvârșite cu intenție directă , acesta
prevăzând rezultatele socialmente periculoase și fiind pe deplin responsabil.
Înțelegerea motivației criminale și mai ales orientarea predictivă conferă o
importanță de excepție identificării amprentei psihocomportamentale a criminalului (o
mare parte a efortului trebuie canalizată spre înțelegerea comportamentului acestuia).
Un serial killer este permanent motivat, se află sub presiunea tensională orientată
sexual de frustrație repetitivă. El rămâne întotdeauna în deficit de catharsis insuficient.
Crima cea mai recent finalizată nu reușește să-i satisfacă pe deplin fantasmele iar acest
deficit hedonic retensionează relația individului în sfera motivațională, în sensul că din acel
moment acesta proiectează o nouă faptă în imaginar, jocul fantasmelor fiind orientat către
obținerea, de această dată, a catharsisului deplin. Cultivat de asemenea gânduri, ucigașul își
anticipează deja următoarea victimă, care de data aceasta ”va fi perfectă”, fapt care
ilustrează perpetua și mereu iluzoria proiecție a făptuitorului serial killer de a-și apropia
realitatea criminală de propriile lui fantasme, fapt datorat neputinței de exprimare a
propriei sexualități, caracteristică psihopaților sexuali.
8.3.2. Caracteristici ale criminalului în serie.
Pentru a înţelege această frecvenţă a criminalilor în serie trebuie să observăm

câteva caracteristici, având în vedere că ucigaşul în serie are câteva trăsături aparte,
din care vor fi descrise doar principalele şase:
1. Crimele se repetă("în serie"), petrecându-se cu frecvenţă mai mare

sau mai mică, adeseori crescând ca număr, după o perioadă de
timp ce poate însemna chiar ani de zile; ele continuă până când
asasinul este prins, sau până când moare sau, la rândul său, este
ucis.
Definiţia de mai sus reprezintă tiparul fundamental al asasinului în serie. Este

evident că nu există vreun număr predeterminat de victime de la care asasinul devine
criminal în "serie" şi nici vreo frecvenţă stabilită a acestei activităţi macabre căreia i
se aplică termenul de mai sus.
Spre exemplificare, am putea da cazul sud-africanului Ronald Cooper care,
deşi a ucis o singură dată înainte de a fi arestat, a dezvăluit în jurnalul său un
128
program extensiv şi planificat cu grijă de ucidere a copiilor.
Această predispoziţie este deseori recunoscută chiar de ucigaş. Mulţi dintre
ei, după ce au fost arestaţi, au mărturisit că ar fi continuat să ucidă dacă ar fi fost
lăsaţi în libertate. William Banin, "ucigaşul de pe autostradă" din California, i-a
declarat unui ziarist, după proces: "NU mi-a pierit pofta de a ucide. Nu mă pot
stăpâni să n-o fac."
Pentru cei mai mulţi criminali în serie, actul crimei, dublat adeseori de abuz
sexual şi mutilare, constituie un motiv în sine. În plus, la fel ca în cazul stimulării
prin alcool sau droguri, "doza" e din ce în ce mai mare. Aşa cum un drogat nu se va
vindeca niciodată de patima lui dacă va avea acces liber la stimulent, tot aşa şi
asasinul va continua în serie îndeletnicirea sa oribilă până ce, fie va muri, fie va fi
omorât, sau până când va fi prins şi înlăturat din societatea pe care o afectează.
2. La fel ca în cazul omuciderilor "normale", crimele tind să se

petreacă în relaţie de unu-la-unu.
Forma cea mai comună de omucidere este incidentul singular, prin care o
persoană e omorâtă de o altă persoană.
Convenţional, criminologia clasifică acest gen de omoruri în două categorii:
1. "crima pasională", comisă într-un moment de furie intensă sau de
frustrare;
2. crima înfăptuită "cu sânge rece", care se distinge printr-o premeditare
atentă, motivată adeseori de speranţa unui câştig personal.
O dată atins obiectivul propus (eliminarea soţului necredincios, de exemplu,

sau a deţinătorului unui obiect râvnit), nu există nici un motiv de a mai presupune că
asasinul va ucide din nou. Dintr-un studiu bazat pe statistica crimelor, se poate vedea
că, în anul 1989, în Anglia şi Ţara Galilor, o mare parte a omuciderilor au fost
comise de persoane care se cunoşteau cu victima. Există şi circumstanţe accidentale,
în care un criminal în serie a ucis mai mult de o persoană într-un incident, adesea
fiind vorba de membri ai aceleiaşi familii, ca şi de o infracţiune complementară, cum
ar fi hoţia. însă cel mai răspândit scenariu pentru crima în serie, ca şi pentru omorul
accidental, este cel pe cont propriu şi cu o singură victimă. În mare măsură, motivele
unui asemenea scenariu sunt evidente. În mod clar, e mai "sigur" să lucrezi singur, în
sensul că numai ucigaşul ştie despre crimă, şi trebuie să ucizi o singură victimă,
pentru că acest fapt reduce posibilitatea ca autorul crimei să primească o ripostă dură
sau ca victima să scape. Mai mult, caracterul individualist al criminalului în serie
face imposibilă situaţia în care el să fie capabil sau dornic de a-şi împărtăşi nevoile şi
plăcerile altcuiva.
Această concluzie reiese, în conformitate cu statisticile, din faptul că el duce
o viaţă paralelă sub chipul unui salariat demn de încredere, onorabil cap de familie şi
bun vecin.
Cu toate acestea surprinde frecvenţa cuplurilor, partenerilor şi grupurilor

criminale deşi în acest caz indivizii din care se compune perechea depind unul de
altul. Şi totuşi, cerinţele de securitate, pe care ucigaşul singuratic le simte ca fiind
esenţiale, sunt satisfăcute.
129
Cuplurile ucigaşe
Sensul obişnuit se referă la o pereche bărbat-femeie, aproape întotdeauna

implicați într-o relaţie sexuală, în care bărbatul este, în general partea dominantă. Se
observă un fenomen interesant, şi anume că, în vreme ce ambii parteneri au, ca
indivizi, înclinaţii degenerate, "personalitatea lor combinată" se dovedeşte mortală
doar atunci când sunt împreună. Pentru acest fenomen, francezii au născocit expresia
"folie a deux" ("iluzie împărtăşită de două persoane legate emoţional"), iar psihologia
termenul Gestalt, conform căruia "întregul organizat e mai puternic decât suma
părţilor lui".
Printre cele mai cunoscute cupluri ucigaşe se numără englezii Ian Bradly şi
Myra Hindley şi australienii David şi Catherine Birnei.
Partenerii
Noţiunea cuprinde cuplurile care nu se bazează pe relaţii sexuale. De obicei,

după arestare "partenerii" se acuză reciproc. Exemple sunt William Burke şi William
Hare, scoţienii care ciopârțeau cadavrele.
Grupurile ucigaşe
În orice discuţie pe tema grupurilor ucigaşe, se menţionează numele lui

Charlie Manson, deşi "familia" lui Manson nu e nicidecum un fenomen izolat. Cu
toate că nu există un model general, aşa cum s-ar putea descoperi printre cuplurile şi
partenerii criminali, grupurile s-au dovedit instrumente foarte eficiente ale crimelor
multiple, persoanele componente fiind unite, în cele mai multe cazuri, de un ideal
comun creat de propriile lor închipuiri. De fapt, adeseori, grupurilor ucigaşe li se
poate aplica foarte bine acelaşi principiu de folie a deux. Indivizii în sine pot fi
incapabili de a comite o crimă, dar, adunaţi sub aripa unui grup cu o cauză comună şi
un lider, pot fi cuprinşi de un val de "nebunie" colectivă.
3. Nu există - sau e foarte redusă - o conexiune între ucigaşi şi

victimă, persoanele implicate având foarte rar relaţii directe de
rudenie.
Acest atribut al criminalilor în serie e, într-un sens, un fenomen de dată

recentă: există victime care au fost alese tocmai pentru că aparţin familiei asasinului,
aşa cum se întâmplă în cazul crimelor premeditate care urmăresc un câştig financiar.
Majoritatea acestor evenimente s-au petrecut într-o vreme când nici
criminologia, nici medicina şi nici arta investigaţiei nu erau atât de dezvoltate, încât
detectele de la început ceea ce acum ar fi considerate omucideri evidente.
Dat fiind stadiul primitiv al diagnosticului medical de atunci, nu este
surprinzător că Mary Ann Cotton a putut să-şi ucidă câţiva soţi, şi toţi copiii vitregi,
şi să obţină ca în dosare cauza morţii să fie trecută "febra gastrică".
Oricum, pe măsură ce tehnica de cercetare criminalistică şi comunicaţiile
între poliţii, ca şi înţelegerea gândirii criminale, au avansat, astfel de tipare clare
victimă/motiv au devenit tot mai dificil de mascat.
130
4. Cu toate că ar putea exista un "tipar", sau un anume "tratament
administrat victimei", crimele individuale din cadrul unei serii
dezvăluie rareori un motiv raţional sau clar definit.
Avem de-a face, în principal, cu ceea ce se numeşte "explicaţie psihologică" a

unei crime în serie - motive care-şi au rădăcinile într-o capacitate restrânsă de a
distinge binele de rău, într-o incapacitate de a lua o decizie, într-o exacerbare a
poftelor şi aşa mai departe. În ciuda acestui fapt, individul este considerat responsabil
de comportamentul său; într-adevăr, una dintre cele mai şocante observaţii a fost
aceea că asasinul în serie nu poate fi absolvit, pur şi simplu, de faptele sale, ca un
psihopat a cărui violenţă să fie pusă pe seama devierii lui mintale. În mod frecvent,
criminalul are o personalitate foarte bine organizată şi raţională şi, adeseori, îşi
planifică crimele cu mult timp înainte.
5. Creşterea vertiginoasă a mobilităţii în spaţiu, de la inventarea

automobilului încoace, dă posibilitatea criminalului ca, la dorinţa
lui, să se mute repede dintr-un loc în altul, adeseori înainte chiar
de a i se fi descoperit crima.
Aşa cum absenţa mobilului face ca un poliţist să întocmească cu greu o listă

de suspecţi, tot astfel şi natura unei crime cu autor necunoscut face ca schimbul de
informaţii între forţele de poliţie să fie dificil. Acest lucru e valabil mai ales în
Statele Unite unde, pe lângă marea întindere a teritoriului, există o atitudine
păgubitoare a multor poliţii statale care-şi păzesc, geloase, propriile teritorii.
Până când nu apare un tipar special al crimei, e puţin probabil ca asasinatele
să fie comparate între ele, chiar dacă e vorba de state învecinate. Până atunci însă,
criminalul are suficient timp la dispoziţie ca să mai poată comite şi alte crime şi să se
afle deja într-un alt stat îndepărtat.
6. In mod obişnuit există un grad înalt de violenţă inutilă sau "exces

de crimă",în cadrul cărora victima e supusă unor brutalităţi
exagerate.
Motivul aceste brutalităţi are legătură cu mobilul crimei.

Pentru o mare parte a criminalilor în serie, actul în sine constituie întreaga motivaţie
a omorului; ea nu e mijloc de a obţine un alt sfârşit, ca în cazul jafului, unde esenţa
unui succes al operaţiei este dată de fugă.
Apar multe situaţii în care victima e torturată încet, uneori timp de câteva
zile, această întârziere având drept scop mărirea duratei de plăcere a asasinului.
Există o legătură strânsă între fanteziile sado-sexuale şi crima în serie. Adesea
acestea sunt asociate cu dorinţa de a domina. Toate aceste motive presupun folosirea
cu plăcere a violenţei, mergând până la excese.
131
8.3.3. Profilul de personalitate și modul de operare al criminalului în serie de tip
organizat.
Criminalul în serie de tip organizat prezintă următoarele caracteristici:
1. - capacitate de adaptare şi improvizaţie excelente (IQ peste medie);

2. - posedă joc actoricesc (în copilărie a fost copil-problemă, obraznic, agresiv, cu
preocupări sexuale precoce);
3. - caută compania altora, în grup fiind în largul său;
4. - are atitudini provocatoare, sfidătoare, are servicii care cer calificare dar pe care le
părăseşte repede datorită atitudinii sale conflictuale şi revendicative;
5. - nu interiorizează complexe de inferioritate (subapreciază, sfidează poliţia şi experţii
psihologi, crezându-se superior, inteligent, abil);
6. - dezvoltă o simptomatologie de tip paranoic: seducător, persuasiv, creează legende
credibile;
7. - are relaţii sexuale erotice multiple dar puţin durabile, cultivate în zona hedonist
perversă, chiar masochiste;
8. - este dispreţuitor în relaţiile interpersonale (toţi sunt nişte incapabili şi se coalizează
împotriva sa, el este singurul competent şi are soluţii la toate – este lăudăros şi mitoman,
dispune de posibilitatea de mişcare având o maşină bine îngrijită);
9. - se adaptează uşor circumstanţelor situaţionale;
10. - îşi exteriorizează uşor trăirile şi sentimentele;
11. - ca personalitate este de tip „pinotelian”, personalitate insensibilă, egocentrică, imorală
şi agresiv-excitabilă (fără simţul onoarei, ruşinii, sentimentului de milă, remuşcare);
12. - îşi perfecţionează crimele în timp, conform propriilor fantasme (trusa premeditării
este prezentă: plasturi, sfori, legături, cătuşe, cagulă, basma de acoperit faţa, armă, cuţit
etc.);
13. - câmpul faptei are o logică, exprimă un mod de operare structurat, organizat, gândit,
premeditat, menit să asigure succes şi satisfacţie;
14. - odată violul consumat, victima, dacă este lăsată în viaţă va purta groaza în suflet, iar
ameninţările cu moartea îi vor paraliza orice iniţiativă a denunțării;
15. - în violul urmat de moartea victimei urmele sunt şterse, cadavrul este deplasat de la
locul faptei şi ascuns sau distrus (prin combustie, macerare etc.);
16. - îşi aduce arma proprie şi nu o lasă la locul faptei după crimă;
17. - şterge urmele din câmpul faptei (amprente, sângele de pe haine sau podele, urme de
paşi, dezbracă victima, îşi ascunde sau distruge hainele, depersonalizează victima, ascunde
cadavrul etc.);
18. - urmăreşte în mass-media efectele crimei (lasă uneori bilete la locul faptei, modifică
locul faptei – locul unde a fost găsit cadavrul nefiind întotdeauna şi locul unde a fost comis
omorul – activează răspunsurile provocării sinelui şi fantasmelor – catharsis-ul
vânătorului);
19. - este strâns legat de fetişuri; oferă bijuteriile, obiectele cosmetice anturajului feminin
apropiat – amante, prietene, soră, mamă;
20. - violează şi torturează victimele înainte de a le ucide (în crimele cu mobil sexual),
motivaţia fiind că psihopatul sexual (de regulă semiimpotent), când îşi loveşte,
ştrangulează, înţeapă, martirizează victima, trăieşte sentimentul depăşirii impotenţei;
132
21. - în mixtura cu sadismul, gemetele, ţipetele, implorările acesteia, pe fondul neputinţei
de a riposta, îi exacerbează instinctul dominator de manipulare şi depersonalizare a
victimei;
22. - crima poate să apară şi pe fondul unor traume personale exacerbate: concedieri,
abandonare de către iubită;
23. - de obicei semiimpotent, cu disfuncţii de erecţie, se manifestă violent în relaţia sexuală
atunci când comite violul, participând la actul sexual cu victima, înainte de a-i suprima
viaţa sau când aceasta este în agonie;
24. - suprimarea vieţii victimelor se face lent, torturându-le pe acestea cu manevre de tip
pervers sexual (sex oral, anal etc.);
25. - împotrivirea victimei declanşează raptusul brusc efectiv violent, cu lovituri mortale.
În continuare prezentăm principalii indicatori orientativi în crearea profilului

criminalului în serie de tip organizat:
1. poate proveni din familii de tip permisiv, trăind cu sentimentul că poate face totul,
orice ăi este permis;
2. au o capacitate ușoară de comunicare, sunt dezinhibați, fără bariere;
3. au o capacitate empatică extrem de mare;
4. au antecedente în infracțiuni mărunte (furturi, înșelăciuni etc);
5. nu își țin cuvântul față de anturaj.
8.3.4. Profilul de personalitate și modul de operare al criminalului în serie de tip

dezorganizat.
Criminalul în serie de tip dezorganizat prezintă următoarele caracteristici:
1. - capacitate de adaptare şi improvizare săracă (QI sub medie);

2. - stângaci, poate intra în panică sau chiar blocaj comportamental(paralizie), stârnind
imediat suspiciuni anturajului şi investigatorilor cu intuiţie şi simţ psihologic;
3. - se deplasează pe jos distanţe lungi sau apelează la mijloace de transport;
4. - este incapabil să-şi perfecţioneze modul de operare în timp, acţionează stereotip;
5. - dacă are autoturism, acesta este murdar, neîngrijit, cu interior dezordonat (expresii ale
personalităţii dezorganizate);
6. - face munci necalificate şi păstrează cu greu slujbele;
7. - trăieşte singur sau cu vre-o mătuşă, unchi sau rudă;
8. - activitatea socială, inserţia profesională şi relaţia de cuplu sunt semnul eşecului;
9. - slab şcolarizat, instruit, educat; introvertit (cuminte şi docil);
10. - trăieşte în izolare, crima apărând mai mult ca o consecinţă a evoluţiei unui mental
dezorganizat;
11. - nu este în stare să empatizeze şi să-şi exteriorizeze verbal emoţiile defulate permanent
(ceea ce înseamnă că nu este permeabil nici psihoterapiilor de corecţie, fiind
incapabil de exerciţii de defulare prin exteriorizarea verbală a frământărilor,
tensiunilor, trăirilor);
133
12. - uneori, criminalul dezorganizat proiectează o imagine de sine deformată (handicapat,
mizerie fizică, indecenţă economică), fapt care îl face să refuze societatea şi să o
nege;
13. - câmpul faptei este neinteligibil, părând lipsit de logică, incoerent;
14. - nu-şi premeditează acţiunile, atacă brusc, spontan;
15. - victima este aleasă la întâmplare (din habitatul imediat); de multe ori victima se
apără;
16. - criminalul depersonalizează victima (o ignoră sau o dispreţuieşte, îi acoperă faţa şi o
mutilează/ distruge);
17. - pe cadavru apar semnificaţii cu simbolistică sexuală – agresarea, mutilarea zonelor
sexuale;
18. - de regulă, nu vine pregătit cu arma în câmpul faptei iar dacă totuşi vine cu ea o
abandonează acolo;
19. - lasă foarte multe urme în câmpul faptei, scotoceşte, răstoarnă, răvăşeşte, aparent fără
logică, calcă în sânge, se mânjeşte pe haine, abandonează arma crimei, îşi însuşeşte
obiecte banale cu semnificaţie bizară/ infantilă pe care le abandonează ulterior;
20. - haosul comportamental exprimă amprenta psihocomportamentală a personalităţii lui
la locul faptei, oglindind „haosul său mental”;
21. - cadavrul este lăsat la vedere, prezentând multiple leziuni, aparent fără logică, dispuse
preponderent în zonele sexuale – mutilări, muşcături, eviscerări, intromisiuni de
obiecte;
22. - locul faptei coincide cu locul crimei; păstrează bucăţi, segmente de cadavru sau
îmbrăcăminte ale victimei; hainele pătate de sânge nu sunt spălate sau curăţate;
23. - îşi violează victima după ce o omoară; suprimarea vieţii victimei se face rapid,
epileptic, cu lovituri dure, repetate, de cele mai multe ori în zona craniană;
24. - nu îl interesează evoluţia ulterioară a evenimentelor, derularea anchetei judiciare sau
reflectarea în mass-media.
Indicatori orientativi în crearea profilului criminalului în serie de tip dezorganizat

sunt următorii:
1. pot proveni din familii dezorganizate (părinți despărțiți, separați, divorțați);

2. pot trăi în familii indecente economic;
3. pot trăi în familii cu pronunțat grad de violență domestică;
4. pot fi identificați în rândul persoanelor izolate;
5. pot să fi avut ca antecedente furturi mărunte, distrugeri.
8.3.5. Tipuri de criminali în serie.
Din analize psihologice aprofundate s-a stabilit că asasinii în serie intră în patru
mari categorii sau "genuri": Vizionarii, Misionarii, Hedoniştii şi Căutătorii de Putere.
Vizionarii
Această categorie include criminalii care acţionează ca răspuns la unele "voci"

sau alter ego-uri şi unde "instrucţiunile" primite servesc la justificarea şi legitimarea
actului crimei.
134
De exeplu, convingerea lui Herbert Mullin - ratificată de voci şi de ceea ce el
denumea "mesaje telepatice " - era că, prin vărsare de sânge, el şi numai el putea
evita un seism catastrofal care ar fi distrus California. Din cauza naturii psihopatice a
comportamentului vizionarului, el ar aparţine unei categorii mai uşor de indentificat
printre concetăţenii comparativ sănătoşi la minte.
Misionarii
E vorba de ucigaşii care "curăţă", care acceptă o responsabilitate autoimpusă de

a îmbunătăţi calitatea vieţii şi de a descotorosi societatea de "elementele sale
indezirabile". Victimele "vizionarilor" pot avea aproape orice ocupaţie, orice religie
şi orice credinţă politică, deşi în cele mai multe cazuri, grupurile ţintă sunt alese
pentru că ele constituie obiectul condamnării societăţii - practicantele prostituţiei,
homosexualii şi minorităţile rasiale.
De exemplu, Billy Glaze, un nord american cu sânge de indian în vine, credea
că toate femeile indiene trebuie violate şi ucise. Carroll Cole executa "femeile
libertine".
Hedoniştii
Constituie o categorie complexă, care include genul de ucigaşi pentru care, în

sens larg, "plăcerea" este răsplata asasinatului.
Se cunosc trei subgrupuri ale acestei categorii:
• Cei care ucid din voluptate;

• Ucigaşii din emoţie;
• Ucigaşii pentru câştig.
Căutătorii de putere
O complicaţie comună persoanelor cu un nivel slab al respectului de sine este

dorinţa de a deţine controlul asupra vieţii şi morţii altora într-un asemenea grad, încât
se ajunge ca aceasta să servească drept mobil intrinsec al crimei.
Adesea e dificil ca ucigaşii pentru putere să fie deosebiţi de grupul mai larg al
ucigaşilor din voluptate, pentru care dominaţia este, deasemenea, un motiv puternic.
Explicaţiile asupra comportamentului criminal se bazează pe factori biologici,

psihologici şi sociali.
Explicaţiile biologice şi psihologice presupun că comportamentul criminal

rezultă din punerea în evidenţă a stărilor mentale şi psihologice care diferenţiază
criminalii de noncriminali.
Rezumat
O analiză strict psihologică a actului infracţional, fundamentată exclusiv pe
cerinţele determinării conţinutului juridic al infracţiunii, constă în analiza modului în
135
care în pregătirea, săvârşirea şi atitudinea post-infracţională se manifestă psihicul
autorului, elementele sale: inteligenţa, afectivitatea şi voinţa.
Cuvinte cheie
Trusa violului
Comportament omucidar
Criminal în serie
Deficit hedonic
1. Ce conține trusa violului? (pg. 127 )
2. Definiți crima în serie. (pg. 128 )
3. Care sunt caracteristicile criminalului în serie? (pg. 128 )
4. Care este modul de operare al criminalului în serie de tip dezorganizat? (pg. 133 )
5. Caracterizați misionarii (pg. 135 )
Concluzii
Un aspect extrem de important al investigării omorurilor este determinarea

motivului uciderii.
Omuciderile de natură sexuală - incluzând violul cu omor şi uciderea – implică
atât sodomia anală, cât şi orală, la fel ca şi alte acte de perversiune sexuală.
Victimele, de obicei, sunt femei şi copii mici, iar ucigaşul este, de obicei, bărbat.
Omuciderile de natură homosexuală sunt chiar obişnuite şi implică victime
bărbaţi ucişi de alţi bărbaţi, sau victime femei implicate într-un fel de relaţie de
lesbianism şi sunt ucise de alte femei. Adesea, aceste cazuri implică metode sadice şi
bizare.
136
UNITATEA 9
INFRACȚIUNEA DE OMOR II.
Tehnicile profiling
CUPRINS
Obiective……………………………………………………………………... 138
Cunoștințe preliminarii……………………………………………………….. 138
Resurse necesare și recomandări de studiu………………………………….. 138
Durata medie de parcurgere a unității de studiu…………………………….. 138
9.1. Tehnici profiling utilizate în prezent…………………………………….. 139
9.1.1. Metoda FBI: Analiza locului infracțiunii……………………………. 139
9.1.2. David Canter: Psihologia investigativă……………………………… 142
9.1.3. Brent Turvey: Analiza probelor comportamentale…………………... 143
9.1.4. Mod de operare versus amprentă psihocomportamentală…………… 146
9.1.5. Profilingul geografic………………………………………………… 146
Rezumat………………………………………………………………………. 148
Cuvinte cheie…………………………………………………………………. 148
Teste de autoevaluare………………………………………………………… 148
Concluzii……………………………………………………………………… 148
137
Obiective
- să definească tehnicile profiling
- să dețină o privire de ansamblu în legătură cu dezvoltarea istorică a
tehnicilor profiling
- să facă diferența între principalele tehnici profiling utilizate în prezent



2011
1996
București, 2003
1998

Este de două ore.
138
9.1. Tehnici profiling utilizate în prezent
Profiling-ul este o tehnică a psihologiei judiciare de determinare a

caracteristicilor comportamentale şi de personalitate ale unui infractor.
Tehnica profiling a fost preponderent utilizată în cazul infracţiunilor care
implică violenţă: violiuri, crime care prezintă eviscerări, semne de tortură, mutilări,
elemente oculte, incendieri, abizuri sexuale asupra minorilor, jafuri şi ameninţări prin
intermediul scrisorilor.
9.1.1. Metoda FBI: analiza locului infracţiunii
Metoda a fost folosită iniţial de FBI şi a fost elaborată de agenţii FBI Howard
Teten şi Pat Mullany. Ea se bazează pe statistică. Ea presupunea formarea unei
impresii de ansamblu asupra statusului mental al ifractorului, plecând de la
observarea globală a locului crimei.
Agenţii Douglas şi Ressler, între 1979 şi 1983, în urma unui studiu bazat pe
intervievarea criminalilor condamnaţi, au modificat procesul profiling-ului în metoda
actuală: analiza locului infracţiunii. Analiza locului infracţiunii presupune luarea în
seamă a importanţei şi urgenţei cercetării locului crimei şi bogăţiei probelor
(materiale şi psihologice) care pot fi adunate.
Cele 6 etape ale analizei locului infracţiunii
Etapa: Cracterizare:
Obiectul criminalisticii (Suciu, 1972) constă în
elaborarea metodelor
tehnici-ştiinţifice şi tactice şi stabilirea mijloacelor

Culegerea şi evaluarea
necesare aplicării lor,
datelor primare –
în vederea descoperirii, ridicării, fixării şi examinării
Profiling Inputs:
unor infracţiuni.
În această etapă sunt adunate toate informaţiile

referitoare la caz:
- fotografiile scenei crimei şi ale victimei,
139
- trecutul victimei,
- rezultatele autopsiei şi ale analizei probelor găsite la

locul crimei,
- orice altă informaţie care poate fi relevantă.
Modelele de sistematizare Această etapă presupune asamblarea tuturor informaţiilor

a adunate în etapa
datelor anterioară sub forma unui tipar logic, coerent.
– Decision Process În urma sistematizării datelor se poate stabili dacă

Models: infracţiunea investigată
face parte dintr-o serie comisă de acelaşi individ.
Reprezintă momentul reconstituirii evenimentelor şi

Interpretarea actului
acţiunilor specifice
infracţional
ale infractorului şi ale victimei. Se urmăreşte înţelegerea
– Crime Assessment:
rolului jucat de
fiecare din participanţi.
Se realizează o listă de caracteristici ale infractorului. Lista

poate viza:
- un interval de vârstă, sex, etnie;
- anumite trăsături fizice – greutate, înălţime;
Determinarea profilului - pregătirea profesională;
infractorului - starea civilă;
– The Criminal Profile: - tipul de locuinţă şi maşină cel mai probabil;
- eventualele defecte de vorbire, tulburări

comportamentale;
- aspecte privind relaţia infractorului cu alte persoane.
Acest portret este util atât în procesul de identificare şi de

reţinere a infractorului, cât şi în stabilirea unor metode de
intervievare, adecvate.
În această etapă, profilul elaborat este încorporat în

activitatea de
investigare Ideal ar fi ca profilul să indice direcţia în care

Investigaţia propriu-zisă să se concentreze
– The Investigation: eforturile investigatorilor şi să restrângă cercul de suspecţi.

Dacă profilul nu
conduce la un suspect sau dacă apar probe noi, profilul este

reconsiderat
pentru a include noi dovezi.
140
În această etapă, un suspect este reţinut şi are loc
confruntarea
Reţinerea infractorului caracteristicilor sale cu cele incluse în profil. Acest lucru
nu poate fi realizat
– The Apprehension:
dacă infractorul nu este niciodată prins, dacă este prins
pentru o altă
infracţiune sau dacă îşi încetează activitatea criminală.
Metoda FBI se bazează pe dihotomia grad de organizare-infractor, în

funcţie de care se clasifică scenele crimelor.
Metoda FBI - Clasificarea scenelor crimelor după gradul de

organizare-infractor
La criminalul organizat: O scenă a crimei organizate evidenţiază control şi

planificare
din partea infractorului în momentul comiterii crimei.
Acest lucru face trimitere la nişte indivizi cu educaţie şi

competenţă
socială, ce sunt capabili să menţină relaţii armonioase cu cei din

jur.
La criminalul neorganizat: Scena crimei neorganizate: criminalul neorganizat nu
încearcă să-şi acopere urmele. Acest lucru face trimitere

la nişte indivizi care au fie un nivel de inteligenţă mai scăzut,
fie care folosesc în mod regulat droguri şi alcool.
Critica 1: Clasificarea scenelor crimei conform metodei FBI este totuşi prea
rigidă şi prezintă ambiguităţi pentru că un criminal organizat poate avea şi elemente
de tip neorganizat în ce priveşte capacitatea sa de organizare şi control asupra
mediului. În momentul în care dorim să încadrăm criminalii într-un tip sau altul
(organizat/ neorganizat), după metoda FBI, analizând locul infracţiunii, riscăm să
dăm un profil greşit (ex: încadrând pe un organizat în tipul neorganizat), ceea ce va
duce la o identificare incorectă a criminalului şi prin urmare, se va căuta în zadar cel
ce a comis crima, lăsând pe criminal totodată să scape.
Situaţii în care un infractor organizat poate lăsa în urmă o scenă a crimei

neorganizată:
- criminalii care au ca mobil răzbunarea,
- cei acuzaţi de violenţă domestică,
141
- criminalii care au fost întrerupţi în momentul uciderii,
- infracţiuni în care sunt implicate drogurile.
Profilul elaborat poate conţine trăsături ale unui grup, când infractorul are de
fapt trăsături ale altui grup.
Critica 2: Modelul metodei FBI, de elaborare a profilului criminalilor în
serie, se bazează pe datele obţinute în urma interviurilor a numai 36 de criminali, toţi
de sex masculin, 90% albi. În acest fel, metoda devine irelevantă pentru: criminalii în
serie femei; criminalii în serie de altă rasă decât albi.
9.2.2. David Canter – Psihologia investigativă
Metoda lui Canter se bazează pe statistică (ca la FBI). Pornind de la o bază

de date a populaţiei de infractori:
- se definesc în continuare tipologii (grupuri de infractori);
- crimele cu autori necunoscuţi sunt comparate cu cele cuprinse în tipologii.
Procedeul urmăreşte similaritatea şi are ca rezultat o listă cu caracteristicile
probabile ale infractorilor necunoscuţi.
Diferenţa dintre FBI şi Canter: Canter îşi actualizează baza de date.
Modelul elaborat de Canter se mai numeşte Modelul celor 5 factori.
Modelul elaborat de Canter/ Modelul celor 5 factori se bazează pe 5 aspecte
ale infracţiunii:
- Interpersonal Coherence - Coerenţa interpersonală;
- Timpul şi locul comiterii;
- Criminal Charasteristics - Caracteristicile criminale;
- Criminal Career - Trecutul infracţional;
- Forensic Awareness - Alerta criminalistică
Modelul elaborat de Canter/ Modelul celor 5 factori
Cele 5 aspecte ale infracţiunii
Aspectul ale infracţiunii Caracterizare:
2.1. Coerenţa interpersonală Se referă la faptul că infractorii vor relaţiona cu victimele
- Interpersonal Coherence: în acelaşi mod în care o fac cu persoanele pe care le

întâlnesc zi de zi
142
2.2. Timpul şi locul comiterii: Poate furniza informaţii cu privire la mobilitatea
infractorului,
contribuind la stabilirea domiciliului probabil al acestuia.
Pentru că timpul şi locul sunt alese de agresor, acestea pot

să
dea informaţii despre programul şi viaţa lui personală.
2.3. Caracteristicile criminale Permit analistului să rafineze clasificările pe grupuri de
- Criminal Charasteristics: infractori şi să ofere un profil cu trăsăturile cele mai

probabile
ale infractorului.
2.4. Trecutul infracţional Se referă la posibilitatea existenţei unor activităţi criminale
- Criminal Career: anterioare şi la tipul acestor activităţi.
2.5. Alerta criminalistică Se referă la elementele care dovedesc că un infractor

cunoaşte
- Forensic Awareness:
tehnicile de investigare şi de colectare a probelor. Aceste
elemente pot fi:
- purtarea mănuşilor,
- utilizarea prezervativelor sau îndepărtarea oricărui obiect
care ar putea avea amprentele sau sângele agresorului.
Pentru că metoda lui David Carter utilizează mijloace statistice pentru

elaborarea profilului infractorului, îi pot fi aduse critici similare celor de la metoda
FBI.
9.2.3. Brent Turvey – Analiza probelor comportamentale.

