TD Book

TRANSMISIA DATELOR. TEORIE ŞI PRACTICĂ.
RADU DOBRESCU
DANIEL MEREZEANU MAXIMILIAN NICOLAE
EDITURA POLITEHNICA PRESS
Bucureşti, 2016
1
Copyright: Editura POLITEHNICA PRESS
Adresa: EDITURA POLITEHNICA PRESS

xxxxxxxx
Bucureşti, România
Tel:
Fax:
E-mail:
Redactor:
Tehnoredactor
Coperta:
_______________________________________________
Bun de tipar:
C.Z.
ISBN: 9786065157286
_______________________________________________
Imprimat în România
Tipografia:
2
PREFAŢĂ
Lumea secolului XXI, denumită adeseori Societate Informaţională, este

dominată de importanţa transferului şi prelucrării informaţiei sub formă de date
numerice. Suportul pentru aceste operaţii, de la infrastructura oricărei arhitecturi de
sistem informatic pâna la reţelele complexe globale, cum este Internet, este asigurat
însă de asocierea armonioasă şi de buna funcţionare a unui ansamblu de
componente hardware si software specializate, numit sistem de transmitere de date.
Obiectul acestei cărţi îl constituie prezentarea tehnicilor de transmisie la
distanţă a informaţiei, de la un punct numit sursă (de informaţie) la un punct de
destinaţie denumit utilizator, având ca scop particular conducerea automată a unui
proces industrial.
Cartea “TRANSMISIA DATELOR. TEORIE ŞI PRACTICĂ.” are un
fundament riguros reprezentat de teoria informaţiei, din care derivă soluţii practice
pentru aplicaţii diverse de transmitere de date. Ea este structurată în 8 capitole.
Primul capitol, Introducere, explică relaţia dintre informaţie şi date şi oferă
modelul de bază al unui sistem de transmiere de date punct la punct.
Capitolul 2 este intitulat Elemente de teoria informaţiei şi se bazează pe
conceptul de entropie informaţională, aşa cum a fost denfinită de C. E. Shannon, şi
care face obiectul capitolului 2.
Capitolul 3 (Caracteristicile canalelor de comunicaţie) abordează aspecte
esenţiale privind canalele de comunicaţie şi modul de exploatare a acestora,
prelucrarea semnalelor în vederea transmisiei pe canale.
În capitolul 4, intitulat Prelucrarea semnalelor informationale sunt tratate
proceduri şi soluţii tehnice privind în special modularea semnalelor şi recepţia
optimală a acestora.
Capitolul 5 este denumit Utilizarea codurilor în transmisia de date; în
acesta se tratează proceduri şi structuri de codare/decodare utilizate pentru detecţia
sau corecţia erorilor de transmisie, precum şi tehnici speciale de prelucrare a
mesajelor.
Capitolul 6 (Organizarea sistemelor de transmisie de date) prezintă tehnici
de organizare a transmisiei informaţiei în sisteme punct la punct şi proceduri de
creştere a eficienţei transmisiei care includ multiplexarea canalelor informaţionale,
sincronizarea şi retransmiterea mesajelor eronate.
Capitolul 7 denumit Standardizarea sistemelor de transmisie de date oferă
deschideri spre sistemele de comunicaţie multipunct şi reţele locale sau largi de
transmisie a datelor, urmarind compatibilitatea cu standard unanim acceptate în
comunicaţii.
6 TRANSMISIA DATELOR. TEORIE ŞI PRACTICĂ
Un ultim capitol intitulat Sisteme de transmitere de date în conducerea

proceselor este dedicat unor exemplificări ce reliefează valabilitatea soluţiilor
prezentate în capitolele anterioare.
Cartea are în egală măsură un caracter didactic şi respectiv unul de
cercetare ştiinţifică. Ea asigură suportul de instruire pentru cursul “Transmisii de
date” destinat studenţilor din anul 3 (Licenţă) in facultatea de Automatica şi
Calculatoare, specializarea Automatică si Informatică Aplicată, dar se adresează şi
masteranzilor şi doctoranzilor care îşi bazează cercetarea pe utilizarea suportului
informatic. Totodată, cartea oferă informaţii actualízate despre stadiul actual şi
despre tendinţele de evoluţie în domeniul comunicaţiilor pentru elaborare de lucrări
de cercetare şi de valorificare a soluţiilor de vârf în tehnologia informaţiei, fiind
astfel utilă tuturor celor care vor să aprofundeze cele mai moderne şi reprezentative
metode utilizate în managementul sistemelor informatice.
20.10. 2016
Autorii
CUPRINS
1. INTRODUCERE
1.1. Consideraţii generale despre informaţie şi date
1.2. Modelul unui sistem de comunicaţii
1.3. Scopul şi structura cărţii
2. ELEMENTE DE TEORIA INFORMAŢIEI

2.1. Elaborarea ştiinţifică a conceptului de informaţie
2.2. Entropia informaţională
2.3. Caracterizarea entropică a sistemelor de transmitere de date
2.4. Caracterizarea entropică a canalelor de comunicaţie
2.5. Canale continue
2.6. Informatică cuantică
2.7. Probleme
3. CARACTERISTICILE CANALELOR DE COMUNICATIE

3.1. Consideraţii generale
3.2. Linia metalică ca mediu de comunicaţie
3.3. Evaluarea performanţelor transmisiei pe canale cu suport metalic
3.4. Fibra optică ca mediu de comunicare
3.5. Transmisii pe canale radio
3.6. Probleme
4. PRELUCRAREA SEMNALELOR INFORMATIONALE

4.1. Modulaţia purtătoarei sinusoidale cu semnale analogice
4.2. Modulaţia de impulsuri (MI)
4.3. Transmiterea semnalelor discrete în banda de bază
4.4. Modulaţia purtătoarei sinusoidale cu semnale bimare
4.5. Tehnici de recepție optimală
4.6. Probleme
5. UTILIZAREA CODURILOR ÎN TRANSMISIA DE DATE

5.1. Codarea şi decodarea pe canale fără perturbaţii
5.2. Codarea şi decodarea pe canale perturbate
5.3. Coduri detectoare şi corectoare de erori
5.4. Probleme
6. ORGANIZAREA SISTEMELOR DE TRANSMISIE DE DATE

6.1. Multiplexarea canalelor
6.2. Sincronizarea
6.3. Strategii de transmisie în sistemele cu reacţie
6.4. Probleme
7. STANDARDIZAREA SISTEMELOR DE TRANSMISIE DE DATE

7.1. Evoluţia sistemelor de transmitere de date
7.2. Modelul de referinţă OSI – ISO
7.3. Standardizarea la nivelul Fizic
7.4. Standardizarea la nivelul Legătură de date. Protocoale de comunicație
7.5. Probleme
8. SISTEME DE TRANSMITERE DE DATE ÎN CONDUCEREA

PROCESELOR
8.1. Transmisia de date în sisteme ierarhizate de conducere a proceselor
8.2. Principii de proiectare a echipamentelor de transmisie de date
8.3. Soluţii tehnice pentru sisteme teleinformatice.
9. BIBLIOGRAFIE
1. INTRODUCERE
1.1. Consideraţii generale despre informaţie şi date
Transmiterea datelor este unanim considerată veriga esenţială în ceea ce se

numeşte îndeobşte tehnologia informaţiei. Am spune că mai corect este vorba
ştiinţa informaţiei. De ce informaţie şi transmisie de date? Pentru că în fond
obiectul acestui curs îl constituie prezentarea tehnicilor şi procedurilor de
transmisie la distanţă a informaţiei, în scopul conducerii automate a unui proces
industrial. Dihotomia aparentă din sintagma "informaţie şi transmisie de date"
sugerează de fapt fundamentul teoretic: teoria informaţiei, din care derivă
principala aplicaţie: transmiterea (la distanţă) a datelor.
În cea mai largă accepţiune, cuvântul informaţie înseamnă “ştire” sau
“veste” şi este strâns legat de conceptul de comunicaţie. Aşa cum termenii de
informaţie şi date pot fi văzuţi în strânsă legătură, fără a fi însă echivalenţi, tot aşa
se pot evidenţia asemănări şi deosebiri între termenii transmisie de date şi respectiv
comunicaţie. Asupra acestor aspecte se va reveni cu detalii şi nuanţări în capitolul
următor. Pentru moment vom considera că transmisia de date presupune un singur
sens de transfer al informaţiei, de la o sursă la un destinatar, în timp ce comunicaţia
presupune transferul informaţiei între două echipamente (terminale) în ambele
sensuri. De aceea, pentru că de regulă canalul de transfer este utilizat bidirecţional,
îl vom numi în continuare canal de comunicaţie şi vom folosi pentru ansamblul ce
asigură schimbul de informaţii denumirea de sistem de comunicaţie.
De milenii oamenii au conceput numeroase metode pentru a-şi comunica
necesităţile sau gândurile. În era comunei primitive, când fiinţele umane trăiau în
mici grupuri distribuite pe arii geografice limitate, comunicaţia avea loc prin
limbaj, gesturi sau simboluri grafice. Pe măsură ce aceste grupuri deveneau mai
mari şi aria geografică creştea, s-au dezvoltat comunicaţii la mare distanţă: semnale
luminoase (focuri), semnale de fum, porumbei călători, si totodată o diversificare a
simbolurilor (comunicaţia pe mare cu steaguri e încă utilizată în anumite condiţii).
Marshall Mc Luhan afirma că “societăţile au fost modelate mai mult de caracterul
specific al mijloacelor prin care comunică oamenii, decât de conţinutul
comunicării”. De fapt, ceea ce conta era modul de propagare a energiei asociate
semnalului intermediar precum şi modalităţile de stocare a informaţiei. Până în
zilele noastre, cel mai important mijloc de stocare a informaţiei l-a constituit
cuvântul scris, iar utilizarea tiparului a însemnat o revoluţie în sensul posibilităţilor
de răspândire pe arii largi a informaţiei. Dacă volumul de date putea fi oricât de

mare, timpul de transmisie devenea foarte lung.
Odată cu începutul erei industriale, s-au dezvoltat tehnici de transmisie
rapidă a semnalelor electrice pe distanţe mari, în timp relativ scurt. În ordinea
apariţiei: telegraful, telefonul, televiziunea au produs schimbări uriaşe în tehnica
comunicaţiilor la distanţă. Dezvoltări semnificative ale comunicaţiei prin semnale
electrice au avut loc în timpul şi după cel de-al doilea război mondial, nu numai
tehnic (radarul, sonarul), dar şi conceptual, prin dezvoltarea teoriei generale a
transmiterii discrete a informaţiei (Shannon, aproximativ 1950).
Progresele tehnologice: tranzistori, circuite integrate, microprocesoare,
laser, sateliţi de comunicaţie au făcut ca în prezent sistemele evoluate de
comunicaţii să permită transportul în orice punct de pe glob a oricărui tip de
informaţie: voce, text, desene, imagini etc. Natura informaţiilor transmise a evoluat
spre simbolurile utilizate în tehnica discretă, care a înlocuit în mare măsură tehnica
analogică de transmitere a informaţiilor.
Totodată, epoca industrială actuală a însemnat creşterea gradului de
automatizare a proceselor industriale şi posibilităţi de conducere prin calculator ale
acestora. Această evoluţie a condus la necesitatea comunicaţiei între diferite
echipamente inteligente şi sisteme de calcul, precum şi între echipamente (maşini)
şi operatorul uman.
În mod normal, referirile la conceptul de informaţie sunt legate de definiţia
dată de Shannon, care leagă informaţia produsă prin apariţia unui eveniment în
cadrul unui experiment anume de logaritmul inversului probabilităţii de apariţie a
acestui eveniment. Plecând de la această definiţie, Shannon a introdus conceptul de
entropie informaţională, cheie de bolta a teoriei informaţiei şi a ştiinţei
comunicaţiilor. Dar în ultima perioadă, mai ales datorită presiunii exercitate de
utilizarea extensivă a unor sintagme precum “tehnologia informaţiei” sau “societate
informaţională”, înţelesul conceptelor de “informaţie” şi “sistem informaţional” a
crescut în diversitate şi complexitate. Obiectivul acestei părţi introductive a
capitolului este acela de a sublinia legătura nemijlocită care există între un sistem
de conducere (automată) a proceselor şi tehnicile de transfer de date (informaţie de
proces) şi de a da o definiţie adecvată conceptului sistemic de informaţie.
1.1.1. Informaţie subiectivă versus informaţie obiectivă
Cea mai frecvent întâlnită definiţie a informaţiei în sens tehnic a fost aceea
de “date interpretate”. O astfel de definiţie se întâlneşte adesea în cărţi despre
dezvoltarea sistemelor informaționale/informatice tehnice sau economice. Dar
“interpretarea” este prin natura sa subiectivă, adică legată de un subiect, definit ca
“minte, ego sau agent de orice fel capabil să susţină sau să-şi asume o forma de
gândire sau de conştiinţă”. Conform acestei definiţii, orice sistem informațional
(SI) are cel puţin două subsisteme – unul obiectiv (sistemul electronic de prelucrare
a datelor) şi unul subiectiv (utilizatorul sau prelucrătorul uman al datelor). O altă
Introducere 11
diferențiere poate fi făcută între un sistem informațional și un sistem informatic.

Sistemele informatice ar fi cele care asigură doar infrastructura de comunicație și
de prelucrare electronică a datelor, adică doar subsistemul obiectiv. Această
nuanțare este greu de sesizat, pentru ca rolul operatorului uman (elementul
subiectiv) în administrarea unui sistem informatic nu poate fi exclus. În cele ce
urmează vom folosi acronimul SI pentru sintagma Sistem Informațional – care
reprezintă cazul general ce include și categoria sistemelor informatice.
În ceea ce priveşte termenul “date”, etimologic acesta înseamnă “lucruri
date” şi provine de la singularul termenului latin “datum”, participiul de la “dare”
(a da). Unii autori rafinează mai mult acest mod de definire, făcând referire la date
cu înţeles [MI97]. Pe de altă parte, “înţeles“ reprezintă echivalarea sintagmei “a
avea un scop” sau “a avea o semnificaţie”. Cu aceasta bucla se inchide, pentru că
“semnificaţie” este echivalentul termenului latin pentru “înţeles”. Putem face astfel
o corespondenţă între “informaţie”, “date cu înţeles” şi “date semnificative” sau şi
mai corect “date plus sens”, adica “date plus ceea ce aduc ele în mintea noastră”.
Putem acum constata că, întrucât informaţia este ceva care se concretizează în
mintea cuiva, a unui subiect, atunci informaţia este subiectivă. Ceea ce trebuie
accentuat este faptul că deşi există în mod cert informaţie obiectivă, originea
acesteia se află într-o sursă subiectivă şi este prelucrată de receptor (destinatarul
informaţiei) tot prin procese subiective. Ceea ce putem numi “informaţie obiectivă”
este o reprezentare a informaţiei reale, care însă este întotdeauna subiectivă în
originea şi esenţa sa [DO10]. Un alt mod de definire a informaţiei [FL99] este
acela de “date decizionale”, adică date pe baza cărora se iau decizii. Această
abordare conţine deasemenea un tip special de subiectivitate, întrucât deciziile sunt
întotdeauna subiective, relevanţa lor depinzând direct de un subiect. Putem astfel
concluziona că recepţia subiectivă a datelor este o condiţie necesară pentru
informare, nu însă şi suficientă.
Putem astfel concluziona că recepţia subiectivă a datelor este o condiţie
necesară pentru informare, nu însă şi suficientă. Pentru a se constitui în informaţie,
datele trebuie să răspundă unor întrebări formulate implicit sau explicit de
receptor. Desigur, calculatoarele pot prelucra şi “înţelege” date, dar e discutabil
dacă pot înţelege “rezonabil” informaţia. Aceasta din urmă trebuie să fie evaluată şi
prelucrată de utilizator sau de programele special concepute de acesta. O dată este
orice obiect sau fenomen care produce o schimbare în context: o lumină în
întuneric, un punct negru pe o pagină albă, un sunet în tăcere, adica poate fi
considerată un răspuns fără întrebare. Se pot deja formula câteva concluzii:
• “data” este un “obiect sau fenomen dat”, dar nu orice obiect sau
fenomen, ci doar cel care prin apariţie produce o diferenţă
• “informaţia” este un “conţinut cognitiv”, dar nu orice conţinut
cognitiv, ci doar cel legat de asocierea dintre date şi o intrebare
relevantă, fie explicită, fie implicită
• “datele” şi “informaţia” reprezinta feţele aceleiaşi monede, “datele”
fiind faţa “obiectivă” în timp ce “informaţia” este faţa “subiectivă”.
Este de fapt echivalentul relaţiei semiologice dintre semnificant (partea
obiectivă/materială” a unui semn) şi semnificat (partea

subiectivă/mentală a acestuia)
Pe baza acestor aserţiuni vom propune ca în continuare să acordăm
informaţiei, legat de componenta etimologică “forma”, o valoare structurală, în
sensul că reprezintă “structura unui obiect distinctă în raport cu materialul
constitutiv al acestuia”.
1.1.2. Argumente pentru o Teorie Sistemică a Informaţiei
Chiar dacă laturile subiectivă şi respectiv obiectivă ale conceptului de

informaţie sunt opuse, ele nu sunt contradictorii. Le vom numi mai degrabă opuse
polar, pentru că în nici un caz nu vom putea echivala “subiectiv” cu “non-obiectiv”
şi “obiectiv” cu “non-subiectiv”. O abordare sistemică va anula dihotomia obiectiv-
subiectiv şi va accentua elementele comune. Modul în care va fi discutată relaţia
subiectiv/obiectiv este asemănător cu cel al clasicului conflict filosofic dintre
raţionalism şi empirism, mai ales prin prisma reprezentării adevărului. Se ştie că în
relaţia conflictuală “Raţionalism versus Empirism” fiecare poziţie epistemologică
plasează adevărul într-o singura parte a ansamblului subiect-obiect. O plasare
distribuită a adevărului, nu numai în subiect, cum fac raţionaliştii şi nu numai în
obiect, cum fac empiricii este o abordare sistemică, iar componentele subiect/obiect
nu mai apar în contradicţie, ci în opoziţie polară, ele completându-se într-un proces
creativ. Se poate spune că noţiunea sistemică de informaţie, care plasează adevărul
atât în obiect cât şi în subiect, precum şi în relaţia dintre ele, admite simultan două
componente, informaţia obiectivă şi informaţia subiectivă, distincte dar totodată
legate între ele ca nişte poli magnetici. Ele nu se exclud, pentru că nu se contrazic,
ci se solicită reciproc, într-o legătură dinamică bazată pe reacţii înainte şi înapoi
(feedforward şi feedback) prin relaţii de percepţie şi acţiune. Subiectul percepe
ordine şi organizare în obiect, primind informaţia (chiar dacă afectată de zgomot)
de la acesta. Putem spune că subiectul încearcă să asigure ordinea prin filtre bazate
pe experienţă şi cunoaştere şi prin armonizare cu obiectivele sale. Apoi, subiectul
acţionează asupra lumii obiective printr-un limbaj adecvat şi astfel participă la
perfecţionarea lumii tehnologice. Această lume va reacţiona prin senzaţii/percepţii
empirice reiniţializând ciclul, într-o dinamică creativă. Transferul de informaţie
apare deci ca un process dinamic în care subiectul re-crează şi este re-creat de
lumea obiectivă.
Daca acceptăm că o abordare sistemică presupune unificarea celor doua
laturi ale informaţiei, principalele consecinţe ce decurg de aici vor fi:
1) Informaţia poate fi considerată ca o integrare a patru aspecte: informaţia
subiectivă, informaţia obiectivă, procesul empiric de senzaţii/percepţii şi
acţiunile asupra informaţiei receptionate (inclusiv modificări subiective,
emoţionale). În special în procesul de instruire rolul şi caracteristicile
fiecărei componente nu trebuie confundate, mai ales că până acum, în
Introducere 13
privinţa dezvoltării de sisteme informaţionale, s-a pus accent doar pe

informaţia obiectivă, specifica dezvoltărilor software.
2) Datele pot fi informative sau non-informative. Acelaşi simbol poate aduce
informaţie dacă apare într-un anume context sau poate să nu aibă
semnificație în alt context. Principala consecinţă este că Sistemele
Informative sunt doar o parte a Sistemelor Informaţionale. Pentru a deveni
Sistem Informațional un Sistem Informativ are nevoie de un Utilizator
informat.
3) Conform principiului ontologic formulat de Burgin [BU10] cantitatea de
informație dintr-un sistem receptor R variază odată cu schimbările din acel
sistem, adică informația reprezintă orice modificare esențială a sistemului.
Informația poate fi considerată intermediarul dintre date și cunoștințe într-
un proces de transmitere a sensului (înțelesului), fiind astfel o caracteristică
intrinsecă a unui sistem și nu numai datele transmise.
1.2. Modelul unui sistem de comunicaţii
În figura 1.1 se prezintă schema bloc funcţională a unui sistem de

comunicaţie în sensul cel mai larg, având ca obiectiv transmiterea informaţiei în
timp şi spaţiu de la un punct numit sursă (de informaţie) sau expeditor la un alt
punct denumit utilizator (de informaţie) sau destinatar. În mod particular, pentru un
proces industrial sursa de informaţii poate fi un traductor, iar destinatarul un
calculator de proces.
Singura restricţie în modelul general din figura 1.1 o constituie natura electrică a
semnalelor de intrare şi ieşire, ceea ce implică necesitatea ca o sursă neelectrică de
informaţie să posede un mecanism de conversie a informaţiei într-un semnal
electric variabil în timp, ce va fi denumit semnal mesaj. La rândul său, canalul de
comunicaţie trebuie să permită transmiterea semnalului electric, dar natura sa poate
fi diversă: pereche de fire metalice, fibră optică, canal radio, ş.a.
La transmiterea prin canalul de comunicaţie poate apare o degradare a semnalului
datorată perturbaţiilor sau distorsiunilor provocate de tehnica de transmisie.
Principalele cerinţe pentru un sistem de comunicaţie sunt: evitarea distorsiunilor şi
minimizarea efectelor perturbaţiilor (cerința de precizie), precum și asigurarea unui
timp cât mai redus pentru executarea transferului (cerința de cost minim).
În acest scop, emiţătorul va prelucra mesajul iniţial, pentru a avea o transmisie
eficientă. Principalele operaţii efectuate sunt: amplificare, filtrare, modulare –
ultima operaţie fiind esenţială în adaptarea semnalului mesaj la caracteristicile
canalului. Ea oferă totodată posibilităţi de reducere a efectelor perturbaţiilor şi de
transmitere simultană a mai multor mesaje. Există două tipuri fundamentale de
modulare: cu purtătoare continuă (de regulă sinusoidală) şi cu purtătoare tren de
impulsuri. În ambele cazuri, modificarea purtătoarei de către semnalul mesaj se
poate face continuu sau discret, ultima procedură fiind preferată, în sensul că
permite modularea directă a semnalelor discrete ale sursei. Totuşi, folosind tehnici
de discretizare în timp (eşantionare) şi nivel (cuantizare), se pot transmite şi
semnale analogice prin tehnici discrete de modulare.
SISTEM DE
Sursa de informatie Semnal de intrare COMUNICAȚIE
EMIȚĂTOR
(expeditor) (electric)
Canal de
Perturbații
comunicație
Utilizator Semnal de ieșire

(destinatar) RECEPTOR
(electric)
Fig. 1.1. Modelul general al unui sistem de comunicații
La rândul său, receptorul va fi astfel conceput astfel încât să permită

extragerea cât mai fidelă a semnalului mesaj din forma degradată a semnalului de
ieşire din canal. Acest lucru se obţine în mod esenţial prin operaţia de demodulare,
la care se adaugă de asemenea operaţii de filtrare şi amplificare.
În funcţie de metoda de modulare folosită şi de natura semnalului de ieşire
al sursei de informaţie, sistemele de comunicaţie se pot împărţi în 4 categorii:
• sisteme analogice de comunicaţie, care transmit informaţie analogică
folosind metode analogice de modulare;
• sisteme numerice de comunicaţie, care transmit informaţie numerică
folosind metode numerice de modulare;
• sisteme hibride de comunicaţie care transmit informaţie analogică
folosind metode numerice de modulare
• sisteme hibride de comunicaţie care care transmit informaţie numerică
folosind metode analogice de modulare.
Pe parcursul cărţii referirile se vor face în mod esenţial la sistemele
numerice de transmitere a informaţiei, sub formă de secvenţe de simboluri (date
numerice), cu unele completări referitoare la alte categorii de sisteme de
comunicaţie.
Introducere 15
În figura 1.2 se prezintă modelul cu blocuri funcţionale al unui sistem

numeric de comunicaţie, în care mesajele sursă şi utilizator sunt secvenţe de
simboluri binare.
În mod suplimentar, faţă de schema din figura 1.1 apar blocurile de
codare/decodare, specifice tratării discrete a informaţiei.
Blocul de codare are în componenţă două subansamble: blocul de codare
sursă (care transpune mesajul în alfabetul sursei) şi blocul de codare canal (care
transpune mesajul în alfabetul canalului). Prin tehnicile de codare, o secvenţă de
simboluri capătă o anumită semnificaţie, anumite reguli semantice permiţând
depistarea la decodare a eventualelor erori apărute în timpul transmisiei şi, în unele
cazuri, corectarea acestora. Tehnicile de codare/decodare permit de asemenea
creşterea vitezei de transmisie în canal.
Se prezintă în continuare câteva consideraţii privind specificitatea
diferitelor blocuri din schema descrisă în figura1.2.
Fig.1.2. Blocuri componente ale unui sistem de comunicații
1.1.3. Sursa de informaţie
Sursele de informaţie se pot clasifica în două categorii, după natura

semnalului de ieşire: surse analogice (continue), de exemplu semnalul oferit de un
microfon la care se vorbeşte şi surse numerice (discrete), de exemplu ieşirea spre

imprimantă a unui calculator.
Întrucât semnalul oferit de sursele analogice se poate discretiza, în
continuare se fac referiri la sursele discrete de informaţie.
O sursă discretă de informaţie e caracterizată de:
a) Alfabetul sursei (mulţime finită de simboluri, prin simbol înţelegând
elementul ireductibil care conţine informaţie);
b) Viteza de emisie a simbolurilor;
c) Probabilitatea de apariţie a unui simbol.
Se constată folosirea unei terminologii legate de lingvistică: alfabet, simbol
(denumit uneori chiar literă), cuvinte (succesiuni de simboluri), asociate cu termeni
statistici (probabilităţi).
Cu aceşti parametri se poate constitui un model probabilistic al sursei de
informaţie şi se poate defini entropia sursei, termen fundamental în teoria
informaţiei, cum se va vedea în capitolul următor.
Menţionăm că se vor lua în consideraţie doar surse de informaţie statistice,
la care probabilităţile de apariţie a diferitelor simboluri nu depind de timp şi
totodată ergodice, la care toate şirurile de simboluri sunt tipice. Se consideră tipic
un şir la care pentru un număr foarte mare de simboluri (n®¥), numărul ni de
simboluri xi este ni = p i n , unde pi este probabilitatea de apariţie a simbolului xi.
1.1.4. Blocurile de codare/decodare
Intrarea în blocurile de codare este o secvenţă de simboluri ce apar cu viteza

vs (simbol/s). Codorul sursă converteşte secvenţa de simboluri într-o secvenţa de
valori binare 0 sau 1, în vreme ce codorul canal grupează în cuvinte aceste
simboluri binare. Cuvintele pot fi de lungime fixă sau variabilă, alegerea eficientă a
lungimii fiind dependentă pe de o parte de probabilitatea de apariţie a simbolurilor,
pe de alta de nivelul perturbaţiilor în canal, pentru că aşa cum am menţionat deja,
prin codare se urmăreşte şi posibilitatea de detecţie/corecţie a erorilor de tip
perturbaţie intersimbol (1®0 sau 0®1). Aceasta este în fond sarcina blocului
decodor, la care se adaugă şi probleme legate de memorarea unui anumit număr de
cuvinte (sau mesaje) şi de sincronizare.
Problema esenţială a codării constă în găsirea unui compromis între o
transmisie eficientă (cu viteza cât mai ridicată) şi una cât mai sigură (cu o rată a
erorii cât mai redusă). Ultima cerinţă implică folosirea unor simboluri de control
(suplimentare) care duc în schimb la mărirea timpului de transmisie.
Introducere 17
1.1.5. Blocurile de modulare/demodulare
Modulatorul are ca scop minimizarea efectelor perturbatoare ale canalului, în

special prin utilizarea unor semnale de putere şi bandă sporită. El este conceput
întotdeauna în funcţie de tipul de canal pe care are loc transmisia.
Procesul de modulare este reversibil. Demodulatorul va extrage mesajul din
semnalul obţinut la ieşirea canalului, prin tehnici adecvate ce depind evident de
tipul de modulare utilizat.
1.1.6. Canalul de comunicaţie
Canalele de comunicaţie sunt circuite fizice de tip electric sau

electromagnetic, care au deci o bandă de trecere B limitată şi un anumit efect
atenuator asupra semnalului. La aceasta se mai adaugă zgomotele aleatoare care
degradează semnalul mesaj iniţial. De aceea, canalul va fi caracterizat esenţial prin
raportul semnal/zgomot S/Z ce poate fi menţinut la ieşirea canalului. Se va vedea
(capitolul 3) că în funcţie de B şi S/Z se va defini capacitatea canalului C ca o
limită teoretică de a asigura o anumită viteză de transmisie [bit/s].
1.1.7. Alte blocuri funcţionale
Un număr de elemente funcţionale, nefigurate în figura 1.2, apar în sistemele

de comunicaţie uzuale. Ele sunt blocuri de filtrare, circuite de ceas şi de
sincronizare, blocuri de egalizare/adaptare pentru compensarea schimbărilor în
caracteristicile canalului. Existenţa unor astfel de blocuri conduce la structuri
diferite ale sistemului de comunicaţii.
Totodată trebuie precizat faptul că schema din figura1.2 este pur teoretică,
fără aplicabilitate industrială, pentru că priveşte unilateral transmisia de date. În
practică se impuse o soluţie prin care datele circulă în două sensuri, între două
echipamente terminale de transmisie de date (ETTD).
Figura 1.3 prezintă schematic un astfel de sistem.
MODULATOR DEMODULATOR
E.T.T.D E.T.T.D
CANAL
DEMODULATOR MODULATOR
Fig. 1.3. Schema unui sistem de transmisie de date post la post E.T.T
.D
E.T.T.
D În schema din figura 1.3 am presupus că ETTD înglobează esenţial
blocurile de codare/decodare şi de sincronizare, iar blocurile modulator şi
demodulator au fost asociate într-un bloc funcţional denumit modem.
Un astfel de sistem de comunicaţie poartă denumirea de sistem de

comunicaţie punct la punct sau post la post, aspectul de distanţă putând fi marcat
prin noţiunile de post local şi post distant (la distanță). Sistemele de comunicaţie
punct la punct constituie doar o etapă în evoluţia sistemelor de comunicaţie, care s-
au dezvoltat sub formă de sisteme de comunicaţie multipunct şi de reţele de
transmisie de date, în care numeroase terminale pot efectua schimburi complexe de
informaţii prin sisteme standardizate de interfaţă fizică şi logică.
1.3. Scopul şi structura cărţii
Cursul “Transmisii de date” îşi propune să familiarizeze studenţii cu

problemele esenţiale ale transmisiei de date numerice în sistemul de comunicaţie
punct la punct. Fundamentul teoretic al lucrării îl constituie teoria informaţiei,
bazată pe conceptul de entropie, aşa cum a conceput-o Shannon, şi care face
obiectul capitolului 2. Capitolul 3 abordează zona centrală a sistemelor de
comunicaţie şi anume canalul de comunicaţie. Adiacent, în acest capitol se
menţionează succint aspecte esenţiale privind prelucrarea semnalelor în vederea
transmisiei pe canale. În capitolul 4 sunt tratate proceduri şi soluţii tehnice privind
prelucrarea semnalelor, fiind vorba în special de modularea semnalelor şi de
recepţia optimală a acestora. În capitolul 5 se tratează proceduri şi structuri de
codare/decodare precum şi tehnici speciale de prelucrare a mesajelor, cum sunt cele
de compresie de date. Capitolul 6 prezintă tehnici de organizare a transmisiei
informaţiei în sisteme punct la punct şi proceduri de creştere a eficienţei transmisiei
prin multiplexare. Capitolul 7 oferă deschideri spre sistemele de comunicaţie
multipunct şi reţele locale sau largi de transmisie a datelor, fără însă a descrie
proceduri specifice de exploatare a acestora. Esenţială rămâne descrierea modelului
de referinţă ISO pentru interconectarea în sisteme deschise, la care primele două
niveluri sunt specifice legăturii punct la punct. Un ultim capitol este dedicat unor
exemplificări ce reliefează valabilitatea soluţiilor prezentate în capitolele
anterioare. Totodată este descrisă o metodologie de proiectare a unui echipament
ETTD şi sunt oferite soluţii de implementare cu module standard.
Se presupune că cititorul are deja cunoştinţe legate de teoria sistemelor şi a
semnalelor deterministe şi aleatoare, transformată Z, serii şi transformări Fourier,
densitate spectrală de putere, probabilităţi, variabile aleatoare discrete şi continue,
funcţii de corelaţie, estimatoare de stare, filtre Kalman. De asemenea, lucrarea
presupune cunoscute noţiuni fundamentele de electronică (dispozitive şi circuite),
tehnica impulsurilor, sisteme de microprocesor.
Cursul oferă deschideri pentru toate cursurile aplicative de conducere a
proceselor şi în special pentru cele legate de reţele locale, comunicaţie industrială,
sisteme informatizate de măsură, conducere ierarhizată a proceselor.
2. ELEMENTE DE TEORIA INFORMAŢIEI
Materialul constituit în acest capitol se bazează pe munca de pionerat a lui

Shannon. În 1948 el a publicat în Bell System Technical Journal o serie de articole
prin care punea bazele matematice ale teoriei comunicaţiei şi stabilea limite
teoretice pentru performanţele sistemelor de comunicaţie [SH48].
2.1. Elaborarea ştiinţifică a conceptului de informaţie
2.1.1 R.A. Fisher
În anii 1920 – 1930 R.A. Fisher a încercat să stabilească criterii

matematice pentru evaluarea estimaţiilor statistice – în sensul că plecând de la date
de observaţie, să se estimeze parametrii unei distribuţii de frecvenţe (respectiv de
probabilităţi) – şi a observat că se poate izola un termen care nu depinde de datele
de observaţie, ci numai de probabilitaţile efective. Fisher numeşte expresia
matematică respectivă informaţia conţinută în observaţie, lucrările sale fiind
primele care introduc ştiinţific acest termen [FI24].
Informația Fisher IF este o măsură a cantității de informație pe care o aduce
o variabilă aleatoare observabilă X despre un parametru necunoscut θ de care
depinde probabilitatea variabilei X. Funcția de probabilitate a lui X (care este
totodată funcția de verosimilitate pentru θ), se notează f(X;θ) și reprezintă
densitatea de probabilitate a variabilei X condiționată de valoarea parametrului θ.
Derivata parțială în raport cu θ a logaritmului natural al funcției de verosimilitate
se numește scor. Momentul de ordinal doi al funcției scor este IF(θ):
2
æd ö
I F (q ) = ò ç log f ( X ;q ) ÷ f ( X ;q )dX (2.1)
è dq ø
Dacă o variabilă aleatoare aduce o cantitate mare de informație Fisher,
valoarea absolută a scorului este mai mare, IF reprezentând de fapt varianța
scorului. În modul cel mai simplu, putem afirma că IF(θ) este invers proporțională
cu probabilitatea de apariție a unei variabile aleatoare condiționată de valoarea
parametrului θ.
2.1.2 R.V. Hartley
Teoria statistică a comunicaţiei începe însă cu lucrarea clasică a lui R.V.

Hartley [HA28] în care acesta caută să stabilească o măsură cantitativă prin care să
poată fi comparate capacităţile diferitelor sisteme de a stoca și transmite
informaţia. În acest context, termenul “informaţie” nu se referă la sensul
(semantica) semnalelor transmise (Hartley se referă la sisteme electrice de
comunicaţie), ci la o măsură “în termeni de cantităţi fizice pure”. Hartley adoptă ca
măsură practică a informaţiei logaritmul numărului de secvenţe de simboluri
posibile. El impune ca o primă cerinţă a măsurii aditivitatea, în sensul că informaţia
conţinută în două unităţi de memorare identice este dublul celei conţinută de
fiecare în parte, iar în n unitati de n ori mai mare decât cea conţinută într-o unitate.
Atunci, considerând că o unitate de memorie are m stări posibile, n astfel de unităţi
vor avea N = m n stări (secvenţe de simboluri) posibile, cu alte cuvinte o relaţie
exponenţială între numărul de stări posibile şi numărul de unităţi de memorie
utilizat, ceea ce sugerează o măsură logaritmică a informaţiei. Hartley defineşte
capacitatea de informaţie a unui sistem prin:
C = log N = n log m (2.2)
Se observă că prin metoda propusă de Hartley comparaţiile cantitative sunt
uşor de făcut, dar măsura propriuzisă a informaţiei este dificilă, fiind legată de
procesul de selecţie al semnalului ce trebuie transmis, cu atât mai complex cu cât
setul de semnale din care se face alegerea este mai mare. Pentru a evalua
informația Hartley (IH) a stării curente s selectată dintr-un set de n stări, trebuie
comparată informația globală a priori a întregului set cu informația globală a
posteriori a întregului set rezultată după efectuarea unei operații pe cel puțin una
din stările setului. O posibilitate de a facilita această selecție ar fi aceea de a lua în
considerație probabilitatea de apariție a acestei stări. Este aspectul care l-a incitat
pe C. E. Shannon pentru definirea unei unităţi de măsură a informaţiei care să nu
depindă de natura acesteia, ci doar de relevanța statistică.
2.1.3 C.E. Shannon
Shannon porneşte de la premiza că orice informaţie asupra unor evenimente

este utilizată în scopul reducerii gradului de incertitudine asupra realizării acelui
eveniment. Din punctul de vedere al destinatarului, comunicaţia este o variabilă
aleatoare, conţinutul informaţional al unei stări fiind cu atât mai mare cu cât ne
aşteptăm mai puţin la realizarea acelui eveniment.
Fie un experiment A care pune în evidenţă n evenimente elementare a1, a2, …, an
despre realizarea cărora nu avem certitudine, dar se cunosc probabilităţile de
n
apariţie p1 , p 2 , …, p n cu p i ≥ 0, i = 1, …, n şi å pi = 1
i =1
Elemente de teoria informației 21
Un astfel de experiment pune în evidenţă un câmp de probabilitate

(A,ai,pi), caracterizat de repartiţia:
a a2 ! an
A= 1
p1 p 2 ! p n
Pur calitativ, se poate aprecia că experimentul A definit prin repartiţia:
a1 a2
A=
0.5 0.5
este caracterizat printr-un grad de incertitudine mai mare decât experimentul B
definit prin repartiţia:
b1 b2
B=
0.1 0.9
În acest sens, putem considera că experimentul A se referă la predicția
culorii unei bile extrasă dintr-o urnă în care inițial se aflau 10 bile, dintre care 5
albe și 5 negre, iar experimentul B se referă la predicția culorii unei bile extrasă
dintr-o urnă în care inițial se aflau 10 bile, dintre care 1 albă și 9 negre. Este
evident că în cazul experimentului B probabilitatea ca prima bilă extrasă să fie
neagră e mult mai mare, dar apariția unei astfel de bile micșorează cu puțin
incertitudinea privind culoarea următoarei bile. Pe de altă parte, dacă în mod cu
totul excepțional prima bilă extrasă ar fi cea albă, incertitudinea asupra desfășurării
ulterioare a experimentului B dispare (ca și în cazul informației Fisher, realizarea
evenimentului cu probabilite mică a adus o cantitate mare de informație).
Pentru a putea ajunge şi la o apreciere cantitativă, se impune referirea la
noţiunea de probabilitate condiţionată.
Fie două evenimente A şi B. Probabilitatea condiţionată P(A/B) este
definită prin relaţia:
p( A ! B)
P( A / B) = (2.3)
P( B)
şi se interpretează ca fiind schimbarea probabilităţii P(A) de apariţie a
evenimentului A când s-a realizat evenimentul B. În cazul particular când A Ì B :
P( A)
P( A / B) = ³ P( A) .
P( B)
Această abordare poate fi uşor intuită apelând la definiţia numerică a
probabilităţii realizării unui eveniment A, asociat unei mulţimi reprezentată prin
diagrame Venn.
Considerând în figura 2.1 un câmp de măsură SE, atunci probabilitatea
realizării evenimentului A (caracterizată de măsura S A este: P( A) = S A / SE
SB S P( A ! B)
În aceste condţiii P( B) = ; PS ( A) = A!B =
SE SB P( B)
A SE
B
SB
SA
Fig. 2.1. Reprezentare grafică a probabilității condiționate P(A/B)
Deci informaţia “B realizat” creşte probabilitatea lui A sau cu alte cuvinte

micşorează incertitudinea asupra realizării lui A. In acest context Shannon propune
ca informația obținută prin realizarea unui eveniment X având probabilitatea de
apariție p(X), notată IS, să fie dată de relația:
1
I S ( X ) = log = - log P( X ) (2.4)
P( X )
Trebuie subliniat că I S (X ) reprezintă atât incertitudinea a priori asupra
realizării evenimentului X cât și informația obținută a posteriori prin realizarea
evenimentului X.
În cazul descris prin schema din figura 2.1, putem scrie:
1 1 1 1
log = log - log £ log
P( A / B) P( A) P( B) P( A)
sau cu altă notaţie:
I ( A / B) = I ( A) - I ( B) £ I ( A)
unde prin I(A) s-a notat incertitudinea asupra realizării evenimentului A. Deci,
ştirea că s-a realizat evenimentul B diminuează incertitudinea I(A) cu cantitatea:
1
I ( B) = log = - log P( B) (2.5)
P( B)
sau cu alte cuvinte putem spune că aduce cantitatea de informaţie I(B).
Relaţia (2.4) nu precizează baza logaritmului. În cazul unui experiment
compus din mai multe evenimente, informaţia ce se obţine prin realizarea
evenimentului xi de probabilitate pi va fi:
I ( xi ) = -k log b p( xi ) (2.6)
unde k depinde de baza “b” a logaritmului. A alege o unitate de informaţie revine
la a fixa b ; unitatea de informație este aceea a unui eveniment de probabilitate 1/b.
Se pot defini astfel:
• nit – ul (natural unit), cu b = e
• bit – ul (binary unit), cu b = 2
• decit – ul (decimal unit), cu b = 10
Dintre acestea, cea mai răspândită este “bit – ul”, definit ca informaţie ce
se obţine prin realizarea unui eveniment din două evenimente echiprobabile:
1
i = - log 2 = 1bit
2
De remarcat că se impune o deosebire de nuanţă faţă de ceea ce uzual în

tehnica numerică se denumeşte prin bit (ca prescurtare de la binary digit), şi anume
cifra binară 0 sau 1.
Dacă o sursă binară simetrică de informaţie emite 1 bit de informaţie
pentru fiecare digit 0 sau 1, o sursa asimetrică ar emite fracţiuni de bit de
informaţie (de ex. 0,5 bit/digit). Pentru a evita confuziile, ISO (Organizaţia
Internaţionala de Standardizare) a propus pentru unitatea binara de informaţie
termenul de “Shannon”, dar denumirea nu s-a impus, ca de altfel nici cea de
“Hartley” pentru decit.
Un calcul elementar indică:
1 1
1 nit = - log 2 = = 1,44 biti
e ln 2
1 1
1 decit = - log 2 = = 3,32 biti
10 lg 2
Tabelul 2.1. prezintă legătura între diverse unităţi de informaţie.
Tabelul 2.1.
bit nit decit
1 bit 1 0,693 0,301
1 nit 1,443 1 0,434
1 decit 3,322 2,303 1
În tot ce va urma în această lucrare unitatea de informaţie utilizată va fi

bitul (la plural vom folosi termenul biți, deși este un barbarism), şi deci baza
logaritmului va fi 2, dar pentru simplificarea scrierii aceasta nu va fi marcată. Este
interesant de semnalat însă, chiar de acum, importanţa utilizarii tehnicii binare în
codificare.
Pentru aceasta, fie un experiment aleator la care cele N rezultate posibile
m1, m2, … mn au aceeaşi probabilitate 1/N. Fiecare are ca incertitudine: I (mi ) =log
N biți, iar în particular, pentru N = 2k, I (mi ) = k biți, ceea ce permite să se
calculeze biţii informaţionali prin numărul de simboluri de codificare binare.
Exemplul 2.1 : O sursă emite la intervale egale de timp un mesaj din 5 posibile
(m1, …, m5) cu probabilitaţile p1 = 1/2, p 2 = 1/4, p 3 = 1/8, p 4 = 1/16; p 5 = 1/16.
Se cere să se determine informaţia conţinută în fiecare mesaj.
Soluţie: I (mi ) = - log2pi şi deci: I (m1 ) = 1 bit; I (m2 ) = 2 biți; I (m3 ) = 3 biți;
I (m4 ) = I (m5 ) = 4 biți
2.2. Entropia informaţională
2.2.1. Definiţie
Revenind la experimentul cu N rezultate probabile, având deci

nedeterminarea totală log N, este de presupus că fiecare rezultat în parte introduce
o nedeterminare egală cu a N-a parte din nedeterminarea totala, deci cu:
1/N log N= - 1/N log 1/N
Informaţia totală Itot ce se poate obţine prin înlăturarea succesivă a N
nedeterminări se poate exprima prin formula :
i=N
I tot = - å (1 / N ) log1 / N
i =1
Prin generalizare, obsevând că 1/N este de fapt probabilitatea de apariţie a
unui eveniment, se obţine ca măsură a nedeterminării unui experiment cu n
evenimente a1, a2,…, an caracterizat de probabilitaţile p1, p2 ,..., pn , pi ³ 0 , și cu
n
åp
i =1
i = 1 , expresia:
n
H ( p1, p 2 ,..., p n ) = -å pi log pi (2.7)
i =1
denumită de Shannon entropie informaţională.
Termenul “entropie” fusese introdus de Clausius în 1876 şi utilizat în
termodinamica statistică de către Boltzmann cu formula: S = kBlogW prin care
entropia S a unui gaz ideal este legată de logaritmul numărului W de (micro)stări
ale sistemului termodinamic prin constanta (lui Boltzmann) kB = 1.38065 ×
10−23 J/K. Entropia termodinamică crește dacă agitația moleculară (și implicit
numărul de microstări) crește (prin creșterea temperaturii gazului), ceea ce poate fi
interpretat ca o creștere a dezordinii în sistem.
Nu se va şti probabil niciodată dacă numai analogia de formă l-a incitat pe
Shannon să introducă noţiunea de entropie şi notaţia H în teoria informaţiei sau a
intuit de la început interconexiunile subtile şi complexe dintre cele două concepte:
entropia termodinamică şi entropia informaţională, precum și observația cu
caracter general asupra relației dintre entropie și ordine. De altfel, legătura aceasta
a fost subliniată ulterior de diverşi autori, dintre care îl menţionăm pe Brillouin
pentru enunţul generalizat al celui de-al doilea principiu al termodinamicii,
incluzând informaţia [BR53]. În cele ce urmează ne vom referi doar la entropia
informaţională.
2.2.2. Proprietățile entropiei
Expresia matematică a entropiei permite verificarea a trei proprietăți

esențiale:
1. Cu convenţia plog p=0 pentru p= 0, entropia definită de ecuația (2.7) este
pozitivă, simetrică şi continuă.
2. Oricare ar fi numerele p1, p2, … pn,: H(p1,p2, …,pn) £ H(1/n, 1/n, …, 1/n)
3. Daca evenimentul xn se împarte în alte m evenimente disjuncte cu
m
probabilitaţile q1,…,qm astfel încât åq
i =1
i = 1 , atunci:
H(p1,p2,,…,pn-1,...q1,...,qm) ≥ H(p1, p2, ...,pn)
Pe baza acestor expresii se poate constata că entropia maximă corespunde
unei distribuții echiprobabile și că prin creșterea complexității unui experiment,
entropia nu poate decât să crească (sau să rămână constantă în cazul trivial). Pe
lângă multitudinea de fenomene naturale a căror efect este anularea diversității,
numeroase procese tehnice, economice sau sociale evidențiază legile entropiei. Pe
de altă parte, teoria informației fundamentată de Shannon a deschis o poartă prea
largă, care a permis utilizarea abuzivă și distorsionarea înțelesului termenului
informație. De altfel, Shannon n-a pretins niciodată că este fondatorul teoriei
informației, ci doar cel mult al teoriei transportului de informație, ceea ce azi
numim teoria comunicațiilor.
Se poate observa ușor că ceea ce înseamnă pentru Shannon informație
medie conținută într-un șir de simboluri este de fapt o măsură a rarității statistice
(sau a “valorilor surpriză”) a semnalelor dintr-un mesaj. Mai mult, trebuie
subliniat faptul că Shannon a formulat pentru entropie o definiție matematică si nu
una conceptuală (având corepondentul unui proces fizic real).
Diferența dintre aceste doua tipuri de definiții a fost subliniata de multi
autori. Leibniz, de exemplu, făcea distincția dintre definițiile reale și cele nominale
(matematice). Primele arătau clar dacă un lucru este posibil, celelalte nu. Definițiile
matematice sunt arbitrare, celelalte nu. Definiția lui Shannon este arbitrară.
Alegerea funcției logaritmice se justifică prin proprietăți matematice și nu prin
proprietăți fizice specifice unui anume obiect.
Proprietatea 2 arată că entropia este maximă dacă evenimentele sunt
echiprobabile. În cazul particular a numai două evenimente, de probabilitate p şi
respectiv 1-p, H(p) = - plog p – (1-p)log (1 –p) este o funcţie convexă ce se
anulează la p= 0 şi e maximă la p = 1/2 (fig. 2.2).
H(p)
p
0 1/2 1
Fig. 2.2. Graficul entropiei unui experiment cu două stări
2.2.3. Entropia legilor compuse
În continuare, se va discuta entropia pentru situaţiile în care se compun mai

multe evenimente. Mai întâi, vom considera două experimente A şi B, caracterizate
prin repartiţiile:
a1 ... , a n b1... , bm
A= şi B=
p1 ... , p n q1... , qm
n m
Pi > 0 ; i = 1, 2, … , n ; å pi = 1
i =1
qj > 0 ; j = 1, 2, …, m ; åq j =1
j =1
În cazul în care evenimentele din cele două experimente nu se
condiţionează reciproc, experimentul cumulat (A,B) caracterizat de apariţia
simultană a unui eveniment ai din A şi bj din B, se caracterizează prin
probabilitatea: pij = pi × q j , cu proprietatea:
n m n m
åå p × q = å p å q
i =1 j =1
i j
i =1
i
j =1
j =1
Entropia experimentului cumulat va fi:
n m
H ( A, B) = -åå pij log pij = H ( A) + H ( B) (2.8)
i =1 j =1
deci, în cazul general entropia unui experiment compus din mai multe experimente
independente este egală cu suma entropiilor.
Situaţia se modifică în cazul în care probabilitatea de apariţie a
evenimentelor b1, … , bm este condiţionată de apariţia evenimentelor a1, … , an.
Se consideră că apariţia unui eveniment ak în A implică pentru B o schemă

de repartiţie de forma:
b1 b2 ... bm m
ai ®
qi1 ... ... qim
, cu åq
j =1
ij =1
Experimentul compus care reflectă realizarea evenimentului bj condiţionată

de apariţia evenimentului ai este în acest caz caracterizat de probabilitatea:
pi / j = p(ai ) × p(b j / ai ) = p j × qij
Se vede că şi în această situaţie avem un câmp complet de evenimente, deoarece:

n m n m
åå p × q = å p åq
i =1 j =1
i ij
i =1
i
j =1
ij =1
Entropia experimentului B condiţionată de apariţia evenimentului ai este

dată relaţia:
m
H i ( B) = H (qi1 ,!, qim ) = -å qij log qij
j =1
iar entropia experimentului B condiţionată de realizarea experimentului A va fi:
n n m
H A ( B) = H ( B / A) = å pi H j ( B) = -å pi å qij log qij
i =1 i =1 j =1
Calculând în același mod acum entropia experimentului compus (A,B)se

obține:
H ( A, B) = H ( A) + H ( B / A) (2.9)
și în mod similar, se poate ajunge la relaţia:
H ( A, B) = H ( B) + H ( A / B) (2.10)
Este interesant de arătat că în cazul evenimentelor condiţionate, entropia

experimentului compus este mai mică decât în cazul evenimentelor independente.
H ( A, B) = H ( B) + H ( A / B) £ H ( A) + H ( B) (2.11)
Evident este valabilă şi relaţia:
H ( B) + H ( A / B) £ H ( A) + H ( B) (2.12)
În concluzie vom rezuma relaţiile între entropiile a două experimente

cumulate, prin:
0 £ H ( B / A) £ H ( B) £ H ( A, B) £ H ( A) + H ( B) £ 2 H ( A, B)
0 £ H ( A / B) £ H ( A) £ H ( A, B) £ H ( A) + H ( B) £ 2 H ( A, B)
O formă sintetică este cea care face apel la reprezentarea grafică prin
măsuri ale mulţimilor S(A), repectiv S(B) (fig. 2.3.) care evidenţiază relaţiile:
H ( B) = S ( A); H ( B) = S ( B)
H ( A, B) = S ( A ! B)
I ( A, B) = S ( A ! B)
H ( B / A) = S ( B) - S ( A ! B)
H ( A / B) = S ( A) - S ( A ! B)
H(A)
H(A) = H(B)
H(A)
H(A) E
H(A/B) H(B)
H(B/A)
H(A,B) H(B)
H(B) B = f(A)
a c d
b
Fig. 2.3. Relații între entropiile unui experiment compus din două componente
În acest context, se definește ca informație de transfer sau transinformație

cantitatea de informaţie mutuală conţinută în A relativ la B, sau în B relativ la A
exprimată de relația:
I ( A, B) = H ( A) - H ( A / B) = H ( B) - H ( B / A) (2.13)
Relaţia (2.13) arată că incertitudinea asupra lui A nu poate decât să se

reducă prin cunoaşterea realizării lui B, şi reciproc. Deci I (A, B) = I (B, A) şi nu
este necesar să precizăm care din realizarile A sau B informeaza pe cealaltă.
Conform relaţiilor (2. 9) şi (2.10), relaţia (2. 13) se poate scrie:

I ( A, B) = H ( A) + H ( B) - H ( A, B) (2.14)
Cazuri limită:
- Dacă A şi B sunt independente, I ( A, B) = 0 (figura 2.3.b).
- Dacă există o legătură strictă între A şi B (figura 2.3.c)
I ( A, f ( A)) = H ( A)
- Dacă există o bijecţie ( A = B ), atunci (figura 2.3.d):
I ( A, B) = H ( A) = H ( B)
2.3. Caracterizarea entropică a sistemelor de

transmitere de date
2.3.1. Definiţii
Transmiterea de date poate fi considerata un exemplu particular de

experiment compus. În acest sens vom considera că:
• sursa sistemului de transmitere a datelor este experimentul X reprezentat
prin câmpul de probabilitate (X, x, p(x)), numit și câmp de intrare (în canal)
x1 x2 ............. xn
X=
p( x1 ) p( x2 ).......... p( xn )
unde xi (i = 1, 2.........n) reprezinta simbolurile alfabetului sursei, iar p( xi ) ³ 0 ,
n
probabilitatea ca sa fie emis simbolul xi , cu å p( x ) = 1 ; sursa este caracterizata
i =1
i
n
de entropia : H ( X ) = - å p( x ) log p(x )
i =1
i i
• recepţia sistemului de transmitere a datelor este experimentul Y reprezentat

prin câmpul de probabilitate (Y, y, p(y)), numit și câmp de ieșire (din canal)
y1 y2 ............. yn
Y=
p( y1 ) p( y2 ).......... p( yn )
unde y j ( j = 1, 2.........n) reprezintă simbolurile alfabetului recepţiei, iar
n
p ( y j ) ³ 0 , probabilitatea ca să fie recepţionat simbolul y j , cu å p( y ) = 1;
j =1
j
n
recepţia este caracterizată de entropia: H (Y ) = - å p( y ) log p(y ) .
j =1
j j
S-a considerat că alfabetele sursei și recepției au același număr de

simboluri, pentru că acesta este cazul cel mai frecvent (deși nu este obligatoriu).
Experimentul compus care caracterizeaza transmiterea informaţiei ( X , Y ) constă
în realizarea evenimentului ( xi , y j ), adică recepţia simbolului y j atunci când a
fost emis simbolul xi caracterizat de câmpul de probabilitate: {( X , Y ), (x,y),
p( x, y) } în care:
n n
S S p( xi , y j ) = 1 (2.15)
j =1 i =1
Acest experiment compus este caracterizat de entropia:

n n
H ( X , Y ) = - S S p( xi , y j ) log p( xi , y j ) (2.16)
i =1 j =1
Din relaţia (2.15) se deduc imediat relaţiile:
ìn
ï jS=1 p( xi , y j ) = p( xi )
ï
ín (2.17)
ïiS=1 p( xi , y j ) = p( y j )
ï
î
În cazul în care transmisia se efectueaza fără perturbaţii, cunoaşterea
câmpului de evenimente de la recepţie permite identificarea mesajului emis. În
realitate însă, transmisia pe canal este afectata de perturbaţii, ceea ce conduce la
existenţa unei incertitudini asupra mesajului care a fost emis. Valoarea medie a
acestei incertitudini reprezinta entropia câmpului câmpului X coordonată de
câmpul Y şi se noteaza H ( X / Y ) . Pentru determinarea ei trebuie luată în
consideraţie probabilitatea condiţionată p ( xi / y j ) ca la intrarea în canal să fie
emis simbolul xi când la ieşire se recepţionează simbolul y j .
p ( xi , y j )
p ( xi / y j ) =
p( y j )
relaţie care în cele ce urmeaza va fi notata pentru simplificare fără indici:
p( x / y) = p( x, y) / p( y)
În acest scop vom nota:
n n
S p( xi ) = S p( x) si S p( y j ) = S p( y)
i =1 xÌ X j =1 yÌY
În mod similar, se poate defini probabilitatea de a recepţiona simbolul yj
p( xi , y j ) p ( x, y )
atunci când se emite simbolul xi : p( y j / xi ) = = = p ( y / x)
p( xi ) p ( x)
Cunoaşterea probabilităţilor condiţionate p( y / x) pentru orice

x Ì X , y Ì Y , înseamnă cunoaşterea canalului de transmitere a informaţiilor, iar
tripletul [ x, p ( y / x), y ] reprezinta configuraţia de bază a sistemului de transmitere
a informaţiei: sursa, canalul, recepţia.
Probabilitățile condiţionate p ( x / y ) şi p ( y / x ) permit determinarea
entropiilor condiționate H ( X / Y ) şi H (Y / X ) .
H ( X / Y ) reprezintă o măsură a echivocului care există asupra câmpului
de intrare X când se cunoaşte câmpul de ieşire Y. De altfel unii autori o numesc
echivocaţie.
H (Y / X ) este o măsură a incertitudinii care există asupra câmpului de

ieşire Y când se cunoaşte câmpul de intrare X, deci reprezinta eroarea medie de
transmisie (numită și entropie de disipare sau irelevanță).
Se prezintă în continuare modalitatea de găsire a expresiei matematice a
entropiei H ( X / Y ) :
• Se porneşte de la cantitatea medie de informaţie ce trebuie emisă de sursă
pentru a recepţiona un singur element y :
H ( x / y) = S p( X / y) log p( X / y)
xÌ X
• Se calculează apoi cantitatea medie de informaţie necesară pentru
recepţionarea tuturor mesajelor Y:
HY ( X ) = H ( X / Y ) = - S S p( x, y) log p( x / y)
xÌ X yÌY
Similar, se ajunge la:
H X ( y ) = H (Y / X ) = - S S p( x, y ) log p( y / x)
x Ì X y ÌY
În conformitate cu relaţiile (2,9) şi (2.10) putem scrie:
H ( X , Y ) = H ( X ) + H (Y / X ) = H (Y ) + H ( X / Y ) (2.18)
În cazul în care canalul nu are perturbaţii, p ( xi / y j ) = 1 (există certitudine asupra
simbolului emis), deci: H ( X / Y ) = H (Y / X ) = 0 şi H ( X , Y ) = H ( X ) = H (Y )
În cazul în care perturbaţiile sunt foarte puternice, câmpurile de ieşire şi de intrare
în canal devin independente, deci H ( X / Y ) = H ( X ), H (Y / X ) = H (Y ) și
H ( X , Y ) = H ( X ) + H (Y ) .
Din punctul de vedere al transmisiei informației cea mai interesanta relaţie
dintre entropii este însa o relaţie de tipul:
I ( X , Y ) = H ( X ) - H ( X / Y ) = H (Y ) - H (Y / X ) (2.19)
I ( X , Y ) caracterizează cantitatea de informaţie medie ce trece prin canal; uzual e
numită transinformaţie.
Valoarea maxima a transinformaţiei se numeşte capacitatea canalului:
C = max I ( X , Y ) = max[ H ( X ) - H ( X / Y )] = max[ H (Y ) - H (Y / X )] (2.20)
Maximizarea se face în raport cu setul de probabilitaţi cu care se presupune că sunt
utilizate simbolurile x1 , … x n .
În relaţia (2.20) capacitatea se exprimă în biţi, În practică însă interesează
capacitatea temporală a canalului, care reprezintă cantitatea maximă de informație
care poate fi transmisă în intervalul de timp τ:
C max I ( X , Y )
Ct = = (2.21)
t t
Ct se măsoară în biţi/sec și reprezintă o limită pentru debitul informațional al
canalului Dinf. Acest debit (numit și viteză de transmisie) depinde însă și de viteza
vS [simbol/sec] cu care se transmit in linie simbolurile sursei de informație,

conform relației:
Dinf = vS × H ( X ) (2.22)
Diferenţa dintre capacitatea canalului şi transinformaţie se defineşte ca
redundanţa canalului, exprimată absolut:
RC = C - I ( X , Y ) (2.23)
sau relativ:
I ( X ,Y )
rc = 1 - = 1 - hc (2.24)
C
termenul h c = I ( X , Y ) reprezentând eficienţa canalului şi indicând cât de mult se
C
apropie transinformaţia de valoarea ei maximă.
În mod similar, se poate defini redundanţa sursei, în mod absolut ca diferenţa dintre
valoarea maximă a entropiei sursei şi valoarea ei reală:
RS = H max ( X ) - H ( X ) (2.25)
sau relativ:
H(X )
rS = 1 - (2.26)
H max ( X )
Exemplul 2.2: Se consideră o sursă discretă care emite la fiecare milisecundă un

simbol din cinci simboluri posibile, cu probabilităţile 1/2, 1/4, 1/8, 1/16 şi 1/16. Se
cere entropia sursei şi viteza de transmitere.
Soluţie:
5
é1 1 1 1 1 1 2 1ù
H ( X ) = -å pi log pi = - ê log + log + log + log ú = 1,875 [bit/simb]
i =1 ë2 2 4 4 8 8 16 16 û
Dinf = VS × H ( X ) = 1000 ×1,875 = 1875 [bit/s]
2.3.2. Modele statistice pentru sursele de informaţie
O sursă oarecare emite un mesaj după o lege care poate să depindă de

succesiunea mesajelor emise anterior. Aceasta înseamnă că seria de variabile
aleatoare xi : x0 , x1 , …, x n , … este legată printr-o lege de tipul:
p( xn = ni ) = pi (n) ; vectorul p(n) de componente pi e determinat de vectorul
iniţial p(0) şi de legile condiţionale successive.
Pentru a evita consideraţii prea generale se menţine ipoteza că sursa e
staţionară (vezi capitolul 1) şi regulată (nu există posibilitatea de a nu fi emise toate
mesajele posibile).
Practic, aproape toate sursele de informaţie emit simboluri care sunt statistic
dependente. De exemplu, un text transmis telegrafic, compus din litere, nu e
complet aleator. Dependenţa statistică reduce capacitatea de informaţie, în raport
cu o sursă la care toate evenimentele sunt independente. Pentru astfel de surse,
modelul cel mai răspândit este modelul Markov staţionar direct.
În caz general, acest model se descrie astfel:
Sursa se află în una din cele n stari posibile, 1, 2, …, n la începutul fiecărui
interval elementar de emitere a unui simbol. Sursa îşi schimbă o singură dată starea
pe durata unui interval, de exemplu din starea iniţială i în starea finala j, cu
probabilitatea pij, care nu depinde de nicio altă stare precedentă stării i .
n
Probabilităţile de tranziţie pij (i, j = 1, 2,..., n; å pij = 1) rămân constante pe toată
j=1
durata procesului. Când sursa trece din starea i în starea j se emite un simbol, care
depinde de starea i şi de tranziţia i→j.
Fie s1 , s 2 , … , sH simbolurile alfabetului şi x1 , x2 , … , x k , … secvenţa de
variabile aleatoare în care x k reprezintă simbolul cu numărul k din şirul de
simboluri emise de sursa. Probabilitatea ca acest simbol să fie s q va fi condiţionată
de cele k - 1 simboluri emise anterior:
P(xk = s q x 1 , x2 ,..., xk -1 )
Influenţa reziduală a simbolurilor x1 , … x k -1 , este reprezentată prin starea
sistemului la începutul intervalului k , fie ea s k :
P(xk = sq x1 , x2 ,..., xk -1 ) = P(xk = sq s k ) (2.27)
La începutul primului interval de emisie, sistemul se află în una din cele 1,
n
2, …, n stări posibile cu probabilitaţile p1 (1) , p2 (1) , …, pn (1) , cu å p (1) = 1
j=1
i
Dacă probabilitatea ca sistemul să fie în starea j la începutul intervalului

k este p j (k ) , o tranziţie a sistemului se reprezintă prin:
n
p j (k + 1) = å pi (k ) pij (2.28)
i =1
Dacă se considera p (k ) un vector coloana având în poziţia 1 valoarea pi (k ) şi Φ

o matrice n x n având în poziţia (i,j) valoarea p ij , ecuaţia (2.28) se poate scrie în
forma matricială:
P(k + 1) = FT P(k ) (2.29)
Matricea Φ se numeşte matricea probabilitaţilor de tranziţie a procesului
Markov. Procesul Markov este staţionar dacă P(k ) = FT P(k ) pentru k = 1 .
Sursele Markov discrete se pot reprezenta prin grafuri în care stările se

reprezintă prin nodurile din graf, iar tranziţia între stari printr-un arc pe care se
marcheaza probabilitatea p ij .
În figura 2.4 se prezinta graful unei surse Markov de ordinul I şi matricea
probabilitaţilor de tranziţie.
0,2
0,2 m1 0,5
0,5 0,8 0,2 0 0
0 0 0,5 0,5
m2 m4 0 0 0,7 0,3
0,5 0,5 0 0
0,5
0,2 0,3
m3
0,7
Fig. 2.4. Reprezentarea unei surse Markov prin graf
Presupunând procesul ergodic, deci şi staţionar, se poate calcula entropia

unei surse Markov ca o medie ponderată a entropiei simbolurilor emise de fiecare
stare, entropia stării fiind definită ca informaţia medie conţinută de simbolurile
emise în această stare:
n
H i = -å pij log pij (2.30)
j =1
Media ponderată a entropiilor H i este entropia sursei, H S :

n n n
H S = å pi H i = -åå pij log pij (2.31)
i =1 i =1 j =1
Notând cu vs numărul de tranziţii pe secundă, se defineşte viteza de
transmisie medie a sursei: Vmed = vs H S [bit/s]
Fie acum P(mi ) probabilitatea de apariţie a unei secvenţe mi de N
simboluri emise de o sursă Markov. Se notează cu:
1
GN = - å P(mi ) log P(mi )
N i
(2.32)
o funcţie ce caracterizează informaţia medie conţinută de un mesaj de N simboluri,

descrescătoare în raport de lungimea N a mesajului. Se poate verifica că:
lim GN = H S [bit/simbol]
N ®¥
2.4. Caracterizarea entropică a canalelor de

comunicaţie
Un canal de comunicaţie poate fi continuu sau discret. Am arătat că în

prezenta lucrare se fac referiri doar la surse discrete de informaţie. Se impune însă
o precizare: în transmiterea informaţiei prin semnal continuu x(t ) nu se înţelege o
funcţie continuă de timp în sens matematic uzual, ci doar faptul că x poate fi
evaluat la orice moment de timp. Semnalul, în acest sens, poate fi periodic sau nu,
aleator sau nu. Un canal prin care se transmit astfel de semnale se numeşte
continuu. Din punctul de vedere al sursei x(t ) este realizarea unei funcţii aleatoare
X (t ). Semnalul recepţionat y (t ) este realizarea unei funcţii aleatoare Y (t ) în
general diferită de X (t ), din două motive:
• Canalul are o bandă de trecere limitată. Un semnal cu spectrul prea larg (cu
variaţie foarte rapidă) este deformat, de unde apare o pierdere de
informaţii.
• Canalul este perturbat, deci altă posibilitate de pierdere de informaţie.
Un canal discret este caracterizat prin:
• alfabetul de intrare: x = (x1 , x2 ,....., xn )
• alfabetul de ieşire: y = ( y1 , y 2 ,....., y m )
• legea de tranziţie p definită prin probabilităţile condiţionate p y j / x i , ( )
de apariţie la ieșire a simbolului y j când la intrare a fost emis
simbolul xi .
Canalul este staţionar, dacă pentru fiecare pereche ( xi , y j ), p y j / xi nu ( )
( )
depinde de timp. Canalul este fără memorie dacă p y j / xi nu depinde de natura
semnalelor transmise anterior.
( )
Cu notaţia pi ( j ) = p y j / xi , legea de tranziţie p este reprezentată de matricea:
p1 (1) ...... p1 (m )
p (1) ...... p2 (m )
P(Y / X ) = 2 cu : pi ( j ) ³ 0, å pi ( j ) = 1
....... ...... ......... j
pn (1) ...... pn (m )
Matricea P(Y / X ) este o matrice stocastică. Ea caracterizează influența

perturbaţiilor din canal, motiv pentru care este denumită şi matrice de zgomot.
Cunoscând câmpul de probabilitate al sursei, deci
p(xi ), i = 1,2,...n, å p(xi ) = 1, cu relaţia p (xi , y j ) = p ( y j / xi ) p( xi ), se poate

n
i =1
calcula matricea P( X , Y ), denumită şi matricea probabilităţilor câmpurilor
reunite, cu proprietăţile:
• suma elementelor pe linie:
å p(x , y ) = p(x )
m
i j i
j =1
• suma elementelor pe coloană:
å p(x , y ) = p(y )
n
i j j
i =1
Dacă matricea de zgomot este formată numai din rânduri obţinute din
permutarea aceluiaşi set de probabilităţi p1 , p2 ,......, pm , canalul se numeşte
uniform faţă de intrare.
Dacă matricea de zgomot este formată din coloane obţinute numai prin
permutarea aceluiaşi set de probabilităţi q1 , q2 ,......, qn , canalul se numeşte uniform
faţă de ieşire.
Un canal uniform faţă de intrare şi ieşire se numeşte dublu uniform,
situaţie în care m = n .
În cazul în care alfabetul de intrare şi ieşire sunt identice şi pentru orice pereche
1- q
i¹ j, pi ( j ) = pm = = constant , q fiind probabilitatea recepţionării fără
m -1
eroare, canalul se numeşte simetric.
Capacitatea unui canal discret simetric se obţine prin maximizarea
transinformaţiei.
m
C = max[H (Y ) - H (Y / X )] = H (1 / m,1 / m,....,1 / m) + å pi ( j ) log pi ( j )
j =1
Rezultă :
m
C = log m + å pi ( j ) log pi ( j ) (2.33)
j =1
Un caz particular îl constituie canalul simetric la care trecerile la acelaşi

indice se fac cu aceeaşi probabilitate, iar celelalte treceri se fac cu alte probabilităţi,
însă egale pentru toate trecerile:
1- p q ...... q
q 1 - p ...... q p
P(Y / X ) = ,q= ;m=n
....... ........ ...... ....... m -1
q q ...... 1 - p
Capacitatea unui astfel de canal, conform (2.33) va fi:
p p
C = log n + (1 - p ) log(1 - p ) + (n - 1) log =
n -1 n -1 (2.34)
= log n + (1 - p ) log(1 - p ) + p log p - p log(n - 1)
În echipamentele de transmitere de date, la care în majoritatea cazurilor se

transmit simboluri binare, canalul cel mai des întâlnit este canalul binar simetric,
caracterizat prin schema din figura2.5.
0 1-p 0
p
p
1 1
1-p
Fig. 2.5. Modelul grafic al unui canal binar simetric
Cu p s-a notat probabilitatea de eroare (un simbol emis 1 să fie recepționat

ca 0, un simbol emis 0 să fie recepționat ca 1). Există deci aceeaşi probabilitate (1-
p) ca un simbol binar de intrare să apară corect la ieşire 1 sau 0. Capacitatea acestui
canal este conform (2.34):
CCBS = 1 + (1 - p ) log(1 - p ) + p log p (2.35)
Exemplul 2.4:
Să se calculeze capacitatea şi debitul mediu pentru un canal binar simetric
care emite simboluri echiprobabile cu viteza de 1000 simbol/s, în două cazuri: dacă
probabilitatea de recepţie eronată este p = 0,1, respectiv p = 0,4 .
Soluţie:
1 1 1 1
Entropia sursei: H ( X ) = - log - log = 1 bit / simbol
2 2 2 2
Debitul sursei: VS = vS × H ( X ) = 1000 bit / s
[
Echivocaţia: H ( X / Y ) = - p log p + (1 - p) log(1 - p) ]
ì0,531 pentru p = 0,1
Informaţia medie: I ( X , Y ) = H ( X ) - H ( X / Y ) = í
î0,029 pentru p = 0,4
ì531 bit / s pentru p = 0,1
Debitul mediu pe canal: Dt = í
î29 bit / s pentru p = 0,4
ì0,531 bit pentru p = 0,1
Capacitatea canalului: C = í
î0,029 bit pentru p = 0,4
Capacitatea coincide cu transinformaţia, pentru că p( X = 0) = p(Y = 1) = 1 / 2 .
Erorile care apar în procesul transmiterii informaţiei într-un canal binar pot
fi singulare sau grupate în pachete. Pachetul de erori este o succesiune de simboluri
caracterizată prin numărul de simboluri între prima şi ultima eroare din succesiune,
în timp ce intervalul fără eroare este caracterizat de numărul de simboluri dintre
ultima eroare a unui pachet de erori şi prima eroare din pachetul de erori ce
urmează.
Pentru o caracterizare statistică completă a unui canal, trebuie luaţi în
consideraţie următorii parametri:
• probabilitatea de eroare a unui simbol
• repartiţia intervalelor fără erori
• probabilitatea apariţiei pachetelor de erori de o anumită lungime
• repartiţia erorilor multiple într-o secvenţă de o anumită lungime.
Mai mult, cercetările statistice asupra perturbaţiilor ce apar în canale au
arătat că ipoteza erorilor independente este insuficientă în evaluarea eficacităţii
transmiterii şi a fost necesară elaborarea unor modele mult mai complicate care pe
baza unor parametri ai canalului să descrie repartiţia erorilor.
Un astfel de model matematic trebuie să fie suficient de general pentru a
putea fi adaptat pentru diferite tipuri de canale prin modificarea parametrilor şi
suficient de simplu ca să nu necesite descrierea prin prea mulţi parametri.
Dintre acestea, unele modele nu iau în consideraţie decât erori singulare
(binomial, Salinger, Eliott), altele iau în considerare fenomenele fizice care duc la
apariţia erorilor, caracterizându-le fie prin lanţuri Markov (modelul Hilbert), fie
prin pachete de erori (Benett - Froehlick, Kuhn), fie prin lanţ de pachete de erori
(Mertz). Abordarea unor astfel de modele de canale depășește însă cadrul aplicativ
al acestei cărți, motiv pentru care în restul lucrării canalul de comunicație va fi
considerat ca fiind binar simetric. Totuși, problema detectării pachetelor de erori va
fi reluată în capitolul 5.
2.5. Canale continue
În figura 2.6. se reia porţiunea analogică a sistemului de comunicaţie

prezentat în figura 1.2. (punctele c-c’). În această porţiune, cea a canalului electric
de comunicaţie, semnalele de intrare sunt funcţii continue în timp, care ar trebui să
fie reproduse identic la ieşirea canalului.
z(t) Zgomot gaussian
+ Spre demodulator
Ieşire Canal
modulator + y(t)=xC(t)+z(t)
xC(t)
Fig. 2.6. Influența zgomotului aditiv asupra semnalului mesaj
Acest fapt nu se întâmplă, datorită perturbaţiilor, pe care în acest context le

vom considera zgomote gaussiene în bandă limitată (alte perturbaţii importante, ca
de exemplu zgomotul de impuls sau perturbaţiile intersimbol, se consideră incluse
în modelul porţiunii discrete a canalului şi vor fi tratate în capitolul 4). Intrarea în
canal xC (t ) se consideră o mărime aleatoare, de exemplu o sumă de sinusoide
ponderate în amplitudine, de diferite frecvenţe. Canalul se consideră de tip filtru
trece jos, cu banda de trecere B [Hz]. Se va trata în continuare modul în care se
poate aprecia capacitatea de transfer a informaţiei pe o astfel de porţiune de canal.
Pentru a păstra modelul de caracterizare entropică a canalului, se discută mai întâi
posibila analogie dintre entropia unui sistem discret şi entropia unei legi continue.
2.5.1. Entropia unei legi continue
Fie o variabilă aleatoare X absolut continuă, adică având o lege de densitate

de probabilitate p(x ):
p(x £ X £ x + dx) = p(x)dx (2.36)
Mărimea:
+¥
H ( X ) = - ò p(x ) log p(x )dx (2.37)
-¥
va fi definită, prin analogie cu relaţia (2.7), entropie de lege continuă de distribuţie
a probabilităţii.
Astfel, pentru o lege de distribuţie uniformă:

ì1
ï ,0£ x£a
p(x ) = í a
ïî0 , pentru x £ 0 si x ³ a
se obţine imediat:
H ( X ) = log a (2.38)
De asemenea, pentru o lege de distribuţie normală (gaussiană), presupusă centrată:
- x2
1
p(x ) =
2
e 2s (2.39)
2ps
se calculează:
- x2
1 +¥ é x2 ù
H (X ) = ò-¥ êë
e 2s 2
log 2ps + log eú dx
2ps 2s 2
û
şi rezultă:
(
H ( X ) = log 2pe s ) (2.40)
În ambele exemple de mai sus, integrala (2.37) are sens, dar ea poate fi
1
negativă ( a < 1 în (2.38), s< în (2.39)). Entropia “continuă” nu mai
2pe
respectă una din proprietăţile esenţiale discutate în cazul discret. Explicaţia e
simplă: spre deosebire de cazul discret, unde toate probabilităţile sunt subunitare,
densitatea de probabilitate poate fi mai mare ca 1, şi deci p( x) log p( x) poate fi
negativă. Mai mult, entropia “continuă” poate fi infinită. Pe de altă parte, entropia
“continuă”, in cazul unei variabile continue, centrate, de ordinul 2 (deci care
posedă o varianță finită s 2 ) este mărginită. Se demonstrează [RO70], că
( )
H ( X ) £ log 2pe s , cu alte cuvinte entropia este maximă dacă variabila
aleatoare e normală. Acest lucru este important, pentru că ne permite să operăm în
cazul unor zgomote oarecare, dar de putere medie cunoscută s 2 , cu un zgomot
gaussian de aceeaşi putere.
Cu aceste considerente, pentru a păstra analogia cu cazul discret, vom
prezenta entropii compuse în cazul a două variabile aleatoare X şi Y absolut
continue, având următoarele densităţi de probabilitate:
+¥ +¥
p X (x ) = ò p(x, y )dy ; pY ( y ) = ò p(x, y )dx (2.41)
-¥ -¥
p ( x, y ) p ( x, y )
p X / Y (x / y ) = ; pY / X ( y / x ) = (2.42)
pY ( y ) p X (x )
În cazul în care cele două variabile sunt dependente (necorelate),

pY / X ( y / x ) = p X (x ) pY ( y ) şi deci:
p X / Y (x / y ) = p X (x )
(2.43)
pY / X ( y / x ) = pY ( y )
Pe baza acestor probabilităţi se definesc:
• Entropia conjunctă: H ( X , Y )
H ( X , Y ) = -òò 2 p(x, y ) log p(x, y )dxdy (2.44)
R
• Entropiile proiectate H ( X ) şi H (Y ) :
+¥
H ( X ) = - ò p X ( x ) log p X ( x )dx
-¥
(2.45)
+¥
H (Y ) = - ò pY ( y ) log pY ( y )dy
-¥
• Entropiile condiţionate:
H ( X / Y ) = - òò 2 p(x, y ) log p X / Y (x / y )dxdy
R
(2.46)
H (Y / X ) = - òò 2 p(x, y ) log pY / X ( y / x )dxdy
R
• Informaţia mutuală:
p ( x, y )
I ( X , Y ) = òò p(x, y ) log dxdy (2.47)
p X (x ) pY ( y )
În cazul variabilelor independente, ca şi în cazul discret:
H ( X ,Y ) = H ( X ) + H (Y ) , H ( X / Y ) = H ( X ) , H (Y / X ) = H (Y ) , I ( X ,Y ) = 0
De asemenea, se poate demonstra că:
I ( X ,Y ) = H (Y ) - H (Y / X ) = H ( X ) - H ( X / Y ) = H ( X ) + H (Y ) - H ( X ,Y )
2.5.2. Capacitatea canalului continuu
Vom face mai întâi o precizare de limbaj: vom considera un canal continuu
acel canal care transmite un semnal continuu x(t ) , dar nu în sensul matematic uzual
al unei funcţii continue în timp, ci doar în sensul că mărimea x(t ) este măsurabilă
în orice moment.
Am arătat deja la începutul subcapitolului 2.4. că un astfel de canal are un
spectru limitat, de bandă B, deci şi semnalele transmise au un spectru limitat
(- B, B) . Conform teoremei de eşantionare a lui Shannon, un astfel de semnal este
complet determinat de un minimum de eşantioane separate de intervale
t = 1 / 2 B s , deci viteza de transmitere a informaţiei este de 2 F simboluri pe
secundă. Capacitatea canalului, definită ca maximum de transinformaţie, va fi,

conform (2.20):
C = max I ( X , Y ) [biti]
Conform celor arătate mai sus, debitul de informaţie pe canal va fi:
C
C= = 2 B C [biti / s ] (2.48)
t
Să presupunem acum că semnalul emis este o funcţie aleatoare staţionară
admiţând un moment de ordinul 2:
[ ]
E x 2 (t ) = constant = S (2.49)
prin S înţelegând puterea semnalului.
În mod asemănător, pentru zgomotul gaussian z (t ) se defineşte puterea Z,
cu relaţia:
[ ]
E x 2 (t ) = constant = Z (2.50)
În cazul admiterii ipotezei de ergodicitate, puterile sunt aceleaşi cu mediile
pătratice temporale:
S = x 2 (t ); Z = z 2 (t )
Dacă zgomotul e independent de semnal, adică y(t ) = x(t ) + z(t ), vom avea:
H (Y / X ) = H ( X / X ) + H (Z / X ) = H (Z ) (2.51)
Se poate calcula acum C = max[H (Y ) - H (Y / X )]
Din (2.40) şi (2.50) avem:
H (Y / X ) = H (Z ) = log 2peZ
C = max H (Y ) - log 2peZ = log 2pe(S + Z ) - log 2peZ
Deci:
1 S+Z
C= log (2.52)
2 Z
Combinând relaţiile (2.48) şi (2.52) se obţine o formulă celebră, formula
Hartley - Tuller – Shannon (H-T-S), ce defineşte capacitatea temporală, sau debitul
de transmitere a informaţiei unui canal:
æ Sö
Ct = Dt = B logç1 + ÷ [bit / s ] (2.53)
è Zø
Formula H-T-S are explicaţii practice imediate, chiar dacă C este o limită
care presupune sursa X gaussiană. Ea este foarte utilă în primul rând pentru că
arată corelaţia între banda de trecere şi raportul semnal/zgomot, în sensul că unul
din factori creşte obligatoriu în dauna celuilalt.
O interpretare concretă poate avea formula şi în cazul în care informaţia ce
se transmite e discretizată. Atunci, se poate considera că zgomotul devine supărător
dacă se depăşeşte nivelul unei cuante elementare. Numărul de niveluri discernabile

este în acest caz finit şi poate fi estimat prin:
S+Z
q=
Z
Un semnal având 2 BT eşantioane, pe o durată de transmisie T , poate
defini o serie de: N (T ) = q 2 BT
log N (T )
Calculând capacitatea C = , se va obţine pentru C o formulă
T
identică cu (2.53):
log N (T )
CT = (2.54)
T
Un alt aspect al formulei H-T-S este acela că arată că pe un canal având
C < VS (capacitatea canalului inferioară vitezei sursei) nu este posibilă transmisia
fără eroare. În mod invers, impunând o anumită viteză de transmisie şi cunoscând
banda, se poate calcula raportul semnal/zgomot minim.
Exemplul 2.5: Se cere raportul S / Z minim pentru a transmite date cu viteza de

10000 bit/s pe un canal cu banda B1 = 3000 Hz , respectiv B2 = 10 kHz .
Soluţie:
(Ct / B )
(S / Z ) = 2 -1
(S / Z )1 » 9 ; (S / Z )2 » 1
Se constată că o restrângere a benzii de la 10 la 3 kHz necesită creşterea de 9 ori a
puterii semnalului.
Un alt aspect interesant al teoremei H - T - S este acela al compresiei de bandă.
Problema ridicată este aceea de a putea transmite un semnal analogic având
frecvenţa maximă din spectru f m pe un canal cu B < f m . Acest lucru este posibil;
de exemplu, eşantionând semnalul cu o frecvenţă de eşantionare 3 f m şi,
cuantizând pe M nivele fiecare eşantion, alegând o putere adecvată a canalului se
poate obţine o capacitate Ct > 3 f m log 2 M . De exemplu, pentru un canal cu
B = f m / 2 , şi pentru M = 64 , ar fi necesar un raport S / Z de circa 109 dB
(valoare nepractică, dar teoretic compresia cu factorul 2 a benzii apare ca posibilă).
O altă concluzie este aceea că un canal fără zgomot are o capacitate infinită. Acest
rezultat teoretic este amendat de practică, unde zgomotul nu este niciodată absent.
Mai mult, capacitatea canalului nu poate creşte oricât, numai prin mărirea benzii
B a canalului, dacă puterea ( S / Z ) rămâne aceeaşi.
Capacitatea temporală a canalului are o limită ce se calculează. În acest scop fie
Z = hB , unde h / 2 este densitatea spectrală de putere a zgomotului. Avem:
hB
æ S ö æ S öæ hB ö æ S ö S æ S ö S
Ct = B logçç1 + ÷÷ = çç ÷÷ç ÷ logçç1 + ÷÷ = logçç1 + ÷÷
è hB ø è h øè S ø è hB ø h è hB ø
S æSö
Când B ® ¥ , Ct ® log e , deci: lim Ct = 1,44çç ÷÷
h B ®¥
èh ø
Vom numi sistem de comunicaţie ideal, acel sistem care transmite cu debitul:
æ Sö
D = B logçç1 + ÷÷
è hø
Exemplul 2.6:
Un terminal CRT este utilizat pentru a introduce caractere alfanumerice într-un
calculator, folosind o conectare pe linie telefonică cu banda B = 3 KHz şi raport
( S / Z ) la ieşire egal cu 10. Ştiind că pot fi transmise 128 caractere şi că datele se
transmit în secvenţe independente echiprobabile, se cer: capacitatea canalului şi
viteza maximă (teoretică) de transmisie a datelor fără riscul de a avea erori.
Soluţie: Capacitatea temporală:
æ Sö
Ct = B logç1 + ÷ = 3000 log 11 = 10378 [bit / s ]
è Zø
Informaţia medie pe caracter:
H = log128 = 7 [biti / caracter]
Viteza maximă vS : V = vS H £ C ,deci vS £ 1482 caractere / s
2.6. Informatică cuantică
2.6.1. Considerații generale
Teoria informației, bazată pe contribuția esențială a lui Shannon, a permis

dezvoltarea accelerată a științei calculatoarelor și a tehnologiei informației.
Bineînțeles, această dezvoltare a fost favorizată de descoperirile epocale din
electronică, la jumătatea secolului XX - tranzistorul și mai apoi circuitul integrat.
Legea lui Moore (denumită după o observație făcută în 1965 de Gordon E. Moore,
co-fondator al companiei Intel) stipulează o creștere exponențială a numărului de
calcule pe secundă în circuitele integrate, în sensul dublării complexității
circuitelor integrate la fiecare 24 de luni, considerând un cost minim pe
componenta electronică. Pe măsură ce circuitele integrate devin mai complexe,
tranzistorii devin mai mici, și mai dens ambalați (în 2006 s-a reușit integrarea a un
milion de tranzistori într-un spațiu de un milimetru pătrat). Evoluția a continuat și

deimensiunile unui tranzistor devin aproape la fel de mici ca și blocurile de
construcție fundamentale din care sunt compuse, atomii. Conform previziunilor,
cel mai mic nivel posibil va fi atins în anul 2020. Progresul tehnologic ar urma să
fie oprit, dacă nicio altă tehnologie nu va înlocui tranzistorul. Speranța în această
tehnologie revoluționară o aduce fizica cuantică.
Secolul XX ne-a învăţat că lumea fizică este fundamental descrisă de
procese cuantice. Calculatoarele sunt obiecte fizice care, până astăzi, exploatează
fenomenele fizicii clasice (chiar şi atunci când se ţine seama de anumite fenomene
cuantice, esenţa naturii lor cuantice nu este exploatată). Cercetarea în informatica
cuantică constă tocmai în a explora potenţialul, legile şi limitările fizicii cuantice
pentru a reprezenta, trata şi comunica informaţia, cu ajutorul sistemelor de calcul
cuantice (calculatoare cuantice). Începute mai întâi în laboratoarele de fizică,
cercetările în informatica cuantică îşi au originea în câteva probleme puse de
personalităţi ca Richard P. Feynman, laureat al premiului Nobel în fizică, la
începutul anilor '80. Prima soluție de calculator cuantic a fost propusă de David
Deutsch în 1985. Doar în cea de a două jumătate a anilor '90 câţiva cercetători
informaticieni, în cea mai mare parte cu preocupări în informatica teoretică (teoria
informaţiei, complexitate, criptografie) şi-au reconsiderat domeniul de cercetare,
abordând informatica cuantică. Iată că, dacă în cazul calculatoarelor clasice teoria a
devansat implementarea fizică, situația se inversează: noile soluții de implementare
la nivel cuantic al porților logice determină o nouă teorie a informației cuantice, pe
care o vom numi în continuare informatică cuantică.
2.6.2. Fundamentele informaticii cuantice
Evoluţia tehnologiilor actuale ne permite să prezicem că, în următorii

douăzeci de ani, elementul de bază al informaţiei binare - bitul - va putea fi
implementat la scară atomică. Vom putea, de exemplu, să utilizam spinul (+/- ½) al
unei particule, sau polarizarea verticală sau orizontală a unei particule, sau chiar
nivelul de energie al unui electron într-un atom de hidrogen; toate acestea oferă
diferite posibilităţi de a coda stările de bază 0 şi 1. La acest nivel, legile fizicii
clasice încetează de a se mai aplica, lăsând loc celor aparţinând fizicii cuantice
care, câteodată, nu sunt foarte compatibile cu intuiţia noastră. Pentru a obţine
densităţi de 1016 porţi pe chip şi frecvenţe, mai mari de 1015 Hz - performanţe
prevăzute pentru anul 2020 în conformitate cu legea lui Moore - trebuie adoptate
modele teoretice, bazate fundamental şi explicit pe legile fizicii cuantice. Dar în
vreme ce tehnica de calcul digitală comună presupune că datele sunt codificate în
cifre binare (biți), fiecare dintre acestea fiind întotdeauna într-una din cele două
stări definite (0 sau 1), calculul cuantic folosește biți cuantici, care pot fi în
superpoziții de stări. Un astfel de bit cuantic va fi numit im continuare qubit.
Originea termenului îi este atribuită lui Benjamin Schumacher, deși acesta afirmă
că termenul qubit a fost inventat în glumă (datorită asemănării sale fonologice cu o

unitate străveche de lungime folosită în Egiptul antic, numită cubit).
În informatica clasică un bit poate avea două valori: 0 sau 1. În informatica
cuantică, aceste stări 0 şi 1 iau forma a doi vectori ortogonali, unul notat |0> iar
celălalt |1> (notaţia lui Dirac: a se pronunţa „ket zero” şi „ket unu”, pentru că
există de asemenea <0| - „bra zero” şi <1|, „bra unu”, astfel încât <x|y>, care
capătă semnificaţia produsului scalar, să se poată pronunţa „braket”). Un qubit
poate fi într-una din stările |0> sau |1>. Dar un qubit se poate găsi de asemenea,
conform principiilor mecanicii cuantice, într-o stare care este o superpoziţie
coerentă a acestor două stări de bază. Pentru un qubit, această superpoziţie ia de
asemenea forma unui vector (în fizica cuantică vorbim despre funcţii de undă) ce
evoluează într-un spaţiu cu două dimensiuni. Acest vector poate fi exprimat ca o
combinaţie liniară a celor două stări |0> şi |1> ale bazei ortogonale:
c0|0> + c1|1> (2.55)
Coeficienţii c0 şi c1 sunt numere complexe deoarece, în fizica cuantică, la
iniţiativa lui von Neumann, vectorul de stare evoluează într-un spaţiu Hilbert.
Coeficienţii sunt numiţi amplitudini de probabilitate şi sunt astfel încât:
c 0| 2 + | c 1| 2 = 1 (2.56)
Putem sugera o intuiţie parţială - dar fidelă realităţii - a rolului
coeficienţilor c0 şi c1. În informatica cuantică, contrar unei impresii care îşi are
probabil originea într-o interpretare pripită a fizicii cuantice, calculele sunt complet
deterministe. Probabilităţile intervin doar în momentul în care vrem să cunoaştem
rezultatul unui calcul, adică suntem puşi în situaţia de a observa (mai exact "a
măsura") o stare din lumea cuantică pentru a extrage o valoare citibilă în lumea
clasică. Astfel, dacă un qubit în starea c0|0> + c1|1> este rezultatul unui calcul
cuantic, această stare trebuie interpretată ca şi cum stările |0> şi |1> ar fi efectiv
obţinute - amândouă în acelaşi timp - ca rezultate ale acestui calcul. Măsurarea
acestui rezultat, în concordanţă cu legile cuantice, are ca urmare fie (cu o
probabilitate |c0|2) reducerea rezultatului la vectorul |0> și implicit citirea valorii 0,
pierzând ireversibil orice informaţie asupra faptului că 1 fusese de asemenea
obţinut ca valoare a acestui rezultat, fie (cu o probabilitate | c1|2) reducerea la
vectorul |1> având ca urmare citirea valorii 1 şi pierderea oricărei informaţii
privitoare la prezenţa lui 0 în componenta rezultatului obţinut.
Stările posibile ale unui qubit pot fi vizualizate folosind sfera Bloch
(figura 2.7). În mecanica cuantică sfera Bloch (numită după fizicianul Felix Bloch)
este o reprezentare geometrică al spațiului stărilor pure ale unui sistem mecanic
cuantic cu două niveluri, care în particular poate fi spațiul stărilor unui registru
quantic cu un singur qubit. Pe o astfel de sferă un bit clasic poate fi plasat fie la
"Polul Nord" (unde e plasat |0>), fie la "Polul Sud" (unde e plasat |1>). Restul
suprafeței sferei este inaccessibil unui bit clasic, dar starea unui qubit poate fi
reprezentată de orice punct de pe suprafață. De exemplu 1 | 0 > +i 1 | 1 > este un
2 2
punct plasat pe ecuatorul sferei și pe axa y pozitivă. Punctele de pe suprafața sferei
reprezintă stări pure, în vreme ce punctele din interiorul sferei reprezintă stări
mixte. O stare mixtă este o combinație statistică de stări pure. Orice pereche de
puncte diametral opuse (antipodale) corepunde unei perechi de stări mutuale ale
unei particule, de exemplu spin (+½) și respectiv spin (- ½).
Fig. 2.7. Reprezentare geometrică a stărilor unui qubit prin sfera Bloch.
Revenind la figura 2.7, orice vector de stare | y > poate fi descris prin
superpoziția complexă a vectorilor | 0 > și | 1 > având expresia:
| y >= cos(q / 2) | 0 > +eij sin(q / 2) | 1 >= cos(q / 2) | 0 > +(cos j + i sin j ) sin(q / 2) | 1 >
cu 0 £ q £ p ,0 £ j £ 2p .
Exceptând cazul în care | y > este unul din vectorii | 0 > sau | 1 > ,
reprezentarea este unică, adică parametrii j și q specifică în mod unic punctul din
spațiul euclidian cu coordonatele (x, y, z):
x = sin q cos j ; y = sin q sin j ; z = cos q
Mai multe tipuri de operații fizice pot fi efectuate cu stărilor pure ale qubiților:
• O poartă logică poate opera pe un qubit prin transformări unitare. O
transformare unitară corespunde unei rotații pe sfera Bloch.
• O măsurare standard de bază este operația prin care se extrage informația
asupra stării unui qubit reprezentat prin relația (1). Rezultatul măsurării va fi
sau |0> (cu probabilitatea |c0|2), sau |1> (cu probabilitatea |c1|2). Măsurarea
stării unui qubit alterează valorile c0 și c1. Dacă de exemplu rezultatul
măsurării este |0>, c0 se schimbă în 1, în timp ce c1 trece în 0.
• O caracteristică distinctivă în fizica cuantică este aceea de entanglement
cuantic (nu am găsit o traducere acceptabilă a acestui termen, care este o
proprietate nonlocală ce permite unui set de qubiți să exprime o corelație
puternică; de aceea în continuare vom folosi termenul de corelație cuantică, dar
câteodată și termenul de stare entanglată). De exemplu, doi qubiți corelați într-
o stare Bell, de tipul 1 | 00 > + 1 | 11 > numită și stare de egală superpoziție,
2 2
au aceeași probabilitate de a măsura fie |00>, fie |11>, deoarece | 1 |2 = 1/ 2 .
2
Prin entanglement pot fi acționate simultan stări multiple, fenomen

specific efectuării de operații în calculatoarele cuantice.
Orice sistem cuantic cu două niveluri poate reprezenta un suport fizic pentru un
qubit. În tabelul de mai jos este dată o listă (imcompletă) a posibilităților de
implementare fizică a qubiților.
Tabelul 2.1.
Suport Suport
Denumire |0> |1>
fizic informațional
Polarizarea
Foton Mod de polarizare Orizontal Vertical
luminii
unic
Număr de fotoni Număr de fotoni Vacuum Foton unic
Spin electronic Spin Sus Jos ¯
Electroni Niciun
Număr de electroni Sarcină Un electron
electron
Nucleu Spin nuclear Spin Sus Jos
Latice
Spin atomic Spin Sus Jos
optică
Insulă super- Insulă super-
Superconductivitate conductivă conductivă
Sarcină
de sarcină qubit neîncărcată încărcată
Joncțiune (Q=0) (Q=2e)
Josephson Superconductivitate
Sensul curentului Sens orar Sens contraorar
de flux qubit
Superconductivitate Prima stare
Energie Stare de bază
de fază qubit excitată
Quantum
Dot spin Spin Jos Sus
dot
2.6.3. Elemente de calcul cuantic
Sistemele de calcul cuantic folosesc seturi de mai mulți qubiți. Un sistem

de n qubiţi constituie un registru cuantic de mărime n. Să luăm spre exemplu cazul
unui registru de mărime 3. Fiecare din cei trei qubiţi ai registrului evoluează într-un
spaţiu cu două dimensiuni, fiecare având propria să bază de forma {|0>, |1>}:
c10 |0> + c11 |1> ; c20 |0> + c21 |1> ; c30 |0> + c31 |1> .
Conform principiilor fizicii cuantice, registrul - în ansamblul său -
evoluează într-un spaţiu cu 8 dimensiuni (care este produsul tensorial al celor trei
spaţii Hilbert cu două dimensiuni), şi pentru care cea mai "naturală" bază este
constituită de 8 vectori de stare pe care îi vom nota, pentru simplificare, cu |000>,
|001>, |010>, |011>, |100>, |101>, |110> şi |111>. Starea registrului de 3 qubiţi este,
în general, o superpoziţie a acestor 8 stări de bază, fiind exprimată printr-un vector
de forma:
c000 |000> + c001 |001>
c010 |010> + c011 |011>
c100 |100> + c101 |101>
c110 |110> + c111 |111>
Astfel, în timp ce un registru clasic pe 3 biţi nu poate conţine la un moment
dat decât una din cele 8 valori posibile, un registru cuantic pe 3 biţi poate conţine
simultan cele 8 valori, într-o superpoziţie cuantică coerentă. Generalizând, un
registru cuantic de mărime n evoluează într-un spaţiu cu 2n dimensiuni şi conţine,
în orice moment, o superpoziţie cuantică a celor 2n valori posibile. În informatica
cuantică, numărul de valori diferite pe care le putem suprapune şi prelucra simultan
creşte exponenţial în funcţie de mărimea fizica a sistemului.
Calculele sunt efectuate prin intermediul anumitor operatori care
transformă starea curentă. Operatorii nu pot acționa decât în conformitate cu legile
fizicii cuantice. Deoarece stările iau forma unor vectori, aceşti operatori vor lua în
mod natural forma unor matrice (cu coeficienţi complecşi din moment ce operează
într-un spaţiu Hilbert). Fizica cuantică impune ca fiecare operator să fie unitar,
adică reprezentat printr-o matrice U astfel încât UU* = U*U = I, unde U* este
transpusa conjugatei lui U, iar I este matricea unitate. Cu alte cuvinte, dacă U este
o matrice unitară, atunci U-1 = U*. Acest lucru semnifică faptul că fiecare operator
- şi, prin urmare, fiecare calcul - este reversibil, adică întotdeauna putem regăsi
datele iniţiale plecând de la rezultate. Pe de altă parte, constrângerea de
reversibilitate nu limitează cu nimic familia de funcţii calculabile de către un
sistem de calcul cuantic. Încă din 1973, Charles Bennet a demonstrat existența unei
maşini Turing reversibile, care poate calcula aceleaşi funcţii ca şi o maşină Turing
clasică. Mai târziu s-a demonstrat că fiecare maşină cuantică poate simula o maşină
Turing reversibilă din care poate fi dezvoltată o maşină Turing cuantică, pentru ca
în final să se demonstreze existenţa unei maşini Turing universale. Plecând de la
aceste rezultate putem afirma că informatica cuantică poate efectua cel puţin toate
calculele posibile din informatica clasică. Pasul următor a constat în definirea
noţiunii de complexitate cuantică de calcul. Primul rezultat spectaculos a fost
legat de o problemă practică importantă, factorizarea, pentru care nu se cunoşteau
decât algoritmi de rezolvare (clasici) exponenţiali, dar care a fost rezolvată în timp
polinomial de către informatica cuantică.
Pentru a exemplifica cum se efectuează un calcul, se consideră un qubit
reprezentat prin forma generală dată de expresia 2.55, pentru care ca date se
consideră c0 = 0 şi c1 = 1: acest qubit este deci în starea |1>. Vom aplica acestui
qubit operatorul unitar:
1 é1 - 1ù
A= ê ú
2 ë1 1 û
Într-un spaţiu cu două dimensiuni stările |0> şi |1> sunt reprezentate de

următorii vectori coloană :
é1ù é0 ù
| 0 >= ê ú ; | 1 >= ê ú
ë0 û ë1û
Starea rezultată în urma aplicării operatorului A stării |1> este: - 1 | 0 > + 1 | 1 >
2 2
Semnificaţia acestui rezultat este că starea obţinută reprezintă o
superpoziţie cuantică în care atât |0> cât și |1> au amplitudinea de probabilitate
1 . Dacă am vrea să măsurăm în acest moment rezultatul calculului nostru am
2
avea, deci, o aceeași probabilitate 1 2 1 de obţine atât valoarea 0 cât şi
( ) =
2 2
valoarea 1
Dacă dorim să continuăm calculul și aplicăm din nou acelaşi operator noii
stări, fiecare din cei doi termeni ai superpoziţiei va fi transformat independent de
celălalt, iar rezultatul calculului este :
1 1 1 1 1
- ( |0>+ | 1 >) = - | 0 > - | 1 >
2 2 2 2 2
pentru primul termen și
1 1 1 1 1
(- |0>+ | 1 >) = - | 0 > + | 1 >
2 2 2 2 2
pentru al doilea termen
Calculul detaliat de mai sus arată că |0> a fost atins pe două căi diferite, de
fiecare dată având amplitudinea - 1/2, pe când 1 a fost atins pe două căi diferite,
dar având mai întâi amplitudinea -1/2 şi apoi 1/2. La fiecare nivel de arborescenţă
al calculului notăm cu C0 suma amplitudinilor de probabilitate ataşate apariţiilor lui
|0>, iar cu C1 cea a amplitudinilor de probabilitate ataşate lui |1>. Luarea în calcul
de această maniera a amplitudinilor de probabilitate este un mod de a reprezenta
fenomenul fizic de interferenţă care se va produce în cursul observării rezultatului:
în exemplul nostru cele două apariţii ale lui |0> se vor amplifica (interferenţă
constructivă sau aditivă), pe când cele corespunzând lui |1> se vor anihila reciproc
(interferenţă distructivă). La fiecare nivel al arborelui de calcul vom avea o
2 2
probabilitate |C0| de a observa 0> şi |C1| de a observa |1> (unitaritatea
operatorilor garantează, de altfel, că la fiecare nivel al arborelui se verifică relaţia |
2 2
|C0| +|C1| =1). Astfel, cu toate că fiecare ramificaţie a arborelui a dezvoltat
superpoziţii de |0> şi |1>, în cazul acestui calcul observatorul nu va vedea niciodată
|1> ca rezultat (din cauza interferenţei distructive) şi va citi întotdeauna valoarea
|0>.
Jocul interferenţelor, colapsul pachetului de undă în timpul măsurării, precum şi
alte fenomene cuantice care nu au fost evocate aici - ca inseparabilitatea şi
corelarea fizică la distanţă - sunt tot atâtea resurse cuantice ce pot fi utilizate pentru
reprezentarea, tratarea şi comunicarea informaţiei.
Pentru ca aceste proprietăţi foarte interesante ale sistemelor cuantice să nu
rămână doar simple curiozităţi, avem nevoie de un mijloc concret de acţiona asupra
unui sistem de qubiţi astfel încât modificările suferite de către informaţia conţinută
în acest sistem să fie controlabile. Trebuie subliniat că termenul control îşi pierde
sensul clasic şi semnifică mai degrabă a avea garanţia că rezultatul dorit va putea fi
măsurat cu o probabilitate mai mare de 50 %. În acest sens, există mai multe
abordări ale acestei probleme, cele mai des întâlnite fiind porţile cuantice,
conceptul de maşină Turing cuantică şi automatele celulare. În continuare ne vom
referi doar la prima din aceste abordări.
Ca şi porţile logice clasice, porţile cuantice au ca intrări un număr oarecare
de qubiţi; însă diferenţa este că la ieşirea acestor porţi, numărul de "fire" va fi
întotdeauna egal cu numărul de fire la intrare (condiţie impusă de reversibilitatea
calculului). Porţile cuantice nu mai sunt o modalitate de a calcula o valoare logică,
ci mai degrabă o modalitate de a modifica o informaţie al cărui "depozit", sistemul
cuantic, rămâne totdeauna acelaşi. Lăsând la o parte pentru început aspectele
matematice, ne putem imagina informaţia cuantică "circulând" pe un număr de fire
egal cu dimensiunea registrului cuantic şi pe care porţile cuantice apar ca filtre ce
modifică valorile anumitor fire, în cea mai mare parte a cazurilor (porţi pe mai
mulţi biţi) în funcţie de conţinutul altora. O succesiune de porţi cuantice (şi deci de
operaţii asupra datelor) reprezintă un program cuantic.
Cele mai simple porţi cuantice opereaza pe un singur qubit. Exemplul
următor este cel al unei porţi NOT. Fie Qi = a|0> + b|1> valoarea iniţială a unuit
qubit. NOTQi reprezintă noua valoare după aplicarea unui filtru NOT: NOTQi =
b|0> + a|1>
Un aspect esenţial este că NOT-ul cuantic nu înseamnă o inversare a
valorilor componentelor. Fundamentul matematic ce stă la bază porţilor cuantice
este reprezentat de rotaţia vectorilor ce formează bază spaţiului vectorial al
sistemului cuantic. Cum în cazul lui NOT avem o simetrie faţă de prima bisectoare,
rezultatul este interschimbarea valorilor pe fiecare axă. În aceeaşi clasă, a porţilor
pe 1 bit, putem întâlni porţi pentru operaţii uzuale cum ar fi funcţia identică, dar şi
operaţii care depăşesc intuiţia clasică cum ar fi poarta Hadamard (transformă a
doua componentă într-o superpoziţie de componente iniţiale).
Între porţile pe mai mulţi biţi există o poartă - numită C-NOT (sau poarta
Toffoli) - care prezintă un interes special. Un C-NOT clasic pe doi biţi neagă al
doilea bit în cazul în care primul este 1. Varianta cuantică efectuează această
operaţie asupra fiecărei componente a sistemului de qubiţi la fel ca în cazul porţii
NOT prezentată anterior. În varianta generalizată a acestei porţi, avem un număr n
de biţi de control al căror AND poate schimba cel de al n+1 - lea bit. Convenţia
general uzitată pentru reprezentarea unei porţi C-NOT este cea din figura 2.7.
În informatica cuantică teoretică, se utilizează o reprezentare matricială
pentru porţile cuantice, reprezentare care are avantajul de a permite lucrul într-un
cadru formal. Prezentăm mai jos operatorii corespunzători transformărilor de bază

pe un bit:
• transformarea identică:
é1 0ù
I =ê ú
ë0 1û
• negaţia:
é0 1ù
N=ê ú
ë1 0û
• deplasarea de fază:
é0 - 1ù
F=ê ú
ë1 0 û
Se poate verifica foarte uşor că aceste matrice sunt unitare, multiplicându-
le cu operatorii adjuncţi corespunzători.
Pentru cazul unui C-NOT pe doi biţi în care primul bit este bitul de control,
matricea corespunzătoare este:
é1 0 0 0ù
ê0 1 0 0úú
C - NOT = ê
ê0 0 0 1ú
ê ú
ë0 0 1 0û
O teoremă fundamentală, care demonstrează viabilitatea proiectării
schemelor cuantice de calcul prin porţi cuantice, afirmă că orice poartă cuantică se
poate obţine plecând de la un set elementar de porţi pe un bit şi poarta C-NOT pe
doi biţi.
2.6.4. Transmiterea informației cuantice
Noul domeniu al teoriei informației construită pe principiile mecanicii

cuantice extinde și completează notiunile teoriei clasice a informatiei. Aceasta
include generalizari cuantice ale noțiunilor clasice de sursă de informație, canal de
transmitere a informației, coduri de protejare a informației. De altfel. In
informatica cuantică avem de-a face cu două categorii măsurabile de informație:
informația clasica si corelarea cuantică (entanglement). Amândouă sunt manipulate
și transmise prin canale cuantice. Orice dispozitiv fizic, cum ar fi o fibra optică,
care transmite o stare cuantică mai mult sau mai puțin intactă dintr-un punct în
altul, poate fi tratat ca fiind un canal cuantic. Mai riguros, un canal cuantic poate fi
descris ca transferul unei stări cuantice de la un transmițător la un receptor. Dacă
starea transferată este intactă, canalul se consideră a fi fără zgomot. Daca sistemul
cuantic interacționeaza pe parcurs cu alte sisteme avem un canal cu zgomot.
Eficacitatea unui canal de comunicații poate fi măsurată prin capacitatea sa, adică
cea mai mare rată a informației care poate trece în condiții de siguranță prin canal.
Cele două mari probleme ale teoriei informației cuantice sunt măsurarea corelației
cuantice și evaluarea capacităților canalelor cuantice. Canalele clasice au definite o
capacitate unică și aceasta nu poate fi crescută prin mijloace suplimentare.

Dimpotriva, resursele exterioare pot crește atât capacitatea clasica cât și pe cele
cuantice. Trebuie subliniat că pentru canalele cuantice sunt definite mai multe
capacități: capacitatea clasică C (pentru transmiterea informației clasice),
capacitatea cuantică Q (pentru transmiterea starilor cuantice), o capacitate cuantică
asistată clasic și o capacitate clasică asistată de corelația cuantică [BE98].
Pentru explicarea mecanismului de transfer de informație vom considera
două sisteme ce nu interacționează A și B, plasate în spațiile Hilbert
corespunzătoare HA și HB. Spațiul Hilbert din sistemul compus este un produs
tensorial: H A Ä H B .
Dacă primul sistem este în starea | y > A și al doilea în starea | j > B , starea
sistemului compus va fi: | y > A Ä | y > B .
Stările sistemului compus care pot fi reprezentate astfel se numesc „stări
separabile” sau „stări de produs”. Dacă starea este neseparabilă, ea este numită
„stare entanglată” (acesta este motivul pentru care entanglement este tradus uneori
prin inseparabilitate).
De exemplu, să considerăm doi vectori de bază
{| 0 > A , | 1 > A} pentru H A și {| 0 > B , | 1 > B } pentru H B ; aici următoarele sunt stări
entanglate: 1 (| 0 > Ä | 1 > - | 1 > Ä | 0 > .
A B A B
2
Dacă sistemul compus este în această stare, este imposibil de atribuit altor
sisteme A sau B o stare pură definită. În schimb, stările lor sunt în superpoziție
unele cu altele. În acest sens, sistemele sunt „entanglate”.
Fie acum OA un observator pentru sistemul A și OB un observator pentru
sistemul B. Dacă OA face o măsurare în sistemul A, pot apărea două rezultate cu
probabilități egale:
1. OA măsoară 0, și starea sistemului colapsează către | 0 > A | 1 > B .
2. OA măsoară 1, și starea sistemului colapsează către | 1 > A | 0 > B .
Dacă primul eveniment a avut deja loc, orice măsurare subsecventă făcută
de OB în același spațiu va returna întotdeauna 1. Dacă OA măsoară 0, măsurarea lui
OB va returna de asemenea 0. Așadar, sistemul B a fost alterat de OA prin
măsurători locale în sistemul A. Aceasta rămâne neschimbat chiar dacă sistemele A
și B sunt spațial separate.
Noţiunea de qubit, aşa cum am prezentat-o, este mai degrabă un model.
Punerea în practică a acestui model este adevărata problemă a fizicienilor. Chiar
dacă nu există nici o dificultate de ordin teoretic (şi, de fapt, tocmai acest lucru dă
speranţe întregii comunităţi ştiinţifice care lucrează în informatica cuantică) atunci
când este vorba de punerea în practică a acestor principii, natura cuantică a
fenomenelor exploatabile pune probleme de natură "tehnică".
Teoria cuantică este o teorie făcută să lucreze la scara întregului univers
privit ca sistem în care există o interacţiune permanentă între toate microparticulele
existente. Un calculator cuantic este doar o mică părticică din acest univers care se
comportă întotdeauna de o manieră haotică şi care va perturba tot timpul calculele
noastre care urmează totuşi un fir determinist. A izola sistemul nostru şi a îl

menţine stabil pentru o durată de timp rezonabilă devine foarte dificil din punct de
vedere fizic. Chiar dacă am putea evita decoerenţa, există alte probleme care apar
la nivelul tratării informaţiei cuantice. Fiecare poartă, indiferent de construcţia ei
fizică, va introduce mici erori care se vor acumula şi, după un anumit timp, vor
compromite calculul. Din fericire, pentru problemele care ţin de precizie, există o
soluţie "software":- codurile cuantice corectoare de erori. Putem utiliza codurile
cuantice corectoare de erori în tratarea erorilor cu cauze foarte variate, dar
principiul va fi întotdeauna acelaşi: o reprezentare non-locală (în sensul unei
independenţe de o singură entitate fizică ion, foton etc.) a informaţiei cuantice.
2.7. Probleme
2.7.1. O sursă emite o secvenţă de independentă de simboluri dintr-un alfabet de 5

simboluri A, B, C, D, E cu probabilităţile 1/4, 1/8, 3/16, 5/16. Se cere entropia
sursei.
2.7.2. Codul Morse foloseşte o secvenţă de puncte şi linii pentru a transmite literele
alfabetului (englez). O linie este reprezentată printr-un impuls de curent de durată 3
unităţi de timp, în timp ce pentru un punct durata este de o unitate. Probabilitatea
de apariţie a unei linii este 1/3 din probabilitatea de apariţie a unui punct. Se cere:
3. să se calculeze informaţia corespunzătoare unui punct, respectiv unei linii;
4. să se calculeze informaţia medie a codului;
5. să se determine viteza de transmitere a informaţiei, dacă o unitate de timp
este 1 ms, iar pauza între simboluri este tot 1 ms.
2.7.3. Frecvenţa de apariţie într-un text scris în limba engleză a diferitelor litere
este următoarea:
A=0,081; B=0,016; C=0,032; D=0,037; E=0,124; F=0,023; G=0,016;
H=0,051; I=0,072; J=0,001; K=0,005; L=0,040; M=0,022 N=0,072;
O=0,79; P=0,023; Q=0,002; R=0,060; S=0,066; T=0,096; U=0,031;
V=0,009; W=0,020 X=0,002; Y=0,019; Z=0,001.
• Ce literă transmite cea mai mare cantitate de informaţie? Dar cea mai
mică?
• Care ar fi entropia unui text, dacă literele ar fi alese independent (nu e
cazul real!).
2.7.4. O imagine TV alb-negru constă din 525 linii. Fiecare linie are 525 pixeli,
fiecare pixel având 256 niveluri de gri. Se transmit 30 de imagini pe secundă. Se
cere debitul informaţional mediu cu care aparatul TV transmite imaginea către
spectator.
2.7.5. Ieşirea unei surse de informaţie constă din 128 simboluri, 16 cu probabilitate
1/32 şi restul de 112 cu probabilitatea 1/224. Sursa emite 1000 de simboluri pe
p
1-q
1-p
Fig. 2.8
secundă. Presupunând că simbolurile se emit independent, se cere informaţia medie

a sursei.
2.7.6. Un canal binar asimetric are diagrama din figura 2.8
Se cere:
• să se calculeze H ( X ), H (Y ), H ( X / Y ), H (Y / X ) dacă P(x = 0) = 1/ 4 ,
P(x = 1) = 3 / 4, p = 0,75 , q = 0,9 .
• transinformaţia şi capacitatea canalului pentru p = 0,75 şi q = 0,9 .
2.7.7. Un canal are matricea de zgomot:
1/ 2 1/ 3 ?
P(Y / X ) =
? 2 / 3 1/ 4
• Să se completeze matricea.
• Să se calculeze entropia câmpurilor reunite H ( X , Y ) ştiind că alfabetul de
intrare conţine simboluri echiprobabile.
2.7.8. Matricea probabilităţilor câmpurilor reunite a unui canal discret este:
0,1 0,25
P( X / Y ) = 0,2 0
0,3 0,15
Se cer:
• entropiile H ( X ), H (Y ), H ( X / Y ), H (Y / X );
• entropia câmpurilor reunite H ( X , Y );
• transinformaţia I ( X , Y ).
2.7.9. Un canal gaussian are banda 4 kHz şi o densitate de putere bilaterală a

zgomotului h / 2 = 10 -14 [Watt/Hz]. Puterea semnalului la receptor se menţine la
un nivel mai mic sau cel mult egal cu 1 mW. Se cere capacitatea canalului.
2.7.10. Un semnal analogic în banda 4 kHz e eşantionat cu f E = 2,5 f N
( f N = frecventa Nyquist ), fiecare eşantion fiind cuantizat pe 256 niveluri.
Eşantioanele se presupun independente.
• Se cere să se determine viteza sursei de transmisie a informaţiei și să se
precizeze dacă ieşirea sursei se poate transmite fără eroare pe un canal
gaussian cu banda de 50 kHz şi raportul S / Z = 23 dB .
• Care ar fi banda necesară pentru o transmisie fără erori, dacă raportul
S / Z = 10 dB ?
3. CARACTERISTICILE CANALELOR DE
COMUNICAȚIE
3.1. Consideraţii generale
În cele ce urmează se înţelege prin canal de comunicaţie porţiunea din

sistemul de comunicaţie (figura 1.2) care urmează după modulator şi care precede
demodulatorul. Aceasta implică, în plus faţă de mediul fizic în care se propagă
semnalul, o serie de echipamente hardware (adaptoare, egalizatoare,
amplificatoare, repetoare, ş.a.) care pot produce perturbaţii suplimentare faţă de
cele datorate mediului de transmitere.
Un canal “ideal” din punct de vedere al transmiterii unui semnal electric,
considerat de exemplu o tensiune u1 (t ) , ar trebui să aibă o funcţie de transfer
liniară, astfel încât la ieşire să se găsească u2 (t ) = k × u1 (t ).
Dacă exprimăm caracteristica în frecvență a canulului conform (3.1):
U 2 (w )
H (w ) = = A(w ) × e jF (w ) (3.1)
U 1 (w )
atunci putem considera canalul ideal cel cel la care A(w ) = k şi F(w ) = 0 pentru
orice semnal de interes aplicat la intrare.
Aceste caracteristici ideale nu se întâlnesc în practică. Apar neliniarităţi,
atenuări şi distorsiuni de fază care pot uneori afecta ireparabil forma semnalului. O
altă problemă serioasă o constituie fenomenele de interferenţă cauzate de
transmisia simultană a mai multor semnale utile pe acelaşi suport.
Aspectele legate de aceste tipuri de perturbaţii, care derivă din echipament
sau din procedura de transmisie (de ex. tipul de modulaţie) vor fi aprofundate în
capitolul următor.
Problema cea mai serioasă în transmiterea datelor pe canale rămâne totuşi
cea a zgomotelor cauzate de mediul fizic. În funcţie de mediul fizic se pot deosebi
mai multe categorii de canale de comunicaţie, dintre care cele esenţiale sunt:
a) Circuite (linii) fizice independente