Brent Turvey a plecat de la premisa că infractorii mint când vorbesc despre
crimele lor şi a elaborat o metodă proffiling în care proba cea mai obiectivă ca să
143
afli ce s-a întâmplat într-un act criminal este să se facă reconstituirea actului
criminal.
Brent Turvey - Analiza probelor comportamentale
– etape de desfăşurare
Etape: Caracterizare:
3.1. Analiza criminalistică echivocă Se referă la faptul că interpretarea probelor poate
duce la
– Echivocal Forensic Analysis:
mai multe semnificaţii.
Scopul acestei etape este de a evalua care este cea
mai probabilă semnificaţie a dovezilor.
Sursele analizei şi ale interpretării sunt: fotografii,
înregistrări, schiţe ale scenei crimei, rapoartele
investigatorilor,
dovezile materiale găsite, rapoartele autopsiei,

interviurile
martorilor şi ale vecinilor, harta traseului victimei

înainte
de moartea sa, trecutul victimei etc.
3.2. Stabilirea profilului victimei Se realizează un profil sau un portret al victimei cât
mai
– Victimology:
exact.
Răspunsul la întrebările – De ce? Unde? Când? o

anumită
victimă a fost aleasă poate spune multe despre

agresor.
Caracteristicile victimei, care sunt luate în

considerare
sunt dimensiunile acesteia: înălţime, greutate.
144
3.3. Caracteristicile locului faptei Se referă la trăsăturile scenei crimei, determinate de
– Crime Scene Characteristics: deciziile infractorului privind victima, locaţia şi
semnificaţiile acestora pentru el.
În acest stadiu:
- locul faptei este pus în relaţie cu alte scene ale unor
crime asemănătoare;
- se stabileşte modalitatea de abordare a victimei.
Informaţiile pot conduce spre acelaşi agresor.
3.4. Caracteristicile infractorului: Sunt trăsăturile comportamentale şi de personalitate

ale
infractorului care apar în urma parcurgerii etapelor
anterioare.
Profilul obţinut nu este unul final. El trebuie

actualizat
permanent, pe măsură ce apar probe noi şi informaţii

mai
vechi infirmate.
Caracteristicile infractorului se pot referi la:
- conformaţie fizică,
- sex,
- statut profesional,
- obiceiuri,
Petherick (2006) spune că această metoda lui Brent Turvey are cea mai mare
aplicabilitate transculturală pentru că metoda ia în considerare toate probele fizice,
comportamentul infractorului şi caracteristicile victimei – toate acvetea conducând în
final la profilul infractorului.
Critici: metoda durează prea mult în timp, necesită pregătire profesională
temeinică iar calitatea rezultatului depinde de cantitatea de informaţii la care are
acces profiler-ul.
145
9.2.4. Modul de operare versus semnătură psihocomportamentală.
În investigaţii se realizează analiza modului de operare a infractorului.

Analiza modului de operare a infractorului se referă la ce face infractorul
pentru a comite crima.
Fişa modului de operare cuprinde:
- orele la care a fost comisă infracţiunea,
- instrumentele folosite de criminal,
- pretextele invocate de infractor pentru a se apropia de victimă,
- modul în care a comis infracţiunea,
- obiectele sau persoanele vizate de infractor,
- complicii infractorului şi rolurile acestora.
Modul de operare al infractorului este important pentru realizarea unor
conexiuni între diferite cazuri de către anchetator.
Profiler-ul îşi pune următoarele întrebări:
- Ce îl determină pe infractor să utilizeze un anumit mod de operare?
- Care sunt circumstanţele care modelează acest mod de operare?
- Modul de operare este static sau dinamic?
Webb spune că profiler-ii care pun accent, acordă o semnificaţie prea mare
asupra întrebării despre modul de operare greşesc pentru că modul de operare este un
comportament învăţat, dinamic şi flexibil, se dezvoltă în timp, pe măsură ce
infractorul câştigă încrede în sine şi experienţă. Nu se poate garanta că un infractor în
serie va fi consecvent în modul său de operare.
Pentru a alcătui un profil trebuie făcută analiza comportamentului
infractorului care rezultă din modul lui de operare care dă amprenta/ semnătura
psihocomportamentală a infractorului.
Semnătura psihocomportamentală se referă la actele pe care infractorul simte
nevoia psihologică să le facă pentru a comite o infracţiune. Semnătura
psihocomportamentală a infractorului reflectă personalitatea, stilul de viaţă şi
experienţele care şi-au pus amprenta asupra dezvoltării infractorului, şi poate fi
folosită de proffiler ca să infere nevoile emoţionale şi psihologice ale infractorului.
Semnătura psihocomportamentală a infractorului este recunoscută în
psihologia infractorului. Ea reflectă personalitatea, stilul de viaţă şi experienţele care
şi-au pus amprenta asupra dezvoltării infractorului.
Semnătura psihocomportamentală a infractorului este recunoscută în
psihologia judiciară. Identificarea semnăturii se face de către profiler-i, indiferent de
tehnica utilizată de aceştia.
9.2.5. Profilingul geografic

Profiling-ul geografic este un sistem de management al informaţiei şi o
metodologie de investigare care evaluează locaţiile crimelor în serie pentru a
determina cea mai probabilă zonă în care locuieşte făptuitorul.
Tehnica se aplică în cazul:
- crimelor în serie,
146
- violurilor,
- incendierilor,
- jafurilor,
- plantării bombelor.
La baza tehnicii se află modelul Brentingham. După Modelul Brentingham
toţi oamenii au un „spaţiu de activitate” care depinde de zona unde locuiesc,
muncesc şi se relaxează. „Spaţiul de activitate” produce un tipar distinct de deplasare
prin oraş.
Aplicând modelul Bretingham activităţii criminale, se poate deduce că
infractorul trebuie să cunoască o anumită zonă înainte de a comite infracţiunile.
Locul crimei este determinat de intersecţia traseului de deplasare cu zona respectivă.
Prin profiling-ul geografic se prezic cele mai probabile locuri în care
infractorul locuieşte, munceşte, relaţionează sau cele mai probabile rute pe care
acesta le urmează.
Datele referitoare la timp, distanţă şi mişcare către şi de la locul crimeisunt
analizate şi dau în final un model tridimensional – suprafaţa de risc.
Suprafaţa de risc cuprinde locurile cele mai probabile în care poate fi găsit
infractorul. Cunoscând care este suprafaţa de risc a infractorului, investigatorii pot
să-şi concentreze eforturile pe zonele în care acesta este activ.
Metodologia profiling-ului are următoarele proceduri:

1) Examinarea dosarului care cuprinde:
- declaraţiile martorilor,
- raportul autopsiei,
- profilul psihologic.
2) Inspectarea locului crimei;
3) Discuţiile cu investigatorii;
4) Vizitele la locurile crimelor;
5) Analiza statisticilor locale referitoare la crime şi a datelor
demografice;
6) Studiul străzilor şi rutelor mijloacelor de transport;
7) Analiza globală a acestor date şi realizarea raportului.
Tehnicile de profiling se grupează împreună alcătuind o singură metodă cu

un set de proceduri, fiind practicate de persoane care au aceeaşi pregătire.
Metoda FBI presupune compararea comportamentului unui infractor cu
acei criminali pe care profiler-ul i-a întâlnit în trecut, cu grupuri/ tipologii
constituite prin studierea crimelor şi criminalilor asemănători.
Psihologia investigativă se bazează pe psihologia enviromentală, pe analiza
elementelor situaţionale (loc, timp, experienţa la un moment dat a infractorului
recurgând) şi pe statistici.
Analiza probelor comportamentale nu utilizează statistici. Ea se sprijină
pe:
- reconstituirea incidentului pornind de la probele fizice,
- psihologie,
- psihiatrie
pentru interpretarea comportamentului făptuitorului.
147
În cadrul tehnicilor, semnătura psiho-comportamentală poate diferenţia
între doi infractori cu moduri de operare asemănătoare.
Profilingul geografic este un instrument complementar ce nu recurge la
analiza psihologică dar are ca scop restrângerea ariei de căutare a suspecţilor şi
conturarea unor direcţii cât mai precise pentru ca investigatorii să-şi poată concentra
eforturile şi să stopeze infracţiunile.
Rezumat
Profilingul psihologic criminalistic reprezintă o tehnică de analizare a

modelelor comportamentale manifestate atunci când se comite o infracțiune sau o
serie de infracțiuni, cu scopul principal de a construi un șablon descriptiv al
posibilului făptaș.
Cuvinte cheie
Profiling
Amprenta psihocomportamentală
Profiler
Profil psihologic
1. Definiți tehnicile profiling. (pg. 139 )

2. Definiți metoda FBI. (pg. 139 )
3. Care sunt cele cinci aspecte ale infracțiunii conform metodei Canter? (pg. 142 )
4. Caracterizați metoda mod de operare versus amprentă psihocomportamentală
(pg. 146 ).
5. În ce constă metoda profilingului geografic? (pg. 146 )
Concluzii
Spre deosebire de tendințele dominante ale altor tehnici criminalistice, cum ar

fi utilizarea kiturilor de amprentare sau de identificare facială, profilingul își are
rădăcinile în investigarea unor crime atipice care, de obicei, sunt asociate cu un tip de
personalitate aberantă a infractorului, ale cărui motive par să nu se înscrie în
modelele tipice criminalistice.
148
UNITATEA 10
PROBELE ÎN PROCESUL PENAL (I)
Mărturia – aspecte legale
CUPRINS
Obiective…………………………………………………………………….. 150
Cunoștințe preliminarii……………………………………………………… 150
10.1. Aspecte legale ale mărturiei…………………………………………... 151
10.1.1. Principiul aflării adevărului în procesul penal…………………….. 151
10.1.2. Definiția probei și mijloacelor de probă…………………………... 151
10.1.3. Semnificația probelor: aflarea adevărului sau rezolvarea disputei?. 152
10.2. Proba cu martori………………………………………………………. 153
10.2.1. Cine este martorul?........................................................................... 153
10.2.2. Cum se realizează depunerea mărturiei?.......................................... 154
10.2.3. Situații în care un martor poate deveni inculpat…………………... 158
10.2.4. Aprecierea probelor în procesul penal…………………………….. 159
Rezumat……………………………………………………………………... 160
Cuvinte cheie………………………………………………………………... 160
Teste de autoevaluare……………………………………………………….. 160
Concluzii…………………………………………………………………….. 160
149
Obiective
- să definească proba și mijloacele de probă

- să înțeleagă și să poată explica semnificația probelor
- să definească din punct de vedere legal martorul
- să înțeleagă și să poată face distincția între etapele ascultării martorului
- să enumere situațiile în care martorul poate deveni inculpat.
 Cunoștințele în domeniul dreptului penal și dreptului procesual penal.


Bucureşti, 1998
● R.P.Vonica - Introducere generalã în drept, Ed. Lumina Lex, Bucureşti
2000
Este de două ore.
150
10.1. Aspectele legale ale mărturiei
10.1.1. Principiul aflării adevărului în procesul penal
Procesul penal este guvernat de o serie de principii fundamentale care

reprezintă reguli cu caracter general în baza cărora este reglementată întreaga
desfăşurare a procesului penal. În marea lor parte aceste principii se regăsesc
precizate expres în primele articole din codul de procedură penală. Principiul aflării
adevărului se referă la faptul că „în desfăşurarea procesului penal trebuie să se
asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu
privire la persoana făptuitorului” (C. Proc. Pen., art. 3). Doctrina juridică subliniază
faptul că procesul penal urmăreşte aflarea adevărului obiectiv care presupune, în
concordanţă cu filosofia pozitivistă, o „reflectare justă, verificată prin practică, a
obiectivelor şi fenomenelor din natură şi societate existente în afara conştiinţei şi
independent de ea” (Neagu, 1997, p. 46). Este evident că fără aflarea adevărului
obiectiv orice sentinţă de judecată ar fi injustă.
Codul de procedură penală indică expres şi modalitatea prin care se află
adevărul în procesul penal: „în vederea aflării adevărului organele de urmărire penală
şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază
de probe” (C. Proc. Pen., art 62).
10.1.2. Definiţia probei şi mijloacelor de probă
Aşadar, adevărul în procesul penal se stabileşte ca rezultat al administrării

probelor. Ce poate fi probă într-un proces penal? Codul de procedură penală
precizează că este probă „orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei
sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la
cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru soluţionarea cauzei” (Art. 63, C. Proc.
Pen.).
Tot textul codului de procedură penală ne indică şi care sunt mijloacele de

probă prin care se pot constata elementele de fapt ce pot servi drept probă:
1. Declaraţiile părţilor în proces (declaraţiile învinuitului sau a inculpatului,
declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile
civilmente, declaraţiile martorilor);
2. Înscrisurile sau mijloacele de probă scrise;
3. Înregistrările video sau audio;
4. Fotografiile;
5. Mijloacele materiale de probă;
151
6. Constatările tehnico-ştiinţifice;
7. Constatările medico-legale;
8. Expertizele (conform art. 64, alin 1).
Probele sunt adunate şi administrate de către organele de urmărire penală şi

instanţă. În timpul procesului penal părţile participante pot propune probe. Pentru a fi
considerate şi admise în proces probele urmează să întrunească câteva condiţii:
1. Să fie pertinente, să fie în legătură cu împrejurările ce trebuie dovedite
într-o anumită cauză penală;
2. Să fie concludente, să contribuie la aflarea adevărului şi soluţionarea
cauzei penale;
3. Să fie utile sau altfel spus, prin informaţiile pe care le conţin, să fie
necesare soluţionării unui caz.
Printr-o modificare de ultimă oră (Legea nr. 281/2003 publicată în M.O. nr.
468 din 1 iulie 2003) a fost completat art. 64 care stipulează încă o condiţie pentru ca
o probă să fie admisă în procesul penal: legalitatea acesteia. Astfel alin 2 din art. 64
precizează expres că „mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în
procesul penal”.
10.1.3. Semnificaţia probelor: aflarea adevărului sau rezolvarea

disputei?
Deşi anterior am arătat că scopul procesului penal este aflarea adevărului

obiectiv în legătură cu o faptă şi o decizie justă în raport cu acest adevăr, unii autori
susţin că procesul penal nu ajunge tot timpul să realizeze acest deziderat.
Este foarte posibil ca, cu tot efortul depus de organele de urmărire penală şi
instanţă pentru a afla adevărul, acesta să nu fie aflat, caz în care procesul penal apare
mai curând ca o dispută între două părţi, dispută care se realizează în faţa instanţei
judecătoreşti şi are drept scop obţinerea unei decizii favorabile (Kapardis, 1999).
Argumentele care sunt folosite de principalele părţi aflate în conflict – parte
vătămată şi partea inculpată – se materializează sub forma de probe pe care le
prezintă instanţei, folosind acele mijloacele de probă pe care le-am amintit anterior.
Am prezentat doar unele aspecte generale în legătură cu probele şi mijloacele
de probă în procesul penal pentru a contura mai bine rolul mărturiei.
Fiecare mijloc de probă este reglementat separat în codul de procedură
penală. În continuare ne vom concentra atenţia doar asupra mărturiei aşa cum este
reglementată de codul penal şi de procedură penală.
152
10.2. Proba cu martori
Dacă aţi fost martorul unei infracţiuni, urmează să interacţionaţi de mai multe
ori cu organele de urmărire penală şi instanţa de judecată. Mai mult decât atât, veţi fi
invitat să faceţi declaraţii atât în faţa anchetatorului sau procurorului, în etapa de
pregătire a dosarului penal spre judecată, cât şi ulterior, în faţa completului de
judecată. Mai e posibil să fiţi chemat de mai multe ori pentru declaraţii, completare
de declaraţii sau confruntare şi să aşteptaţi, inutil, pentru că anchetatorul e plecat în
teren sau pentru că şedinţa de judecată a fost amânată, etc. Totuşi, aşa cum spun
specialiştii în psihologie judiciară, martorul este foarte important într-un proces
penal, şi, chiar dacă uneori i se întâmplă să suporte lucruri nu tocmai plăcute de
genul celor menţionate anterior, se poate consola prin a-şi reaminti că are obligaţia
de a colabora pentru aflarea adevărului, obligaţie deopotrivă legală şi morală.
Am dori să precizăm doar, fără a detalia, faptul că proba cu martori constituie
regula în procesul penal şi excepţia în procesul civil. Pentru a sublinia rolul hotărâtor
al mărturiei în procesul penal, J. Bentham (1823) afirmă că martorii sunt „ochii şi
urechile justiţiei”.
10.2.1. Cine este martorul?
► Definiţia legală a martorului
Conform Codului de procedură penală este considerată martor „persoana care

are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la
aflarea adevărului în procesul penal” (art. 78, C. Proc. Pen.).
► Persoanele care pot fi martori
De regulă, orice persoană fizică poate fi chemată ca martor în procesul penal,

indiferent de starea sa fizică (orb, surd, mut) sau psihică (chiar şi un bolnav psihic
poate fi ascultat în calitate de martor, declaraţia sa urmând a fi apreciată în funcţie de
boala de care suferă), organele judiciare având posibilitatea să aprecieze care dintre
aceste persoane sunt apte să furnizeze informaţii necesare rezolvării cauzelor penale.
Vârsta de asemenea nu este un impediment pentru depunerea mărturiei.
Minorii pot fi ascultaţi ca martori dacă se respectă anumite condiţii: minorii care
depun mărturie şi nu au împlinit vârsta de 14 ani trebuie neapărat să fie ascultaţi în
prezenţa unuia dintre părinţi, sau, după caz, în prezenţa tutorelui sau a persoanei
căreia îi este încredinţat spre creştere şi educare.
153
► Persoanele care ocazional nu pot fi martori
Sunt anumite fapte sau împrejurări care determină inadmisibilitatea unei

persoane în calitate de martor într-un anume proces penal. Aceasta nu înseamnă că
persoana în cauză nu poate fi martor în cadrul unui alt proces penal.
Nu pot fi martori într-un proces persoanele care sunt obligate să păstreze
secretul profesional. În această categorie intră acele persoane care, în exerciţiul
atribuţiilor lor de serviciu, devin deţinători ai unor secrete care, dacă ar fi divulgate,
ar putea aduce prejudicii materiale sau morale unor persoane fizice sau juridice
implicate în proces. Sunt obligaţi să păstreze secretul profesional, spre exemplu,
medicii, avocaţii, notarii publici, preoţii precum şi orice alte persoane care, în
exerciţiul profesiei, au luat cunoştinţă de anumite secrete care nu trebuie divulgate.
De altfel, codul penal prevede că divulgarea secretului de stat, de serviciu sau a celui
profesional constituie infracţiune (vezi C. Pen., art 251, 298, 196).
De asemenea, nu poate fi ascultată ca martor în procesul penal partea
vătămată sau partea civilă (C. Proc. Pen., art 82). Această interdicţie de a apărea în
calitate de martor pentru persoanele indicate anterior se justifică prin faptul că ele au
un alt rol în proces, sunt deja părţi în proces, adică, au şi urmăresc un interes
personal, nu sunt nepărtinitori. Astfel, partea vătămată urmăreşte condamnarea şi
pedepsirea inculpatului, în timp ce partea civilă urmăreşte condamnarea inculpatului
în vederea recuperării prejudiciului suferit.
►Persoanele care nu sunt obligate să fie martori
Pentru a proteja anumite valori în legătură cu viaţa de familie, legea penală

oferă posibilitatea ca, în cazul în care pot fi martori, soţul sau rudele apropiate ale
învinuitului sau inculpatului, să decidă dacă vor depune sau nu mărturie. Datorită
legăturilor afective şi de rudenie este posibil ca cei apropiaţi să nu fie dispuşi să
mărturisească contra persoanei dragi (C. Proc. Pen., art 80). Dacă însă acceptă să fie
martori şi, influenţaţi fiind de legăturilor de rudenie, nu spun adevărul sau ascund
anumite fapte, ei înşişi comit infracţiunea de mărturie mincinoasă şi pot fi traşi la
răspundere penală.
10.2.2. Cum se realizează depunerea mărturiei?
► Principiile fazei de judecată
Înainte de a trece la examinarea manierei în care se realizează ascultarea

martorilor, este important să precizăm principiile care guvernează etapa de judecată
în faţa instanţei, unul din momentele în care se ascultă martorii. Principiile realizării
judecăţii sunt următoarele:
154
1. Publicitatea şedinţelor de judecată: sala unde se desfăşoară judecata este
accesibilă publicului, activitatea procesuală în această fază a procesului
penal realizându-se „cu uşile deschise”. De la acest principiu există şi
unele excepţii determinate de necesitatea protecţiei unor interese de stat
sau a demnităţii şi vieţii intime a persoanei; judecarea minorilor se face şi
ea în şedinţe închise. Minorilor sub 16 ani le este interzisă asistarea la
şedinţa de judecată;
2. Nemijlocirea judecăţii: implică obligaţia instanţei de a îndeplini în mod

direct, fără intervenţia altor persoane, toate actele procesuale şi
procedurale;
3. Contradictorialitatea judecăţii: se referă la faptul că toate probele care

sunt administrate în cauza penală sunt supuse discuţiei părţilor,
procurorului, instanţei şi apărătorului;
4. Oralitatea judecăţii: se referă la faptul că, spre deosebire de etapa

anterioară a procesului penal, etapa de urmărire penală, unde se reţine la
dosar doar ceea ce s-a consemnat, în faza de judecată, la pronunţarea
hotărârii, completul de judecată va ţine cont de ceea ce s-a discutat în
timpul dezbaterilor.
Aceste principii se regăsesc în maniera de ascultare a martorilor în cadrul

procesului penal. Astfel, faptul că, de regulă, marea majoritate a şedinţelor de
judecată se desfăşoară public, martorul va resimţi un stres mai puternic în cazul
mărturiei în faţa instanţei.
Principiul nemijlocirii judecăţii în cauzele penale impune instanţei ca, ori de
câte ori este posibil, să readministreze probele care au fost anterior administrate în
faza urmăririi penale. Astfel, un martor audiat în cursul urmăririi penale trebuie
reaudiat în faţa instanţei.
Principiul contradictorialităţii asigură posibilitatea examinării martorului de
către toate părţile în proces. În dreptul anglo-american martorii sunt supuşi chiar în
mod special unei examinări încrucişate când principalele parţi în proces – partea
vătămată reprezentată de procuror şi partea învinuită reprezentată de avocat – au
posibilitatea de a pune întrebări martorului. În dreptul românesc părţile ce doresc să
pună întrebări martorilor urmează să ceară expres o astfel de permisiune de la
completul de judecată.
Principiul oralităţii este unul implicit manierii de derulare a judecăţii.
Mărturia este depusă în formă orală, astfel încât indicatorii paraverbali şi
comportamentul persoanei în timpul depunerii mărturiei au posibilitatea de a
influenţa deliberarea şi decizia judecătorilor. Pentru a se asigura o deplină oralitate a
procesului de ascultare a martorului acestuia i se interzice să dea declaraţii citind un
text scris anterior.
155
► Etapele ascultării martorului
După cum am menţionat deja un martor poate fi rugat să depună mărturie de

mai multe ori: pentru început acesta dă declaraţii în faţa organului de urmărire
penală, urmând ca ulterior să reia mărturia nemijlocit în faţa instanţei. Uneori
martorul poate fi ascultat de mai multe ori în ambele etape ale procesului penal,
atunci când se impune precizarea unor aspecte contradictorii etc.
a. Întrebări prealabile
Ascultarea martorilor începe cu o serie de întrebări prealabile pentru a se

stabili identitatea persoanei martor: întrebările se referă la numele, prenumele, vârsta,
adresa şi ocupaţia martorului. Apoi martorul urmează să fie întrebat dacă este soţ sau
rudă apropiată cu părţile aflate proces şi este rugat să precizeze natura relaţiei cu
acestea. Dacă există o relaţie de rudenie cu inculpatul, martorului i se comunică
faptul că poate, în temeiul legii penale, să refuze să depună mărturie. De asemenea
martorul este întrebat dacă a suferit vreo pagubă de pe urma infracţiunii. În cazul în
care răspunsul este afirmativ i se comunică faptul că poate să se constituie parte
civilă sau parte vătămată în acest proces, renunţând astfel la calitatea de martor.
b. Depunerea jurământului sau asumarea obligaţiei de a spune adevărul
În cazul audierii în faţa instanţei martorului i se cere să depună jurământul

solemn conform căruia se angajează să spună adevărul şi să nu ascundă nimic din
ceea ce ştie. În funcţie de faptul dacă martorul este sau nu credincios, textul
jurământului este puţin diferit. Cei care din motive de conştiinţă sau confesiune nu
depun jurământ se obligă solemn să spună adevărul fără a tăinui nimic din ceea ce
ştiu.
Rolul jurământului sau obligaţiei de a spune adevărul este de a crea o
atmosferă solemnă şi în acelaşi timp de a descuraja tăinuirea unor informaţii sau
minciuna în raport cu obiectul cauzei. Este unul din multiplele exemple în care
regăsim elemente psihologice solidificate în substanţa dreptului penal material.
Din punctul de vedere al psihologului social acest moment, momentul
pronunţării jurământului sau obligaţiei de a spune adevărul are rolul de a creşte
probabilitatea instalării unei anume stări a conştiinţei reflexive – conştiinţa de sine
obiectivă (Wicklund, 1978). Atunci când atenţia individului se concentrează asupra
propriei persoane creşte gradul de salienţă a standardelor interne (inclusiv a
standardelor morale, printre care se regăseşte, în cazul majorităţii persoanelor şi unul
care spune „să nu minţi!”). Odată cu creşterea gradului de conştientizare a
standardelor interne creşte şi probabilitatea conformării comportamentului verbal sau
non-verbal la aceste standarde.
156
După ce martorul jură sau se obligă public să spună adevărul i se aduce la
cunoştinţă că, dacă nu spune adevărul, se face vinovat penal de comiterea infracţiunii
de mărturie mincinoasă (C. Pen., art. 260).
c. Ascultarea propriu-zisă
După momentele introductive la care ne-am referit anterior, martorului i se

aduce la cunoştinţă care sunt faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora a fost
propus ca martor. Imediat după aceasta martorul este invitat să spună tot ce ştie în
legătură cu faptele şi împrejurările menţionate.
Martorul nu este întrerupt în timpul în care depune mărturie. Martorului îi
este interzis să facă declaraţie prin citirea unui text scris anterior. Toate întrebările de
clarificare în legătură cu faptele şi împrejurările care trebuie constatate în cauză, cu
privire la persoana părţilor, precum şi despre modul în care a luat cunoştinţă despre
cele declarate i se adresează acestuia după ce martorul anunţă că a încheiat relatarea
liberă.
Iată încă un exemplu în care cunoştinţele de psihologie sunt implicit prezente
în reglementările penale: interzicerea de a adresa întrebări pe parcursul relatării libere
a martorului se face datorită faptului că cercetările psiho-legale au demonstrat că prin
chestionare se pot introduce erori şi distorsiuni în memoria persoanei sau i se pot
sugera răspunsuri.
Tot ceea ce martorul declară oral se consemnează în scris de către grefier şi
constituie probă scrisă.
Dacă din motive obiective martorul nu se poate prezenta pentru a fi ascultat
(de ex., martorul se află în spital, fiind imposibil să părăsească unitatea medicală fără
a se pune în pericol viaţa sau sănătatea acestuia), organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată s deplasează pentru ascultarea martorului la locul în care se află.
d. Confruntarea
Ascultarea martorilor se face separat. Dacă există contradicţii între

declaraţiile diferitor martori sau între declaraţiile martorului şi cele depuse de alte
părţi în proces instanţa poate cere o ascultare suplimentară prin confruntarea
persoanelor ce se contrazic (C. Proc. Pen., art 87). În acest caz persoanele sunt
ascultate cu privire la faptele şi împrejurările în privinţa cărora declaraţiile date
anterior se contrazic. În timpul confruntării instanţa poate decide ca persoanele
confruntate să-şi adreseze întrebări.
► Măsuri de protecţie a martorului
Recent în premieră pentru dreptul penal românesc au fost introduse o serie de

norme legale ce au drept scop protecţia martorului. Ne referim în special la
157
modificările introduse prin Legea nr. 281/2003 (M.O. nr. 468 din 1 iulie 2003) care
introduce cinci articole noi (86, 86,86, 86, 86).
Conform art. 861 dacă prin declararea identităţii reale a martorului se pune în
pericol viaţa sau libertatea sa sau a altei procurorul sau instanţa de judecată poate
permite martorului să nu-şi dezvăluie adevărata identitate, astfel încât el va apare sub
o altă identitate în faţa organului judiciar. Pot fi audiaţi în calitate de martori
beneficiind de protecţia unei false identităţi orice persoană, textul precizând expres
că în această calitate pot fi prezenţi ca martori investigatorii sub acoperire sau
experţii. Bineînţeles că atât procurorul cât şi judecătorii vor cunoaşte identitatea
adevărată a martorului dar o vor păstra secretă pe tot parcursul procesului.
Art. 86 prevede faptul că martorul poate beneficia şi de o audiere de natură
să-i mascheze şi aspectul fizic. În acest sens se pot folosi reţele de televiziune cu
imaginea şi vocea distorsionate. Art. 86 se referă la procedurile de verificare a
mijloacelor prin care se realizează mascarea aspectului fizic al martorului.
Art. 86 instituie norme speciale suplimentare pentru protecţia martorului
minor. Astfel, în cazul infracţiunilor violente între membrii aceleiaşi familii instanţa
poate dispune ca minorul să nu fie reaudiat în faţa instanţei ci să se facă doar
audierea sau vizionarea înregistrării mărturiei din faza de anchetă judiciară. Aceasta
se poate face pentru a nu trauma minorul în exces. Din punct de vedere legal această
reglementare reprezintă o derogare de la principiul administrării nemijlocite a
probelor în timpul judecăţii.
Art. 86 se referă la asigurarea siguranţei deplasărilor şi domiciliului
martorului care se află în pericol. Procurorul sau instanţa pot dispune ca poliţia să
asigure paza personală şi a locuinţei unui astfel de martor. De asemenea, dacă este
necesar, este prevăzută posibilitatea oferirii unei locuinţe temporare secrete.
10.2.3. Situaţii în care un martor poate deveni inculpat
Un martor poate să devină în unele situaţii el însuşi învinuit sau inculpat prin
acţiunea sau inacţiunea ce constituie conţinutul unei infracţiuni.
► Nedenunţarea criminală
Codul penal constituie infracţiune omisiunea de a denunţa comiterea unor infracţiuni

deosebit de grave. De exemplu, persoanele care cunosc fapte ce constituie grave infracţiuni
contra siguranţei statului precum trădarea, trădarea prin divulgarea secretelor, spionajul,
actele de diversiune şi subminare a economiei naţionale, etc. se fac vinovate, comiţând
infracţiunea de „nedenunţare” şi riscă o pedeapsă cu închisoarea de la 2 la 7 ani (C. Pen., art
170).
De asemenea, fiecare martor are obligaţia de a anunţa imediat comiterea unor
infracţiuni grave ce aduc atingere vieţii, sănătăţii şi integrităţii fizice a persoanei sau
proprietăţii. Martorul trebuie să denunţe producerea unor infracţiuni ca omorul (în toate
formele acestuia), tâlhăria, pirateria, distrugerea de proporţii mari a unor obiecte. În cazul
comiterii nedenunţării pentru aceste infracţiuni pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 3 ani
(C. Pen., art 262).
158
Dacă martorul este soţ sau rudă apropiată cu autorul infracţiunilor menţionate mai
sus el nu se face vinovat de comiterea infracţiunii de nedenunţare. Raţiunea pentru care în
cazul relaţiilor apropiate între infractor şi martor cel din urmă nu se pedepseşte este similară
celei care îi oferă martorului posibilitatea de a renunţa să depună mărturie. În toate aceste
cazuri codul penal ţine să protejeze bunele relaţii între persoanele apropiate, chiar cu riscul
de a prejudicia buna desfăşurare a procesului judiciar.
Dacă martorul ştie că o persoană nevinovată este în arestul poliţiei, este trimisă în
judecată sau a fost deja condamnată, şi nu aduce la cunoştinţă autorităţilor informaţiile
necesare pentru a evita greşeala judiciară, se face vinovat de comiterea unei infracţiuni. Un
astfel de martor comite infracţiunea de „omisiunea de a încunoştienţa organelor judiciare”
(C. Pen., art. 265), pentru care riscă o pedeapsă cu amenda sau cu închisoare (între 3 luni şi 1
an). La fel ca şi în cazul infracţiunilor anterioare, dacă prin divulgarea informaţiilor deţinute
martorul ar fi cauzat o daună pentru sine, pentru soţ sau pentru o rudă apropiată el nu va fi
pedepsit.
► Mărturia mincinoasă
Dacă martorul minte atunci când depune declaraţii sau dacă nu spune tot ce ştie în
legătură cu împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat, indiferent de natura
procesului judiciar (proces civil, penal sau de orice alt fel), se face vinovat de mărturie
mincinoasă, riscând o pedeapsă cu închisoarea de la 1 la 5 ani. De altfel, după cum am văzut
anterior, în timpul procesului, atunci când depune mărturie, martorul este avertizat expres că
poate fi trimis în judecată dacă depune mărturie mincinoasă.
10.2.4. Aprecierea probelor în procesul penal
După cum am menţionat deja, la modul ideal, justiţia se face în baza aflării
adevărului, care, la rândul lui, se află prin administrarea şi analiza probelor. Într-un proces
pot să existe mai multe categorii de probe, unele dintre acestea fiind eventual contrare altora.
E normal să ne întrebăm dacă există o ierarhie a importanţei diverselor mijloace de probe,
etc. Ei bine, codul de procedură penală indică expres faptul că toate probele, indiferent de
mijlocul de probă, nu au valoare mai dinainte stabilite (C. Proc. Pen, art 63). Altfel spus, nu
există o ierarhie a priori a probelor. Importanţa fiecărei probe aparte se stabileşte de organul
de urmărire penală sau instanţa de judecată potrivit convingerii lor. Această intimă
convingere trebuie să reiasă ca rezultat al examinării tuturor probelor administrate şi se face
în conformitate cu „libera conştiinţă” a magistratului.
În conformitate cu principiul liberii aprecieri a probelor „orice infracţiune poate fi

dovedită prin orice mijloace de probă prevăzute de lege, dacă organul judiciar şi-a format
convingerea că a aflat adevărul în cauza penală” (Neagu, 1997, p. 267).
159
Rezumat
Deşi mărturia judiciară este frecvent criticată, ea continuă să fie recunoscută ca

fiind mai fidelă în raport cu alte probe. Numeroase experimente au demonstrat însă
că mărturia este susceptibilă să fie distorsionată datorită diverselor erori Având în
vedere remarcile de mai sus, Kapardis (1999) precizează că „în cadrul cercetărilor
psiho-legale, mărturia, în special mărturia martorilor oculari, a atras atenţia mai
multor cercetători pe parcursul anilor […] astfel încât cele mai multe cercetări
empirice au fost realizate în acest domeniu al psihologiei judiciare”.
Cuvinte cheie
 Mărturie judiciară
 Martor mincinos
 Martor ocular
 Probe
1. Definiți proba din punct de vedere penal. (pg. 151 )