Este categoria cea mai largă de canale în care se întâlnesc numeroase tipuri
constructive, pe care le menţionăm succint, comparându-le doar prin
capacitatea de a realiza un anume număr de legături bidirecţionale de tip
legătură telefonică, urmând a fi abordate în detaliu în subcapitolele următoare:
- pereche de fire libere (sârme) de cupru sau aliaje; o astfel de pereche

permite crearea a până la 24 canale telefonice;
- pereche torsadată de fire, în care firele sunt izolate şi împletite cu scopul de
a reduce interferenţa;
- cablu telefonic, conţinând mai multe perechi de fire torsadate, de regulă cu
pas diferit, întregul grup fiind îmbrăcat într-un înveliş protector, câteodată
cu un ecran suplimentar (masa de protecţie). De regulă, pe o singură
pereche torsadată se pot crea maxim 12 canale (firele din perechea
torsadată au diametrul mai mic, deci rezistenţa mai mare decât a firelor
deschise; atenuarea mai mare implică utilizarea de amplificatoare mai
frecvent decât în cazul firelor deschise). Frecvenţa uzuală la care se ajunge
la transmiterea pe cablu telefonic este 268 kHz, dar recent s-au realizat
repetoare ce permit frecvenţe de până la 1 MHz, pe intervale între
repetoare de maxim 2 Km;
- cablu coaxial – constă dintr-un miez cilindric de cupru şi un înveliş
conductor cilindric între care se află un material dielectric sau aer, în
ultimul caz cele 2 conductoare fiind distanţate prin separatori de plastic
plasaţi la distanţe de ordinul cm. Mai multe cabluri coaxiale pot fi grupate
într-un trunchi mai mare. Cablul coaxial permite crearea de 3600…10800
căi telefonice simultane, având o atenuare scăzută chiar la frecvenţe mari
(1..10 MHz). Chiar viteza de transmitere a semnalului este de circa 10 ori
mai mare decât pe o pereche torsadată, la frecvenţe peste 4...5 kHz fiind
foarte apropiată de viteza luminii;
- ghiduri de undă, care sunt tuburi metalice traversate de unde radio de
foarte înaltă frecvenţă (până la 100 MHz). Se apreciază că pe un ghid de
undă se pot asigura simultan 200000 legături telefonice.
b) Canale radio (propagarea prin atmosferă)

Mai puţin utilizate în transmiterea de date cu caracter industrial, canalele radio
au o mare importanţă în tehnica telecomunicaţiilor. Se deosebesc şi aici, în
funcţie de tipul de antenă utilizat, de frecvenţa şi de modul de propagare, mai
multe categorii de canale radio:
- cu propagare în linie dreaptă (antena de emisie şi cea de recepţie sunt
reciproc “vizibile”); comunicaţiile de acest tip se fac cu frecvenţe relativ
joase (3..30 MHz) şi sunt specifice telegrafiei fără fir sau radiofoniei pe
mare, dar se pot întâlni şi în aplicaţii industriale (ex: telecomanda unui pod
rulant);
- microunde radio, care se utilizează practic în transmisiile TV și în
comunicațiile digitale întâlnite la telefonia mobilă, rețelele WiFi, conexiuni
Bluetooth, etc. Acestea ocupă banda de până la 10 GHz, şi utilizează în
transmisie difracţia la nivelul suprafeţelor. Comunicaţiile prin microunde
radio moștenesc toate problemele de la liniile metalice, dar mai adaugă
efecte nedorite și din cauza condițiilor atmosferice, variaţii de temperatură
şi umiditate ș.a.m.d;
Caracteristicile canalelor de comunicaţie 59
- canale cu disipare troposferică, utilizând antene de mari dimensiuni

(18 - 36 m în diametru), pentru comunicaţii de până la 1000 Km, bazate pe
reflecţii în troposferă;
- canale radio cu reflecţie ionosferică, datorate prezenţei unor molecule
ionizate în ionosferă (până la 50 Km altitudine). În această categorie se
transmit semnale de bandă largă (30 GHz)
- transmisii prin satelit, acesta fiind considerat un releu staţionar (la înălţime
35 Km) pentru microunde, facilitând transmisii multiple în bandă largă.
c) Fibra optică
Transmisia pe fibra optică se impune din ce în ce mai mult, mai ales în aplicaţii
industriale, pentru siguranţa deosebită şi frecvenţa ridicată. Se pot obţine
ghiduri de undă cu frecvenţa luminii ( 1014...1015 Hz ), deci de peste 10.000 de
ori mai mare decât în cazul microundelor.
La aceste canale se pot adăuga și alte două medii dar care nu vor fi discutate în
această carte, și anume: undele acustice subacvatice și mediile de stocare a datelor
precum discuri magnetice etc. Cele din urmă nu intră în aria communicațiilor la
distanță, ci în timp. Totuși, și acestea beneficază de aceleași abordări în ceea ce
privește teoria transmisiei de informații pe canale perturbate.
Tabelul 3.1 prezintă sintetic câteva din cele mai importante caracteristici
ale mediilor fizice menţionate. Calitatea transmisiei a fost evaluată prin
probabilitatea de eroare reziduală.
Tabelul 3.1
Mediul Spectrul de Calitatea Distanţă fără Siguranţa Cost
fizic frecvenţă transmisiei repetor
Linie 1 MHz Modestă Mică/ 2 km redusă redus
bifilară 10-5
Cablu 1GHz Bună Mică/2.5 km bună moderat
coaxial 10-7... 10-9
Microunde 10 GHz Bună Medie/75 km redusă moderat
(radio) 10-9
Satelit 100 GHz Bună Foarte mare/ redusă ridicat
10-9 36000 km
Fibră 75 THz Excelentă Mare/ 6400 Foarte ridicat
optică 10-11... 10-13 km bună
3.2. Linia metalică ca mediu de comunicaţie
3.2.1. Modelul matematic
Liniile de transmisie permit transportul energiei electromagnetice,

câmpurile energetice fiind ghidate prin şi localizate în vecinătatea liniei. Acest
lucru presupune utilizarea a două fire conductoare, ce conectează sursa la
transformator, care filtrează implicit componentele continue sau de joasă frecvenţă,
dar nu este exclusă transmiterea unei tensiuni continue în linie (spre deosebire de
ghidul de undă care nu permite transmiterea semnalelor de cc). La ghiduri de unde
există atât limita inferioară, cât şi limita superioară de frecvenţă.
Cel mai frecvent, liniile de transmisie sunt analizate prin metode ale teoriei
circuitelor electrice. Totuşi, linia de transmisie nu poate fi asimilată unui simplu
circuit RLC, datorită faptului că propagarea implică o distribuţie a proprietăţilor
electrice.
În figura 3.1 se prezintă o schemă de cuadripol elementar care pune în
evidenţă patru parametri electrici caracteristici pentru o pereche de fire metalice,
iar în tabelul 3.2 sunt precizate valorile uzuale (raportate la distanţă) pentru o linie
bifilară aeriană liberă, respectiv pentru o linie bifilară torsadată.
R L
C G
Fig. 3.1
Tabelul 3.2
Parametru electric Unitate Linie aeriană Linie torsadată
Capacitatea între conductoare C µF/Km 0,01 0,1
Rezistenţa conductorului R ohm/Km 2…10 20….200
-1
Conductanţa între conductoare (ohm) /Km 10 -6 10 -4....10 -7
Inductanţa mH/Km 2 1
Modelul din figura 3.1 poate fi îmbunătăţit, dacă se consideră o secţiune

infinitezimal de scurtă în circuit şi se aplică metode de calcul diferenţial. În figura
3.2 sunt marcate componentele electrice ale acestei secţiuni.
+¥
x(t)
+¥
x=0 dX
¶L X (t )
i X (t ) + dX
iX(t) ¶x
L/4 R/4 R/4 L/4
G C ¶u X (t )
uX(t) u X (t ) + dX
¶x
L/4 R/4 R/4 L/4
Fig. 3.2
Există două tipuri de linie bifilară: UTP (unshielded twisted pair- linie
bifilară neecranată) şi STP (shielded twisted pair- linie bifilară ecranată).
Majoritatea implementărilor actuale sunt UTP.
Tabelul 3.3 prezintă o grupare pe categorii a liniilor bifilare torsadate

neecranate ce corespunde standardului ANSI/EIA 568-C:
Tabelul 3.3
Categoria Banda Distanţa Debit Principalul domeniu de
[MHz] [km] [Mbit/s] aplicaţie
1 0.004 1 0.01 Telefonie (voce, nu şi date)
2 10 1.2 4 Token Ring LAN 4Mbps
3 16 0.1 10 Reţele Ethernet 10BaseT
4 20 0.1 16 Token Ring LAN 16Mbps
5 100 0.1 100 Reţele 100Base-TX, ATM
5E 100 0.1 100 Reţele 1000Base-TX
6 250 0,1 1000 Reţele 1000Base-T
6A 500 0,1 10000 Rețele 10GBase-T
Trebuie menţionat ca mai utilizate sunt cablurile din categoriile 6A, 6 şi 5E

(E provine de la Enhanced - îmbunătăţit).
Neglijând curentul de izolaţie, care ar trece prin G , şi tensiunea care cade

pe secţiunea dx , relaţiile între mărimile electrice sunt:
é ¶i (t ) ù ¶u (t )
u X (t ) = ê L X + R × i X (t )ú ¶x + u X (t ) + X ¶x
ë ¶t û ¶t
(3.2)
é ¶u (t ) ù ¶i (t )
i X (t ) = êC X + G × u X (t )ú ¶x + i X (t ) + X ¶x
ë ¶t û ¶t
sau, după simplificări:
¶i X (t ) ¶u (t )
L + R × i X (t ) = - X
¶t ¶x
¶u X (t ) ¶i X (t )
C + G × u X (t ) = - (3.3)
¶t ¶x
Prin diferenţiere şi substituţie se obţine relaţia:
¶ 2 u X (t ) ¶u X (t ) 1 ¶ 2 u X (t ) R ¶i X (t )
C + G = +
¶t 2 ¶t L ¶x 2 L ¶x
sau:
¶ 2 u X (t ) ¶ 2 u X (t ) ¶u (t )
= LC + (RC + LG ) X + RG × u X (t )
¶x 2
¶t 2 ¶t
Aplicând transformata Fourier, se obţine:

¶ 2U X (w )
= ( jw ) LCU X (w ) + jw(RC + LG )U X (w ) =
2
¶x 2
(3.4)
= (R + jwL ) × (G + jwC )U X (w ) = g 2U X (w )
S-a obţinut o ecuaţie diferenţială simplă de ordinul doi în x .
¶ 2U X (w )
= g 2U X (w )
¶x 2
cu soluţia generală:
U X (w ) = A(w )e -g × x + B(w )eg × x
Deoarece când x tinde la infinit U X (t ) tinde la 0, este normal ca B(w ) să
fie zero, şi adăugând condiţia iniţială: U 0 (w ) = A(w ) la x = 0 , se obţine:
U X (w ) = U 0 (w )e -g × x
şi deci funcţia de transfer:
U X (w )
H X (w ) = = e -g × x (3.5)
U 0 (w )
Să nu uităm că g , conform (3.4), se poate evalua ca fiind:

a + jb pt . w > 0 , respectiv a - jb pt. w < 0 , unde a reprezintă atenuarea pe
unitate de lungime, iar b defazajul (deplasarea de fază) pe unitatea de lungime.
Se pot verifica relaţiile:
[
a = (1 / 2)((R 2 + w 2 L2 )(G 2 + w 2C 2 )) + (1 / 2)(RG - w 2 LC )
1/ 2
]
1/ 2
(3.6)
b = [(1 / 2)((R + w L )(G + w C )) - (1 / 2)(RG - w LC )]

1/ 2 1/ 2
2 2 2 2 2 2 2
(3.7)
În cele ce urmează, aceste expresii vor fi simplificate în funcţie de
condiţiile tipice în care operează liniile.
i. Închiderea liniei. Impedanţa caracteristică

În modelul analizat linia a fost presupusă de lungime infinită. În realitate
ea se închide într-un anume punct, printr-o impedanţă de sarcină Z . Dacă se aplică
transformata Fourier în (3.2), se obţine:
¶U X (w )
- = (R + jwL ) × I X (w )
¶x
iar conform (3.5):
dU X (w )
= -g ×U 0 (w ) × e -g × x = -g ×U X (w )
dx
Rezultă:
g ×U X (w ) = (R + jwL)× I X (w )
U X (w ) R + jwL
= Z 0 (w ) = (3.8)
I X (w ) G + jwC
Mărimea Z 0 nu depinde de x , este o constantă pentru o linie cu parametri
cunoscuţi şi se numeşte impedanţă caracteristică. În orice punct s-ar închide linia
prin Z 0 , nu vor apare discontinuităţi – energia care s-ar fi disipat în rezistenţa şi
conductanţa liniei semi-infinite se va disipa în componenta rezistivă a impedanţei
terminale Z 0 , valorile u X (t ) şi i X (t ) rămânând aceleaşi.
Dacă însă linia se închide cu o altă impedanţă, vor apare reflexii în linie
spre sursă. Dacă impedanţa sursei diferă şi ea de Z 0 , reflexiile continuă, putând
afecta puternic propagarea semnalului.
Pe de altă parte, trebuie menţionat că obţinerea impedanţei complexe Z 0
nu este foarte dificilă, în condiţii normale de operare componenta rezistivă
devenind predominantă.
Un alt aspect ce trebuie avut în vedere este acela că fenomenele de reflexie
și transfer optim de energie nu sunt caracteristice doar liniilor metalice folosite la
transmisii pe distanțe lungi. Ele apar chiar și pe distanțe de câțiva cm și mm atunci
când prin ele circulă semnale cu frecvențe înalte (ex. microunde). O antenă radio
care radiază sau captează microunde este conectată la un transmițător sau receptor
(transceiver) cel mai des prin linii metalice. În acest caz, adaptarea liniei
(impedanța caracteristică) are un rol decisiv nu doar asupra performanțelor
comunicației cât și la succesul acesteia.
ii. Linia “fără pierderi”

În cazul în care în linie nu ar exista componente disipatoare de energie ( R = 0 ,
G = 0 ), se obţine, conform (3.6) şi (3.7):
a = 0, b = w(LC )1/ 2 ; H X (w ) = e - j×w× x LC
(3.9)
Conform teoremei de deplasare în complex, o funcţie de transfer ca cea din
(3.9) semnifică o întârziere în propagarea semnalului de intrare:
( )
u X (t ) = u0 t - t g x ,
cu t g = LC [s / unitate distanta ]. .
Mărimea t g poartă denumirea de timp de întârziere de grup şi corespunde
vitezei de propagare a semnalului.
1 / t g = vg [unitate distanta/s]
v g se mai numeşte şi viteză de grup şi defineşte viteza de propagare a unui impuls
de tip Dirac. Pe de altă parte, un impuls de durată finită, (figura 3.3) se va
descompune în mai multe componente de diferite frecvenţe, şi deci diferite
componente ale spectrului se vor deplasa cu viteze diferite, provocând modificarea
formei semnalului în funcţie de distanţa parcursă în linie, fenomen numit dispersia
semnalului. Acest fenomen afectează în special semnalele numerice (alterarea
fronturilor), alterarea respectivă purtând denumirea de distorsiune de fază sau
întârziere de grup.
vg
Distanţa x
x=a
Fig. 3.3
(În figura 3.3 se sugerează că impulsul care se propagă poate fi vizualizat ca un
“val” ce alunecă liber de-a lungul liniei cu viteza v g . Fluctuaţia în tensiune într-un
punct x = a apare ca o funcţie de timp; ne putem imagina o cartelă introdusă în

“val” în poziţia a , înălţimea “valului” putând fi descrisă ca o funcţie de timp)
Se constată ca întârzierea de grup depinde de caracteristica de fază prin relaţia:
db (w )
t g (w ) = (3.10)
dw
Pentru o linie “fără pierderi”, t g (w ) este independent de frecvenţă, pentru că faza e
liniară în raport cu frecvenţa. În mod asemănător, o sinusoidă de frecvenţă w 0 se
va propaga după acelaşi model, cu “vârfuri” de tensiune “rostogolindu-se” pe linie.
Viteza unui “vârf” va fi denumită viteza de fază v p :
w0
vP = (3.11)
b (w0 )
Întârzierea de fază va fi t P = v P -1 .
În cazul liniei “fără pierderi”, v P = v g , ceea ce înseamnă că, de exemplu,

o purtătoare sinusoidală şi benzile ei laterale ce conţin informaţia se deplasează cu
aceeaşi viteză.
iii. Cablu telefonic multifilar

În cazul unui cablu ce conţine mai multe perechi de fire torsadate, strâns
împachetate, inductanţa este scăzută, dar capacitatea creşte. La frecvenţe audio,
wL << R, G << wC şi se obţine:
a » b = (wRC / 2)1/ 2 ; Z 0 = (1 - j )× (R / 2wC )

1/ 2
Caracteristica amplitudine-frecvenţă nu mai este uniformă, ceea ce

provoacă distorsiuni de atenuare. Fenomenul este asemănător celui ce se produce
atunci când, la frecvenţe relativ joase (audio), liniile nu sunt încărcate, şi deci
L << R (efectul lui G e de regulă neglijabil). În paragraful următor se arată cum
distorsiunea de atenuare poate fi redusă prin creşterea artificială a lui L (încărcarea
liniei).
iv. Linia “fără distorsiuni”

Presupunând că R şi G sunt diferite de zero, se poate calcula atenuarea
maximă derivând în raport cu L expresia (3.6). Se obţine:
L a = min = CR / G ,
ceea ce duce la valorile:

a min = RG b = w LC
Se constată că prin creşterea lui L până la valoarea specificată, poate fi

anulată distorsiunea. Practic, creşterea de inductanţă se face prin inserarea la
intervale regulate a unor bobine pe miez de ferită, numite bobine de încărcare.
Deoarece însă inductanţa nu mai e distribuită uniform de-a lungul liniei, atenuarea
poate creşte brusc pe anumite frecvenţe, ce trebuie evitate (aşa numitele frecvenţe
de “tăiere”).
În figura 3.4 se prezintă efectul introducerii de bobine de încărcare (figura
3.4.a) asupra atenuării a (figura 3.4.b) şi respectiv a defazajului (figura 3.4.c). În
aceste grafice curba I reprezintă cazul liniei bifilare torsadate, curba II o linie cu
încărcare discontinuă, iar curba III cazul încărcării distribuite.
Distanţa de
încărcare
a)
1 2 3 4 5
0,1
III
0,2
0,3
0,4
0,5
II
0,6
I
0,7
b)
1 2 3 4 5
I
0,5
1,0
II III
c)
Fig. 3.4
v. Cablul coaxial
Reprezintă cea mai utilizată soluţie pentru transmisie în bandă largă (uzual
100 MHz, iar în soluţii moderne chiar 400 MHz) pe suport metalic. De aceea,
numărul de canale de tip telefonic ce se pot crea pe cablul coaxial este de
300...1000 ori mai mare decât în cazul liniei bifilare torsadate. Datorită spectrului
larg de frecvenţe transmis, comportarea liniei e mai complexă.
În particular, datorită efectului pelicular, rezistenţa conductorului creşte
proporţional cu radicalul din frecvenţă. La frecvenţe de peste 10 MHz se poate
considera: w >> R L ³ G C , ceea ce ne permite să asimilăm atenuarea şi defazajul
cu a = K w; b » w LC şi impedanţa caracteristică cu Z 0 = L/C.
Într-un astfel de cablu, atenuarea este scăzută, dar se impune utilizarea de

egalizoare. Prin natura construcţiei fizice, impedanţa caracteristică rezultă de
ordinul 50…75 ohm.
Principalele avantaje ale cablului coaxial sunt, pe lângă lărgimea de bandă

şi capacitatea de a multiplexa numeroase canale informaţionale, viteza ridicată de
transmisie, ce permite utilizarea în aplicaţii multimedia, probabilitatea de eroare
reziduală redusă – de regulă 10–9 şi distanţa relativ mare (circa 2,5 km) la care
trebuie amplasat un repetor.
Principalele dezavantaje ale cablului coaxial sunt dificultăţile în

dezvoltarea unei reţele (probleme de fiabilitate şi riscul congestiei), la care se
adaugă faptul că fiind concepute iniţial pentru transmisii unidirecţionale (TV)
adaptarea la transmisia bidirecţională (de exemplu de date) necesită up-grade. În
plus, pe calea de retur apare un zgomot semnificativ. Costul de instalare, de
adăugare de noi tronsoane sau de modificări este destul de ridicat.
3.2.2. Efectul modificării parametrilor
Parametrii primari ai liniei sunt supuşi acţiunii factorilor perturbatori din

mediul înconjurător şi în special variaţiilor de temperatură.
Dintre parametrii primari, rezistenţa este cea mai puternic influenţată de

temperatură, cu relaţia: RQ = R0 [1 + a(Q - Q 0 )]; în care RQ, R0 sunt rezistenţele
la temperaturile Q, Q0, iar coeficientul de variaţie a rezistivităţii cu temperatura:
( a = 0,0039 pentru cupru şi 0,0046 pentru oţel).
Rezistenţa şi inductanţa liniilor este influenţată de frecvenţă. În figura 3.5.a

se prezintă variaţia cu frecvenţa a rezistenţei pentru 1 – oţel, d = 3 mm; 2 – oţel,
d = 5 mm; 3 – aliaj oţel-cupru, d = 3 mm; 4 – cupru, d = 4 mm, iar în figura 3.5.b
variaţia inductanţei cu frecvenţa pentru 1 – oţel, d = 4 mm; 2 – aliaj oţel-cupru,
d = 3 mm; 3 – cupru, d = 4 mm.
W/km mH/km
80
70
60 1 8
1
50
2 6
40
30 4
2
20 3
10 3 2
0 4 kHz kHz
4 8 12 0 4 8 12
a fig. 3.5 b
Variaţiile cu frecvenţa ale rezistenţei şi inductanţei sunt cauzate în primul

rând de efectul pelicular. Inductanţa şi capacitanţa depind şi de realizarea cablului;
astfel, pentru linii bifilare, inductanţa este direct proporţională, iar capacitatea
invers proporţională, cu k = ln a r unde a = distanţa între centrele conductoarelor,
iar r = raza conductorului, în timp ce la o linie monofilară (retur prin pământ):
c » 1 ln (2h r ), unde h = înălţimea conductorului faţă de pământ.
Pentru cabluri şi linii aeriene, caracteristicile primare (pe unitate de
lungime tur/retur) la frecvenţa şi rezistenţa R0 = 20 0 C, sunt sintetizate în
tabelul 3.4:
Tabelul 3.4
Carac- Distanta Diametru Rezistenţa Inductanţa Capacitanţa Rezistenta de izolaţie
teristici între linii Sârmă între fire
Tip Minim Normal
circuit [cm] [mm] [W/km] [mH/km] [µF/km] [MW/km] [MW/km]
60 3 39,1 12,64 0,0049 2 25-125
Oţel 20 3 39,1 11,21 0,006 2 25-125
60 4 22 9,4 0,0051 2 25-125
20 4 22 0,96 0,0063 2 25-125
Cupru 60 4 2,84 2,38 0,0051 2 25-125
20 4 2,84 1,94 0,0063 2 25-125
Aliaj 60 4 6,44 2,39 0,0051 2 25-125
oţel- 20 4 6,44 1,94 0,0063 2 25-125
cupru
Pe o linie care are ca sarcină impedanţa caracteristică nu apar unde

reflectate. În figura 3.6.a sunt prezentate componentele impedanţei caracteristice:
Z cos j şi Z sin j pentru: 1 – cupru, d = 4 mm; 2 – oţel, d = 5 mm; 3 – cablu
cupru, d = 1,4 mm.
În figura 3.6.b se prezintă variaţia în funcţie de frecvenţă a coeficientului
de atenuare a [mNp/km] pentru diferite circuite: 1 – oţel, d = 3 mm, a = 20 cm; 2 –
oţel, d = 3 mm, a = 60 cm; 3 – cablu cupru, d = 0,9 mm; 4 – cablu cupru, d = 1,4
mm; 5 – cupru, d = 4 mm, a = 20 cm; 6 – cupru, d = 4 mm, a = 20 cm.
Unităţile de atenuare se vor defini în subcapitolul următor.
W
1400 2 a[mNp/km]
Z cos j
1200 3 4 1
800 80
3 2
400 60
0 1 40
2 5
400 20
3 Z sin j kHz 6
kHz
800 0
2 4 6 8 2 4 6 8
a fig. 3.6 b
Evident cablurile (îngropate) au parametrii influenţaţi aproape în

exclusivitate de temperatura solului, şi ca atare sunt mult mai stabile în exploatare
decât liniile aeriene. Modificarea parametrilor primari ca şi zgomotul aditiv în
canal provoacă degradarea progresivă a raportului semnal/zgomot - S Z . Acest
efect poate fi combătut prin includerea unor amplificatoare-repetoare la intervale
convenabile.
Pe de altă parte, deviaţiile de la caracteristicile ideale ale canalului pot fi
combătute cu dispozitive numite egalizoare. Dacă Aa(w) si Fa(w) sunt
caracteristicile reale ale canalului, atunci se caută să se obţină un egalizor cu
caracteristici Ae(w) şi respectiv Fe (w) astfel încât Aee jFe * Aae jFa să ducă la un
canal cu caracteristici cât mai apropiate de cel ideal.
Aşa cum se va vedea pe parcursul lucrării, operaţia de egalizare poate să nu
fie pasivă şi invariantă în timp, ci adaptivă, modificându-se în funcţie de
perturbaţiile ce apar în canal. Subcapitolul următor detaliază acele caracteristici ale
canalului care permit evaluarea corectă a unor tehnici evoluate de combatere a
perturbaţiilor.
3.3. Evaluarea performanţelor transmisiei pe canale cu

suport metalic
3.3.1. Atenuarea globală
Atenuarea globală, numită şi pierderea inserată în sistemul de transmisie,

are prioritate în proiectarea şi instalarea unui echipament de transmisie. Pe un
circuit de tip linie telefonică, valoarea tipică a atenuării este de 10 dB la 1000 Hz
pentru o viteză de transmisie de 1200 bit/s.
S-a utilizat cantitatea de măsură a nivelului “dB”. În liniile telefonice, prin
nivel se înţelege variaţia relativă a puterii semnalului în diferite puncte ale
circuitului. Dacă două puteri p1 şi p2 sunt exprimate în aceleaşi unităţi de putere
[watt, miliwatt], atunci definiţia decibelului este:
D = 10 lg p1 p 2 [dB] = 10 lg( p1 - p 2 )
(Am notat lg x = log10 x )
Dacă nivelul de putere este raportat la un nivel de referinţă p0, atunci:
D = 10 lg p1 p0 - 10 lg p 2 p 0 (3.12)
Valoarea diferenţei de mai sus este independentă de p0. Prin
convenţie, p0 = 1 mW , situaţie în care p1 şi p2 se exprimă în mW iar nivelul relativ
in dBm.
D1 = 10 lg p1 1mW [dBm]
Trebuie reţinut însă faptul că diferenţa între p1 şi p2 se măsoară în dB, nu în dBm.
Pe de altă parte, ţinând seama de relaţia dintre putere, tensiune şi curent, se poate
scrie:
p = u 2 R = Ri 2
şi în consecinţă:
D = 10 lg u12 u 22 = 20 lg u1 u 2 = 20 lg i1 i2 [dB]
Atenuarea a se poate exprima prin evaluarea raportului semnal/zgomot:
a = -10 lg S Z [dB] (3.13)
Considerând o cuantă de zgomot de 1 mW (echivalentă puterii p0), şi
presupunând că această putere se obţine pe o rezistenţă de sarcină tipică
Rs = 600 ohm, la bornele căreia se aplică tensiunea U 0 = 0,775 V, avem:
a = -20 lg U 0,775 - 10 lg Rs 600 [dB] (3.14)
unde U, Rs sunt tensiunea semnalului util, respectiv rezistenţa de sarcină.
Atenuarea şi nivelul pot fi exprimate şi în altă unitate, Neperul, folosind
logaritmii naturali:
a = - 1 2 ln S Z [Np ]
Relaţia dintre decibeli şi neperi este:
1dB = 8,686 Np; 1Np = 0,1151dB

Pentru a preciza nivelul semnalului în diferite puncte pe linie, trebuie
utilizată o referinţă comună. În acest scop se defineşte, la capătul liniei, în sensul
transmisiei, punctul cu nivel de transmisie 0 dB (0TLP). Se păstrează acronimul
din limba engleză: TLP – Transmission Level Point. Punctul 0TLP este punctul în
care se aplică maximul de putere. Toate celelalte niveluri de pe circuit se
raportează la 0TLP; în mod uzual se foloseşte prescurtarea dBm0 pentru a indica
mărimea semnalului în dBm raportată la 0TLP.
În cazul general TLP într-un punct oarecare este raportul (în dB) între
puterea semnalului în acel punct şi puterea aceluiaşi semnal în punctul de referinţă,
sau ca diferenţa:
TLP (dB) = putere semnal (dBm) – (dBm0) (3.15)
CCITT recomandă –13 dBm0 (13 dB sub 0TLP) pentru majoritatea
aplicaţiilor de transmisie de date. În sisteme cu multiplexarea canalelor, puterea
minimă în circuit se prevede a fi –15 dBm0 în fiecare direcţie de transmisie; nu se
va depăşi însă nivelul de –10dBm0. Aşa că valoarea de –13 dBm0 apare
rezonabilă.
Exemplul 3.1:
Zgomotul măsurat la recepţia terminală a unei linii este –46 dBm. Pierderea de
semnal pe linie este –12 dB. Datele au fost transmise la intrarea în canal cu –10
dBm. Precizaţi dacă un raport semnal-zgomot S Z = 10dB e satisfăcător.
Soluţie:
Nivelul de recepţie = -10 - 12 = -22 dBm
S Z = -46 - (- 22) = -24 dB
Marginea de siguranţă: 24 - 10 = 14 dB este satisfăcătoare.
Exemplul 3.2:
Calculaţi puterea şi nivelul semnalului pe un canal telegrafic dintr-un sistem cu
multiplexare ce asigură 24 de canale simultan lucrând la +7TLP. Se presupune
0TLP = -13 dBm.
Soluţie:
- 13 = 10 lg PmW0
PmW0 = 50 * 10-3 mW (puterea totală disponibilă)
Pentru un singur canal telegrafic:
s[dBm0] = 10 lg PmW0 24 = 10 lg PmW0 - 10 lg 24 = -13 - 13,8 = -26,8 =
= Nivel la 0TLP
Pcanal = PmW0 24 = 2,08µW = Putere la 0TLP
La +7TLP:
Nivelul global = 7 - 13 = -6 dBm
- 6 = 10 lg PmW → PmW = 0,25mW = puterea totală
Pe = PmW 24 = 10,4µW = puterea pe un singur canal.
3.3.2. Caracteristica de frecvenţă
Distorsiunile de amplitudine ce apar în atenuarea semnalelor, ca şi

distorsiunile de întârziere de grup, se manifestă diferit pentru frecvențe diferite. În
figura 3.7 se prezintă modul în care variază cu frecvenţa atenuarea (figura 3.7.a),
respectiv viteza de propagare de grup (figura 3.7.b), pentru o pereche de fire
torsadată normală (52 pF/m) în gama 1 kHz…10 MHz (scară logaritmică).
1 800
700
0,1
600
500
400
0,01 300
200
100
0,001 0
10M Hz 1K 10K 100K 1M 10M
1K 10K 100K 1M
a b
Fig. 3.7
Cauza esenţială a schimbărilor în atenuare o constituie modificarea cu
frecvenţa a rezistenţei (la cablul coaxial, s-a arătat că acest lucru se datorează
efectului pelicular). La frecvenţe de peste 1 MHz atenuarea începe să crească rapid
în firele torsadate, în vreme ce viteza de propagare, care a crescut faţă de cea la
frecvenţe joase, tinde să rămână constantă (aproximativ 20*107 m/s). Un rol
important îl are evitarea frecvenţelor la care poate apare creşterea bruscă, în “vârf”
a atenuării.
3.3.3. Ecouri
Ecourile apar atunci când semnalul întâlneşte o neregularitate de impedanţă

şi sunt o sursă majoră de perturbaţii, în special în cazul transmisiilor pe două fire.
Apariţia ecourilor are două consecinţe asupra recepţiei. Mai întâi ecoul se sumează
sau se scade din semnalul de tensiune original, în funcţie de defazajul celor două
semnale, la rândul său dependent de frecvenţă, de distanţa până la punctul de
reflexie şi de viteza de propagare. În al doilea rând, dacă semnalul original suferă o
întârziere, ecoul nu va suferi aceeaşi întârziere, apărând erori supărătoare de tip
jitter. Pentru a evita aceste neplăceri, este de dorit ca nivelul ecoului la recepţie să
fie cel puţin 12 dB sub nivelul semnalului recepţionat direct, în zona 800…2300
Hz (CCITT REC G.131). Din păcate nu este posibil să se măsoare separat cele
două semnale: direct şi ecou. Pentru a marca totuşi prezenţa ecoului se poate ţine
seama de faptul că în determinarea caracteristicii atenuare-frecvenţă, în cazul
apariţiei unui ecou, semnalul recepţionat se va modifica cvasiuniform între valori

maxime şi minime, pe măsură ce defazajul dintre semnalul direct şi cel reflectat se
modifică.
În figura 3.8 se prezintă imaginea obținută pe un osciloscop conectat la
intrarea unui canal, atunci când tot la intrarea canalului se aplică un semnal de tip
treaptă. Astfel se poate observa semnalul incident și cel reflectat.
Fig. 3.8
Cunoscând viteza de propagare a unui semnal electric prin mediul fizic din
care este alcătuit canalul, se poate determina distanța pe cablu față de intrare la care
se află respectiva neregularitate a impedanței. Distanța între cele două fronturi de
undă este caracteristică timpului de propagare către și întoarcere de la locul unde se
află neregularitatea în cauză.
Totodată, în funcție de forma semnalului reflectat se poate aproxima și
natura neregularității (rezistivă – scurt circuit sau întrerupere, capacitivă și/sau
inductivă).
Metoda prin care se introduce un semnal de test și se evaluează tipul de
răspuns poartă denumirea de reflectometrie în domeniul timpului.
Fig. 3.9
Supresorul de ecou
În figura 3.10.a se prezintă schema de principiu a unui supresor de ecou,
care atenuează cu cel puţin 50 dB semnalul reflectat (ecoul). În figura 3.10.b se
detaliază la nivel de blocuri acest bloc.
Emisie Receptie
Legatura de
A supresare B
ecou
a
Semnal
receptionat SUPRESOR ECOU
Comparator nivel
si
control logic
Control circuit
atenuare Zach blocat
Semnal
emis Pierdere in
transmisie
(ecoul e blocat) traseu ecou
b.
Fig. 3.10
Anulatorul de ecou
Dacă ERL nu e prea ridicată şi întârzierile între semnalul direct şi cel recepţionat
nu sunt prea mari se poate folosi o schemă complexă de anulator de ecou, capabil
să genereze o replică a ecoului şi să-l scadă din ecoul real. Structura complicată
este mult mai scumpă (3-4 ori) decât un supresor de ecou, şi se foloseşte de regulă
la transmisii prin satelit. În figura 3.11 se prezintă o schemă bloc.
Semnal
receptionat
Sintetizator
semnal
ecou
Traseu de Replica ecou Circuit

reactie (sintetica) Zech
V local
Semnal
emis Bloc de
scadere
(ecoul anulat) traseu ecou cuplor
Fig. 3.11
3.3.4. Pierderi de retur (ERL)
Gradul de echilibrare al unui circuit se apreciază de regulă prin puterea

returnată, în dB, la o frecvenţă anume sau într-o anume bandă de frecvenţă. ERL e
o medie ponderată a puterii returnate pe toate frecvenţele în gama 500-2500 Hz.
Dacă, cu notaţia din figura 3.12.a, impedanţele la emisie şi recepţie sunt notate cu
A respectiv B, atunci definiţia pierderii de retur este:
A+ B
RL (dB ) = 20 lg (3.16)
A-B
Valoarea recomandată este de cel puţin 42 dB pe toate frecvenţele între 800
şi 2300 Hz. Aceasta corespunde la o impedanţă de 600 ± 10 ohm.
3.3.5. Zgomotele
Clasificare
Zgomotele constituie principala sursă de perturbaţii pe canalele de
telecomunicaţie, motiv pentru care de multe ori în literatura de specialitate
termenul de zgomot se substituie celui de perturbaţie. Zgomotele sunt perturbaţii
care nu sunt coerente cu nici unul din semnalele utile transmisiei, abordarea lor
putând fi efectuată cu metode ale dinamicii stocastice, specifice mărimilor
aleatoare. Considerăm orice semnal aleator (stocastic) ca fiind o funcţie de două
variabile: x(t , a) = x(a ) (t ) , unde a ia valori în spaţiul eşantioanelor ce pot fi puse în
evidenţă în urma realizării particulare a unui experiment.
O altă mărime reprezentativă în procesul stocastic o constituie valoarea

medie a întregului ansamblu de realizări:
1 N (k )
M x (t1 ) = lim
N ®¥ N
åk =1
x (t1 )
Dacă proprietăţile unui proces aleator staţionar pot fi descrise prin

evaluarea valorilor medii asociate pe o singură realizare:
1 T (k )
M x (k ) = lim ò x (t )dt
T ®¥ T 0
procesul se numeşte ergodic.
La orice proces ergodic mediile asociate temporal oricărei realizări sunt
numeric egale cu mediile determinate statistic pe ansamblul de realizare. Pornind
de la aceste consideraţii, vom putea împărţi zgomotele în două categorii: zgomote
ergodice, care sunt previzibile în medie, şi neergodice. La rândul lor, zgomotele
ergodice pot fi gaussiene (zgomote ce au în orice moment o distribuţie de
probabilităţi normală, cu aceeaşi dispersie), sau negaussiene. Un zgomot gaussian
cu densitate de putere spectrală constantă poartă numele de zgomot alb; dacă
densitatea spectrală de putere variază cu frecvenţa zgomotul se numeşte colorat.
Zgomotele neergodice pot fi regulate (atunci când se repetă cu periodicitate) sau
neregulate (dacă apariţia lor este complet imprevizibilă).
Acestei clasificări pe baze matematice i se poate adăuga o clasificare pe
baze tehnice, care ţine seama mai puternic de cauzele care provoacă zgomotele, şi
prin care se deosebesc: zgomotul de impulsuri şi zgomotul de fluctuaţii. Zgomotul
de impulsuri este produs de surse care furnizează energie la intervale discrete de
timp (salturi de durată foarte scurtă), urmate de pauze suficient de lungi ca regimul
tranzitoriu provocat de un impuls să se încheie. Dacă 2p t << Df se poate
considera că în această bandă spectrul este constant, iar impulsul rectangular care
aproximează perturbaţia poate fi înlocuit prin impulsul Dirac ce dă aceeaşi energie
în banda f.
Zgomotul de fluctuaţii este un zgomot ergodic gaussian, ce poate fi
considerat ca fiind format dintr-un număr foarte mare de perturbaţii de durată
foarte mică, ce pot fi substituite prin impulsuri Dirac de durată Dhi:
x(t ) = å Dhi * d (t - ti )
i
Trebuie remarcat că tipul de zgomot este hotărât nu numai de natura sursei
de zgomot ci şi de timpul de răspuns al sistemului supus la zgomot. Cu aceeaşi
sursă de interferenţă, ieşirea unui circuit poate produce fie un zgomot de impulsuri,
fie de fluctuaţii, în funcţie de t = K Df . De exemplu, o sursă de zgomot produce
impulsuri cu un interval mediu între ele de 5 ms; pentru un receptor cu
Df = 1 KHz , ele se simt ca zgomot de impulsuri, dar pentru un receptor cu
Df = 25 Hz (t = 40 ms ) , va apare zgomot de fluctuaţii.
Pentru circuite liniare, nivelul la ieşire al zgomotului de impulsuri Vi se
consideră proporţional cu banda de trecere:
Vi = ki * Vin * Df
unde Vin este amplitudinea zgomotului de impuls la intrare, în timp ce nivelul
zgomotului de fluctuaţii Vf va fi:
V f = k 2V0 Df , cu V0 nivelul de zgomot pentru Df 0 = 1 Hz
Ca o regulă generală, densitatea spectrală a zgomotului, indiferent de sursă,
scade cu frecvenţa, dar trebuie să se ţină seamă nu numai de sursa de zgomot, ci şi
de canal. Astfel nivelul perturbaţiilor atmosferice creşte cu frecvenţa pe unde
scurte, la transmisii radio, dar scade cu frecvenţa pe orice tip de circuit fizic.
Un tip special de zgomot este cel care nu-şi are originea în canalul de
transmisie, ci îşi are originea în aparatura de emisie/recepţie.
Principalul zgomot de acest tip este cel de agitaţie termică disipat pe
rezistoare caracterizat prin tensiunea eficace de zgomot:
E tf = 4kTRDf
unde:
( )
k – constanta lui Boltzmann 1,38 * 10-23 J °C ,
T – temperatura absolută la care se măsoară zgomotul,
R – rezistenţa rezistorului.
Zgomotul de agitaţie termică se manifestă şi în absenţa semnalului.
Un alt tip de zgomot se întâlneşte în dispozitivele de amplificare. Se
numeşte zgomot de şoc şi e cauzat de natura discretă a fluxului de electroni şi de
procesele de transfer de sarcină. Considerând I valoarea medie a curentului prin
circuit, eroarea medie pătratică produsă de zgomotul de şoc este:
I 2 = 2IeDf
( )
unde e este sarcina electronului 1,6 * 10-19 C .
Atât zgomotul termic cât şi zgomotul de şoc au densitate de putere

constantă până la frecvenţe de ordinul sutelor de MHz şi o distribuţie gaussiană a
probabilităţii de amplitudine, spre deosebire de zgomotul de amplitudine, care are
totuşi spectru “alb”, dar o distribuţie de probabilitate negaussiană.
Evaluarea zgomotului alb

În general, zgomotul măsurat pe linie este de tip zgomot alb, evaluarea cea
mai corectă făcându-se atunci când pe linie nu are loc nici un trafic. De cele mai
multe ori evaluarea sa se face prin raportul S/Z, definit ca raportul [în dB] între
nivelul unui semnal standard de test (0dBm0) şi nivelul zgomotului în banda de
3100 Hz. În figura 3.12 se prezintă o schemă tipică de evaluare a zgomotului alb în
canalul de comunicaţie.
Trebuie făcută o demarcaţie între zgomote şi alte semnale care sunt
coerente cu semnalul util, diafonii şi alte interferenţe.
Diafoniile sunt perturbaţii care provin din semnale utile de pe alte canale,
de regulă atunci când mai multe perechi de fire sunt împachetate în acelaşi trunchi.
Recomandările CCITT G.151 cer o limitare la 43 dB între canalele dus şi retur
pentru a evita diafoniile pe cablul telefonic.
270 - 3000Hz Decibel - metru
600
Filtru trece banda

Fig. 3.12
În transmiterea de date numerice se recomandă următoarele operaţii pentru

evitarea diafoniilor într-un mănunchi de perechi de fire torsadate:
- evitarea diafoniei între circuitul de semnal şi cel de control prin folosirea unei
mase comune pentru fiecare din cele două perechi torsadate;
- folosirea impedanţei terminale caracteristice;
- folosirea într-un mănunchi a perechilor centrale pentru semnal şi a celor
exterioare pentru control;
- realizarea unei ecranări suplimentare prin folosirea unei perechi torsadate cu
ambele conductoare legate la masă, amplasată între circuitele de semnal şi cele
de control.
Interferenţele provin din semnale care se transmit simultan pe acelaşi

suport, cu purtătoare de frecvenţă diferită; zgomotul ce apare în acest caz se
numeşte zgomot de intermodulaţie (vezi CCITT REC G.712).
Zgomotul de cuantizare
În sistemele numerice de transmisie, prin cuantizarea semnalelor analogice
apare un zgomot sistematic datorat faptului că valoarea fixată a cuantei afectează
mult mai puternic semnalele de mică valoare decât pe cele de valoare ridicată.
O soluţie pentru minimizarea efectelor zgomotului de cuantizare îl
reprezintă compandarea, procedură ce constă în două operaţii: mai întâi
comprimarea gamei dinamice a semnalului analogic, apoi expandarea aceleiaşi
game până la nivelul iniţial. Evident, soluţia se poate aplica şi în cazul transmiterii
semnalelor pur analogice (de exemplu, semnal vocal).
În cazul semnalelor analogice ce se discretizează, cele de nivel scăzut
suferă mai întâi operaţia de expandare şi apoi cea de compresie. În figura 3.13.a se
prezintă o schemă de principiu pentru a realiza compandarea semnalului vocal.
Compresia şi expandarea în compandoare au loc în jurul unui punct focal
numit şi punct de nivel neafectat (de operaţia de compandare), reprezentat punctat
în figură. În practică se utilizează convertoare neuniforme, care constau dintr-un
dispozitiv de compresie de tip cuantizor cu pas variabil urmat de un cuantizor cu

pas uniform. De obicei se foloseşte o lege de compresie logaritmică, de tip
Y = log X , unde X, Y reprezintă intrarea, respectiv ieşirea cuantizorului cu pas
variabil. În figura 3.13.b se prezintă caracteristica unui astfel de cuantizor. Cele
mai utilizate legi de compresie sunt aşa numitele: legea µ şi legea A, definite de
relaţiile:
log(1 + µx )
y=
log(1 + µ )
şi respectiv:
ì1 + log( Ax )
, pentru 1 A £ x £ 1
ïï 1 + log A
y=í
Ax
ï , pentru 0 £ x £ 1 A
ïî 1 + log A
unde y = Y Ymax şi x = X X max , iar µ şi A determină severitatea compresiei.
2:1 Compresie Expandor

1:2
+10dBm
-225
-50dBm
Nivel semnal
ridicat
Punctul focal
scazut
a.
Fig. 3.13.a
iesire y
ymax
Δ
y5
Δ
y4
Δ4 Δ5 Δ6
xmin x1 x2 x3
Δ1 Δ2 Δ3 y3 x4 x5 xmax intrare x
y2
y1
ymin
Fig. 3.13.b
Unităţi de evaluare a zgomotelor

Folosind un nivel de referinţă de 1 mW (0 dBm), valorile de zgomot trebuie
să fie negative. În SUA sistemul de unităţi Bell presupune o referinţă de 10-12 W
(-90 dBm) şi valorile zgomotului se exprimă în decibeli peste nivelul de referinţă al
zgomotului (dBrn), nivelul de –90 dBm devenind 0 dBrn.
Standardul Bell nu este însă internaţional. CCITT a recomandat măsurarea
zgomotului cu un psofometru. Termenul tensiune psofometrică corespunde valorii
medii pătratice a tensiunii ponderate de zgomot într-un punct şi se exprimă în
milivolţi. Se foloseşte şi termenul de putere psofometrică, măsurată în picowatt
(pWp).
psofometru v 2 12
pW p = 10 (3.17)
600
În decibeli:
(
dB p = 10 lg pW p )
Recomandările CCITT G.123 privind zgomotul pe circuite sunt:
- zgomotul total indus să nu depăşească 1 mW (cca. 160000 pWp)
- zgomotul pe fiecare canal să nu depăşească 2 pW0p/km
- nivelul de zgomot pe o linie liberă de 10000 km să nu depăşească 50000 pW
(-43 dBm0p).
O altă mărime de evaluare a zgomotului este factorul de îmbunătăţire r,

definit ca o măsură a zgomotului dintr-un circuit în raport cu un circuit ideal (fără
zgomot). Pentru un sistem linear:
(S Z )Intrare
r= (3.18)
(S Z )Iesire
Zgomotul de impulsuri
Zgomotul de impulsuri este greu de evaluat, datorită duratei foarte scurte a
impulsurilor şi a apariţiei sporadice a acestora. Metoda curentă constă în numărarea
impulsurilor ce depăşesc în amplitudine un anumit prag, pe o durată determinată de
timp. Recomandările CCITT M. 81 prevăd un nivel de referinţă de 8 dB sub nivelul
semnalului ca acceptabil. În ceea ce priveşte viteza de apariţie, la un nivel de
limitare de –21 dBm0 se acceptă 18 impulsuri numărate într-o perioadă de 15
minute. În categoria zgomotelor de impulsuri se încadrează şi salturile de fază sau
de amplitudine, provocate de regulă de unele fenomene de comutare în dispozitive.
Pragul uzual de la care se înregistrează un salt de amplitudine este 1…6 dB, iar un
salt de fază 15°…45°. Menţionăm de asemenea perturbaţia denumită “cădere
temporară”, ce constă din întreruperea pe cel puţin 4 ms a semnalului. Se
interpretează ca întrerupere orice reducere cu 12 dB a semnalului recepţionat. În
figura 3.14 se prezintă aceste perturbaţii: a) zgomot de impulsuri; b) salturi de fază
şi de amplitudine; c) cădere temporară.
Salt de amplitudine
jilter >4 ms
Varfuri Salt
faza
12 dB >12dB
efectul
zgomotului
creste
Nivel mediu
c.
a.
b.
Fig. 3.14
Zgomotul de impulsuri, salturile de amplitudine şi de fază şi întreruperile
scurte sunt numite şi “tranziţii de linie”. Sursele acestora pot fi naturale (de
exemplu, încărcarea electrică statică a liniei) sau artificiale (închiderea şi
deschiderea de comutatoare şi relee, întreruperi datorate siguranţelor, operaţii
industriale: sudură, porniri-opriri motoare ş.a., comutări pe tiristori etc.).
Pentru a preveni aceste tranziţii, recomandările uzuale sunt:
- să nu se plaseze liniile de date în apropierea liniilor de transport energie;
- să se realizeze ecranarea cablurilor de transmisie şi punerea la masă a
echipamentelor de transmisie de date;
- să se închidă cablurile prin impedanţa caracteristică;
- să nu se opereze pe acelaşi cablu cu circuite de date şi circuite ce operează
în cc la tensiune ³ 60 V.
Distorsiunile de întârziere
Canalele de comunicaţie prevăzute cu filtre trece bandă nu asigură aceeaşi
viteză de transmisie pentru toate frecvenţele, creând o diferenţă de fază între
armonicele pe diferite frecvenţe ale aceluiaşi semnal. Fenomenul este mai evident
şi mai dăunător pe măsură ce viteza de transmisie creşte şi intervalul de bit (de
transmisie a unui simbol binar) scade.
Caracteristicile de fază ale unui canal sunt foarte greu de măsurat direct,
deoarece la recepţie nu se poate stabili cu exactitate o referinţă de fază. Se măsoară
de obicei deviaţia de fază cu frecvenţa (q /f), adică timpul de întârziere de grup
(vezi şi paragraful 3.3.1), ca măsură aproximativă pentru întârzierea de fază q /f.
O metodă clasică de măsură este aceea a figurilor Lissajoux, prezentată
succint în figura 3.15:
a) circuitul de test
b) aprecierea defazajului, sin q = A B
c) soluţia grafică, care permite aplicarea formulei:
Dq 1 Dq
Întârzierea = * * 10 6 µs = * 2778 (3.19)
Df 360 Df
B A
sinθ=
OSCILOSCOP
0 45 90 135 180 225 270
θ [] Δθ
T[µs]
Δf
Δθ
Δf
f[Hz] f[Hz]
c.
Fig. 3.15
Este evident că cele mai frecvente distorsiuni de întârziere apar în canale

cu curenţi purtători (cu mai multe frecvenţe purtătoare). Trebuie menţionat că
bobinele de încărcare, utilizate pentru mărirea artificială a inductanţei (vezi
figura 3.4) sunt o sursă importantă pentru distorsiuni de întârziere.
Valoarea tolerabilă pentru distorsiunea de întârziere depinde de
probabilitatea de apariţie a erorilor, de viteza de transmisie, de tipul de date (forma
semnalului) şi alte caracteristici ale liniei. Combaterea distorsiunilor de întârziere
se face prin utilizarea egalizatoarelor.
În figura 3.16 se arată modul în care acţionează un dispozitiv de egalizare
(rezultatul este prezentat cu linie punctată). Procedura uzuală constă în calculul
(aproximativ) al întârzierii şi alegerea unei caracteristici de egalizator care să o
compenseze pe o anumită porţiune. De regulă se selectează o bandă îngustă de
frecvenţă şi se întârzie mai mult frecvenţele din zona centrală a benzii în raport cu
frecvenţele din zonele laterale ale benzii selectate.
Se poate realiza şi egalizarea de amplitudine, atenuând frecvenţele centrale
şi amplificând frecvenţele din zonele laterale.
Intarziere[ms]
A - linie negalizata
B - egalizorul
C - linie egalizata
f[Hz]
Fig. 3.16
Un egalizator uzual operează în gama 250…3400 Hz pe care o împarte în

14 secţiuni spaţiate la intervale de 200 Hz, de la 600 la 3200 Hz. Întârzierea
inserată în fiecare secţiune este cuprinsă între 0,5…2,2 ms, iar amplitudinea
necesară pe secţiune de la +3 la –3 dB.
Deşi de obicei egalizarea se efectuează la recepţie, există şi varianta în care
circuitul de egalizare se montează imediat după emiţător, situaţie în care el se
numeşte egalizator de predistorsiune. Semnalul este distorsionat astfel încât linia să
acţioneze ca un egalizator.
În capitolul următor, când se vor face referiri la transmiterea semnalelor

binare în banda de bază, se va trata pe larg problema egalizatoarelor numerice,
înglobate în categoria filtrelor numerice, cu structură fixă sau adaptivă.
Să menţionăm de asemenea că în categoria erorilor de întârziere pot fi
grupate fenomenele neplăcute ce apar atunci când semnalele de date transmise în
bandă vocală sunt transpuse într-o bandă de frecvenţă ridicată şi apoi se revine la
banda iniţială (de exemplu în reţele industriale de tip MAP, la care prin
transpondoare de frecvenţe se preiau date de pe o reţea locală şi se transpun în
frecvenţele magistralei de bandă largă a sistemului). Eroarea maxim acceptată la
această transpunere este de ±6 Hz pentru o frecvenţă de 1000 Hz.
Jitter-ul de fază
Jitter-ul de fază este o variaţie în timp a unei secvenţe de tranziţii de
purtătoare la recepţie, în raport cu secvenţa temporală în care au fost transmise
aceleaşi tranziţii (vezi figura 3.15.b).
Jitter-ul de fază este foarte frecvent în transmiterea datelor numerice de

mare viteză. Definiţia tradiţională a jitter-ului este modulaţie unghiulară nedorită.
Acest lucru înseamnă schimbări instantanee ale frecvenţei de la o perioadă la alta şi
apare de regulă atunci când frecvenţa zgomotului modulează frecvenţa purtătoarei.
Chiar şi un jitter de 1° are un efect considerabil în transmisia de date, pentru că la
viteze mari impulsurile corespunzătoare semnalelor binare devin mai scurte şi tind
să se unească sau să provoace perturbaţii intersimbol (să fie considerat impuls pe
un interval de bit în care de fapt impulsul era absent). Şi mai afectate de jitter sunt
semnalele transmise pe purtătoarele de frecvenţe ridicate dintr-un grup de frecvenţe
simultane, deoarece jitter-ul creşte proporţional cu frecvenţa de modulaţie, iar
jitter-ul fiecărei purtătoare se împarte la toate semnalele ce au legătură cu
purtătoarea respectivă. Astfel, apar ca surse de jitter armonicele frecvenţei de 50 Hz
a liniilor de alimentare cu energie electrică.
Deşi sursă majoră de perturbaţii, jitter-ul apare rareori independent, fiind
strâns legat de alte perturbaţii (distorsiuni de întârziere, distorsiuni de
caracteristică).
Pentru evaluarea jitter-ului, tehnica standard utilizată în prezent este
detectarea trecerilor prin zero, în fond jitter-ul de fază fiind asociat cu orice variaţie
nedorită a trecerii prin zero a semnalului recepţionat.
Distorsiuni armonice
Distorsiunile armonice apar datorită neliniarităţilor din caracteristica
amplitudine-frecvenţă a echipamentelor ce concură la transmisie, situaţie în care pe
lângă frecvenţa fundamentală apar şi multipli întregi ai acesteia (armonici). În
banda vocală, cele mai pronunţate sunt efectele armonicelor doi şi trei (vezi
figura 3.17.a).
Evaluarea distorsiunii armonice se face prin diferenţa (în dB) între nivelul
fundamentalei şi nivelul armonicei, ambele determinate la recepţie (vezi figura
3.17.b). Valorile recomandate (acceptabile): 25 dB pentru armonica a doua şi 30 dB

pentru armonica a treia.
Fundamentale
Amplitudine
Armonica a treia
Armonica a doua
0 300 704 1000 1408 2000 2112 3000
Fundamentala Armonica a treia

Armonica
a doua
Fig. 3.17
Distorsiuni neliniare
Aceste distorsiuni apar în special din cauza neliniarităţilor şi fenomenelor
de saturaţie în amplificatoare şi se manifestă prin modificări în caracteristicile
semnalului transmis (alterarea amplitudinii, diferenţe de fază ş.a.). Astfel, pentru
date binare transmise cu viteze peste 2400 bit/s, eroarea de fază cauzată de
distorsiunile neliniare face ca biţii să se suprapună când caracteristica de fază
suferă neliniarităţi de tipul celor marcate în figura 3.18.
720 caracteristica
caracteristica
neliniara
360
300 1800 3000

Fig. 3.18
Pentru evaluarea distorsiunilor neliniare se recomandă o metodă ce

utilizează două perechi de semnale sinusoidale de test, centrate pe frecvenţele 860
şi 1380 Hz. Distorsiunile de ordinul 2, care produc semnale B±A, se măsoară pe
două benzi, distorsiunile de ordinul 3 care produc 2B-A într-o singură bandă.
Această tehnică de măsurare se corelează bine cu cea de măsurare a distorsiunilor

armonice şi nu e sensibilă la distorsiuni de întârziere, iar zgomotul poate fi filtrat
(vezi figura 3.19: a – formarea produselor de distorsiune, b – filtrarea zgomotului).
Banda de
masurare
filtru
trece
banda Produse de
distorsiune
Zgomot
B-A 860 1380 2B-A B+A
b.
a.
Fig. 3.19
Distorsiuni bias
Forma semnalelor numerice recepţionate nu este aceeaşi cu cea a
semnalului original emis, din cauza distorsiunilor de întârziere ce apar în
transmisie, ce produc nesincronizări între momentul testării valorii binare şi pragul
de decizie. În figura 3.20 se urmăreşte acest efect asupra unui semnal de control
NRZ, transmis în linie bipolar.
Cu linie punctată s-a marcat pragul de decizie optim, cu linie punct
pragurile deplasate. Decizia se ia astfel: o valoare pozitivă faţă de prag în
momentul de test (marcat de ceasul cu care se face eşantionarea) semnifică stare
logică “1”, iar o valoare negativă semnifică “0”. Dacă pragul de decizie e deplasat
cu o valoare pozitivă, atunci durata biţilor “1” se scurtează iar a biţilor “0” se
măreşte (fenomen numit bias pozitiv). Dacă pragul de decizie se deplasează spre
valori negative, apare fenomenul de bias negativ: durata biţilor “1” creşte, iar cea a
biţilor “0” se micşorează.
Se poate defini un procent de distorsiune bias (dB):
T1 - T0
d B [%] = % (3.21)
T1 + T0
unde: T1 = durata biţilor “1”;

T0 = durata biţilor “0”.
Fig.3.20
Perturbaţii intersimbol
Perturbaţiile intersimbol, denumite şi interferenţe intersimbol sau
distorsiuni de caracteristică sunt cauzate tot de unele nereguli în mecanismul ce
asigură sincronizarea datelor la recepţie, în sensul că momentele de tranziţie sunt
deplasate faţă de poziţia ideală. Deplasarea tranziţiilor e provocată de această dată
de faptul că o nouă formă de undă apare la recepţie înainte ca precedenta să fi atins
valoarea finală. Acest fenomen poate provoca înlocuirea unui “1” cu un “0” la
recepţie, faţă de mesajul original, deci interferenţa intersimbol. În figura 3.21 se
prezintă modul în care acţionează interferenţa intersimbol, ce duce la scurtarea,
respectiv lungirea unor intervale de bit. În figura 3.21 sunt marcate: a – secvenţa de
date NRZ iniţială; b – ceasul de sincronizare; c – fronturile datorate fiecărei
tranziţii de date; d – semnalul la ieşirea din canal; e – secvenţa de date numerice la
recepţie
Combaterea distorsiunilor bias şi a interferenţelor intersimbol se face cu
dispozitive numite regeneratoare, utilizabile însă doar la viteze scăzute (până la
1200 bit/s) şi capabile să reducă distorsiuni de 40% - 50% până la un procent de
2%. Există însă şi tehnici numerice specifice care vor fi tratate în alte secţiuni ale
lucrării.
Evaluarea distorsiunilor asupra simbolurilor liniare se poate face printr-o
metodă clasică, numită metoda “modelului ochi” şi care se prezintă în paragraful
următor.
A)
C)
D)
E)
Fig 3.26
Fig. 3.21
Modelul ochi
Modelul ochi permite vizualizarea pe un display (de obicei osciloscop) a
efectelor canalului asupra unei secvenţe de date binare. Schema de principiu este
prezentată în figura 3.22a iar în figura 3.22b este redată captura unei imagini de pe
ecranul osciloscopului.
Intrare Y
CANAL SI/SAU
Ceas GSPA DISPOZITIVE
DE
PRELUCRARE
SEMNAL
OSCILOSCOP
Trigger
Fig.3.27
Fig.3.22a
Fig. 3.22b
Esenţial în schema de măsură este generatorul de semnale pseudoaleatoare
GSPA care primeşte impulsuri de la operatorul de semnal de ceas şi le aplică după
ce creează secvenţa binară pseudoaleatoare pe intrarea osciloscopului. Timpul în
care spotul parcurge ecranul corespunde perioadei semnalului de ceas, care se
aplică şi pe intrarea de trigger a osciloscopului.
La fiecare scanare se înregistrează pe ecran superpoziţia dintre răspunsul
sistemului de comunicaţie (sau numai al canalului) la semnalul oferit de GSPA şi
suma cozilor răspunsurilor precedente. Prin persistenţa imaginii se creează un
model care seamănă la aspect cu un “ochi”.
În figura 3.23 se prezintă un astfel de model. Limitele superioare şi
inferioare ale “ochiului”, U1 şi respectiv U2 definesc cea mai mare, respectiv cea
mai mică amplitudine a semnalului recepţionat. Deschiderea “ochiului” ne arată cât
de mare este distorsiunea în recepţia valorilor “1” şi “0”.
Mai mult, prin determinarea lui Tmax, timpul de la start până la deschiderea
maximă, se poate afla care este momentul optim pentru eşantionarea datelor la
recepţie.
U2 U1
Tmax
Fig 3.2 8
Fig.3.23
În figura 3.24.a se arată mai detaliat felul în care se “construieşte” un

model ochi, analizând elementele componente ale unei unde rectangulare.
Semnal de intrare Semnal de iesire

in linie in linie
Nivel constant
biti “1”
Nivel constant
biti “0”
Tranzitie izolata
0->1
Tranzitie izolata
1->0
Impuls izolat
010
Impuls izolat
101
Suprapunerea
semnalelor Model ochi
Interval bit Interval bit
Fig 3.29.a
Fig.3.24
Valoarea distorsiunii ce se poate determina din acest model, numită şi
distorsiune izocronă DI este, procentual:
t pi
DI (% ) = 100 (3.22)
t ui
În figura 3.25 se prezintă diferite diagrame ochi pentru valori diferite ale
jitter-ului de tranziţie vârf la vârf: a – fără interferenţă; b – jitter 5%; c – jitter 10%;
d – jitter 30%; e – jitter 50%; f – jitter 100%.
A) B) C)
E) F)
D)
Fig 3.30
Fig.3.25.
3.4. Fibra optică ca mediu de comunicare
Progrese tehnice remarcabile, la care se vor face referiri în acest

subcapitol, au permis realizarea unor ghiduri de undă pentru radiaţia luminoasă,
denumite fibre optice, cu atenuări acceptabile (sub 20 dB/km) şi cu avantaje certe
ca: probabilitatea de eroare foarte mică, gabarit redus, bandă largă, etc.
Deoarece în transmisia prin fibră optică apar blocuri specifice, se prezintă
în figura 3.26 o schemă de principiu pentru un sistem numeric de comunicaţie
folosind fibra optică drept mediu de comunicaţie (incluzând şi dispozitive
regeneratoare de semnal, asemănătoare repetoarelor utilizate în transmisia pe
suport metalic).
În cele ce urmează se vor face referiri nu numai la fibra optică, ci şi la alte
elemente esenţiale din sistemul din figura 3.26, şi în special privind sursa optica şi
receptorul optic.
DEMULTIPLEXO
AMPLIFICATOR
REGENERATOR
MULTIPLEXOR
SURSĂ DE LUMINĂ
INFORMAŢIE
DETECTOR OPTIC
EMIŢĂTOR OPTIC
RECEPTOR OPTIC
INFORMAŢIE
DECODOR
DRIVER
CODOR
R
FIBRA OPTICĂ
STAŢIE REPETO STAŢIE

LOCAL R LADISTANŢ
Ă Ă
DEMULTIPLEXO
AMPLIFICATOR
REGENERATOR
MULTIPLEXOR
SURSĂ DE LUMINĂ
INFORMAŢIE
DETECTOR OPTIC
EMIŢĂTOR OPTIC
RECEPTOR OPTIC
INFORMAŢIE
DECODOR
DRIVER
CODOR
R
Fig.3.26
3.4.1. Cabluri cu fibră optică
O fibră optică este un ghid de undă dielectric folosit pentru propagarea

energiei electromagnetice la frecvenţe optice. Transmisia informaţiei are loc prin
modularea fluxului optic. O fibră optică simplă constă dintr-un miez circular de
diametru d având indicele de refracţie uniform n1 , încorporat de un înveliş
protector cu indicele de refracţie n2 . Lumina lansată sub unghiul q1 va fi
propagată în miez cu unghiul q 2 faţă de axul central. Razele incidente sub un
unghi mai mare decât q1 nu vor fi reflectate intern, ci refractate în învelişul
protector sau înapoi în aer. Unghiul de propagare este legat matematic de apertura
numerică AN, mărimea ce exprimă puterea luminoasă ce are acces în fibră:
AN = (n
2
1 )
- n22 = sin q1 = n1 × sin q 2
(3.23)
Ca şi la propagarea undelor electromagnetice, doar anumite moduri se pot
propaga în fibră optică. Numărul de moduri M depinde de lungimea de undă l
după relaţia:
2
æ p × d × AN ö
M = 0.5ç ÷ (3.24)
è l ø
Numărul M scade pe măsură ce diametrul miezului scade, pentru o lungime

de undă şi o apertură dată. Când diametrul ajunge de ordinul lungimii de undă
(d = 2..4 µm), din fibră se propagă o singură rază, în aşa numitul monomod
(single-mod) – vezi figura 3.27.a. Până în prezent, tehnologic nu s-au obţinut surse,
detectoare şi conectori care să permită exploatarea industrială a fibrei monomod.
înveliş Impuls Impuls

n1 = 1,471 intrare ieşire
40µ
intrare
n2 = 1,457 2,5µ
miez
a
n1 = 1,527
q 20µ 30µ 20µ
q1 n2 = 1,517
b
n1 = 1,562( pe ax)
100µ
n2 = 1,54 ( periferie) µ
c
Fig.3.27
În schimb există posibilitatea de operare multimod. Diametrul firului este
suficient de mare (50..70 µm) ca să permită propagarea în mai multe moduri, fiecare
având timpi şi viteze de propagare diferite (figura 3.27.b). Un semnal optic care
traversează fibra suferă o reducere în amplitudine şi în banda de frecvenţă.
Reducerea benzii este provocată de dispersie, ea are două surse: dispersia de mod şi
dispersia de material.
Dispersia modală constă în împrăştierea impulsului datorită diferitelor
lungimi ale traseelor parcurse de fazele luminoase provocate de reflecţii multimod.
Dispersia de material se datorează dependenţei neliniare a indicelui de refracţie a
miezului de lungimea de undă a sursei.
Dispersia (reducerea benzii) creşte în funcţie de lungimea fibrei şi se
exprimă în MHz/km. Ea creşte liniar până la 1,5 km, apoi proporţional cu rădăcina
pătrată a lungimii. Pentru situaţia când se transmit impulsuri, dispersia se exprimă
în ns/km.
Fibrele multimod se împart în două categorii: cu indice fix (step-mode) şi
respectiv cu indice gradat (graded-index).
Fibrele din prima categorie au un miez cu indicele de refracţie uniform; în

el se produc frângeri bruşte ale razei la contactul intre miez şi înveliş. Aceste fibre
au dispersie ridicată ce duce la o reducere a benzii de aproximativ 33MHz/km.
În fibrele cu indice gradat (figura 3.27.c), indicele de refracţie al miezului
descreşte parabolic de la centru spre exterior; în acest fel refracţiile permanente fac
ca raza luminoasă să se propage ca o sinusoidă prin miez. Razele de lumina
parcurg traseele mai lungi (cele din zona cu indicele de refracţie redus) cu o viteză
sporită şi ca atare dispersia scade, putându-se obţine chiar performanţe de ordinul
1 ns/km.
Semnalele care traversează o fibră optică suferă de asemenea o pierdere în
amplitudine. Această atenuare este cauzată de ciocnirile cu ioni metalici şi a
prezenţei apei sub formă de radicali OH şi depinde de lungimea de undă a radiaţiei
ce se propagă.
Atenuarea se exprimă în dB/km. După atenuare, fibrele optice se clasifică
în trei categorii: cu pierderi mari (peste 100 dB/km), cu pierderi medii
(20..100 dB/km) şi cu pierderi scăzute (sub 20 dB/km).
Din ultima categorie fac parte fibrele cu indice gradat, obţinute prin
modificarea nivelului de dopanţi în straturi succesive de siliciu realizate prin
depuneri de vapori.
În figura 3.28 se prezintă variaţia atenuării în funcţie de lungimea de undă
pentru cele 3 categorii de fibre, iar în tabelul 3.5 sunt grupate principalele
proprietăţi ale acestora.
a [dB/km]
Pierderi mari
1000
100
Pierderi medii
10
Pierderi mici
2 Vizibil Infraroşu
0,5 0,6 0,7 0,8 0,9 1,0 1,1 1,2 1,3 l(µ)
Fig. 3.28
Tabelul 3.5
TIPUL FIBREI ATENUARE LUNGIME DE APERTURA
[dB/km] TRANSM. [m] AN
Înveliş de plastic sau mare:
sticlă normală 100-1000 sub 30 0.5
Miez de Siliciu pur
Indice fix
Înveliş de plastic sau Medie:
Siliciu dopat 20-100 30-500 0.25-0.5
Înveliş de Siliciu dopat mică: 0.1-0.25
Miez de Siliciu dopat 1-20 500-10000
Indice gradat
Pentru detaliere, în figura 3.29 se prezintă caracteristica atenuare-lungime
de undă pentru o fibră monomod de siliciu dopat cu germaniu. În figura 3.30 se
prezintă spectrul de dispersie (a) şi produsul bandă – distanţă pentru acelaşi tip de
fibră. Se constată că lungimea de undă la care atenuarea e minimă (l = 1,3) este
foarte apropiată, deşi nu are lungimea de undă la care dispersia e minimă (tip de
propagare de grup sincron) – l = 1,4 .
a [dB/km]
10
Absorbţie infraroşii
1
Limită
Rayleigh
l(µ)
0,8 1,0 1,2 1,4 1,6 1,8
Fig. 3.29
Dispersie Banda × distanta

[ns/km] [GHz × km]
20 10
(a)
10 1
(b)
1
0,8 1,0 1,2 1,4 1,6
Fig.3.30
După cum s-a menţionat, transferul de putere în fibră depinde de apertura

numerică. Acest lucru se poate urmări pe graficele din figura 3.31.
Putere
[dBm]
10 Putere totală laser
5
0 Laser +7dBm
-5
-10 LED +2dBm
AN
-15
0 0,1 0,2 0,3 0,4
Fig. 3.31
În prezent se găsesc fibre de mare performanţă cu pierderi mici
(< 4 dB/km) cu AN peste 0.5 şi lărgime de bandă 16 Hz/km şi pe lungimi de până
la 25 km. Este necesar să se facă câteva precizări şi în legătură cu cablurile cu mai
multe fibre optice. Există doua tipuri constructive de bază: cablul strâns împachetat
(tight – buffer) şi cablul cu folii (loose - tube). În cablul strâns împachetat, fiecare
fibră este încapsulată într-un înveliş care o protejează împotriva forţelor externe,
este rigid şi atenuarea în fibră este influenţată de tensionarea datorată montării cât
şi de variaţiile de temperatură. Se utilizează doar pentru aplicaţiile de transmitere la
mică distanţă şi în spaţii închise. În cablul cu folii, fiecare fibră are o cămaşă de
protecţie cu un diametru convenabil mai mare decât al fibrei. Fibrele sunt ceva mai
lungi decât cablul şi ca atare nu sunt influenţate de tensiuni externe provocate de
montaj. Este posibil ca mai multe fibre să se grupeze într-un mănunchi cu înveliş
protector separat iar mai multe mănunchiuri formează cablul. Într-un mănunchi
fibrele trebuie cuplate astfel încât o sursă luminoasă să acţioneze asupra miezului
activ. În figura 3.32 se prezintă un mod de grupare în mănunchiuri; se recomandă
ca într-un mănunchi să se amplaseze 7…19 fibre, într-o configuraţie hexagonală.
Înveliş de
plastic
Elemente de 6 mm
rezistenţă (tip)
Fire în
cămaşă
Fig. 3.32
3.4.2. Surse de lumină
Principalele surse de radiaţii utilizate în transmisia pe fibră optică sunt

diodele electroluminiscente (LED) şi diodele laser cu injecţie (ILD). Ambele
folosesc ca semiconductor de bază GaAs, cu dopanţi adecvaţi astfel încât să
permită emisia în domeniul 800..1300 nm. Pentru laser se foloseşte o structură
dublu heterojoncţiune, în care structura activă GaAs este inconjurată de un strat de
tip p GaAs şi respectiv un strat de tip n GaAs depus prin creştere epitaxială. Emisia
luminoasă apare in joncţiunea p-n atunci când se aplică un potenţial extern, care
produce recombinări de electroni şi găuri urmate de o emisie cu lungimea de undă
proporţională cu schimbul de energie. Emisia unui LED este necoerentă, într-un
spectru lat de cca.. 40 nm. În schimb, la ILD se crează o cavitate rezonantă în
planul perpendicular pe joncţiunea p-n, ce permite o radiaţie laterală cu un spectru
foarte îngust (1..3 nm). În figura 3.33 se prezintă schema structurală pentru surse
de tip: a) LED şi b) laser, iar în figura 3.34 se prezintă modul în care are loc
radiaţia: a) LED şi b) laser.
curent
Ga As
t curent
Regiune
Ga Al As
n
Fibră
curent p n
p
a)
Electrod metalic b)
şi suport mecanic
Fig. 3.33
Atât LED-urile cât şi ILD-urile sunt modulate prin modificarea curentului

de injecţie. ILD transmite însă puteri cu nivel mult mai ridicat având o eficienţă
E f de 10…50%, faţă de cca. 3% în cazul LED.
numar de fotoni admisi P( puterea optica)
Ef = = (3.25)
numar de fotoni injectati I (curent de injectie)
Îmbunătăţiri permanente fac ca LED-urile să devină tot mai performante;
astfel s-a obţinut un LED InGaAsP ce emite într-un spectru de 1,27 µm , la o putere
de 500 µW . Durata de funcţionare a surselor menţionate este de maxim 10000 de
ore, LED-urile fiind în general active pe durată mai mare. În figura 3.35 se arată
cum se modifică eficienţa sursei pe măsură ce creşte durata de utilizare. Chiar și cu
un curent mare, după 13000 de ore nu se mai poate asigura o putere de 5 mW.
Unghi
acceptat
p0
Lumină Lumină
pierdută pierdută
θ
Raze necoerente
(unghi larg de emisie
)
Fig. 3.34
Unghi
acceptat de fibră
p0
θ Raze coerente
(unghi mic de emisie)
Po [mW]
10 0 48006400 8800
E+=16%
E+=10%
5
13200
0 50 100 150 200 If [mA]

Fig. 3.35
Tabelul 3.6 prezintă sintetic, comparativ, performanţele LED şi ILD (valori medii):
Tabelul 3.6
CARACTERISTICI LED ILD
Puterea debitată 0,1..10 mW 1 mW..100mW
Linearitate Excelentă neliniarităţi on-off
Eficienţa conversiei (electric-optic) 0,025 0,25
Lungime de undă de vârf 800..1000 nm 800..1000 nm
Lăţime spectrală 30..60 nm 4 nm
Durata de viaţă 104 ore 103 ore tipic-104 ore max
Timp de creştere 2..10 ns 0,5..1 ns
3.4.3. Detectori optici
O joncţiune de semiconductori iluminată este străbătută de un curent; acest

efect se numeşte fotovoltaic. Există două tipuri de fotodiode: diode p-i-n şi diode
avalanşă.
O diodă p-i-n (positiv-intrisec-negativ) are o structură cu trei straturi, în
care o pătură slab dopată p sau n (stratul i) este intercalată între două straturi
puternic dopate n sau p. În figura 3.36 se prezintă procentual răspunsul spectral
(sensibilitatea) unei diode p-i-n. Domeniul spectral este de la 0.35 la 1.13
micrometri, deci de la aproape ultraviolet la aproape infraroşu. Sensibilitatea este
maximă la 0.9 micrometri, cu un răspuns de circa 0,5 µA/µW .
S [%]
100
50
0
λ[µ]
0,2 0,4 0,6 0,8 1,0 1,2
Fig. 3.36
O altă mărime caracteristică este cuantumul de eficienţă QE (sau doar eficienţa),
definită ca raport între sensibilitatea S [µA/µW] şi lungimea de undă l [µm]:
s
QE = 124 (3.26)
l
Pentru exemplul din figura 3.36, QE = 70% .

Un alt mod de a defini eficienţa îl constituie raportul dintre fotoelectronii
generaţi faţă de fotonii incidenţi. Presupunând că o fotodiodă va genera (în T
secunde) N perechi electroni-goluri pentru M fotoni, după o lege de distribuţie de
tip Poisson [9]:
M N × e -M
Q(N ) = (3.27)
N!
se poate calcula numărul minim de fotoni necesari pentru a discerne un nivel logic.
Se presupune că un “0” logic se reprezintă prin flux zero de fotoni incidenţi, în
vreme ce un “1” logic este determinat de un flux de M fotoni într-un interval
elementar de bit T. Dacă se transmite “1”, detecţia acestuia se consideră realizată
dacă în perioada T se transmite cel puţin o pereche electron-gaură. Conform 3.27,
Q (0) = e - M . Probabilitatea de eroare asumată pentru o fibră optică este de 10-9 (se
alterează un bit din 109 trimişi); rezultă M = 21.
Evident, pentru siguranţă va fi necesar un număr mult mai mare de fotoni
(pentru că s-a neglijat eficienţa detectorului şi zgomotul cauzat de curentul de
întuneric), şi se ajunge la valoarea enunţată M - 20000 pentru o diodă p-i-n.
O sensibilitate mult superioară de cca. 100 de ori o oferă fotodiodele
avalansă (ADP) astfel încât pentru aceste detectoare este suficient un minim de 200
fotoni incidenţi pentru a avea o decizie corecta. În schimb, ADP generează un
zgomot puternic, raportul:
æSö æSö
ç ÷ = 10ç ÷
è Z ø APD è Z ø P-I - N
Un alt dezavantaj al ADP il constituie dependenţa performanţelor de
temperatură. În figura 3.37 este prezentat nivelul puterii de recepţie în funcţie de
Putere medie
la recepţie [dBm]
-15 pe=10-8
-25 PIN
-35 ADP
-45
-55
-65
Mbit/s
-75
0,1 0,4 1 2 10 100 1000
Fig. 3.37
viteza de transmisie la ADP şi p-i-n.
Trebuie menţionat că detectorul optic este principala sursă de erori din
sistemele optice de comunicaţie, având şi dezavantajul de a amplifica neliniarităţile
surselor de lumină (în special în cazul ILD).
Vom defini ca putere echivalentă de zgomot (NEP – noise equivalent power)

puterea incidentă minimă necesară pentru a genera un fotocurent egal cu curentul
total de zgomot al fotodiodei.
é A ù
curent de zgomot ê ú
é W ù ë banda û
NEP ê ú = (3.28)
ë banda û é Aù
sensibilit ate ê ú
ëW û
cu banda exprimată în Hz.
Ca o observaţie generală, sistemele optice ce transmit date binare sunt mai
tolerante la zgomot şi distorsiuni decât cele ce transmit semnale analogice.
3.4.4. Marja de transmisie
Se observă că performanţele optime ale detectoarelor se obţin la o lungime

de undă (0,8 - 0,9 microni) diferită de cea la care atenuarea în fibră este minimă
(1,3 - 1,4 microni). Şi timpul de stabilire este diferit (1-4 ns) mai mare decât la
ILD, mai mic ca la LED. Alegerea combinaţiilor sursă – fibră – detector trebuie
făcută cu multa atenţie pentru a obţine un compromis satisfăcător al
performanţelor. Criteriul general de apreciere al performanţelor este cel al marjei
(rezerva de transmisie), care ţine seama atât de performanţele sursei cât şi de cele
ale detectorului.
Figura 3.38 concentrează rezultatele prezentate până acum într-o diagramă
care raportează puterea (sursă – detector) la viteza de transmisie.
Formula utilizată pentru a determina puterea minimă necesară recepţiei
corecte este:
f
P = M ×h× = M ×h× f ×D
T
unde M este numărul de fotoni minim pentru detecţia corectă, h este constanta lui
Planck, f este frecvenţa optică a transmisiei ( f = c / l , pentru l = 1,3 µ şi
c = 300000 km/s rezultă f = 2,3 × 1014 Hz) şi D este viteza de transmisie în
biţi/secundă.
Se constată pe figura 3.38 că un sistem optic ce foloseşte o sursă LED şi un
detector PIN, lucrând la 4 Mbit/s, are o marjă de transmisie minimă de A = 35 dB.
Dacă fibra are atenuarea de 2 dB/km atunci marja devine zero doar pe un traseu de
17,5 km. Se pot transmite până la această distanţă date fără a fi necesare repetoare
pentru regenerare.
Puterea [dBm]
100 mW
(120 dBm) LASER
1 mW
(0 dBm)
LED
0,1 mW
(-10 dBm)
1 µW A
(-30 dBm)
RECEPTOR
1 nW D [Mbit/s]
(-60 dBm) 4 10 100 1000
Fig. 3.38
EXEMPLUL 3.3:
Se cere să se proiecteze un sistem optic de comunicaţie care să respecte
următoarele cerinţe:
- viteza de transmisie = 44,7 Mbit/s (22,35 MHz, format NRZ)
- distanţă = 4 km
- probabilitatea de eroare remanentă (BER) = 10-8
- S/Z = 12 dB (optic); 24 dB
- banda totală = 50 MHz = 200 MHz/km
SOLUŢIE:
a) Alegerea sursei:
Se alege un laser cu rejecţie ILD cu putere medie 10 dBm la 300 mA. Puterea
transmisă în fibră: 2 dBm (8 dBm pierderi în conector).
b) Alegerea detectorului:
Se alege un detector fotodiodă avalanşă APD, cu caracteristicile:
- S/Z (la BER=10-8) = 12 dB
- pierderi în conector = 1 dB
- NEP (formula 3.28) la 50 MHz = -48 dBm
- sensibilitate = -35 dBm
c) Alegerea cablului:
- atenuarea = 6 dB/km
- pierderi pe cablu = 24 dB
total pierderi 30 dB
- pierderi în conectori = 6 dB
d) Calculul excedentului de putere:
- nivelul optic al receptorului: r = a – c = 12 – 30 = -18 dB
- excesul = r-(-b)=-18+35=17 dB
CONCLUZIE: Excedentul de putere obţinut la o viteză de 44,7 Mb/s duce la
creşterea (S/Z) la circa 20 dB şi deci BER scade la circa 10-12.
3.4.5. Conectarea şi montarea cablurilor de fibră optică
Conectarea fibrelor optice este o problemă mult mai delicată decât

conectarea fibrelor metalice. Operaţia esenţială la conectarea fibrelor constă în
alinierea perfectă (aducerea miezurilor în linie). Există mai multe tipuri de
conectare, cel mai practic fiind cel cu mufă cu filet. Chiar şi în această situaţie, apar
pierderi (între 0.5-1.5 dB). Problema se complică când este vorba despre un
mănunchi de fibre sau când traseele implică conectarea mai multor segmente.
Instalarea cablurilor cu fibră optică implică şi ea tehnici specifice, dar nu
foarte diferite de tehnica pozării cablurilor metalice. Mai întâi trebuie preinstalaţi
conectorii, apoi secţiunile de cablu, cu singură grijă că la montare, să nu se aplice
tensiuni externe mai mari asupra cablului. Traseul trebuie ales cu multă grijă,
pentru că o deteriorare punctiformă duce la sacrificarea întregului tronson.
Dacă montarea cablurilor se face în exteriorul incintelor, se recomandă
îngroparea. În cazul în care solul e pietros se recomandă pozarea cablului pe un pat
de nisip de cca 30 cm grosime. Există însă şi situaţii când cablul urmează un traseu
aerian. Singura precauţie ce trebuie luată este ca să nu se depăşească tensiunea
externă insuportabilă (uzual 400 kg).
3.4.6. Avantaje, limitări şi perspective ale utilizării fibrelor

optice
Utilizarea fibrei optice duce la schimbări spectaculoase în tehnica

transmiterii de date. Dacă ne referim doar la gabarit, un singur exemplu: un cablu
cu diametrul de 75 mm, conţinând 900 de perechi de fire de cupru, poate fi înlocuit
de o fibră optică cu numai 0,8 mm, având aceeaşi capacitate de transmisie a
informaţiei.
Costul fibrei, pâna în prezent ridicat, a ajuns acum comparabil cu cel al
cablurilor metalice convenţionale şi tinde să fie inferior din momentul depăşirii
capacităţii de 1000 de circuite simultan.
Iată, succint, principalele avantaje oferite de fibra optică:
- posibilitatea de a transmite date cu viteză foarte mare (> Gbit/s)
- reduceri în greutatea şi dimensiunile cablului
- imunitate aproape totală la interferenţele electromagnetice
- diafonii foarte reduse

- posibilitatea de a transmite până la 50000 de circuite simultan, faţă de
maxim 5400 pe cablul telefonic şi maxim 48 pe pereche torsadată
- atenuare redusă (la fibrele cu pierderi mici)
- separarea (izolarea) emiţătorului de receptor
- probabilitate foarte mică de eroare (sub 10-8-10-9)
- calitate superioară a semnalului transmis
- nu perturbă alte medii de comunicaţie
Dezavantajele cunoscute sunt legate de montarea mai dificilă şi necesitatea
unei tehnologii de cuplare aparte. Durata de viată a surselor (în special a laserelor)
este redusă.
Perspectivele sunt însă promiţătoare, cel puţin în privinţa apariţiei unor
dispozitive (VLSI) care să faciliteze realizarea sistemului, în paralel cu scăderea
costului echipamentelor componente şi bineînţeles ale fibrei. S-au introdus recent
dispozitive capabile să servească alternativ ca sursa optică şi respectiv ca detector.
Denumite comercial EROS (Emitter-Receiver for Optical Systems), aceste
dispozitive permit eliminarea costisitorului separator necesar până acum
transmisiei bidirecţionale pe o singură fibră. Deasemenea, se prevede utilizarea
cristalelor lichide ca sursă de energie pentru fibre optice multimod. S-au dezvoltat
proceduri ce permit multiplexarea semnalelor (se pot transmite simultan 4 semnale
cu o pierdere suplimentară de 3-4 dB).
3.5. Canale Radio
3.5.1. Considerente istorice
Comunicațiile pe canale radio sunt percepute în zilele noastre ca o

componentă indispensabilă societății. Cel puțin pentru persoanele care fac parte din
generația Y (cei cărora li se adresează și această carte) lipsa accesului la un telefon
mobil inteligent poate crea o adevărată anxietate. Probabil nu va dura mult până
când, culmea, comunicațiile pe canale radio, care sunt prin natură neperceptibile, să
fie asociate mai natural ideii de infrastructură pentru comunicație, decât cazul
suportului ghidat, care deși vizibil prin natura, va deveni „insesizabil” (va fi acolo
dar nu vor fi mulți cei care îi vor percepe sensul, la fel cum, spre exemplu, este
perceput sensul cablurilor de alimentare). De fapt, dacă ne gândim la anecdotele
contemporane în domeniu, accesul WiFi la Internet și bateria telefonului mobil au
fost trecute la baza piramidei nevoilor umane, chiar sub nevoile fiziologice. Lăsând
de o parte aspectul amuzant, istoric vorbind primele sisteme de comunicație la
distanță nu au avut un suport „cablat”. Acestea erau sisteme optice și foloseau
propagarea luminii așa cum este ea percepută de ochiul uman, anume în câmpul
vizual (eng.: LOS – Line of Sight). Totuși, atunci când se foloseau aceste sisteme
lumina nu era percepută ca fiind de natură electromagnetică. La fel ca în alte
domenii și în domeniul transmisiilor de date există abordări la modă, iar moda trece
și revine. Este util de observat evoluția istorică a comunicațiilor radio, pentru ca ele
au avut un avânt în anii 1960 când dorința de mobilitate a crescut. Folosirea
canalelor radio introducea niște probleme precum propagarea multicale și
interferența. Apoi, odată cu apariția rețelelor de calculatoare și a Ethernet-ului (anii
1970), acesta din urmă a devenit la modă și a abătut atenția de la comunicațiile
radio. Tot rețelele de calculatoare au fost cele care au promovat mai târziu
interconectarea radio dintre calculatoare (WiFi – IEEE 802.11) și a readus în
atenție potențialul comunicațiilor radio și în domeniul calculatoarelor. Poate pe unii
i-ar surprinde faptul că multe dintre tehnicile actuale folosite la depășirea
problemelor ridicate de comunicația pe canale radio au fost descoperite și folosite
în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În acest sens justificăm ca utilă o
abordare istorică pentru a vedea care au fost etapele importante în dezvoltarea
comunicațiilor pe canale radio. În [HA05] sunt enumerate următoarele momente
cheie:
• 1864 – James Clerk Maxwell formulează teoria electromagnetică a luminii
și prezice existența undelor radio.
• 1887 – Heinrich Herz demonstrează existența fizică a undelor radio.
• 1894 – Oliver Lodge demonstrează transmisia radio pe o distanță scurtă
(150m)
• 1895-1901 – Guglielmo Marconi dezvoltă un echipament de transmisie a
undelor radio pe distanțe lungi, culminând cu transmisia peste Oceanul
Atlantic la 12 decembrie 1901 (de la Cornwall, Anglia la Signal Hill în
Newfoundland, Canada. Experimente similare conduse de către A.S.
Popov s-au desfășurat în aceeași perioadă și în Rusia.
• 1902 – prima legătura radio punct-la-punct din SUA (între California și
Insula Catalina). Această legătura era numită des ca telegraf fără fir
(wireless).
• 1906 – Reginald Fesseden a condus prima radiodifuzare, transmițând
muzică și voce printr-o tehnică ce mai târziu a fost cunoscută ca modulație
în amplitudine (AM).
• 1912 – Se crede că peste 700 de vieți au fost salvate atunci când s-a
scufundat vasul Titanic prin folosirea comunicațiilor radio. În acele
vremuri, marina militară și cea comercială se grăbeau să adopte
tehnologiile de comunicații radio.
• 1921 – Departamentul de poliție al orașului Detroit folosește pentru prima
dată in mod util comunicația radio la nivelul vehiculelor, operând un
sistem radio cu un semnal purtător în jurul frecvenței de 2Mhz. Până în
1934, 194 de departamente municipale și 58 statale ajung să folosească
comunicații de voce mobile prin radio AM.
• 1927 – De ambele părți ale Atlanticului se desfășoară experimente pentru a

face prima radiodifuzare a unui semnal TV. Bell Labs demonstrează
radiodifuzarea TV în zona New York iar John Bird în Regatul Unit.
• 1939 – O dată cu debutul celui de-Al Doilea Război Mondial și-au făcut
apariția și tehnicile de transmisie cu spectru împrăștiat. În particular,
existau două aplicații majore: criptarea și determinarea distanței.
(Comentariu: Sunt dovezi care arată că tehnicile de transmisie cu spectru
împrăștiat erau cunoscute cu mult timp înainte. Jonathan Zenneck a
prezentat astfel de abordări în cartea lui clasică „Oscilații electromagnetice
și telegrafia fără fir” apărută în 1906, susținând că cei de la Telefunken le
foloseau mai înainte. Apoi, în 1929, Leonard Danilewicz propune o tehnică
de transmisie cu spectru împrăștiat prin salt în frecvență. Este interesant că
până și autorul o vedea ca o idee „barbară” așa cum reiese din celebra carte
Enigma a lui W. Kozaczuk, dar care, inițial a fost folosită pentru protejarea
datelor transmise împotriva bruierii sau intercepției, astăzi o găsim
implementată la comunicațiile WiFi.)
• 1946 – Primul sistem public de telefonie mobilă a fost introdus în cinci
orașe din SUA.
• 1947 – Primul sistem de relee pentru microunde a devenit operațional și
folosea 7 turnuri pentru a conecta orașele New York și Boston. Acest
sistem era capabil să susțină 2400 de convorbiri simultane între cele două
orașe.
• 1958 – S-a dat startul unei noi ere în comunicațiile radio, prin lansarea
satelitului SCORE (Signal Communication by Orbital Relay Equipment).
Acesta avea capacitatea de susține doar o legătură telefonică.
• 1981 – Primul sistem celular analogic a fost introdus în Scandinavia (NMT
– Nordic Mobile Telephone). În 1983 a fost urmat de AMPS în SUA
(Advanced Mobile Phone Service).
• 1988 – Primul sistem celular digital a fost introdus în Europa. Este vorba
de bine cunoscutul GSM (Global System for Mobile Communication).
Din cele de mai sus se poate observa importanța și impactul pe care le au
comunicațiile radio în societatea noastră. Totodată, doar cu o cunoaștere la nivel
general al stadiul actual de dezvoltare în domeniul comunicațiilor, putem deduce că
ne situam la baza posibilităților pe care ni le oferă această tehnologia a
comunicațiilor radio. Este interesant de amintit viziunea lui Nikola Tesla pe care și-
o manifesta în 1926 într-un interviu pentru revista Colliers: „Când wireless-ul va fi
aplicat perfect, întregul pământ va fi convertit într-un creier imens, ceea ce de fapt
și este, toate lucrurile fiind particule ale unui real și ritmic întreg… iar
instrumentele prin care noi vom fi capabili să facem aceste lucruri vor fi uimitor de
simple comparativ cu telefoanele actuale. O persoana va fi capabilă să poarte unul
în buzunarul vestei.”. Astăzi discutăm de telefoane inteligente, de Internetul
obiectelor și de sisteme ciber-fizice.
Avantajele comunicațiilor radio sunt certe. Pornind de la lipsa cablurilor

ceea ce ușurează mobilitatea și facilitează accesul la distanță, și mergând până la
ușurința în instalare și mentenanța sistemelor de comunicație. Totuși, printre
multele probleme pe care le ridică comunicațiile radio, securitatea rămâne
provocarea cea mai mare.
3.5.2. Particularitățile canalelor radio
Primă etapă în istoria comunicațiilor radio enumerată în paragraful anterior

este enunțarea teoriei electromagnetismului a lui Maxwell. Fără această teorie sunt
dificil de înțeles fenomenele care fundamentează particularitățile transmisiilor pe
canale radio. Dacă pe mediile ghidate propagarea semnalelor purtătoare de
informație poate fi mai intuitivă, în ceea ce privește canalele radio lucrurile se mai
complică. Ca și în cazul celorlalte canale, fenomenele implicate în propagarea
semnalului sunt importante pentru a putea realiza modele menite să ofere date
despre puterea necesară pentru a realiza cu succes o transmisie de date, pentru a
putea-o face pe aceasta să fie cât mai fiabilă, și, de ce nu, cât mai eficientă, dacă nu
chiar optimă. O abordare practică poate fi cea în care modelăm întregul canal
printr-un fenomen de atenuare și întârziere a semnalului și adăugarea la acesta a
unui zgomot alb (AWGN – Additive white Gaussian noise). Această abordare va
ascunde mult din complexitate și se poate constitui într-o bază suficient de
acoperitoare în dezvoltarea de tehnici pentru transmiterea pe canale radio.
Totodată, AWGN este și cel mai des folosit model de canal radio pentru
fundamentarea unor teorii (ex: cazul sateliților ficși ce se găsesc în câmpul vizual
unul față de celălalt). Mai departe, se pot folosi două abordări în modelarea
canalelor radio, la fel ca și în celelalte cazuri:
• Modele ce țin cont de caracteristicile fizice ale mediului în care se propagă
undele, și
• Modele probabilistice determinate prin experimentări în cazurile cel mai
des întâlnite.
Revenind la teoria electromagnetică a luminii, nu este lipsit de
fundamentare dacă pentru a înțelege fenomenele de propagarea a undelor radio
(invizibile nouă) vom folosi analogia cu propagarea luminii. Dacă pentru a explica
mărimile fizice caracteristice fenomenelor electrice, în ciclul preuniversitar sunt
folosite analogii cu mecanica fluidelor, optica poate fi o analogie mai bună pentru
modul cum se propagă undele electromagnetice și cum trebuie proiectate antenele
de emise și recepție în cazul comunicațiilor radio. La fel ca în cazul luminii, undele
radio posedă proprietăți precum atenuarea, absorbția, refracția, reflexia, difracția
(în jurul „colțurilor”) și interferența (superpoziție). Astfel, prin reflexie și refracție
reușim să avem conexiuni radio între dispozitive ce nu au vizibilitate unul față de
celălalt. Aceasta pare să fie avantajul. Provocarea introdusă este aceea că la
recepție nu va ajunge doar unda care străbate cea mai scurtă distanță de la emițător,
ci vor ajunge și alte „copii” ale acelei unde, care au mers pe altă cale (propagare
multicale), și care vor fi întârziate, defazate și atenuate diferit, iar ele se pot
compune distructive (interfera) cu restul semnalului. De asemenea, dacă distanța
dintre emițător și receptor se modifică în timp (există o deplasare relativă), atunci
apare și fenomenul de feding (cunoscut la aparatele de radiorecepție atunci când se
schimbă condițiile atmosferice).
La o simplă comparație între cele două categorii de modele, cele fizice și
cele probabilistice, putem formula următoarele observații:
- Modelele fizice tind să aibă o acuratețe mai mare prin fundamentarea teoretică
a fenomenelor implicate, și, astfel, dezvoltarea unor tehnici menite să
exploateze mai eficient capacitatea canalului.
- Este obligatoriu ca la modelele fizice să se țină cont de „contextul geografic și
geometric” în care are loc transmisia de date.
- Modelele fizice necesită resurse mari de calcul.
- Modelele statistice oferă un compromis care reduce acuratețea dar reduce și
necesarul de calcul.
În continuare vom analiza modul cum se propaga undele emise de o
antenă, încercând să facem o analogie cu propagarea luminii. Figura 3.39 ilustrează
câmpul electromagnetic emis de o antenă monopol (E este intensitatea câmpului
electric iar H (sau B) cea a câmpului magnetic, produsul lor vectorial fiind vectorul
de propagare (S)). l este lungimea de undă, iar relația dintre aceasta și frecvența
undei (f) este dată de viteza de propagare în vid (c=lf).
Fig. 3.39. Propagarea undelor electromagnetice emise de o antenă

Să presupunem că există antene punctiforme care sunt capabile să radieze
undele uniform în toate direcțiile. O astfel de antenă se va numi izotropă, și chiar
dacă o astfel de antenă reprezintă o situație ideală, aplicația ei practică va consta în
raportarea unei situații reale la cazul ideal (pe același principiu în care diverse
mărimi se exprimă relativ la constante universale teoretice – permetivitatea vidului,
viteza de propagare a luminii in vid etc.). Astfel, o antena cu caracteristică izotropă
va avea un model de propagare a undelor electromagnetice în jurul ei de forma unei
sfere. Oricare punct din spațiu aflat la distanța R de antenă va resimți un flux
datorat puterii radiate (PT) relativ la modul uniform cum s-a distribuit această
puterea pe suprafața aflată la distanța R (aria unei sfere de raza R, anume 4pR2,
relația 3.29).
PT
F( R) = (3.29)
4pR 2
Puterea recepționată la distanța R va fi influențată de aria folosită la

captarea fluxului respectiv (figura 3.40).
R A
PT
Fig. 3.40. Propagarea izotropă a undelor electromagnetice
Problema este că nu întreaga arie fizică (A) contribuie în aceeași proporție

la captarea undelor electromagnetice, ci doar o porțiune din aceasta numită arie
efectivă (Ae). În această situație, puterea resimțită la recepție (PR) va fi conform
(3.30).
PT × Ae
PR = F( R) × Ae = (3.30)
4pR 2
Se poate arăta că aria efectivă pentru o antenă izotropă este l2/(4p). De aici
putem deduce expresia atenuării undelor electromagnetice în spațiu liber între două
antene cu caracteristici izotrope (Lp), conform (3.31):
2
P æ 4pR ö
Lp = T = ç ÷ (3.31)
PR è l ø
Din (3.31) se observă că atenuarea este direct proporțională cu pătratul

distanței și invers proporțională cu pătratul lungimii de undă. În această situație, un
posibil obiectiv ar fi să folosim comunicații pe lungimi de undă cât mai mici.

Problema în acest caz este imposibilitatea realizării unor antene eficiente.
În figura 3.41 este ilustrat modul în care se formează o undă staționară pe
lungimea unei antene de tip dipol.
Fig. 3.41. Formarea undei staționare într-o antenă dipol
Pentru a exista un transfer eficient între câmpul electromagnetic extern și

puterea recepționată/transmisă, lungimea antenei trebuie să fie un multiplu impar
de l/2. Tabelul 3.7 exemplifică câteva valori pentru lungimile unor antene dipol
corespunzătoare frecvențelor folosite. Analizând dimensiunile din tabel, s-ar putea
opta pentru frecvențe cât mai înalte pentru că acestea implică componente de
dimensiuni mult mai mici. Totodată, componentele care lucrează la frecvențe înalte
sunt deosebit de pretențioase.
Tabelul 3.7 - Dimensiunea antenelor în funcție de frecvența de operare
Frecvență Lungime de undă Dimensiune antenă
50Hz 6000Km 3000Km
100Khz 3Km 1500m
100Mhz 3m 1.5m
1Ghz 30cm 15cm
2.4Ghz 12.5cm 6.25cm
6Ghz 5cm 2.5cm
La fel ca în cazul luminii, undele radio pot fi reflectate și focalizate astfel

încât să se realizeze antene care să aibă o anumită directivitate (antene directive).
Câștigul unei antene directive se exprimă de obicei în decibeli relativ la antena
izotropă (dBi). Spre exemplu, o antena cu un câștig de 6dBi va radia în direcția
preferată o putere de 4 ori mai mare decât o antenă izotropă. Antenele parabolice
folosite pentru comunicația prin sateliți (ce au o eficiență de peste 70%, eficiența
fiind raportul între aria efectivă a antenei și aria fizică) au un câștig de peste 50dBi
(30-40dBi este un câștig obișnuit pentru antenele parabolice comerciale).
În cazul antenelor se poate aplica principiul reciprocității, astfel, câștigul
unei antene la transmisie este identic cu cel la recepție. Luând în considerare și
câștigul antenelor folosite la transmisie (GT) și recepție (GR), se poate extinde
relația (3.31) după cum urmează:
PT × GT × GR
PR = (3.32)
Lp
Relația (3.32) poartă denumirea de ecuația lui Friis [FR46] și poate fi

exprimată mai comod dacă se folosește o scară logaritmică (3.33).
[PR ]dBm = [PT ]dBm + [GT ]dBi + [GR ]dBi - [Lp ]dB (3.33)
3.5.3. Considerente practice de aplicabilitate
De-a lungul timpului, numărul din ce în ce mai mare de utilizatori a dus la

apariţia primelor probleme legate de dificultatea de a putea accesa un canal radio
din cauza blocării acestuia. Încărcarea unui canal cu 50, 100 sau chiar mai mulţi
utilizatori devenise ceva obişnuit. Probabilitatea de blocare a crescut la peste 65%.
Utilitatea comunicaţiilor radio s-a redus pe măsură ce utilizatorilor le era tot mai
greu să găsească un canal liber.
Iniţial, canalele telefoanelor mobile FM necesitau 120 kHz din lăţimea de
bandă a frecvenţei radio pentru a transmite semnale de 3 kHz din banda de voce. În
1950, FCC a hotărât să împartă canalele iniţiale în subcanale de cîte 60 kHz.
Totuşi, receptoarele FM ale epocii nu erau capabile să lucreze cu această bandă
îngustă. Din acest motiv, la început, doar fiecare al doilea canal era alocat pentru o
zonă (alocarea era facută alternativ). La începutul anilor 60 tehnologia
receptoarelor FM a evoluat şi lăţimea de bandă a canalului a fost iarăşi redusă, de
această dată la 30 kHz. Devenise posibilă utilizarea canalelor vecine în aceeaşi
zonă.
Conceptul de “celular” a apărut în sistemele propuse de Bell la sfîrşitul
anilor 1940. Această idee a dus la apariţia unui nou model de radio mobil. Spre
deosebire de modelul anterior, cînd un emiţător de mare putere, plasat undeva la
înălţime mare, transmitea semnal către o suprafaţă mare, noul model consta într-un
număr mare de emiţătoare de mică putere, fiecare destinat a servi o suprafaţă mică
numita celulă. Unul din marile avantaje ale acestui concept îl reprezintă
posibilitatea de folosire a aceleaşi frecvenţe (a aceloraşi canale) în celule diferite,
situate totuşi la o distanţă suficientă astfel încît să se limiteze fenomenul de
interferenţă.
Conceptul de refolosire a frecvenţelor într-un sistem celular este ilustrat în
figura 3.42. În fiecare celulă, simbolizată printr-un hexagon, este folosit un grup de
frecvenţe radio. În această configuraţie aceleaşi frecvenţe sunt refolosite în
grupurile A,B,C,D,E,F,G. În zonele geografice desemnate de aceeaşi literă, cum ar
fi grupul A1-A4, este refolosit acelaşi grup de frecvenţe. În zonele învecinate, cum
sînt A1 şi D1, nu se folosesc aceleaşi frecvenţe. D este distanţa între celulele care
folosesc (refolosesc) aceleaşi frecvenţe, iar R este raza celulei.
Marea calitate a conceptului de celularitate constă în faptul că interferenţa
nu este legată de distanţa absolută dintre celule, ci de raportul dintre distanţa
dintre celulele folosind aceleaşi frecvenţe şi de raza celulei. O altă calitate
importantă a conceptului de celularitate constă în divizarea celulei. Celulele mari
pot fi reduse la celule mai mici prin divizare. Atunci cînd traficul dintr-o celulă
ajunge la un punct în care alocarea de canale nu mai poate face faţă unui serviciu
de calitate, celula este divizată în mai multe celule mici – avînd emiţătoare de
putere mai mică – care se încadrează în aria vechii celule.
Fig 3.42. Reutilizarea frecvenţelor într-un sistem celular cu model din 7 celule.
În prezent există mai multe standarde pentru sistemele celulare: unul

pentru Europa şi aplicaţii internaţionale, Group Special Mobile (GSM) cunoscut şi
sub numele de Global Mobile System (GSM) (Sistem mobil global); unul pentru
America de Nord, IS-54; al treilea pentru Japonia, Japanese Digital Cellular
(JDC). Cea de-a treia generaţie de sisteme celulare (1995-2010) foloseşte sistemul
avansat de acces multiplu bazat pe divizarea timpului (TDMA), accesul multiplu
bazat pe divizarea codului (CDMA), accesul multiplu bazat pe detectarea
purtătoarei (CSMA), și accesul multiplu bazat pe divizarea spectrului de frecvență
(FDMA).
De la banalul receptor radio pînă la sistemele de comunicaţie mobilă prin
satelit şi pînă la reţelele de calculatoare wireless fixe, limitele au fost impuse de
posibilităţile tehnologice ale epocii. Miniaturizarea, mărirea fantastică a capacităţii
de prelucrare a informaţiei, apariţia unor noi concepte şi tehnici de transmitere a
informaţiei şi nu în ultimul rînd costurile din ce în ce mai reduse legate de
instalarea, operarea şi depanarea sistemelor de comunicaţie “fără fir” fac ca acestea
din urmă să cîştige din ce în ce mai mult teren în faţa sistemelor de comunicaţie
clasice, chiar şi acolo unde instalarea de cabluri nu ar ridica probleme. Avantajele
cele mai evidente sunt legate de conceptul de mobilitate care permite
reconfigurarea comodă a unui sistem de comunicaţii radio, fără a fi necesară
refacerea cablajului la noua locaţie. Trebuie însă să subliniem din nou că, deşi
încadrarea se referă la sisteme de comunicaţie, ne vom referi în continuare doar la
aspecte legate de transmiterea datelor, adică transferul unidirecţional de date între o
sursă şi o destinaţie, pe un canal de transmisie radio, cu respectarea unor protocoale
de transmisie şi a unor condiţii de siguranţă şi fiabilitate ce depind de fiecare
aplicaţie în parte.
3.5.4. Spre Internetul obiectelor și tehnologia 5G
Termenii enumerați în titlul acestui paragraf sunt foarte la modă în zile

noastre. În cele ce urmează ne propunem doar să facem referire la ei accentuând de
ce o bună înțelegere a disciplinei „Transmisia datelor” poate oferi fundamentul
necesar pe care un inginer să poată dezvolta aplicații cu adevărat inovative și
competitive în domeniile menționate.
Internetul obiectelor (IoT) este considerat a fi infrastructura de comunicație
pentru ceea ce se dorește a se integra în sistemele cibernetico-fizice (vezi Cyber-
physical systems - CPSs). Totodată, IoT-ul este unul din pilonii pe care se
construiește în zilele noastre abordarea celei de-a patra revoluții industriale (vezi
Industry 4.0). În toată această abordare, inginerii automatiști, ca ingineri de sistem
și integratori vor avea o contribuție semnificativă. De aceea, este extrem de
important să existe un nivel de înțelegere corespunzător pentru fiecare componentă
implicată, iar comunicația este veriga cea mai sensibilă în această abordare.
În ceea ce privește cea de-a 5-a generație în comunicațiile mobile, la
momentul când sunt scrise aceste rânduri, ea se află la stadiul de intenție.
Abordările pe care aceasta le are în vedere sunt modificări de substanță ale
infrastructurii folosite până acum, iar numai cu cele discutate în acest paragraf ne
manifestăm speranța că le veți înțelege mai bine. Restul cărții va contribui la o
fundamentare și mai în detaliu a tehnicilor folosite în transmisiile de date. Dar, la
acest punct, putem menționa patru mari abordări vizate de tehnologia 5G:
• Folosirea microundelor din banda de 6GHz – este important de înțeles că la
această frecvență undele se propagă în linie dreaptă și sunt absorbite de
vegetație, umiditate și clădiri. Pentru a rezolva aceste neajunsuri, se vor
folosi:
• Celule de dimensiuni mici
• Sisteme cu mai multe antene atât pentru emisie cât și pentru recepție –
MIMO – multiple inputs multiple outputs
• Antene cu geometrie variabilă a tiparului de radiație.
3.6. Probleme
3.6.1 Un zgomot gaussian definit de legea de distribuţie:

p(u ) = 0,04 × e -0,005*u 2
se suprapune peste o sinusoidă cu amplitudinea de
10V. Determinaţi raportul semnal/zgomot şi exprimaţi-l în decibeli.
3.6.2 Se consideră că zgomotul cu distribuţia din problema precedentă este
limitat în banda B<3,4 kHz. Determinaţi valoarea densităţii spectrale de
putere a zgomotului (volt Hz) presupunând că spectrul zgomotului este alb.
3.6.3 Zgomotul măsurat la ieşirea dintr-un canal este de –40 dBm. Atenuarea pe
linie este de 3 dB/km. Datele au fost emise cu –10 dBm. Determinaţi
distanţa maximă pe care se poate face transmisia dacă la recepţie se impune
(S Z )min = 10 dB . Dar dacă se impune o marjă suplimentară de siguranţă
de 6 dB?
3.6.4 Determinaţi nivelul total al puterii transmise într-un canal cu
OTLP = -13 dBmO şi puterea semnalului în mW în punctele: -3 TLP; -
7 TLP.
3.6.5 Cum trebuie să fie parametrii R, L, C, G, ai unei linii bifilare torsadate
pentru ca să se obţină o funcţie de transfer a cablului H (w ) = a × e - jwt ?
3.6.6 În figura 3.43 se prezintă variatia atenuării (a) şi a timpului de propagare de
grup (b) cu frecvenţa pentru o linie bifilară neîncărcată (I) şi respectiv un
cablu încărcat (II). Verificaţi proporţionalitatea atenuării cu f în cazul
liniei neîncărcate. Precizaţi valoarea capacităţii cablului dacă R = 10 Ω km .
Explicaţi fenomenul ce apare la f=3 KHz pe linia încărcată. Comparaţi
distorsiunile de fază în cele două cazuri.
α [dB km] t g [µs km]
80
2,5 I 70 II
2 60
II 50
1,5
40
1 30
0,5 20
f 10 I f
3 3,4 0
0,3 1 2 0,3 1 2 3
[KHz] [KHz]
a b
Fig. 3.43
3.6.7 Un canal are funcţia de transfer:
ì1 é æ w öù
ï × ê1 + cosçç p ÷÷ú, w < w0
H (w ) = í 2 ëê è w 0 øûú
ï
î0, in rest
Arătaţi că acest canal poate fi modelat printr-o conectare în paralel a 3
cuadripoli (filtre) cu funcţiile de transfer:
w w
1 1 jp - jp
H a (w ) = ( pentru orice w ); H b (w ) = × e w0 ; H c (w ) = e w0
2 4
Arătaţi apoi că prin canal trece o replică atenuată a semnalului plus două
ecouri.
3.6.8 Faceţi o distincţie între distorsiunile ce apar:
a. într-un canal liniar cu funcţie de transfer ne-ideală;
b. într-un canal neliniar cu funcţie de transfer ideală.
3.6.9 Arătaţi că un canal cu funcţia de transfer H (w) va acţiona asupra unei
surse de zgomot alb cu densitatea spectrală de putere astfel încât să se
obţină o densitate de putere spectrală:
P(w ) = h × H (w )
2
3.6.10 Se poate defini “banda echivalentă de zgomot” Bz a unui canal ca fiind

banda unui filtru rectangular care poate produce la ieşire un zgomot alb cu
aceeaşi putere a zgomotului. Arătaţi că dacă un zgomot cu densitatea
spectrală h având distribuţie normală sau uniformă se aplică unui filtru
trece-jos de ordinul I, de tip RC, următoarele rezultate sunt corecte:
- densitatea spectrală a zgomotului de ieşire este:
h
P(w ) =
( 1+ w × R2 × C 2
2
)
- puterea totală a zgomotului este:
[ ]
Pt = p ×h × C × R volt 2
- banda echivalentă de zgomot este:
p × R ×C
Bz = [Hz ]
2
3.6.11 Calculaţi nivelul psofometric total al zgomotului într-un sistem de
comunicaţie prin satelit, ştiind că puterea ETTD la satelit este de 104
pWop, puterea ETTD terestru este 2*104 pWop iar zgomotul psofometric
ponderat are puterea 2*104 pWop. Se lucrează la +7 TPL şi
TPLO = -13 dBm0.
3.6.12 Un semnal sinusoidal de amplitudine Am se suprapune peste o purtătoare de
amplitudine Ap, astfel încât raportul dintre semnal şi purtătoare este: a) 10
dB; b) 20 dB; c) 30 dB. Calculati valoarea de vârf la vârf şi cea procentuală
a jitter-ului de fază în cele 3 situaţii.
3.6.13 Calculati apertura numerică a fibrelor optice din figura 3.32(a, b, c)

folosind valorile indicate ale indicilor de refracţie n1 şi n2 .
3.6.14 Folosind diagrama din figura 3.43 determinaţi marja de transmisii pentru
următoarele situaţii:
a. sursa LED, receptor p-i-n; c. sursa ILD, receptor p-i-n;
b. sursa LED, receptor APD; d. sursa ILD, receptor APD;
În toate situaţiile se va considera debitul transmisiei D = 10 Mbit/s, puterea
LED = puterea ILD = 1 mW, MAPD = 200, MPIN = 20000.
3.6.15 În figura 3.44.a se prezintă o schemă de măsurare a impedanţei terminale a
canalului, folosind un oscilator şi un decibelmetru, iar în figura 3.44.b o
diagramă pe care sunt marcate rezultatele unei determinări. Comparaţi
performanţele metodei de măsură cu cele ale metodei sugerate în schema
de principiu din figura 3.44.c, unde circuitul hibrid are schema din figura
3.44.d arătaţi că valoarea lui R din figura 3.44.c este echivalentă cu
impedanţa liniei, când decibelmetrul indică valoarea minimă.
Oscilator 600 W
Oscilato
r
Zx
Linie
R
600 W dB metru
dB metru c
a
Z [Ω] Oscilator 600 W
200
0
100
0 600 Linie
800 Reţea
locală
600
600 W
400
200
100 dB metru
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 [dB]
b d
Fig. 3.44
4. PRELUCRAREA SEMNALELOR
INFORMAȚIONALE
În vederea transmiterii semnalului purtător de informaţie pe un canal de

comunicaţie trebuie să fie efectuate operaţii de prelucrare a acestuia care să asigure
compatibilitatea cu caracteristicile canalului şi combaterea într-o măsură cât mai
sporită a perturbaţiilor ce pot apare pe canal.
Principala operaţie care are loc în acest scop este modularea (sau
modulația, se folosesc ambii termeni), care constă în modificarea parametrilor unui
semnal purtător (purtătoare) sub acţiunea semnalului mesaj, numit şi semnal
modulator. Se obţine un semnal modulat care va fi transmis pe canalul de
comunicaţie. Există două mari categorii de proceduri de modulație ce se vor trata
diferenţiat în lucrare, după cum purtătoarea este o sinusoidă, situaţie în care
modulaţia se numeşte armonică, sau este un tren de impulsuri rectangulare, situaţie
în care modulaţia se numeşte de impulsuri.
Un alt mod de a diferenţia tehnicile de prelucrare se referă la tipul de
semnal modulator, care poate fi analogic sau numeric. De regulă, semnalele
utilizate în transmisia de date industriale sunt discrete (numerice), deşi se pot
întâlni situaţii în care se transmit direct semnale analogice (de exemplu ieşire în
semnal unificat de la traductoare). Cel mai frecvent în aceste situaţii se foloseşte
modulaţia armonică.
Se vor trata distinct tehnicile de transmisie a semnalelor binare în banda de
bază, ca o situaţie specială a modulaţiei în amplitudine a impulsurilor. Pe parcursul
capitolului se vor face referiri şi la tehnicile de demodulare, la influenţa
perturbaţiilor şi a posibilităţilor de micşorare a acestei influenţe, în sensul unei
recepţii cât mai aproape de optim, precum şi la alte facilităţi oferite de procedurile
de prelucrare a semnalelor în vederea transmiterii pe canale de comunicaţie.
4.1. Modulaţia cu purtătoare sinusoidală
Se consideră semnalul purtător sinusoidal de forma:

s p (t ) = A cos(2pft + j (t )) (4.1)
Modulaţia acestei purtătoare se face prin modificarea unuia sau a mai
multor parametri (dintre cei trei posibili: A – amplitudinea, f – frecvenţa,
j - defazajul) în funcţie de semnalul modulator sm (t ) .
Se va obţine un semnal modulat sM (t ) , care în cazul general are forma:
sM (t ) = A(t )cosq (t ) (4.2)

Există trei motive esenţiale pentru care se utilizează modulaţia:
• realocarea informaţiei din banda de bază astfel încât sa devină adiacentă
spaţial cu purtătoarea de frecvenţă ridicată şi totodată să se obţină prin
aceasta o reducere a puterii necesare în transmisie.
• posibilitatea de multiplexare prin divizare în frecvenţă, creând mai multe
canale în banda de bază.
• creșterea capacității de imunitate la perturbaţii a semnalului modulat.
În figura 4.1 e reprezentată diagrama fazorială a ecuaţiei (4.2), ce constă
dintr-un vector rotitor de lungime A(t) ce face cu abscisa un unghi q (t ). Vectorul
se roteşte cu viteza unghiulară q!(t ). Dacă sinusoida nu e modulată deloc,
q!(t ) = 2pf . Se poate conveni deci ca mărimea q!(t ) / 2p este frecvenţa instantanee
a semnalului. Mai mult, frecvenţa instantanee poate fi considerată ca o fluctuaţie în
jurul valorii fixe f, de forma:
q!(t ) j! (t ) (4.3 a)
= f +
2p 2p
Prin integrarea relaţiei (4.3 a) se obţine faza instantanee:
q (t ) = 2pf (t ) + j (t ) (4.3 b)
Se constată că de fapt frecvenţa nu se modifică direct sub acţiunea
semnalului modulator, ci prin intermediul modificării defazajului.
•
θ(t )
2πf
•
j (t )
θ(t )
t
Fig. 4.1
În funcţie de parametrii menţionaţi, se deosebesc mai multe tipuri de

modulaţie armonică, prezentate sintetic în tabelul 4.1.
Prelucrarea semnalelor informaționale 119
Tabelul 4.1
Tipul de modulaţie Condiţii Metoda de modulaţie
Modulaţie de anvelopă: MA A(t ) = f (sm (t )) Modulaţie de produs: MAP
Modulaţie convenţională în
j(t ) = ct. amplitudine: MAC
Modulaţie unghiulară: A(t ) = ct. Modulaţie de fază: MP

ME(exponenţială) Modulaţie de frecvenţă: MF
j (t ) = g (sm (t ))
Modulaţie compusă: MC A(t ) = f (sm (t )) Modulaţie de amplitudine cu

bandă unică: MABLU
j (t ) = g (sm (t )) Modulaţie de amplitudine în
cuadratură: MAC
Modulaţie asimetrică (modulaţie
vestigială): MV
Modulaţie în frecvenţă în banda
laterală unică: MFBLU
4.1.1. Modulaţia de anvelopă
Modulaţia de anvelopă constă în modificarea amplitudinii purtătoarei sub

acţiunea semnalului modulator. Dacă dependenţa A(t ) = f (sm (t )) este o funcţie
liniară, modulaţia se numeşte liniară. În cazul cel mai general, un semnal modulat
linear are forma:
( )
sMA (t ) = (ksm (t ) + c ) × cos 2pf pt + j p (4.4)
cu: sm(t)=semnal modulator, k, c – constante, f p – frecvenţa purtătoarei şi j p –
defazajul purtătoarei față de o valoare de referință, de asemenea constante.
4.1.1.1. Modulaţia de produs

Modulaţia de produs apare în situaţia în care k=1 şi c=0 în relaţia (4.4).
Considerând şi j p = 0 (faza de referinţă nulă), relaţia devine:
sMAp = sm (t )cos(2pf pt ) (4.5)
În figura 4.2 se prezintă schema bloc a unui sistem cu
modulare/demodulare de produs iar în figura 4.3 este dat un exemplu de
comportare în domeniul timpului a modulaţiei de produs:
a) semnal modulator;
b) purtătoare;
c) semnal modulat;
Fig. 4.2.
Fig. 4.3
Numărul de treceri prin zero al semnalului mesaj (punctele notate cu A)

rămâne acelaşi după modulare, deci nu apare o modificare a frecvenţei. În schimb,
dacă semnalul modulator schimbă de semn, în aceste puncte se constată o reversare
bruscă a fazei semnalului modulat. Această proprietate poate fi exploatată sub
formă de modulaţie discretă de fază (vezi subcapitolul 4.2).
Vom prezenta în continuare proprietăţile spectrale ale semnalului modulat.
În acest scop fie S m ( f ) şi S p ( f ) transformatele Fourier ale semnalului mesaj,
respectiv purtătoarei. Este uşor de verificat, conform teoremei de translaţie, că:
S MAp ( f ) =
1
2
[ ]
Sm ( f + f p ) + Sm ( f - f p ) (4.6)
În figura 4.4 se prezintă:

a) spectrul unui semnal mesaj oarecare sm (t ) ;
b) spectrul semnalului modulat ;
c) spectrul semnalului demodulat s0 (t ) – cu notaţia din figura 4.2 – înainte

de filtrare.
2fm Sm(f)
a)
2fm -fm 0 fm 2fm f
b)
-fp-fm -fp -fp+fm 0 fp-fm fp fp+fm f
c)
-2fp-fm -2fp -2fp+fm -fm 0 fm 2fp-fm 2fp 2fp+fm f
Fig. 4.4
Domeniul spectral ocupat de semnalul mesaj se numeşte bandă de bază; în
cazul prezentat acesta este 2 f m , cu f m << f p . După modularea de produs
(operaţie care se mai numeşte şi mixare) componentele semnalului din banda de
bază care corespund la valori pozitive de frecvenţă se regăsesc în banda
( )
f p , f p + f m , denumită bandă laterală superioară, în timp ce componentele
spectrului de bază ce corespundeau frecvenţelor negative apar în banda
( )
f p - f m , f p denumită bandă laterală inferioară.
Prezenţa celor două benzi justifică o altă denumire a modulaţiei de produs
şi anume: modulaţie cu bandă laterală dublă (MBLD).
Din figura 4.4b se constată că banda BT necesară pentru a transmite un
semnal de bandă f m este:
BT = 2 f m (4.7)
Pentru a calcula puterea medie PT transmisă a semnalului modulat, vom
considera sm (t ) = x (t ) un semnal de putere electrică Pm :
T /2
1
x 2 (t )dt
T ®¥ T ò
Pm = lim (4.8)
-T / 2
Considerând purtătoarea s p (t ) = Ap cos(w pt ) , puterea medie a purtătoarei va fi:
Ap2
Pp = (4.9)
2
Rezultă:
2 T /2
Ap 1
PT = × lim ò x 2 (t ) dt = Pp × Pm (4.10)
2 T ® ¥ T -T / 2
În cazul particular în care Ap = 1 , rezultă PT = Pm 2 .