2. Care este definiția legală a martorului? (pg. 153 )
3. Care sunt principiile realizării judecării? (pg. 154 )
4. Ce reprezintă confruntarea? (pg. 157 )
5. Ce reprezintă mărturia mincinoasă din punct de vedere legal? (pg. 158 )
Concluzii
Codul de procedură penală indică expres şi modalitatea prin care se află

adevărul în procesul penal: „în vederea aflării adevărului organele de urmărire penală
şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază
de probe” (C. Proc. Pen., art 62).
160
UNITATEA 11
PROBELE ÎN PROCESUL PENAL (II)
Mărturia – aspecte psihologice
Obiective……………………………………………………………………... 162
Cunoștințe preliminarii……………………………………………………….. 162
Resurse necesare și recomandări de studiu…………………………………... 162
Durata medie de parcurgere a unității de studiu……………………………… 162
11.1. Aspectele psihologice ale mărturiei……………………………………. 163
11.1.1. Elementele principale ale cogniţiei umane…………………… 163
11.1.2. Percepţia şi memoria umană ca procese active şi constructive. 163
11.1.3. Etapele funcţionării memoriei în contextul mărturiei legale…………. 164
11.1.4. Teorii asupra rememorării……………………………………………. 165
11.1.5. Erori în procesul de rememorare……………………………………... 165
11.1.6. Psihopatologia memoriei……………………………………………... 166
11.2. Factorii ce influenţează mărturia……………………………………….. 166
11.2.1.Taxonomii ale factorilor ce influenţează mărturia……………. 166
11.2.2.Variabile care influenţează fidelitatea mărturiei judiciare……. 168
11.2.3. Cât de veridice pot fi declaraţiile martorilor?....................................... 172
11.2.4. Cât de influente pot fi uneori declaraţiile martorului?.......................... 172
11.2.5. Impactul cercetărilor psiholegale supra mărturiei……………………. 172
Rezumat………………………………………………………………………. 173
Cuvinte cheie…………………………………………………………………. 173
Concluzii……………………………………………………………………… 174
161
Obiective
- să evidențieze elementele principale ale cogniției umane

- să enumere etapele funcționării memoriei în contextul mărturiei legale
- să evidențieze factorii psihologici care influențează mărturia
- să evidențieze variabilele care influențează fidelitatea mărturiei judiciare.
 Cunoștințele în domeniul dreptului penal. psihologiei generale,

psihologiei personalității, psihologiei medicale, psihiatriei

2011
Este de două ore.
162
11.1. Aspectele psihologice ale mărturiei
11.1.1. Elementele principale ale cogniţiei umane
Folosim termenul de „cogniţie” pentru a ne referi la acele procese mentale

prin care ajungem să înţelegem, să conferim sens lucrurilor; cogniţia este un melanj
de procese cognitive printre care se află pe prim plan atenţia, percepţia, memoria,
inteligenţa.
Atenţia poate fi definită ca „un canal de capacitate redusă pentru transferul
datelor” (Davenport, 1992). Atenţia reprezintă o serie de operaţii ce ne oferă
posibilitatea de a avea acces selectiv la stimulii interni sau externi.
Percepţia implică acele procese care asigură preluarea în interior, la nivelul
cortexului cerebral, a datelor ce provin de la simţurile noastre; ea este responsabilă şi
de o primă prelucrare semantică a datelor. Modul în care interpretăm input-ul
senzorial este influenţat de vârstă, cultură, aşteptări, emoţii, cunoştinţe speciale, etc.
În ultimii ani cercetătorii preocupaţi de studiul memoriei susţin tot mai des o
viziune mult mai nuanţată asupra acestui proces psihic: se face simţită o trecere de la
o viziune monolitică asupra acestui proces spre o concepţie a memoriei ca fiind
alcătuită din mai multe tipuri de memorie (Squire et al., 1993). Rezultatele obţinute
sugerează că la nivelul memoriei există o specializare în materie de modalităţi de
stocare a informaţiei. Fiecărei categorii de memorie, de fapt, îi corespunde un anume
gen de proces de stocare şi, mai ales, de accesare a informaţiei stocate.
În timp ce memoria de lungă durată pare să fie organizată în etape sau
procese diferenţiate, s-a stabilit că memoria de scurtă durată are o durată de retenţie
a informaţiei de 20 secunde. Este timpul în care un nou input va elimina informaţia
anterioară. În acelaşi timp memoria de scurtă durată are şi o limită de capacitate: ea
poate reţine simultan maximum 7 elemente. Ne putem imagina că memoria de scurtă
durată reprezintă o dischetă pe care încap doar 7 fişiere distincte, fiecare fişier
aflându-se pe acea dischetă timp de maximum 20 de secunde, după care este
transferat pe discul dur al memoriei de lungă durată.
11.1.2. Percepţia şi memoria umană ca procese active şi constructive

Poliţiştii, judecătorii şi alte persoane cer martorilor să-şi aducă aminte detalii
despre evenimente, să descrie faţa unei persoane, să anunţe durata derulării unui
eveniment, etc., totul realizându-se pornind de la presupoziţia implicită că memoria
umană este un soi de aparat video. O astfel de viziune statică, pasivă asupra atenţiei,
percepţiei şi memoriei umane nu corespunde realităţii. Atenţia, percepţia şi memoria
umană sunt procese psihologice active, care mai degrabă construiesc activ o lume
decât o înregistrează pasiv.
Datele care s-au acumulat în psihologia cognitivă şi psihologia socială
sugerează că percepţia este direcţionată de structuri organizate de cunoştinţe
163
anterioare numite scheme (termenul a fost iniţial propus de Bartlett (1932) şi este
astăzi un concept fundamental în psihologie). Schemele determină nu numai o
direcţionare a atenţiei şi percepţiei, ci influenţează şi stocarea datelor în memorie şi
reamintirea acestora. Atunci când o persoană încearcă să-şi aducă aminte o
întâmplare, ea încearcă de fapt să dea o coerenţă semantică elementelor memorate,
completând relatarea sa cu elemente care nu au fost prezente dar trebuiau (în
conformitatea cu schema respectivă) să fie prezente şi eventual omiţând elemente
care au fost prezente deşi nu se potrivesc schemei evenimentului.
Multe aspecte ale unor mărturii nu pot fi înţelese pe deplin corect decât dacă
încercăm să înţelegem ce fel de persoană este martorul, ce încearcă să facă, ce valori,
atitudini, expectanţe, motivaţii posedă, atât în momentul producerii evenimentelor
mărturisite (momente în care intervin atenţia şi percepţia) cât şi în momentul păstrării
informaţiei şi, în special, atunci când depune mărturia (intervenţia memoriei).
Altfel spus:
 Percepţia nu este o reflectare fotografică; ea presupune o contribuţie
activă din partea martorului;
 Memoria umană este deopotrivă selectivă şi constructivă.
Este important să ţinem cont de faptul că „atunci când observăm ceva

încercăm să-i conferim un sens şi percepem totul prin prisma sensului conferit
iniţial” (Llozd-Bostock, 1988, p. 5).
11.1.3. Etapele funcţionării memoriei în contextul mărturiei legale
Hollin (1989) precizează că cercetările psiho-legale ale mărturiei s-au ocupat

de diferitele categorii de variabile, analizând intervenţia acestora asupra diferitor
funcţii sau etape ale memoriei. Majoritatea autorilor sunt de acord că cele mai
importante funcţii sau etape ale funcţionării memoriei sunt achiziţia informaţiei,
stocarea informaţiei şi rememorarea informaţiei.
Aceste etape ale funcţionării memoriei au fost investigate sistematic în
psihologie şi, raportat la problematica mărturiei, corespund următoarelor etape:
a) urmărirea unui eveniment;

b) timpul care trece de la urmărirea evenimentului şi până la depunerea
mărturiei;
c) depunerea mărturiei.
În realitate însă aceste etape nu sunt la fel de bine ordonate şi distincte. De

exemplu, în timp ce o persoană aşteaptă să depună mărturie, el sau ea poate urmări o
emisiune TV care speculează asupra circumstanţelor şi autorului infracţiunii sau
poate să discute cu un alt martor. Aşa cum vom vedea ulterior, în cursul unei astfel
de expuneri sau interacţiuni un martor achiziţionează anumite informaţii ce pot
deveni parte a memoriei legate de evenimentul propriu-zis.
164
11.1.4. Teorii asupra rememorării
Conform opiniei exprimate de Davis (1993) există cel puţin trei teorii majore
asupra rememorării care exercită o influenţă importantă asupra subiectelor
controversate legate de mărturie:
1. Teoria schemelor cognitive (Bartlett, 1932; Pitchert & Anderson,
1977);
2. Modelul memoriei modulare cu multiple intrări sau teoria
monitorizării memoriei (Johnson, 1983) şi;
3. Teoria ‚înregistrărilor auzite’ (Morton et al, 1985).
Teoria constructivistă a schemelor afirmă faptul că odată cu trecerea timpului

memoria este alterată ca urmare a intervenţiei proceselor de asimilare şi distorsiune.
Ca urmare a acestor procese o accesare veridică a informaţiei originale nu mai e
posibilă pentru că ea nu mai există în forma stocată iniţial. Celelalte două teorii
susţin însă că înregistrările memorate ale evenimentelor nu pot fi alterate şi, în
anumite condiţii, pot fi accesate veridic.
11.1.5. Erori în procesul de rememorare
Se crede că incapacitatea de a accesa informaţia din memorie poate să fie

determinată de mai multe cauze, printre care:
 eroarea ce intervine în procesul de stocare a informaţiei: e posibil ca

informaţia să nu fi fost stocată în mod corespunzător;
 informaţia a fost mutată;
 informaţia a fost eliminată;
 informaţia a pierdut din intensitate sau s-a disociat datorită trecerii
timpului;
 se produce o interferenţă datorită similarităţii cu informaţia stocată
ulterior care poate avea un impact negativ asupra memoriei de scurtă
durată;
 se produce o interferenţă datorită similarităţii semantice a informaţiei
stocate în memoria de lungă durată;
 uitarea informaţiei se poate datora faptului că o informaţie în legătură cu
un eveniment traumatizant este refulată în spaţiul inconştientului; deşi se
fac încercări pentru a reuni concepţia inconştientul cognitiv cu cel
psihodinamic (Epstein, 1994) deocamdată nu există o părere unanimă în
legătură cu prezenţa sau absenţa unor informaţii refulate în legătură, de
exemplu, cu astfel de subiecte precum abuzul sexual suferit în copilărie
(însuşi conceptul de refulare este un subiect controversat; Cohler, 1994;
Loftus, 1993).
Deşi se mai poartă discuţii în legătură cu arhitectura memoriei şi diferitele

concepte utilizate pentru a descrie funcţionarea acesteia, cercetătorii în domeniul
psihologiei judiciare împărtăşesc viziunea conform căreia memoria umană nu
165
operează ca şi un videomagnetofon. Prin urmare, este indispensabil ca organele de
urmărire penală şi instanţa de judecată să posede cunoştinţe temeinice asupra
modului în care funcţionează memoria umană atunci când realizează ascultarea
victimelor sau martorilor.
11.1.6. Psihopatologia memoriei

Atunci când analizăm funcţionarea memoriei umane este important să ţinem
cont şi de aspectele psihopatologice în funcţionarea acesteia: amnezia, hipermnezia,
şi paramnezia (Kopelman, 1987; Yanagihara & Pitersen, 1991).
Amnezia reprezintă un anume defect al memoriei legat de procesele de
înregistrare, stocare şi reproducere a informaţiei. Amnezia poate fi totală sau parţială,
temporară sau permanentă; ca şi etiogeneză amnezia poate fi cerebrală (determinată,
de exemplu, de senilitate sau leziune cerebrală) sau cauzată de lipsa atenţiei
voluntare sau involuntare. Persoana acuzată, de exemplu, de comiterea unui omor,
poate invoca amnezie în legătură cu evenimentele petrecute. De regulă, în astfel de
cazuri este invitat să se pronunţe medicul psihiatru pentru a se stabili veridicitatea
prezenţei amneziei (Gudjonsson, 1992; Taylor & Kopelman, 1984).
Hipermnezia reprezintă o capacitate exacerbată de a memora şi reaminti un
număr impresionant de detalii (Ham, 1996; Hunter, 1957).
Paramnezia presupune o reamintire eronată care este determinată de
tulburarea proceselor mentale responsabile de aprecierea familiarităţii (Power, 1977).
Cu toţii am avut ocazia să resimţim ocazional sentimentul de deja vu. Dacă acest
sentiment devine frecvent, el duce la o perturbare a funcţionării psihice prin
producerea unor „iluzii ale memoriei”. Termenul de ‚confabulaţie’ este folosit de
clinicieni pentru a descrie acele persoane care „completează” golurile memoriei cu
experienţe imaginare ca, de exemplu, persoanele care suferă de psihoza Korsakoff
(Davidson & Neale, 1974).
11.2. Factorii ce influenţează mărturia
11.2.1. Taxonomii ale factorilor ce influenţează mărturia

Wells (1978) face o clasificare a variabilelor sau factorilor care afectează
mărturia. El distinge două categorii majore de variabile: variabile ce ţin de sistem /
„ale sistemului” şi variabile ce ţin de persoană / „ale martorului”.
 Variabilele sistemului sunt acei factori specifici sistemului judiciar, care pot
fi modificaţi, influenţaţi pentru a asigura o mărturie de calitate; aceşti factori
pot fi controlaţi;
 Variabilele martorului sunt caracteristicile specifice persoanei ce depune

mărturia; aceşti factori nu pot fi controlaţi.
166
Distincţia sugerată de Wells este importantă atunci când discutăm despre
efectele cercetărilor psiho-legale asupra sistemului judiciar. În situaţiile concrete
însă, atunci când victima sau martorul este audiat de organele de urmărire penală,
distincţia dintre variabilele ‚de sistem’ şi ‚ale persoanei’ nu este întotdeauna la fel de
evidentă şi, mai ales, utilă. De exemplu, în unele sisteme judiciare momentul în care
martorul voluntar urmează să fie ascultat de organele de urmărire penală este, de
regulă, rezultatul unei negocieri. În mod similar, „reîmprospătarea memoriei”
martorului pe parcursul anchetei şi judecăţii este un fenomen care intervine inevitabil
în timp ce martorul comunică cu avocatul, prietenii, membrii familiei. Mai mult
decât atât, nu de puţine ori se întâmplă ca părţile sau avocatul, respectiv procurorul,
să le amintească martorilor propuşi de ei ce au spus în timpul anchetei pentru a se
asigura de „fidelitatea mărturiei”. Se mai întâmplă ca însăşi judecătorul să înceapă
ascultarea martorului prin a-i pune întrebări sau prin a-i reaminti faptele relatate în
timpul anchetei (vă reamintim că o astfel de manieră de ascultare a martorului este
interzisă de codul de procedură penală).
O altă taxonomie a variabilelor ce afectează mărturia este propusă de Hollin

(1989). Autorul distinge patru categorii de factori sau variabile: factori sociali,
factori situaţionali, factori individuali, factori interogaţionali:
 Factorii sociali ar fi, mai curând, factori de apartenenţă socială.

Autorul se referă la atitudini, conformism, stereotipuri, prejudecăţi,
statut. Toate acestea sunt caracteristici specifice unor categorii sau
clase de persoane;
 În calitate de factorii situaţionali sunt considerate diversele

caracteristici ale contextului infracţiunii şi particularităţilor faptei
penale. Aici regăsim astfel de factori precum complexitatea
evenimentului, durata evenimentului, iluminarea, ora zilei, tipul
crimei;
 Factorii individuali se referă la caracteristicile martorului: vârsta,

stilul cognitiv, personalitatea, rasa, genul, ocupaţia;
 Factorii interogaţionali se referă la caracteristicile şi particularităţile

metodelor folosite pentru a se obţine şi valorifica informaţia pe care o
deţine martorul. În calitate de exemple pentru astfel de factori autorul
indică reconstituirea cursului infracţiunii cu ajutorul unor artişti,
utilizarea computerului, identificarea prin prezentarea mai multor
persoane, folosirea portretului robot.
Alţi autori au propus clasificări similare celor prezentate deja: Ellis (1975)
distinge între factorii ce ţin de stimul (de exemplu, durata evenimentului) şi factorii
ce ţin de subiect (de exemplu, genul subiectului); Loftus (1981) propune de
asemenea o clasificare dihotomică a factorilor în factori ce ţin de eveniment şi factori
ce ţin de martor. Este uşor să se remarce faptul că, în mare parte, clasificările
factorilor se aseamănă foarte mult.
167
11.2.2. Variabile care influenţează fidelitatea mărturiei judiciare
Am sintetizat diferitele clasificări / taxonomii ale factorilor / variabilelor care

intervin în mărturia judiciară în tabelul de mai jos.
Categorie factori Exemple de variabile
Eveniment frecvenţa, timpul, durata, cantitatea de lumina, tipul de

eveniment, prezenţa armei, etc.
Martor oboseala, starea de excitaţie fiziologică, anxietate cronică,

neuroticism, extraversiune, reflexivitate-impulsivitate, nevoia
de aprobare / afiliere, tipul de dimineaţă („priveghetoare”) /
seară („bufniţa”), auto-monitorizarea, dependenţa de câmpul
perceptiv, profunzimea categorizării, starea afectivă,
alcoolemia, vârsta, rasa, genul, scheme / stereotipuri, gradul de
atractivitate fizică, dacă a fost anterior victimă, încrederea în
sine, dacă este poliţist, martorul colaborează sau nu, etc.
Agresorul genul, talia, greutatea, etnia, maniera de a se mişca, etc.
Interogare durata stocării informaţiei, tipul de rememorare, cât de mult

efort este necesar pentru a se rememora, întrebări directoare,
terapie de rememorare, interviu cognitiv, etc.
Pentru cele patru tipuri de categorii de factori – eveniment, martor, agresor,

interogare – am indicat drept exemple o serie de variabile particulare. Unele dintre
acestea vor fi analizate în continuare.
►Caracteristicile evenimentului
● Frecvenţa
Powel & Thomson (1994) au constatat că cu cât un eveniment se produce mai

des cu atât mai uşor oamenii îşi aduc aminte că el s-a produs indicând mai multe
detalii. Totuşi, dacă sunt întrebaţi despre o ocazie specifică, când a avut loc acel
eveniment, acurateţea reamintirii scade odată cu creşterea frecvenţei acelui
eveniment.
● Timpul
Curtea Supremă americană consideră că există o corelaţie între posibilitatea şi

abilitatea martorului de a observa şi acurateţea mărturiei (Williams et al., 1992),
astfel încât de foarte multe ori reamintirea cu exactitate a momentului în care a avut
loc un eveniment dă un plus de credibilitate martorului atunci când relatează alte
detalii despre acel eveniment. Credibilitatea unui astfel de martor (care-şi aduce
168
aminte de detalii temporale) creşte şi în cazul în care el participă subsecvent la
procedura identificării infractorul în persoana suspectului.
Atât cercetările realizate în laborator cât şi studiile în teren au identificat
existenţa unui fenomen de „apropiere de viitor” (forward telescoping). Acest
fenomen se referă la faptul că, atunci când oamenii îşi aduc aminte de evenimentul
critic asupra căruia sunt chestionaţi, există tendinţa ca detaliile care sunt cele mai
distante în timp să fie percepute ca fiind mult mai apropiate în timp de detaliile
subsecvente (Friedman, 1993). Acest fenomen presupune un soi de comasare,
compresie a timpului, compresie care „apropie de viitor” tocmai cele mai îndepărtate
evenimente.
De asemenea s-a demonstrat faptul că rememorarea aspectelor temporale este
mult mai bună în cazul în care activitatea desfăşurată de martor este structurată pe
intervale temporale; dacă activitatea desfăşurată de martor este omogenă, acurateţea
estimărilor temporale ale martorului descreşte semnificativ (Tzeng & Cotton, 1980).
● Durata
Timpul necesar pentru a se produce o infracţiune poate varia de la câteva

secunde până la câteva minute sau chiar mai mult. Factorul timp este foarte
important pentru a se putea decide asupra fidelităţii mărturiei. În dreptul englez
credibilitatea procedurii de identificare a suspectului este determinată şi de timpul
derulării evenimentului: se consideră, pe bună dreptate, că un martor trebuie să
dispună de timp pentru a fixa faţa infractorului în momentul derulării crimei. Un
sondaj realizat pe o populaţie de potenţiali juraţi americani a identificat faptul că
durata evenimentului este considerată ca fiind unul din cele mai importante criterii
(se afla pe locul 4 într-o listă de 25 de criterii) pentru a judeca fidelitatea mărturiei în
procedura identificării făptuitorului (Lindsay, 1994a).
Într-un experiment realizat de Clifford & Richards (1977) un grup de poliţişti
a fost rugat să descrie persoana care se apropiase recent de ei şi purtase o discuţie de
15 secunde sau 30 secunde. Memoria despre persoana necunoscută a fost mai bună în
condiţia experimentală în care interacţiunea a fost de 30 de secunde.
Totuşi, având în vedere şi faptul că atenţia este selectivă, pentru anumite
categorii de infracţiuni, creşterea duratei evenimentului sau expunerii nu determină o
creştere proporţională a acurateţei rememorării.
● Lumina
Infracţiunile se petrec la orice oră, unele chiar mai frecvent odată cu scăderea
intensităţii luminii. În studiul pe care l-am amintit anterior potenţialii juraţi au
considerat cantitatea de lumină ca fiind pe locul 5 în lista celor mei importante
caracteristici de natură să influenţeze fidelitatea mărturiei (Lindsay, 1994a).
Kuehn (1974) a descoperit faptul că martorii rememorează mai dificil
detaliile unui incident care are loc în amurg decât atunci când acelaşi incident se
petrece ziua sau noaptea. Un alt autor confirmă acelaşi fenomen în legătură cu
acurateţea identificării autorului (Yarmey, 1986b). Faptul că infracţiunea se petrece
noaptea nu influenţează încrederea martorilor în declaraţiile sale. Adaptarea
analizatorului optic la condiţiile de întuneric se realizează în funcţie de durata
expunerii la luminiă şi intensitatea acesteia în faza anterioară; adaptarea poate dura
maximum 30 de minute (Loftus et al, 1989). În consecinţă, martorii care au trecut
169
rapid de la lumină puternică la întuneric pot avea mari dificultăţi în a vedea
desfăşurarea evenimentelor pe perioada de adaptare. Oboseala cumulată cu o slabă
iluminare de asemenea sunt responsabile pentru o calitate îndoielnică a memorării
(Horne, 1992).
Wagenaar & van der Schrier (1994) au realizat un experiment în care au
variat sistematic lumina şi distanţa subiecţilor faţă de persoana pe care urma ulterior
să o identifice. Experimentatorii au ajuns la concluzia că identificarea unei persoane
pe timp de noapte, cu un maximum de iluminare naturală (noapte cu lună plină) este
foarte dificilă dacă distanţa este mai mare de 3 metri. În practica judiciară străină
psihologii judiciari au fost invitaţi deseori să realizeze experimente în teren pentru a
stabili dacă martorul care afirma că a văzut ceva, la o anume distanţă şi în anume
condiţii de iluminare slabă, chiar a putut să facă acest lucru.
Buckhout (1974) menţionează un caz în care o instanţă americană a realizat
un astfel de experiment pentru a se convinge de faptul că declaraţia unui poliţist este
veridică. Poliţistul implicat în caz afirma că a văzut cum agresorul a împuşcat mortal
victima care se afla la 70 de metri de poliţist. Ghidându-se după locul şi ora
petrecerii incidentului, psihologii judiciari au organizat un experiment sub forma de
reconstituire la faţa locului unde au fost invitaţi să participe şi juraţii. Nimeni dintre
cei prezenţi nu a putut distinge faţa persoanelor implicate în accident în condiţiile în
care întunericul era aproape deplin. Bineînţeles că, în lipsa de alte probe, juraţii l-au
achitat pe suspect în acest caz.
● Tipul de eveniment
Infracţiunile diferă foarte mult între ele sub aspectul modului de desfăşurare.
Cercetările realizate nu au găsit diferenţe în reuşita identificării suspectului de către
martor în funcţie de natura penală a faptei. S-a remarcat totuşi că femeile martori
sunt de aproape 7 ori mai bune decât bărbaţii martori în a descrie suspectul unui atac
violent sau a unui atac sexual. De asemenea femeile sunt de 3 ori mai bune în a oferi
indicii în legătură cu persoanele implicate în răpirea copiilor.
● Folosirea armei
Armele de foc, în special pistoalele, sunt foarte frecvent folosite în crimele

din SUA şi alte ţări occidentale. În general, pentru multe sisteme penale, inclusiv
pentru sistemul penal românesc, folosirea de arme în producerea crimei constituie o
circumstanţă agravantă atunci când instanţa decide mărimea pedepsei.
Desigur, în calitate de armă nu sunt considerate doar armele de foc sau armele
albe. Codul penal românesc defineşte ca fiind arme „instrumentele, piesele sau
dispozitivele astfel declarate prin dispoziţii legale (în sensul armelor de foc şi
armelor albe, nota noastră); sunt asimilate armelor orice alte obiecte de natură a
putea fi folosite ca arme şi care au fost întrebuinţate pentru atac” (C. Pen., art. 151).
Astfel, de exemplu, o sticlă sau un scaun folosit în timpul unei bătăi într-un bar,
bătaie care se poate solda cu omorul unei persoane, sunt considerate arme datorită
faptului că obiectele respective au fost folosite pentru a ataca o persoană sau mai
multe persoane.
În codul penal românesc folosirea armei nu se numără expres printre
circumstanţele agravante legale (art. 75), însă, ori de câte ori instanţa găseşte de
cuviinţă că folosirea armei a folosit esenţial infractorului pentru a comite infracţiunea
170
poate decide considerarea acestui fapt ca o circumstanţă agravantă de natură
judiciară.
Atunci când martorul asistă la comiterea unei infracţiuni în care sunt folosite
arme, se observă efectul „centrării asupra armei” (weapon focus): datorită faptului
că atenţia martorului este concentrată asupra armei, celelalte detalii legate de
infracţiune se înregistrează defectuos şi incomplet astfel încât martorul ulterior îşi
reaminteşte incomplet şi cu dificultate persoana agresorului sau alte circumstanţe
relevante ale faptei.
Pentru a demonstra prezenţa acestui efect, Loftus (1987a) a condus un
experiment de laborator în care a prezentat unui grup de subiecţi o serie de imagini
dintr-un fast-food. Jumătate dintre subiecţi au urmărit imagini în care un client
îndrepta un pistol asupra casierului, în timp ce ceilalţi au urmărit aceeaşi persoană în
calitate de client care însă, de data aceasta, da bani casierului. Cercetătorii au folosit
camere de vederi asistate de calculator pentru a monitoriza mişcările oculare ale
subiecţilor în timpul urmăririi imaginilor. S-a observat că subiecţii au fixat mai des şi
pentru mai mult timp ochii asupra armei decât asupra banilor. Evident, ulterior, în
testul de recunoaştere facială a clientului subiecţii din condiţia „fără armă” au avut o
performanţă mai bună în comparaţie cu cei din condiţia „cu armă”.
● Eveniment violent / traumatic
Datele acumulate de cercetători în legătură cu impactul evenimentelor

violente asupra martorului sunt deseori contradictorii. Cercetările experimentale au
demonstrat faptul că evenimentele ce determină un stres puternic – inclusiv cele
violente – au un impact negativ asupra memoriei (Deffenbacher, 1983; Loftus,
1979). Aceste rezultate sunt similare opiniilor împărtăşite de experţii americani în
mărturie judiciară: 79 % din experţii anchetaţi consideră că în cazul crimelor violente
memoria martorilor oculari este afectată (Kasssin et al., 1989).
Alţi cercetători, însă, au raportat rezultate contrare conform cărora stresul
contribuie la o îmbunătăţire a memoriei (Yuille & Cutshall, 1986, 1989; Yuille &
Tollestrup, 1992). Într-un studiu realizat de Yuille & Cutshall (1986) martorul unui
omor care avea şi cel mai înalt nivel al stresului (în total au existat 13 martori) a avut
o acurateţe de 93 % în relatările sale, fiind intervievat de poliţie la două zile după
accident. Acurateţea martorului a rămas ridicată şi la 5 luni după comiterea
infracţiunii (s-a înregistrat o scădere a acurateţei detaliilor de la 93% la 88%).
Un alt studiu de teren realizat de Christinason & Hubinette (1993) a cercetat
efectul stresului asupra memoriei persoanelor care au fost martori la un număr de 22
jafuri armate asupra băncilor. Lotul de participanţi a fost compus din casieri
(victime), personal auxiliar angajat, clienţi. Autorii au ales anume acest gen de
infracţiune pentru că ea presupune implicit folosirea armelor pentru intimidarea
personalului şi clienţilor, se derulează aproximativ 3 minute (timp suficient ca fiecare
persoană să resimtă stresul cauzat de frică), implică criminali de temut, există un risc
major ca persoanele prezente să fie rănite. Datele obţinute au indicat faptul că
activarea afectivă a victimelor nu diferă de stresul resimţit de martori. Pentru toţi cei
prezenţi la eveniment memoria celor petrecute a rămas vie mult timp după comiterea
infracţiunilor. Reamintirea detaliilor din timpul interviului cu cercetătorii a fost
foarte consistentă cu datele declarate la poliţie. Cel mai fidel au fost reamintite astfel
de detalii precum acţiunile întreprinse de atacatori, armele folosite, îmbrăcămintea
171
acestora. În acelaşi timp astfel de detalii precum data şi timpul producerii
evenimentului sau prezenţa altor persoane sunt reamintite cu inexactitate.
Într-un alt studiu realizat de Yuille et al. (1994) experimentatorii au lucrat cu
120 de asistenţi în serviciul de probaţiune. Subiecţii au fost supuşi unor simulări
realiste a unor posibile circumstanţe profesionale. Cei care au participat la simulări
stresante au rememorat mai puţine elemente despre eveniment, dar amintirile despre
aceste evenimente au fost mai bine conservate în timp.
11.2.3. Cât de veridice pot fi declaraţiile martorilor?
Am enumerat deja o serie de limite ale funcţionării proceselor cognitive de

bază, în special ale memoriei. Este firesc să ne întrebăm cât de veridice sunt
depoziţiile martorilor? Iată câteva date în acest sens.
Experimentele realizate la începutul secolului trecut, care au investigat
eficienţa recunoaşterii persoanei după fotografii, indicau o rată foarte ridicată a
succesului: 90 % din subiecţi reuşesc o identificare corectă a persoanei în baza pozei,
aceasta întâmplându-se chiar şi la un interval de 35 de zile după eveniment (Chance,
1975). Pentru că aveau însă o validitate ecologică scăzută, studiile experimentale
timpurii au fost criticate, pe bună dreptate, şi pe acest motiv au fost considerate puţin
concludente pentru practica legală.
Studii mai recente, cu o mare validitate ecologică şi rigoare experimentală,
indică cifre mult mai modeste: acurateţea identificării după fotografii este de
aproximativ 12-13 % (Buckhout, 1974; Dent, 1977).
Alte cercetări au identificat faptul că memoria pentru detalii în sarcini şi
situaţii relativ simple este fidelă în 25% de cazuri atunci când subiecţii sunt simpli
cetăţeni şi de 47, 5 % în cazul subiecţilor poliţişti (Clifford & Richards, 1977).
11.2.4. Cât de influente pot fi uneori declaraţiile martorului?
Cercetările psiho-legale au vizat cu precădere impactul identificării

agresorului de către martor sau victimă asupra deciziei juraţilor sau judecătorilor. Un
număr mic de studii au analizat efectul non-identificării asupra deciziilor în procesul
legal. Leippe (1985) a realizat un experiment în care a manipulat identificarea într-un
proces cu juraţi fictivi. Autorul menţionat a constatat că atunci când unul din cei trei
martori nu a recunoscut în persoana inculpatului pe autorul faptei, procentul juraţilor
care l-au considerat vinovat pe inculpat a scăzut dramatic: de la 53% la 14%.
Interesant este de remarcat faptul că în situaţia în care martorul care nu a recunoscut
agresorul refuză să depună mărturie, iar informaţia despre faptul că martorul ce s-a
retras nu l-a recunoscut pe inculpat este comunicată juriului de către judecător, nu s-a
observat o scădere semnificativă a procentului de verdicte defavorabile inculpatului.
11.2.5. Impactul cercetărilor psiho-legale asupra mărturiei