Acelaşi lucru, exprimat în termeni de putere spectrală, duce la relaţia:
PMAp ( f ) =
1
4
[Pm ( f + f p ) + Pm ( f - f p )] (4.11)
unde Pm ( f ) este puterea spectrală a semnalului modulator, iar PMAp ( f ) este

puterea spectrală a semnalului modulat.
4.1.1.2. Refacerea semnalului mesaj din semnalul modulat în produs

În figura 4.2 este prezentată o soluţie clasică pentru refacerea semnalului
(demodulare). S-a presupus că transmisia are loc pe un canal ideal, deci semnalul la
ieşire din canal este tot sM (t ) . Operaţia de demodulare constă în înmulţirea cu
semnal identic cu purtătoarea (dar amplificat de două ori) şi apoi filtrarea
produsului.
Iesirea din multiplicator este:
( ) (
s0 (t ) = 2sm (t ) × cos2 2pf pt = sm (t ) + sm (t ) × cos 4pf pt) (4.12)
Spectrul semnalului s0 (t ) este:
1
2
[
S0 ( f ) = S m ( f ) + × S m ( f - 2 f p ) + S m ( f + 2 f p )] (4.13)
şi este reprezentat în figura 4.4c. Linia punctată sugerează faptul că amplitudinea

după demodulare depinde de un factor de amplificare al purtătoarei. Dacă acesta
este 2, amplitudinea nu se modifică.
Filtrul trece jos anulează componentele de pulsaţie 2w p , astfel că ieşirea
este direct proporţională cu semnalul mesaj sm(t).
Deoarece banda filtrului trece jos poate fi cuprinsă între f m şi 2 f p - f m ,
există şi posibilitatea de a reduce zgomotul ce însoţeşte semnalul recepţionat după
transmiterea pe un canal real, introducând un filtru centrat pe frecvenţa f p şi de
bandă 2 f m înainte de multiplicator.
Metoda de demodulare descrisă mai sus se numeşte coerentă sau sincronă,
deoarece necesită ca semnalul oferit de oscilatorul local (la recepție) să fie nu
numai de aceeaşi frecvenţă, dar şi în fază cu semnalul purtătoarei. Este o condiţie
destul de severă şi nu prea uşor de implementat, dar orice abatere poate provoca
degradarea semnalului.
Să presupunem că oscilatorul local are o abatere de frecvenţă Dw şi un
offset de fază q . În aceste condiţii, vom avea:
S0(t)=Sm(t)cos(Δωt+θ)+termenii de frecventa dubla
iar după filtrare se va obţine: sˆm (t ) = sm (t )cos(Dwt + q )
Există posibilitatea (Dw = 0, q = p 2) ca semnalul să se piardă în

totalitate. Dacă q = 0 , atunci sˆm (t ) va suferi o puternică distorsiune, pentru că
f p >> f m şi o variaţie mică a lui f p poate da o deviaţie comparabilă sau chiar
mai mare decât f m .
Metode utilizate pentru a genera o modulare coerentă

În figura 4.5 se prezintă principiul unei metode care extrage purtătoarea din
semnalul MBLD folosind un circuit cuadrator şi un filtru trece bandă. Dacă
semnalul recepţionat sm (t ) nu are componentă continuă, sm (t ) nu va avea nici o
componenta spectrala pe 0, dar sm (t ) va avea o componentă continuă diferită de 0.
Prin utilizarea unui filtru trece bandă, îngust, centrat pe 2 f p , se poate extrage
această componentă şi apoi cu un divizor de frecvenţă se obţine prin înjumătăţire
purtătoarea dorită.
Fig. 4.5
O altă metodă este ilustrată de schema din figura 4.6. Metoda presupune
transmisia unui semnal pilot de mică amplitudine (purtătoarea atenuată)împreună
cu s MAp (t ). La recepţie acest semnal este extras prin filtrare trece bandă, amplificat
şi folosit ca purtătoare locală.
Ù
sm(t) s m (t )
FTJ
cos w p t ATENUATOR FTB AMPLIFICATOR

centrat pe 2fp
Fig. 4.6
Dacă în loc de o variantă atenuată a purtătoarei se transmite chiar
purtătoarea, se ajunge în situaţia mult mai utilizatei modulaţii convenţionale în
amplitudine, care va fi discutată în paragraful următor.
Există totuşi trei domenii în care modulaţia de produs îşi are o utilizare
remarcabilă:
• în generarea de semnale de bandă laterală unică folosite în metode de
modulaţie de fază;
• în modulaţie de fază binară (0 - 180°) pentru detecţie coerentă;
• în stereofonie, ca “subpurtătoare” pilot.
4.1.1.3. Modulaţia în amplitudine

Un semnal modulat în amplitudine se exprimă printr-o relaţie ce derivă din
expresia generală a modulaţiei de anvelopă (4.4), cu k=1 şi c=Ap (amplitudinea
purtătoarei):
sMA (t ) = ( sm (t ) + Ap ) cos 2p f pt = A(t ) cos w pt (4.14)
În figura 4.7 se prezintă modul de operare al modulaţiei în amplitudine a

purtătoarei sp(t) (figura 4.7 a) cu un semnal mesaj sm(t (figura 4.7 b),)semnalul
modulat fiind sMA(t) (figura 4.7 c).
s p (t )
a)
+ Ap
0 t
- Ap
b)
+ Ap
0 t
- Ap
c)
A B
Fig. 4.7.
Examinând amplitudinea purtătoarei modulate, se constată că se poate

reface informaţia prin detectarea anvelopei acestui semnal; acest lucru nu mai e
valabil pe porţiunea AB, în care amplitudinea semnalului modulator depăşeşte
amplitudinea purtătoarei.
De fapt, două sunt condiţiile impuse semnalului modulator pentru a

permite o detecţie uşoară:
sm (t ) £ Ap (4.15)
T
2
1
lim
T ®¥ T òsT
m (t )dt = 0 (4.16)
-
2
Prima condiţie asigură că A(t ) = sm (t ) + Ap să fie pozitiv, astfel că
distorsiunile de tipul celor din figura 4.7.c, porţiunea AB, nu mai apar.
A doua condiţie, de medie nulă (componenta de curent continuu nulă) nu
este absolut necesară, dar facilitează anumite metode de demodulare, cum se va
vedea ulterior.
Un parametru important care se poate defini în legatură cu condiţia (4.15)
este indicele de modulaţie m(t), exprimat in forma sa cea mai generală prin:
valoarea medie patratica a lui sm (t )
m= (4.17)
valoarea medie patratica a lui s p (t )
Un alt mod de definire al indicelui de modulatie este:
A(t ) max - A(t ) min
m= (4.18)
A(t ) max + A(t ) min
Pentru un semnal mesaj sinusoidal de forma: sm (t ) = Am (t )cos wmt , se obţine:
Ap + Am - ( Ap - Am ) Am
m= =
Ap + Am + Ap - Am Ap
În cazul când m > 1 , purtătoarea se spune că este supramodulată, şi apare
distorsiunea de anvelopă.
În figura 4.8 se prezintă spectrul de frecvenţa Sm(f) al unui mesaj oarecare
(a) şi respectiv spectrul SMA(f) al semnalului modulat (b).
Relaţia dintre spectrele de frecvenţă este:
2
1
2
[ ]
S MA ( f ) = [ Sm ( f - f p ) + Sm ( f + f p )] + Ap d ( f - f p ) + d ( f + f p )
1
(4.19)
Se constată că pentru un semnal de bandă Bm = f m , banda de trecere a

canalului necesară pentru a transmite semnalul modulat este BT = 2 f m .
Se va analiza in continuare eficienţa transmisiei. În acest scop se va folosi
notaţia: sm (t ) = Ap x (t ) ; relaţia (4.14) devine sMA (t ) = Ap (1 + x (t )) cos w p t .
Puterea totală va fi:
T
2
PMA (t ) = lim[ ò Ap2 (1 + x (t )) 2 cos2 w ptdt ]/ T (4.20)
T ®¥
T
-
2
sm ( f )
a)
- fm 0 fm Purtatoare
f
Banda laterala Banda laterala
inferioara superioara
b)
f
- f p - fm - f p - f p + fm 0 f p - fm fp f p + fm
Fig. 4.8.
folosind notaţiile (4.8) şi (4.9) pentru puterea mesajului, respectiv a purtătoarei,

prin calculul relaţiei (4.20), cu condiţia (4.16), se obtine:
PT = Pp + Pp Pm (4.21)
Acelaşi lucru, la nivelul puterilor spectrale, se scrie:
PMA ( f ) = {[ Pm ( f - f c ) + Pm ( f + f c )] + Ap2 [d ( f - f p ) + d ( f + f p )]}/ 4 (4.22)
Întrucât purtătoarea nu transportă informaţie, se poate aprecia că din
puterea totală transmisă PT , o parte este “irosită” prin transmiterea purtătoarei. Se
poate defini deci eficienţa ca fiind raportul dintre puterea spectrală a semnalului
mesaj şi puterea spectrală totală transmisă:
Ps
h= (4.23)
Pt
¥ ¥
unde Ps =
-¥
ò Pm ( f )df şi Pt =
-¥
òP MA ( f )df
Unii autori [CO83] preferă să definească eficienţa în cazul transmiterii

semnalelor sinusoidale cu relaţia:
Pm Pp Pm
he = = (4.24)
Pp + Pm Pp 1 + Pm
Cu relaţia (4.24) se poate arăta că eficienţa maximă pentru orice semnal
este 50%, iar pentru un semnal sinusoidal este 33, 3%.
Revenind la relaţia (4.23), se obţine, eliminând ambele benzi laterale:
m 2 Ap2 m 2 Ap2 Ap2
Ps = și Pt = + , deci :
4 4 2
m2
h= (4.25)
m2 + 2
Exemplul 4.1:
Un emiţător ce foloseste MA pentru transmiterea unui mesaj sinusoidal are puterea
medie de emisie Pmed =10 kW. Calculaţi eficienţa transmisiei şi puterea medie
necesară pentru transmiterea purtatoarei, dacă indicele de modulaţie este 0,707. Se
transmit ambele benzi laterale.
Soluție: Considerăm mesajul: sm (t ) = Ap (1 + 0,707 cos w mt ) cos w p t . Puterea
semnalului mesaj (normată) este Pm = m 2 / 2 = 0,25 .
0,25
Eficiența poate fi calculată cu relația (4.24):he = = 0,2
1 + 0,25
0,5
sau cu relația (4.25): h = = 0,2
0,5 + 2
Puterea necesara transmiterii purtătoarei este: Pp = he Pmed = 0,2 × 10 = 2kW
4.1.1.4. Demodularea semnalelor modulate in amplitudine

Metoda cea mai simplă de demodulare este redresarea şi apoi filtrarea trece
jos, cu rol de netezire, a semnalului modulat. În figura 4.9 se prezintă un circuit
simplu de demodulare, cu filtru RC, iar în diagrame efectul alegerii constantei de
timp t = RC: a) corectă, b) prea mare, c) prea mica.
Deoarece frecvența purtătoarei f p este mult mai ridicată decit f m , t
trebuie ales astfel încât partea negativă maximă a anvelopei să nu depășească panta
de descărcare. Daca t e prea mare, detectorul de anvelopă nu mai poate urmări
anvelopa, iar daca t e prea mic, apare o zimţare exagerată a anvelopei şi
demodularea devine ineficientă.
În condiţii ideale de operare, ieşirea demodulatorului este:
ŝm(t)= k1+k2sm(t) (4.26)
unde k1 este componenta continuă datorată purtatoarei, iar k2 este amplificarea
circuitului de demodulare. Un condensator de decuplare sau un transformator pot
anula componenta continuă, dar s-ar elimina astfel şi eventualele componente
continue ale semnalului (de aceea este recomandabilă condiţia (4.16)). Mai mult,
filtrul care ar îndrepta componenta continuă atenuează componentele de frecvenţă
joasă ale semnalelor. Pentru semnale de acest tip, modulaţia în amplitudine nu e
recomandabilă.
O altă metodă de demodulare este trecerea semnalului sMA (t ) printr-un cuadrator,
sau prin orice alt dispozitiv cu neliniaritate ce nu are simetrie de funcţie impară, şi
apoi filtrarea ieşirii.
Metodele prezentate se numesc necoerente deoarece nu necesită refacerea locală a
purtătoarei. Ele sunt simple, eficiente şi ieftine, ceea ce justifică utilizarea MA
chiar în condiţiile unor performanţe mai scăzute în raport cu alte metode de
modulaţie.
sMA (t ) R C sˆm (t )
a.
b.
c.
d.
Fig. 4.9
4.1.2. Modulaţia exponenţială
4.1.2.1. Caracteristici generale

Metodele de modulaţie de anvelopă descrise în 4.1.1. sunt metode liniare,
având următoarele caracteristici comune:
• Toate operaţiile efectuate asupra semnalului sunt liniare şi deci se poate
aplica principiul superpoziţiei.
• Spectrul semnalului modulat este practic acelaşi cu spectrul mesajului, cu o
translaţie pe axa frecvenţelor.
• Banda de transmisie nu depăşeşte niciodată dublul benzii mesajului.
• Raportul semnal/zgomot poate fi crescut numai prin creşterea puterii
semnalului transmis în linie.
Spre deosebire de aceste metode, cele de modulaţie exponenţială (ME),

numită şi modulaţie unghiulară, nu respectă niciuna din caracteristicile de mai sus,
semnalele modulate având proprietăţi specifice privind spectrul, banda, metodele
de modulare şi demodulare. Parametrii ce se modifică prin modulaţie exponenţială
sunt defazajul sau frecvenţa purtătoarei. Pentru a evidenţia acest fapt vom rescrie
expresia (4.1) a purtătoarei sinusoidale în forma:
[
s p (t ) = Re Ap e
j (w p t +j ( t ))
] (4.27)
unde Re [ z ] reprezintă partea reală a numărului complex z.
Reamintim că relaţiile (4.3 a şi b) au definit faza instantanee şi respectiv
frecvenţa instantanee ale semnalului modulat; le reluăm pentru o urmărire mai
comodă:
• faza instantanee:
qi (t ) = 2pf p (t ) + j (t ) = w p (t ) + j (t ) (4.28)
• pulsaţia instantanee:
dj (t )
wi (t ) = w p (t ) + (4.29)
dt
• frecvenţa instantanee:
dj (t )
fi (t ) = f p (t ) + (4.30)
2pdt
În relaţiile de mai sus j (t ) şi dj (t ) / dt se numesc deviaţiile (instantanee)
de faza şi respectiv de frecvenţă.
În funcţie de relaţia care există între deviaţia de fază şi semnalul
modulator, se separă cele două categorii de ME:
• modulaţia de fază MP pentru care
j (t ) = k p sm (t ) (4.31)
unde k p [radian/volt] este constanta deviaţiei de fază.
• modulaţia de frecvenţa MF pentru care:
dj (t ) / dt = k f sm (t ) (4.32)
unde k f [radian/ sV ] este constanta de deviaţie de frecvenţă.
Integrând (4.32) se obţine:
t
j (t ) = k f ò sm (t )dt + j (t0 ) (4.33)
t0
unde j (t0 ) este unghiul (defazajul) iniţial la t = t0 .

Se poate considera t0 = 0 şi atunci semnalul modulat exponenţial se scrie:
sMP ( t ) = Ap cos éëw pt + k p sm ( t )ùû (4.34)
é t
ù
j (t ) = Ap cosêw pt + k f ò sm (t )dt ú (4.35)
ë 0 û
Relaţiile (4.34) şi (4.35) sunt similare în forma funcţională. În figura 4.10
se prezintă formele de undă pentru semnale modulate exponenţial: a) sm ( t ) ;
b) sMF ( t ) ; c) sMP ( t ) .
Sm(t
) V!m Vm
a
s MF (t ) .
b
s MP (t ) .
c
.
Fig.
4.10.
Se poate constata faptul că amplitudinea rămâne tot timpul aceeaşi ( Ap ),
iar numărul de treceri prin zero este practic acelaşi, deci sub aspectul formei este
dificil să se facă o diferenţiere clară între MF şi MP, mai ales dacă semnalul mesaj
este sinusoidal. De remarcat că frecvenţa (numărul trecerilor prin zero pe o
perioadă anumită) creşte la MF când amplitudinea semnalului modulator creşte
(valoarea pozitivă din ce în ce mai mare) şi scade când amplitudinea semnalului
modulator scade. Un semnal mesaj de amplitudine nulă nu modifică frecvenţa
purtătoarei.
Un fenomen asemănător se produce şi la MP, dar aici numărul de treceri
prin zero este proporţional cu amplitudinea derivatei semnalului mesaj ( s (t ))
m
reprezentat punctat în figura 4.10 a.
Dacă semnalul mesaj schimbă brusc polaritatea (de exemplu semnal binar)
apar salturi de fază ale purtătoarei la MP (Vezi figura 4.11: a) sm ( t ) ; b) sMF ( t ) ; c)
sMP ( t ) ).
sm (t )
t
a.
s MF (t )
b.
sMP (t )
c.
Fig. 4.11.
4.1.2.2 Spectrul şi puterea semnalelor ME

Deoarece procesul de modulaţie exponenţială nu este liniar este mai greu
să se facă o descriere exactă a spectrului semnalelor ME.
Acest lucru este mai simplu dacă semnalul mesaj este sinusoidal, de forma:
sm ( t ) = Am cos wmt (4.36)
Pentru acest semnal deviaţia de fază este:
k p Am cos wmt pentru MP
j (t ) =
k f Am / wm sin wmt pentru MF
Un semnal ME cu semnalul mesaj sm ( t ) de tipul (4.36) va fi:
sME ( t ) = Ap cos (w pt + b sin wmt ) (4.37)

unde cu b s-a notat indicele de modulaţie, definit prin:
b MF = k f Am / wm și b MP = k p Am (4.38)
Parametrul b exprimat prin (4.38) se defineşte numai pentru modulaţia cu
semnal sinusoidal.
Pentru a determina spectrul semnalului modulat, se va scrie (4.37) sub forma:
sMF ( t ) = Ap Re éë e p e jb sin wmt ùû
jw t
(4.39)
unde e j b sin wmt este o funcţie periodică de perioadă T = 2p / w m şi deci poate fi

exprimată printr-o serie Fourier:
n =¥
e jb sin wmt = å C ( nf )e
n =-¥
sp m
j 2p nf mt
(4.40)
p / wm
Cs p ( nf m ) = (w m / 2p ) ò e j b sin wmt e -2pwmt dt =
- / p w m
(4.41)
p
= 1/ ( 2p ) ò e dq = J n ( b )
j ( b sin q - nq )
-p
J n ( b ) sunt funcţiile Bessel de ordinul 1, cu valori ce se pot lua din tabele. O listă
scurtă e prezentată în tabelul 4.2.
Tabelul 4.2
β 0,2 0,5 1 2 3 8
n
0 0,99 0,938 0,765 0,224 -0,178 0,172
1 0,1 0,242 0,44 0,577 -0,235 0,235
2 0,005 0,031 0,115 0,353 0,047 -0,113
3 0,02 0,129 0,365 -0,291
4 0,002 0,034 0,391 -0,105
5 0,007 0,261 0,186
6 0,131 0,338
7 0,053 0,321
8 0,018 0,283
9 0,126
Funcţiile Bessel respectă relaţiile:

J - n ( b ) = ( -1) J n ( b ) şi 1/ 2 J 02 ( b ) + J12 ( b ) + ... = 1/ 2 .
n
Combinând ecuaţiile (4.39), (4.40) şi (4.41) se obţine:

¥
sMF ( t ) = Ap å J ( b ) cos (w
n =-¥
n p + nw m ) t (4.42)
Un astfel de spectru este reprezentat în figura 4.12, pentru β=5 și Ap=1.

J4
- J4 - J1 2
- J2 J2 J3 2 J5
- J6 2
2
2
2 2
J6
2 -5 0 1 2
-6 -4 -2 -1 2 3 4 5 6 f - fp
fm
- J5 J0
J1
2 - J3 2
2
2
Fig. 4.12.
Spectrul MF din figura 4.12 evidenţiază mai multe proprietăţi importante

comune spectrelor semnalelor ME:
• spectrul constă din componenta corespunzătoare purtătoarei plus un număr
infinit de componente pe frecvenţa f p ± nf m ( n = 1,2... )
• amplitudinea relativă a componentelor depinde de valorile J n ( b )
• relaţia de fază dintre componentele benzilor laterale e de aşa natură încât
cele de ordin impar din banda inferioara sunt în opoziţie de fază
• numărul componentelor semnificative depinde de valoarea b ;
dacă b << 1,doar J 0 şi J 1 sunt semnificative (vezi tabelul 4.2 ) astfel
încât spectrul conţine doar purtătoarea şi două componente laterale, fiind
asemănator cu cel de la MA cu semnal sinusoidal, mai puţin schimbarea de
fază a componentei în banda inferioară.
• o valoare ridicată a lui b (spre deosebire de indicele de modulaţie în
amplitudine, b poate fi şi supraunitar) implică o bandă largă pentru că
apar multe componente semnificative.
Observaţiile de mai sus se aplică şi pentru semnale MP, cu b = k p Am .
În cazul în care semnalul mesaj nu e sinusoidal, spectrele se calculează
mult mai greu. Se păstreaza însă observaţia ca un indice de modulaţie mic conduce
la un spectru de bandă îngust, B = 2 f m , asemănător cu spectrul MA cu acelaşi
semnal modulator, în vreme ce un indice de modulaţie mare duce la un spectru de
bandă largă, B >> 2 × f m şi teoretic B ® ¥ . Practic însă, se ia B = 2Df , unde
prin D f se defineşte variaţia maximă (de vîrf) a purtătoarei.
Pentru un mesaj cu frecvenţa maximă din spectrul f m se defineşte indicele
de modulaţie m (sau raportul de deviaţie D), cu fiind deviația maximă de frecvență
Df raportată la banda semnalului mesaj:
m = Df / f m (4.43)
Observaţiile ca B = 2 f m pentru b << 1 şi B = 2mf m pentru b >> 1 se
pot uni într-o singură regula, numita regula lui Carson pentru determinarea benzii
spectrelor semnalelor MF:
B = 2 ( f m + f D ) = 2 f m ( m + 1) (4.44)
Evident eroarea maximă în aprecierea benzii cu regula lui Carson se face
când m = 1 .
Exemplul 4.2: O purtătoare cu frecvenţa de 20 MHz este modulată cu un semnal
sinusoidal, astfel încât deviaţia maximă de frecvenţa este D f = 100 KHZ.
Determinaţi indicele de modulaţie şi aproximaţi banda totală BT a semnalului MF,
dacă semnalul modulator are frecvenţa: a) 1KHz ; b) 50 KHz ; c) 500 KHz.
Soluție: Se utilizează formulele (4.43) și (4.44)
a) m = 105 /103 = 100 , BT = 2 (100 + 1) × 1 = 202 KHz : - modulaţia se spune că
este de bandă largă (MFBL)
b) m = 105 / 50 × 103 = 2 ; Bt = 2 ( 2 + 1) × 50 = 300 KHz : - deoarece m e aproape
de 1, nu se recomanda ca metodă de modulaţie.
c) m = 105 / 5 × 105 = 0,2 ; BT = 2 ( 0,2 + 1) × 500 = 1,2 MHz : - în acest caz
BT » 2 f m = 1MHz şi modulaţia se spune că este de bandă îngustă (MFBI).
Având un spectru foarte asemănător cu cel al semnalelor MA, modulaţia de bandă
îngustă (MFBI) nu are avantaje evidente asupra acesteia. Se foloseşte în transmisii
pe unde ultrascurte (canale radio), fiind în acest domeniu mai uşor de generat decât
MA. MFBI se foloseşte însă ca etapă preliminară în generarea semnalelor MFBL.
Pe baza spectrului de putere se poate defini şi puterea necesară ME, mai ales dacă
s-a stabilit o regulă de limitare a benzii. Se va nota cu Pn un raport de putere ce
indică fracţiunea din puterea totală PT conținută în purtătoare și în n benzi laterale
de fiecare parte a purtătoarei.
é n
ù é ¥
ù
Pn = ê1/ 2 × Ap2 × å J k2 ( B )ú / ê1/ 2 × Ap2 × å J k2 ( B )ú (4.45)
ë k =- n û ë k =-¥ û
Cum amplitudinea semnalelor ME nu se schimbă, puterea totală transmisă este
¥
(vezi şi relaţia 4.8): PT = 1 / 2 × Ap2 , å J (B ) , de unde rezultă:
k = -¥
2
k
n
Pn = å J (B)
k =- n
2
k (4.46)
Pentru exemplificare, în figura 4.13 este prezentată forma generală a

spectrului unui semnal modulat de un semnal gaussian.
P( f )
A2 3 1
Pmax =
3dB 4 Df 2p
Pmax
fp f
- f p - Df - f p - f p + Df
2 fs
6 fs
Fig. 4.13
4.1.3 Modulaţia compusă
Dacă semnalul modulator acţionează simultan asupra amplitudinii şi fazei,

modulaţia se numeşte compusă. Tehnicile de modulaţie compusă urmăresc să
asigure o eficienţă sporită şi o imunitate sporită la perturbaţii. În primul rând se
caută să se elimine redundanţa datorată faptului că benzile laterale conţin aceeaşi
informaţie.
4.1.3.1 Modulaţia de amplitudine în cuadratură (MAC)

Pentru a efectua MAC, se foloseşte o schemă în care două semnale în
banda de bază ocupă aceeaşi bandă de frecvenţă de purtătoare. Cele două semnale
fiind sm1 (t ) şi sm2 (t ), se obţin două purtătoare modulate:
s1 (t ) = sm1 (t )cos w pt și s2 (t ) = sm 2 (t )cos w pt
Suma acestora :
s(t ) = s1 (t ) + s2 (t ) = sm1 (t )cos w pt + sm 2 (t )cos w pt
constituie o purtătoare modulată compusă care nu mai are în mod obligatoriu
simetrie spectrală şi deci nu mai apare redundanţă. În figura 4.37 se prezintă o
compunere parţială de spectre, iar în figura 4.38 o schemă de demodulare coerentă,
cu câte două oscilatoare la emisie, respectiv la recepţie.
bază ocupă aceeaşi bandă de frecvenţă de purtătoare. Cele două semnale fiind
sm1 (t ) şi sm2 (t ) , se obţin două purtătoare modulate:
s1 (t ) = s m1 (t ) × cos w p × t
s 2 (t ) = s m 2 (t ) × cos w p × t
suma acestora:
s(t ) = s1 (t ) + s 2 (t ) = s m1 (t ) × cos w p × t + s m 2 (t ) × cos w p × t

constituie o purtătoare modulată compusă care nu mai are în mod obligatoriu
simetrie spectrală şi deci nu mai apare redundanţă. În figura 4.14 se prezintă o
compunere parţială de spectre, iar în figura 4.15 o schemă de demodulare coerentă,
cu câte două oscilatoare la emisie, respectiv la recepţie.
Re sm1 f
Im s m 1 f
F
- fp
Re sm2 f
Im sm2 f
- fp
F
Re s f
Im s f
Fig. 4.14
sˆ m 1 t
s m1 t
FTJ
+
sm2 t
sˆ m 2 t
FTJ
Fig. 4.15
MAC se aplică cu succes la transmiterea datelor numerice la viteze

ridicate, dar există riscul de apariţie a diafoniilor între cele două semnale
modulatoare
4.1.3.2 Modulaţia de anvelopă cu bandă laterală unică (MABLU)

Metoda corectă de a genera un semnal BLU constă în utilizarea de filtre
trece bandă adecvate care să selecteze fie banda superioară, fie pe cea inferioară. În
practică însă, acest lucru nu e foarte simplu, deoarece:
• modulatorul necesită un filtru ideal trece bandă laterală
• demodulatorul necesită o purtătoare sincronă (demodulare coerentă)
În figura 4.16 se prezintă:
a) schema bloc a modulării şi a demodulării de produs BLU;
b) spectrul semnalului modulator;
c) caracteristica filtrului trece bandă;
d) spectrul semnalului transmis în bandă;
e) spectrul semnalului refăcut după demodulare
s MBLU t
sm t
B= fm
B = 2 × fm
Ap × coswp × t 2 × coswp × t
Sm f
- fm fm
f
H f
f
- f p - fm - f p f f p + fm
p
SMBLU f
f
- f p - fm - f p
f p f p + f m
Sm f
f
- fm fm
Figura 4.16
Dacă filtrul trece bandă de la emiţător nu are caracteristica ideală, atunci

semnalul este distorsionat prin captarea unor componente din cealaltă bandă sau
prin atenuarea unei porţiuni din banda dorită. Cum în practică la multe semnale
modulate spectrul are în zona de tranziţie o „gaură” (în sensul că are componente
nesemnificative), se poate accepta o abatere 2a de la frontul abrupt la frontul mai
lent scăzător (figura 4.17), cu condiţia (empirică) ca 2a f p = 0,01 .
Sm(f) Sm(f)
M(f)
FTB
fp
0 fm fx 0 fp-fm fp+fm f
2a
Fig. 4.17.a Fig. 4.17.b
Pentru a evita dificultăţile legate de o filtrare pretenţioasă, se poate folosi

metoda deplasarii fazei. Pentru a ilustra principiul metodei, vom considera mesajul
n
de forma: sm (t ) = å x cos(2pf t + q ) , cu
i i i fi £ f m , i = 1..n (4.47)
i =1
În aceste condiţii, semnalul modulat corespunzător benzii superioare va fi:
[
sM (t ) = Ap 2 å xi cos 2p ( f i + f p ) + qi ]
n
(4.48)
i =1
Aplicând relaţii trigonometrice simple, (4.48) se scrie:

sM (t ) = Ap 2 (sm (t )cos 2pf pt ) - Ap 2 ( sˆm (t )sin 2pf pt ) (4.49)
n
sˆm (t ) = å xi sin (2pf it + qi ) (4.50)
i =1
Ecuaţiile (4.47)…(4.50) sugerează că un semnal BLU poate fi generat de

două semnale s m (t ) şi sˆm (t ) care modulează în produs două purtătoare în
cuadratură
0,5 Ap cos w pt şi respectiv 0,5 Ap sin w pt .
În figura 4.18 se prezintă schema de principiu pentru un astfel de
modulator, componentele în cuadratură fiind obţinute prin deplasarea cu 90º a fazei
semnalului de referinţă. Metoda permite şi o soluţie de demodulare, de tip
demodulare de anvelopă, prin adăugarea (de preferinţă la emiţător) unei
componente a purtătoarei la semnalul BLU.
Fig. 4.18
4.1.3.3 Modulaţia asimetrică şi modulaţia vestigială (MV)

Modulaţia în bandă laterală unică nu dă satisfacţie la transmiterea
semnalelor ce conţin termeni de joasă frecvenţă semnificativi sau chiar componentă
continuă (ex. semnal video sau chiar date numerice transmise cu mare viteză).
În aceste condiţii se poate face un compromis între MA care lucrează bine
la frecvenţe joase, dar dublează banda şi MBLU care conservă banda semnalului,
folosind o modulaţie asimetrică, în care se reţin componentele de joasă frecvenţă şi
de curent continuu pe lângă una din benzile laterale. În figura 4.19 se prezintă un
spectru de semnal modulat asimetric (a) şi rezultatul demodulării de produs (b),
obţinută printr-o metodă coerentă.
|SM(f)|
-fp +fp
^
Sn (f)
-f2 -f1 +f1 +f2
Fig. 4.19
Se constată apariţia unui fenomen de „depăşire” în zona de la 0 la f1 , ceea

ce necesită un sistem de corectare a formei semnalului.
Metoda utilizată în acest scop este MBLU vestigială cu schema de
principiu în figura 4.20 (partea de sus), care foloseşte un spectru de tip special,
având caracteristica din partea de jos a figurii 4.20. Esenţială este simetria faţă de
f p şi răspunsul relativ la 0.5 f p . Un filtru „vestigial” are un interval de tranziţie
de 2 f a Hz şi banda de transmisie:
Bt = f m + f a (4.51)
Funcţia de transfer a acestui filtru H v ( f ) se poate scrie:
H v ( f ) = H MBLU ( f ) - [H a ( f )] (4.52)
unde: H a ( f ) reprezintă diferenţa între răspunsul filtrelor BLU şi V. H a ( f ) are
simetrie de funcţie impară. Dacă intrarea în filtrul Hv ( f )
este Ap [1 + sm (t )]cos w pt , atunci semnalul la ieşire poate fi exprimat prin:
sMV (t ) = 0,5 Ap [cos w pt + sm (t )cos w pt - sˆm (t )sin w p × t - xa (t )sin w pt ] (4.53)
În relaţia (4.53), semnalul MV este dat de diferenţa între un semnal MBLU

şi semnalul 0,5 Ap xa (t )sin w pt ce constituie răspunsul filtrului cu funcţia de
transfer H a ( f ) la intrarea Ap sm (t )cos w pt .
Fig. 4.20
Demodularea semnalelor MV se poate face cu o metodă coerentă, dar şi cu

detecţia de anvelopă dacă i se adaugă o componentă suficient de puternică a
purtătoarei. În ceea ce priveşte puterea totală transmisă Pt , vom oferi doar o relaţie
de limitare fără a mai efectua calculele:
Pp + 0,5 Pp Pm £ Pt £ Pp P m + Pp (4.54)
unde Pp reprezintă puterea purtătoarei şi Pm puterea mesajului.
4.1.4 Compararea metodelor de modulaţie cu purtătoare

sinusoidală (MPS)
4.1.4.1 Îmbunătăţirea performanţelor MPS

În figura 4.21 (sus) se prezintă un model de comportare în prezenţa
zgomotelor MPS. Acest model se numeşte „bandă de bază la bandă de bază” pentru
că se aseamănă cu modelul tipic de transmisie directă în banda de bază, adică fără
modulaţie, a semnalului mesaj (vezi figura 4.20 (jos)).
Z0 (t)
Banda
Sistem
MPS de baza
S ^
sn(t) + Z0(t)
Zi (t)
^
sn(t) sn(t) + Z0(t)
(sursa)
CANAL S EGALIZATOR
(destinatie)
Fig. 4.21
Performanţele unui astfel de sistem de transmisie în banda de bază se pot

îmbunătăţi folosind la emiţător, respectiv la receptor, filtre de emisie, respectiv de
recepţie, numite şi filtre de pre-creştere şi de de-creştere. Aceste filtre au două
obiective:
• eliminarea distorsiunilor liniare produse de canal
• maximizarea raportului semnal/zgomot
Funcţia de transfer tipică pentru un astfel de filtru de transmitere este
aceeaşi cu a unui element proporţional-derivativ, adica: HT (s ) = K (1 + Ts ), iar cea
1
a unui filtru de de-creştere este cea de filtru trece-jos, H R (s ) = . În figura
1 + Ts
4.22 se prezintă o schemă de implementare şi caracteristica de implementare
amplitudine-frecvenţă pentru astfel de filtre ((a) - precreştere, (b) – descreştere).
Evident, pantele sunt aceleaşi.
C R R
A
C
R
H (w ) H 2 (w ) 1 R× C w
R R
w
Fig. 4.22
Filtrele de transmisie şi recepţie se pot utiliza în conjuncţie cu orice sistem
de transmisie MPS, schema bloc a unui astfel de sistem fiind prezentată în
figura 4.23.
Fig. 4.23
Deşi condiţia de proiectare a filtrelor de transmisie şi de recepţie este aceea
de a avea funcţii de transfer de aceeaşi pantă din cauza timpului total de transmisie
de la sursă la receptor, t d , în realitate vom avea:
HT (w ) × H R (w ) = e- j ×w ×t d (4.55)
Vom lua în considerare două tipuri de zgomot, având distribuţiile de densitate de
putere Gz de forma :
Gz1 ( f ) = K1h pentru f < f m (4.56)
(specifică zgomotelor ce apar la ieşirea demodulatoarelor coerente) şi
Gz 2 ( f ) = K2hf 2 pentru f > f m (4.57)
specifică zgomotelor ce apar în MF când se folosesc discriminatoare de frecvenţă.
Funcţiile de transfer ale filtrelor din figura 4.23 respectă relaţiile:
HT ( f ) = K1 Gz ( f ) Gm ( f )
2
(4.58)
H R ( f ) = Gm ( f ) K1 Gz ( f )
2
(4.59)
Constanta K1 e aleasă astfel încât să satisfacă relaţia:
Gm ( f ) × df = ò Gm ( f ) × H T (w ) × df
fm fm
ò
2
(4.60)
- fm - fm
Puterea transmisă în schemele MPS lineare nu trebuie să fie alterată de

filtrul de transmisie. Pentru sistemele MF acest lucru asigură faptul că banda
semnalului modulat nu se modifică.
Pentru a calcula îmbunătăţirea raportului semnal/zgomot prin folosirea
filtrelor de transmisie şi recepţie, vom calcula raportul:
E (z 02 (t )) putere zgomot fară filtrare
t= = (4.61)
E (z d (t )) putere zgomot cu filtru receptie
2
unde:
( )
E z02 (t ) = ò
fm
- fm
Gz ( f )df
şi
[ ]
2
E z d2 (t ) = ò Gz ( f ) × H R ( f ) × df = ò Gz (t ) × H T ( f ) × df
fm 2 fm
- fm - fm
4.1.4.2 Criterii de alegere a unei metode de modulaţie

Pentru a alege un anume sistem MPS, se prezintă în tabelul 4.3 o
comparaţie între diferitele metode privind banda de transmisie BT, raportul
semnal/zgomot la recepţie (S Z )d şi preţul de cost exprimat prin complexitatea
(
echipamentului utilizat. S-a notat a = Pr hf m , E sm2 (t ) = 0,5, iar pentru AM, )
indicele de modulaţie m = 1 . Se constată că,dintre metodele liniare, cele cu
purtătoare suprimată sunt superioare celor convenţionale în amplitudine, mai ales
fiindcă nu apar efecte de prag.
Metodele ME permit o îmbunătăţire substanţială pe seama creşterii benzii.
MFBL cu filtre de precreştere şi decreştere oferă performanţe superioare oricăror
altor sisteme, privind comportarea la zgomote. Totuşi sistemele MP au limitat K p
la valoarea p . Când se urmareşte economie de putere, cea mai recomandabilă e
MF, dacă însă se evită efectele de prag. În privinţa complexitaţii, MA rămâne cea
mai puţin complexă, la polul opus situându-se MV, care necesită filtre speciale,
pretenţioase şi demodulare coerentă. Toate schemele ce necesită demodulare
coerentă sunt dealtfel mai complexe şi deci mai costisitoare. Pe o poziţie
intermediară se situează MF, MP şi MV+purtătoare, în ultima situaţie nemaifiind
necesară demodularea coerentă, fiindcă cea de anvelopă dă satisfacţie.
Tabelul4.3
Tip BT 1 æSö Componenta Preţ de cost Aplicaţii tipice
×ç ÷
modulaţie a è Z ød continuă Complexitate echipamente
în răspuns
MBLD 2 fm 1/3 da Moderat/Necesită Date analogice.
(de produs) demodulare coerentă.De Multiplexare la
regulă se transmite şi o semnalele de
variantă a purtătoarei bandă joasă
MA 2 fm 1 nu Mic/Detecţie simplă de Radiofonie
(în anvelopă.Necesită separare
amplitudine) galvanică la recepţie
MA-BLU fm 1 nu Mare/Necesită de- Comunicaţii
(banda laterală modulare coerentă. punct la
unică) Modulatoare foarte punct(voce,
complicate canal radio)
MV f m < BT < 1 da Mare/Necesită de- Date numerice
(vestigială) < 2 fm modulare coerentă şi filtre şi aplicaţii
simetrice de bandă largă
MP+P f m < BT < 1/3 da Moderat/Se poate Semnale video
(vestigială < 2 fm folosi demodularea de
+purtătoare) anvelopă.
MF 2 × (m + 1) × 3 × m 2 da Moderat/Demodularea Transmisii pe
simplă,modularea uneori canale radio
× fm 2 complicată
MP ( )
2 × kp +1 × kp
2 da Moderat(ca la MF) Transmisii de
date.
× fm 2 Multiplexare
canale vocale
Banda de fm 1 da Foarte mic (nu există Comunicaţii
bază modulare) punct la punct
pe distanţe
scurte
Pentru a transmite semnale în bandă largă cu componente semnificative de

joasă frecvenţă, MV+ purtătoare asigură compromisul optim între banda de
transmisie şi complexitatea echipamentului, ca de altfel şi MF, chiar dacă se
transmite în bandă largă.
Evident, nu există o reţetă fixă. Alegerea metodei optime de modulaţie
trebuie făcută ţinând seama de indicaţiile prezentate mai sus, dar şi de
particularităţile aplicaţiei.
4.2 Modulaţia de impulsuri (MI)
La MI purtătoarea nemodulată constă dintr-un tren de impulsuri cu o

anumită amplitudine şi durată, ce apar la intervale regulate de timp. Semnalul
modulator va acţiona asupra parametrilor acestei purtătoare: amplitudinea A, durata
impulsurilor t , frecvenţa impulsurilor f e = 1 Te , poziţia impulsurilor.
În figura 4.24 se prezintă mai multe tipuri de modulaţie, de fiecare dată semnalul
modulator sm(t) fiind acelaşi, o sinusoidă.
Purtătoarea sp(t) este reprezentată în figura 4.24.b, iar semnalele modulate sunt în
amplitudine: sMAI(t) în figura 4.24.c; în durată: sMDI(t) în figura 4.24.d; în poziţie:
sMPI(t), în figura 4.24.e; şi în frecvenţă sMFI(t) în figura 4.24.f.
Fig. 4.24
Baza teoretică pentru analiza semnalelor MI este dată de teorema

eşantionării, cu un semnal purtător de forma:
¥
s p (t ) = p(t ) = å p(t - kT ) e (4.62)
k = -¥
semnal ce fiind periodic se poate exprima prin dezvoltarea în serie Fourier:
A0 ¥
p(t ) = + å Ak cos(kwet + jk ) (4.63)
2 k =1
unde w e = 2p Te reprezintă pulsaţia de eşantionare.
Evident un astfel de semnal va avea spectrul:
¥
S p (w ) = å M (w - kw ) e (4.64)
k = -¥
4.2.1 Modulaţia amplitudinii impulsurilor (MAI)
Considerând semnalul modulator sm (t ) = mx(t ) cu m – gradul de modulaţie,

semnalul MAI se pune sub forma:
A0 ¥
sMAI (t ) = [1 + mx(t )] + å Ak [1 + mx(t )]cos[kwet + jk ] (4.65)
2 k =1
sau corespunzător în domeniul frecvenţa, sub formă:
s MAI (w ) = PT (w ) × H f (w ) (4.66)
sin wt 2 - j×wt 2
în care: H f (w ) = ×e , iar t reprezintă durata reală a semnalului
wt 2
purtător (impulsuri dreptunghiulare de durată t , amplitudine 1 şi frecvenţă
f e = we 2p .
Relaţia (4.65) se poate scrie sub forma:
n
s MAI (t ) = AA (t ) + B A (w m , t ) + å C A (kw e , w m , t ) (4.67)
k =1
Se constată că spectrul semnalului modulat conţine: componenta continuă
( AA = A0 2 ), o componentă ce reproduce mesajul B A = mA0 x(t ) , precum şi
toate componentele succesiunii periodice Ak cos 2 (kw e t + j k ), modulate în
amplitudine de semnalul x(t). În condiţiile unui semnal modulator armonic, de
pulsaţie w m spectrul semnalului modulat este de tipul celui prezentat în figura 4.25.
În aceeaşi figură se mai prezintă: semnalul purtător (a), semnalul modulat
(b) şi spectrul semnalului purtător (c).
De remarcat că valoarea componentei continue este dată de raportul între
durata impulsurilor de eşantionare şi perioada de apariţie a acestora Te:
A0 1 T
p(t )dt = A × t Te
2 T ò0
=
unde A este amplitudinea purtătoarei.
Fig. 4.25.
Dacă semnalul MAI este filtrat cu un circuit care lasă să treacă numai
frecvenţe egale sau mai mici decât w m 2p (figura 4.26 a), se obţine la ieşirea
filtrului semnalul purtător de informaţie; filtrul este un demodulator, având
mA0
amplitudinea semnalului demodulat: = MtAf e
2
Demodularea prin filtrare reduce însă raportul semnal-zgomot, oferind un
2t
factor de îmbunătăţire subunitar r = . O ameliorare a raportului semnal-
T
perturbaţie cu 3dB se poate obţine folosind eşantionarea optimă a semnalului
recepţionat înaintea demodulării (figura 4.26 b).
Fig. 4.26.
4.2.2 Modulaţia în durată a impulsurilor (MDI)
Prin MDI se înţelege modificarea duratei (lăţimii) impulsurilor purtătoarei

sub acţiunea semnalului modulator. În figura 4.27 se prezintă un astfel de semnal
(a) şi se evidenţiază două modalităţi MDI şi anume bilaterala (b) şi unilaterala (c).
Fig. 4.27
În cazul MDI bilaterale, durata impulsului este: t (t ) = t 0 + Dt ' (t ) + Dt (t )

Pentru cazul t 0 << Te , deosebirile între MDI bilaterală şi unilaterală nu

sunt semnificative, deci se poate utiliza doar forma:
t (t ) = t 0 + Dt (t ) (4.68)
Considerând semnalul informaţional reprezentat în forma cea mai generală

prin dezvoltare în serie, relaţia 4.68 devine:
n
sm (t ) = å S0 k cos(wk t + g k ) (4.69)
k =1
n
t (t ) = t 0 + a å S0 k cos(wk t + g k ) (4.70)
k =1
Relaţia (4.70) permite evidenţierea gradului de modulaţie în durată a impulsurilor:
aS 0 k
mt k =
t0
astfel încât se poate scrie:
é n
ù
t (t ) = t 0 ê1 + å mt cos(wk t + g k )ú (4.71)
ë û
k
k =1
Folosind o dezvoltare în serie Fourier de tipul (4.63), semnalul modulat va

putea fi scris în final ca o sumă de 3 componente:
n
sMDI (t ) = AD + BD (wm , t ) + å CD (kwe , wm , t ) (4.72)
k =1
în care w m reprezintă pulsaţia maximă a spectrului semnalului modulator, sau în

cazul particular al unui semnal modulator armonic, pulsaţia acestuia.
Semnificaţia celor trei componente este următoarea:
t0
AD – componenta continuă corespunzătoare purtătoarei, AD = U 0 ,
Te
BD – componenta ce reproduce mesajul informaţional:
t0 n
BD = U 0 å mt cos(wk t + g k )
Te k =1 k
C D (kw e , t ) – componenta ce reproduce componentele succesiunii
periodice modulate în amplitudine de semnalul purtător de informaţie, şi
anume Ak cos(kwet + jk )
4.2.3 Modulaţia în poziţie a impulsurilor (MPI)
MPI reprezintă o analogie cu modulaţia în fază descrisă în secţiunea 4.1 şi

constă într-o deplasare pe axa timpului a momentului de apariţie a impulsului t
proporţională cu semnalul modulator.
n
Dt = a å S 0 k cos(w k t + g k ) (4.73)
k =1
care conduce la o variaţie a pulsaţiei de eşantionare, exprimabilă prin:
n
we (t ) = we 0 - we 0a å Sokwk sin (wk t + j k ) (4.74)
k =1
Pe căi similare ca în cazurile MAI şi MDI,se poate ajunge la o expresie a
semnalului modulat în poziţie de forma:
n
s MPI (t ) = Ap + B p (w m , t ) + å C p (kw e , w m , t ) (4.75)
k =1
unde Ap, Bp, Cp au semnificaţii similare cu AD, BD, CD.
Uzual se evidenţiază în cazul MPI următorii indici de deviaţie a impulsurilor:
n n
Dt 0 MPI = a å S 0 k = å Dt 0 k (4.76)
k =1 k =1
• de modulaţie în poziţie:
n n
DPMPI = we 0a å S0 k = å Dpk = we 0 Dt0 (4.77)
k =1 k =1
• de deviaţie a pulsaţiilor de eşantionare:
n n
Dwe 0 MPI = we 0a å S0 kwk = å Dpkwk (4.78)
k =1 k =1
În cazul utilizării unui semnal modulator armonic s m (t ) = m0 sin w m t ,
condiţia limită pentru gradul de modulaţie este evident Dp < Te 2 ,dar se impun în
mod suplimentar condiţiile:
w m × Dp << 1
pentru a nu apare distorsiuni armonice de frecvenţele kw m şi
(we0 - kwm )Dp << 1
pentru a evita distorsiuni armonice în frecvenţa we0 - kw m .
4.2.4 Modulaţia în frecvenţă a impulsurilor (MFI)
MFI poate fi tratată aproape similar cu MPI (de altfel se preferă definirea
unei modulaţii în timp a impulsurilor (MTI) la care se evidenţiază MPI şi MFI ca
două cazuri particulare). Explicaţia constă în faptul că semnalul modulator
acţionează asupra pulsaţiei (frecvenţei) semnalului purtător:
n
we (t ) = we 0 + a å S0 k cos(wk t + g k ) (4.79)
k =1
Relaţia (4.79) diferă de (4.74) doar prin defazaj. Ca atare, şi în cazul MFI
se poate obţine o relaţie de tip (4.75), şi anume
n
S MFI (t ) = AF + BF (w m , t ) + å C F (kw e , w m , t )
k =1
relaţie ce permite evidenţierea următorilor indici:
• de deviaţie a pulsaţiei de eşantionare
n n
Dw e 0MFI = a å S 0 k = å Dw e 0k (4.80)
k =1 k =1
• de grad de modulaţie în frecvenţă
n
S 0k n Dw e 0k n
DPMFI = a å =å = å Dp k (4.81)
k =1 wk k =1 wk k =1
• de deviaţie a impulsurilor
n
S 0k n
aå å Dp
k =1 wk k
Dp
Dt 0 MFI = = k =1
= (4.82)
we0 we0 we0
Pentru evitarea distorsiunilor în cazul MFI, relaţiile de condiţie sunt:
wm × Dt 0 << 1 şi respectiv (we0 - k × w m ) × Dt 0 << 1
În figura 4.28 se reprezintă variaţia indicilor de modulaţie cu frecvenţa
semnalului modulator: a – MPI, b – MFI.
Se constată că la semnalele informaţionale de frecvenţă înaltă tehnica de modulaţie
în frecvenţă este de preferat. La frecvenţe medii şi joase specifice telemecanicii
performanţe mai bune oferă MPI. De altfel o examinare a factorului de
p 2 f 03 Dp 2 p 2 f 03 Dt 03
îmbunătăţire indică: r MPI = şi r MDI =
3 3 + 4 f 0 Dt 0
Deci în aceleaşi condiţii (frecvenţă de eşantionare, durată impuls), tehnica
MPI oferă un factor de îmbunătăţire superior MDI. Totuşi, semnalele MPI prezintă
amplitudini scăzute pe frecvenţa semnalului, de aceea nu este recomandabilă
demodularea lor prin filtre. O soluţie constă în convertirea semnalelor MPI în
semnale MDI sau MAI la recepţie.
Dt0,Dwe,Dp Dt0,Dwe,Dp
Dwe Dwe
Dp
Dp
Dt0
Dt0
wm wm
Fig. 4.28
4.2.5 Modulaţia în cod de impulsuri (MCI)
Modulaţia în cod presupune o dublă cuantizare a semnalului în timp şi

nivel. Cuantizarea (în nivel) se face de regulă în cod binar, astfel încât la fiecare
moment de eşantionare corespunde o anumită combinaţie binară (de valori 0 sau 1)
fiecare bit fiind emis pe o durată t . Avantajul MCI constă în faptul că forma
impulsurilor nu mai are importanţă, refacerea semnalului fiind realizată în funcţie
de prezenţa (valoare logică 1) sau absenţa (valoare logică 0) a impulsurilor
elementare. Eventualele distorsiuni nu afectează semnalul, singurele perturbaţii
importante fiind cele care pot afecta nivelul în aşa fel încât un impuls “1” să poată
fi considerat “0”.
Analiza spectrală a semnalelor MCI este dificilă, dar se poate considera cu
o bună aproximaţie banda ca fiind 1 t [rad/sec] pentru un singur impuls în
combinaţie, respectiv 1 nt [rad/sec] pentru n impulsuri în combinaţie.
În figura 4.29 este prezent principiul MCI. Semnalul original sm(t) este mai întâi
cuantizat în 8 nivele (figura 4.29.a). Apoi, este eşantionat la anumite momente,
amplitudinea impulsului putând lua una din cele 8 valori (figura 4.29.b).
Eşantioanele sunt apoi codificate, în cazul nostru în cod binar (figura 4.29.c).
Evident, cu cât numărul de niveluri de cuantizare creşte cu atât se reduce
zgomotul de cuantizare. Recomandările CCITT 7111 pentru telefonia MCI prevăd
pentru banda de 8 [kHz] o frecvenţă de eşantionare de 8000 [eşantioane/sec], deci
se ajunge la 56000 [biţi/sec]. În cazul în care se doreşte transmiterea semnalului
TV color în banda de 4,6 [MHz], se folosesc eşantioane de 10 biţi şi deci viteza de
transmitere necesară este de 4600 × 2 × 10 = 9200 [bit/sec].
Fig. 4.29
4.3. Transmiterea semnalelor discrete în banda de bază
Cea mai răspândită metodă actuală de transmitere a semnalelor de date,

codificate în secvenţe de impulsuri binare este transmiterea prin modulaţie în
amplitudine a unei purtătoare tip tren de impulsuri (MAI). Această metodă implică
sincronizarea perfectă a trenului de impulsuri emis cu trenul de impulsuri
recepţionat, şi deci tehnici specifice pentru asigurarea acestei sincronizări. De
asemenea, se impune utilizarea unor filtre specifice pentru emisie şi pentru
recepţie, în scopul minimizării influenţei perturbaţiilor aditive şi a unor egalizoare
pentru eliminarea perturbaţiilor intersimbol.
4.3.1 Tipuri de semnale binare în banda de bază
În figura 4.30.a este prezentat un semnal binar în banda de bază (SBB),

numit şi cod de impulsuri. Acelaşi semnal apare în figura 4.30.b, raportat la un prag
de decizie, în funcţie de care se decide valoarea logică “1” (peste prag) sau “0”
(sub prag). Dacă pragul este “zero volţi”, atunci o valoare pozitivă înseamnă “1”
logic şi o valoare negativă înseamnă “0” logic, iar semnalul se numeşte polar, sau
bipolar, spre deosebire de cel din figura 4.30.a care se numeşte unipolar. Este
evident că semnalul bipolar trebuie să fie simetric în raport cu pragul de decizie.
De regulă, aceste semnale se comportă mai bine la transmiterea pe canale afectate
de zgomot aditiv.
De remarcat importanţa faptului că momentul în care se face comparaţia cu

pragul de decizie are loc la jumătatea intervalului elementar de bit (durata TB),
pentru a evita orice ambiguitate provocată de tranziţia de la o valoare logică la alta.
+ Tensiune Val. logica “1”

1 0 1 1 0
0 fara tensiune
Val. logica “0”
prag de decizie
Tensiune + “1” logic 0 volti
1 0 1 1 0
Tensiune “0” logic
(sau 0 V)
Fig. 4.30
Există mai multe tipuri de SBB, pentru că se urmăreşte satisfacerea a cât

mai multe din următoarele obiective importante:
• posibilitatea de a asocia într-un singur semnal informativ de sincronizare
(semnalul de ceas) cu informaţia efectivă (semnalul mesaj), pentru a evita
utilizarea a două canale simultane (operaţie numită autosincronizare)
• compresia benzii necesare în mod normal pentru a reface SBB după
transmisia în canalul de comunicaţie; această condiție presupune un
compromis în realizarea unui număr suficient de tranziții care să asigure
refacerea ceasului și la secvențe lungi de date «numai 1», respectiv
«numai 0», dar nici prea mare pentru a menține banda necesară cât mai
aproape de banda de bază rB = 1/ TB (uzual banda nu trebuie să depășească
2rB.
• eliminarea pe cât posibil a componentei continue în semnalul transmis în
canal, pentru a putea utiliza transformatoare ca elemente de cuplaj
• realizarea unei protecţii intrinseci de eroare.
După felul în care satisfac cerinţele enunţate mai sus, SBB se pot grupa în
patru categorii principale, ce înglobează la rândul lor diferite tipuri de coduri de
impuls. Aceste categorii sunt:
a) Coduri fără întoarcere la zero (Not Return to Zero – NRZ)
b) Coduri cu întoarcere la zero (Return to Zero - RZ)
c) Coduri de fază (Phase Encoded – PE)
d) Coduri multinivel (Multilevel Binary – MLB)
În cele ce urmează, se va utiliza prescurtarea corespunzătoare denumirii în
limba engleză, deja încetăţenită în limbajul tehnic.
A. Coduri NRZ (figura 4.31)

Codul NRZ – nivel (NRZ – L)
În acest cod datele sunt reprezentate printr-un semnal de nivel constant pe
durata TB, cu polaritate pozitivă pentru “1” şi tensiune nulă pentru “0” logic. Este
practic semnalul clasic TTL, oferit de majoritatea schemelor logice cu circuite
integrate.
Codul NRZ - M (de la M – MARK, starea ce marchează nivelul “1” TTL al liniei)
La un astfel de cod apare o schimbare în nivelul semnalului la începutul
oricărui interval elementar TB (marcat cu săgeţi pe figură) dacă urmează o valoare
“1” TTL (MARK); dacă starea ce urmează este “0” TTL, nu apare nici o
schimbare. De menţionat că schimbarea stării liniei poate avea loc şi la mijlocul
intervalului TB asociat cu frontul descrescător (în figură) al ceasului cu frecvenţa
dublă în raport cu semnalul de date. În această situaţie tot codul de impuls apare
deplasat cu 1/2TB faţă de semnalul original TTL (NRZ – L), aşa cum se vede din
reprezentarea cu linie punctată din figură.
Codul NRZ - S (de la S - Space, starea ce marchează nivelul “0” TTL al liniei)
Acest cod se construieşte asemănător cu NRZ – M; deosebirea constă în
faptul că tranziţia liniei se produce când la începutul (sau la mijlocul) intervalului
elementar TB linia are starea “0”. Dacă linia e în “1” în momentul deciziei (front
descrescător sau crescător al semnalului de ceas), linia nu comută.
NRZ-L
unipolar 0 0 1 1 1 0 1
ceas
NRZ-1 +
polar 0
-
NRZ-M +
unipolar 0
NRZ-S +
unipolar 0
Fig. 4.31
Toate cele trei tipuri de coduri NRZ pot fi unipolare sau bipolare. Ele sunt
simplu de generat şi nu necesită tratamente speciale, aşa că sunt întâlnite în foarte
multe situaţii, cu precădere în transmiterea de date în reţele locale. De altfel coduri
de acest tip s-au folosit în primul standard de magistrală de câmp (Bitbus). În
situaţiile în care se utilizează (de cele mai multe ori pentru transmisia pe foarte
mică distanţă), trebuie respectată condiţia ca fronturile (crescător, descrescător) să
nu depăşească 10% din durata TB, pentru a elimina riscul erorilor. De altfel, dacă
durata cumulată a celor 2 fronturi ajunge la 50% din TB, perturbaţiile intersimbol
nu mai pot fi evitate.
B) Coduri RZ (figura 4.32)

Codurile RZ sunt combinaţii simple între un semnal mesaj (prepus NRZ-L)
şi semnalul de ceas care i se asociază. În acest fel, codurile capătă o anumită
capacitate de autosincronizare. Astfel, un cod RZ unipolar se obţine printr-un “ŞI”
logic între ceas şi date, astfel că un “0” logic e reprezentat prin absenţa impulsului
pe durata TB, iar un “1” logic reprezintă un impuls de durată TB /2.
În categoria codurilor RZ se înscriu şi codurile MPI (modulaţie în poziţie a
impulsurilor), respectiv MDI (modulaţie în durată a impulsurilor).
NRZ-L 0 0 1 0 1 1 0 1
0
unipolar 1
RZ
0
unipolar
+
MP
unipolar
0
MDI
unipolar
Fig. 4.32
Un cod MPI foloseşte un impuls de durată TB/4 ce apare la începutul unui

interval TB pentru “0” logic şi un impuls de durată TB/4 la mijlocul semnalului TB
pentru “1” logic.
Un cod MDI foloseşte pentru “0” logic un impuls de durată TB/3 şi pentru
“1” logic un impuls de durată 2TB/3; fronturile crescătoare în ambele intrări coincid
cu începutul intervalului. Se mai folosesc şi coduri MDI cu intervalul TB/4 pentru
“0” şi 3TB/4 pentru “1”.
La codurile RZ, spre deosebire de NRZ, viteza de modulaţie vm diferă de
viteza de transmitere a informaţiei (debitul de informaţie Di). La toate codurile RZ
şi NRZ, avem Di=rB [bit/sec]. Intervalul semnificativ pe care avem nivel este însă
mai mic decât TB la codurile RZ, deci vm>Di. Viteza de modulaţie se poate exprima
în [bauds], adică în [număr de tranziţii/secundă]. Deci preţul introducerii capacităţii
de autosincronizare constă în scăderea Di. Astfel, la un cod MPI unde intervalul
minim ocupat este TB/4, Di se reduce la ¼ din debitul unui cod NRZ, iar la MDI,
unde intervalul minim ocupat este TB/3, Di este 1/3 din debitul unui cod NRZ.
Se modifică şi durata maximă în care linia stă într-o anumită stare. Acest
interval este la MPI 1,25 TB, iar la MDI 0,67 TB, ceea ce oferă un avantaj pentru
MDI, în sensul că intervalul între tranziţiile liniei, pe baza cărora se face
sincronizarea, este mai scurt. Din acest punct de vedere codul RZ nu este util, o
secvenţă lungă de biţi “0” consecutivi menţinând linia de valoare zero, fără
tranziţii. De altfel, codurile RZ nu se folosesc decât în sisteme mai vechi de codare
a informaţiei. Deşi codurile MPI şi MDI oferă avantaje în sincronizare, ele
păstrează încă o componentă continuă şi au o bandă extinsă în raport cu codurile
NRZ. De asemenea, ele nu au facilităţi de detectare a erorilor.
C) Coduri PE (figura 4.33)

Aceste coduri sunt tipice pentru evidenţierea proprietăţii de
autosincronizare. Există 4 categorii de astfel de coduri, dintre care 3 sunt încadrate
în clasa codurilor bifazice (BiF): L, M, S iar ultima este cea a codurilor cu
întârziere modulată (DM-Delay Modulation). Fiecare dintre aceste coduri oferă o
singură tranziţie a liniei pe un interval TB.
Codul BiF- L
Este de fapt codul ce se obţine prin modularea binară în fază a impulsurilor
(PSK-Binary Phase-Shift Keying). Codul se obţine uşor printr-un “SAU exclusiv”
între datele NRZ-L şi ceas (în exemplu din figură suma modulo 2 se face între date
şi semnalul de ceas negat). Codul se mai numeşte şi cod Manchester, şi se
caracterizează prin faptul că un “0” e asociat unui front crescător la jumătatea
intervalului de bit, iar un “1” e asociat unui front descrescător la jumătatea
intervalului de bit. În acest fel, orice adiacenţă de “1” cu “0” apare ca un impuls de
durată TB, în timp ce pe secvenţa “numai zero” sau “numai unu” impulsurile se
succed cu frecvenţa ceasului (durata TB/2).
Codul BiF-M
Se caracterizează printr-o tranziţie a liniei la jumătatea intervalului de bit
când avem “1” logic. Linia nu comută la jumătatea intervalului de bit când avem
“0” logic, în schimb comută la sfârşitul fiecărui interval de bit, indiferent de stare.
Codul BiF-S
La fel ca la BiF-M, linia comută la sfârşitul fiecărui interval de bit. În plus,
mai are loc o tranziţie la mijlocul intervalului, de data asta când nivelul liniei este
“0” logic.
Codul DM
Acest cod, numit şi Cod Miller, constă în reprezentarea valorii “1” logic
printr-o tranziţie a liniei la jumătatea intervalului de bit, iar “0” logic printr-o
tranziţie la sfârşitul intervalului, dar numai dacă urmează “0” logic; astfel se evită
menţinerea liniei într-o anumită stare şi în cazul secvenţelor lungi “numai 0” sau
“numai 1”.
0 0 1 0 1 0
1 1
NRZ-L 1
ceas +
0
bifazic L +
unipolar 0
+
bifazic M 0
unipolar
bifazic S +
unipolar 0
DM
+
polar 0
Fig. 4.33
Urmărind formele de undă prezentate în figura 4.33, se constată că cele trei
coduri bipolare, durata minimă a unui element semnal este t min = TB 2, iar durata
maximă este t max = TB .
La codul DM, t min = TB 2 , t max = 2TB , la apariţia combinaţiei 101. În
acest fel, DM are practic aceleaşi caracteristici de interferenţă intersimbol ca un
NRZ, având acelaşi interval util. Dar DM este superior pentru că nu admite
menţinerea liniei în aceeaşi stare mai mult de 2TB. DM este superior şi codurilor
bifazice, pentru că el păstrează Di=Vm, în timp ce la codurile bifazice Di <Vm , mai

exact Di=Vm /2. Codurile bifazice sunt mai sensibile la jiter şi necesită egalizare
dacă t min e mai mic decât 50% din durata frontului crescător.
Pe ansamblu, codurile PE sunt superioare celor prezentate până acum,
asigurând capacitate de autosincronizare, compresie de bandă şi anularea
componentei continue. Mai mult, codurile DM pot detecta unele erori singulare,
verificând dacă apar durate peste 2TB fără tranziţii, ceea ce înseamnă eroare.
D) Coduri MLB(figura 4.34)

O caracteristică comună a codurilor MLB este aceea că utilizează trei
niveluri de tensiune: “+”, “0” şi “-” în reprezentarea informaţiei. Totuşi la recepţie
decizia se ia doar examinând un bit informaţional. De aceea aceste coduri sunt
pseudoternare, codurile ternare “pure” necesitând 1,58 biţi informaţionali pentru
decizie. Dintre numeroasele coduri MLB, se prezintă în figura 4.33 cele mai
frecvent utilizate.
Codul RZ-polar (PRZ)
Este cel mai răspândit cod din grup. Valoarea “1” logic este reprezentată
printr-un impuls de polaritate pozitivă, iar valoarea “0” logic este reprezentată
printr-un impuls de polaritate negattivă (spre deosebire de codul RZ unipolar, la
care linia rămânea în zero). Impulsurile au durată TB/2 şi ocupă prima jumătate a
intervalului elementar.
Codul bipolar (BP)
Utilizează un impuls de durată TB/2 pentru “1” logic, şi nici un impuls
pentru “0” logic. În plus, polaritatea impulsurilor corespunzătoare lui “1” logic
alternează. Codul nu are componentă continuă; din păcate, în cazul unei secvenţe
lungi “numai 0” nu mai apar tranziţii. De aceea, se folosesc scheme care să
restrângă durata unor astfel de secvenţe. O astfel de schemă este “Codul binar cu
substituţia a 6 zerouri”, la care orice secvenţă de 6 zerouri consecutive este
înlocuită cu un alt semnal, spre a evita pierderea sincronizării.
Dicod-NRZ (DI-NRZ)
La acest cod un impuls polar de durată TB este trimis în linie ori de câte ori
apare o tranziţie în semnalul de date. În plus, se impune condiţia ca impulsurile
succesive să alterneze în semn. Se poate construi şi un cod DI-RZ, dacă impulsul
emis are durata TB/2. Codurile DI au acelaşi spectru de putere ca BP, şi nu au
componenta continuă. Ele au şi o capacitate intrinsecă de a sesiza anumite erori
singulare (în cazul în care nu se repetă alternanţa polarităţilor).
Codul ternar selectat în pereche (PST-Pair selected ternary)
A fost gândit astfel încât să păstreze avantajele BP, dar adăugând şi
posibilitatea de a evita jiterul la secvenţe “numai 0”. Pentru a crea un cod PST, biţii
din secvenţa de intrare se iau perechi, fiecare pereche de biţi (dibit) având o
anumită secvenţă de polarităţi. Există şi o variantă de cod PST-modificat (MPST),
care oferă reguli speciale de validare a dibiţilor, în situaţia în care probabilităţile de
apariţie a semnalelor 0 şi 1 sunt egale.
Codul duobinar
Acest cod e un exemplu de cod obţinut prin tehnici corelative, adică prin
corelaţii între valori relative de nivel. Codurile duobinare folosesc trei niveluri de
semnal, cel mediu corespunzând la “0” logic, celelalte două la “1” logic. Datele de
intrare se precodează astfel încât să nu apară schimbări ale liniei de la (+) la (-) sau
de la (-) la (+). Efortul de precodare este justificat prin dublarea debitului la o
bandă de transmisie dată în raport cu NRZ şi prin concentrarea spectrului de putere
spre componenta continuă.
NRZ-L 0 0 1 1 1 0 1
ceas
+
RZ polar
(PRZ)
0
-
+
Bipolar
(RP) 0
-
+
Dicod
(DI-NRZ)
0
-
+
Dicod
(DI-RZ)
0
-
+
PST-L
0
-
+
PST-RZ
0
-
+
MPST
0
-
+
Duo-binar
0
-
Fig. 4.34
4.3.2. Sisteme de transmisie de date binare cu MAI
4.3.2.1. Descrierea unui sistem de transmisie cu MAI

În figura 4.35 se prezintă structura unui sistem de transmisie a datelor
binare care modulează în amplitudine o purtătoare tren de impulsuri.
Fig. 4.35.
Intrarea în sistem este o secvenţă (dk) de date binare cu debitul de
informaţie Di şi cu durata unui interval elementar de bit TB. Ieşirea din generatorul
de impulsuri este un semnal MAI de forma:
¥
x(t ) = å a p (t - kT )
k g B (4.83)
k = -¥
unde pg(t) este purtătoarea a cărei amplitudine ak depinde de valoarea logică a
bitului k din secvenţa (dk). Vom conveni că pg(t) este normalizată, adică respectă
condiţiile:
p g (0 ) = 1
ìa dacã impulsul k este 1
ak = í
î- a dacã impulsul k este 0
Se obţine deci un semnal x(t) codificat RZ-polar. Acest semnal, trecut prin
filtrul de emisie cu secvenţa de transfer HE(f) şi apoi prin canalul cu funcţia de
transfer HC(f), este afectat de zgomotul aditiv z(t).
Semnalul afectat de zgomot este trecut printr-un filtru de recepţie cu
funcţia de transfer HR(f) şi apoi printr-un bloc de prelucrare numerică, ce
eşantionează semnalul cu frecvenţa de ceas egală cu cea de la emisie şi totodată îl
formează ca semnal binar NRZ. Frecvenţa de ceas la recepţie poate fi obţinută pe
un canal separat (transmisie sincronă), poate fi extrasă din semnalul recepţionat,
dacă codul de transmisie permite (transmisie autosincronă), sau este o frecvenţă
locală adusă în fază cu cea a canalului de la emisie printr-un bloc de sincronizare.
În figura 4.36 se prezintă formele de undă ale semnalelor din diferite puncte ale
sistemului:
a). secvenţa (dk);
b). purtătoarea;
c). semnalul modulat x(t);
d). semnalul la ieşire din filtrul de emisie s(t);
e). semnalul după filtrul de recepţie y(t);
f). secvenţa de date la ieşire ( d̂ k ).
Fig. 4.36
Notând cu td întârzierea datorată deplasării de canal, avem:

y(t )k = å Ak pr (t - td - kTB ) + z0 (t ) (4.84)
k
unde Ak = kc ak , cu kc – un factor de amplificare cu rol de normalizare ales astfel
încât pr (0) = 1 . Cu pr(t) s-a notat trenul de impulsuri la recepţie.
Semnalul y(t) este eşantionat la momentele tm = m × TB + td . Bitul “m” de
la ieşire este generat prin compararea semnalului y(tm) cu un prag (în mod normal
0, dacă semnalul MAI e simetric).
y(tm ) = Am + Ak pr [(m - k )TB ] + z0 (tm )
å (4.85)
k ¹m
În ecuaţia 4.85 primul termen reprezintă bitul “m” din şirul de biţi la ieşire,
al doilea termen reprezintă efectul rezidual al celorlalţi biţi recepţionaţi şi decodaţi
până atunci, numit şi interferenţă (perturbaţie) intersimbol (prescurtat IIS); ultimul
termen reprezintă zgomotul aditiv.
În absenţa IIS şi a zgomotului, avem y(tm ) = kc am şi cum am este
corespondent unic al bitului “m” din secvenţa de intrare, decodarea se face corect.
Zgomotul şi IIS introduc erori (vezi decizia la momentul tm, figura 4.35.e).
Obiectivul transmisiei SBB este de a minimiza sau anula efectul erorilor.
Totodată se urmăreşte creşterea debitului de informaţie Di pentru o bandă dată B,
sau de a minimiza banda necesară transmiterii unui semnal cu o viteză impusă. În
acest scop se va discuta despre modul cum trebuie alese:
• Formele de undă ale semnalelor pg(t) şi pr(t)
• Funcţiile de transfer ale filtrelor de emisie şi de recepţie
• Metodele de sincronizare a recepţiei astfel încât probabilitatea de eroare
[ ]
pe = p dˆk ¹ dk să se menţină sub o anumită valoare.
4.3.2.2. Forma de undă a semnalului emis în linie

Interferenţa intersimbol IIS poate fi eliminată prin alegerea adecvată a
formei de undă a semnalului recepţionat pr(t). Condiţiile pe care ar trebui să le
satisfacă aceasta sunt:
ì1 pentru n = 0
pr (n × TB ) = í (4.86)
î0 pentru n ¹ 0
Relaţia (4.86) nu specifică în mod univoc pr(t) pentru toate valorile lui t. Ea
poate fi însă transpusă în termeni de frecvenţă, utilizând transformarea Fourier
pr(f); o condiţie suficientă pentru respectarea (4.86) este:
¥
åP (f + k T )= T
k = -¥
r B B , pentru f < 1 2 TB (4.87)
Relaţia 4.87 este în fond condiţia de eşantionare ideală, sau criteriul de

eşantionare Nyquist. Rezultatul se poate transpune sub forma:
pr (nTB ) = ò å P ( f + k T )e df = sin (np ) np
1 2T B
j 2pfnTB
r B (4.88)
-1 2TB
k
Sunt valabile două concluzii:
• Se poate înlătura IIS dacă se foloseşte Pr(f) cu banda mai mare decât Di/2
• Dacă banda Pr(f) e mai mică de Di/2, nu se poate evita IIS
Pe de altă parte, condiţia 4.87 nu specifică univoc Pr(f). Alegerea unei
anumite funcţii Pr(f) se bazează pe două considerente, viteza de descreştere a pr(t)
(valori mici la ±TB, ±2TB, etc.) şi obţinerea cât mai simplă a acesteia. De asemenea
se preferă o caracteristică Pr(f) cât mai netedă, adică cu cât mai puţine fronturi
abrupte, pentru a nu necesita filtre complicate.
Una din cele mai utilizate caracteristici de frecvenţă este aceea de tip
“cosinus ridicat”, care poate fi specificată prin spectrul Pr(f) în funcţie de
(
parametrul b . 0 < b < D j 2 . )
ìTB f i £ (Di 2) - b
ï
ï (4.89)
pr ( f ) = íTB cos (p 4 B ) × ( f - Di 2 + B ), (D i 2) - b £ f £ (Di 2) + b
2
ï
î0
ï f ³ (Di 2) + b
Acestui spectru îi corespunde forma de undă:
( ( ))
pr (t ) = cos 2pbt 1 - (4Bt ) × (sin Dipt Dipt )
2
În figura 4.37 se prezintă pentru 3 valori b :

a). caracteristica Pr(f);
b). forma de undă pr(t).
Fig. 4.37
Concluziile care se pot trage sunt:

• Banda ocupată este B = Di 2 + b ; valoarea minimă e Di/2, iar valoarea
maximă Di.
• Valori mari ale factorului b necesită o bandă sporită, dar procesul de atenuare
e mai rapid.
• b = Di 2 oferă un compromis: lăţimea impulsului e 2TB, şi apar treceri prin
zero atât la ±TB, ±2TB cât şi la (±3/2TB), (±5/2TB), ceea ce oferă avantaje în
sincronizare.
4.3.2.3. Filtre optime de emisie şi de recepţie

Filtrele de emisie şi de recepţie se aleg atât pentru a respecta forma de undă
optimă, cât şi pentru a asigura imunitatea la zgomote. Una din condiţiile de
selectare este cea dintre transformatele Fourier Pg(f) şi Pr(f) corespunzătoare
semnalelor pg(t) respectiv pr(t), presupuse cunoscute.
Pg ( f ) × H E ( f ) × H C ( f ) × H R ( f ) = K C × Pr ( f ) × exp(- j × 2pf × td ) (4.90)
Dacă pg(t) e ales ca să elimine IIS, relaţia (4.90) indică faptul că pg(t) este o
versiune decalată în timp a semnalului pr(t) cu td.
Presupunând cunoscute puterea transmisă PT, densitatea spectrală de putere
a zgomotului Gz(f), funcţia de transfer a canalului HC(f) şi transformata Fourier a
secvenţei de impulsuri la recepţie Pr(f), se va căuta să se determine HE(f) şi HR(f)
astfel încât probabilitatea de eroare să fie minimă. În acest scop trebuie găsită o
formulare pentru această probabilitate.
Fără IIS, relaţia 4.85 devine:
y(tm ) = Am + z0 (tm ), tm = m × TB + td , y(tm)>0 sau respectiv 0>y(tm).
Probabilitatea de decodare incorectă a bitului “m” din secvenţa de ieşire, notat dm,
( ) (
este deci: Pe = p y(tm ) > 0 d m = 0 × p(d m = 0) + p y(tm ) < 0 d m = 1 × p(d m = 1) )
Presupunând că emisia biţilor 1 şi 0 se face cu probabilitatea 0,5 şi ţinând
seama de faptul că:
ì A + z0 (t m ), dacã d m = 1
y(t m ) = í cu A = k c × a
î- A + z0 (t m ), dacã d m = 0
rezultă:
pe = 1 2 [ p(z0 (tm ) < - A) + p(z0 (tm ) > A)] = 1 2 p( z0 (tm ) > A)
Avem covarianţa zgomotului, presupus gaussian:
¥
z0 = ò Gz ( f ) H R ( f ) df
2
(4.91)
-¥
În baza relaţiei 4.91:
pe = 1 2 × ò
¥
x >A
(1 )
2pZ 0 e- x
2
2Z0
¥
A
(
dx = ò 1 2pZ 0 e- x ) 2
2Z0
dx (4.92)
sau cu schimbarea de variabilă u = x z0
pe = ò
¥
A / Z0
(1 ) 2
2p e -u 2 du = Q A / Z 0( ) (4.93)
¥ 1 -u 2 2
Unde Q(u ) = ò e du
u
2p
Relaţia 4.93 arată că pe descreşte când A z0 creşte. Deci, a minimiza pe
înseamnă a maximiza raportul A z0 . În acest scop vom reprezenta A2 z0 ca o
funcţie HE(f) şi HR(f).
Cu x(t) definit de 4.83 avem:
( ){
Gx ( f ) = Pg ( f ) TB E ak2 = a 2 Pg ( f ) TB
2
} 2
(4.94)
Cum:
Gz ( f ) = H E ( f ) Gk ( f )
2
puterea totală transmisă în linie va fi:

¥
PT = a 2 TB ò Pg ( f ) H E ( f ) df
2 2
(4.95)
-¥
sau, deoarece Ak = kc ak şi A = kc a , atunci:
(
PT = A2 kc2 TB )ò
-¥
¥
Pg ( f ) × H E ( f ) df
2 2
de unde:
-1
A2 = k c2 PT TB é ò Pg ( f ) × H E ( f ) df ù
¥ 2 2
êë -¥ úû
Ţinând seama de 4.91, avem:
-1
A2 Z 0 = PT TB é ò H R ( f ) Gz ( f )df ò Pr ( f ) H C ( f )H R ( f ) df ù = PT TB g 2
¥ ¥
2 2 2
(4.96)
êë - ¥ -¥ úû
Pentru a maximiza A2 Z 0 trebuie minimizat g 2.
Se demonstrează ([PR00]) că expresia g 2 e minimă pentru:
H R ( f ) = k Pr ( f ) H C ( f ) Gz ( f )
2
(4.97)
şi valoarea maximă pentru A2 Z 0 este:
-2
æ A2 ö é ¥ P ( f ) × Gz ( f ) ù
çç ÷÷ = PT TB ê ò r df ú (4.98)
è Z 0 ø max êë -¥ HE ( f ) úû
Probabilitatea de eroare minimă, calculabilă cu (4.93), conduce la o
expresie concentrată a funcţiilor HE(f), HR(f), dacă zgomotul e alb şi Gz ( f ) = h 2 :
H E ( f ) = k1 Pr ( f ) H C ( f )
2
(4.99)
H R ( f ) = k 2 Pr ( f ) H C ( f )
2
adică H E ( f ) = k3 H R ( f ) , cu k1, k2, k3 constante pozitive.

Cu alte cuvinte, filtrele de emisie şi de recepţie au aceeaşi construcţie şi
aceeaşi caracteristică de frecvenţă, diferind doar printr-un factor de amplificare. La
intrarea filtrului de emisie se poate utiliza un impuls rectangular cu t << TB care
are transformata Fourier PG(f) constantă în banda ce ne interesează pentru
transmiterea de date. În practică condiţia t << TB nu se realizează, dar se
urmăreşte pe cât posibil ca t < TB 2 .
Exemplul 4.3: Să se proiecteze un sistem de transmisie a datelor binare în banda

de bază cu debitul de informaţie Di=3600 [bit/s], care să aibă probabilitatea de
eroare pe sub 10-4. Canalul are funcţia de transfer:
ì10-2 pentru f < 2400 Hz
H( f ) = í
î0, în rest
şi e afectat de un zgomot având densitatea de putere spectrală
Gz ( f ) = 10 [Watt/Hz].
-14
Soluţie: deoarece banda canalului este 2400 [Hz], vom alege purtătoarea cu
spectrul de tipul “cosinus ridicat”, cu b = Di t = 600 şi:
ì1 3000 f < 1200
ïï
Pr ( f ) = í(1 3600)cos2 (p 2400)( f - 1200) 1200 £ f £ 2400
ï
ïî0 f ³ 2400
ì1 pentru t < t 2
pg (t ) = í , t = TB 10 = 0,28 × 10 - 4
î0 în rest
rezultă: p g ( f ) = sin pf pf , cu pg (2400) = 0,973
Deoarece pg(f) e practic constant în banda dorită, din (4.99) rezultă:
H E ( f ) = k1 Pr ( f ) , H R ( f ) = k2 Pr ( f )
Se aleg k1 şi k2 astfel încât:
Pg ( f ) × H E ( f ) × HC ( f ) × H R ( f ) = Pr ( f )
Alegerea se face după nomograma de tipul celei din figura 4.36.
Din condiţia Q (A 2
Z0 )
max
£ 10 - 4 rezultă:
(A Z )
2
0 max = 3,36 şi (A2 Z 0 )max = 14,06
Din ecuaţia (4.98) se calculează:
( )
2
PT = (3600 ) × (14,06 ) × 10 -14 10 - 4 × é ò Pr ( f ) df ù = -23 [dBm]
x
êë - x úû
4.3.2. Sisteme de transmisie de date M-are
Transmiterea datelor binare codificate multinivel implică faptul că la

ieşirea generatorului de impulsuri apar mai multe niveluri, M>2. Există M
simboluri de intrare, fiecare simbol din secvenţa de intrare fiind echiprobabil şi
statistic independent. Debitul de informaţie va fi Di = rs log M [bit/sec] cu rs rata
(debitul) cu care apar simbolurile. Fiecare impuls conţine logM biţi informaţionali.
În figura 4.38 se prezintă formele de undă într-un sistem de transmisie având

aceeaşi structură ca cea din figura 4.35, dar la care sursa de informaţie emite 4
simboluri: A, B, C, D.
Fig. 4.38
Impulsul afectat de zgomot se compară la recepţie cu două praguri,
deciziile fiind luate la momentele de eşantionare ti, în funcţie de nivelul ai, astfel:
ai > 2 ® D ; 0 < ai < 2 ® C ; - 2ai < 0 ® B ; - 3 < ai < -2 ® A . Se constată
că atunci când valoarea semnalului e foarte aproape de prag, pot apare IIS (în
exemplu dat la t3).
Procedurile pentru proiectarea şi analiza comportării sistemelor M-are nu
sunt principial diferite de cele discutate în 4.3.2. De aceea se vor prezenta doar
rezultatele privind alegerea optimă a filtrelor. Acestea sunt:
pe = [2(M - 1) M ] × Q A ( Z0 ) (4.100)
ì1 pentru t < t 2 , (t £ Ts )
pg (t ) = í (4.101)
î0 în rest
ì1 pentru f < rs 2 + B
HC ( f ) = í (4.102)
î0 în rest
H R ( f ) = H E ( f ) = k3 Pr ( f ) (4.103)
(A 2
Z0 )
max
[ ( )]
= 3PT TS M 2 - 1 (2 h ) (4.104)
( pe )min = [2(M - 1) M ]× Q( (3P T (M

T S
2
))
- 1 (2 h ) ) (4.105)
În cazul particular al sistemelor duobinare, care fac o tranziţie între sisteme
binare şi M-are, avem:
ìï2TBcos(pfTB ) f £ 0,5TB
Pr ( f ) = í
ïî0 f > 0,5TB
(
pr (t ) = 4 × cos(pt TB ) p 1 - 4t 2 TB2 )
(
pe = 1,5Q p 4 2 × PT TB h )
O comparaţie între sistemele de transmisie în banda de bază a semnalelor
binare, respectiv M-are, duce la următoarele concluzii, sintetizate în tabelul 4.4, în
condiţiile în care:
• În ambele situaţii intrarea provine de la surse ergodice de informaţie care emit
o secvenţă independentă de biţi, respectiv simboluri, cu aceeaşi probabilitate, şi
cu vitezele de transmitere Di [biţi/sec], respectiv rs [simboluri/sec].
• Canalul este un filtru trece jos ideal, având un zgomot alb cu densitatea
spectrală de putere h 2 .
• Ambele sisteme folosesc impulsuri cu caracteristica de frecvenţă de tip cosinus
ridicat.
• Ambele sisteme sunt proiectate să aibă aceeaşi probabilitate de eroare.
Rezultă că sistemele binare necesită o putere mai redusă, iar cele M-are o
bandă mai redusă. Pentru M>>2 şi pe<<1, puterea creşte la sistemele M-are cu
M 2 3 log M şi banda scade cu 1 log M .
Tabelul 4.4
Caracteristică Sisteme binare Sisteme M-are
Banda
Di = rb [Hz ] rs = rb k [Hz ]
Probabilitate æ Pt æ 2 ö ö÷ 2(M - 1) æç 3Pt 2ö

Qç çç ÷÷ Q × ÷
de eroare pe ç rb log M
è è h ø ÷ø M ç
è ( 2
)
M - 1 h ÷ø
Puterea transmisă
Mai mică Mai mare
la pe dată
Complexitatea
Mai mică Mai mare
echipamentului
4.3.3. Egalizoare
În prezentarea sistemelor de transmisie SBB s-a presupus până acum că

funcţia de transfer a canalului H C ( f ) este complet cunoscută şi s-au calculat
celelalte elemente ale sistemului, astfel ca IIS să fie anulat. În cazul sistemelor
reale, acest lucru nu este practic posibil, atât din cunoaşterea incompletă a
canalului, cât şi din proiectarea imperfectă a filtrelor. Pentru a minimiza
distorsiunea reziduală provocată de IIS se folosesc dispozitive de egalizare, numite
şi filtre egalizoare, sau simplu egalizoare. Ele se inserează între filtrul de recepţie şi
blocul de prelucrare, ca în figura 4.35.
4.3.3.1. Filtre transversale

Filtrele egalizoare sunt de fapt filtre transversale nerecursive de tip FIR (cu
răspuns finit la impuls). O structură de acest tip este prezentată în figura 4.39. şi
constă dintr-o linie de întârziere formată din mai multe elemente, ficare cu aceeaşi
întârziere TS , ale căror ieşiri ponderate cu factori de amplificare variabili se
sumează cu un amplificator sumator.
Înârzierea totală=2NTs
pr(t) pr(t-Ts) pr(t-2Ts) pr(t-2NTs)
Ts Ts Ts
c-N c-N+1 c-N+2 cN-1 cN
+ + + + +
+ + +
Fig. 4.39
Vom conveni că filtru are (2N + 1) etaje cu coeficienţi c- N , c- N +1 ,..., cN .

Intrarea în egalizor este ieşirea din filtru de recepţie pr (t ) , iar ieşirea din egalizor
se notează peg (t ) .
Între aceste mărimi există relaţia:
N
peg (t ) = å c p [t - (n + N )T ]
n=- N
n r s (4.106)
Mărimea pr (t ) are maximul la t=0 şi ISI în zonele laterale, şi este
eşantionată la intervale de (k + N)Ts . Ca atare:

N
peg (tk ) = å cn pr [(k - n)Ts ] (4.107)
n=- N
Cu o scriere mai simplificată:

N
peg (k ) = åc
n=- N
n pr ( k - n) (4.108)
În mod ideal, se urmăreşte ca:
ì1 pentru k = 0
peg (k ) = í
î0 în rest
Această condiţie este greu de realizat, în schimb se va putea realiza mai
uşor relaţia:
ì1 pentru k = 0
peg (k ) = í (4.109)
î0 pentru k = ±1, ± 2,...,± N
Pentru a realiza condiţia (4.109), trebuie satisfăcută ecuaţia matriceală:
æ 0 ö æ p r (0) p r (-1) . . . p r (-2 N ) ö æ c - N ö

ç ÷ ç ÷ ç ÷
ç 0 ÷ ç p r (1) p r (0) . . . p r (-2 N + 1) ÷ ç c - N +1 ÷
ç .÷ ç . . . . . . ÷ ç . ÷
ç ÷ ç ÷ ç ÷
ç 0÷ ç . . . . . . ÷ ç . ÷
ç. 1 ÷ = ç . . . . . . ÷ • ç c ÷ (4.110)
ç ÷ ç ÷ ç 0 ÷
ç 0÷ ç . . . . . . ÷ ç c1 ÷
ç ÷ ç ÷ ç ÷
ç .÷ ç . . . . . . ÷ ç . ÷
ç .÷ ç . . . . . . ÷ ç . ÷
çç ÷÷ çç ÷ ç ÷
è 0 ø è p r (2 N ) p r (2 N + 1) . . . p r (0) ÷ø çè c N ÷ø
Rezolvarea celor 2N+1 ecuaţii simultane oferă valorile necesare ale
coeficienţilor c n pentru care IIS este minimă.
Dezavantajul acestui egalizator constă în creşterea puterii la intrarea în

blocul de prelucrare, dar acest efect este compensat prin reducerea IIS.
Exemplul 4.4: Să se proiecteze un egalizor cu 3 etaje, cu scopul de a reduce IIS la

un semnal recepţionat cu alura din figura 4.40.
0,1 0,1
-TS 0 TS 2TS
t
-3TS -2TS 3TS
Fig. 4.40
Soluție: sistemul de ecuaţii care oferă coeficienţii:
æ 0ö æ 1 0,1 0 ö æ c -1 ö
ç ÷ ç ÷ ç ÷
ç 1 ÷ = ç - 0,2 1 0,1÷ • ç c 0 ÷
ç 0 ÷ ç 0,1 - 0,2 1 ÷ ç c ÷
è ø è ø è 1ø
cu soluţia: c-1 = -0,09606 c0 = 0,9606 c1 = 0,2017
Cu aceşti coeficienţi, valorile formei de unda egalizate, la momentele de
eşantionare, sunt: p eg (-3) = 0 ; p eg (-2) = -0,0096 ; p eg (-1) = 0 ; p eg (0) = 1;
p eg (1) = 1; p eg (2) = 0,0577 ; p eg (3) = 0,02016 ;
4.3.3.2. Egalizoare cu structură variablă

Utilizarea unui egalizor transversal presupune următorii patru paşi de lucru:
• Trimiterea unei secvenţe de impulsuri de test în sistem
• Măsurarea ieşirii din filtrul de recepţie pr (t ) la momentele de eşantionare
• Rezolvarea sistemului de ecuaţii (4.110)
• Modificarea factorilor de amplificare
În prezent se utilizează egalizoare performante, care calculează automat,
prin tehnici iterative, coeficienţii de amplificare optimi. Ele se împart în doua
categorii:
a) egalizoare cu pas fix
b) egalizoare adaptive
În ambele situaţii este necesară punerea la punct a unui algoritm de
rezolvare a sistemelor de ecuații de forma: I = X × C unde I este un vector coloană
cu (2N+1) componente, din care numai cea din centru este diferită de zero, X este o
matrice pătrată cu (2 N + 1) elemente (i, j ) = pr (i - j ), şi C vectorul coloană ale

2
cărui componente sunt cei 2N+1 coeficienţi, ordonaţi de la c- N la c N . Metodele

iterative implică faptul ca la sfârşitul iteraţiei k există un vector soluţie C k care
verifică ecuaţia de calcul a erorii:
k = X ×Ck - I
Componentele vectorului eroare sunt notate cu j k (j= -N,…,0,...,N). O
nouă valoare a vectorului C k +1 se obţine cu relaţia:
C k +1 = C k - D × sgn(e k )
ì- 1 y<0
ï
unde sgn( y ) = í0 y = 0 şi D este increment pozitiv
ï+ 1 y>0
î
Iteraţiile continuă până când C k +1 diferă de C k cu o valoare inferioară
unui prag prestabilit, pe fiecare componentă a vectorului.
a) Egalizoare cu pas fix

În figura 4.41. se prezintă un egalizor cu pas fix, cu o structură simplă,
având numai două etaje de întârziere. Eşantionarea semnalului de ieşire din filtru se
face cu un circuit de ceas comandat cu un detector de vârf.
La fiecare iteraţie, eşantionul central se compară ± 1 şi se obţine
polaritatea componentei erorii e 0k . Celelalte componente ale erorii e kj , (pentru j=-
1 şi j=1) se obţin din valorile ieşirii filtrului la Ts (în cazul general j Ts , adică
e kj = pegk (j Ts ) pentru j =/ 0 si e 0k = pegk (0) .
La sfârşitul impulsului “k” din secvenţă, poarta se deschide şi în funcţie de
polaritaţile componentelor e k , coeficienţi cresc sau scad cu valoarea D .
Principalul dezavantaj al metodei este influenţa zgomotului asupra
valorilor p eg (t ) . Aceasta poate fi minimizată prin medierea mai multor valori
înainte de a decide modificarea coeficienţilor, dar algoritmul devine slab
convergent.
pr(t)
Ts Ts
c0 c1
c-1 peg(t)
Sumator
Circuit poartă
Comparator
sgn e1k sgn e k2 sgn e 3k nivel
Detector
de vârf
Fig. 4.41
are pt. Ts
b) Egalizoare adaptive
La acest tip de egalizoare, vectorul eroare e k este estimat permanent chiar
în timpul transmisiei normale a datelor, eliminându-se secvenţele de impulsuri de
test. În figura 4.42. se prezintă schema unui astfel de dispozitiv.
Ieşirea y(t) ideală la momentele de eşantionare este +A dacă bitul curent
este “1” şi -A dacă bitul transmis este “0”. ISI provoacă abateri de la -A la +A; dacă
secvenţa este aleatoare şi abaterile sunt aleatoare. Se poate efectua o estimare, cu
metode cunoscute de la studiul semnalelor aleatoare. Astfel, în [15] se propune un
estimator de forma:
m
e j = (1 / Am2 )å An- j [ y (nTB ) - An ] (4.111)
i =1
unde m este lungimea secvenţei utlizate în estimare.
Coeficientul etajului j se ajustează după relaţia: c kj +1 = c kj - D × sgn eˆ j ,

unde k reprezintă numărul pasului de iteraţie.
Egalizorul nu lucrează decât dacă secvenţa de intrare e repetitivă şi nu

aleatoare. Se poate însă imagina o soluţie hibridă în care la anumite momente
transmisia se întrerupe pentru a transmite o secvenţă de date pseudoaleatoare.
TS TS
C-1 C0 C1
Eşantionare CAN
Detector
Circuit poartă prag
+
CAN
! ! ! -
sgn e -1 sgn e 0 sgn e1
y(nTB)-An
Corelator
Fig. 4.42
4.3.4. Sincronizarea în sisteme de transmisie SBB
Ieşirea filtrului de recepţie y(t) trebuie să fie eşantionată la momente exacte

de eşantionare t m = nTs + t d . Pentru aceasta este necesar un semnal de ceas la
recepţie sincron cu ceasul de emisie.
Sunt trei metode generale prin care se poate asigura sincronizarea:
• Folosirea unui ceas unic (master) pentru a alimenta ceasurile (slave) la
emisie şi la recepţie.
• Transmiterea unui semnal separat de ceas (transmisie sincronă)
• Obţinerea semnalului de ceas din semnalul de date (transmisie
autosincronă)
Se prezintă în continuare o soluţie pur numerică de refacere autosincronă a
semnalului de ceas, bazată pe un circuit de sinfazare de tip PLL-numeric. Soluţia
inplică utilizarea în linie a unui cod NRZ-M, care la recepţie se transformă într-un
cod NRZ-L.
Fig. 4.43
În figura 4.43 se prezintă schema bloc a circuitului de refacere a
semnalului de ceas; sunt detaliate la nivel de schemă electrică cele trei blocuri
funcţionale: detectorul de tranziţii ale liniei,blocul de memorie brută și blocul de
sincronizare fină.
Detectorul de tranziţii oferă la ieşirea T un impuls de durată 0,25 µ s la
fiecare comutare a nivelului pe linie (intrarea de date D). Schema de sincronizare
brută asigură repunerea în fază a ceasului după pauze prelungite în care nu apar
tranziţii ale liniei. Blocul de sincronizare fină oferă la ieşire semnalul de ceas
refăcut F * , care prin divizare (şi corecţie brută) oferă tactul de recepţie RxC (se
presupune că recepţia, ca şi emisia dealtfel se face cu un circuit SIO). De remarcat
modul în care se face aprecierea erorii de frecvenţă (intervalul de timp între
momentul apariţiei unei tranziţii şi frontul semnalului local de ceas, F ). Dacă
tranziţia apare înainte de front, se adaugă un impuls de tact, iar dacă tranziţia apare
dupa frontul de ceas, se anulează un tact (vezi figura 4.44).
Fig. 4.44.
4.4. Tehnici de modulaţie cu purtătoare sinusoidală

utilizate în transmisia semnalelor mesaj binare
Tehnicile de transmisie descrise în subcapitolul 4.3. presupun existenţa

unui canal cu caracteristică de filtru trece jos. Numeroase canale de comunicaţie au
o atenuare foarte ridicată în zona frecvenţelor joase şi se comportă deci ca un filtru
trece bandă. Pentru aceste canale este indicat să se utilizeze purtătoare sinusoidale
pentru a transmite informaţia binară. Tehnicile de modulaţie discretă de acest tip se

mai numesc de comutaţie (sau de cheie – în engleză shift keying), deoarece mesajul
are doar două valori. În figura 4.45 se prezintă diferite forme de undă pentru cazul
în care purtătoarea sinusoidală (a) este modulată de o secvenţă de date binare (b),
în ordine: modulaţie discretă în amplitudine (ASK – Amplitude Shift Keying) – (c);
modulaţie discretă în frecvenţă (FSK – Frequency Shift Keying) – (d); modulaţie
discretă în fază (PSK – Phase Shift Keying) – (e). În continuare referirile prin
prescurtare la aceste metode se vor face cu sigla din limba engleză care s-a
încetăţenit în limbajul tehnic.
Fig. 4.45
Tehnicile de modulație cu comutație se pot implementa relativ simplu.
Simplitatea implementării este contracarată de creşterea puterii necesare pentru
emisie şi de creşterea benzii. Dacă acest ultim inconvenient nu este restrictiv atunci
metodele ce vor fi descrise în continuare oferă performanţe optime în recepţionarea
datelor binare transmise pe canale afectate de zgomot asupra cărora se va insista în
prima secţiune a capitolului. În finalul capitolului se vor face referiri şi la tehnici
speciale de modulaţie.
4.4.1. Recepţia optimală a semnalelor modulate discret
Într-un sistem de comunicaţie cu date binare receptorul trebuie să facă

distincţia întrre două semnale transmise s1 (t ) şi s2 (t ) în prezenţa zgomotului. Se
va numi optimal receptorul care asigură cea mai mică probabilitate de eroare în
efectuarea alegerii între s1 (t ) şi s2 (t ) . Pentru toate cele trei tehnici de modulaţie
discretă: ASK, FSK, PSK există soluţii de recepţie optimală folosind demodularea
coerentă şi soluţii de recepţie suboptimală de demodulare necoerentă.
4.4.1.1. Schema de principiu

În figura 4.46 se prezintă schema de principiu pentru un sistem de
modulaţie discretă.
Purtatoare Purtatoar Ceas

Ceas de emisie z(t)
de receptie
e
(b̂ )
Date binare s(t) Canal + locala
Filtru k
Bloc de
(bk) Modulator HC(f) H(f)
y(t) y(t) emisie
Fig. 4.46
Intrarea este o secvenţă de date binare {bk } cu viteza (rata) de transmitere

rb şi durata TB . Ieşirea din modulator în intervalul “k” depinde de valoarea logică a
bitului “k” din seria {bk }, notat bk . Ieşirea din modulator s(t) poate avea una din
valorile s1 (t ) sau s2 (t ) astfel:
ìs1[t - (k - 1)TB ] dacă b k = 1
st = í pentru (k - 1)TB £ t < kTB (4.112)
îs2 [t - (k - 1)TB ] dacă b k = 0
Formele de undă s1 (t ) şi s2 (t ) au ambele durată TB şi energie finită, adică:
Ts
E1, 2 = ò s12, 2 (t )dt < ¥ (4.113)

0
În tabelul 4.5 se prezintă expresia semnalelor modulate discret de valorile
binare 1, respectiv 0 (vezi figura 4.45 c,d,e ).
Tabelul 4.5
Tipul de modulaţie s1 (t ); 0 £ t £ TB s 2 (t ); 0 £ t £ TB
În amplitudine: ASK A cos w pt 0
În frecvenţă: FSK A cos(w p - wd )t A cos(w p + wd )t

În fază: PSK A cos w pt A cos(w pt + p ) = - A cos w pt
Ieşirea din modulator traversează canalul considerat de această dată trece

bandă, pe care-l presupunem ideal, în sensul că nu provoacă alte distorsiuni în afară
de cea produsă de timpul de propagare t d . Zgomotul se presupune că este de medie
nulă, staţionar, cu o distribuţie de densitate spectrală GZ ( f ) cunoscută. Semnalul
recepţionat plus zgomotul este:
y(t) = s1(2) [t - (k - 1)TB - t d ] + z(t) , (k - 1)TB + td £ t £ kTB + td ,
Neglijarea timpului td nu va micşora din generalitatea problemelor.
Demodulatorul conţine filtrul de recepţie, dispozitivul de eşantionare cu perioada
TB şi un bloc de decizie, în care semnalul eşantionat este comparat cu semnalul de
prag V0 în funcţie de care se hotărăşte dacă bitul la ieşire va fi 1 sau 0, după regula:
ì1 , dacă y0 (kTB ) ³ V0
bˆk = í (4.114)
î0 , dacă y0 (kTB ) < V0
Pentru a determina probabilitatea de eroare reziduală se fac următoarele
convenţii suplimentare:
• (bk ) este o secvenţă de simboluri binare echiprobabile şi independente,
dacă s1 (t ) şi s2 (t ) sunt echiprobabile
• IIS generată de filtru este neglijabilă.
Intrarea în blocul de emisie se va scrie:
y0 (kTB ) = s0 (kTB ) + z 0 (kTB ) (4.115)
unde s 0 (t ) şi z 0 (t ) sunt componentele semnal, respectiv zgomot la ieşirea din
filtru. Avem :
kTB
s 0 (kT B ) = ò s(x )h(kT

-¥
B - x ) dx
sau :
kT B
s0 (kTB ) = ò
( k -1)TB
s(x)h(kTB - x)dx + termeni
$!#!IIS "
»0
(4.116)
unde h(x ) reprezintă răspunsul indicial al filtrului.
Folosind (4.112), (4.116) se poate scrie:

ìTB
ï ò s1 (x )h(TB - x )dx = s01 (kTB ) când b k = 1
ï0
s0 (kTB ) = íT (4.117)
ï
B
ï ò s2 (x )h(TB - x )dx = s02 (kTB ) când b k = 0

î0
În mod asemănător zgomotul la ieşire este :
kTB
z 0 (kT B ) = ò z (x )h(kT
-¥
B - x ) dx (4.118)
Zgomotul z 0 (t ) are covarianţa :
¥
Z 0 = E[ z0 (t )] = ò GZ ( f ) H ( f ) df
2 2
(4.119)
-¥
şi funcţia de densitate de probabilitate :
z2
1 -
ò z0 ( z) = e 2Z0 , - ¥ < z < ¥ (4.120)
2pZ 0
pe = p{bk = 0 şi y0 (kTB ) ³ V0 sau bk = 1 şi y0 (kTB ) < V0 } =

(4.121)
= 0,5 × p[ y0 (kTB ) ³ V0 bk = 0 ] + 0,5 × p[ y0 (kTB ) < V0 bk =1 ]
Dacă bk = 1 atunci y0 = s01 + z0 şi deci, conform (4.120) pentru - ¥ < y 0 < ¥ :
- ( y0 - s01 ) 2
1 2Z 0
òy b =1
( y0 ) = e (4.122.a)
2pZ
0
k 0
şi similar, dacă bk = 0 :
- ( y0 - s02 ) 2
1 2Z 0
òy b =0
( y0 ) = e (4.122.b)
2pZ
0
k 0
Combinând relațiile (4.121) și (4.122), se obţine :
1
¥
1 - ( y0 - s01 )2 V
1 0 1 - ( y0 - s02 ) 2
Pe = ò
2 V 2pZ 0
e 2Z 0 dy 0 +
2ò
e 2Z0 dy 0 (4.123)
0 -¥ 2pZ 0
În figura 4.47 se prezintă graficul funcţiilor descrise de (4.122), care sunt

simetrice fiindcă emisia simbolurilor 0 şi 1 este echiprobabilă. Din examinarea
•
caracteristicilor rezultă că pragul de decizie optimă V0 trebuie ales la intersecţia
acestor caracteristici:
• s01 - s02
V0 =
2
f(y0)
f(y0)
y0/bk=1
y0/bk=0
S02 V 0* S01 y0
Fig. 4.47
Înlocuind V0 în (4.123), se obţine :

¥ ( y -s ) 2 ¥ 2
1 - 0 01 1 - s2
pe = ò
s 01 - s 02 2pZ 0
e 2 Z 0 dy0 = ò
s 01 - s 02 2p
e ds (4.124)
2 2 Z0
Relaţia (4.180) arată că p e este o funcţie monoton descrescătoare, adică

( s01 - s02 )
p e devine din ce în ce mai mică când creşte.
Z0
Pe de altă parte, s01 , s02 şi s0 depind de funcţia de transfer a filtrului.
Filtrul optimal va fi acela care maximizează raportul:

s01 (TB ) - s02 (TB )
g = (4.125)
Z0
Pentru a elimina restricţia s01 £ s02 , se poate folosi drept criteriu de optim
maximizarea lui g 2.
4.4.1.2. Funcţia de transfer a fitrului optimal
Fie p(t ) = s 2 (t ) - s1 (t ) şi z 0 definite cu (4.119). În aceste condiţii,
conform (4.125) :
2
éTB ù
2
ê ò
s0 (TB ) ëê 0
p (x ) h (T B - x ) d x ú
g =
2 = ûú (4.126)
z0 z0
Filtrul optimal trebuie să maximizeze numărătorul relaţiei (4.126).
Considerând transformata Fourier P0 ( f ) = P( f ) × H ( f ) a funcţiei p0 (t )
şi aplicând transformata Fourier inversă, (4.126) se poate scrie:
2
æ¥ ö
ç ò H(f) × P(f) × e j 2pTB f df ÷
ç ÷
g 2 = è -¥
¥
ø (4.127)
ò H ( f ) × GZ ( f )dz
2
-¥
Aplicând inegalitatea lui Schwartz ecuaţiei (4.127), se obţine valoarea H(f)
care maximizează g 2 :
- j 2pfTB
P * ( f )e
H( f ) = K (4.128)
GZ ( f )
unde K este o constantă arbitrară şi P * ( f ) este conjugata funcţiei P( f ) .
Înlocuind (4.128) în (4.125), se obţine:
¥ 2
P( f )
g 2
max = òG df (4.129)
-¥ Z (f)
şi în consecinţă:
z2
æg ö
¥
1 -
(4.130)
pe =
g
ò 2p
e 2
dz = Qç max ÷
è 2 ø
max
2
Funcţia Q(x) se mai notează erfc(x), fiind complementara funcţiei de eroare
erf(x) de care este legată prin relația erfc(x)= 1- erf (x) [AN92] (vezi și relația
4.93)). În tabelul 4.6 sunt trecute valorile funcției Q(x). Vom discuta în continuare
doua cazuri speciale.
a) Filtrul de recepţie adaptat

Dacă zgomotul din canal este alb ( GZ ( f ) = h 2 ), atunci funcţia de
transfer a receptorului optimal este, făcând K = h 2 în (4.128):
- j 2pfTB
H ( f ) = P * ( f )e (4.131)
iar răspunsul indicial al filtrului optim va fi:
¥
ò P ( f )e
- j 2pfTB
h(t ) = *
× e j 2pft df
-¥
şi deoarece transformarea Fourier inversă a lui P * ( f ) este p(-t), conform teoremei

de deplasare în complex:
h(t ) = p(TB - t ) = s2 (TB - t ) - s1 (TB - t ) (4.132)
În figura 4.48 se exemplifică semnificaţia rezultatului sintetizat prin relaţia (4.132).
s2(t)
1
a) s2(t)
0 TB/2 TB t
s1(t)
b) s1(t)
0 TB/2 t
-
2
1
c) p(t)=s (t)-s (t)
2 1
0 TB/2 T t
p(t) B
2
T
-TB 0 B t
2
h(t)=p(TB-t)
h(TB-t)= p(t)
d)
0 TB/2 TB t
Fig. 4.48
Diagrama (4.48 d) arată că răspunsul cauzal al filtrului h(t)=p(TB-t) este p(-

t) translatat în direcţie pozitivă cu TB . Filtru este cauzal (h(t)=0 pentru t<0) şi
răspunsul cauzal are durata TB . Acest fapt asigură faptul că semnalul de ieşire după
timpul kTB este determinat numai de componenta semnalului de intrare pe durata
intervalului (k - 1)TB - kTB , şi deci nu apare interferenţa intersimbol.
Tabelul 4.6
x Q(x) x Q(x) x Q(x)
0.05 0.4801 1.05 0.1469 2.10 0.0179
0.10 0.4602 1.10 0.1357 2.20 0.0139
0.15 0.4405 1.15 0.1251 2.30 0.0107
0.20 0.4207 1.20 0.1151 2.40 0.0082
0.25 0.4013 1.25 0.0156 2.50 0.0062
0.30 0.3821 1.30 0.0968 2.60 0.0047

0.35 0.3632 1.35 0.0885 2.70 0.0035
0.40 0.3446 1.40 0.0808 2.80 0.0026
0.45 0.3264 1.45 0.0735 2.90 0.0019
0.50 0.3085 1.50 0.0668 3.00 0.0013
0.55 0.2912 1.55 0.0606 3.10 0.0010

0.60 0.2743 1.60 0.0548 3.20 0.00069
0.65 0.2578 1.65 0.0495 3.30 0.00048
0.70 0.2420 1.70 0.0446 3.40 0.00034
0.75 0.2266 1.75 0.0401 3.50 0.00023
0.80 0.2119 1.80 0.0359 3.60 0.00016

0.85 0.1977 1.85 0.0322 3.70 0.00010
0.90 0.1841 1.90 0.0287 3.80 0.00007
0.95 0.1711 1.95 0.0256 3.90 0.00005
1.00 0.1587 2.00 0.0228 4.00 0.00003
b) Receptorul cu corelaţie
Se porneşte de la relaţia care dă intrarea în blocul de decizie la momentul TB :
TB
y 0 (TB ) = ò y(x )h(T

-¥
B - x )dx (4.133)
unde y (x ) este intrarea afectată de zgomot în receptor. Cu substituţia

h(x ) = s2 (TB - x ) - s1 (TB - x ) , cu h(x ) = 0 pentru x Ï (0, TB ) , ecuaţia (4.133) se rescrie:
TB TB TB
y 0 (TB ) = ò y(x )[s 2 (x ) - s1 (x )]dx = ò y(x ) s 2 (x )dx - ò y(x ) s1 (x )dx (4.134)

0 0 0
Relaţia (4.134) se implementează cu schema din figura 4.49, numită
schemă de receptor cu corelaţie. O schemă care oferă practic performanţe similare
cu receptorul ideal din figura 4.49 se prezintă ca în figura 4.50, cu RC >> TB

pentru ca amplificatorul cu reacţie să se comporte ca un integrator ideal.
Integtrator
s1(t)
TB
ò
ìs1( t ) + z( t )
ï
y( t ) = ísau O
ï s ( t ) + z( t ) +
î 2 Comparator Iesire
- Esantionare cu prag
TB TB
ò O
s2(t)
Fig. 4.49
Ceas cu
Perioada
z(t) TB
+ F R Comparator
iltru de A cu prag
+ limitare a
O
puterii
s2(t)-s1(t)
Fig. 4.50
Esenţială în funcţionarea schemei este sincronizarea între eşantionare şi
momentul de descărcare al condensatorului. Mai mult, semnalul local de referinţă
s2 (t ) - s1 (t ) trebuie să fie în “fază” cu componenta semnalului de la intrarea
receptorului, deci avem o schemă de demodulare coerentă.
Exemplu 4.4: Un sistem de transmisie PSK foloseşte semnale:

s2 (t ) = A cos(w pt ) şi
s1 (t ) = - A cos(w p t ) , pentru 0 £ t £ TB , cu TB = 0 , 2ms şi wp = 10p TB .
Zgomotul are probabilitatea de densitate spectrală p 2 = 10 -11 [ Watt Hz] .
Amplitudinea purtătoarei la recepţie este de 1 mV. Se cere probabilitatea reziduală
de eroare dacă se foloseşte un receptor cu corelaţie ideal.
Soluție:
• debitul de informaţie=1/TB=5000 biti/s
• h(t ) = s2 (TB - t ) - s1 (TB - t ) = 2 A cos w p (TB - t )
¥
p( f )
2
2
TB
4 A 2T
g òG h ò
• 2
= df = [s (t ) - s1 (t )] dt =
2 B
= 40
h
2
-¥ Z (f) 0
¥
1
e - z 2 dz = Q( 10 )
2
• p = ò
e g 2p
max
2
Din tabelul 4.6 rezultă pe = 0,0008 şi deci, în medie 4 biţi eronaţi pe secundă.
4.4.2. Modulaţia discretă în amplitudine (ASK)
Conform relaţiei (4.112) şi tabelului 4.5, forma de undă a semnalului

modulat ASK se poate scrie:
s(t ) = d (t ) A cos(wt ) (4.135)
unde d(t) este tren de impulsuri (nu obligatoriu) dreptunghiulare de durată TB ,
reprezentat prin modelul :
¥
d (t ) = å b g[t - (k - 1)T ]
k = -¥
k B , b k = 0 sau 1
ì1 pentru 0 < t < TB

g(t) = í (4.136)
î0 în rest
D(t) = d(t - T)
unde T reprezintă o întârziere aleatoare cu o funcţie de distribuţie a probabilităţii
uniformă în intervalul TB .
Forma semnalului modulat s(t) sugerează că semnalul ASK poate fi
generat prin modulaţie de produs, multiplicând purtătoarea cu s(t), sau comutând
purtătoarea “tot sau nimic” în funcţie s(t).
Densitatea de putere spectrală G s ( f ) a semnalului modulat este dată de
densitatea spectrală de putere GD ( f ) a semnalului D(t), şi anume:
A2
Gs ( f ) = [GD ( f - f p ) + GD ( f - f p )] (4.137)
4
Se demonstrează [FO12] că un astfel de semnal aleator are:
• funcţia de intercorelaţie :
ì 1 TB - x
ï + , pentru x < TB
R DD = í4 4TB (4.138)
ï0 , pentru x > TB
î
• densitatea spectrală de putere :
1æ sin 2 (pfT ) ö
GDD = çç d ( f ) + 2 2 B ÷÷ (4.139)
4è p f TB ø
În figura 4.51 se prezintă alura G S ( f ) . Considerând că s(t) are o bandă

infinită, se poate spune că alegerea unei benzi de filtru ideal centrată pe f P şi
lăţime laterală 3rb , cu rb = 1/TB (bit/s ) , va conţine cam 95 % din puterea totală
medie continuă în G S (t ) .
GS(f)
fp-3pb fp-2pb fp-pb fp fp+p fp+2pb fp+pb

b
Fig. 4.51
Banda semnalului ASK ar putea fi redusă utilizând o formă mai netedă a

impulsurilor din semnalul s(t), de exemplu în care impulsurile individuale au
forma:
ì(a / 2)[1 + cos(2prb t - p )] , 0 £ t < TB
g (t ) = í
î0 , în rest
Secvenţa de biţi emişi {bK }se poate reface la recepţie în două feluri :
coerent sau necoerent.
4.4.2.1. Demodularea ASK coerentă