Deşi cercetările asupra aspectelor psihologice ale mărturiei se realizează de
aproape un secol, este surprinzător că impactul acestor cunoştinţe asupra contextului
legal al înfăptuirii justiţiei este relativ mic.
De exemplu, atunci când McConkey şi Roche (1989) au administrat un
chestionar studenţilor în ani terminali (studenţi la drept şi la psihologie la
universităţile din Australia) pentru a testa gradul de cunoaştere a erorilor şi limitelor
172
mărturiei judiciare, s-a constatat că ei au doar idei vagi în legătură cu acest subiect.
Rezultate similare au fost raportate şi pe populaţii compuse din studenţi americani şi
britanici. Mai mult decât atât, Bennett & Gibling (1989) au identificat că publicul
larg şi poliţiştii deţin la fel de puţine cunoştinţe în legătură cu limitele mărturiei.
În ultimii ani se semnalează o creştere semnificativă a cazurilor în care
psihologii judiciari sunt chemaţi în instanţă în calitate de experţi pentru a oferi
informaţii şi concluzii inclusiv în legătură cu diferite aspecte ale mărturiei. Chiar şi
în România au început să apară cazuri în care psihologii sunt invitaţi în procese
penale. Acest lucru este îmbucurător pentru faptul că mărturia are un impact deosebit
asupra judecătorilor şi juraţilor şi, în consecinţă, asupra deciziilor legale, mai ales în
cazul proceselor penale.
Părerea relativ unanimă a experţilor în psihologie judiciară este că prezenţa
tot mai frecventă a psihologilor în instanţă nu a reuşit deocamdată să convingă pe
jurişti şi poliţişti, şi, în ansamblu, publicul larg, că mărturia nu este mai
convingătoare decât alte mijloace de probă (Kapardis, 1999). În opinia autorului
menţionat „cercetările psiho-legale nu au reuşit deocamdată să-i convingă pe oameni
că percepţia şi memoria umană nu funcţionează precum un magnetofon sau o cameră
video”.
Rezumat
Problemele psihologice ale mărturiei judiciare reprezintă cel mai predilect
domeniu de cercetare pentru psihologia judiciară. De ce? Pentru simplul motiv că
mărturia judiciară reprezintă unul din cele mai frecvente mijloace de probă în cadrul
procesului penal. În acelaşi timp, solicitarea psihologică a persoanei care depune
mărturie este considerabilă şi diversă: este normal ca martorul să resimtă un anume
stres datorită aflării sale într-un rol neobişnuit, el este nevoit simultan să fie atent la
interacţiunea cu persoana care îi adresează întrebări, să caute date relevante în
memorie în legătură cu împrejurările legate de infracţiune, să fie atent ca nu cumva
să comită erori neintenţionate în timpul depunerii mărturiei. Astfel, în cazul
depunerii mărturiei se suprapun o serie de procese psihologice importante, procese
preponderent cognitive dar şi afective.
Având în vedere remarcile de mai sus, Kapardis (1999) precizează că „în
cadrul cercetărilor psiho-legale, mărturia, în special mărturia martorilor oculari, a
atras atenţia mai multor cercetători pe parcursul anilor […] astfel încât cele mai
multe cercetări empirice au fost realizate în acest domeniu al psihologiei judiciare”.
Cuvinte cheie
 Mărturie judiciară
 Martor mincinos
 Martor ocular
 Probe
173
1. Definiți termenul de cogniție. (pg. 163 )

2. Care sunt etapele funcționării memoriei în raport cu problematica mărturiei? (pg.
164 )
3. Care sunt cauzele erorilor în procesul de rememorare? (pg. 165 )
4. Care sunt variabilele care influențează fidelitatea mărturiei judiciare? (pg. 168 )
5. Ce reprezintă durata ca și caracteristică a evenimentului? (pg. 169 )
Concluzii
Cercetările psiholegale realizate au urmărit modul în care se realizează

examinarea probelor şi deliberarea de către juraţi sau judecători. Aceste procese prin
natura lor nu pot fi reglementate în de aproape fără a nu se încălca principiul liberei
aprecieri. Din aceste considerente este foarte importantă contribuţia psihologilor
judiciari pentru a identifica particularităţile emiterii judecăţilor cu consecinţe legale
în cazul judecătorilor şi juraţilor.
174
UNITATEA 12
Investigarea comportamentului simulat. Tehnica poligraf
Obiective…………………………………………………………………….. 176
Cunoștințe preliminarii……………………………………………………… 176
12.1. Fundamentul științific al constatării stresului psihologic……………………. 177
12.1.1. Indicatori psihofiziologici de depistare a nesincerității…………… 177
12.1.2. Mecanismul psihofiziologic al producerii stărilor emoționale……. 177
12.1.3. Modificarea caracteristicilor normale de respirație sub influența
emoției………………………………………………………………………. 179
12.2. Criterii care stau la baza folosirii poligrafului………………………… 180
12.2.1. ”Detectoarele de minciuni”……………………………………….. 180
12.3. Rolul tehnicii ”Lie Detector” Poligraph………………………………. 181
12.4. Eventuale posibilități de eroare în folosirea tehnicii poligraf………… 182
12.5. Mijloace tehnice de evaluare………………………………………….. 182
12.6. Caracteristici care pun în evidență emoția determinată de disimularea
adevărului……………………………………………………………………. 183
12.7. Etapele examinării…………………………………………………….. 187
12.8. Valoarea probantă a testării de tip poligraf din perspectivă psihologică 189
Rezumat……………………………………………………………………… 189
Cuvinte cheie………………………………………………………………… 189
Teste de autoevaluare………………………………………………………... 189
Concluzii……………………………………………………………………. 190
175
Obiective
- să cunoască fundamentul științific al constatării stresului psihologic
- să cunoască indicatori psihofiziologici de depistare a nesincerității
- să cunoască modul de funcționare a tehnicii poligraf
1.aplicarea unor cunoştinţe generale problematicii dezbătute în curs şi
specifice, dobândite şi prin parcurgerea simultană a altor discipline (cum
sunt Psihologia personalității, Psihologie socială) ;
2.demonstrarea unor abilităţi de analiză, sinteză şi evaluare critică a informaţiei
prin diferite modalităţi de evaluare .
 Ciofu - Comportamentul simulat, Ed. Academiei R.S. România, Bucuresti,

1974.
 Al. Rosca - Psihologia martorului, Cluj, 1934.
 Vasile Bercheşan - Unele consideraţii privind valoarea probantă a testării
tip poligraf în activitatea organelor de urmarire penală, publicată în Rev.
Criminalistica nr. 3.
 T. Bogdan, T. Butoi – Tratat practic de criminalistică, vol. II.Ed.M.I., 1985

Este de două ore.
176
12.1. Fundamentul stiinţific al constatării stressului psihologic
12.1.1. Indicatorii psihofiziologici de depistare a nesincerităţii
Deosebit de frecvent, asemenea manifestări se întâlnesc în domeniul psihologiei

judiciare, oglindite concret în munca de urmărire penală, de ascultare a învinuiţilor şi
infractorilor. În marea majoritate a cazurilor, aceştia, profitând de lipsa unor probe
hotărâtoare şi ţesând raţionamente cu aspecte de verosimilitate, zădarnicesc aflarea
adevărului şi soluţionarea justă a cauzelor.
Dacă în plan raţional, logico-cognitiv (acela al dialogului dintre anchetator şi
infractor), manifestarea de voinţă a acestuia din urmă de a se apăra de acuzaţiile aduse se
desfăşoară plenar, nestingherit, uneori dându-i chiar câstig de cauză, nu acelaşi lucru este
posibil în sfera trăirilor emoţionale şi a reacţiilor psihofiziologice, unde, de obicei,
autocontrolul voluntar rămâne fără efect.
“Persoana care a comis o infracţiune, în timpul ascultării se află într-o stare de
excitaţie emoţională puternică, în special atunci când există un pericol real de a face
cunoscute fapte pe care vrea să le ascundă.
La o reactie emoţională puternică intervin modificări în presiunea sângelui, în forţa
şi viteza de lucru ale inimii, în respiraţie (schimbarea ritmului), în reacţia epidermogalvanică.
Aceste modificări pot fi înregistrate pe aparate speciale, analizându-se mai apoi abaterile
intervenite”.
12.1.2. Mecanismul psihofiziologic al producerii stărilor emoţionale
În săvârsirea unei fapte penale (furt, tâlhărie, delapidare, omor etc.) subiectul
(infractorul) participă cu întreaga sa finţă, mobilizându-şi pentru reuşita infracţională întregul
sau potenţial volitiv şi cognitivo-afectiv.
Punerea în act a hotărârii de a comite fapta prevazută de legea penală este precedată
de o serie de procese de analiză şi sinteză şi de o luptă între motive, deliberarea şi actele
executorii antrenând profund întreaga personalitate a individului. Acest lucru face ca faptul
infracţional să nu ramână ca o achiziţie întâmplătoare, periferică a conştiinţei infractorului, ci
să se integreze în aceasta sub forma unei structuri informaţionale stabile cu conţinut şi
încărcătura afectivemoţională specifică, cu un rol motiveţional bine diferenţiat. Asimilarea
faptei are loc în momentul savârşirii acesteia, în procesul perceperii şi acţiunii nemijlocite cu
obiectele şi fenomenele din mediul (infracţional) înconjurător şi al sedimentării
semnificaţiilor lor în experienţa adaptativă în raport cu situaţia infracţională.
Psihologic, obiectele, finţele sau fenomenele percepute de infractor în timpul
comiterii faptei (scule sau instrumente de spargere, arme, victima, martori, contextul spaţio-
temporal al desfăşurării faptei etc.), în funcţie de proprietăţile lor fizico-chimice (intensitate,
formă, mărime, culoare, dispoziţie spaţială, rezistenţă a victimei) sau de efectele acestora
(ţipăt de durere, strigăt, zgomot de împuscături etc.) determineă trăiri şi reacţii emoţionale
pozitive sau negative ale subiectului.
Subordonându-se caracteristicilor informaţionale ale faptei, componentele
experienţei afective corespunzătoare se asociază, integrându-se în calitate de componentă a
imaginii individuale sau categoriale despre fapta infracţională, conform principiului
psihologic dupa care stabilizarea şi organizarea sistemului de imagini implică şi stabilizarea
şi organizarea substratului lor afectiv.
Tehnicile poligraf, abordând în mod indirect planul constiinţei subiectului, caută să
evidenţieze dacă acesta redă cu fidelitate şi în mod sincer “ceea ce ştie”, adică elementele de
conţinut ale “realităţii subiective” pe care o poartă în planul conştiinţei sale (elemente de
177
timp şi de loc legate de faptă, de modul de operare şi de împrejurările care au declanşat
comportamentul infracţional).
Stările emoţionale iau naştere încă din momentul în care bănuitul este invitat pentru
a da relaţii legate de faptă şi, în general, cunosc urmatoarea dinamică în manifestare:
A. Starea iniţială a constientizării pericolului (în cazul unui vinovat) de a fi
identificat şi demascat introduce organismul uman, ca sistem autoreglator, într-o stare de
vigilenţă crescută (alarmare). Această stare iniţială are un caracter difuz, general, global, cu
declanşare şi realizare involuntare, pregătind (prin mecanismele autoreglării
psihofiziologice) organismul pentru contracararea pericolului. În cazul unei persoane
nevinovate, de regulă, stările emoţionale sunt slab evidenţiate, având în general, un caracter
stenic, pozitiv, motivat de curiozitate şi interes pentru scopul chem.ării în faţa anchetatorului.
Ele se realizează, de asemenea, prin mecanismele psihofiziologice involuntare, reflexe şi au
un caracter difuz general, fiind slab evidenţiate.
B. Odată cu începerea chestionării bănuitului, constientizarea mesajului
informaţional al întrebărilor ce i se adresează realizează în planul cognitiv al acestuia
reactualizarea involuntară a momentelor informaţionale obiectual afective care au însoţit
comiterea faptei, prin declanşarea reacţiilor funcţionale ale memoriei intenţionale şi ale celei
latente. Datorită factorului surpriză şi elementului de neprevăzut al întrebărilor,
representările despre faptă apar brusc, intempestiv, surprinzând compartimentul de analiză şi
decizie nepregătit, în deficit de date şi subansambluri logice în faţa pericolului iminent de
demascare. Concomitent, caracteristicile afective, stările emoţionale şi trăirile care au
întovărăşit representările despre fapta inundă planul constiinţei, dominându-l, în virtutea
ineficienţei asupra lor a controlului voluntar. La acest nivel, trăirea emoţională se integrează
în structura primară a instinctelor (instinctul de conservare), conştientizarea pericolului
demascării declanşând trăirea stării de frică (uneori brusca blocare a unei funcţiuni motorii),
cu caracter bine precizat şi distinct faţă de un pericol anume (rezultând din conţinutul
mesajului informaţional al întrebării) şi însoţită de puternice descărcări neurohormonale
declanşate pe cale reflexă.
C. O sursă puternică de geneză a stărilor emoţionale este (alături de “teama de
detecţie”, mai ales după testul cartonaşelor de stimulare) şi conflictul care apare în plan
cognitiv şi în procesul de decizie, între domeniul datelor de cunoaştere ce fundamentează
situaţia adevarată şi domeniul datelor intenţionale care fundamentează minciuna.
Disimularea adevărului făcută în mod conştient necesită un efort voluntar, care
declanşează stări emoţionale uşor decelabile în parametrii psihofiziologici. Dăcă negarea
adevărului este posibilă în planul verbal al dialogului (în cursul anchetei libertatea de
conştiinţă nefiind limitată în nici un fel), acest lucru nu este posibil în planul reacţiilor
neurovegetative, unde conflictul capată proporţii, instanta corticală conducând, prin
structurile subordonate, centrii sistemului vegetativ către dezechilibrări şi reechilibrări
succesive cu caracter adaptativ situaţiei de pericol în care se află individul. Plecând de la
aceste date stiinţifice fundamentate (în literatura românească de specialitate, Ion Ciofu, în
cadrul Institutului de psihologie al Academiei, s-a impus prin cercetările asupra
comportamentului simulat), tehnica poligraf nu face altceva dacât să depisteze emoţia în mod
indirect prin depistarea reacţiilor activatorii generale, care implică mecanisme fiziologice
atât centrale, cât şi periferice
În acest sens există corelaţii directe între viaţa psihică şi modificările
cardiovasculare. Accelerarea ritmului cardiac în timpul emoţiei a fost bine cunoscută cu mult
timp înainte ca problema sa fie analizată stiinţific (Bîkov). Experimental s-a obţinut
tahicardie în cursul aplicării unei baterii de teste care au introdus o stare de stress (Thiessen),
la asteptarea şocului electric (Kransogorski), chiar dacă această aşteptare se întinde pe zeci
de minute (Lundberg), stabilindu-se că în timpul imediat anterior, cât şi după acţiunea
aceluiaşi stimul nociv, anxietatea provoacă o descreştere a acestui ritm. Emoţia de teamă, de
frică este, deci, legată de intercepţia cardiacă, relaţie exprimată perfect de clinicianul Brown:
frica este o “proprietate esenţială a psihismului cardiac”. Un alt parametru al activităţii
cordului în emoţie îl constituie modificările vasculare. Observaţiile, mai întâi clinice
178
(Psonic), au stabilit că are loc o dilatare a vaselor sanguine cerebrale în timpul stărilor
afective de orice fel (Franck), în durere şi ruşine (Mosso) sau în nelinişte (Negel).
Totodată, emoţia este însoţită şi de o creştere a tensiunii arteriale. Legat de
activitatea aparatului cardiovascular amintim şi efectele glandulare decelabile în emoţie. În
emoţia puternică (mânie) are loc o activare a sistemului nervos simpatic, însoţită de un exces
de adrenalină. Ca rezultat apare un întreg cortegiu de reacţii fiziologice care pregătesc
organismul pentru a putea face faţă situţiei (Canon, Funkenstein); respiraţia devine mai
profoundă, ritmul cardiac mai frecvent, tensiunea arterială creşte, apare afluxul de sânge
către inimă şi muşchi, procesele din canalul alimentar se diminuează s.a.m.d.; ficatul se
dilată şi secretă provizii de zahăr în sânge, iar acesta din urmă coagulează mai rapid (Ruch,
Bîkov). În tensiunea psihica, cum ar fi cea provocată de frică, sunt secretaţi diverşi hormoni
pe lânga adrenalină: noradrenalină, serotonina, aceticolina, care, la un loc, constituie un
mecanism de “agitaţie vegetativă” (Kreindler).
Emoţiile determină prin sistemul nervos vegetativ şi modificări electrice în piele,
atât de rezistenţa electrică, cât şi de potenţial. Încă de la primele cercetări ale aplicării
tehnicii cutanogalvanice (Pierron, Camppellman) s-a stabilit dependenţa relaţiei
emotierezistenţa şi potenţial electric nu numai de caracterul de noutate a excitării
organismului, de caracterul de efort fizic sau intelectual, ci, în foarte largă măsură, şi de
stările afective în care rezistenţa electrodermica (RED) este deosebit de activeă. Folosind o
metodă poligrafică au fost obţinute schimbări de potenţial în raport cu încărcătura
emoţională a cuvântului stimul (Kreindler). Paralel cu reacţia electrodermografică are loc o
intensificare a activităţii glandelor sudoripare. În emoţie este prezenta mai ales transpireţia
palmara. Aceasta poate fi eficient detectată în stresul emoţional (Funk Hausser)
12.1.3. Modificarea caracteristicilor normale de respiraţie sub influenţa

emoţiei.
Sufocarile, înghiţirea aerului, gâfâiala şi îngreuierea respireţiei sunt printre

schimbările respireţiei care se pot produce în cazul unei emoţii. Impulsurile sistemului
simpatic dilate bronhiile pulmonare sporind schimbarea oxigenului şi bioxidului de carbon.
De obicei, după un răspuns mincinos al infractorului, în traseul ritmului respirator fie
că se evidenţiaza una, două unde rapide cu o amplitudine mărită, fie că respireţia se
blocheaza un moment sau capătă un caracter scalariform (ceea ce operatorii de poligraf
denumesc “în trepte”).
În timpul anchetei, ofiţerul experimentat poate, desigur, să descopere şi să demaşte
comportamentul simulat al infractorului, uzând de o logică impecabilă şi fisurând sistemul
defensiv al acestuia prin evidenţierea caracterului contradictoriu şi uneori absurd al unor
afirmaţii care-i aparţin.
De asemenea, gama largă de întrebări care surprind infractorul, supunându-l la
raţionamente imprevizibile şi generează un comportament caracteristic în mimică, gestică,
intonaţie, nu face decât să ofere o serie de indicii ce reliefează nesinceritatea şi încercările de
a induce în eroare. Deşi această cale de investigare dă uneori rezultate bune, descoperirea
simulării se face incert la unii indivizi, la alţii fiind chiar imposibilă, datorită unui
autocontrol mărit în manifestările exterioare ale comportamentului simulat, obţinut printr-un
antrenament oarecare sau prin obişnuinţa la infractorii recidivişti, înrăiţi.
De aceea, calea cea mai utilizată şi mai sigură pentru detecţie o constituie sondarea
simulării prin indicatori fiziologici, mai ales prin aceia care evidenţiază comportamentul
inaparent.
Constiinţa vinovăţiei, a fricii, mobilizatoare a unei stări emotive care poate fi
mascată cu dificultate, îl determină pe individ să reacţioneze emoţionat ori de câte ori i se
prezintă vreun obiect sau i se enunţă vreun cuvând în legătură cu infracţiunea comisă.
Indicatorul cardiac şi ceilalţi indicatori vegetativi reacţionează vizibil, chiar dacă infractorul
179
nu minte efectiv, ci tăinuieşte doar adevarul, încercând să eludeze eficienţa testului, să-l
învingă (“to beat the test”).
Efortul de a tăinui este însă inutil. După cum bine probează Mandsley, tristeţea (ca
una din manifestările emoţiei), dacă nu se manifestă în lacrimi, obligă în schimb organele
interne să “plânga”.
Detectorul de minciuni (poligraful) exploatează tocmai această posibilitate ştiinţifică
fundamentată de a înregistra modificările fiziologice surprinse în ritmul respirator, tensiune,
puls şi RED, concomitente stărilor emoţionale corelate cu negarea adevărului şi starea de
frică resimţită de infractor fată de posibilitatea demascării sale.
12.2. Criterii ce stau la baza folosirii poligrafului
12.2.1. “Detectoarele de minciuni”

Acest termen de largă circulaţie, desemnează de fapt, aparatura poligraf de
înregistrare a unor reacţii psihofiziologice caracteristice stărilor de tensiune emoţionala. La
baza folosirii tehnicii poligraf stau următoarele criterii:
a. Funcţionarea acestor aparate se bazează pe faptul că o minciună spusă conştient,
pe lângă efortul mintal pe care îl necesită, produce şi o anumită stare de tensiune emoţională
(teamă);
b. Producerea tensiunii emoţionale îşi are originea în declanşările involuntare ale
sistemului neurovegetativ concomitent conştientizării pericolului şi în trezirea prin aceasta a
instinctului de autoconservare;
c. Prin folosirea poligrafului nu se lezează cu nimic integritatea sau demnitatea
individului, care-şi conservă toate calităţile sale volitive şi raţional-afective;
d. Folosirea poligrafului se face numai cu acordul subiectului şi consimţământul
apărarii. Fără conlucrarea subiectului, un test nu se poate efectua;
e. Metodologia de testare nu este interzisă de lege, nefacând parte din categoria
mijloacelor prohibitive; ea îşi aduce contribuţia la aflarea adevărului şi justa soluţionare a
cauzelor.
Testarea la poligraf poate fi făcută atât în scopul stabilirii nevinovăţiei unei
persoane, cât şi în scopul dovedirii vinovăţiei sale.
Tehnicile poligraf înregistrează, în principal, modificările indicilor psihofiziologici
oglindite în următoarele diagrame: diagrama puls-tensiune arterială, diagrama ritmului
respirator, diagrama rezistenţei electrodermice.
12.3. Rolul tehnicii “LIE DETECTOR” POLIGRAPH
Organele de cercetare penală, pe de o parte, sunt direct interesate de a găsi cea mai
scurtă cale spre descoperirea autorilor de infracţiuni, deoarece rămânerea în libertate a
acestora prezintă un pericol social, iar pe de altă parte, acestea sunt interesate să folosească
mijloace legale, cât mai eficiente şi în acelaşi timp riguros ştiinţifice care să conducă la
obţinerea mijloacelor de probă.
Totodată trebuie subliniat faptul că organele de cercetare penală în activitatea lor
complexă de ascultare a părţilor implicate în procesul judiciar, de efectuare a reconstituirilor,
a recunoaşterilor din grup etc. sunt interesate în aflarea adevărului de care depinde orientarea
tuturor celorlalte activităţi specifice.
180
Mai mult decât atât, părţile implicate în procesul judiciar sunt persoane cu interese
diferite în a căror structură intră cele două tipuri clasice de comportamente – respectiv cel
aparent şi cel inaparent.
Marele interes al celor chemaţi să înfăptuiască justiţia este însă aflarea adevărului
cuprins în comportamentul inaparent (ascuns).
Datele obţinute în urma examinărilor poligraf permit :
-excluderea suspecţilor neimplicaţi în cauzele cercetate,
prevenindu-se erorile judiciare, pierderile de timp prin verificări
inutile şi evitarea implicării cadrelor de poliţie în activităţi
ineficiente;
-identificarea autorilor de infracţiuni indiferent de gen;
-verificarea veridicităţii declaraţiilor persoanelor implicate în
procesul judiciar;
-stabilirea sincerităţii apărărilor formulate de către persoanele
implicate în comiterea unor infracţiuni (cauze care înlătură
caracterul penal al faptei, legitima apărare, starea de necesitate,
eroarea de fapt, constringerea fizică sau morală );
-stabilirea imprejurărilor care califică sau agravează unele
fapte penale;
-depistarea caracterului calomnios al unor denunţuri sau
plângeri penale;
-soluţionarea contradicţiilor ce apar între declaraţiile
persoanelor constituite ca părţi în procesul penal, când procedeul
clasic al confruntărilor nu a dat rezultate.
In practica judiciară pot să apară şi alte aspecte care vizează stabilirea adevărului,
astfel încât tehnica poligraf poate fi folosită şi adaptată oricăror situaţii.
12.4. Eventualele posibilităţi de eroare în folosirea tehnicii poligraf
O posibilitate de eroare rezidă în raţionarea excesivă şi pledarea până la

autoconvingere a nevinovăţiei, situaţie pe care, teoretic, literatura de specialitate o
semnalează în legătură cu acele infracţiuni pentru care este prevăzută o pedeapsă foarte
severă.
Explicaţia psihologică constă în aceea că întreaga activitate psihică este comutată
asupra conştientizării pericolului, lasând în conul de umbră aspectele legate de fapta comisă.
Teama faţă de sentinţa ce va fi pronunţată este în acest caz, un factor cu mult mai
predominant decât teama că minciuna ar putea fi detectată (Maurice Floch).
De asemenea, pledarea până la autoconvingere (în susţinerea nevinovăţiei), duce în
timp la o raţionalizare “la rece” a faptelor şi la o descărcare afectivă, care provoacă
diminuarea sentimentului vinovăţiei (efectul obişnuinţei trăirii, fapt realizabil uneori şi
printr-o interogare excesivă înainte de test).
Uneori, subiecţii supuşi testării cu poligraful se abat de la instructţiunile primite şi,
în dorinţa de a se sustrage detectării vinovăţiei, se dedau la o serie de tentative de a denatura
reprezentările grafice (Reid, Inbau, H.J. Eysenk).
Ceea ce asemenea indivizi nu cunosc, este faptul că acest comportament, diferit de
cel indicat prin instructaj, devine semnificativ pentru minciuna lor, traseele diagramelor fiind
de o regularitate şi o lipsă de naturaleţe care trezesc suspiciuni examinatorului.
De altfel, indivizii din aceasta categorie recurg la o serie de tactici defensive, în
scopul sustragerii de la examenul poligraf (oboseală excesivă, consum de medicamente, de
181
alcool etc.). Nu rare sunt şi cazurile când, în funcţie de cunoştinţele ştiinţifice pe care le
posedă, subiecţii încearcă să denatureze rezultatele prin diferite eforturi de autocontrol.
Respiraţia controlată este o altă posibilitate de eroare. Ea se evidenţiază în
regularitatea nefirească a ritmului sau în diferenţele dintre caracteristicile respireţiei la testul
cartonaşelor faţă de testul de bază.
Mişcările musculare şi acuzarea jenei create de aparatura de detecţie, atunci când
apar la aplicarea testului de bază şi sunt absente în testul de cartonaşe, sunt indicii ale unor
tentative de eludare a detectiei vinovăţiei.
12.5. Mijloace tehnice de examinare
Dintre mijloacele tehnico-ştiintifice de detectare a tensiunii emoţionale, folosite in

diverse ţari, de către organele de cercetare penală, iar în unele state occidentale şi de către
instituţii particulare, cele mai apreciate ca raspunzand nevoilor anchetei sunt considerate
următoarele 23 :
A - Poligraful, cunoscut şi sub denumirea populară de ,,detector de minciuni"
(lie-detector), este rezultatul experimentelor efectuate de către Larson (1925), în Statele
Unite, ulterior fiind concepute aparate tot mai perfecţionate. Se poate prezenta sub forma
aparaturii complexe de laborator (de exemplu, ,,Complete Keeler Poligraf) sau ca aparatură
de tip portativ utilizabilă in teren şi putănd fi alimentată cu baterii. Este un instrument care
înegistrează sub forma grafică trei indicatori de bază ai modificărilor fiziologice tipice
stărilor de stres psihologic:
• tensiunea arterială si pulsul;
• dereglările respiraţiei (cu doua trasee);
• rezistenţa electrodermică (RED).
Înregistrarea se face pe o bandă de hărtie specială, prin intermediul unor părghii
prevăzute cu peniţe, a căror acţionare se face electronic, peniţe care descriu trasee specifice,
din interpretarea cărora se pot deduce momentele de tensiune ale persoanei ascultate. La
aparatele mai noi se inregistrează un al patrulea indicator: presiunea musculară exercitată de
măinile şi picioarele celui ascultat, care se modifică în momentele de stress-tensiune.
B - Detectorul de stres emoţional în voce (PSE), cunoscut şi sub
denumirea de Dektor". Indicatorul fiziologic folosit pentru detectarea tensiunii psihice îl
reprezintă -microtremurul vocii, determinat de stările neurovegetative specifice emoţiei.
C - Detectorul de stres emoţional în scris este un dispozitiv annexă al
poligrafului, care înregistrează tot sub formă grafică modificările intervenite în scrisul unei
persoane aflate intr-o stare de tensiune psihică. Se inregistrează trei caracteristici ale
scrisului:
• timpul de latenţa;
• durata scrierii răspunsului;
• presiunea scrisului.
12.6. Caracteristici care pun in evidenţă emoţia determinată de

disimularea adevărului
 În traseul respirator:
În lipsa stării de stress, respiraţia este liniştită, regulată, fară tensiune emoţionala. Ea
este reprezentată grafic prin trasee normale, ce înregistrează 12-22 cicluri de respiraţie pe
182
minut. Emotia determinată de disimularea adevărului este evidentă în traseul respirator
următoarele caracteristici:
- Blocaje respiratorii, care pot dura 5-20 secunde. Ele pot păstra la sfarşitul stadiului
i exhalare al ciclului respirator , la sfârşitul stadiului de inhalare şi între aceste stadii.
- Respiraţia în trepte. Aceasta este consecinţa unei reţineri a respiraţiei, ce îmbracă
aparenţa unei trepte sau a unui set de trepte în pantă şi care începe imediat dupa ce s-a
răspuns întrebării – test.
- Ridicarea liniei de bază a respireţiei .
- Încetinirea respireţiei .
 În traseul tensiune-puls:
Reacţiile de stress provocate de minciună sunt concretizate în modificări de tensiune
arterială şi de puls , si anume :
– răspuns tipic mincinos ;
– răspuns tipic mincinos , deoarece provine de la o persoană obeză;
– răspuns tipic mincinos pentru o persoană care anticipează întrebarea relevantă
observă uşurarea de tensiune după răspunsul mincinos;
– răspuns tipic mincinos pentru o persoană cu puls extrem de încetinit;
– răspuns tipic mincinos de tensiune arterială-puls de forma unui ,,rollercoaster”
(mişcarea unei nave pe hulă).
 In ambele trasee: respirator şi tensiune-puls - rezultă răspunsul caracteristic de stress

generat de minciună poate apărea concomitent
 Traseul rezistenţei electrodermice – (RED) constituie înregistrararea în care apare

ilustrat răspunsul mincinos .
12.7. Etapele examinării
Examinarea medicală a subiectului
Aceasta este o etapă obligatorie, avănd drept scop eliminarea unor eventuale
incompatibilităţi de examinare şi, in ultima instanţa, a erorilor de interpretare a
diagramelor.
In acest sens, inainte de testare sunt necesare următoarele examinări
medicale:
• examenul sistemului cardiovascular, în scopul depistării unor eventuale
afecţiuni sau particularităţi ale activităţii cardiovasculare (efectuarea
electrocardiogramei);
• examenul sistemului respirator, în scopul depistării unor eventuale afecţiuni
sau particulăritaţi (examen sprioergometric);
• examenul neuropsihiatric şi psihologie, în scopul depistării unor eventuale
boli neuropsihice, oligofrenii etc. În general, afecţiunile sistemelor amintite sunt
eliminatorii pentru examinările poligraf.
De regulă, produc greutăţi în efectuarea examinării (şi, mai ales, în
interpretarea diagramelor) şi persoanele de vărstă înaintată, cele suferind de obezitate
sau care prezintă în timpul exăminarii afecţiuni pasagere (răceala, tuse, surmenaj
excesiv etc.). Condiţia obligatorie a presentării la examinarea poligraf este existenţa
183
integrităţii stării psihice şi fiziologice. Se mai impune o precizare pentru organele de
cercetare penală care dispun testarea, şi anume aceea ca subiectul înainte de testare
sa nu fi fost ascultat,intrucăt orice întrebare legată de faptă este de natureă a îngreuna
activitatea de interpretare a diagramelor.
Întocmirea testelor
Întocmirea testelor se realizează de examinator, dupa studierea atentă a tuturor

materialelor cauzei, în colaborare cu organul de cercetare penală căruia îi este
repartizat cazul spre soluţionare.
Este o etapa deosebit de importantă, dificultatea constănd în capacitatea de a
realiza efectul psihologic al intrebărilor.
În general, maniera clasică de elaborare a testelor presupune următoarele
etape:
a) informarea asupra tuturor aspectelor cauzei;
b) întocmirea testului de bază
c) întocmirea testului de excitare, provocare ;
d) repetarea testului de bază ;
e) întocmirea testului întrebărilor amestecate .
Lista de întrebari se compune din următoarele categorii:

- întrebările neutre, neavănd nicio legatură cu cauza, şi scopul calmării
subiectului şi diminuării tensiunii emoţionale resimţite de el;
- întrebările cu incarcătură, cu valoare afectogenă, direct legate de cauză;
-întrebările de control, ale căror răspunsuri exprimate pe diagramă servesc
drept criteriu de comparaţie cu întrebările relevante. Unele cauze presentănd o serie
de particularitaţi reclamă testări cu caracter specific, cum ar fi, de exemplu:
- Testul ,,complexului de vina", constănd în a pune întrebări referitoare la un
caz fictiv, însa verosimil şi asemănător cu cel în speţa. Testul are drept scop
eliminarea persoanelor cu grad de emotivitate ridicat.
- Testul ,,tensiunii vârf" (POT) este un test care vizează obţinerea reacţiilor
semnificative din aproape în aproape, fixăndu-se, de regulă, pe detalii (cu caracter
discriminatoriu din întrebare în întrebare), pană la obţinerea reacţiei semnificative (se
foloseşte în scopul depistării unor ascunzători, a unor scule folosite în infracţiune, al
determinării unor valori etc.). Testul este realizabil şi in varianta prezentării de
diapozitive.
Asigurarea condiţiilor necesare examinării
Testările poligraf trebuie efectuate într-o cameră separată, liniştită, pe căt

posibil izolată fonic.
Zgomotele din afară, ca soneria unui telefon sau conversaţia, prezenţa altor
persoane sau ,,spectatori" în cameră pot induce tulburări şi distrageri ale atenţiei, care
să determine denaturarea unor reacţii fiziologice ce interferează cu un diagnostic de
poligraf satisfăcător. Camera trebuie să fie sobră în ce priveşte zugrăveala şi
mobilierul. Dispozitivele de iluminat ale camerei trebuie să fie aranjate în asemenea
mod, încat să dea o lumină bună, dar nu excesivă sau orbitoare. Este important ca
această cameră să fie aerisită în mod corespunzător şi să aibă o temperatureă plăcută.
184
Instructajul făcut subiectului înainte de testare
Niciun test nu trebuie efectuat fără o convorbire pre-test, care să cuprindă în

mod obligatoriu instructajul făcut subiectului în scopul pregătirii sale pentru testare.
Pe durata a 20-30 minute, examinatorul trebuie să dea subiectului toate datele în
legatură cu funcţionarea aparatului, prezentându-i principiile care fundamentează
ştiinţific metoda. Aceasta va servi la sporirea preocupării persoanei testate asupra
problemelor ce formează obiectul examinării.
Instructajul are menirea de a deduce orice teamă pe care ar încerca-o o
persoană nevinovată şi, în acelaşi timp, de a spori preocuparea persoanelor vinovate
cu privire la răspunsurile ce trebuie să le dea. Dupa ce i se vor expune principiile de
examinare şi drepturile legale de care beneficiază, se va cere consimţământul
subiectului pentru testare. Dacă este de acord, subiectul va completa o declaraţie pe
care o va semna, aceasta fiind apoi ataşată la raportul de constatare tehnico-
stiinfifică. După ce examinatorul se asigură că persoana se simte bine, că mediul
ambiant este propice, îi face instructajul cu privire la modul de comportare în timpul
testării.
Se recomandă ca instructajul să cuprindă următoarele indicaţii:
• se va cere subiectului ca în timpul efectuării testului să stea relaxat în scaun,
să fie atent la întrebările puse şi să nu rnişte corpul sau mâinile;
• i se cere subiectului să răspundă la întrebările puse cu ,,DA" sau ,,NU", fără
a da în timpul testului explicaţii suplimentare;
• se explică subiectului că în pauza dupa test are posibilitatea să dea
explicaţiile pe care le crede necesare.
Instalarea subiectului la poligraf
Instalarea subiectului la poligraf nu este un ceremonial deosebit, ci o

activitate firească, naturală, compusă din manevre asemanătoare celor medicale.
Subiectul este aşezat în fotoliu, relaxat, cu spatele întins, cu picioarele întinse, uşor
depărtate. Un tub pneumograf este fixat cu ajutorul unui lanţ ,,bordat" în jurul
toracelui sau abdomenului persoanei. Un manşon de tensiune arterială, de tipul
aceluia utilizat de medici, este fixat iîn jurul unuia din braţele persoanei. Un set de
electrozi este ataşat la suprafeţele palmare şi dorsale ale mâinii sau la degetele
celuilalt braţ.
Tensiunea arterială-pulsul, respireţia şi RED sunt înregistrate simultan şi
continuu pe suprafaţa hârtiei care rulează, fiind redate prin sistemul de peniţe
inscriptoare. Din cauză că modificările de presiune pot fi influenţate de unele tipuri
de mişcări musculare neobservabile, este recomandabil ca poligraful să fie înzestrat
cu un element pentru a înregistra o astfel de activitate musculară.
Verificarea exactităţii funcţionării aparatului
Verificarea modului în care funcţionează aparatul cuprinde manevre

elementare: verificarea peniţelor, a alimentării cu energie electrică, a butoanelor şi
cadranelor, a etanşeităiţi mecanismelor pneumografice etc. Se cuplează sistemul de
derulare a hârtiei şi se lasă un timp să curgă în scopul realizării desenului normal al
185
curbelor, urmărind ca pe o durată de 30 sec. - 2 min. să se realizeze stabilitatea
acestora. La fiecare nouă testare vor trebui stabilite noile curbe normale.
Această etapă este un prilej de cooperare cu subiectul, care va fi întrebat dacă
este jenat de ceva şi dacă are o poziţie confortabilă. Totodată, se vor face ultimele
ajustări ale electrozilor, ale manşonului tensiune-puls şi tubului pneumograf pentru
respireţie.
Efectuarea testelor
Formularea întrebarilor constituie partea critică a acestei activităţi. Întrebările

se formulează scurt, pentru a asigura spontaneitatea răspunsului, şi conţin, de regulă,
termenii cei mai familiari interogatoriului. Se răspunde numai cu ,,DA" sau ,,NU". În
mod curent, trei până la cinci diagrame sunt suficiente pentru a pune un diagnostic
exact. Dintre acestea, cel puţin două trebuie să conţină aceleaşi întrebări importante,
înserate printre cele neutre şi de control. Primul test cu întrebări generate trebuie să
fie cât mai amplu posibil şi să indice legătura subiectului cu infracţiunea cercetată.
Chiar dacă primul test nu trădează o constiinţă încărcată, este indicată o chestionare
asupra detaliilor. Daca primul test trădează o constiinţă încărcată, detaliile vor fi
testate în câteva încercări succesive.
În funcţie de situaţie, de modul de manifestare a personalităţii subiectului si
de complexitatea cauzei se vor executa şi testele ,,complexului de vină" şi cel al
,,tensiunii de vârf'. Pe tot timpul testării este important ca vocea examinatorului să fie
sub un control absolut. Nu se fac sublinieri de cuvinte, expresii sau propoziţii,
excepţie făcând cazurile când examinatorul face acest lucru în scop de autocontrol.
Procedeele clasice sunt caracterizate prin chestionarea verbală (stimulii verbali) şi
prin răspunsurile ,,DA" sau ,,NU" la fiecare întrebare. Nu sunt lipsite de interes
procedeele în care se utilizează stimulii, în acest din urmă procedeu subiectului
prezentându-i-se la intervale de 10-15 sec. diapozitive cu aspecte legate de faptă.
Şocul emoţional poate fi sesizat pe diagramele poligraf si în raport cu recunoaşterea
unor persoane sau a unor obiecte corp-delict (prezentate concret sau prin diapozitive-
film).
Pentru procedeele clasice, operatorul poligraf adresează întrebările din 10 în
10 sec., iar subiectul nu răspunde decât afirmativ sau negativ. În momentul în care
operatorul poligraf pune întrebarea, notează numărul acesteia pe diagrama, adăugând
în funcţie de răspunsul afirmativ sau negativ al subiectului semnul (+ sau -).
Operatorul poate nota pe diagrama şi alte aspecte incidente testării: mişcări,
comentarii, tuse, oftat etc. Diagrama se derulează cu viteză constantă, peniţele
înregistrând simultan traseele ritmului cardiac, ritmului respirator şi reacţiei
clectrodermine, surprinzând modificările caracteristice care însoţesc răspunsurile
subiectului.
Interpretarea diagramelor
Este partea cea mai dificilă a întregii operaţii de testare cu ajutorul

poligrafului. Diagrama este o reprezentare graphică, cuprinzând ritmurile şi
modificările caracteristice fiecărei întrebări, semnele (+) sau (-), înscrise de operator,
consemnând afirmaţia sau negaţia.
Procesul interpretării este o desfăşurare de raţionamente în care se împleteşte
intuitivul cu ştiinţificul şi care se fundamentează pe cunoştinţe de psihofiziologie şi
186
pe o bogată experienţă în ceea ce priveşte psihologia infractorului. La baza
interpretării diagramelor stau procesele de comparaţie, analiză şi sinteză, atât
maniera global-generală, cât şi pe detalii. Corelaţiile se fac pe de o parte între
caracteristicile calitative ale traseelor răspunsurilor unor întrebări distincte şi pe de
altă, între parametrii cantitativi (amplitudine, frecvenţă, durată etc.) ale aceloraşi
caracteristici de traseu.
În interpretarea diagramelor se procedează, în prima fază, astfel:
a) Se stabilesc caracteristicile de traseu care evidenţiază răspunsurile sincere
(lipsite de emotivitate), corespunzătoare întrebărilor neutre fără încărcătură,
caracterizate prin ,,DA" sau ,,NU" sincer;
b) Se stabilesc caracteristicile de traseu ce evidenţiază răspunsurile nesincere
(în care tensiunea emoţională este presentă) corespunzătoare întrebărilor de control
cu încărcătura generală şi care caracterizează răspunsurile de, DA" si ,,NU"
nesincere;
c) Se compară caracteristicile de traseu ale răspunsurilor întrebărilor cu
încărcătura, cu caracteristicile corespunzătoare răspunsurilor afirmative şi negative la
întrebările neutre şi cele de control;
d) În urma procesului de analiză a asemănărilor şi deosebirilor dintre
caracteristici, cele semnificative pentru aspectele de nesinceritate se compară cu
caracteristicile traseelor etalon şi se trag primele concluzii de ordin calitativ.
Faza a doua presupune prelucrarea matematică a celor trei categorii de
caracteristici şi sesizarea variaţiilor semnificative care apar în parametrii constituenţi
ai acestora (amplitudine, latenţă, durată, frecvenţă etc.). Rezultă astfel concluzii
referitoare la aspectele cantitative ale diagramelor. Faza a treia implică compararea
caracteristicilor răspunsurilor semnificative cu modificările care apar la răspunsurile
verbale ce trădează prezenţa emoţiei în voce.
Formularea concluziei
Specialistul în tehnica poligraf poate formula, dupa caz, una din următoarele
categorii de concluzii:
• certa pozitivă – atunci când subiectul testat a prezentat modificări
caracteristic stressului psihologic la următoarea întrebare: Aveţi vreun amestec în
dispariţia concubinei dumneavoastră? ;
• certa negativa – atunci când subiectul testat nu a prezentat modificări
caracteristice stressului psihologic la întrebările cu relevanţă pentru fapta
infracţională ;
• de imposibilitate– atunci când nu se pot stabili modificări caracteristic
stressului în testarea subiectul întrucât înainte de testare acesta a fost interogat
excesiv .
12.8. Valoarea probantă a testării tip poligraf din perspectiva

psihologică
Unii autori apreciază că actualele înregistrări poligrafice sunt relativ

imperfecte, indicatorii utilizeţi în detecţia nesincerităţii fiind “dependenţi de
manifestările emotive, de forma în care se manifestă simularea şi de calea periferică
a evidenţierii ei”.
187
De asemenea, literatura de specialitate evidenţiază o serie de factori care pot
să influenţeze negativ detecţia simularii. Este vorba de aşa-numiţii “factori
frenatori”, care nu trebuie confundaţi cu încercarile de inducere în eroare a
poligrafului, aceşti factori putând să apară şi la persoanele sincere, inocente.
Astfel, Rene le Chat afirma că “noi ne temem că un mecanism oarecare ar
putea vreodată să se adapteze la particularităţile finţei umane”.
Principalii factori frenatori sunt:
a) Nervozitatea excesivă, determinată de frica de a fi bănuit pe nedrept sau de
a se descoperi o altă vină care nu constituie obiectul anchetei. Situaţia este reala, dar
acest lucru s-ar putea invoca şi cu privire la desfăşurarea altor activităţi de urmărire
penală: ascultarea învinuitului sau inculpatului, ascultarea martorilor, prezentarea
pentru recunoaştere, confruntarea, percheziţia s.a.
b) Stările fiziologice proaste, cum sunt cele specifice bolilor cardio-vasculare,
dereglărilor respiratorii,
infecţiilor etc. Prezumţia de nevinovăţie exclude orice idee preconcepută împotriva
persoanelor implicate în cauze penale, ca şi tratarea unilaterală - numai în acuzare - a
acestora.
Investigarea şi detecţia comportamentelor simulate nu-şi poate valorifica
potenţialul ştiinţific decât lucrând cu “pacienţi” sănătoşi din punct de vedere medical,
care nu au fost maltrataţi fizic şi psihic şi, de asemenea, nu au fost supuşi unei
anchete excesive care să-i fi adus într-o stare de oboseală psihică. Astfel, prima
condiţie a unei psihobiodetecţii judiciare este starea în afară de orice stres a
pacientului biodetectorului.
Concluzionând, putem afirma că investigaţia şi detecţia comportamentelor
simulate nu poate fi considerată, nici prin conţinut, nici prin formă şi nici prin
tehnica pe care o utilizează, ca fiind o procedură care încalcă prezumţia de
nevinovăţie şi mijloacele legale de căutare a probelor. Dimpotrivă, este o metodă
integral umana. Noi considerăm că fundamentul legal al folosirii tehnicii poligraf în
cadrul procesului penal rezidă din urmatoarele:
a) metodologia de testare este admisă de lege, nefacând parte din ansamblul
tehnicilor prohibite, aducându-si aportul în egală masura cu toate celelalte materiale
probatorii la aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzelor (o proba devine
inadmisibila în masura în care legea o interzice în mod expres. În cuprinsul art. 68,
112 si 113 din C.pr.pen. care enumeră îngrădirile prevăzute de lege, tehnica poligraf
nu este menţionată ca fiind interzisă);
b) protecţia juridică oferită de cadrul legal care admite folosirea tehnicii
poligraf decurge atât din fundamentarea ştiinţifică a metodei cât şi din
inviolabilitatea principiului respectului persoanei, întrucât se cuvine să se înteleaga
bine că utilizarea aparatului este de ordin pur extern. Firele şi electrozii săi nu
afectează cu nimic integritatea sau demnitatea individului care conserveă toate
calităţile sale volitive şi intelectual-afective (inclusiv libertatea de a minţi, simula sau
disimula adevărul);
d) utilizarea tehnicii se face exclusiv cu acordul subiectului şi al apărării la
cererea prin rezoluţie motivată a organelor în drept, manipularea aparaturii şi este
adevărat că pot apare astfel de situaţii, dar aceasta înseamnă nerespectarea condiţiilor
pentru testarea la poligraf. Examenul medical este absolut necesar în faza de
pregatire a testării, una din condiţiile obligatorii de testare fiind integritatea stării
psihice şi fizice ale persoanei (T. Bogdan, T. Butoi - Op.cit., pag. 355).
188
e) Deficienţe psihice, în special debilitatea mintală, precum şi nevrozele şi
psihozele. Dacă în urma examenului medical obligatoriu ori din alte date obţinute de
organul judiciar resultă un asemenea diagnostic, persoana în cauză este exclusa de la
testare, rezultatul fiind nerelevant.
f) Insensibilitate emotive deşi teoretic o asemenea insensibilitate poate fi
acceptată, practic nu se poate vorbi de o insensibilitatetotala. Mai ales că aparatele
moderne înregistrază şi alţi parametri - comportamentul ocular, activitatea electrică a
scoarţei cerebrale s.a. - imposibil de controlat chiar pentru persoanele ce afişează o
insensibilitate emotivă şi o stapânire de sine peste limita normalului.
Rezumat
Observaţia empirică milenară a evidenţiat faptul, îndeobşte cunoscut,

constând în aceea că ori de câte ori se ascunde adevărul prin rostirea unei minciuni,
acest fapt este însoţit de un întreg cortegiu de trăiri lăuntrice şi de sentimentul
stingheritor al vinovăţiei. “În strădania de a ascunde adevărul nu am simţit oare în
unele ocazii o creştere bruscă a bătăilor inimii, urcarea sângelui în obraz, un impuls
incontrolabil de a înghiţi, sau alte astfel de fenomene rezultând din teama asupra
posibilităţii că minciuna să fie descoperită? şi nu ne-am întâlnit cu multe ocazii în
care am putut decela minciunile altor persoane prin diverse manifestări ca roşirea,
contractarea buzelor, strângerea ochilor, evitarea de a privi pe cel ce întreaba «drept
în ochi», o monotonie specială a vocii, un «râs forţat», o contraîntrebare de «cine,
eu?», o cerere inutilă de a se repeta întrebarea, mişcări ale mâinilor şi picioarelor
arătând o stare de stânjeneală, o activitate mărită a «mărului lui Adam» şi multe alte
reacţii de natură asemănătoare?”
Cuvinte cheie
 tensiune emoțională
 diagrama puls-tensiune arterială
 diagrama ritmului respirator
 diagrama rezistenței electrodermice
1. Descrieți dinamica de manifestare a stărilor emoționale (pg. 178 )

2. Care sunt criteriile care stau la baza folosirii tehnicii poligraf? (pg. 180 )
3. Ce este detectorul de stres emoțional în scris? (pg. 182 )
4. Descrieți modul în care se realizează instructajul subiectului înainte de
testare. (pg. 185 )
5. Explicați valoarea probantă a testării de tip poligraf din perspectivă
psihologică (pg. 187 )
189
Concluzii.
Din punct de vedere al apartenenţei mijloacelor de detecţie a stresului

emoţional teoria şi practica judiciară plasează mijloacele de detecţie a stresului
emoţional în categoria mijloacelor şi proceselor tehnico-tactice pe care criminalistica
le pune la dispoziţia organelor de urmărire penală.
Din punct de vedere al locului şi momentului utilizării necesitatea practică
plasează utilizarea mijloacelor de detecţie a stresului emoţional, de regulă, în cadrul
preliminar al activităţii de ascultare a persoanelor care alcătuiesc cercul de banuiţi.
Din punct de vedere al forţei probante concluziile rapoartelor de constatare
tehnico-stiinţifică în acest domeniu nu pot fi unanim acceptate ca mijloace de probă,
ele având exclusiv valoarea unor indici orientativi ai primelor cercetări, avand forţa
credibilităţii rezonabile.
190
UNITATEA 13
Elemente de victimologie
CUPRINS
Obiective……………………………………………………………………. 192
Resurse necesare și recomandări de studiu………………………………… 192
13.1. Definiții și puncte de vedere………………………………………….. 193
13.2. Principii de clasificare și tipologii victimale…………………………. 193
13.3. Acuzare-apărare în raport cu persoana victimă………………………. 196
13.4. Factorii de risc victimali……………………………………………… 198
13.5. Psihologia victimei – sursă de identificare a ipotezelor corecte pentru

identificarea infractorului……………………………………………………
199
Rezumat…………………………………………………………………….. 204
Cuvinte cheie……………………………………………………………….. 205
Teste de autoevaluare………………………………………………………. 205
Concluzii……………………………………………………………………. 205
191
Obiective
- să definească noțiunea de victimologie

- să enumere și să descrie principalele tipologii victimale
- să prezinte factorii de risc victimali
1.aplicarea unor cunoştinţe generale problematicii dezbătute în curs şi
specifice, dobândite şi prin parcurgerea simultană a altor discipline (cum
sunt Sociologie juridică, Psihologia personalității, Psihologie socială) ;
2.demonstrarea unor abilităţi de analiză, sinteză şi evaluare critică a informaţiei
prin diferite modalităţi de evaluare .

2011
 Bogdan T., Santea I., Dragan- Cornianu R. - Comportamentul uman in
procesul judiciar, Ed. M.I., Bucuresti 1988.
Este de două ore.
192
13.1. Definiții și puncte de vedere
Pe planul cel mai general, victimologia, ca orientare de investigaţii științifice,

trebuia să apară mai devreme sau mai târziu, deoarece evoluţia societăţii moderne
exclude categoric dreptul individului de a-şi face singur dreptate, fără să fi luat
asupra sa şi despăgubirea ca şi reabilitarea victimelor. În felul acesta, atât practica
legală, cât şi teoria criminologică se aşează pe studierea şi analiza criminologului
(extrema formă a devianţei), de unde rezultă un fapt paradoxal, greu de înţeles: la
finele procesului penal infractorul este pedepsit, statul la rândul lui preia sarcina de a
interveni în situaţia "socio-educativă" a infractorului prin mijloace de constrângere
prevăzute de legea penală, în schimb, singurul element neglijabil rămâne victima
(supravieţuitoare) şi moştenitorii acesteia (în sensul larg al termenului) în cazul
victimei nesupravieţuitoare.
Din punct de vedere etimologic termenul derivă din cuvântul de victimologie
latinesc "victima" şi cel grecesc "logos". Victima după rezultă din dicţionarul
Oxford, înseamnă:
A) o fiinţă vie sacrificată unei zeităţi ori o performantă (de sacrificare) în
cadrul unui rit religios;
B) o persoană sau un obiect lezat sau distrus ca urmare a declanşări unei
stării emoţionale intense;
C) o persoană care suferă din pricina unui eveniment, circumstanţe, boli,
accident, etc.
13.2. Principii de clasificare și tipologii victimale
Nevoia îmbunătăţirii metodelor de clasificare a persoanelor, una din cele cinci

solicitări majorate psihologiei, trebuie să se refere nu numai la categoria infractorilor
ci şi la categoria victimelor. Este greu de realizat o clasificare a victimelor datorită
dificultăţilor care apar şi care pot fi grupate în trei mari categorii:
1. Există o mare diversitate a infracţiunilor şi implicit a categoriilor de victime;
2. Având în vedere responsabilităţile şi rolul jucat în comiterea infracţiunii
există mari diferenţe interindividuale în grupurile de victime;
3. Victimele aparţinând tuturor categoriilor variabile de: vârstă, sex, pregătire
socio-profesională, pregătire culturală, rol-status, social etc.
Cu toate că s-au lovit de aceste dificultăţi cercetătorii au căutat să realizeze
clasificări ale victimelor în funcţie de o serie de criterii.
Una din clasificările cele mai utile din punct de vedere ştiinţific este cea a lui
Stephen Schafer (1977) care utilizând drept criteriu gradul de participare şi implicit
de răspundere a victimei în comiterea infracţiunii, diferenţiază şapte categorii de
victime:
193
1) victime care anterior faptului infracţional nu au avut nici o legătură cu
făptaşul. Victima şi infractorul se întâlnesc la locul infracţiunii într-un mod cu totul
întâmplător. Un exemplu în acest sens îl constituie cazul funcţionarului de la ghişeul
băncii care cade victima unui infractor numai pentru că la ora respectivă se găsea la
ghişeu.
În acest caz acţiunea infractorului este rezultatul unei decizii unilaterale luate
de el, victima este total întâmplătoare , caracteristicile sale fizice sau psihice nu
sunt determinate în nici un fel, victima nu are vreo parte de vină.
2) victime provocatoare - sunt acelea care, anterior victimizării lor au comis
ceva conştient sau inconştient, faţă de infractor. Un exemplu în aceste sens îl
constituie persoanele (victime ulterioare) care se comportă arogant faţă de viitorul
infractor, sau care nu-şi ţin promisiunile ori au legături amoroase cu iubita
infractorului etc. În asemenea cazuri înţelegem că responsabilitatea actului
infracţional se împarte între protagonişti.
3) victima care precipită declanşarea acţiunii răufăcătorului. În această
categorie intră persoanele care, prin conduita lor, stimulează răufăcătorii în comiterea
infracţiunilor, deşi între ei nu a existat nici o legătură. Exemplu: femeia care umblă
seara prin locuri puţin frecventate cu o costumaţie provocatoare; persoana care
trânteşte portiera maşinii, dar uită să o încuie. În aceste cazuri o parte din vină
aparţine victimei deoarece comportamentul neglijent , lipsa de grijă faţă de bunuri
sau propria persoană o fac să devină jertfă uşoară pentru infractori.
4) victime slabe sub aspect biologic. În această categorie de victime intră
persoanele care prezintă slăbiciuni din punct de vedere fizic sau psihic, fiind din
această cauză uşor victimizate. În acest caz, din punct de vedere al vinovăţiei,
răspunderea revine persoanelor care sunt obligate să le îngrijească, să le
supravegheze şi să le asigure paza juridică (rude îngrijitori, surori de caritate etc.)
5) victime slabe sub aspect social. Este cazul acelor persoane care aparţin unor
grupuri minoritare etnice sau care aparţin unor religii neagreate de comunitate.
Aceste persoane pot să fie victimizate frecvent de către ceilalţi reprezentanţi ai
comunităţii fără să aibă nici un fel ce vină.
6) victime autovictimizate. În această categorie intră persoanele care orientează
agresiunea către propria persoană. Suicidul, toxicomaniile, inversiunile sexuale,
cartoforia sunt exemple de acte deviante sau chiar criminale în care cel în cauză are
dublu rol: criminal şi victimă.
7) victimele politice sunt acele persoane care au suferit din cauza convingerilor
lor materializate sau nu în acţiuni.
Plecând de la diferenţierea victimelor înnăscute şi de victimele societăţii, Hans

von Hentig, în ultimele sale lucrări utilizează drept criterii factori psihologici,
biologici şi sociali pentru a contura 13 categorii de victime:
1) Victimele tinere (nevârstnice) sunt o categorie de victime care cad pradă
uşor agresorilor, datorită faptului că sunt neevoluate fizic, naivi şi fără experienţă sub
aspect mintal. Copiii, pentru că despre ei este vorba, pot fi uşor victimizaţi. Ca forme
de victimizare Hentig enumeră: răpirea, maltratarea şi abuzul sexual mai ales la fete.
2) Femeile ca victime. Femeile tinere pot deveni victime ale unor criminali
după ce au fost siluite. În ceea ce priveşte femeile în vârstă, acestea devin victime
ale unor bărbaţi care utilizează superioritatea lor fizică la comiterea faptei. Hans von
Hentig remarca faptul ca femeile ocupa un statut victimal determinat biologic în
cadrul crimelor de ordin sexual.
194
3) Vârstnicii sunt victimizaţi datorită faptului că infractorii îi bănuiesc că au o
anumită avere, profitând de slăbiciunea lor fizică şi de imposibilitatea de apărare.
4) Consumatorii de alcool şi stupefiante. Comparativ cu alte categorii de
victime aceştia sunt expuşi în cea mai mare măsură. Consumatorii de alcool sunt
expuşi frecvent acţiunilor victimizante ale hoţilor de buzunare, cartoforilor, tâlharilor
ect. În ceea ce-i priveşte pe consumatorii de droguri aceştia sunt expuşi preponderent
pericolului de autovictimizare.
5) Imigranţii sunt o pradă uşoară pentru infractori, deoarece imigraţia produce
o reducere temporară în domeniul relaţiilor umane vitale. Lipsa de mijloace
materiale, ignorarea limbii în noua ţară, ostilitatea băştinaşilor constituie un complex
care atrage infractorii ce vor exploata starea de mizerie şi de credulitate a noului
venit.
6) Minorităţile etnice pot fi victimizaţi uşor.
7) Indivizii (temporar) deprimaţi pot fi victimizaţi uşor datorită nivelului scăzut
al reactivităţii lor fizice şi psihice.
8) Indivizii normali, dar cu inteligenţă redusă sunt născuţi pentru a fi victime -
spune Hentig. Succesiunea manevrelor infracţionale (destul de transparente de altfel)
este posibilă în special datorită stupizeniei victimelor şi mai puţin minţii sclipitoare a
escrocilor.
9) Indivizii achizitivi, sunt acei indivizi care caută întotdeauna să profite.
Această tendinţă îi poate transforma atât în infractori (chiar criminali) cât şi în
victime. Hentig deosebeşte trei categorii de hrăpăreţi:
- hrăpăreţi săraci - caută prin câştiguri să-şi dobândească o anumită siguranţă;
- hrăpăreţii din clasele mijlocii - sunt dornici în a obţine bunuri de lux;
- hrăpăreţii bogaţi - sunt dornici să-şi mărească averea. Ei sunt expuşi cel mai
mult victimizării.
10 ) Indivizii destrăbălaţi şi desfrânaţi sunt indivizii care din pricina
indiferenţei si a dispreţului fata de legi, devin pradă uşoară pentru infractori, fiind
vulnerabili faţă de manevrele acestora.
11) Indivizii singuratici şi cu "inima zdrobită" pot fi uşor victimizaţi, deoarece
cu greu pot suporta singurătatea şi frustrările (sentimentale, mai ales) la care i-a
supus viaţa. Acest fapt duce la mărirea credulităţii lor şi implicit la creşterea
vulnerabilităţii şi probalităţii de a fi victimizaţi (furturi, înşelătorii, fraude, crime).
12) Chinuitorii sunt acei indivizi, care în urma chinurilor sistematice şi
prelungite la care supun unele persoane, mai ales în cadrul familiei, cad victima
reacţiilor agresive ale acestora. Von Hentig dă un exemplu al unui tată, care,
alcoolic fiind şi chinuidu-şi familia de mai mult timp, ajunge să fie ucis de propriul
fiu.
13) Indivizii "blocaţi" . Indivizii blocaţi sunt aceia care sunt încurcaţi în multe
datorii. În această categorie pot fi incluşi oamenii de afaceri şi bancherii faliţi, care
nu mai văd nici o rezolvare pe cale legală a situaţiei în care se află şi apelează la unii
"binevoitori" ce oferă "soluţii" căzându-le astfel victime.
195
13.3. Acuzare-apărare în raport cu persoana victimă.
Noile lucrări din domeniul victimologiei realizează o discriminare a victimelor

în funcţie de gradul lor de responsabilitate în comiterea infracţiunilor, precum şi de
reacţia socială în raport cu acestea.
Unul din autorii unor astfel de lucrări este A. Karmen, care în lucrarea sa
"Crims. Victims. An Introduction to Victimology" (1990), împarte victimele în două
categorii:
a) victime acuzate
b) victime apărate
În categoria victimelor acuzate intră acele cazuri de victime împotriva cărora
există dovezi că ele împart răspunderea în forme diferenţiate cu infractorul. În aceste
cazuri victimele se fac vinovate de comportament de facilitare, provocare şi
precipitare.
În categoria victimelor apărate intră victimele împotriva cărora nu există
nici o dovadă sau argument că ar avea vreo vină sau ar fi avut vreo legătură cu
infractorul înainte de comiterea infracţiunii.
În ceea ce priveşte ACUZAREA ea poate apărea pe trei direcţii distincte:
a) ca o explicare individualistă pentru problemele sociale. Doctrina
"responsabilităţii personale" consideră că, aşa cum criminalii sunt condamnaţi
pentru încălcarea legii, tot astfel victimile trebuie să răspundă pentru comportamentul
lor dinaintea sau în timpul comiterii infracţiunii. Ulterior consumării unui incident
victimele pot fi învinuite pentru minimalizarea pericolului de vătămare sau pentru
erorile comise şi care au condus la consecinţe grave.
b) ca proces biologic. Acuzarea victimei poate rezulta din credinţa într-o "lume
justă", adică un loc în care indivizii obţin ceea ce merită. În această lume întâmplările
negative ar apărea numai pentru persoanele rele; cei buni sunt recompensaţi pentru
că ei respectă regulile. În consecinţă, dacă cineva este vătămat de un criminal, acesta
trebuie să fi făcut ceva rău pentru a fi meritat o asemenea soartă. Cei care cred că
lumea reală este o lume dreaptă nu vor să găsească greşeli victimelor dacă acestea
pot să le şi repare. În schimb, dacă privesc incidentele prin prisma unor explicaţii mai
vechi, indivizii tind să acuze chiar şi numai pentru asigurarea păcii şi liniştii lor
interioare. Este greu pentru ei să - şi imagineze o lume guvernată de evenimente
întâmplătoare. Ideea că actele brutale şi fără sens pot fi produse de oricine şi în orice
moment este extrem de descurajatoare. Este mai confortabil pentru ei să se
autoconvingă că victimele au făcut ceva din neglijenţă, din greşeală sau provocativ,
atrăgând astfel asupra lor nenorocul şi neşansa. Sunt înlăturate astfel sentimentele
lipsei de speranţă, a vulnerabilităţii extreme, permiţând acuzatorului să fie reasigurat
că infracţiunea nu-i atinge pe indivizii care acţionează şi reacţionează în acord cu
normele social-juridice.
c) ca un modul în care percep infractorii victimele. Un rol principal în selecţia
ţintelor de atac şi a procedurii suferinţei îl are modul în care victimele sunt percepute
de către infractori. De ce infractorii nu au milă pentru victimele lor? Răspunsul la
această întrebare este dat de faptul că infractorii au trecut printr-un proces de
desensibilizare care micşorează până la eliminarea în totalitate a sentimentelor şi
stărilor de vinovăţie, remuşcare, ruşine, inhibiţii morale, mustrări de conştiinţă.
196
Prin denigrarea victimei, infractorii consideră că actele lor victimizante sunt
justificate şi că alegerea obiectului victimizării este legitim. Atunci când victima este
percepută ca fiind fără nici o valoare, ca ceva inferior umanului, ca o ţintă pentru
ostilitate şi agresiune, sau ca un proscris ce-şi merită maltratarea. Pentru a-şi
neutraliza orice simţ de vinovăţie, delincvenţii juvenili atribuie victimelor potenţiale
trăsături negative. Aceşti delincvenţi caută să alunge din minte imaginile victimelor
lor, susţinând că acestea au fost de acord şi au fost dispuse să accepte, cu alte
cuvinte, ele "au cerut şi au obţinut ceea ce au meritat".
APĂRAREA victimei reprezintă o respingere a concepţiilor privind acuzarea
victimei. Apărătorii victimei cred că acuzatorii acesteia tind să exagereze măsura în
care facilitatea, precipitarea sau provocarea contribuie la comiterea infracţiunii. În al
doilea rând, apărătorii victimei suspectează că acuzatorii victimei confundă excepţia
cu regula şi supraestimează procentul real al cazurilor în care precipitarea, facilitarea
sau provocarea au apărut în mod real. Ei susţin că cele mai multe victime sunt
complet inocente, iar împărţirea responsabilităţii este neuzuală. Apărătorii victimei
mai cred că "vinovăţia" unui procent relativ mic de victime este răspândită şi
generalizată lucru care duce la afectarea reputaţiei tuturor victimelor unor tipuri
anume de infracţiuni. Un exemplu în acest sens îl constituie faptul că suspiciunea se
poate întinde asupra tuturor victimelor furtului auto chiar şi a celor care şi-au luat
măsuri de precauţie. În al treilea rând apărătorii victimelor argumentează că
acuzatorii victimelor susţin în mod neraţional ca victimele să-şi schimbe modul lor
de a fi, oferind sfaturi care sunt nerealiste, deoarece ele trec cu vederea imperativele
culturale şi condiţiile ambientale care determină formarea şi conturarea stilurilor de
viaţă. Celor mai mulţi indivizi le lipsesc posibilităţile de lucru, şcolile frecventate de
copiii lor sau locurile în care trăiesc.
În al patrulea rând, apărătorii victimei ridică mari semne de întrebare privind
soliditatea conceptelor fundamentale şi logica acuzării victimei. Chiar dacă nu au o
evidentă empirică solidă, ei resping afirmaţiile acuzatorilor victimei care susţin faptul
că victimele diferă semnificativ de nonvictime.
În cadrul apărării victimei s-au manifestat două perspective :
a) blamarea criminalului
b) acuzarea sistemului
În cazul blamării criminalului, acuzatorii sunt nemulţumiţi de orice încercare a
infractorilor de a transforma întreaga povară a responsabilităţii pe umerii victimei.
Apărarea victimei dublată de acuzarea criminalului, se întemeiază pe principiul
responsabilităţi personale pentru conduita delictuală, responsabilitatea revenind
exclusiv făptuitorilor.
În cazul celei de-a doua forme de apărare a victimei, se urmăreşte numai
acuzarea sistemului. Conform principiilor acestei acuzări, nici infractorul, nici
victima nu sunt vinovaţi, ambii, dar în grade diferite, sunt "victime" ale culturii lor şi
mediului înconjurător. Prin prisma acestui fapt, rădăcinile problemei crimei trebuie
să fie găsite în instituţiile de bază pe care este construit sistemul social.
În încercarea de a aplica această diferenţiere a apărătorilor şi acuzatorilor
victimei, indivizii nu îşi menţin o poziţie fixă, rigidă de o parte sau alta.
Astfel, atunci când este luat în consideraţie întregul scop al criminalilor şi
victimelor, fiecare blamează anumite victime şi le apără pe altele.
197
13.4. Factori de risc victimali
Preocupările actuale privind studierea rolului şi locului victimei în cadrul

complicatului angrenaj infracţional manifestă o tendinţă vădită spre mulți şi
interdisciplinaritate, precum şi către finalizarea acestor căutări prin recomandări şi
măsuri practice de natură să asigure o cât mai bună protecţie a victimelor potenţiale
ale infracţiunilor. Concluziile de ordin teoretic se corelează din ce în ce mai mult cu
cele desprinse din activitatea organelor judiciare, cristalizându-se într-o orientare
pragmatică, care vizează identificarea şi punerea în aplicare a unor instrumente
practice de influenţare, îndrumare şi dirijare a comportamentelor victimale.
În acest context, cercetarea diverselor comportamente victimale este corelată în
mod necesar cu studierea cauzelor care le determină sau favorizează, cu scopul ca
acţiunea socială de apărare a victimelor să se axeze pe îngrădirea efectului acestora
chiar pe eliminarea lor.
Cele mai reprezentative aspecte ale comportamentului imprudent sau uşuratic
se referă la următoarele situaţii:
a) acceptarea de către victime a unor relaţii ocazionale cu persoane
necunoscute sau dubioase sub aspect comportamental, care oferă bunuri şi servicii,
solicită găzduire sau cumpărarea de băuturi alcoolice ori alte produse, precum şi
acceptarea cu uşurinţă, de către unele tinere, a unor invitaţii la distracţii, la domiciliul
bărbaţilor etc.
b) publicitatea pe care unele victime o fac - de multe ori neprevăzând riscurile -
cu privire la situaţia lor materială bună rezultând din spusele ori din afişarea unui
nivel bun de trai, că deţin la domiciliu sume de bani mai mari, bijuterii sau alte
valori.
Altă condiţie favorizatoare săvârşirii infracţiunilor cu violenţă - care nu este
imputabilă însă victimelor – priveşte "slăbiciunea" biologică a acestora, exprimată în
gradul redus de discernământ şi slaba capacitate de apărare, datorate vârstelor
extreme (copii sau bătrâni) ori unor boli.
Tot printre condiţiile favorizatoare s-a menţinut situaţia specială a unor
persoane, de regulă mai în vârstă, sau lăsate singure în case sau locuri izolate şi care
nu-şi asigură întotdeauna un grad minim de securitate personală a locuinţei.
De asemenea, pot fi considerate ca prezentând un grad mai ridicat de
victimizare persoanele care duc un mod de viaţă parazitară, nu au o locuinţă
statornică, nici surse permanente şi sigure de câştig şi care, prin forţa lucrurilor,
realizează mereu contacte ocazionale, frecventează locuri sau medii rău famate şi au
un comportament neloial, irascibil, recalcitrant sau chiar provocator, determinat
uneori de condiţiile limită în care vieţuiesc.
Dintre condiţiile care condiţionează şi favorizează săvârşirea infracţiunilor, în
general, şi a celor prin violenţă, în special, consumul excesiv de alcool joacă un rol
deosebit, atât sub aspectul frecvenţei actelor antisociale comise sub influenţa lui, cât
şi al gradului de periculozitate socială, ajungând adeseori până la omoruri.
O altă condiţie favorizatoare, frecvent întâlnită în cazul infracţiunilor de
violenţă, se referă la stările conflictuale persistente sau apărute spontan cu puţin timp
înainte de săvârşirea actului infracţional. Aşa cum s-a mai arătat, stările conflictuale
ne oferă un tablou diversificat de motivaţii şi au o durată variabilă: de la cele apărute
spontan la cele care angajează uneori mai multe generaţii. Cazuistica infracţiunilor
comise prin violenţă relevă faptul că adeseori în asemenea situaţii se combină mai
multe condiţii care favorizează săvârşirea acestora. Cel mai frecvent se conjugă
198
starea de ebrietate în care se află autorii şi victimele cu diversele conflicte apărute
spontan si cu comportamente provocatoare din partea victimelor.
13.5. Psihologia victimei – sursă de identificare a ipotezelor corecte

pentru identificarea infractorului.
Practica a demonstrat că în comiterea infracţiunii este foarte greu de realizat
diferenţieri clare pe linia responsabilităţii celor doi membri ai cuplului penal
(infractor-victimă).
Din punct de vedere juridic lucrurile sunt mai clare, precizarea statutului
victimei şi infractorului făcându-se pe baza stabilirii iniţiativei în a comite o faptă
antisocială cât şi în baza efectelor acestei acţiuni. Astfel, persoana vătămată corporal,
violată, ucisă etc., apare în calitate de victimă, iar persoana care a vătămat corporal, a
violat, a ucis, apare în calitate de infractor.
Privind din punct de vedere strict psihologic, deşi existau anumite cazuri în
care între victimă şi infractor nu a existat nici un fel de legătură anterioară, se
consideră că nici o victimă nu poate fi absolvită integral de o anumită răspundere
legată de actul infracţional. Pot fi date multe exemple în acest sens:
- poştaşul care are bani mulţi asupra sa, care nu se asigură deloc şi care este
atacat în scop de jaf;
- victima unui viol într-un parc, în timpul unei nopţi, este vinovată de ignorarea
pericolelor potenţiale atunci când pleacă la plimbare singură, prin parc, la ore târzii;
- victima unui atac nocturn la domiciliu poartă vina unei "publicităţi" exagerate
provenind din achiziţionarea unor bunuri de valoare;
- părinţii sau persoanele care au în pază juridică un minor, au un anumit grad
de vinovăţie în cazul când aceşti minori devin victimele unor infracţiuni.
Atunci când între victimă şi infractor există anumite legături anterioare,
plecându-se de la cunoaşterea victimei (modul său de viaţă, referinţe, habitudini,
trăsături psihomorale şi psihocomportamentale) ce poate "reconstitui" fizionomia
particulară a relaţionării interpersonale infractor-victimă şi, astfel, poate fi identificat
cel ce a comis fapta.
Această situaţie este valabilă pentru cazul în care victima a decedat. În cazul în
care victima nu decedează apare o problemă deloc neglijabilă: măsura în care victima
este dispusă, voluntar sau involuntar, să-l demaşte pe infractor. În cazul în care
victima se teme într-o foarte mare măsură de reacţiile infractorului (ulterioare
demascării), este posibil ca ea să evite complet în a-l demasca, să încerce să găsească
alte "explicaţii", sau să nege efectiv comiterea infracţiunii. Studiind modul de reacţie
al victimei, psihologia ei în astfel de cazuri, se pot emite ipoteze cu privire la
caracteristicile psihice şi comportamentale ale infractorului.
T. Bogdan a făcut o selecţie a datelor de interes pentru cunoaşterea victimelor,
alegându-le pe cele pe care le-a apreciat ca fiind de mare interes în procesul
identificării autorilor:
a) datele referitoare la determinarea naturii juridice a cazului pentru a stabili
dacă, în speţă, este vorba de un omor, sinucidere ori moarte accidentală;
b) datele privind stabilirea celui mai plauzibil mobil al săvârşirii infracţiunii;
c) datele relative la precizarea circumstanţelor esenţiale ale evenimentului (de
loc, de timp, mod de comitere, surprinderea victimei ori acceptarea pătrunderii
autorilor în locuinţă), alte împrejurări semnificative (tentative de alarmare sau de
apărare a victimelor);
199
d) datele care definesc personalitatea victimei, în principal, cele privind
concepţia şi modul de viaţă, materializate în nivelul de cultură şi educaţie, atitudini,
calităţi morale, temperamentale şi caracteriale, trăsături caracteristice de
personalitate, de credinţe şi obiceiuri, anumite tabieturi, dorinţe nesatisfăcute, stare
de echilibru psihic ori manifestarea unor tendinţe spre agresivitate, izolare socială ori
depresiune, anumite vicii ascunse (jocuri de noroc, consum excesiv de alcool, relaţii
extraconjugale ori de inversiune sau perversiune sexuală);
e) cercul de relaţii al victimei (de familie, rudenie, vecinătate, de serviciu, de
distracție), mediile şi locurile sau localurile publice frecventate. De importanţă
deosebită în acest sens sunt precizarea naturii relaţiilor victimei (de amiciţie,
duşmănie, indiferenţă) şi, mai ales, identificarea şi conturarea tuturor stărilor
tensionale ori conflictuale mai vechi sau apărute recent (neînţelegeri familiale,
conflicte pentru moştenire, motive de răzbunare sau gelozie, etc.), precum şi a celor
care privesc legături cu persoane bănuite de comiterea faptei sau cu cercuri afaceriste
ori de infractori, care ar putea sugera preocuparea victimei pentru obţinerea unor
venituri pe căi ilicite;
f) informaţiile privind mişcarea în timp şi în spaţiu a victimei cu accent
deosebit pe perioada imediat anterioară evenimentului care pot avea relevanţă
deosebită;
g) datele privind bunurile deţinute de victimă, mai ales a celor de valoare şi
cele privind dispariţia unora dintre acestea ori a unor documente;
h) informaţiile privind antecedentele morale, medicale, penale şi
contravenţionale ale victimei.
Având în vedere complexitatea şi uneori chiar contradictualitatea informaţiilor
culese despre victimă, în practica organelor judiciare, mai ales în cadrul unor
infracţiuni grave, s-au conturat unele tehnici de organizare a muncii care permit, pe
lângă o sistematizare tematică, o mai lesnicioasă interpretare şi valorificare a datelor.
Ne referim, în principal, la următoarele modalităţi:
a) întocmirea unor liste cuprinzând informaţii pe fiecare din aspectele
menţionate anterior;
b) elaborarea unor schiţe cu relaţiile victimei ori cu mişcarea în timp şi spaţiu a
acesteia sau chiar a unora care combină ambele aspecte, evidenţiindu-se legăturile
suspecte care se suprapun peste momentele critice din viaţa victimei, mai ales din
perioada imediat anterioară evenimentului;
c) studierea comparativă a informaţiilor despre victimă deţinute de la un caz cu
cele privind altele similare, comise în zona şi în perioada de interes, în situaţii când
avem de-a face cu serii de fapte identice pentru a observa dacă au o relaţie unele cu
altele ori pot fi toate victimele aceluiaşi autor, chiar dacă aparent ele nu au nici o
legătură comună (de exemplu: în cazul omorurilor şi tentativelor de omor cu mobil
sexual comise în capitală de Rîmaru);
d) redactarea unor liste cu trei rubrici care să cuprindă informaţiile sigure
despre victimă, apoi pe cele relative sau neverosimile ori chiar contradictorii, care
urmează a fi verificate, iar în ultima rubrică aspectele ce nu sunt deloc cunoscute şi
urmează a fi investigate. Completarea permanentă a acestor liste cu datele noi
obţinute vor permite examinarea comparativă, de sinteză sau chiar analitică a
informaţiilor, constituind o imagine diriguitoare pentru orientarea în continuare a
investigării victimei.
Pentru a reuşi adâncirea cunoaşterii vieţii, mişcării şi legăturilor victimei se
impune folosirea concomitentă şi combinată a unei diversităţi de izvoare de formare,
200
de mijloace şi metode, fiecare din ele putând aduce contribuţii specifice la
"reconstituirea" tabloului de ansamblu a vieţii acesteia.
IZVOARE DE DOCUMENTARE
Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor comise prin violenţă poate

oferi un şir nelimitat de constatări şi indicii semnificative pentru cunoaşterea
victimei, cum ar fi:
1) activitatea desfăşurată anterior producerii cazului (victima era îmbrăcată de
zi, pentru somn, desfăşura diverse activităţi gospodăreşti etc.);
2) comportarea victimei la apariţia infractorului (indicii care arată că se
cunoşteau şi i-a deschis benevol, încercări de punere materializate în prezenţa unor
leziuni de autoapărare, ruperea veşmintelor etc.);
3) indicii pentru eventualul mobil al faptei ca: dispariţia unor bunuri sau valori
ori înscrisuri, poziţia ginecologică a victimei, acţiuni nefireşti sau manifestări de
sadism ale autorului care pot oferi informaţii despre posibile tulburări
comportamentale ale acestuia, leziuni produse post-mortem care pot ilustra prezenţa
mobilului răzbunării, aspecte de regizare a locului faptei etc.;
4) date utile privind identitatea victimei, atunci când aceasta nu este cunoscută
(descrierea semnalmentelor, îmbrăcămintei, ridicarea impresiunilor papilare, a unor
probe biologice pentru determinarea grupei sangvine ş.a.);
5) date de cunoaştere generală a preocupărilor victimei (pe baza studierii
interiorului locuinţei, a conţinutului înscrisurilor şi bibliotecii), a stării de sănătate
(diverse certificate, medicamente, a debitorilor acesteia), diverse însemnări cu nume
şi sume de bani, a diverselor stări conflictuale (copii ale unor acţiuni în instanţă ori
hotărâri judecătoreşti etc.).
De asemenea, expertiza medico-legală poate oferi date utile privind prezenţa
semnelor de autoapărare ale victimei, numărul, gravitatea şi amplasamentul
leziunilor periculoase pentru viaţă ori care au cauzat decesul, poziţia victimei faţă de
agresor, existenţa unor leziuni post-mortem şi a unor leziuni caracteristice
sinuciderilor sau morţilor accidentale etc.
RECONSTITUIREA RADIOGRAFIEI MODULUI DE VIAŢĂ AL VICTIMEI
După cum am văzut, datele care definesc personalitatea victimei, în special

cele ce privesc concepţia şi modul de viaţă al acesteia, au o foarte mare importanţă în
procesul identificării infracţiunii.
Studiind modul de viaţă al victimei, se studiază, de fapt, nivelul de cultură şi
educaţie, atitudinile, calităţile morale, temperamentale şi caracteriale, anumite
tabieturi, dorinţe nesatisfăcute, credinţe şi obiceiuri, starea de echilibru psihic sau
manifestarea unor tendinţe spre agresivitate, izolarea socială sau depresiunea,
anumite vicii ascunse (consum excesiv de alcool, jocuri de noroc, relaţii
extraconjugale ori de inversiune sau perversiune sexuală).
Este recunoscut faptul că o serie de indivizi extrem de expuşi victimizării este
cea a consumatorilor de alcool şi stupefiante. Astfel, în momentul în care se cunoaşte
faptul că victima a fost un înrăit consumator de alcool, se poate emite ipoteza că
infractorul a acţionat în scop de jaf sau că infractorul poate fi un coleg de băutură
201
care a acţionat asupra victimei în timpul unei stări tensionale conflictuale ivite la un
moment dat între victimă şi infractor.
Dacă se cunoaşte faptul că victima a fost o persoană destrăbălată, desfrânată, se
poate aprecia că a fost victimizată de un infractor provenit din rândul proxeneţilor de
exemplu, sau de un soţ (sau iubit) a cărui soţie (respectiv iubită) a întreţinut relaţii
amoroase cu victima.
Este un fapt, de asemenea, cunoscut că prostituatele sunt supuse riscului
victimal mult mai mult decât celelalte femei. Cunoscând faptul că victima decedată a
fost prostituată se poate presupune că ucigaşul este fie un violator, fie un pervers
sexual, fie un proxenet, fie un client al victimei.
Un alt exemplu este cel al cartoforilor. În cazul în care se cunoaşte faptul că
decedatul a fost un cartofor înrăit, se poate emite ipoteza ca ucigaşul este fie un
partener de joc, fie un individ care a acţionat în scop de jaf.
RECONSTITUIREA CERCULUI DE RELAŢII AL VICTIMEI
Aşa după cum a arătat şi T. Bogdan în lucrarea sa "Comportamentul uman în

procesul judiciar", foarte importante în procesul identificării infractorilor, sunt datele
cu privire la cercul de relaţii al victimei. În această categorie de relaţii se încadrează
relaţiile de familie, de rudenie, de vecinătate, de distracţie ale victimei. Deci, pe
lângă alte date importante, este imperios necesar să se cunoască date despre familia
decedatului, despre rudele decedatului, despre vecinii şi colegii de serviciu ai
decedatului între care se poate presupune că a intervenit, la un moment dat, o stare
conflictuală sau tensională. Deci, paralel cu aflarea de date despre cercul de relaţii al
victimei, se încearcă obţinerea de date privind existenţa unor astfel de stări tensionale
sau conflictuale. Se mai poate urmări şi obţinerea de date privitoare la cercurile
afaceriste sau de infractori din care ar fi putut să facă parte victima.
Un exemplu privitor la utilitatea obţinerii de date despre cercul de relaţii al
victimei, pentru procesul de identificare al autorilor, îl constituie cunoaşterea
relaţiilor de familie şi de rudenie ale victimei. Astfel, dacă se constată, de exemplu,
că victima decedată urma ca, într-un oarecare timp, să intre în posesia unei
importante moşteniri, se poate presupune că autorul omorului face parte din grupul
de rude al victimei şi că a acţionat în scopul de a intra el însuşi în posesia acelei
moșteniri sau a unei părţi din această moştenire.
IDENTIFICAREA SURSELOR POTENŢIALE DE CONFLICT ÎN RELAŢIA

VICTIMĂ-AGRESOR
În procesul de identificare al autorilor unor infracţiuni, un rol important îl are

cunoaşterea, pe cât posibil, a relaţiei victimă-agresor şi mai ales a stării tensionale şi
conflictuale dintre cei doi, care a dus la declanşarea şi comiterea infracţiunii. Există
foarte multe variante posibile ale relaţiei infractor-victimă, în special în cazul
infracţiunilor cu violenţă. Ţinând cont de poziţia şi situaţia victimei după comiterea
infracţiunii, se pot diferenţia mai multe variante posibile:
1) victime dispărute, sesizarea fiind făcută de persoane cunoscute şi, nu de
puţine ori, chiar de către infractor, cum ar fi, de exemplu, cazul soţului criminal;
2) victime care nu supravieţuiesc agresiunii (decedate) care "oferă" în principal
informaţii asupra infractorului, plecând de la modul în care a procedat acesta (în ce
202
loc, cu cruzime sau fără, jefuind sau nu victima, încercând sau nu să acopere urmele
etc.);
3) victime care supravieţuiesc agresiunii dar, din motive obiective, acestea nu
pot identifica infractorul (infractorul era mascat, fapta s-a comis pe întuneric, victima
a fost mai întâi legată la ochi prin surprindere etc. În schimb, în astfel de cazuri,
victima poate da totuşi informaţii în legătură cu infractorul, cu unele caracteristici
fizice sau psihice ale acestuia: aspecte vestimentare - haina aspră sau lucioasă,
eventual vocea infractorului, starea de nervozitate a acestuia, precipitarea lui etc.;
4) victime care supravieţuiesc agresiunii şi care cunosc infractorul însă nu-l
denunţă pentru că le este teamă de răzbunarea acestuia (de exemplu, infractorul a
ameninţat victima că în cazul în care aceasta ar denunţa, el se va răzbuna pe copii);
5) victime care supravieţuiesc agresiunii, cunosc infractorul dar nu-l denunţă
din motive care ţin de viaţa lor particulară (de exemplu, agresorul este concubinul
victimei căsătorite);
6) victime ce supravieţuiesc agresiunii şi care cunosc infractorul, dar care
acuză o altă persoană pe care vrea să se răzbune, infractorul adevărat nefiind, deci
denunţat;
7) victime ce supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul dar care, în loc
să-l denunţe, încearcă să ofere alte explicaţii, inclusiv autoacuzându-se,
protejându-l deliberat pe infractor. Este cazul, desigur mai rar al victimei care în
acest fel, consideră că oferă "dovezi de dragoste" infractorului pe care-l iubeşte;
8) victime care supravieţuiesc infracţiunii, care cunosc infractorul, însă,
profitând de situaţie, încearcă să pună în seama acestuia şi fapte pe care nu le-a
comis (de exemplu victima reclamă dispariţia unor lucruri de valoare sau bani pe
care în mod real infractorul nu şi le-a însuşit, acesta rezumându-se la violarea
victimei);
9) victime care profită de o anumită situaţie reclamând o "infracţiune" comisă
asupra sa cu intenţia de a sancţiona o persoană sau de a profita de pe urma ei (de
exemplu, victima simulează voluntar şi regizează corespunzător o relaţie sexuală
pentru a o transfera în viol).
Această sistematizare nu are pretenţia de a fi una exhaustivă, dat fiind faptul că
practica judiciară este mult mai complexă.
De un deosebit interes sunt investigaţiile efectuate în rândul membrilor familiei
victimei ori a prietenilor sau legăturilor mai apropiate, inclusiv cele de serviciu, care
pot releva date preţioase privind anumite temeri, motive de nelinişte ori încercări de
ameninţare din partea unor persoane, modificări bruşte în anumite relaţii, atitudini
sau preocupări ale victimei, intenţii de sinucidere, de răzbunare, de părăsire a familiei
sau localităţi, anumite slăbiciuni sau vicii bine ascunse şi alte aspecte care, de multe
ori nu pot fi clasificate pe altă cale.
Ex. De exemplu, într-un caz de omor, cercetările au trenat timp îndelungat,
autorul fiind indentificat după mult timp, aproape de limita termenului de prescripţie,
deoarece în toată această perioadă nu s-a cunoscut o relaţie amoroasă a victimei cu o
persoană care s-a dovedit a fi autorul faptei. În final, a fost identificată singura
martoră care cunoştea această legătură şi ca urmare s-a ajuns la descoperirea
făptuitorului, care în acel timp era militar şi a participat la efectuarea cercetării la faţa
locului, având posibilitatea să modifice unele aspecte ale cercetării şi să distorsioneze
unele date.
În altă ordine de idei, studierea atentă a corespondenţei, agendelor telefonice,
jurnalelor sau altor înscrisuri emanate de la victimă ori care privesc relaţii sau
203
preocupări ale acesteia (cărţi, manuscrise, schiţe, desene, discuri, timbre filatelice,
diverse colecţii etc.), precum şi altele care relevă stări tensionale ori existenţa unor
procese judiciare în care a fost angajată victima oferă o diversitate infinită de date
care pot constitui indicii despre autori şi categoria mai probabilă de persoane în
rândul cărora aceştia trebuie căutaţi.
În contextul problematicii privind cunoaşterea victimei se disting ca având
valoare practică deosebită cele referitoare la stabilirea relaţiilor inter-umane, a naturii
şi specificităţii acestora. Într-o serie întreagă de cazuri de omor există o frecvenţă
relativ ridicată a situaţiilor când autorii fac parte din cercul de relaţii al victimei, mai
ales când este vorba de omoruri comise cu mobil de răzbunare, gelozie, moştenire
sau de ordin sexual, precum şi în multe omoruri săvârşite în mod aşa-zis spontan,
când apar sau renasc situaţii tensionale, din motive incidentale, mai ales între
persoane cunoscute.
Deşi mai redus ca frecvenţă statistică, există destule omoruri în care factorii
aleatori joacă un rol important, autorii nefăcând parte din cercul de relaţii anterioare
ale victimei, realitate ce complică acţiunea de identificare a făptuitorilor. Asemenea
situaţii se întâlnesc mai des în omorurile comise în mod aşa-zis spontan, cu mobil de
jaf sau sexual, şi în cele comise de persoane cu afecţiuni psihice limitrofe normalului,
de regulă, cele care suferă de diverse forme de psihopatie (sexuală, impulsivă).
Ori de câte ori ne aflăm în faţa unor asemenea cazuri trebuie să admitem
adevărul că şansa valorificării relaţiilor victimei este mai mică decât în situaţiile
menţionate anterior, dar ea există totuşi şi nu trebuie minimalizată. Aplicându-se
metode specifice de investigare şi cercetare vor fi identificate o serie de persoane
care pot oferi informaţii utile despre prezenţa victimei, înaintea evenimentului, în
compania unor persoane cunoscute întâmplător, pe stradă ori în unele localuri sau
locuri publice (parcuri, gări, autogări, discoteci, săli ale tribunalelor ş.a.). Cu ajutorul
acestora, pe baza analizei valorificării atente a oricăror date, mai ales a celor privind
semnalmentele, îmbrăcămintea, comportarea ori alte indicii semnificative (folosirea
unei porecle sau diminutiv, caracteristicile limbajului, direcţia de retragere), se poate
ajunge la identificarea victimelor şi verificarea implicaţiei lor.
O atenţie deosebită se impune a fi acordată datelor referitoare la preocupările,
activitatea, mişcarea şi legăturile victimei din perioada imediat anterioară
evenimentului, informaţiilor despre perioada mai "caldă" a cazului, care are un grad
de probabilitate sporită de a ne oferi soluţia.
Rezumat
În culturile antice victima unor acte oprite sau a unor omisiuni a fost
întotdeauna în atenţia celor care administrau justiţia chiar şi în forma ei cea mai
primitivă. Compensaţiile şi răscumpărarea erau mijloacele cu care în acele vremuri
comunitatea umană restabilea echilibrul răsturnat de infractori. În fapt, aceste
mijloace erau uneori menite să despăgubească un individ sau o colectivitate care
pierduse parţial (prin incapacitate) sau total (prin deces) un element al forţei de
muncă. Odată cu evoluţia societăţii, justiţia îşi pierde caracterul privat (răzbunări
individuale, compensări sau restituiri forţate) şi formaţiile de stat, mereu mai tari, iau
în propriile mâini şi justiţia. Odată cu aceasta, figura centrală a dramei juridice
devine infractorul, lăsând din ce în ce mai mult marginalizată persoana victimei.
204
Cuvinte cheie
 victimă
 risc victimal
 raport victimă-agresor
1. Definiți termenul de victimă (pg. 193)
2. Ce reprezintă victimele provocatoare? (pg. 194)
3. Care sunt aspectele comportamentului imprudent? (pg. 198)
4. Care sunt datele victimale de interes în procesul identificării autorilor

infracțiunii? (pg. 199)
5. Descrieți reconstituirea radiografiei modului de viață a victimei. (pg. 201)
Concluzii.
Pe planul cel mai general, victimologia, ca orientare de investigaţii științifice,

trebuia să apară mai devreme sau mai târziu, deoarece evoluţia societăţii moderne
exclude categoric dreptul individului de a-şi face singur dreptate, fără să fi luat
asupra sa şi despăgubirea ca şi reabilitarea victimelor. În felul acesta, atât practica
legală, cât şi teoria criminologică se aşează pe studierea şi analiza criminologului
(extrema formă a devianţei), de unde rezultă un fapt paradoxal, greu de înţeles: la
finele procesului penal infractorul este pedepsit, statul la rândul lui preia sarcina de a
interveni în situaţia "socio-educativă" a infractorului prin mijloace de constrângere
prevăzute de legea penală, în schimb, singurul element neglijabil rămâne victima
(supravieţuitoare) şi moştenitorii acesteia (în sensul larg al termenului) în cazul
victimei nesupravieţuitoare.
205
UNITATEA 14
ELEMENTE DE PSIHOLOGIE PENITENCIARĂ
CUPRINS
Obiective…………………………………………………………………….. 207
Cunoștințe preliminarii………………………………………………………. 207
14.1. Detenția și consecințele psihologice ale privării de libertate………….. 208
14.1.1. Noțiuni de psihologie corecțională………………………………… 208
14.1.2. Detenția. Aspecte psihologice……………………………………… 209
14.1.3. Detenția. Aspecte psihosociale…………………………………….. 212
14.2. Recuperarea socială a infractorului……………………………………. 213
14.3. Efectele perturbatoare ale mediului penitenciar……………………….. 214
Rezumat……………………………………………………………………… 217
Cuvinte cheie…………………………………………………………………. 218
Concluzii……………………………………………………………………… 218
206
Obiective
- să conștientizeze consecințele psihologice ale privării de libertate;
- să-și însușească noțiunile de bază ale psihologiei corecționale;
- să trateze fenomenul detențional din perspectivă psihologică;
- să trateze fenomenul detențional din perspectivă psihosocială.
 Cunoștințele în domeniul dreptului penal. psihologiei generale,

psihologiei personalității, psihologiei medicale, psihiatriei.
 M. Florian - Îndrumare în filozofie. Ed. Antet, Oradea, 1997