Utilizând un detector cu schema din figura 4.49 şi presupunând că
semnalul s2 (t ) - s1 (t ) = A coswPt este sincronizat corect cu faza şi frecvenţa
purtătoarei, în conformitate cu (4.124) avem, cu s2 (t ) = A coswPt şi s1 (t ) = 0:
TB
s01 (kT B ) = ò s1 (t )[s2 (t ) - s1 (t )]dt = 0

0
TB
A2TB
s02 (kTB ) = ò s2 (t )[s2 (t ) - s1 (t )]dt =
0
2
Se va alege pragul de comparaţie optim:
*s01 (kTB ) + s02 (kT B) A 2

V =
0 = TB
2 4
Conform (4.129) şi (4.132) :
TB A2T
g 2
max
2
= ò A cos w tdt =
h 0
2 2
p h
B
(4.140)
æ A2T ö
p =Q
ç B ÷
e ç h ÷
è ø
Deoarece în medie s2 (t ) este prezent doar jumătate din timp, iar în rest nu apare
A2
semnal, puterea medie la intrarea în receptor este Pmed = şi deci :
4
æ P T ö
P = Qç med B ÷ (4.141)
e ç h ÷
è ø
Exemplu 4.5: Calculaţi viteza maximă de transmisie rb şi probabilitatea de eroare
reziduală p e pentru un sistem de transmitere a datelor binare cu modulaţie ASK
coerentă pe un canal cu banda 3000Hz şi raport (s/z) la ieşire de 6 dB.
Soluție:
• Alegem o bandă de 3rb , deci (rb ) max = 1000 bit / s
A2
• Puterea medie emisă: Pmed =
4
• Putere zgomot: PZ = 2(h / 2) × 3000
Pmed A2 A2 A2
• = = 4 , deci = 48000 şi = 12
PZ 12000h h 4hrb
•
e
( )
P = Q 12 = 0,0003
4.4.2.2. Demodularea ASK necoerentă

În figura 4.52 se prezintă o schemă bloc a unui receptor ASK cu
demodulare de anvelopă, deci necoerentă.
esantionare
s(t) Filtru y(t) Redresor Filtru Detector Iesire
trece banda trece jos de prag
y1(t)
Detector de anvelopa
Fig. 4.52
Calculul probabilităţii de eroare este mai dificil, deoarece în demodulator

au loc operaţii neliniare. Presupunând că filtrul trece bandă are o bandă
RT = 2 TB centrată pe f p , vom avea la ieşirea sa:
y1 (t ) = A cos wPt + z (t ) = A cos wPt + zC (t ) cos wPt - zS (t ) sin wPt (4.142)
k k
cu A = 0 sau 1 după cum bitul transmis bk este 0 sau 1.
k
Folosind metoda de calcul descrisă în 4.4.1.1, se obţine pentru o valoare de
prag V0 = A 2 , o probabilitate reziduală de eroare:
1é 4 z0 ù - A2 8 Z 0
Pe = ê1 + úe
2ë 2pA2 û
unde Z 0 = hBT .
Dacă Z 0 << A2 , atunci se poate calcula cu bună aproximaţie:
2
Pe = 0,5 × e - A 8Z 0
(4.143)
Probabilitatea de eroare reziduală la detecţie necoerentă va fi întotdeauna
mai mare în raport cu cea care apare la o detecţie coerentă cu aceiaşi putere a
semnalului, viteza de informaţie şi distribuţie de zgomot. Pe de altă parte, un
receptor necoerent este mult mai simplu.
4.4.3. Modulaţia discretă în frecvenţă (FSK)
Modulaţia (FSK) este poate cea mai răspândită în sistemele de transmisie

de date de joasă viteză, datorită avantajelor hardware mai ales în cazul modulării
necoerente. Semnalul modulat FSK se exprimă matematic prin:
t
s (t ) = A cos(w pt + wd ò d (t )dt + q ) (4.144)
-¥
unde d(t) este o secvenţă aleatoare binară (vezi 4.136) cu niveluri +1 pentru
b = 0 şi –1 pentru b = 1 , iar q este faza iniţială a purtătoarei. Derivând faza
k k
f s (t ) a semnalului s(t) se obţine frecvenţa instantanee FSK:
fi = dfs dt = w p + w d (t ) ,
d
adică frecvenţa instantanee are două valori:
fi1 = w p - w
d
GS(f) r fi 2 = w p + w
fd = b d
4 rb
fd =
3
În
3
fd = rb figura
4
rb
fd =
2
(MSK)
1 f
3 f p - rb f p - rb f p 1 3
f p - rb fp + rb f p + rb f p + rb
2 2 2 2
Fig. 4.53
4.53 se prezintă funcţia de densitate spectrală a puterii pentru diferite valori ale
raportului f r = w TB 2p .
d b d
Se constată că pentru valori scăzute ale f d / rb curbele prezintă un vârf pe

frecvenţa purtătoarei, iar banda semnalului modulat este aproximativ 2rb [Hz].
Dacă f d / rb creşte, vârfurile semnificative se deplasează spre f p - f d și f p + f d ,
în vreme ce banda devine mai mare ca 2 rb , ajungându-se la valori f d / rb > 0,75 la
două semnale aproape distincte, cu maxime pe f p - f d și f p + f d . Un caz
particular îl constitue raportul f d / rb = 0,5 în care banda se păstrează practic la
2rb , în timp ce vârful (unic) de putere centrat pe f P scade considerabil, un motiv
pentru care metoda se mai numeşte MSK (Minimum Frequency Shift Keying).
De remarcat că trecerea de la o frecvenţă la alta în funcţie de valorile 0 sau
1 din secvenţa de date n-ar trebui să afecteze continuitatea de fază. O procedură ce
asigură continuitatea de fază este urmatoarea:
• secvenţa b { k}
este utilizată pentru a genera o secvenţă de cosinusoide
A cos(wPt + wk t + q k ) , cu wk = -wd pentru b k = 1 şi wk = wd pentru b k = 0
• formele de undă MF date de relaţia 4.144 se construiesc specificând

secvenţa {q k } astfel: se alege q1 arbitrar, q1 = q ; apoi:
q 2 = q + (w1 + w p )TB ; q n = q + (w1 + w p )TB + .... + (wn -1 + w p )TB
Procedura de menţinere a continuităţii de fază este deci complicată. Dacă
se renunţă la ea, se poate utiliza o schemă de implementare simplă, ce conţine două
oscilatoare acordate pe w p + wd şi w p - wd ale căror ieşiri sunt comutate în

funcţie de d(t). Schema are însă performanţe reduse din cauza erorilor provocate de
tranzițiile bruşte.
4.4.3.1. Demodulare FSK coerentă

Referindu-ne din nou la schema din figura 4.50, în cazul FSK purtătoarea
locală necesară este:
s2 (t ) - s1 (t ) = A cos(w pt + wd t ) - A cos(w pt - wd t ) .
Dacă energia semnalelor s1 şi s 2 este aceeaşi, E1 = E2 , atunci:
s02 (kTB ) = -s01 (kTB )
unde:
TB
s01, 2 (kTB ) = ò s01, 2 (t )[s 2 (t ) - s1 (t )]dt

0
Conform (4.130), Pe = Q( g max 2), unde:

TB
g 2 max = 2 ò [s2 (t ) - s1 (t )]2 dt

h 0
Cu aproximaţia w pTB >> 1 , wp >> wd se ajunge la relaţia:
g 2max = 2 A TB æçç1 - sin 2wdTB ö÷÷

2
(4.145)
h è 2wd TB ø
cu wd TB = 3p 4, se obţine:
( 0,61A T h )
2
g 2 max = 2,42 A TB şi Pe = 2
(4.146)
h
B
Cu notaţiile Pmed = A 2 2 şi E max = A 2TB 2 , se obţine:

( ) (
Pe = Q 1,2 Pmed TB h = Q 1,2 E med h ) (4.147)
4.4.3.2. Demodulare necoerentă

În figura 4.54 se se prezintă schema de principiu pentru o demodulare FSK
necoerentă, presupunând semnalul FSK ca o sumă de două semnale FSK
intercalate, primul de purtătoare f p - f d , celălalt de purtătoare f p + f d .
Probabilitatea de eroare se determină similar cu modularea ASK
necoerentă, rezultatul fiind:
1 - A2 4 Z c
Pe = e (4.148)
2
cu Z 0 = 2h TB , dacă banda filtrelor se consideră B= 2 TB
Filtru trece bandă Detector de R2(kTB)

fp+fd anvelopă
s(t)+q(t) +
Detector de
prag
-
Filtru trece bandă Detector de V0* =0
fp-fd anvelopă R1(kTB)
Fig. 4.54
Exemplu 4.6: Se transmit date binare pe o linie telefonică cu banda utilizabilă

2400 Hz utilizând modulaţie FSK, frecvenţele transmise fiind 2015 Hz şi 2225 Hz
cu rata de transmisie rb = 300 bit/sec . Raportul S/Z mediu la ieşirea din canal
este 6 dB. Se cere probabilitatea de eroare reziduală pentru cazul când se utilizează
demodularea coerentă, respectiv necoerentă.
Soluție:
Din f p + f d = 2225 , f p - f d = 2055 , rezultă:
f p = 2125 Hz şi f d = 100 Hz deci wp >> wd
TB = 1 rB = 1 300 s , deci wpTB >> 1
2 2
æSö A 1 A TB
ç ÷= × = 4 , deci = 64
è Z ø 2 2400h h
(Pe ) necoerent = 0,5 × a -A TB 8h = e -8 2 = 0,0168
2
(Pe ) coerent = Q( )
0,61 × 64 = 10 -9
4.4.4. Modulaţia discretă de fază (PSK)
Formele de undă ale semnalelor modulate PSK sunt:

s1 (t ) = A cos w pt şi s2 (t ) = - A cos w pt ,
corespunzător biţilor logici 1, respectiv 0, sau, la modul general:
s (t ) = d (t ) A cos w pt cu d(t) definit de (4.136)
În fond, PSK este foarte asemănător cu ASK, diferenţa constând în
comutarea de la A la -A în locul comutării „tot sau nimic”.
La fel ca la ASK deci, densitatea de putere spectrală G S ( f ) este :
GS ( f ) = ( A2 4) × [GD ( f + f p ) + GD ( f - f P )]
unde :
sin 2 pfTB
GD ( f ) = (4.149)
p 2 f 2TB2
Comparând (4.149) cu (4.139), se constată că forma funcţiilor de densitate
este asemănătoare, diferenţa constând din faptul că spectrul PSK nu are impuls pe
frecvenţa purtătoare. Dar această asemănare de spectre poate fi înşelătoare. Să nu
uităm că ASK este o modulaţie liniară, iar PSK-neliniară. Aşa cum se va vedea în
continuare PSK este superioară ASK în condiţiile aceleiaşi puteri de vârf şi la
acelaşi tip de zgomote.
4.4.4.1. Demodulare PSK coerentă

Schema de detector coerent din figura 4.50 se poate utiliza şi pentru
demodularea PSK, dacă purtătoarea locală:
s1 (t ) - s2 (t ) = 2 × A × cos w pt
este sincronizată în fază şi în frecvenţă cu semnalul iniţial.
Componentele semnalului la recepţie sunt:
kT B
s01 (kTB ) = ò s (t )[s (t ) - s (t )]dt = A T

2
1 2 1 B
( k -1)TB
kT B
s02 (kTB ) = ò s (t )[s (t ) - s (t )]dt = - A T

2
2 2 1 B
( k -1)TB
Pragul optim: V0* = 0 , deci independent de purtătoare: Pe = Q( g max 2)

TB 2
Cu g 2 max = 2 ò (2 A coswPt )2 dt = 4 A TB , deci:
h 0
h
e
(
P = Q A 2 TB h = Q 2 P ) (
T h = Q 2E
med B med
h ) (
(4.150) )
unde Pmed și Emed reprezintă puterea medie, respectiv energia semnalului pe bit.
4.4.4.2. Modulaţie discretă diferenţială de fază (DPSK)

DPSK este o metodă mai perfecţionată în care referinţa de fază pentru
demodulare derivă din faza purtătoarei în precedentul interval de semnalizare.
Dacă viteza de transmitere a datelor este superioară celei de variaţie a semnalelor
perturbatoare, fazele semnalelor s(t ) şi s(t - TB ) sunt afectate în acelaşi mod,
deci diferenţa de fază se conservă. Dacă informaţia numerică a fost codată
diferenţial, demodularea se poate face folosind purtătoarea transmisă, fără a genera
purtătoarea locală, deci într-o versiune necoerentă.
În figura 4.55 se prezintă a) modulatorul şi b) demodulatorul unui sistem
DPSK. Operaţia de codare diferenţială efectuată de modulator este explicată în
tabelul 4.7, unde 1 este un bit arbitrar de referinţă, după care generarea datelor
codate se face după legea:
dk = dk -1 × bk Å dk -1 × bk
dk
Secvenţă
Schemă (0 sau 1) Comparator ±1 ± A cosw pt
logică de nivel
binară (bk) s(t)
dk-1
A cosw pt
Întârziere
TB
a)
Eşantionare
z(t)
la kTB
+ Filtru de
s(t) FTJ
+ limitare Comparator ( b̂ k )
sau
pentru de prag
integrator
zgomot
V 0*= 0
Întârziere
TB
b)
Fig. 4.55
Tabelul 4.7.
Secvenţa de intrare (bk) 1 1 0 1 0 0 0 1 1
Secvenţa artificială (dk-1) (1) 1 1 0 0 1 0 1 1 1
Faza emisă (0) 0 0 π π 0 π 0 0 0
Ieşirea comparatorului de fază + + - + - - - + +
Secvenţa de ieşire 1 1 0 1 0 0 0 1 1
Deoarece referinţa în fază poate fi afectată de perturbaţii, DPSK este, la

prima vedere, mai puţin performantă decât PSK. În realitate, aceste perturbaţii nu
degradează prea mult semnalul, obţinându-se o eroare reziduală cu probabilitatea:
2
2h
Pe = 0,5 × e - A TB (4.151)
În consecinţă, la o aceeaşi probabilitate de eroare reziduală (de ordinul
-4
10 ); DPSK necesită cu 1 dB mai multă putere decât PSK, compensând acest fapt
prin schema sa mai simplă de demodulare necoerentă.
Exemplu 4.7: Un sistem de comunicaţie transmite date binare cu viteza 10 6 bit/s
pe o linie de microunde cu banda 3 MHz afectate de un zgomot cu densitatea
spectrală de intrare h 2 = 10 -10 Watt/Hz. Se cere puterea medie necesară la
recepţie pentru detecţie coerentă PSK şi respectiv DPSK, astfel încât probabilitatea
de eroare să se menţină sub 10 -4 .
Soluţie:
• Din relaţia (4.150): (
Pe ( PSK ) = Q 2 Pmed TB h £ 10 -4 rezultă )
-10
Pmed ( PSK ) ³ (3,75) × 10
2
× 10 = 1,48 dBm
6
•
2
2h
Din relaţia (4.151): P ( DPSK ) = 0,5 × e - A TB £ 10 -4 rezultă
e
Pmed TB h ³ 8,517 adică Pmed ( DPSK ) ³ 2,313 dBm
4.4.5. Comparaţie între metodele de modulaţie discretă
În scopul de a alege o metodă de modulaţie cât mai adecvată pentru o

anumită aplicaţie se prezintă sintetic performanțele ce pot fi obținute cu diferite
metode de modulație discretă (cu comutație), atât pentru demodulare coerentă cât și
pentru demodulare necoerentă. În figura 4.56 se prezintă dependenţa probabilităţii
de eroare în funcţie de puterea transmisă, mai exact de A 2TB / 2h considerând că
pentru toate metodele se foloseşte aceeaşi putere de vârf A2 . Probabilitatea de
eroare reziduală la majoritatea sistemelor de transmisie se înscrie în domeniul de
10 -4 la 10 -7 , dar în exemplul acesta s-a considerat ca cerință atingerea uei valori
pe= 10 -4 .
Fig. 4.56
În tabelul 4.8 sunt trecute valorile parametrilor de referință: banda B,

probabilitatea reziduală de eroare p e , raportul semnal/zgomot S / Z , precum și un
criteriu de cost, impus de complexitatea echipamentului. Se consideră: densitatea
spectrală a zgomotului h / 2 , durata unui bit TB , rata de emisie rb , valoarea de
prag V0 .
Tabelul 4.8
(S/Z)[dB]
Complexitate
Metoda B pe pentru
echipament
Observaţii/Aplicaţii
-4
pe=10 .
æ A 2T ö 2
ASK
2 rb Qç B ÷ 14,45 moderată Rar utilizată V * = A TB
coerent ç h ÷ 0
4
è ø
2
ASK e - A T / 16h A Pe 0 ¹ Pe1
necoerent
2 rb 18,33 mică V0* =
2 2
> 2rb Qæç 0,61 A TB ö Utilizare rară.

2
FSK ÷ 10,6 mare Performanţele nu
coerent ç h ÷ justifică costul
è ø
2 Utilizată la transmisia de
FSK > 2rb e - A T / 8 15,33 mică date de joasă viteză ;
necoerent
2 V0 = 0
Utilizată la transmisia de
æ A 2T ö date de mare viteză;
PSK
» 2rb Qç B ÷ 8,45 mare Performanţe bune. Preţ
coerent ç h ÷
è ø mare. V0 * = 0
Utilizare la transmisia de
- A 2T / h date cu viteză medie.
DPSK » 2rb e 9,30 moderată
V0 = 0 . Erorile
*
2
afectează perechi de biţi.
• Necesarul de putere
Făcând un compromis între performanţe şi cost, se va observa că trei
metode sunt cel mai mult utilizate în diferite aplicaţii: FSK necoerent, DPSK şi
PSK coerent. Din punct de vedere al creşterilor de putere DPSK necesită cu 1 dB
mai mult decât PSK, adică neglijabil; se apreciază că într-o reţea de comunicaţie de
mai mari dimensiuni a economisi 1 dB în putere poate să ducă la economii anuale
considerabile.
• Ocuparea benzii
În privinţa benzii, ASK şi PSK se limitează la 2 rb , PSK depăşeşte acest
interval. În general, dacă banda e principala limitare FSK nu se ia în considerare.
• Imunitatea la zgomote
FSK şi PSK au semnale de amplitudine constantă, iar pragul de emisie nu
depinde de nivelul semnalului recepţionat. La ASK, pragul depinde de acest nivel
şi deci ASK este mai puţin general, schemele coerente sunt mai imune la
perturbaţii cu intercorelaţii supărătoare cu semnalul util.
• Complexitate şi Cost
De regulă, nu tipul de modulaţie dictează complexitatea ci demodularea, în
sensul că metodele coerente duc la complementări mai pretenţioase. Dintre
metodele necoerente, cea mai simplă este ASK, urmată de FSK şi apoi DPSK. Din
păcate, „nimic nu-i perfect” cum spunea vulpea din „Micul Prinţ”, schemele mai
ieftine sunt mai puţin performante.
În final, vom formula trei concluzii care iau în consideraţie si metodele de

modulaţie prezente în secţiunea 4.1.
1) Dacă banda redusă este cerinţa primordială cea mai indicată este MV, iar
cea mai puţin indicată este FSK.
2) Dacă puterea redusă este cea mai importantă cerinţă, cele mai indicate
metode sunt metodele PSK coerent şi DPSK, iar cele mai puţin indicate
sunt MA şi ASK.
3) Dacă costul este un factor prohibitiv, atunci se va alege o schemă de
demodulare necoerentă.
4.4.6. Metode speciale de modulaţie şi detecţie
În secțiunea 4.4.1 s-a definit receptorul optim, plecând de la ideea

minimizări probabilităţii reziduale de eroare, în condiţiile în care:
• Datele de intrare constau din secvenţe aleatore de biţi exponenţiali;
• Durata semnalelor s1 (t ) , corespunzător lui „1” logic, este TB conduce la o
rată de transmisie a biţilor rb = 1 / TB ;
• Energia fiecărui impuls este aceeaşi:
TB TB
E = ò s1 (t )dt = ò s 2 (t )dt
2 2
0 0
• Semnalul recepţionat după ieşirea din canal este:
y(t ) = s1 (t ) + z(t ) sau y(t ) = s2 (t ) + z(t )
În plus, vom adăuga acum încă o mărime, energia proprie fiecărui semnal,
E S definită ca:
E s = E (1 - R) (4.152)
TB
cu R = 1 / E × ò
0
s1 (t ) s 2 (t )dt - energia de intercorelaţie normalizată.
În mod curent se numesc optimale modemurile la care R = 0 şi ortogonale,
modemurile la care R = -1 .
Din categoria modemurilor optimale fac parte, de exemplu, toate cele care
folosesc PSK şi DPSK. Modemurile ASK sunt ortogonale; tot ortogonale se pot
considera şi cele FSK dacă frecvenţele f1 = f p + f d şi f1 = f p - f d sunt
armonice ale frecvenţei 1 / TB . Astfel FSK cu f d = rb / 2 , numită şi MSK
(Minimum Frequency Shift-Keying) este de tip ortogonal şi performanţele sale sunt
asemănătoare cu PSK coerent. Vom menţiona și că semnalele de transmisie în
banda de bază cu coduri de tip NRZ-M sau NRZ-S şi DM asigură performanţe
asemănătoare cu PSK coerent şi se înscriu în categoria sistemelor optimale.
În categoria modemurilor speciale vom îngloba acele sisteme care folosesc
mai mult de două semnale pentru codificarea stărilor liniei. Aceste sistem numite
M-are folosesc o codare specială pentru grupe de biţi. Şi aceste sisteme se pot
clasifica în:
• optimale, dacă sunt respectate condiţiile:
TB
ò
2
s j (t )dt = E , pentru 1 £ j £ M
0
(4.153)
TB E
ò0 si (t )s j (t )dt = - M - 1 , pentru i ¹ j
• ortogonale, dacă
TB
ò0
si (t ) s j (t )dt = 0 , pentru i ¹ j (4.154)
• biortogonale, dacă M este par, fiecărui semnal îi corespunde un semnal opus ca
polaritate, iar cu celelalte M-2 formează perechi ortogonale.
În cele ce urmează, se vor prezenta câteva tipuri din aceste sisteme.
4.4.6.1. Modularea discretă de fază M-ară (PSK coerentă cu M-faze)

În aceste sisteme de transmisie faza purtătoarei poate lua una din
următoarele valori posibile: jk = 2pk / M , (k = 0, 1, ..., M-1).
În linie se pot transmite M semnale de felul:
sk = A cos(v pt + 2pk / M ) , k = 0, 1, ..., M-1, 0 < 1 < Ts
unde Ts este durata semnalului.
Vom presupune ca frecvenţa purtătoare este un multiplu al (vitezei) ratei
de transmisie al semnalului rs ( ri = 1 / Ts ) şi vom nota cu g(t) forma de undă a unui
tren de impulsuri rectangulare de durată Ts. Semnalul modulat PSK M-ar se va
scrie deci:
¥
s (t ) = Aå g (t - kTs )cos(v pt + j k ) =
-¥
(4.155)
¥ ¥
= A cos w pt å cos(j k )g (t - kTs ) - - A sin w pt å (sin j k )g (t - kTs )
k = -¥ -¥
Relaţia (4.155) arată că semnalul s(t) poate fi interpretat ca sumă a două
semnale AM folosind a purtătoare cos(w pt ) şi sin(w pt ) . Densitatea spectrală de
putere a lui s(t) este o versiune deplasată a densităţii spectrale de putere a undelor
rectangulare åcosj k g (t - kTs ) şiå sin j k g (t - kTs ) . Aceste funcţii sunt de
forma (sin x / x) cu trecere prin 0 la ± krs [Hz].
2
Deci banda necesară pentru modulaţia PSK M-ară este cuprinsă între 2rs şi 3rs.
Considerând că semnalele binare iniţiale, transmise cu rata rb, se grupează
în blocuri de lungime constantă l, rata de transmitere a semnalelor va fi
rs = rb / l şi banda necesară scade la 2rb / l . Reducerea benzii este cel mai
important avantaj al modulaţiei M-are.
Se prezintă în continuare cazuri particulare de modulaţie discretă cu 4 faze
şi respectiv 8 faze.
a) Modulaţie PSK în cuadratură (QPSK)

QPSK, sau modulaţia cu 4 faze foloseşte 4 semnale de forma s1 (t ) = A cos w p t ;
s2 (t ) = - A sin w pt ; s3 (t ) = - A cos w pt ; s4 (t ) = A sin w pt cu 0 £ t £ Ts semnale
ce corespund la fazele 0o, 90o, 180o, 270o, aşa cum se vede din diagrama de fazori
din figura 4.57:
s2(t)
Referinţă Referinţă
corelator 2 corelator1
s3(t)
(
A cos w p t + 45 0 ) s1(t)
Corelator 1 y01(kTs)
Ts
z(t)
ò
s4(t)
0
+ + Fig. 4.57 Ceas local
s(t)
Corelator 2 y02(kTs)
Ts
ò0
(
A cos w pt - 450 )
Fig. 4.58
La recepţie sunt necesare două referinţe locale care se obţin din aceeaşi
referinţă locală: A cos(w pt + 450 ) şi A cos(wt - 450 ) care se obţin dintr-o aceeaşi
referinţă locală A cos w pt , coerentă cu cea de emisie.
Demodulatorul coerent are o structura de tipul celei prezentate în figura
4.58. Schema conţine două modulatoare ce lucrează pe perioada 0 – Ts, la ieşirea
cărora se obţin după eşantionare semnalele s 01 (t ) + z 0 (t ) sau s 02 (t ) + z 0 (t ) .
Presupunând că s-a emis în linie s1, la recepţie avem:

Ts p A2 p
s01 (Ts ) = ò a cosw ptA cos(w pt + )dt = Ts cos = L0
0 4 2 4
Ts p A2
p
s02 (Ts ) = ò a cosw ptA cos(w pt - )dt = Ts cos = L0
0 4 2 4
Pentru celelalte semnale emise ieşirile sunt prezentate în tabelul 4.9.
Tabelul 4.9
Intrare
s1 (t ) s2 (t ) s3 (t ) s4 (t )
Ieşire
s01 (kTs ) L0 - L0 - L0 L0
s02 (kTs ) L0 L0 - L0 - L0
Decizia asupra a ceea ce s-a transmis constă în examinarea perechilor de

valori la ieşirile eşantionatoarelor care fiind afectate de zgomot, au o anumită
probabilitate de eroare, pe.
Pentru a determina pe se consideră:
y 01 (Ts ) = s01 (Ts ) + z 01 (Ts )
y 02 (Ts ) = s02 (Ts ) + z 02 (Ts )
unde:
Ts
z01 (Ts ) = ò z (t ) A cos(w pt + 450 )dt
0
şi
Ts
z02 (Ts ) = ò z (t ) A cos(w pt - 450 )dt .
0
cu z(t) un zgomot aleator gaussian de medie zero cu densitatea spectrală de putere
h / 2 care în condiţiile în care w p = 2kprb (k – întreg > 0), duce la puterea de
zgomot (covarianţa):
z 0 = 0.25 A 2Ts . (4.156)
Probabilităţile de eroare la ieşirile fiecărui corelator sunt egale:
Pec1 = Pec 2 = Q( A2Ts / 2h ) (4.157)
(pentru Pec1 = P( z01 (Ts ) < L0 ) = P( z01 (Ts ) > L0 ) = Q( L0 / z0 ) = Q( A2Ts / 2h ) )
În aceste condiţii probabilitatea de eroare reziduală este:
pe = 1 - pc = 2 pec1 = 2Q( A 2Ts / 2h ) (4.158)
b) Modulaţie PSK cu 8 faze

Rezultatele obţinute în legătură cu QPSK se pot extinde şi pentru cazul M > 4; în
general, faza q k a semnalului emis la momentul t = kTs se compară cu o referinţă
aflată la jumătatea intervalului dintre două faze consecutive. Eroarea apare când
această diferenţă depăşeşte în modul p / M .
Semnal si Faza Codare

s0 0o 000
s1 45o 001
s2 90o 011
s3 135o 010
s4 180o 110
s5 225o 111
s6 270o 101
s7 315o 100
a b
Fig. 4. 59
În figura 4.59 a se prezintă diagrama de fazori pentru PSK cu 8 faze.
Fiecare din cele 8 faze este codată cu un grup de 3 biţi (tri-bit) din datele iniţiale,
codarea făcându-se în cod Gray, pentru a evita erorile fazei (salt de fază de 180o).
În figura 4.59 b se prezintă diagrama de cod.
Probabilitatea de eroare reziduală în cazul general M ³ 4 este:
Pe = 2Q[ A 2Ts / h × sin 2 (p / M )] (4.159)
c) Metoda Offset - QPSK (OQPSK). Metoda MSK

Metoda OQPSK implică reducerea tranziţiilor din secvenţa de date de
intrare şi oferirea unor purtătoare în cuadratură la modulator, astfel încât la
demodulator apar două fluxuri de biţi formate din dibiţi NRZ de durată 2T, fiecare
bit fiind însă prelucrat pe durata T. Prin această manevră se elimină tranziţiile de
fază ce depăşesc p / 2 radiani şi, implicit se reduc fluctuaţiile de anvelopă datorate
limitării benzii.
Matematic, QPSK se exprimă prin:
s (t ) = A[ x1 (t ) cos w pt + x2 (t ) sin w pt ] (4.160)
unde x1(t) şi x2(t) sunt semnale NRZ bipolare de amplitudine egală cu 1 obţinute
prin demultiplexare.
În figura 4.60 se prezintă schema de principiu prin care o modulaţie QPSK

devine OQPSK.
Densitatea de putere spectrală este de tipul (4.149), ceea ce duce la ideea că

spectrul MSK prezentat în figura 4.53 se poate obţine cu o relaţie asemănătoare cu
(4.160), diferenţa constând în faptul că impulsurile iniţiale NRZ nu mai sunt
rectangulare, ci cu fronturi netezite:
s(t ) = A[ x1t cos(pt / 2Ts ) cos w pt + x2t sin(pt / 2Ts ) sin w pt ] (4.161)
În figura 4.61 se prezintă comparativ într-o formă normalizată, spectrele

MSK şi OQPSK (identic cu QPSK). Se constată că MSK are un lob spectral
principal mai lat, şi decrementul mai rapid deplasat cu 12 dB pe octava de
frecvenţă spectrală faţă de numai 6 dB/octavă la QPSK.
În figura 4.62 este prezentată o schemă pentru generarea şi detectarea MSK.
Fig. 4.60
Modulatorul implementează o relaţie de tipul:
x = cosa cos b = 1/ 2[cos(a - b ) + cos(a + b )]
y = sin a sin b = 1 / 2[cos(a - b ) - cos(a + b )]
cu a = pt / 2Ts şi b = w p t .
Detectorul e de tip coerent, ca cel din fig. 4.50.

Fig. 4.61
Fig. 4.62
d) Modulaţie DPSK – M-ară

Semnalele DPK-M pot fi codate diferenţial şi apoi demodulate folosind
comparatorul de fază descris în paragraful 4.4.4.2.
În figura 4.63 se prezintă schema bloc pentru un detector cu 4 faze DPSK;
semnalele se pot obţine cu purtătoarele: sin w p t şi cos w p t , codarea făcându-se
după metoda expusă în tabelul 4.7. La recepţie se folosesc două comparatoare de
fază. Schema asigură o probabilitate reziduală de eroare:
æ A2T ö
pe = 2Qç s
2 sin 2 p / 2 M ÷ . (4.162)
ç h ÷
è ø
La M = 4 creşterea de putere necesară faţă de DPSK binară e de 2 dB, compensată
de performanţele superioare şi implementare comodă. DPSK-4 se poate aplica la
date grupate în blocuri de 2 biţi, cele 4 combinaţii: 00, 01, 10, 11 codificând
diferenţele de fază între semnalele în cuadratură, conform tabelului 4.10.
Fig. 4.63
Tabelul 4.10
D
j k - j k -1 sin (j k - j k -1 ) cos(j k - j k -1 )
Dibit
o
0 +45 + +
00
0 +135o + -
01
1 -135o - -
10
1 -45o - +
11
4.4.6.2. Modulaţia de amplitudine şi fază M-ară

Această metodă de modulaţie poate fi considerată o extensie a modulaţiei
PSK M-ară. Se utilizează valori discrete ale fazei şi amplitudinii unui semnal de
amplitudine TB, fiecare combinaţie de amplitudine şi fază fiind un semnal din cele
M posibile. Este evident că se pot obţine mai multe semnale folosind mai puţine
faze.
Se pot deosebi mai multe moduri de alegere a combinaţiilor fază-
amplitudine dintre care cele mai răspândite sunt:
a) pentru fiecare din valorile „l” ale amplitudinii se foloseşte acelaşi număr de n
valori ale fazei:
ì 2( j - 1)p
ïsi (t ) = Ak cos( wpt + ), pentru 1 £ i £ M , 1 £ j £ n, 1 £ k £ l (4.163)
í n
ïîsi (t ) = 0 , in rest
cu Ak = A1 + 2(k - 1) A1 sin(p / n) , 0 £ t £ TB , A1 fiind amplitudinea

corespunzătoare primului nivel.
S-a demonstrat [DU94] că probabilitatea de eroare reziduală minimă la o
putere dată se obţine pentru:
l = 2; n = 4; M = 8 şi l = 2; n = 8; M = 16.
În tabelul 4.11 se prezintă valorile pe care le ia amplitudinea într-un sistem
ce codifică combinaţii de 4 biţi consecutivi. Primul bit determină amplitudinea,
ceilalţi trei modificând un salt de fază în raport cu precedentul. Codarea se face în
codul Gray, după modelul din figura 4.59 b, iar în figura 4.64 se prezintă diagrama
de fazori.
Tabelul 4.11
Fază absolută Primul bit Amplitudinea relativă
0 3
0o; 90 o; 180 o; 270 o
1 5
0 2
45 o; 135 o; 225 o; 315 o
1 2 2
135o 90o
5 45o
2 2 2 2
3 2
180o
2
5 3 3 5 0o
2 3 2
2 2
2 2
5 315o
270o
Fig. 4.64
b) Numărul de nk valori ale fazei depinde de valoarea nivelului de amplitudine k.

si (t ) = Ak cos[v pt + 2( j - 1)p / nk ] pentru 1 £ i £ M ; 1 £ j £ nk ; 1 £ k £ l

nk = (nk - 1) + 6; n1 = 3, pentru 1 < k < l
l -1
nk = M - å nk , pentru k = 1 (4.164)
k =1
Ak = A1 + 2(k - 1) A1 sin(p / n1 ), 0 £ t £ TB
s1 (t ) = 0, pentru 1 £ i £ M , t < 0; t > TB
Valorile optime care minimizează probabilitatea de eroare, sunt:
l = 2, n1 = 3, n2 = 3 pentru m = 8 şi l = 3, n1 = 3, n2 = 9, n3 = 4 pentru M = 16.
c) Modulaţie de amplitudine multiplă pentru două oscilaţii în cuadratură:
s1 (t ) = U k cos(w pt + j ) + U k 2 sin(w pt + j ), 1£ i £ M
1
U k1 = k1U1 ; U k 2 = k 2U1 ; 0 £ t £ TB
s j (t ) = 0, pentru 1 £ i £ M ; t < 0; t > TB
În tabelul 4.12 se dau valorile k1 şi k2 pentru m = 8.
Tabelul 4.12
1 1 2 3 4 5 6 7 8
k1 3 0 1 -1 -3 -1 0 1
k2 0 1 3 1 0 -1 -3 -1
Această ultimă metodă prezintă cel mai bun raport semnal/zgomot fără ca
echipamentul să fie excesiv de complex.
4.4.6.3. Metoda FSK M-ară (de bandă largă)

Este o metodă ce operează cu semnale ortogonale, pentru că cele M
semnale transmise si(t), i = 1, 2, ..., M au următoarele proprietăţi:
ì A coswit , 0 £ t £ TB ì 2
şi s si (t ) s j (t ) = í A Ts / 2,
T pentru i = j
si (t ) = í
î0 in rest ò0
î0, pentru i ¹ j
Banda minimă necesară este aproximativ Mrs / 2 . Pentru a nu mări
excesiv banda, frecvenţa minimă de separaţie:
f d =| f n - f m |, m £ n trebuie să satisfacă f d ³ rs / 2 .
O astfel de alegere a frecvenţelor este w1 = kprs , k – întreg şi
wm = w1 × (m - 1)prs , m = 2, 3, ..., M .
În figura 4.65 se prezintă o schemă ce conţine M filtre acordate. Receptorul

optimal decide că si(t) a fost prezent la intrare după: max[ y j (kTs ) - yi (kTs )].
j
Fig. 4.65
Calculul probabilităţii de eroare reziduală este dificil, aşa că preferăm să

prezentăm sintetic o diagramă în care se prezintă dependenţa acestei probabilităţi
de Pmed / h × rs , pentru diferite valori ale lui M (figura 4.66).
Se constată că în cazul teoretic M ® ¥ , pe = 0 dacă Pmed / hrs > 0,7 . Pe
de altă parte banda tinde la ¥ când M ® ¥ .
Fig. 4.66
Se poate imagina şi un modem cu semnale biortogonale, folosind perechi
de semnale opuse ca polaritate pe fiecare din cele M frecvenţe.
4.5. Probleme
4.5.1. Pentru capitolul 4.1
4.5.1.1. Pentru secţiunea 4.1.1

1. Se consideră un sistem având caracteristicile amplitudine – frecvenţă şi
fază – frecvenţă descrise în figura 4.67. Se consideră intrările în sistem:
a) x1 (t ) = cos 500pt + cos 2000pt;
b) x2 (t ) = cos 500pt + cos 2500pt ;
c) x3 (t ) = cos 2500pt + cos 3500pt .
H( f ) j[H ( f )]
90o
-1.9
-2 -1 0 1 2 f 1.5 f
[kHz] [kHz]
-90o
Fig. 4.67
Se cere să se determine ieşirile din sistem y1(t), y2(t), y3(t) şi să se identifice

tipul de distorsiuni (dacă există) suferite de fiecare intrare.
2. Un semnal de joasă frecvenţă sm(t) având banda 10 Khz e multiplicată cu
cosωpt ca să producă sM(t). Calculaţi fp astfel încât banda semnalului sm(t) să fie 1%
din fp.
3. Un semnal modulator s m (t ) = 2 cos 2000pt + sin 4000pt este aplicat
unui modulator de produs având frecvenţa purtătoarei. Trasaţi funcţia de densitate
spectrală a ieşirii din modulator.
4. Semnalele modulate în produs pot fi generate cu schema din figura 4.67
(stânga) în care semnalul mesaj modulează o purtătoare nesinusoidală, iar produsul
e filtrat de filtrul trece jos. Se cere:
• să se demonstreze că schema va lucra dacă g(t) nu are componentă continuă şi
frecvenţa de tăiere este fp+ fm, unde fp este frecvenţa fundamentală a lui g(t) şi
fm banda lui sm(t).
• presupunând s m (t ) = 2 cos1000pt şi g(t) ca în figura 4.68 (dreapta), aflaţi
banda filtrului şi expresia semnalului modulat sm(t);
• cum ar trebui modificat sistemul dacă g(t) ar avea componentă continuă?
5. Un semnal MA are forma:

s MA (t ) = 10(1 + 0,5 cos 2000pt + 0,5 cos 4000pt ) cos 20000pt .
• Trasaţi spectrul de putere al semnalului modulat;
• Găsiţi puterea medie conţinută pe fiecare componentă a spectrului;
• Calculaţi puterea totală emisă în linie, puterea minimă necesară transmiterii
mesajului şi eficienţa;
• Care este indicele de modulaţie?
6. Un semnal MA are forma de undă ilustrată în figura 4.69. Semnalul
mesaj este sinusoidal. Se cere:
• indicele de modulaţie;
• puterea emisă puterea semnalului mesaj, eficienţa.
Fig. 4.69
7. Intrarea într-un detector de anvelopă este un semnal MA de

forma sMA (t ) = (1 + k cos wmt ) cos w pt , k = constantă, 0 < k < 1 şi w p >> w m
• arătaţi că pentru ca ieşirea din detector să urmărească anvelopa lui sMA(t), e
necesar ca în orice moment t0 să se respecte condiţia:
1 w k sin wmt0
³ m
RC 1 + k cos wmt0
• condiţia de evitare a distorsiunilor este:

1 1- k2
RC £
wp k
8. Un emiţător MA are puterea semnalului demodulat 400W pe o sarcină
rezistivă de 50 ohm. Purtătoarea e modulată cu un semnal sinusoidal
sm (t ) = Am coswmt , indicele de modulaţie fiind 0,8.
a) scrieţi expresia semnalului MA, dacă fm = 5Khz şi fp = 1Mhz;
b) aflaţi puterea medie la ieşirea modulatorului şi eficienţa sa.
9. Se consideră un demodulator de semnale MA care lucrează cu schema
din figura 4.70.
s MA (t ) = A[1 + s n (t )]cos w p t
y sˆm (t )
FTJ
y = ax 2
Fig. 4.70
a) trasaţi spectrul ieşirii estimate

b) arătaţi că dacă sm (t ) << 1, atunci sˆm (t ) = a + ksm (t ) , cu a şi k
constante.
10. Semnalul modulat s MA (t ) = 2(1 + 0,4 cos 6000pt ) cos(10 6 pt ) , este

aplicat unui element neliniar cu caracteristica intrare – ieşire de forma
y = ( x + 4) 2 . Ieşirea din acest bloc e trecută printr-un filtru trece jos cu frecvenţa
de tăiere 8000 Hz. Trasaţi spectrul ieşirii din filtru.
11. Arătaţi că (S/Z) la un sistem MA în care semnalul:
sMA (t ) = Ap [1 + mx(t )] cos w pt este demodulat coerent, este:
m2 E[ x 2 (t )] æ Pr ö
(S / Z ) = ×ç ÷.
1 + m2 E[ x 2 (t )] çè hf m ÷ø
12. O purtătoare cu amplitudine 1 mV care este modulată în amplitudine
50% de un semnal sinusoidal cu frecvenţa fm < 1000 Hz. Semnalul este însoţit de
un zgomot termic cu densitatea spectrală h / 2 = 10-12 Watt/Hz. Semnalul şi
zgomotul sunt trecute la recepţie printr-un filtru de predetecţie cu caracteristica din
figura 4.71. Semnalul e demodulat coerent prin multiplicare cu o purtătoare locală
cu amplitudinea 2 Volţi, iar produsul e filtrat de un filtru ideal trece-jos cu banda 1

KHz. Aflaţi:
a) puterea semnalului;
b) puterea zgomotului;
c) raportul (S/Z) la intrare, respectiv la ieşirea din demodulator.
2000 2000
f(Hz)
-fp-1500 fp -fp+1500 0 fp-1500 fp fp+1500
Fig. 4.71
13. Un semnal sm(t) având funcţie de probabilitate de densitate spectrală

(pds) prezentată în figura 4.71, modulează o purtătoare sinusoidală cu indicele de
modulaţie m = 0.5. Calculaţi (S/Z) în funcţie de Pr / hf m dacă zgomotul are
pds = h / 2 Watt/Hz şi se foloseşte demodulare de anvelopă.
Fig. 4.72
14. Se consideră semnalul mesaj cu banda de 4 KHz şi spectrul de
amplitudine din figura 4.71. Zgomotul are: pds = (h / 2) = 10 -12 Watt/Hz.
Semnalul e demodulat în anvelopă şi filtrat postdetecţie. Se doreşte (S/Z)d > 40 dB.
Indicele de modulaţie este m = 1. a) Aflaţi valoarea minimă a amplitudinii a
purtătoarei care asigură (S/Z)d dorit. b) Găsiţi valoarea de prag (S/Z)d care evită
distorsiunile.
4.5.1.2. Pentru secţiunea 4.1.2

15. Un semnal ME are expresia: s ME (t ) = 10 cos(10 8 pt + 3 sin 2p 10 3 t ) şi
se recepţionează pe o rezistenţă de sarcină 50 Ohmi. Aflaţi:
a) puterea totală medie;
b) deviaţia de fază de vârf;
c) deviaţia de frecvenţa de vârf. Precizaţi dacă semnalul este MP sau MF.
16. Un mesaj sinusoidal sm(t) de frecvenţă fm = 1000 KHz modulează în

amplitudine, respectiv în frecvenţă, o purtătoare sinusoidală, astfel încât deviaţia în
frecvenţă de vârf este de 4 ori mai mare decât banda sistemului MA. Amplitudinea
componentelor spectrale la fp ± 1000 Hz e aceeaşi. Se cere indicele de modulaţie
pentru cele două tipuri de modulaţie.
17. Se consideră un semnal ME de forma:
sME (t ) = 10 cos(w pt + 3 cos wmt ) , f m = 1000 Hz.
Determinaţi indicele de modulaţie şi banda de transmisie dacă frecvenţa w m creşte
de 4 ori, în două cazuri: MP, respectiv MF.
18. Un modulator de frecvenţă de tip Armstrong are schema din
figura 4.73. Un oscilator cu cuarţ de 200 KHz formează purtătoarea şi totodată
alimentează multiplicatorul de frecvenţă. Pentru a evita distorsiunea se urmăreşte
ca deviaţia maximă a semnalului MFBI să fie de 0.15 radiani. Ieşirea modulatorului
are fp = 108 MHz, şi deviaţia de frecvenţă Df = 90 KHz.
a) Alegeţi valoarea adecvată pentru multiplicatorul de frecvenţă şi
mixerul pentru a avea MFBL.
b) Dacă oscilatorul are o fugă de frecvenţă de 0.1 Hz, calculaţi eroarea de
frecvenţă a purtătoarei semnalului MFBI.
c) Stabiliţi eroarea maximă admisibilă de frecvenţă a cuarţului dacă
purtătoarea MFBL admite o abatere de ±11 Hz.
Fig. 4.73
19. Un semnal MF e generat de un modulator Armstrong precedat de un
integrator. Inicele de modulaţie este 0,2. Dacă semnalul modulat are banda de 15
KHz, determinaţi deviaţia maximă de frecvenţă şi banda semnalului recepţionat
(prin regula lui Carson).
20. Trasaţi diagramele de fazori ce ilustrează procesele MA şi MF ce
furnizează formele de undă:
sMA (t ) = Ap [(1 + m cos wmt ) cos w pt ] , m << 1
sMF (t ) = Ap [cos(w pt + m cos wmt )]
21. Determinaţi parametrii unui sistem de demodulare a semnalelor MF ce
utilizează PLL. Se consideră modulaţie cu semnalul sinusoidal,
Df = Dw / 2p = 75 KHz, 0 << f m << 75 Hz, x = 0,7 , t 1 = t 2 (vezi schema bloc

PLL din figura 4.74).
22. Un semnal audio x(t) se transmite pe un canal radio. Se cere (S/Z)d

>50 dB. În condiţiile în care pds zgomot = h / 2 = 10 -12 Watt/Hz, pierderile în canal
[ ]
60 dB, E[x(t)] = 0, max x(t ) = 1, şi E[ x 2 (t )] = 1 / 2 , fx = 15 KHz. Se cere banda
şi puterea medie transmisă pentru:
a) modulaţie de produs
b) modulaţie de amplitudine 100%
c) modulaţie de fază cu kP = 3;
d) modulaţie de frecvenţă cu D = 5.
4.5.1.3. Pentru secţiunile 4.1.3 şi 4.1.4

23. Schema din figura 4.75 a generează un semnal MBLU care are
frecvenţa purtătoarei fp = 1 MHz. Spectrul semnalului modulat e prezentat în 4.74
b. Filtrul are capacitatea de a asigura o atenuare de 60 dB într-un interval de
frecvenţă de 1% din frecvenţa centrală. Precizaţi frecvenţele fp1 şi fp2 şi
caracteristicile filtrului.
a b
Fig. 4.75
24. În figura 4.76 se prezintă o schemă de demodulator MBLU care se
numeşte si demodulator Weaver. Analizaţi procedura de operare când
sm (t ) = coswmt , f m < 2 B
25. Scrieţi expresia amplitudinii şi fazei unui semnal MV generat de un

mesaj sm (t ) = cos wmt şi cu H v ( f p + f x ) = 0,5 + a , H v ( f p - f x ) = 0,5 - a ,
0 £ a £ 0,5 . Evaluaţi distorsiunea ce apare dacă a = 0.25.
26. Stabiliţi schema bloc pentru un demodulator MA ce utilizează un bloc
neliniar cu caracteristica y = a1 x + a 2 x 3 .
27. Semnalele x1(t) şi x2(t) sunt semnale de joasă frecvenţă limitate la 5
Khz→→ cu x1 ( f ) = x 2 ( f ) = 10 -4 . Ele sunt mixate în forma:
x(t ) = x1 (t ) + x2 (t ) cos w pt , w p = 30p KHz. Canalul de comunicaţie are o
caracteristică neliniară de tipul y (t ) = x(t ) + 0,2 x 2 (t ) . Se cere:
a) trasarea spectrelor semnalelor y(t) şi x(t);
b) apreciaţi dacă la demodulare semnalele x1(t) şi x2(t) suferă distorsiuni.
28. Un semnal discret TTL cu TB = 20 ms este trecut printr-un filtru de
premodulare cu caracteristica ideală (rectangulară) cu tăiere la 30 Hz. Semnalul
filtrat modulează o purtătoare sinusoidală MBLU. Detecţia se face cu o frecvenţă
locală care diferă cu 10 Hz de frecvenţa nominală. Scrieţi expresia matematică a
semnalului la ieşire. Este MBLU recomandabilă pentru transmiterea datelor binare?
29. Un sistem MA compus prezintă la intrarea demodulatorului semnalul:
y (t ) = Ap cos w pt + Am coswmt cosw pt + Ai cos(w p + wi )t .
unde ultimul termen este o interferenţă nedorită. Arătaţi că ieşirea dintr-un
demodulator de anvelopă este:
s(t ) = Am coswmt + Ai coswit , dacă Ap >> Ai ;
s (t ) = Ap cos wit + Am cos wmt cos wit , dacă A p << Ai .
30. Să se determine spectrul semnalului modulat obţinut la ieşirea

chopperului bipolar din figura 4.77, dacă sm(t) = Amcoswmt. Trasaţi forma de undă a
semnalului modulat sM(t).
f0
sm(t)
Fig. 4.77
31. Se consideră mesajul sm(t) = (sin2pft)/2pft eşantionat ideal cu funcţia
d(t) la momentele iT (i=0,±1,...), în care T = 1/fe, fe=2f + e, 0 < e << f. Se cere să
se reprezinte în timp şi în frecvenţă semnalul eşantionat şi să se discute cazul e =0.
32. Se consideră un sistem de transmisie pe fibră optică cu dublă modulare
in poziţie şi durată a impulsurilor (MPDI), având structura emiţătorului din
figura 4.78. În figură se prezintă și diagramele de timp pentru: a) semnalul mesaj;
b) impulsurile modulate în poziţie; c) impulsurile modulate în poziţie şi durată.
Scrieţi expresia semnalului MPDI şi trasaţi forma de undă a acestuia. Propuneţi o
schemă de recepţie si comparaţi performanţele metodei propuse cu MPI, respectiv
MDI.
s(t)
Modulator Monostabil Driver fibră optică
LED
în poziţie comandat
a)
b) 25 MHz
12.5 MHz
c)
Fig. 4.78
33. În figura 4.79 se prezintă schema unui modulator în cod de impulsuri

cu predicţie, la care y2(kT) = y1[(k-1)T] şi y(kT) = y1(kT)-y2(kT). Stabiliţi o
schemă de decodare folosind acelaşi bloc de predicţie la care:
yˆ1 (kT ) = yˆ (kT ) + yˆ1[(k - 1)T ]unde ŷ(*) sunt valori recepţionate corespunzând
semnalului y(*).
Fig. 4.79
34. Valoarea de prag a raportului (S/Z)i (la intrare) în sisteme MCI se
defineşte ca aceea pentru care S/(Z) este cu 1 dB mai mic decât maximul său.
Arătaţi că pentru prag pe = 1/16 × 22N= 1/ 22(N+2)
35. Un semnal sm(t) cu frecvenţa maximă fm=15 KHz este eşantionat cu 50
KHz; eşantioanele se transmit modulate în cod de impulsuri. Se doreşte (S/Z) = 40
dB. Calculaţi: a) banda necesară a sistemului; b) raportul (S/Z)i la care sistemul
lucrează peste pragul limită.
36. În figura 4.80 se prezintă spectele de putere pentru mai multe SBB.
Interpretaţi comparativ aceste spectre si apreciaţi avantajele si dezavantajele
codurilor.
37. Codul bipolar de înaltă densitate (HDB – high density bipolar) are
proprietatea că în cazul unor secvenţe lungi „numai zero” se introduc simboluri
suplimentare ±A după “n” zerouri consecutive, pentru a impune tranziţia liniei. În
figura 4.80 se poate vedea spectrul pentru HDB1 şi HDB2. Stabiliţi o valoare
optimă pentru “n”.
38. Se numeşte disparitate într-o secvenţă binară diferenţa între numărul de
“0” şi numărul de “1”. Disparitatea duce la apariţia unor componente puternice de
joasă frecvenţă. Arătaţi că prin conversia binar-ternar prezentată în tabelul 4.13,
care reduce banda la 2/3 din banda unui semnal NRZ, disparitatea nu se modifică.
DM P(f)
5Q2T
HDB2
NRZ HDB1
Bipolar
de ordin 2 Bipolar
2Q2T
Bifazic
1/2T 2/2T f
1/2T 2/2T 3/2T f
Fig. 4.80
Tabelul 4.13
Cod de intrare 0 0 0 0 1 1 1 1
durata simbol T 000 001 010 011 100 101 110 111
Cod de intrare - - - 0 0 + + +
durata simbol 3T/2 -- -0 -+ 0- 0+ +- +0 ++
39. În figura 4.81.a se prezintă schema bloc pentru un generator de cod

bipolar, numit AMI (Alternate Mark Inversion). Trasaţi diagrama de impulsuri
pentru cazul secvenţei de intrare NRZ din figura 4.81.b.
+
Convertor k2
k1
Jz
NRZ
RZ Q
JK +
Q a)
NRZ
0 0 1 1 0 1
b)
Fig. 4.81
40. Comparaţi codurile PST (pair selected ternary) şi MAI (unipolar) din
punctul de vedere al păstrării disparitaţii dintr-o secvenţă de intrare NRZ.
41. Într-un sistem MAI, valoarea eşantionată a semnalului recepţionat y(t)
are următoarea funcţie pds:
( )
f y / emis1 ( y ) = 1 / 2p e - ( y - 1)
2
/2
,-¥ < y < ¥
( )
f y / emis 0 ( y ) = 1 / 2p e - ( y +1)
2
/2
,-¥ < y < ¥
Se notează P(emis1)=p şi P(emis0)=1-p. Receptorul compară y(t) cu un
prag V şi decide ieşire “1” dacă y>V şi ieșire “0” dacă y£V.
Calculaţi valoarea de prag V0 care minimizează probabilitatea de decizie
incorectă pentru p=0.2; 0.5; 0.8 şi probabilitatea de eroare corespunzătoare.
42. Proiectaţi un sistem MAI care să transmită date cu debitul Di=9600
bit/s cu o probabilitate de eroare pe<10-5. Canalul se consideră FTJ ideal cu banda
9600 Hz. Zgomotul se consideră alb, cu pds bilaterală h/2=10-13 Watt/Hz. Stabiliţi
funcţiile de transfer HE(f), HR(f), forma de undă Pg(f) şi puterea necesară pentru
emisie.
43. Aceleaşi date ca în problema precedentă, însă canalul are
HC(f)=1/[1+j(f/fp)], cu fp=4800 Hz.
44. Filtrul din figura 4.82 se foloseşte atât la emisie, cât şi la recepţie într-
un sistem MAI. Canalul se presupune FTJ ideal, cu zgomot aditiv gaussian. Dacă
Di=2p×106 bit/s, şi pg(t) este un tren de impulsuri rectangular cu lăţimea TB,
prezentaţi forma de undă pr(t) şi trasaţi-o. Apare IIS în semnalul recepţionat? Se
justifică utilizarea filtrului în transmisia de date?
+ +
R = 481W
L
Uint L = 51µH
C1 C2 R Uieş
C1=157,6 pF
C2=39,6 pF
- -
Fig. 4.82
45. O sursă emite un simbol din trei echiprobabile cu viteza rb=1000 bit/s.
Proiectaţi un sistem MAI cu trei niveluri pentru a emite pe un canal ideal FTJ cu
zgomot aditiv având pds=h/2=10-14 Watt/Hz cu probabilitatea de eroare reziduală
pe<10-5. Specificaţi banda, necesarul de putere, HR(f), HE(f) şi pg(t).
46. Semnalul recepţionat de un sistem de transmisie în banda de bază cu
trei niveluri: -1V, 0, +1V are probabilitate de 1/4, 1/2 şi 1/4 pentru aceste niveluri.
Zgomotul aditiv din sistem apare ca o deviaţie de 1/4 V de la nivel. Găsiţi pragul
optim pentru emisie şi probabilitatea de eroare reziduală în acest caz.
47. Proiectaţi un sistem MAI pentru a transmite date cu viteza 10000 bit/s,
pe un canal de bandă 5000 Hz de tip FTJ ideal, cu zgomot aditiv gaussian cu
pds=10-12 Watt/Hz, astfel ca pe<10-4, şi calculaţi capacitatea minimă a canalului.
48. Un impuls MAI e recepţionat distorsionat (neegalizat) cu valorile la

momentele de eşantionare pr(k)=0.2; 0.8; 0.2 pentru k=1, k=0 şi k=-1 şi pr(k)=0
pentru |k|>1. Proiectaţi un egalizor cu trei etaje astfel ca peg(0)=1, peg(1)=0 şi
peg(-1)=0 şi calculaţi peg(k) pentru k=±2 şi k=±3. Cum se îmbunătăţesc
performanţele dacă se foloseşte un egalizor cu cinci etaje?
49. Un sistem MAI cu patru niveluri transmite date pe un canal considerat
FTJ ideal cu banda B şi cu zgomot aditiv pds=h/2. Se cere să se traseze graficul
dependenţei (S/Z)d de C/B (C – capacitatea canalului) şi respectiv Di/B. Biţii din
secvenţa de intrare sunt echiprobabili.
50. O secvenţă statistic independentă de biţi echiprobabili se transmite cu

viteza rb pe un canal având bandă infinită folosind forma de undă rectangulară din
figura 4.83. Zgomotul are pds=h/2 şi este gaussian. Stabiliţi structura unui receptor
optimal pentru sistem şi calculaţi probabilitatea reziduală de eroare.
s(t)
fn
0 1 1 1 1
0 0 0 t
-u
Fig. 4.83
51. Un semnal se recepţionează cu valori de ±1 mV la intervale TB cu

probabilitaţi egale. Semnalul e însoţit de un zgomot alb cu pds=10-10 Watt/Hz.
Decizia se ia prin comparaţie cu zero.
a) Calculaţi valoarea minimă TBo pentru ca pe=10-4.
b) Dacă semnalul are debitul rb=1/2×TBo, care este amplitudinea necesară
semnalului ca să se menţină pe=10-4?
52. Verificaţi că pragul V0* (figura 4.46) asigură probabilitatea de eroare
minimă numai dacă p(bk=0)=p(bk=1)=1/2.
53. Un sistem binar “tot sau nimic” foloseşte semnalele:
-7
Dacă TB=20 µsìşi zgomotul
2t / TB are,0pds= < t h</2=10
TB Watt/Hz, calculaţi pe la o
( ) =í
recepţie optimalăs1cut p(0emis)=1/4; p(1emis)=3/4.
î2TB / (TB - t ) , TB / 2 £ t < TB
s 2 (t ) = 0
54. O schemă PSK binară foloseşte un detector cu corelaţie având

purtătoarea la recepţie Acos(wpt+F) , cu F defazajul faţă de purtătoarea la emisie.
Aflaţi probabilitatea de eroare pe considerând F=15° şi A2TB/h=100.
55. Un sistem PSK binar coerent are un fading la amplitudinea semnalului
recepţionat A, cu pds:
a2
-
a
f A (a ) = 2
,a ³ 0
e 2 A0 2
A0
a) Stabiliţi deviaţia medie şi standard a amplitudinii.
b) Calculaţi probabilitatea de eroare pe.
56. Un sistem PSK coerent cu fp=rb are o eroare în detectorul cu integrare,
în sensul că eşantionarea are loc la momentele t=0.2TB, 1.2TB, 2.2TB ...
a) Precizaţi IIS.
b) Calculaţi pe şi comparaţi-o cu cea care se obţine în absenţa erorii de
sincronizare.
57. Într-un sistem PSK coerent probabilitaţile sunt p(0emis)=p şi
p(1emis)=1-p. Receptorul lucrează cu (S/Z)d=A2TB/h=4; h/2=10-8; rb=105.
a) Aflaţi pragul optim pentru p=0.4; 0.5; 0.6 şi pe pentru aceste valori ale
probabilitaţii p.
b) Presupunând că s-a ales pragul 0, calculaţi pe şi comparaţi-o cu cea
obţinută la punctul a).
58. Se consideră un canal de comunicaţie tip trece bandă cu răspunsul în
frecvenţă ilustrat în figura 4.84. Datele sunt transmise cu rb=300 bit/s folosind o
schemă FSK necoerentă cu f1=1070 Hz şi f2=1270 Hz. Se cere: a) pe dacă
A2/h=8000; b) pe dacă transmisia se face PSK cu demodulare coerentă; c) Viteza
maximă cu care se poate lucra pe canalul PSK binar, respectiv PSK-patru faze; d)
pe pentru QPSK, dacă A2/h=20000.
-2800 -800 0 800 2800 t
Fig. 4.84
59. Comparaţi necesarul de putere de emisie pentru transmiterea datelor

binare cu rb = 1000 bit/s pe un canal cu banda 3000 Hz, h/2=10-10 Watt/Hz şi pe
=10-5 în cazurile: a) ASK necoerent; b) PSK coerent; c) DPSK; d) FSK necoerent.
60. Un receptor cu corelaţie pentru un sistem PSK cu purtătoare Asinwpt

detectează semnale de tipul s1(t) = Acos(wpt + Dq) şi s2(t) = Asin(wpt + Dq),
echiprobabile. Calculaţi probabilitatea de decodare incorectă dacă zgomotul e
gaussian, cu pds=h/2.
61. O secvenţă de biţi 11011100101 se transmite DPSK. Să se determine
secvenţa codată şi faza transmisă.
62. Un emiţător de înaltă frecvenţă folosit în transmiterea datelor binare are
puterea limitată la 1 KW. Puterea pierdută în canal este de 60 dB, iar puterea
zgomotului la recepţie Zr=10-4 Watt. Calculaţi pe pentru PSK necoerent şi PSK
coerent dacă mesajele sunt echiprobabile.
63. O schemă ASK foloseşte o schemă de demodulare necoerentă ca în
figura 4.85. Frecvenţa centrală a filtrului este fp, iar lărgimea benzii B=10rb [Hz].
Se presupune că filtrul nu produce IIS şi nici distorsiuni.
a) Calculaţi pe dacă A2/h×rb=200;
b) Comparaţi pe cu cea pentru o schemă ASK necoerentă în care filtrul este
acordat cu impulsurile.
Semnal Detector Comparator Ieşire