 M. Petcu - Delincvenţa. Repere psihosociale. Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999
 M. N. Turliuc - Psihosociologia comportamentului deviant, ed. Institutul
European, Iaşi, 2007
 Al. Boroi - Drept penal. Partea generală, ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006
 Ghe. Florian - Psihologie penitenciară. Studii şi cercetări, ed. Oscar print,
Bucureşti, 1996

Este de două ore.
207
14.1.Detenția și consecințele psihologice ale privării de libertate
Libertatea, condiţia fundamentală a oricărei societăţi democratice, pentru

Seneca, reprezintă lucrul cel mai de preţ de pe lume. Libertatea este cea care pune
ordine în haosul existenţei noastre şi se identifică cu autonomia. Autonomia
presupune o viaţă planificată, o scară de valori prin care anumite idealuri sunt puse
mai presus de altele (M. Greene, 1988). Nu putem vorbi de libertate fără a ţine cont
de noţiunea care îi arată dimensiunea reală şi anume, autoritatea. Aşa cum pentru
Protagoras din Abdera „omul este măsura lucrurilor, a celor ce sunt, că sunt, a celor
ce nu sunt, că nu sunt”, pentru libertate măsura este autoritatea. Libertatea şi
autoritatea sunt două dimensiuni fundamentale ale experienţei umane, iar opunerea
lor este doar aparentă. Libertatea presupune autoritate, la nivelul existenţei sociale
ele nu pot fi înţelese complet decât prin prisma corelaţiei. Autoritatea intervine în
situaţia în care un individ are de făcut o alegere. Raportul de autoritate este un raport
de dependenţă între un agent superior şi un agent subordonat, raport care, implică o
relaţie de supunere raţională şi limitată, neidentificabilă cu umilirea.
Libertatea individului depinde de capacitatea lui de a face distincţie între
autoritate şi pseudo-autoritate. Detenţia este o limitare a libertăţii persoanei. Atunci
când limitarea de libertate reverberează la nivelul interiorităţii umane, în psihicul
individului se naşte nevoia de a acţiona pentru redobândirea libertăţii pierdute,
acţiune ce J. Brehm a denumit-o „reactanţă psihologică”. Dar, limitarea de libertate
reprezintă, de fapt, consecinţa apariţiei unor forme de devianţă şi delincvenţă la un
individ sau grup social. Devianţa, în sens restrâns, constă în „multitudinea
comportamentelor ale căror caracteristici apar mai mult sau mai puţin ofensatoare,
reprobabile, condamnabile şi care generează sau pot genera, dezaprobare ostilitate
şi diferite sancţiuni faţă de autorii acestora”. Noţiunea de devianţă poate căpăta
înțelesuri diferite în funcţie de interpretare. Astfel, din punct de vedere sociologic,
devianţa se referă la orice încălcare sau abatere de la normele scrise sau nescrise ale
unei colectivităţi care ameninţă echilibrul sistemului şi dă naştere unei sancţiuni, din
punct de vedere juridic, devianţa se referă la încălcarea normelor juridice, iar din
punct de vedere psihologic devianţa este o abatere variabilă a comportamentului de
la normalitatea psihică. De oriunde am privi devianţa este o anormalitate care
indiferent ce aspect îmbracă va fi întotdeauna sancţionată.
14.1.1. Noțiuni de psihologie corecțională
Robert J. Wicks (1974) susține că psihologia corecțională reprezintă studiul și

aplicarea cunoștințelor psihologice în domeniul înfăptuirii justiției penale. Aceste
cunoștințe se pot referi la unele sau la toate momentele prin care trece un infractor
identificat (trimis în judecată). Scopul psihologiei corecționale este să caute mijloace
pentru înțelegerea comportamentului infractorului, să-l ajute în plan intelectual,
social sau emoțional, să acționeze cât mai eficient și astfel să promoveze, în condiții
cât mai bune, adaptarea socială a infractorului.
208
Definiția dată de Wicks pare a fi prea largă, referindu-se la aproape întreaga
problematică a psihologiei judiciare. Din acest motiv este preferat termenul utilizat
de Henry F. Ellenberger (1971), de psihologie carcerală, care se referă la acele
probleme psihologice și psihosociale care derivă din viața derulată în penitenciar și
care afectează întreaga personalitate a infractorului, comportamentul său individual
și social ( exacerbarea unor instincte, conduite spațial-teritoriale, subordonarea la
unele norme carcerale ș.a.m.d.).
Instituția socială în care infractorul urmează să execute pedeapsa privativă de
libertate este penitenciarul. Donald Cressey (1961) arată că penitenciarul – ca
instituție socială – urmărește concomitent trei scopuri:
- scopul custodial – urmărește claustrarea deținuților și împiedicarea evadării lor.
Acest scop este impus și urmărit de suborganizația militară structurată pe
sistem de comandă și prevenire;
- producția de bunuri materiale – își propune remunerarea deținuților care
desfășoară activități meșteșugărești, industriale, agrare ș.a.m.d.
- scopul reeducativ – impus prin coerciție morală de către educatori specializați,
care se ocupă de problemele educaționale ale deținuților.
Coexistența celor trei obiective, cu personal specializat pe cele trei direcții care
acționează concomitent, dar nu întotdeauna strict convergent, poate genera stări
tensionale
14.1.2. Detenția. Aspecte psihologice
Pentru a evalua consecinţele psihologice ale pedepsei privative de libertate

trebuie să avem în vedere un factor determinant, şi anume, factorul „timp”. Timpul
este un criteriu esenţial pentru sistematizarea vieţii omeneşti. Atitudinea faţă de timp
este diferită la fiecare dintre participanţii la actul de justiţie. Astfel, pentru legiuitor,
timpul nu reprezintă decât un grad al pericolului social abstract al faptei prevăzute de
legea penală; pentru judecător timpul reprezintă reflectarea pericolului social concret
al faptei comise de individ iar, pentru deţinut, timpul este perceput într-un mod cu
totul diferit faţă de ceilalţi participanţi la actul de justiţie. Persoana aflată în detenţie
are conştiinţa faptului că intră în închisoare împotriva voinţei sale, cu un statut de
subordonare pe termen lung şi resimte pierderea libertăţii cu atât mai dureros cu cât
libertatea era mai bogată în perspective şi alternative iar condiţiile concrete din
penitenciar sunt mai grele.
Din punct de vedere psihologic, detenţia determină modificarea
caracteristicilor fiecărui element al personalităţii.
Afectivitatea este elementul personalităţii care suferă cele mai intense
modificări. Când pedeapsa este apreciată ca fiind pe măsura faptei comise, din punct
de vedere afectiv, deţinutul exprimă o acceptare supusă a tuturor rigorilor vieţii de
penitenciar. Când pedeapsa este văzută ca fiind mai aspră decât fapta comisă,
deţinutul consideră că i s-a făcut o nedreptate şi suferă o sancţiune nemeritată. Ca
urmare, deţinutul va rămâne neîmpăcat, revendicativ şi ostil administraţiei locului de
deţinere, dominat de sentimentul de victimizare.
Motivaţia persoanelor private de libertate suferă şi ea modificări complexe.
Justificarea faptei care a atras sancţiunea penală se poate modifica pe parcursul
detenţie, individul îşi poate regândi şi reanaliza întregul film al faptelor şi, de cele
mai multe ori, caută să-şi perfecţioneze acţiunile ajutat fiind şi de societatea
209
penitenciară. Modificări ale motivaţiei se reflectă şi la nivelul aspectelor privind
viitorul, relaţiile familiale sau cu privire la problematica reintegrării sociale de după
executarea pedepsei. De cele mai multe ori motivaţia ca element al personalităţii este
atrofiată iar, ţinând cont de alternativele reduse oferite de societate cumulate cu
sentimentul de stigmatizare al persoanei care a suferit o sancţiune privativă de
libertate, este de înţeles comportamentul reticent şi uneori chiar bizar al deţinuţilor.
Motivaţia atrofiată implică modificări profunde ale altui element al
personalităţii, şi anume, al voinţei.
Voinţa, o altă componentă a personalităţii profund afectată de detenţie, ar
trebui să fie un „motor” de mobilizare pentru a depăşi obstacolele oferite de viață. La
o persoană care a suferit o pedeapsă privativă de libertate voinţa nu poate acţiona
fără sprijinul celorlalte componente ale personalităţii: afectivitatea şi motivaţia. Dar
aşa cum am văzut şi aceste două elemente ale personalității sunt puternic afectate
ceea ce duce la închiderea unui cerc vicios foarte greu de desfăcut în condiţiile lipsei
de preocupare din partea societăţii. Studiind comportamentul persoanelor aflate în
detenţie, se poate constata o accentuare a voinţei îndreptată spre atingerea unor
interese personale: refuzul de hrană pe o anumită perioadă, menţinerea tăcerii
absolute pe un interval hotărât de timp sau acte de bravadă. În ce priveşte
performanţele din muncă cu greu se poate vorbi despre mobilizarea voinţei ci mai
degrabă se pot pune pe seama obligativităţii.
Temperamentul se manifestă, în mediul penitenciar, la nivel de grup de
apartenenţă. Astfel s-a constatat o atmosferă caracteristică instalată în camera în care
grupul majoritar are un anumit temperament. În cazul flegmaticilor, în cameră se
instalează un climat rece şi indiferent, în cazul melancolicilor, se instalează un climat
liniştit şi melancolic, în cazul colericilor, se instalează un climat tensionat întrerupt
de răbufniri ale agresivităţii.
Penitenciarul creează un tip aparte de relaţii interpersonale care au un
conţinut, o dinamică şi modalităţi aparte de structurare şi manifestare. Aceste relaţii
pozitive. Între deţinuţi există un mare procent de indivizi cu un ego slab, cu o
imagine nefavorabilă asupra propriei persoane, cu o crescută nevoie de dependenţă şi
cu imagine neclară sau chiar întunecată a viitorului. Din punct de vedere al relaţiilor
interpersonale există o diferenţiere netă între un penitenciar de femei şi un
penitenciar de bărbaţi. În timp ce un penitenciar de femei este dominat de raritatea
evenimentelor negative majore ceea ce duce la concluzia respectării normativităţii
oficiale, la un penitenciar de bărbaţi, nivelul şi calitatea relaţiilor umane este diferită,
aproape tot timpul se întâmplă câte ceva care polarizează interesul unui mare număr
de deţinuţi sau chiar a tuturor. Moralul deţinuţilor bărbaţi este mult mai scăzut
comparativ cu cel al femeilor private de libertate.
Individul care execută o pedeapsă privativă de libertate parcurge câteva etape
de modificare a personalităţii sale. La începutul detenţiei se remarcă „şocul
depunerii, care este cu atât mai puternic cu cât reacţiile emoţionale erau mai ordonate
în viaţa de zi cu zi. După o lună două se instalează sentimentul de victimizare, atunci
când deţinutul realizează amploarea pierderilor din cauza condamnării şi începe să-şi
imagineze handicapul situaţiei lui familiale, profesionale şi sociale. Destul de repede
se instalează dezamăgirea. Contactul cu mentalităţi şi stiluri de viaţă greu de
210
conceput înainte, părăsiţi de familie, imposibilitatea de a rămâne la distanţă de partea
rea a vieţii de grup duce la accentuarea sentimentului de dezamăgire. De altfel,
sentimentul de dezamăgire duce la anularea coordonatelor relaţiilor interpersonale
bazate pe respect, încredere, ataşament. Mai încet sau mai repede se instalează la
mulţi deţinuţi o intoleranţă emoţională faţă de ambianţa penitenciară: procesul începe
cu aspectele privind condiţiile fizice ale detenţiei (spaţiul restrâns, mirosuri
neplăcute, somn dificil, zgomot permanent) şi continuă cu cele rezultate din relaţiile
interumane (agresiuni verbale, zvonuri absurde, opinii divergente, umilinţe de tot
felul care adâncesc odată în plus sentimentul singurătăţii). Urmează o perioadă în
care se instalează resentimentele şi în care totul este devalorizat familia, rudele,
prietenii şi chiar propria persoană. După această perioadă deținutul se linişteşte.
Acestea reprezintă modificările psihologice pe care le suferă o persoană
privată de libertate care nu a mai avut anterior nici un contact cu mediul penitenciar.
Cu totul altfel stau lucrurile în cazul unor persoane care, în antecedente, au mai avut
contact cu mediul penitenciar. Dacă la prima categorie de indivizi privarea de
libertate accentuează scopul de reeducare a pedepsei, la categoria recidiviştilor
scopul privării de libertate se modifică spre funcţia de neutralizare, care, din păcate,
este doar temporară – pe perioada detenţiei.
Literatura de specialitate evidenţiază diverse categorii de recidivişti:
ocazionali şi marginali la J. Pinatel, pseudo-recidivişti, recidivişti ordinari şi
recidivişti din obişnuinţă la O. Cannat. Pentru unii recidiviştii reprezintă simbolul
eşecului oricărei măsuri de recluziune penală, al neputinţei tratamentului penitenciar.
Observarea statistică a infracţiunilor şi a indivizilor cel mai frecvent
sancţionaţi conduce la formarea imaginii unei delincvenţe repetitive sau recidivante.
Există astfel, delicte ce implică indivizi care folosesc stupefiante, delicte privind
regimul străinilor în care intră, aproape prin definiţie, noţiunea de recidivă.
Deţinuţi recidivişti parcurg mai ușor unele perioade de detenţie iar
personalitatea lor este deja destul de modificată în sensul adaptării la condiţiile
specifice din mediul penitenciar. Exista la unii deţinuţi un act de bravadă faptul de a
rămâne puţin timp în libertate.
În mod frecvent se constată o adaptare pasivă la condiţiile vieţii din
închisoare prin adoptarea unei atitudini „filozofice” sau evitarea concentrării pe
anumite probleme incomode. Chiar dacă mulţi dintre deţinuţi au avut înainte de a
veni în penitenciar o personalitate robustă, în timpul executării pedepsei cu
închisoarea se instalează o sensibilitate progresivă la mediu, o intoleranţă
emoţională, agravată de lipsa posibilităţii de a se sustrage realităţii prin imaginar. La
deţinuţi, instinctul teritorialităţii este inhibat pentru că nu-şi pot marca teritoriul care
le-a fost atribuit, agresivitatea are alte forme decât cele violente la care ne-am
aştepta, crearea dependenţei, manipularea informaţiilor, distribuirea pachetelor cu
alimente, împiedicarea unora să participe la activităţi recreative sunt tot atâtea
împrejurări care duc la erodare personalităţii umane şi la conturarea tot mai evidentă
a unui comportament deviant.
Penitenciarul este o instituţie patogenă care depersonalizează individul şi-l
face să devalorizeze lumea şi pe sine însuşi, şi ce este mai rău, permite obişnuirea cu
acest mediu.
211
14.1.3. Detenția. Aspecte psihosociale
Ca fenomen social criminalitatea lezează interesele societăţii, iar cei care

încalcă regulile sunt etichetaţi ca atare. Sancţiunea pentru aceştia este privarea de
libertate, unde deţinutul este supus efectelor coercitive ale vieţii de penitenciar,
având un statut de subordonat faţă de lege. Privarea de libertate în mediul penitenciar
constituie pentru orice om o situaţie de amplă rezonanţă în modul său de viaţă atât pe
durata detenţiei, cât şi după aceea în libertate. În multe cazuri impactul privării de
libertate asupra componentelor personalităţii este dramatic, generând şi
permanentizând conduite diferite faţă de cele avute anterior în mediul liber. Privarea
de libertate îmbracă mai multe forme. Analizând izolarea psihică şi psihosocială, pe
de o parte, şi privarea de libertate prin executarea unei pedepse penale într-un loc de
detenţie, pe de altă parte, vom constata că între ele există o multitudine de diferenţe
ce prezintă aspecte specifice şi manifestări complexe. Deosebirile sunt de ordin
fundamental şi vizează atât latura cantitativă , cât şi pe cea calitativă:
a) Din punct de vedere cantitativ – privarea de libertate se întinde pe perioade
mai mari sau mai mici, durata condamnării constituind principalul factor stresor;
b) Din punct de vedere calitativ – privarea de libertate dă naştere unei game
complexe de frământări psihice şi psihologice începând cu criza de detenţie. Privarea
de libertate înseamnă controlul crimei în societate şi mai înseamnă închisoare şi
deţinut.
Fenomenul de devianţă este de obicei înţeles ca un fapt psihologic deşi el este
în primul rând sociologic. Dacă analizăm devianţa, procesul este exact invers: nu
există o personalitate deviantă, devianţa fiind un fenomen colectiv. Când se vorbeşte
de devianţă, se au în vedere grupuri cu comportamente străine de o anumită
colectivitate. Devianţa priveşte fiinţa socială în întregul ei, şi pe acest fond se pot
face individualizări. din punct de vedere psihologic, un delincvent poate fi: debil
mintal, schizofrenic, psihotic, dar nu în aceasta contă devianţa; el este deviant nu prin
originea tulburării sale ci prin apartenenţa sa la grupul deviant. Astfel, delincvenţa
este un fenomen al devianţei.
Devianţa apare acolo unde societatea traversează o criză de adaptare. Pentru
Merton, devianţa rezultă din disocierea dintre structura socială şi mijloacele la care
poate apela individul pentru a-şi atinge scopurile. Pentru Szabo, apariţia societăţii de
masă cu o nouă cultură, provoacă pentru individ probleme de adaptare la maşinismul
şi urbanizarea exagerată.
Societatea din mediile de detenţie conţine o serie de caracteristici care o face
să fie diferită faţă de o societate normală. Această societate este o societate de
indivizi tensionaţi permanent de situaţia în care trăiesc şi de relaţiile ce se stabilesc
între ei. O determinantă a unei astfel de societăţi o reprezintă zvonurile – mesaje
transmise oral despre evenimente greu de verificat dar cu o semnificaţie deosebită
pentru colectivitate. Pentru o comunitate penitenciară zvonurile îndeplinesc câteva
funcţii distincte; funcţia informativă, funcţia de control social, funcţia de evaziune.
Dintre aceste funcţii, cea mai importantă este funcţia de control social al membrilor
colectivităţii deoarece autorizează în final un anumit punct de vedere, o manieră
aparte de interpretare a unui eveniment.
Procesul prin care orice societate îşi asigură, prin conduitele adecvate ale
membrilor săi, consistenţa şi coeziunea internă, are ca finalitate realizarea unor
transformări fundamentale ale comportamentului indivizilor şi grupurilor sociale.
212
Transformările converg, în principal, spre conformitatea membrilor societăţii faţă de
modelul normativ al acesteia, dar şi spre prevenirea „devierii” de la acest model prin
interiorizarea de către indivizi a valorilor şi normelor sociale, ca mecanisme ale
procesului de socializare. Socializarea este şi ea un proces complex a cărui finalitate
este integrarea socială realizată prin acţiunea factorilor de socializare
instituţionalizaţi şi neinstituţionalizaţi. Diferitele eşecuri ale socializării se asociază
cu apariţia şi proliferarea unor forme de devianţă şi delincvenţă la anumiţi indivizi
sau grupuri sociale.
Dintre aspectele psihosociale ale mediului penitenciar se delimitează câteva
constante.
Astfel, frustrarea este resimţită cu deosebită tărie şi pe planul timpului.
Organizarea impusă şi în general foarte monotonă a timpului, programul zilnic sever
reglementat, timpul liber, atât cât este, fiind şi el impus mai cu seamă în primele
perioade ale detenţiei, provoacă sentimentul de frustrare continuă şi, în consecinţă,
măreşte agresivitatea deţinutului.
Şocul încarcerării, contactul cu subcultura celulei, determină pe deţinut să-şi
formeze o nouă viziune asupra propriei persoane şi să elaboreze o „strategie de
supraviețuire”.
Din punct de vedere psihosocial, populaţia de deţinuţi dintr-o instituţie
penitenciară reprezintă un grup uman care înainte de toate, are caracteristicile
oricărui grup. Astfel, se pot identifica statuturi şi roluri formale sau informale, apar
liderii formali şi informali care au un cuvânt greu de spus în existenţa şi manifestările
întregului grup. Grupul se supune unor norme care nu sunt neapărat identice cu cele
dorite de conducerea penitenciarului, precum pot exista şi „tradiţii” transmise de la o
„generaţie” la alta de deţinuţi. De asemenea, apare şi un limbaj specific folosit cu
precădere în scopul comunicării dintre deţinuţi spre a-şi camufla intenţiile.
În cadrul grupului de deţinuţi apar şi fenomene socioafective (de atragere, de
respingere, de ignorare) dintre indivizi. Spre deosebire de societatea normală, în
grupul de deţinuţi aceste fenomene socioafective apar cu deosebită virulenţă; atât
prieteniile cât şi ostilităţile sunt „pe viaţă şi pe moarte”, fapt care, nu o dată,
afectează atât climatul organizaţional, cât şi starea de disciplină a deţinuţilor.
14.2. Recuperarea socială a infractorului
Politica de tratament este de la început o orientare penitenciară menită să

redea condamnatului o șansă veritabilă de a redeveni un om liber. Este vorba despre
„principiul umanist” care recunoaşte deţinutului dreptul la tratamentul de
resocializare. În literatura de specialitate noţiunea de tratament desemnează măsurile
de prevenire în special al recidivei la persoanele care sunt supuse privării de libertate.
Istoria ideii de tratament, este a unei discipline care oscilează între drept,
medicină, politică şi morală. De aceea, politica de tratament a fost criticată de cei
care gândeau că este imposibil să judeci delincventul, din moment ce deseori
societatea are mai multă responsabilitate decât el în ceea ce priveşte infracţiunea
comisă. În medicină, tratamentul are ca obiectiv întoarcerea la starea de sănătate
normală a individului sau măcar o apropiere de această stare. Din punct de vedere al
penologiei, corpul social se comportă ca un organism viu care reacţionează la o
leziune.
213
A vorbi despre tratament înseamnă a admite că delincventul are ceva special
care se adaugă calităţii sale de om, fără a fi inerent acestuia. Ideea de tratament
implică prezenţa la delincvent a unor structuri psihice specifice care se suprapun pe
structurile personalităţii normale. A defini anormalitatea prin inadaptare socială
înseamnă a accepta ideea că individul trebuie să se înscrie normelor unei anume
societăţi oricum ar fi ea constituită şi condusă.
Pedeapsa compensează trecutul şi este necesar să se impună vinovatului o
pedeapsă dacă nu dorim să-l excludem pe acesta din societate. Reintegrarea socială
nu poate fi acordată decât cu acest preţ pentru că nici o societate nu poate exista fără
un minim de norme şi mijloace de coerciţie pentru indivizii care nu se conformează
normelor.
Rolul primordial în resocializarea deţinutului într-un mediu penitenciar îl
deţine educatorul. Educatorul trebuie să faciliteze apropierea de el a deţinutului, să
stabilească relaţia dintre infracţiune şi constantele personalităţii acestuia, să
pregătească terenul unei noi raportări la valorile sociale după executarea pedepsei.
Resocializarea ca o „rupere completă de trecut” acţionează la nivelul
restructurării profunde a personalităţii delincvente, în ideea prevenirii recidivei, a
asigurării unor condiţii de viaţă compatibile cu statutul demnităţii umane şi cu
normele sociale, precum şi încadrarea în roluri sociale şi relaţii interumane normale.
În concepţia structural-funcţionalistă a lui Parsons, principala condiţie a
stabilităţii şi conservării sistemului social o constituie existenţa unui consens al
membrilor societăţii asupra normelor şi valorilor fundamentale, care determină
motivaţiile acţiunii. Conformitatea cu indicaţiile normative şi cu reperele evaluative
ale societăţii reprezintă o necesitate imperativă pentru viaţa indivizilor, tot aşa cum
adaptarea sau integrarea constituie trebuinţe funcţionale obligatorii pentru realizarea
unei acţiuni sociale moral adecvate.
Procesul de conformare la exigenţele ordinii sociale este denumit socializare,
proces prin care prin interiorizarea normelor şi valorilor grupului social, individul
devine actor al sistemului. Întrucât prin ele însele, sancţiunile nu garantează
conformarea indivizilor, procesul de socializare intervine ca un mecanism de control
social care asigură că normele şi valorile sociale vor fi învăţate sau asimilate,
devenind parte integrantă a personalităţii delincventului. Socializarea se află într-o
legătură de interdependenţă cu imitaţia, adaptarea, integrarea socială sau culturală.
Este evident că funcţia terapeutică a justiţiei trebuie prelungită şi în timpul
executării pedepsei cu închisoarea şi după liberarea deţinutului. Politica penitenciară
va trebui însă abordată în contextul politicii sociale obişnuite – învăţământ, sănătate,
servicii – fără a face din ea un domeniu distinct. Aceasta înseamnă a recunoaşte că
viaţa de zi cu zi dintr-un penitenciar este mai complexă decât viaţa dintr-o societate
normală.
14.3. Efectele perturbatoare ale mediului penitenciar.

Robert J. Wicks susţine că psihologia corecţională este studiul şi aplicarea
cunoştinţelor psihologice în domeniul înfăptuirii justiţiei penale. Aceste cunoştinţe se
pot referi la unele sau la toate momentele prin care trece un infractor identificat
(trimis în judecată, încarcerat sau eliberat). Scopul psihologiei corecţionale este să
caute mijloace pentru înţelegerea comportamentului infractorului, să-l ajute pe plan
214
intelectual, social sau emoţional, să acţioneze cât mai eficient şi astfel să promoveze,
în condiţii cât mai bune, adaptarea socială a infractorului.
Definiţia dată de Robert J. Wicks pare a fi prea largă, referindu-se aproape la
întreaga problematică a psihologiei judiciare. Din acest motiv este preferat termenul
utilizat de Henri F.Ellenberger, de psihologie carcerală, care se referă la acele
fenomene psihologice şi psihosociale care derivă din viaţa de penitenciar şi care
afectează întreaga personalitate a infractorului, comportamentul său individual şi
social (exacerbarea unor instincte, conduitele spaţial-teritoriale, subordonarea la
unele norme carcerale etc.).
Instituţia socială în care infractorul urmează să execute pedeapsa privativă de
libertate este penitenciarul.
Penitenciarul, ca instituţie socială, arată Donald Cressey (1961), urmăreşte
concomitent trei scopuri:
a) custodial, care constă în claustrarea deţinuţilor şi împiedicarea evadării lor.
Acest scop este impus şi urmărit de suborganizaţia militară structurată pe sistem de
comandă şi prevenire;
b) producţia de bunuri materiale (meşteşugărească, industrială, agrară etc.),
prin remunerare, reducere din timpul condamnării etc. pentru problemele de
producţie există cadre specializate (maiştri, tehnicieni, ingineri), care asigură
realizarea producţiei;
c) reeducativ, impus prin coerciţie morală de către educatori specializaţi, care
se ocupă de problemele educaţionale ale deţinuţilor.
Coexistenţa celor trei obiective, cu personal specializat pe trei direcţii care
acţionează concomitent, dar nu întotdeauna strict convergent, prin natura lucrurilor
pot genera stări tensionale care, deşi perfect rezolvabile, uneori creează disfuncţii în
mersul înainte al instituţiei penitenciare şi se răsfrânge în parte şi asupra activităţii de
reeducare. Conducerea penitenciarului poate să acorde prioritate unui sector sau
altuia, în funcţie de viziunea acesteia asupra priorităţilor, activitatea efectivă de
reeducare poate fi pe primul plan, sau poate fi lăsată pe al doilea plan, deşi scopul
reeducativ este prioritar în aplicarea oricărei pedepse privative de libertate.
Din punct de vedere psihosocial, libertatea constituie pentru om o necesitate
fundamentală. Ca posibilitate de a alege între mai multe alternative, libertatea umană
reprezintă o trebuinţă de prim ordin, a cărei satisfacere condiţionează formarea şi
manifestarea echilibrată a personalităţii. Efectele limitării libertăţii perturbă evoluţia
normală a personalităţii, creează condiţii pentru apariţia şi amplificarea unor tulburări
psihice şi psihosociale. Afectând întreaga personalitate, punându-şi amprenta asupra
întregului comportament, privarea de libertate afectează profund viaţa persoanei şi
relaţiile ei sociale.
Pe parcursul vieţii, la orice persoană pot să apară împrejurări în care aceasta să
fie privată de libertate pentru anumită perioadă.
O formă aparte a restrângerii libertăţii o reprezintă reacţia socială faţă de
persoanele care încalcă legea penală şi se concretizează în pedeapsa cu privare de
libertate într-un loc de detenţie.
Privarea de libertate prin executarea unei pedepse penale într-un penitenciar
reprezintă o situaţie specială deosebit de complexă. Privarea de libertate într-un
penitenciar nu presupune izolarea totală a infractorului şi nu are ca scop producerea
de suferinţe fizice şi psihice, ci reprezintă o măsură de constrângere şi un mijloc de
reeducare, în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni. În ţara noastră sistemul
pedepsei privative de libertate are ca elemente esenţiale regimul de deţinere în
215
comun şi reeducarea prin muncă a celor ce au încălcat legea. Prin privarea de
libertate nu se urmăreşte dezumanizarea infractorilor, ci recuperarea şi reintegrarea
lor socială.
În noile condiţii ale societăţii româneşti, legislaţia caută să facă din penitenciar
o instituţie calitativ nouă în care reeducarea să fie rezultatul îmbinării activităţii utile
depuse de deţinuţi cu acţiunile educative exercitate asupra lor. Efectul pozitiv al
acestor acţiuni duce, în unele cazuri, la eliberarea condiţionată.
Administraţia penitenciarelor are obligaţia de a îmbina munca cu o largă paletă
de acţiuni educative, de la şcolarizare şi calificare profesională până la activităţi
culturale de toate genurile, acestea având ca scop pregătirea deţinutului pentru
reintegrarea sa rapidă în viaţa socială. La aceasta se adaugă criteriile de separaţie a
infractorilor după: sex, vârstă, natura infracţiunii, durata pedepsei, starea de recidivă
şi după receptivitatea la activităţile de reeducare. Conform practicii penitenciare
actuale, separarea deţinuţilor după criteriile amintite constituie baza diferenţierii
tratamentului aplicat şi premisa individualizării regimului de detenţie.
Urmărind o cunoaştere cât mai fidelă a fenomenelor psihice şi psihosociale ce
se manifestă în locurile privative de libertate se impune o tratare diferenţiată a
regimului de arest şi a celui de penitenciar.
Pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal sau pentru a împiedica
sustragerea învinuitului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea
pedepsei se poate lua faţă de acesta măsura arestării preventive. Cazurile în care o
persoană poate fi arestată preventiv sunt stipulate în mod expres de către legislaţia
penală.
Din perspectiva psihologiei judiciare persoanele care se găsesc în arestul
unităţilor de poliţie prezintă manifestări şi conduite specifice. În stare de arest
presiunea psihică şi psihosocială este deosebit de puternică. Controlul strict al
comportamentului, impunerea unui regim de viaţă sever, limitarea serioasă a fluxului
comunicaţional cu exteriorul, generează la arestaţi stări tensionale accentuate.
Acestea sunt în multe situaţii amplificate de stările de incertitudine care-l cuprind pe
arestat, el neştiind care este stadiul urmăririi penale, cum se va derula procesul şi
care va fi pedeapsa.
Cele mai frecvente reacţii comportamentale ale celor arestaţi sunt, de cele mai
multe ori, de o manifestare extremă. Astfel, arestatul fie că se închide în sine, se
inhibă, fie că manifestă comportamente agresive: acţionale sau de limbaj. Limitele
dintre cele două forme de reacţii comportamentale nu sunt rigide, arestatul trecând
uşor de la o extremă la alta. Se remarcă o frecvenţă crescută a comportamentelor
agresive, uneori chiar a celor autoagresive (automutilări, tentative de sinucidere,
uneori sinucideri). Asemenea comportamente nu pot fi generalizate. Există categorii
de arestaţi care simulează comportamentele autoagresive, în scopul de a impresiona
şi deruta organele de urmărire penală.
Infractorul ajuns pentru prima dată în penitenciar poate fi considerat
traumatizat din punct de vedere psihologic. El intră pe poarta penitenciarului
tensionat deja de contactul cu autorităţile judiciare, de desfăşurarea procesului; se
vede dintr-o dată frustrat de ambianţa familială, profesională, de limitarea spaţiului
de mişcare şi de folosire a timpului liber. La acestea se adaugă şi alte elemente
frustrante caracteristice noului mediu în care a intrat, deoarece penitenciarul dispune
de particularităţile specifice cu influenţă negativă asupra integrării psihosociale a
deţinutului primar.
216
O primă particularitate este legată de înlăturarea simbolurilor exterioare ale
personalităţii prin obligativitatea purtării uniformei de deţinut, care standardizează
modul de viaţă şi estompează diferenţele individuale caracteristice vieţii libere,
cotidiene.
Restrângerea modalităţii fizice, psihice şi psihosociale, reprezintă o altă
particularitate a mediului de penitenciar, sărăcia vieţii de relaţie având implicaţii
profunde asupra capacităţii persoanei de a-şi exprima rolurile normale, reducând
simţitor posibilitatea de interacţiune psihosocială.
Se consideră că particularităţile vieţii de penitenciar, precum şi caracteristicile
personalităţii deţinutului primar generează “situaţii adaptative” ale acestuia la
regimul de detenţie (Sasu, 1985):
“ADAPTAREA“ PRIN AGRESIUNE se caracterizează prin rezistenţa deschisă la
regulile vieţii de penitenciar evidenţiindu-se comportamente provocatoare spre alţi
deţinuţi sau chiar cadre, ca şi reacţii autoagresive (automutilări) şi tentative de
sinucidere.
“ADAPTAREA” PRIN RETRAGERE care semnifică închiderea în sine, izolarea
deţinutului primar de comunitatea celorlalţi deţinuţi şi de viaţa din penitenciar, el
construindu-şi o lume imaginară unde încearcă să se refugieze.
“ADAPTAREA” PRIN CONSIMŢIRE reprezintă conformarea pasivă a deţinutului la
normele şi regulile din penitenciar, respectarea acestora fiind făcută în manieră
formală, astfel încât să nu atragă sancţiuni suplimentare.
“ADAPTAREA” PRIN INTEGRARE este modalitatea prin care deţinutul primar se
relaţionează activ cu ceilalţi deţinuţi şi cu mediul de detenţie. Această formă de
adaptare se întâlneşte mai ales la deţinuţii condamnaţi pe termen lung.
În cadrul acestor etape apar manifestări comportamentale caracteristice vieţii în
detenţie, numite reacţii faţă de încarcerare, cum ar fi: stările depresive (agitaţia
anxioasă), halucinaţii auditive şi vizuale pe teme delirante de persecuţie sau graţiere,
stări confuzionale, dezorientare temporo-spaţială, cefalee, somn agitat, coşmaruri,
culminând cu crize de mare agresivitate.
În mediul carceral pot să apară şi unele conduite anormale cum ar fi: refuzul
hranei, tatuajul, automutilarea etc.
Rezumat
Penitenciarul creează un tip aparte de relaţii interpersonale care au un conţinut,
o dinamică şi modalităţi aparte de structurare şi manifestare. Aceste relaţii
pozitive.
217
Cuvinte cheie
Detenție
Mediu penitenciar
Psihologie corecțională
Delicvență
1. Definiți termenul de psihologie corecțională. (pg. 208 )

2. Care sunt scopurile pe care le urmărește penitenciarul conform Cressey? (pg. 215 )
3. Care sunt ”situațiile adaptative” la regimul de detenție? (pg. 217 )
4. Care sunt conduitele anormale care pot apărea în mediul carceral? (pg. 217 )
5. Aspecte psihologice ale detenției. (pg. 209 )
Concluzii
Nu putem vorbi despre detenţie fără a ţine cont de noţiunea de sancţiune. Aşa
cum am amintit orice comportament deviant este întotdeauna sancţionat; de societate,
de grup, de lege, de morală.
218
GLOSAR DE SPECIALITATE
CÁTHARSIS s.n. 1. (Lit.) Purificare a spiritului cu ajutorul artei prin participare intensă la
fenomenul artistic. 2. (În psihanaliză) Efect terapeutic obţinut prin descărcarea unei
trăiri refulate. [Scris şi: catarsis. – Pr.: -tar-] – Din fr. catharsis.
CATHÁRSIS s.n. (Lit.) Termen folosit de Aristotel pentru a defini efectul „purificator“ al
artei, rolul acesteia de a-l elibera pe om de pasiunile josnice. [Scris şi catarsis,
katharsis. / cf. fr. catharsis, gr. katharsis – purificare].
DEFULÁRE, defulări, s.f. Acţiunea de a defula şi rezultatul ei. – V. defula.
DEFULÁRE s.f. Revenire în conştiinţă a unui fapt emoţional refulat în inconştient.
DEFULÁ, defulez, vb. I. Tranz. (Psih.) A da curs liber ideilor sau tendinţelor refulate în
subconştient. ♦ (Fam.) A-şi descărca sufletul. – Din fr. défouler.
defulá vb., ind. prez.1 sg. defuléz, 3 sg. şi pl. defuleáză
DEFULÁ vb. I. refl. (Franţuzism) A se lăsa purtat de stări afective; a-şi da drumul. [< fr.
(se) défouler].
DEFULÁ vb. I. tr. a da curs liber ideilor şi tendinţelor refulate în subconştient. II. refl. (fam.)
a se lăsa purtat de stări afective; a-şi descărca sufletul. (< fr. défouler)
DEFULÁ, defulez, vb. I. Tranz. (Psih.) A da curs liber ideilor sau tendinţelor refulate în
subconştient. ♦ (Fam.) A-şi descărca sufletul. – Din fr. défouler.
DEFULÁ vb. I. refl. (Franţuzism) A se lăsa purtat de stări afective; a-şi da drumul.
DEFULÁ vb. I. tr. a da curs liber ideilor şi tendinţelor refulate în subconştient. II. refl. (fam.)
a se lăsa purtat de stări afective; a-şi descărca sufletul. (< fr. défouler)
DEPERSONALIZÁRE, depersonalizări, s.f. Acţiunea de a depersonaliza şi rezultatul ei. ♦

Simptom caracterizat prin dispariţia conştiinţei propriei persoane, care apare mai
ales în unele boli psihice.
DEPERSONALIZÁRE s.f. Acţiunea de a (se) depersonaliza şi rezultatul ei. ♦ (Med.)

Tulburare mintală în care bolnavul nu-şi mai recunoaşte propria-ipersoană.
DEPERSONALIZÁRE s. f. acţiunea de a depersonaliza. ♢ simptom caracterizat prin

dispariţia conştiinţei propriei persoane, a propriului eu.
DEPERSONALIZÁ, depersonalizéz, vb. I. Tranz. A face să-şi piardă personalitatea.

depersonalizá vb., ind. prez. 1 sg. depersonalizéz, 3 sg. şi pl. depersonalizeáză
A DEPERSONALIZ//Á ~éz tranz. A face să se depersonalizeze. /<fr. dépersonnaliser
A SE DEPERSONALIZ//Á mă ~éz intranz. A pierde personalitatea; a deveni impersonal.
DEPERSONALIZÁ vb. I. tr., refl. A face să-şi piardă personalitatea.
219
EVISCERÁ, eviscerez, vb. I. Tranz. A scoate organele din cavitatea abdominală şi toracică,
la animalele tăiate pentru consum. – Din fr. éviscérer.
A EVISCER//Á ~éz tranz. (animale sacrificate pentru consum) A supune operaţiei de

scoatere a organelor din cavitatea abdominală.
EXHIBIŢIONÍSM s.n. 1. Mania, înclinarea de a face exhibiţii. 2. (Med.) Perversiune

sexuală constând din expunerea în public a organelor genitale. [Pr.: -ţi-o-] – Din fr.
exhibitionnisme.
FETÍŞ, fetişuri, s.n. Obiect considerat ca fiind înzestrat cu o forţă magică, supranaturală,
capabil să dea ajutor celui care îl posedă, îl poartă etc. – V. amuletă, talisman. ♦
Fig. Idee, principiu etc. care constituie obiectul unei adoraţii oarbe, nejustificate. [Pl.
şi: fetişe] – Din fr. fétiche.
FETÍŞ s. v. amuletă.
INCONSECVÉNT, -Ă, inconsecvenţi, -te, adj. Lipsit de consecvenţă, care îşi schimbă
ideile, concepţiile etc.; schimbător, instabil, inconstant, nestatornic, neconsecvent. –
Din fr. inconséquent, lat. inconsequens, -ntis.
INCONSECVÉNT adj. capricios, fluşturatic, fluturatic, inconstant, instabil, neconsecvent,

neconstant, nehotărât, neserios, nestabil, nestatornic, schimbăcios, schimbător, (livr.)
labil, versatil, (fam.) cameleonic. (Un om foarte ~.)
MOBÍL, 4. S.n. Cauză determinantă a unei acţiuni; impuls, imbold, scop, obiectiv. [Pl. şi:
(4) mobiluri] – Din fr. mobile, lat. mobilis.
MOBÍL adj., 3. s. v. cauză.
MOBÍL2 ~e n. 1) Factor ce determină desfăşurarea unei acţiuni; impuls; imbold.
MOBÍL, s.n. Cauză determinantă a unei acţiuni; motiv.
MOBÍL12. cauză determinată a unei acţiuni; motiv. (< fr. mobile, lat. mobilis)
PREPONDERÉNT, -Ă, preponderenţi, -te, adj. Care întrece, domină în cantitate, în

greutate; superior ca importanţă, ca valoare; precumpănitor, dominant.
PREPONDERÉNT adj. v. (sinonim) predominant.
PREPONDERÉN//T ~tă (~ţi, ~te) Care preponderează; cu mai multă pondere;

precumpănitor.
PREPONDERÉNT, -Ă adj. Superior ca greutate, ca importanţă; precumpănitor.
PREPONDERÉNT, -Ă adj. superior ca pondere, ca importanţă etc.; precumpănitor,

predominant.
PSIHOPÁT, -Ă, psihopaţi, -te, s.m. şi f. Persoană care suferă de psihopatie. – Din fr.
psychopathe.
PSIHOPÁ//T ~tă (~ţi, ~te) m. şi f. Persoană care suferă de psihopatie. /<fr. psychopathe
220
PSIHOPATÍE, psihopatii, s.f. Boală psihică; spec. stare morbidă caracterizată prin tulburări
de afectivitate, de comportament sau de caracter. – Din fr. psychopathie.
PSIHOPATÍE f. (nume generic) Stare patologică constând în apariţia unor fenomene

psihice discordante. /<fr. psychopathie
PSIHÓTIC, -Ă adj., s. m. f. (suferind) de psihoză. (< fr. psychotique)
PSIHÓZĂ, psihoze, s.f. Boală mintală caracterizată prin tulburări ale comportamentului,
gândirii sau afectivităţii bolnavului şi de care acesta este conştient. ♦ Stare de spirit
bolnăvicioasă, caracterizată printr-o surescitare obsedantă şi contagioasă, creată de
cauze exterioare; obsesie, idee fixă. – Din fr. psychose.
PSIHÓZĂ s. v. idee fixă.
RÁPTUS s.n. (Psih.) Impuls brusc şi necontrolat care pune subiectul în situaţia de a
îndeplini acte violente şi grave. – Din fr., lat. raptus.
RÁPTUS s.n. (Med.) Tulburare mintală constând din trecerea bruscă de la o stare de
inhibiţie, produsă de o anxietate puternică, la o stare de agitaţie psihomotorie,
însoţită de obicei de impulsuri agresive. [< fr., lat. raptus].
REFULÁRE, refulări, s.f. Acţiunea de a refula şi rezultatul ei. – V. refula.
REFULÁRE s. v. îndesare.
REFULÁRE s.f. Acţiunea de a refula şi rezultatul ei; respingere; înăbuşire. ♦ (Tehn.)

Operaţie de prelucrare la cald sau la rece a pieselor de metal, prin care se măresc
unele dimensiuni transversale ale lor. [< refula].
REFULÁRE s. f. acţiunea de a refula; respingere; înăbuşire. ♢ (psihan.) act psihic prin care
eul se apără în mod inconştient de dorinţele, ideile etc. care contrazic convingerile
sau normele morale.
REFULÁ, refulez, vb. I. Tranz. 1. A respinge, a înăbuşi din domeniul conştientului în

subconştient imagini, dorinţe, reprezentări, idei sau tendinţe neplăcute, care
contrazic conştiinţa morală a individului. 2. (Tehn.) A deplasa sau a împinge, cu
ajutorul unei pompe, un fluid într-o conductă sau într-un recipient. 3. A prelucra la
cald sau la rece piesele de metal prin batere cu ciocanul sau prin presare la unul
dintre capete, cu scopul de a schimba, parţial sau total, forma pieselor. – Din fr.
refouler.
A REFUL//Á ~éz tranz. 1) (dorinţe, imagini, idei etc.) A respinge ca fiind în contradicţie cu
normele morale ale individului. 2) (fluide) A împinge sau a deplasa cu ajutorul unei
pompe (într-o conductă sau într-un recipient); a pompa. 3) (piese de metal) A
prelucra prin batere sau prin presare. /<fr. refouler
REFULÁ vb. I. tr. 1. A respinge, a înăbuşi din domeniul conştientului în subconştient

imagini, dorinţe care contrazic conştiinţa morală a individului. 2. A deplasa, a ridica
cu ajutorul unei pompe un fluid într-o conductă sau într-un vas. 3. A bate la cald sau
la rece un metal ori un aliaj destinat confecţionării unor piese pentru a vedea cum se
comportă. [< fr. refouler].
REFULÁ vb. I. tr. 1. a înăbuşi, a respinge din domeniul conştientului în subconştient

dorinţe, idei, reprezentări etc. care contrazic conştiinţa morală a individului. 2. a
deplasa, a ridica, cu ajutorul unei pompe, un fluid într-o conductă sau alt spaţiu
221
închis. 3. a forja, la cald sau la rece, o piesă de metal cu scopul de a-i modifica forma
şi dimensiunile transversale. II. intr. (despre fluide) a ieşi dintr-o conductă, dintr-un
canal, a se întoarce. (< fr. refouler)
REFULÁ, refulez, vb. I. Tranz. 1. A respinge, a înăbuşi din domeniul conştientului în

subconştient imagini, dorinţe, reprezentări, idei sau tendinţe neplăcute, care
contrazic conştiinţa morală a individului. 2. (Tehn.) A deplasa sau a împinge, cu
ajutorul unei pompe, un fluid într-o conductă sau într-un recipient. 3. A prelucra la
cald sau la rece piesele de metal prin batere cu ciocanul sau prin presare la unul
dintre capete, cu scopul de a schimba, parţial sau total, forma pieselor. – Din fr.
refouler.
A REFUL//Á ~éz tranz. 1) (dorinţe, imagini, idei etc.) A respinge ca fiind în contradicţie cu
normele morale ale individului. 2) (fluide) A împinge sau a deplasa cu ajutorul unei
pompe (într-o conductă sau într-un recipient); a pompa. 3) (piese de metal) A
prelucra prin batere sau prin presare. /<fr. refouler
REFULÁ vb. I. tr. 1. A respinge, a înăbuşi din domeniul conştientului în subconştient

imagini, dorinţe care contrazic conştiinţa morală a individului. 2. A deplasa, a ridica
cu ajutorul unei pompe un fluid într-o conductă sau într-un vas. 3. A bate la cald sau
la rece un metal ori un aliaj destinat confecţionării unor piese pentru a vedea cum se
comportă. [< fr. refouler].
SODOMÍE, sodomii, s.f. (Pop.) Relaţii sexuale anormale. – Din ngr. sodomía.
SODOMÍE s.f. Coit anal; (p. ext.) orice anomalie sexuală. [Gen. -iei. / < fr. sodomie].
VÍCTIMĂ, victime, s.f. 1. Persoană care suferă chinuri fizice sau morale din partea
oamenilor, a societăţii, din cauza propriilor greşeli etc. 2. Persoană care suferă de pe
urma unei întâmplări nenorocite (boală, accident, jaf, crimă etc.). 3. (În antichitate)
Animal sau om care era sacrificat unui zeu. – Din fr. victime, lat. victima.
VOYORISM sau SCOPTOFILIE: constă în plăcerea sexuală pe care o resimt cei ce

privesc pe furiş, nevăzuţi, actul realizat de doi parteneri heterosexuali, în care
condiţii scoptofilul întră el însuşi în stare de orgasm realizat prin masturbare. Şelaru,
M. (1993) Comportamentul sexual aberant, Ed. Moldova, Iaşi, p. 130.
222
BIBLIOGRAFIE.
Amza, T. (1998). Criminologie. Bucureşti. Ed. Lumina Lex.

Anghelescu, I. (1984). Dicţionar de criminalistică. Bucureşti. Ed. Ştiinţifică.
Arrigo, B., A. (2003). Introduction to Forensic Psychology. Academic Press. San
Diego. California.
Atkinson, L. (2002). Introducere în psihologie. Bucureşti. Ed. Tehnică.
Ault, R.L. (1980). A Psychological Assessment of Crime Profiling. Published in the
FBI Law Ennforcement Bulletin. March, 1980.
Banciu P., B., Rădulescu S., M., Voicu M. (1985). Introducere în sociologia
devianţei. Bucureşti. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Bell, W.R. (2004). Practical Criminal Investigations in Correctional Facilities. CRC
Press LLC, N.Y.
Bogdan, T. (1973). Probleme de psihologie judiciară. Bucureşti. Ed. Ştiinţifică.
Bogdan, T. (1983). Comportamentul uman în procesul judiciar.Bucureşti. M.I.
Serviciul editorial şi cinematografic.
Bogdan, T., Sântea, I. (1988). Analiza psihologică a victimei. Rolul ei în procesul
judiciar. Bucureşti. M.I. Serviciul editorial şi cinematografic.
Boroi, Al., Gorunescu, M., Popescu, M.(2004). Dicţionar de drept penal. Bucureşti.
Ed. CH Beck.
Boroi, Al. (2006). Dreptpenal. Parte generală. Bucureşti. Ed. CH Beck.
Butoi T., Mitrofan N., Zdrenghea V. Psihologie judiciară. Bucureşti. Ed. Şansa
S.R.L.
Butoi, T. (2004). Interogatoriul. Psihologia confruntării în procesul judiciar.
Bucureşti. Ed. Pinguin Book.
Butoi, T.(coord).(2009). Victimologie şi psihologie victimală. Compendiu
universitar. Bucureşti. Ed. Pinguin Book
Butoi, T. (2008). Psihologie judiciară. Tratat universitar. Bucureşti. Ed. Pinguin
Book.
Butoi, T. (2009). Criminologie. Comportamente criminale. Bucureşti. Ed. Solaris
Print.
Butoi, T. (2002). Vânătoare de hoţi. Bucureşti. Ed. Phobos.
Cebrian, J., A. (2008). Psihokillerii. Portretele celor mai cunoscuţi criminali.
Bucureşti. Ed. Litera Internaţional.
Cioclei, V. (1999). Mobilul în conduita criminală. Bucureşti. Ed. CH Beck.
Ciopraga, A. (1996). Criminalistica. Tratat de tactică. Iaşi. Ed. Gama.
Ciopraga, A. (1996). Criminalistică, sondarea sentimentului de vinovăţie. Bucureşti,
Ed. Gamma.
Cristea, D. (2001). Tratat de psihologie socială. Bucureşti, Ed. ProTransilvania.
Crişan, R. M. (2001). Autoapărarea psihică. Bucureşti, Ed. Cartea Universitară.
Delcea, C. (2004). Psihologia terorismului. Studiu psihologic asupra teroriştilor.
Cluj-Napoca, Ed. Albastră.
Davies, R. (1997). Ce ne dezvăluie faţa. Bucureşti, Ed. Polimark.
Dragomirescu, V. (1976).Psihologia comportamentului deviant. Bucureşti. Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică.
223
Douglas, J., Burgess, A. (1986). Criminal profiling: A Viable Investigative Tool
Against Violent Crime. Published in the FBI Law Enforcement
Bulletin. December 1986.
Florian, G. (1996). Psihologie penitenciară. Bucureşti. Ed. Oscar Print
Florian, G. (1998). Dinamică penitenciară. Reforma structurilor interne. Bucureşti.

Ed. Oscar Print.
Florian, M. (1997) Îndrumare în filozofie.Oradea, Ed. Antet.
Godwin, M.G. (2001). Criminal Psychology and Forensic Technology. CRC Press
LLC, N.Y.
Iftenie V. (2006). Medicină legală. Bucureşti. Ed. Ştiinţelor Medicale.
Ionescu, G. (1995). Psihanaliza şi psihoterapia psihannalitică. Bucureşti. Ed.
Asklepios.
Mira Y Lopey, E. (2009). Manual de psihologie juridică. Bucureşti. Ed. Oscar Print.
Kocsis, R.N. (2006). Criminal Profiling. Principles and Practice. Humana Press.
Totowo. New Jersey.
Kocsis, R.N. (2007). Criminal Profiling. International Theory, Research and
Practice. Humana Press. Totowo. New Jersey.
Mateescu, O. (2011). Psihologie judiciară. București. Ed. Rennaissance
Mitrofan, I. (2003). Terapia toxicodependenţei. Bucureşti.Ed. S.P.E.R.
Mitrofan, N., Zdrenghea, V., şi Butoi, T. (1992 / 1997). Psihologie judiciară.
Bucureşti. Ed. Şansa.
Mrejeru, Th. (2001). Drept procesual penal. Bucureşti. Ed. Sylvi.
Neagu, I. (1994). Tratat de procedură penală. Bucureşti. Ed. Pro.
Nistorean,Gh., Păun, C. (1995). Criminologie. Bucureşti, Ed. Didactică şi
Pedagogică.
Păunescu, C. (1994). Agresivitatea şi conduita umană. Bucureşti. Ed. Tehnică.
Petcu, M. (1999). Delincvenţa. Repere psihosociale. Cluj-Napoca. Ed. Dacia.
Petcu, M. (2001). Mecanismele psihologiei judiciare. Cluj-Napoca. Ed. Argonaut.
Pinatel, J. (1979). La criminologie. Paris, Lesdition ouvrierrs.
Pleşca L. (2009). Psihologie aplicată pentru nivelul mediu şi avansat. Bucureşti. Ed.
Ahnu Publishing.
Pokel, C.A. (2000). To The Criminal Mind of Serial Killers. University of
Wisconsin.Stant.
Prună, T. (1992). Prelegeri de psihologie judiciară. Note de curs. Iaşi. Ed.
Chemarea.
Rădulescu, S. M. (1994). Homo sociologicus, raţionalitate şi iraţionalitate în
acţiunea umană, Bucureşti. Ed. Şansa.
Rossmo, D., K. (2000). Geographic Profiling. CRC Press. Whashington. NY.
Roşca, A. (1934). Psihologia martorului. Cluj-Napoca. Ed. Institutului de Psihologie
a Universităţtii din Cluj.
Savino, J.O., Turvey, B.E. (2005). Rape Investigation Handbook. Elsevier Academic
Press. NY.
Schechter, H. (2003). The Serial Killers Files, Random House Publishing Group,
N.Y.
Scripcaru, Gh., Scripcaru, C., Astărăstoae, V. (2005). Medicină legală pentru jurişti.
Iaşi. Ed. Polirom.
224
Siegel, J. (2006). Encyclopedia of Forensic Sciences, Michigan State University.
East Lansing, N.Y.
Stancu, E.(1999). Criminalistică. Bucureşti. Ed. Actami.
Ştefănescu, P., P. (2005). Plăcerea de a ucide. Crime insolite. Criminali celebri.,
Bucureşti, Ed. Saeculum Vizual.
Tudose, F., Tudose, C., Dobranici, L., (2002). Psihopatologie şi psihiatrie pentru
psihologi, Bucureşti. Ed. Info Medica.
Tudose, F. (2006). Fundamente în psihologia medicală. Bucureşti. Ed. Fundaţiei
România de Mâine.
Turliuc, M. N. (2007). Psihosociologia comportamentului deviant. Iaşi. Ed.
Institutului European.
Voinea, M., Dumitrescu, F. (1999). psihosociologie judiciară.Bucureşti. Ed. Sylvi.
Wosinska, W.(2005). Psihologia vieţii sociale. Bucureşti. Ed. Renaissance.

Constituţia României.
Codul Penal.
Codul de Procedură Penală.
225

Curs Judiciara Id

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Judiciara Id

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

TUTOR: Lect. univ. dr. Oana Mateescu

1. Scopul şi obiectivele disciplinei

Materialul de studiu este adresat studenţilor din anul II de studiu ce urmează

3. Conţinutul materialului de studiu. Organizarea pe unităţi de studiu

Materialul de studiu cuprinde informaţii referitoare la obiectul de studiu al

Unitate de studiu 1: Introducere în psihologia judiciară

Unitate de studiu 2: Noțiuni juridice fundamentale (I). Norma juridică.

Unitatea de studiu își propune să ia în discuție fenomenul normativ și

Unitate de studiu 3: Norme juridice fundamentale II. Infracțiunea

În această unitate de studiu se pune în discuție infracțiunea, ca instituție a

Unitate de studiu 4: Infractorul din perspectivă psihiatrică (I): Normalitate și

Pentru înţelegerea dinamicii raportului sănătate-boală, trebuie să apelăm la

Unitate de studiu 5: Infractorul din perspectivă psihiatrică (II): Personalitățile

În această unitate de învățare ne-am propus să evidențiem tipurile de oameni

Unitate de studiu 6: Infractorul din perspectivă psihologică (I): Tulburările de

Scopul pe care ni l-am propus în în prezentarea aferentă acestei unități a fost

Unitate de studiu 7: Infractorul din perspectivă psihologică (II): Personalitatea

Fundamentarea prezenţei psihologiei judiciare pe terenul dreptului este

Unitate de studiu 8: Infracțiunea de omor (I). Crima cu substrat sexual. Crima

Un aspect extrem de important al investigării omorurilor este determinarea

Unitate de studiu 9: Infracțiunea de omor (II). Tehnicile profiling.

Spre deosebire de tendințele dominante ale altor tehnici criminalistice, cum ar

Deşi mărturia judiciară este frecvent criticată, ea continuă să fie recunoscută ca

Problemele psihologice ale mărturiei judiciare reprezintă cel mai predilect

Unitatea de studiu 12: Comportamentul simulat. Tehnica poligraf.

Observaţia empirică milenară a evidenţiat faptul, îndeobşte cunoscut, constând

Unitatea de studiu 13: Elemente de victimologie.

Unitate de studiu 14: Elemente de psihologie penitenciară.

Penitenciarul creează un tip aparte de relaţii interpersonale care au un conţinut,

6. Test de evaluare iniţială

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

 Cunoștințele în domeniul psihologiei generale, sociologiei, psihologiei

Resurse necesare și recomandări de studiu.

Resurse bibliografice obligatorii:

 Tudorel Butoi – Psihologie judiciară. Curs universitar. Ed. Fundația

Durata medie de parcurgere a unității de studiu

Psihologia judiciară se definește ca fiind o disciplină formativă-aplicativă și

Consultând literatura de specialitate, întâlnim o multitudine de definiții date

1 „Psihologia judiciară este o ramură a psihologiei care cercetează

3 „Ceea ce reuneşte diverşi practicieni ai psihologiei judiciare este

4 „Psihologia judiciară este preocupată în egală măsură de investigarea

5 „Psihologia judiciară este prezentă în orice activitate profesională şi

6 „Psihologia judiciară este o ramură a psihologiei aplicate care se ocupă

Fenomenul de devianță socială, în general și cel de infracționalitate în special,

Psihologia judiciară – ca știință și practică – se adresează tuturor categoriilor de

Domeniul psihologiei judiciare îl constituie în esenţă devianţa, conduitele

Cele mai importante obiective teoretice ale psihologiei judiciare sunt

Dintre obiectivele practice ale psihologiei judiciare menţionăm:

Studiul comportamentului antisocial antrenează preocupări ştiinţifice diferite

DREPT PENAL PSIHOLOGIE SOCIALĂ

SOCIOLOGIE JURIDICĂ PSIHOPATOLOGIE

MEDICINĂ LEGALĂ PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

FIG 1: Raporturile psihologiei judiciare cu alte ştiinţe.

Psihologia socială are raporturi strânse cu psihologia generală. Multe dintre

Această primă prelegere asigură o introducere generală în psihologia judiciară,

 Cunoștințele în domeniul psihologiei generale, sociologiei, psihologiei

Resurse necesare și recomandări de studiu.

Durata medie de parcurgere a unității de studiu

La fel cum se întâmplă cu mai toate discipline sociale şi dreptul poate fi

“Dreptul este sistemul normelor de conduită, elaborate sau recunoscute de

Am ales anume această definiţie a dreptului şi din considerentul că face

2.2. Fenomenul normativ şi normele juridice

2.3. Clasificarea normelor