FTB ideal anvelopă de prag
+ zgomot
Fig. 4.85
64. O schemă M-ară foloseşte semnalele sk(t) = Akcos(wpt + Fk), k=1,...,8 ,

0 £ t £ Ts, cu Ak=A sau Ak=2A şi Fk=45°;135°;225°;315°.
a) Stabiliţi schema bloc a unui receptor coerent pentru sistem.
b) Stabiliţi (aproximativ) probabilitatea de eroare reziduală.
65. Un canal cu microunde utilizează banda 10 MHz. Datele se transmit pe
canal cu viteza 1.5×106 bit/s. Canalul are zgomot aditiv gaussian cu pds=h/2=10-14
Watt/Hz.
a) Proiectaţi un sistem FSK cu bandă largă care să asigure pe=10-5, şi în
acest scop alegeţi valoarea convenabilă pentru M şi A2/2.
b) Ce putere ar fi necesară dacă sistemul ar lucra DPSK?
5. UTILIZAREA CODURILOR ÎN
TRANSMISIA DE DATE
În capitolul 4 s-au descris proceduri de prelucrare a semnalelor purtătoare

de informaţie în vederea transmiterii pe canale perturbate, insitându-se asupra
transmiterii de date binare. S-a constatat faptul că probabilitatea de eroare reziduală
este funcţie de raportul semnal/zgomot la intrarea în receptor şi de viteza de
transmitere a biţilor; în anumite situaţii, această probabilitate de eroare nu scade
sub limite acceptabile, aşa că trebuie să se recurgă la utilizarea de coduri detectoare
de erori şi la tehnici de corecţie a erorilor bazate pe aceste coduri. Detecţia şi
corecţia erorilor prin cod este strâns legată de noţiunea de redundanţă, adică de
adăugare, pe lângă biţii de informaţie, a unor biţi de control ce permit depistarea
unor secvenţe eronate de biţi. Procedurile de codare/decodare nu acţionează deci la
nivel de bit, ci la nivel de mesaj (secvenţe de biţi, cuvinte, blocuri). Creşterea
redundanţei duce implicit la scăderea vitezei de transmisie, tehnicile de codare
optimală urmând să asigure un compromis în soluţionarea ambelor obiective.
5.1. Codarea şi decodarea pe canale fără perturbaţii
5.1.1. Definirea unui cod
Fie o sursă discretă, fără memorie, având un alfabet cu N simboluri:

S = { s1, s2, ... ,sN } (5.1)
cu probabilităţile p(si)=pi de apariţie ale diferitelor simboluri si:
P = { p1, p2, ... ,pN } (5.2)
în care s-a notat pi = p(si), şi fie ansamblul finit de simboluri (semne, caractere,
litere) al alfabetului canalului:
X = { x1, x2, ... ,xq } (5.3)
Ansamblul de secvenţe finite de litere Xa1 ... Xan este reuniunea extensiilor lui X:
X* = ! X n
n ³1
*
Orice aplicaţie S ® X se numeşte codarea (codificarea) ansamblului S
prin alfabetul X.
Utilizarea codurilor în transmisia de date 223
Elementul lui X*, fie el si*, ce corespunde lui si este un cuvânt de cod.
Lungimea cuvântului de cod este numărul de litere care îl formează n(si) = ni.
Totalitatea cuvintelor de cod constituie codul lui S, cu menţiunea că X* poate
conţine şi combinaţii care nu aparţin codului, numite cuvinte fără sens.
Un text constituit de secvenţe de mesaje:
mj = si1, si2, ... ,sik (5.5)
este codificat prin secvenţe de cuvinte de cod (cu sens):
mj* = si1*, si2*, ... ,sik* (5.6)
unde
Decodarea (decodificarea) implică posibilitatea de a separa cuvintele de
cod în mod unic (aplicaţia S ® X* să fie injectivă), adică si ¹ sj implică si* ¹ sj*.
Un cod care se bucură de această proprietate se numeşte regulat (sau nesingular).
Regularitatea nu e suficientă pentru înlăturarea ambiguităţii. Fie exemplul:
s1 = 0, s2 = 10, s3 = 01.
Un text codificat 010 poate fi interpretat fie s1s2, fie s3s1. Pentru a distinge
fără ambiguităţi un text trebuie deci ca fiecărei succesiuni de cuvinte să-i
corespundă o succesiune unică de litere, adică aplicaţia:
n
!S
k ³1
k
® X*
să fie şi ea injectivă.
Codurile de acest tip se numesc unic decodabile (sau descifrabile). Printre
condiţiile suficiente ce asigură descifrabilitatea, cele mai importante sunt:
1. Utilizarea cuvintelor de cod de aceeaşi lungime (bloc).
2. Utilizarea unui semn distinct (de separare) între cuvinte.
Există însă şi coduri particulare care nu necesită utilizarea acestor artificii
suplimentare. Astfel de coduri se numesc separabile. În tabelul 5.1 sunt prezentate
patru coduri separabile pentru o sursă al cărei alfabet are patru simboluri.
Tabelul 5.1
Simboluri A B C D
s0 00 0 0 0
s1 01 10 01 10
s2 10 110 011 110
s3 11 1110 0111 111
Dintre acestea, codul A este codul ponderat binar natural, codul B are
întotdeauna ultima literă 0, codul C are întotdeauna prima literă 0, iar D e o
variantă specială a lui B. Prin literă am denumit un simbol din alfabetul canalului,
care în acest caz este {0;1}. Există o categorie specială de coduri, separabile,
numite instantanee care se caracterizează prin faptul că decodificarea este posibilă
îndată ce s-a recepţionat în întregime un cuvânt de cod din textul transmis. Un
astfel de cod este codul B la care succesiunea s3s1s0s2 se scrie 1110 10.0110.
Dacă textul s-ar fi oprit la punct succesiunea s3s1 era descifrabilă. Utilizând însă
codul de tip C, aceeaşi succesiune ar fi fost 0111 01.0 011. Oprirea la punct ar fi
provocat ambiguitate, căci după s3 ar fi putut fi, în afară de s1, sau s2 sau s3.
Condiţia necesară şi suficientă pentru ca un cod să fie instantaneu (sau
ireductibil) este ca nici un cuvânt de cod să nu fie prefix al altui cuvânt de cod
(condiţia de prefix).
5.1.2. Alcătuirea unui cod
La alcătuirea unui cod se urmăreşte ca acesta să fie descifrabil şi în

particular ireductibil. Restricţiile impuse pentru alcătuirea de coduri ireductibile
sunt precizate de teorema lui Kraft extinsă de MacMillan la coduri descifrabile.
Teorema lui Kraft: Condiţia necesară şi suficientă pentru existenţa unui cod
ireductibil de N cuvinte de lungime n1, n2, ... ,nN este:
N
- ni
åq £1
i =1
Pentru urmărirea comodă a demonstraţiei se consideră q = 2 şi se

alcătuieşte arborele din figura 5.1.
000
00
001
010
01
011
100
10
101
110
11
111
Q Q2 Q3
Fig 5.1
Se consideră n1 £ n2 £ ... £ nN. Arborele are două vârfuri corespunzătoare

celor două litere ale alfabetului: 0 şi 1. Din fiecare vârf pleacă q ramuri, iar
coloanele succesive conţin q1, q2, ... ,qN cuvinte.
a) Necesitatea. Pentru ca să fie respectată condiţia de prefix trebuie ca toate
cuvintele de cod reţinute să încheie un traseu. Un traseu de ni-1 laturi conduce la un
cuvânt de lungime ni, acesta exclude deci cele q nN noduri terminale q nN - ni noduri,
deci: N n N - ni nN
åq £q
i =1
adică condiţia (5.7)
b) Suficienţa. Se construieşte un cod ireductibil pornind de la un nod din coloana a
n1-una. Se exclud atunci nodurile terminale q nN -n1 şi vom avea:
q nN - n1 < q nN
Mai rămâne deci cel puţin un nod terminal. Pe traseul care duce la el
n -n
alegem un nod pentru n2, care exclude q N 1 noduri terminale. Au fost
excluse deci
q nN - n1 + q nN - n2 < q nN noduri, ş.a.m.d.
Două concluzii interesante:
1. Fie rk numărul cuvintelor de lungime k. Condiţia (5.7) devine:
n
år
k =1
k qk £ 1
2. Un cod ireductibil fiind descifrabil, condiţia de suficienţă pentru un cod

descifrabil este:
n1 £ n2 £ ... £ nN (5.8)
MacMillan a făcut mai puternic acest rezultat, demonstrând că (5.8) este şi
necesară.
5.1.3. Criterii de apreciere a unui cod
Întrucât la transmiterea mesajelor costul exploatării unui sistem de

transmisie creşte liniar cu timpul, un criteriu convenabil de apreciere a unui cod
este lungimea medie a unui cuvânt:
n
n= åp
i =1
i × ni (5.9)
unde pi sunt definite prin (5.2) şi ni este numărul de litere din cuvântul de cod cu
indicele i; n este un parametru care precizează “compactitatea” codului şi este
evident că trebuie să fie cât mai mic. Pe de altă parte, n este limitat inferior de
condiţia ca să asigure entropia informaţională pe simbol al alfabetului de cod:
H
n ³ n min =
log q
unde H reprezintă entropia sursei. În aceste condiţii, eficienţa unui cod este:
n min H
h= = £1
n n × log q
iar redundanţa codului este r = 1-h.
Exemplul 5.1: Se consideră pentru sursa prezentată în tabelul 5.1 următoarele

probabilităţi de apariţie a mesajelor: p1 = 0.5, p2 = 0.25, p3 = p4 = =0.125. Se cere
să se determine eficienţa fiecărui cod.
Soluţie:
Entropia sursei va fi:
å
H = - pi × log pi = -1 2 × log1 2 - 1 4 × log1 4 - 2 8 × log1 8 = 7 4 biţi.
Pentru codul A, lungimea medie a cuvântului va fi: n A = 2 , deci:
h A = 7 4 (2 log 2) = 7 8 ; r A = 1 - h A = 1 8
Codurile B şi C au aceeaşi lungime medie,
n B = n C = 0,5 × 1 + 0,25 × 2 + 0,125 × 3 + 0,125 × 4 = 1,875.
h B = h C = 1,75 1,875 = 14 15
r B = r C = 1 15
Pentru codul D avem:
n D = 0,5 × 1 + 0,25 × 2 + 0,125 × 3 = 1,75
ca atare:
h D = 1,75 (1,75 log 2) = 1
r D = 0.
Codurile cu eficienţă egală cu unitatea, deci care au lungimea medie minimă, se
numesc coduri absolut optimale.
Prima teoremă a lui Shannon: Pentru orice sursă omogenă există un cod ireductibil
pentru care lungimea medie a cuvintelor este oricât de apropiată de marginea sa
inferioară.
Demonstraţia se bazează pe următoarea lemă:
Pentru orice sursă de entropie H există cel puţin un cod ireductibil de lungime
medie n, astfel ca:
H H
£n< +1 (5.13)
log q log q
care se verifică uşor (pentru membrul drept, cu teorema lui MacMillan).
În aceste condiţii, presupunând o extensie a sursei Sk, astfel ca H(Sk) = K×H(S), se
poate scrie:
H (S k ) H (S k ) (5.14)
£ nk < +1
log q log q
unde n k este numărul mediu de litere pentru succesiunile de k mesaje ale sursei
S. Scriind (5.14) sub forma:
H (S ) log q £ n k k < H (S ) log q + 1 k

se constată imediat:
( )
lim n k k = H (S ) log q
k ®¥ (5.15)
Această teoremă se mai numeşte teorema codării pe canale neperturbate,
spre deosebire de a doua teoremă a lui Shannon, pentru canale perturbate, care este
denumită teorema fundamentală a teoriei informaţiei.
Interesul practic al primei teoreme a lui Shannon se limitează la situaţiile în
care se doreşte să se codifice un număr cât mai mare n(n) de texte cu un număr dat
de caractere. S-a arătat că descifrabilitatea impune:
n(n) £ qn (5.16)
dar n(n) posedă şi următoarea proprietate asimptotică: numărul de texte codificate
cu n litere ale unui cod descifrabil cu cuvinte de lungimi n1, n2, ...,nN prime între ele
este astfel încât:
log n (n )
lim = C £ log q - C (5.17)
n®¥ n
unde C este soluţia ecuaţiei:
N
å2
i =1
- Cn i
=1 (5.18)
C reprezintă în esenţă capacitatea codului.

Ea trebuie să fie corelată cu capacitatea canalului, care defineşte
proprietatea de a transmite fără eroare un număr de biţi pe secundă.
O sursă binară asimetrică (H < 1) debitează D cifre cu o rată de emisie:
R=DH < D [bit/s]. Există însă posibilitatea ca debitul să fie excesiv (D > C), dar ca
rata de emisie să respecte condiţia R < C.
Fie o sursă de entropie H [bit/mesaj], debitând în medie D [mesaje/s],
respectiv R [bit/s], şi un cod descifrabil cu un alfabet de q litere şi lungime medie
n pentru un canal de capacitate C [bit/s]. Fiecare literă a alfabetului transmite cel
mult logq biţi, astfel încât se poate defini viteza de transmisie
V0 = C/log q [caractere/s] (5.19)
și V C
D0 = 0 = [mesaje/s]
(5.20) n n × log q
Condiţia de adaptare a debitului sursei la cel al canalului este: D < D0. Un

cod facilitează cu atât mai mult transmiterea mesajelor cu cât e mai compact (n
mic), astfel încât:
C C
®
n × log q H (5.21)
Codurile care asigură cea mai mică lungime medie posibilă se numesc
cvasioptimale sau compacte.
5.1.4. Metode de elaborare a codurilor compacte
a) Metoda Shannon
Acestă metodă presupune aranjarea mesajelor in ordinea descrescătoare a
probabilitaţilor lor de apariţie: p1 ³ p2 ³ ... ³ pN şi determinarea celor mai mici
întregi ni astfel ca:
1
log
pi
ni ³ , sau pi ³ q -ni (5.22)
log q
ceea ce conduce la: n1 £ n2 £ ... £ nN (5.23)

*
Fiecare cuvânt de cod si se alege de lungime n şi respectând condiţia de
prefix lungimea medie n se apropie la cel mult o unitate de valoarea minimă.
În tabelul 5.2 se prezintă posibilitatea codării unei surse cu opt simboluri,
utilizând arborele din figura 5.2. În acelaşi tabel sunt marcate şi cuvinte de cod
pentru coduri obţinute prin alte metode de codificare la care se vor face referiri în
continuare.
Tabelul 5.2
Mesaj pi Log(1/pI) ni s i*
Shannon Shannon-Fano Huffman
s1 0,4 1,32 2 00 00 1
s2 0,18 2,47 3 010 01 001
s3 0,10 3,32 4 0110 100 011
s4 0,10 3,32 4 0111 101 0000
s5 0,07 3,83 4 1000 1100 0100
s6 0,06 4,06 5 10010 1101 0101
s7 0,05 4,32 5 10011 1110 00010
s8 0,04 4,64 5 10100 1111 00011
n /h 3,17/80,5% 2,64/97% 2,61/97,8%
00
0
010
01
0110
011 0111
100 1000
1001 10010
10 10011
10100
101
11
Fig 5.2
b) Metoda Shannon Fano

Pentru codarea binară metoda constă în partiţionarea simbolurilor în două
grupe, având sumele probabilităţilor cât mai apropiate. Se asignează fiecare grupă
cu 0, respectiv 1, apoi se repetă procedura în cadrul fiecărei grupe, până când în
fiecare rămân doar două simboluri. Reluând exemplul din tabelul 5.1, se obţine
codificarea din figura 5.3:
0,4
0,18 } S0
(0,58)
00
01
0,1
0,1 } S10
(0,20)
100
101
0,07 S1
0,06 (0,42) S11
S110
}
(0,13)
1100
1101
}
0,05 (0,22) S111 1110
0,04 (0,09) 1111
Fig 5.3
c) Metoda Huffman
Metoda valorifică ideea că într-un cod optimal la pi > pj corespunde ni < nj,
şi adaugă cerinţa ca cele mai puţin probabile două mesaje să aibă aceeaşi lungime.
Tehnica codării constă în rescrierea tabelei de probabilitaţi intercalând în ordine
descrescătoare suma ultimelor două mesaje (cele mai puţin probabile), iteraţia
oprindu-se când rămân în tabel două mesaje. Combinaţia de cod se citeşte urmând
traseul săgeţilor de la dreapta la stânga (figura 5.4):
0,4 0,4
}
0,4 0,4 0,4 0,4 (0)
0,6
0,18
0,1
0,18
0,1
0,18
0,13
0,19
0,18
0,23
}
0,19 (0) }
0,37 (0)
0,23 (1)
0,4 (1)
0,1
0,07
0,1
0,09 (0)
0,1
}
0,1 (0) 0,1 }(0)
(1)
0,18 (1)
0.06
}
0,05 (0)
0,04 (1)
}
0,07
0,06 (1)
0,09 (1)
Fig 5.4
Se constată că dintre cele trei metode, cea care asigură eficienţa cea mai
bună este metoda Huffman (vezi tabelul 5.2). De altfel, eficienţa metodei Shannon-
Fano o egalează pe cea dată de metoda Huffman doar în cazul unui cod optimal.
5. 2. Codarea şi decodarea pe canale perturbate
5.2.1. Eroarea în transmiterea codului
Fie o sursă S de N simboluri (sau mesaje de transmis pe un canal, pentru că

am arătat ca la limită un simbol poate fi considerat un mesaj). Cu ajutorul
alfabetului A se formează pentru fiecare mesaj si un cuvânt si*, desemnat în
continuare prin:
ui = ai1...ain = x1 ... xn (5.24)
în care prima notaţie explicitează literele alfabetului, iar a doua realizările
succesive ale unei variabile aleatoare x.
În mod similar se reprezintă prin:
vi = bj1 bj2 ... bjn = y1 y2 ... yn (5.25)
cuvântul de cod obţinut la ieşirea din canal, cu litere din alfabetul B.
Pentru comoditatea expunerii, în continuare se vor face referiri numai la
coduri bloc, adică coduri la care toate cuvintele de cod au aceeaşi lungime, fie ea n.
De remarcat că acestă delimitare este susţinută de faptul că în echipamentele de
transmitere de date se utilizează de obicei coduri bloc.
Pentru un cod bloc, a codifica o sursă S = (s1, ... ,sN), înseamnă a face o
aplicaţie a lui S pe ansamblul An a qn succesiuni de n litere, cu N £ qn.
Comunicarea este considerată corectă dacă cuvântul de cod recepţionat vi
dă după decodificare ui. Acest lucru nu este uşor pe un canal perturbat.
Fie U = { u1, u2, ... ,uN } codul sursei, unde N defineşte dimensiunea codului, iar
V = { v1, v2, ... .vM } ansamblul cuvintelor de lungime n, din Bn, care pot fi
recepţionate.
Regula de decizie atribuie fiecărui cuvânt recepţionat un cuvânt de cod ui.
Dacă la emisia unui cuvânt de cod ui cuvântul de cod recepţionat vi poate fi mereu
altul, decodificarea în schimb este unică: ui = f(vi). Funţia inversă determină un
ansamblu T1, ... ,TN, unde Ti este ansamblul de cuvinte vj a căror transformată e ui:
Ti = f- -1(ui) = { vj : f(vj) = ui } (5.26)
În figura 5.5 se prezintă schema unei astfel de decodificări.
u1 v1 T1 u1
u2 v2
p1(j)
p2(j)
vj-1 Ti ui
uj pk(j) vj
vj+1
TN uN
pN(j) vN
uN
Fig. 5.5
Grupele Ti se numesc ansambluri decodificatoare. A recepţiona vj Î Ti

înseamnă a decide că: uj = ui. Ttrebuie însă remarcat faptul că un cuvânt
recepţionat vi se poate afla în mai multe ansambluri decodificatoare. Cu alte
cuvinte, ansamblurile decodificatoare se intersectează, deşi acest lucru nu e vizibil
în figura 5.5. Pe de altă parte, dacă toate ansamblurile decodificatoare s-ar reduce
la un singur element, adică corepondenţa ui ® vi este injectivă, transmisia s-ar face
fără eroare (situaţie posibilă doar pe un canal neperturbat)
Apariţia unei erori ei constă în aceea că un cuvânt recepţionat nu aparţine
unui subansamblu Ti, atunci când cuvântul emis e cel căruia îi e asociat ansamblul,
cu alte cuvinte:
ei = ( vj Î TiC/ui ) (5.27)
C
unde Ti este ansamblul complementar al lui Ti (conţine toate ansamblurile diferite
de Ti,.
Probabilitatea de apariţie a erorii va fi:
p(ei) = p(TiC/ui) = 1-p(Ti/ui) (5.28)
Asociind acestei probabilităţi cea de emisie a mesajului ui, egală cu pi, se

poate obţine probabilitatea medie a erorii de codificare:
( )
N
p(e ) = å pi × p Ti C / ui (5.29)
i =1
Relaţia (5.29) se poate scrie şi sub forma:
p(e) = å pi - å p(ui ) × p(Ti / ui )
i i
(5.30)
Considerând pentru fiecare cuvânt recepţionat vi diferitele probabilităţi
condiţionate p(uk/vi), o regulă naturală de decizie este aceea care consideră drept
cel mai verosimil cuvântul ui (dacă e unic), pe cel care maximizează probabilitatea:
p(ui/vj) ³ p(uk/vk), k ¹ i
{ }
iar decodificarea constă în partiţia:
Ti = v j : p(ui v j ) = max p(uk vk )
k
Se poate demonstra că regula verosimilităţii maxime minimizează p(e).
Pentru exemplificare vom considera o sursă cu patru mesaje, codificate cu un cod
bloc de lungime n=5, astfel încât fiecare combinaţie de cod să difere de oricare alta
prin cel puţin trei poziţii:
u1 = 00000
u2 = 01101
u3 = 10110
u4 = 11011
Teoretic, se pot recepţiona 25 = 32 de mesaje vi. Dacă considerăm p
probabilitatea de eroare a unui bit şi notam cu q=1-p probabilitatea de recepţie
corectă a unui bit, rezultă:
- probabilitatea de a obţine un cuvânt fără eroare:
p(e = 0) = p0 = q5 = (1 - p ) » 1 - 5 p (dar mai mare decât 1-5p).
5
- probabilitatea de a obţine un cuvânt cu o eroare singulară:

p(e = 1) = pe1 = C51 × q 4 × p » 5 p (dar mai mică decât 5p)
- probabilitatea de a obţine un cuvânt cu 2 erori:
p(e = 2) = pe 2 = C52 × q 3 × p 2
In general, pentru un cod bloc de dimensiune n, probabilitatea de a
recepţiona un cuvânt cu r erori este:
p(e = r ) = per = Cnr × q n - r × p r = Cnr (1 - p) n - r p r (5.31)
Din exemplul de mai sus, cu n=5, se constată că probabilitatea de
transmisie corectă este foarte mare (aproximativ1-5p), în timp ce probabilitatea de
a avea eroare dublă este neglijabilă. Cu atât mai mult este neglijabilă probabilitatea
de a recepţiona la trimiterea lui u1 unul din celelalte trei mesaje uj ( i ¹ j ). Rezultă
că s-a obţinut o protecţie satisfăcătoare la perturbaţii datorită diferenţei de
minimum trei caractere între combinaţiile de cod. Această proprietate va fi
analizată mai temeinic în cele ce urmează.
5.2.2. Distanţa Hamming
a) Definiţie. Distanţa dintre două cuvinte binare de lungime n: u = x1, ... ,xn ;
v = y1, ... ,yn, (x, y = 0 sau 1) este numărul poziţiilor de acelaşi rang în care cele
două cuvinte diferă (este dată de suma algebrică a valorilor 1 ce se obţin prin sumă
modulo-2 pe toate rangurile) :
n
d (u, v ) = å xi Å yi (5.32)
i =1
Întregul d(u, v) este într-adevăr o distanţă, deoarece:
1. d(u, v) = d(v, u) ³ 0.
2. d(u, v) = 0 dacă şi numai dacă u = v.
3. d(u, v) £ d(u, w) + d(w, v).
Ansamblul cuvintelor de cod a căror distanţă la un cuvânt de cod u0 este cel mult
egală cu r se numeşte sfera de centru u0 şi rază r şi se notează:
Sr(u0) = { u : d(u0, u) £ r } (5.33)
Deoarece există n cuvinte a căror distanţă la u0 este 1, C n2 cuvinte de distanţă 2,...
sfera (5.33) conţine M cuvinte al căror centru este u0:
M (n, r ) = Cn0 + Cn1 + Cn2 + ! + Cnr (5.34)
O reprezentare geometrică a lui u poate fi un punct de coordonate x1, ... ,xn
în Rn. Cele 2n combinaţii de succesiuni de n simboluri 0,1 au ca imagine vârfurile
unui hipercub de latură 1. Distanţa Hamming între două vârfuri este cel mai mic
număr de laturi care le uneşte.
În figura 5.6 se prezintă un astfel de cub, pentru R3, în care vârfurile
reprezintă posibile cuvinte de cod. Dacă toate cuvintele de cod ar avea sens, atunci
orice eroare (modificare de caracter) ar conduce la alt cuvânt de cod, neputând fi
depistată. Dacă însă separăm din cele N=2n cuvinte posibile, numai M=2m cuvinte
de cod cu sens, atunci e posibil să depistăm unele erori singulare, care modifică un
singur bit, deoarece 2k = 2n-m combinaţii nu au sens. Astfel, dacă pe cubul din
figura 5.6 combinaţiile cu sens sunt 000, 101, 110, 011, cuvinte separate prin câte
doi biţi, se poate detecta orice eroare singulară.
001 011
101 111
010 X2
000
100 110
X1
Fig 5.6
În fine, dacă combinaţiile de cod se limitează la 000 şi 111 care diferă între
ele prin trei poziţii, se poate aprecia că un cuvânt din subansamblul (100, 001, 010)
provine din 000, iar un cuvânt din subansamblul (110, 101, 011) provine din 111 şi
deci se poate corecta orice eroare singulară.
Revenind la schema de principiu din figura 5.5, putem constata ca alegerea
unui număr de combinaţii de cod cu sens M mai mic decât numărul N de
combinaţii posibile, permite detectarea tuturor claselor de erori prin care un cuvânt
recepţionat eronat se află printre cele R=N-M combinaţii fară sens (redundante).
Mai mult, dacă cele R combinaţii redundante ar putea fi grupate in M
subansambluri distincte (care nu se intersectează), astfel incât fiecare subansamblu
să fie o sferă având în centru unul din cele M cuvinte de cod cu sens şi raza r
(numărul maxim de biţi prin care o combinaţie inclusă în sferă diferă de centru),
atunci este posibil să fie corectată orice eroare de rang de £ r .
Fie atunci un cod în care toate cuvintele cu sens sunt la distanţe mutuale
cel puţin egale cu dH (prin d H s-a notat distanţa Hamming a codului, care este cea
mai mică distanţă Hamming dintre oricare pereche de cuvinte de cod cu sens).
Cazul 1: dH = 2r + 1 (impar). Considerând fiecare cuvânt drept centrul unei sfere
de rază r, cele M sfere sunt două câte două distincte. Sfera (ui) conţine toate
cuvintele care diferă de uj prin cel mult r caractere, ui fiind mai aproape de vj decât
oricare alt cuvânt de cod. Regula de decizie: uj = ui permite corectarea a 0, 1, ... ,r
erori.
Cazul 2: d0 = 2r (par). Sferele Sr(ui) pot avea puncte de frontieră comune, deci pot
fi corectate 0, 1, ... ,r-1 erori, dar se pot detecta 2r-1 erori.
În consecinţă:
1. Condiţia necesară şi suficientă ca un cod binar u1, ... ,un să poată corecta
cel mult r erori este dH ³ 2r + 1.
2. Dacă dH ³ 2r se pot corecta cel mult r-1 şi detecta 2r-1 erori.
Hamming a completat aceste observaţii cu furnizarea unei limite
superioare a numărului M de mesaje ce poate fi codificat cu certitudinea
de a corecta r erori, ţinând seama că numărul total de cuvinte eronate
depistate pentru fiecare cuvânt emis este dat de relaţia (5.34):
2n
M£ 0 (5.35)
Cn + Cn1 + ! + Cnr
5.3. Coduri detectoare şi corectoare de erori
5.3.1. Teorema fundamentală a teoriei informaţiei
Formulată de Shannon în 1949, teorema fundamentală se referă la

posibilitaţile ca o sursă de entropie H < C să fie codată astfel încât rata de emisie R
să fie oricât de apropiată de C. Deoarece teorema este dificilă, în prezentare şi
demonstraţie se vor face referiri doar la fondul ei, care constă din următoarele două
aserţiuni:
a) dacă H £ C există codificări care asigură transmiterea mesajelor cu o
eroare de decodificare arbitrar de mică;
b) dacă H > C, nici o metodă nu poate asigura transmisia fără o eroare a
cărei probabilitate de apariţie e finită.
O schiţă de demonstraţie poate fi făcută pentru cazul în care canalul este
binar, simetric şi toate cuvintele de n poziţii recepţionate sunt tipice, adică dacă p
este probabilitatea de eronare a unui caracter, în fiecare cuvânt vom avea:
nc = n(1-p) caractere corecte şi ne = np caractere eronate.
Probabilitatea de a avea un şir tipic este:
p = p ne × (1 - p ) c = p np × (1 - p )
n n (1- p ) (5.36)
i
iar numărul acestor şiruri:

Ni = 1/pi = p-np(1-p)n(p-1) (5.37)
Pe de altă parte, capacitatea canalului simetric este:
(1 - p )
C = 1 + p × log p + (1 - p ) × log(1 - p ) = log p p (1 - p ) +1
(5.38)
Prin calcule simple se obţine:
2C-1 = pp(1-p)(1-p)
Ni = 2n(1-C) (5.39)
Cum unui cuvânt de cod ui îi pot corespunde la ieşirea din canal un număr
de Ni cuvinte şi considerând M=2m cuvinte de cod cu sens, la ieşirea din canal
avem 2mNi cuvinte, astfel ca:
2m × 2n(1-C) £ 2n (5.40)
rezultă: m + n(1-C) £ n
sau:
m
£C
n (5.41)
Concluzia teoremei fundamentale este aceea că pentru a micşora eroarea trebuie să
lungim cuvintele de cod. Pe de altă parte, în cazurile practice trebuie să se utilizeze
cuvinte cât mai scurte. Lupta împotriva perturbaţiilor trebuie privită ca un
compromis cu lupta pentru creşterea eficienţei, realizată fie prin creşterea debitelor,
fie prin asigurarea unor algoritmi rapizi de decodificare (Wozencraft, Viterbi).
Un exemplu edificator este cel al codurilor sistematice ce conţin cuvinte de
n caractere destinate codificării unor surse echiprobabile de 2m mesaje.
Considerând k numărul de caractere suplimentare (destinate asigurării corecţiei)
rezultă că fiecare cuvânt eronat trebuie să fie acoperit de un cuvânt de control:
r
2k > åC
i=0
i
n (5.42)
unde r reprezintă numărul de poziţii în care pot apare erori.

În cazul particular în care se urmăreşte doar corecţia erorilor unitare, 2k > n şi:
nmax = 2k – 1 (5.43)
Valoarea lui nmax furnizată de (5.43) poartă numele de margine Hamming.
Pentru n foarte mare, 2k » n, k=log n, m = n – log n şi atunci eficienţa codului va fi:
h = m/n = 1 - log n/n (5.44)
Se constată că h creşte atunci când n creşte, ceea ce corespunde şi
concluziei teoremei fundamentale. Totuşi, esenţialul rămâne în asigurarea unor
posibilităţi de detecţie şi eventual corecţie a erorilor, pentru că nu se poate admite o
lungire exagerată a cuvântului de cod.
5.3.2. Coduri detectoare şi corectoare de erori cu controlul

parităţii
5.3.2.1. Consideraţii generale privind reprezentarea codurilor

Aşa cum s-a arătat în 5.2.1, în echipamentele de transmisie de date se
utilizează coduri bloc cu cuvinte de lungime constantă n. Un cuvânt de cod va fi
notat:
u = a1 a2 ... an (5.45)
şi constituie unul din cele două elemente ale ansamblului:
Bn = {0, 1}n (5.46)
al succesiunilor de n semne binare.
Un cod de N=2n cuvinte din Bn se va numi cod de lungime n şi dimensiune N.
Suma obişnuită (algebrică) a cifrelor 1 într-un cuvânt reprezintă ponderea

acestui cuvânt:
p (u ) = a å i
(5.47)
algebricã
Testele de paritate la care se vor face referiri în continuare, reprezintă
calculul parităţii modulo 2. Un cod cu paritate pară are:
n
p (u ) = åa
i =1
i =0 (mod 2) (5.48)
În cele ce urmează, prin adunarea a două cuvinte de cod se va subînţelege

suma modulo 2 dintre fiecare element din acelaşi rang, aşa cum s-a arătat la
calculul distanţei între două cuvinte – formula (5.32).
În aceste condiţii, ansamblul Bn prevăzut cu operaţia de adunare conţine un
element neutru u0 = 000...0, iar fiecare cuvânt are în cod şi simetricul său, deci Bn
are o structură de grup abelian. Orice subgrup din acest grup se numeşte cod de
grup. Codurile de grup au proprietăţi interesante. Deoarece Bn, pe lângă adunare,
admite şi înmulţirea cu scalarii 0 şi 1 din K[0, 1]:
lu = u (l = 1);lu = u0 (l = 0) (5.49)
rezultă că orice subgrup din Bn este un subspaţiu vectorial pe k şi constituie un cod
liniar. În particular, orice relaţie liniară între simbolurile unui cuvânt:
ål a
i
i i =0 (5.50)
arată că numărul de simboluri 1 este par. De aceea, codurile liniare sunt coduri de
control de paritate.
De remarcat şi faptul că într-un cod de grup distanţa (Hamming) minimă
reprezintă cea mai mică pondere diferită de u0 a cuvintelor din grup.
Un cod de grup binar (care este deci şi liniar) poate fi identificat cu un vector:
u = (a1 , a2 ,!, an )
cu componentele ai egale cu 0 sau 1.
Generarea unor cuvinte de cod de grup poate fi făcută plecând de la baza
canonică formată din cele n cuvinte de pondere 1:
e1 = 100...0
e2 = 010...0
...................
en = 000...1 (5.51)
astfel că:
u1 = a1e1 + a2e2 + ... + anen (5.52)
O simplificare evidentă de scriere o oferă în aceste condiţii scrierea
matriceală, în care un cuvânt de cod poate fi considerat o matrice linie:
 = [a1 ... an ]
sau o matrice coloană:
é a1 ù
(u ) = êê ! úú
êëan úû
Introducând pe Bn un produs scalar
n
u × v = å ai bi (5.53)
i =1
se poate introduce noţiunea de ortogonalitate: u×v = 0.
5.3.2.2. Controlul de paritate

Controlul simplu de paritate constă în completarea unui cuvânt de n-1
simboluri cu un simbol 0 sau 1 care face ca ponderea totală să fie pară (paritate
pară) sau impară (paritate impară).
Alegând de exemplu un cod cu paritate pară (p(u) = 0), atunci dacă la
recepţionarea cuvântului de cod u’, p(u’) = 0, înseamnă fie că nu am avut eroare,
fie au fost eronate un număr par de simboluri (2, 4, 6, ...), iar dacă p(u’) = 1,
înseamnă că au fost eronate un număr impar de simboluri (1, 3, 5, ...).
Întrucât de regulă probabilitatea de eroare multiplă este mult mai mică în
raport cu probabilitatea unei erori singulare, controlul de paritate poate fi utilizat pe
canale la care probabilitatea de eroare a unui simbol, p, nu este mai mare de 10-3.
Exemplul 5.2:
Pentru un cod de lungime n = 4 şi un canal cu p = 10-3, se cere numărul de
erori simplu şi duble care pot fi detectate.
Soluţie:
O eroare singulară apare cu probabilitate aproximativa de 4p = 0.004 . Din 105
cuvinte emise, 400 se recepţionează în medie eronat şi nu pot fi depistate.
Dacă se adaugă un bit de control (n = 5, m = 4, k = 1), probabilitatea de a nu
detecta eroare singulară este 0 şi rămâne probabilitatea de a nu detecta erori duble
5
de aproximativ C52 × p 2 = 10 -5 . Din 10 cuvinte emise, unul singur poate fi
recepţionat ca bun, deşi este eronat. Probabilitatea de eroare s-a micşorat de
0.004/10-5 = 400 ori, pentru o creştere a redundanţei de 20% (h = 4/5 = 80%).
Tehnica de control de paritate poate permite şi corectarea unei erori, prin aşa
numitul control de paritate încrucişată. Acest sistem de control constă în separarea
unui text de n2 simboluri într-un pătrat cu (n+1)2 simboluri din care 2n + 1 asigură
controlul de paritate. De exemplu, pentru n = 3, succesiunea 101, 110, 001 poate fi
scrisă astfel încât să fie paritate pară atât pe linii cât şi pe coloane (Fig.5.7 a).
LRC LRC
¯ ¯
1 1 0 0 1 1 0 0
0 1 0 1 0 1 0* 1_
1 0 1 0 1 0 1 0
VRC ® 0 0 1 0 VRC ® 0 0 0_ 1
a b
Fig.5.7. Codare VRC/LRC (a- bloc transmis; b- bloc recepţionat cu o eroare)
Modificarea unui singur bit (*) din cele trei cuvinte de mesaj implică
modificarea a doi biţi de control (_), astfel încât poziţia să poate fi localizată
(Fig.5.7 b). Un caz tipic de control simplu de paritate este acela la care un şir de N
cuvinte de lungime fixă (7 biţi) primesc fiecare un al optulea bit de control de
paritate, pe verticală (VRC – Vertical Redundancy Check). Un cuvânt N+1 asigură
pe fiecare linie un control de paritate orizontal (LRC – Longitudinal Redundancy
Check). Deşi simplu, procedeul are o redundanţă ridicată, cu atât mai mică cu cât N
este mai mic. De aceea, s-au elaborat tehnici mai complicate de control, dar cu
eficienţă mai mare.
5.3.2.3. Coduri sistematice de tip Hamming

Codurile sistematice separă biţii informaţionali (m) de cei de control (k),
astfel încât:
n=m+k (5.54)
La un astfel de cod, notat (n, m), biţii de control au rolul de a determina
cele n+1 posibilităţi de alterare a unui cuvânt de n biţi de erorile singulare (0 erori,
primul simbol fals, ... ,simbolul n fals). Ca atare, numărul total de combinaţii de
test (2k) trebuie să corespundă la cel puţin n+1 situaţii:
2k ≥ n + 1 (5.55)
sau în corelaţie cu (5.43):
2k - k - 1 ³ m (5.56)
La aceste coduri, redundanţa minimă se obţine când relaţia (5.56) devine
egalitate, codurile (în ordinea crescătoare a lui k) fiind (3, 1); (7, 4); (15, 11);
(31, 26); ş.a.m.d.
Se va studia mai detaliat codul (7, 4) pentru a reprezenta apoi formalismul
în cazul general.
Se consideră cuvântul de cod de 7 biţi:
u = a1 a2 a3 a4 a5 a6 a7
şi cuvântul recepţionat:
u’ = a1’ a2’ a3’ a4’ a5’ a6’ a7’.
Pentru simplificare, se consideră un cod sistematic având primele patru
simboluri semnificative (de informaţie), iar ultimele trei de control. Se propune
următorul tabel al erorilor singulare (fiind opt combinaţii, sunt necesari trei biţi de
test):
Eroare asupra e3 e2 e1
Fără eroare 0 0 0
a 1’ 0 0 1
’
a2 0 1 0
a 3’ 0 1 1
a 4’ 1 0 0
a 5’ 1 0 1
a 6’ 1 1 0
a 7’ 1 1 1
Din examinarea tabelului rezultă condiţiile ca e1, e2, e3 să fie 1:
e 1 = a 1’ + a 3’ + a 5’ + a 7’
e 2 = a 2’ + a 3’ + a 6’ + a 7’
e 3 = a 4’ + a 5’ + a 6’ + a 7’ (5.57)
Pentru a determina a5, a6, a7 în funcţie de biţii informaţionali e suficient ca să nu
apară eroare, adică ai’ = ai , i = 1 ... 7 şi deci e1 = e2 = e3 = 0 astfel încât să avem:
a1 + a3 + a5 + a7 = 0
a2 + a3 + a6 + a7 = 0 (5.58)
a4 + a5 + a6 + a7 = 0
Rezolvând sistemul (5.58) rezultă:
a5 = a2 + a3 + a4
a6 = a1 + a3 + a4 (5.59)
a7 = a1 + a2 + a4
De cele mai multe ori codurile Hamming se scriu într-o formă în care biţii
de control ocupă poziţiile corespunzătoare puterilor crescătoare ale lui 2: a1, a2, a4,
a8, ... etc. (cod nesistematic sau cod ponderat). În această situaţie relaţiile de control
devin:
a1 = a3 + a5 + a7
a2 = a3 + a4 + a7 (5.60)
a4 = a5 + a6 + a7
Condiţiile de control pot fi scrise sub forma matriceală. Astfel, (5.59) se
poate scrie: é0 1 1 ù
ê1 0 1ú
[a5 a6 a 7 ] = [a1 a2 a3 a 4 ]ê ú
ê1 1 0ú
ê ú (5.61)
ë1 1 1û
sau:
< t > = < s > Gm x k (m=4, k=3) (5.62)
De regulă, se generează direct combinaţiile de cod:
é1 0 0 0 0 1 1ù
ê0 1 0 0 1 0 1úú
[a1 a2 a3 a4 a5 a6 a 7 ] = [a1 a2 a3 a 4 ]ê
ê0
(5.63)
0 1 0 1 1 0ú
ê ú
ë0 0 0 1 1 1 1û
sau concentrat:
u = s G4 ´ 7 = s [I 4 ´ 4 | G4 ´ 3 ]
(5.64)
Matricea G se numeşte matrice generatoare de cod.
Acelaşi sistem (5.63) poate fi scris sub forma:
é a1 ù
êa ú
ê 2ú
é0 1 1 1 1 0 0 ù ê a 3 ú é0 ù
ê1 ê ú
ê 0 1 1 0 1 0úú êa 4 ú = êê0úú
ëê1 1 0 1 0 0 1ûú ê a 5 ú ëê0ûú (5.65)
ê ú
êa6 ú
êa ú
ë 7û
sau concentrat:
H3 x 7 7 x 1 = < 0 >3 x 1 (5.66)
Relaţia (5.66) arată condiţia necesară şi suficientă ca un cuvânt de 7 biţi să
aparţină codului, de aceea matricea H se numeşte matrice de control.
Relaţia dintre H şi G este:
(5.67)
t
[
H = G3t´4 I 3´3 ]
unde G este transpusa matricii G din relaţia (5.64).
Rezultatele de mai sus permit generalizarea exprimării într-o formă
compactă, în care se urmăreşte ca toate cele 2m combinaţii semnificative ale unui
cod (n, m) să fie generate prin combinaţii liniare plecând de la o bază de n cuvinte
liniar independente:
n
u= ål u
i =1
i i (5.68)
cu:
ui = gi1 ... gin (i = 1, 2, ... ,n) (5.69)
Matricea generatoare va fi atunci matricea m x n de rang m ale cărei linii
sunt cuvintele de bază ui :
é u1 ù
ê ú
ê u2 ú
G = (5.70)
ê ! ú
ê ú
ëê u m ûú
Se vede imediat că (5.68) devine:
=<s>G (5.71)
unde < s > este cuvântul de m biţi ce constituie partea semnificativă a lui u. Orice
matrice dedusă din G prin permutări de coloane e generatoarea unui cod echivalent
cu G. Între altele, matricea G poate fi scrisă sub formă redusă:
G = [I m | Gm´k ] (5.72)
unde Im este matricea de ordinul m, ceea ce conduce la alocarea primilor m biţi din
u pentru partea semnificativă, sau:
G = [Gm´k | I m ]
(5.73)
în care ultimii m biţi sunt cei semnificativi.
Pe de altă parte, codul poate fi definit plecând de la o matrice de test k x n:
é v1 ù
ê ú
v
H =ê 2 ú
ê ! ú (5.74)
ê ú
êë v k úû
ale cărei linii sunt cuvintele de bază vj. Spaţiul generat de H este ortogonal cu G,
deci:
H(u) = (0) (5.75)
unde (u) este vectorul coloană asociat cuvântului u şi (0) vectorul coloană cu k
elemente nule.
Condiţia (5.75) este condiţia necesară şi suficientă ca un cuvânt u să
aparţină codului G. În mod explicit, codul G este soluţia sistemului omogen de rang
m: m
å
j =1
hij a j = 0 (i = 1,2, ! , k ) (5.76)
Cele k ecuaţii (5.76) permit calculul simbolurilor de control în funcţie de

simbolurile semnificative.
Se poate demonstra că între matricele G şi H există relaţia:
H = [Gkt ´ m | I k ]
(5.77)
verificată pe cazul particular (5.67).
Demonstraţia este evidentă, considerând:
H(u) = H [< s > G]T = H GT < s > = (0) (5.78)
deci relaţia dintre matricea generatoare şi cea de control este:
H GT = 0 (5.79)
Relaţiile (5.72) şi(5.77) verifică (5.79):
éI ù
[G tI k ] ê mt ú = G t I m + I k G t = G t + G t = 0, q.e.d .
ëG û
În cazul unui cod sistematic cu o matrice G de tip (5.73), matricea H este evident:
H = [I k | Gkt ´ m ] (5.80)
Codurile Hamming permit corectarea erorilor singulare. Procedura se
bazează pe faptul că:
H(u’) = H(u) + H(e) = H(e) = (e) (5.81)
unde e este un vector eroare, astfel că u’ = u + e. Vectorul coloană (c) are k

elemente şi poartă numele de corector al lui u’. Întrucât explicit:
n
ci = å hij e j
j =1
rezultă că daca apar erori singulare (un singur 1 pe poziţia r a cuvântului e):
ci = hir (5.82)
ceea ce arată că eroarea se află în poziţia în care se află coloana hir în H.
La utilizarea unei matrice H scrisă sub forma (5.60) – din evidenţierea
relaţiilor de control al parităţii pe poziţiile 1, 2, 4, 8, ... ,2k corectorul reprezintă
direct poziţia bitului eronat în cuvântul recepţionat.
Codurile Hamming au distanţa 3, dar pot exista coduri liniare cu distanţa
Hamming d > 3, condiţia necesară şi suficientă pentru ca distanţa minimă dintre
cuvintele unui cod liniar să fie d fiind aceea ca să nu existe combinaţii liniar
independente de mai puţin de d coloane în matricea de control a codului.
Plotkin a formulat o limita superioară pentru distanţa d. El a luat în
consideraţie faptul că oricărui cuvânt de cod i se poate asocia cuvântul de cod
u* = u + 11...1 care inversează valorile 0 cu 1 si 1 cu 0 în cuvântul u. Deci codul G
e scris cu n × 2m simboluri, din care jumătate sunt 1. Suma ponderilor tuturor
cuvintelor de cod va fi deci:
1
n × 2 m = n × 2 m -1
2 (5.83)
Deoarece sunt 2m-1 cuvinte diferite de u cu pondere cel puţin d, se obţine
marginea Plotkin:
2 m -1
d £n (5.84)
2m - 1
5.3.3. Coduri ciclice

Codurile ciclice sunt coduri de grup, închise pentru permutarea circulară a
cifrelor, adică conţin simultan cuvântul de cod u = a1a2 ...an-1an şi permutările
succesive:
u (1) = a 2 a 3 ...a n a1
u ( 2) = a 3 a 4 ...a1 a 2
...........................
u ( n -1) = a n a1 ...a n - 2 a n -1
u (n) = u
Aceste coduri prezintă interes pentru echipamentele de transmisie de date,
pentru următoarele aspecte:
• pot fi generate simplu cu scheme secvenţiale realizate cu registre de
deplasare;
• permit detecţia şi corecţia unor pachete de erori;

• pot fi studiate cu un aparat matematic riguros: teoria polinoamelor
algebrice.
5.3.3.1. Noţiuni teoretice elementare

Se vor prezenta principalele aspecte legate de polinoame algebrice, cu
aplicaţii exclusiv la alfabetul binar.
Un inel comutativ oarecare A ce conţine corpul K = {0,1} şi un element oarecare
x, conţine puterile lui x şi orice combinaţie liniară a acestora cu coeficienţi în K
(adică ansamblul polinoamelor pe K în nedeterminata x, notat cu K (x ) şi care este
deci un sub-inel a lui A).
Multiplicarea scalară cu 0 şi 1 induce pe K (x ) o structură de spaţiu
vectorial (având definită operaţia de adunare, multiplicare internă şi multiplicare
externă cu un scalar), fără a fi însă corp, deoarece nici un polinom de grad superior
lui 0 nu e inversabil. Mai exact strucutura algebrică la care ne referim în legătură
cu codurile ciclice este un câmp Galois (numit în onoarea lui Évariste Galois şi
notat prin GF – Galois Field), GF este un corp care conţine un număr finit de
elemente, iar codurile ciclice sunt construite ca subspaţii ale unor spaţii vectoriale
peste corpuri finite.
Dacă oricărui cuvânt de cod u i se asociază un polinom:
u ( x) = a1 x n-1 + a2 x n-2 + ... + an (5.85)
orice cod G Î B n poate fi reprezentat printr-unul din cele 2 polinoame, iar partea
n
din K (x) constituită de polinoamele de grad inferior lui n este un subspaţiu

vectorial de dimensiune n izomorf cu B n . Acest subspaţiu nu este inel deoarece nu
e închis în raport cu înmulţirea obişnuită. Pentru a avea o structură algebrică de tip
inel, trebuie să se recurgă la clasele de resturi.
Fie f (x) un polinom de gradul n. Împărţirea euclidiană:
A( x) = f ( x) × Q( x) + R( x) grad R( x) £ n - 1;
reduce orice polinom A(x) la un rest R(x) susceptibil de a reprezenta un cuvânt
de cod cu n poziţii .
Două polinoame A şi B ce dau acelaşi rest se definesc ca echivalente:
A( x) = B( x) = R( x) mod f (x) ;
Ansamblul tuturor polinoamelor A(x) care dau acelaşi rest R(x)
reprezintă clasa de echivalenţă modulo f (x) , notată cu Aˆ ( x ) : Aˆ ( x ) º Rˆ ( x )
n
Există 2 clase de echivalenţă, al căror ansamblu este inelul K [ x] / f ( x) .
Inelul claselor de echivalenţă conţine în particular clasele f ( x) × Q( x) si
1 + f ( x) × Q( x) reprezentate prin 0 şi 1, deci izomorf cu K, şi în acest caz se spune
că inelul claselor de echivalenţă conţine corpul K.
Un caz particular îl constituie inelul K ( x) / x n - 1. Se ştie că restul

oricărei împărţiri la x n - 1se obţine făcând x n = 1, în deîmpărţit.
Atunci plecând de la (5.85) se obţine:
xu ( x) = a1 x n + a2 x n-1 + ...an x = a2 x n-1 + ... + an x + a1 (mod x n -1 ),
sau:
xu ( x) = u (1) x
sau în general:
x k u( x) = u ( k ) ( x) mod x n-1 (5.86)
Concluzie: Orice parte G(x) a inelului K[ x] / x n - 1 defineşte un cod de

lungime n.
În teoria codurilor ciclice se utilizează divizorii lui x n - 1 prin proprietatea
lor de a genera ideale, avându-se în vedere că inelele K (x) , K ( x) / f ( x) au
numai ideale principale1 şi că pentru ca o clasă de echivalenţă să aparţină unui
ideal, condiţia necesară şi suficientă este ca să fie divizibilă cu polinomul generator
al acestui ideal. Pe de altă parte, deoarece operăm pe câmpuri Galois, la care
operatorul aditiv este suma modulo 2 şi nu există operaţie de scădere ( x Å x = 0 ),
toate consideraţiile teoretice care se fac în legatură cu apartenenţa şa clasele de
resturi ale polinomului x n - 1 se vor exemplifica pentru polinomul x n + 1, unde
semnul + reprezintă suma modulo 2 ( Å ).
Dacă un polinom f (x) , având coeficienţi în corpul K, nu admite alţi
divizori decât 1 sau el însuşi, el se numeşte ireductibil pe corpul K. Ireductibilitatea
lui f (x) pe K este condiţia necesară şi suficientă ca inelul K ( x) / f ( x) să fie corp.
Observaţie: apartenenţa a 2 polinoame la acelaşi ideal I este o relaţie de
echivalenţă care împarte K (x) în ansamblul K ( x) / I al claselor de echivalenţă,
conform omomorfismului: A( x) ® A( x) + I
Dacă notăm cu a clasa x, adică ansamblul polinoamelor x + I , unde I
este idealul generat de f (x) , pot fi definite polinoamele furnizate de corpul
generat de K şi a notat K (a ) . Acest corp conţine a , a 2 ,... şi combinaţiile lor
liniare cu coeficienţi 0 sau 1. Cu baza independentă 1,a ,a 2 ,..,a k -1 se obţin 2
k
astfel de combinaţii al căror corp este izomorf cu corpul claselor.

Orice monom x q e un polinom particular care aparţine clasei x q + 1 care
în conformitate cu omomorfismul menţionat anterior se poate nota a q + 1. Rezultă
1
Un subgrup I al grupului aditiv al inelului A este ideal dacă pentru orice i Î I şi a Î A,
a*i Î I (ideal la dreapta); dacă a*i şi i*a sunt elemente ale lui I, idealul se numeşte
bilateral; ansamblul multiplilor i constitue ideale principale
că unui polinom f (x) i se asociază clasa f ( x) + I , care se poate exprima prin

f (a ) şi cum I e ansamblul multiplilor lui f (x) : f (a ) = 0
Elementul a este o rădăcină a polinomului f (x) .
Deoarece K (a ) conţine puterile lui a şi e de ordin finit 2 , rezultă că
k
seria a , a 2 ,... de mai mult de 2k termeni conţine cel puţin două valori egale
a q = a q+r deci există a astfel ca a r = 1.
Perioada r este ordinul elementului a . Un caz interesant este acela în care
perioada este numărul r = 2k - 1, când, exceptând 0, corpul K (a) este generat în
întregime de elementul său a , numit în această situaţie element primitiv. Toate
elementele a 2 ,..,a k -1 sunt de asemenea elemente primitive.
Exemplul 5.3: Fie f ( x) = x3 + x + 1 ireductibil pe K; folosind a 3 = a + 1 cele 7
elemente (23 - 1) ale extensiei sunt rădăcini ale polinomului x 7 - 1:
a
a2
a3 = a +1
a4 =a2 +a
a5 = a 2 + a +1
a6 = a 2 +1
a7 =1
Deoarece o rădăcină a este suficientă pentru a cunoaşte toate cele n
n
rădăcini, rezultă că f ( x) = ( x - a )(x - a 2 )...( x - a 2 -1 ) , reductibil pe K este
complet rezolvabil pe K (a ) . Polinomul f (x) se numeşte primitiv.
Construcţia codurilor ciclice se bazează pe descompunerea polinoamelor
x - 1 , în factori ireductibili pe K. Pentru a nu îngreuna expunerea legată de
n
descompunerea x n - 1 , cu n = 2G - 1 se renunţă la o tratare sistematică pentru a

prezenta câteva proprietăţi şi un exemplu. Mai mult, deoarece:
1. Dacă n e impar, x n - 1 nu are rădăcini multiple şi are cel puţin o rădăcină
a , celelalte rădăcini fiind puterile succesive a i , i = 0,1,..., n - 1.
2. Descompunerea în factori ireductibili: x n + 1 = f i1 ( x) f i 2 ( x)... se bazează
pe faptul că polinomul f q (x ) , care admite că rădăcina a q (q < n) admite în mod
2
egal şi pătratele a 2q ,a 2 q ,... şi întrucât a n = a 2 n = ... = 1, ansamblul
exponenţilor Q = [q,2q,22 q,...] este cel al claselor de resturi modulo n : Q / n .
Deci: f q ( x) = Õ ( x - a ) şi x
i n
+ 1 = Õ f q ( x)
iÎQ / n q
Orice produs de factori f q (x ) e divizor al lui x n - 1 (respectiv x n + 1

Remarcă: dacă q şi n au divizori comuni, atunci f q (x ) este de exponent
n' ( n'= n / d , unde d=c.m.m.d.c. al lui n şi q, şi f q (x ) divide x n + 1).
Exemplul 5.4: Să se descompună în factori ireductibili x15 + 1.
Soluţie: Avem r=4, n=15. Dacă a e o rădăcină a polinomului x15 + 1 , atunci avea
ansamblul celor 15 rădăcini: 1, a ,...,a 14 care se poate împărţi în clase modulo
15 : Q / 15 .
q = 0; f 0 ( x) are doar o rădăcină a 0 = 1, Q = 0 ;
q = 1; Q / 15 = {1,2,4,8} şi f 1 ( x) are rădăcinile [a ,a 2 ,a 4 ,a 8 ] , primitiv de gradul
4;
q = 3; Q / 15 = {3,6,12,9} şi f 3 ( x) are rădăcinile [a 3 ,a 6 ,a 9 ,a 12 ] ,
f 3 ( x) e de gradul 4 dar de exponent 15 / 3 = 5 , deci divide x5 + 1, deci
f3 ( x) = ( x 5 + 1) /( x + 1) = x 4 + x 3 + x 2 + x + 1;
q = 5; Q / 15 = {5,10} , f 3 ( x) e de grad 2 cu rădăcinile a 5 şi a 10 , care sunt de
ordin 3 (divid x3 + 1), deci f 5 ( x) = ( x 3 + 1) /( x + 1) = x 2 + x + 1;
q = 7; Q / 15 = {7,14,13,11}, f 7 ( x) e de gradul 4 cu rădăcinile a 7 ,a 11,a 13 ,a 14 şi
e primitiv; având rădăcini inverse fată de f1 :
a × a 14 = a 2 × a 13 = ... = a 4 × a 11 = a 7 × a 8 = 1.
Cele două primitive nedeterminate încă sunt:
f1 ( x) = x 4 + x + 1
f 7 ( x) = x 4 + x 3 + 1
şi deci: x15 + 1 = ( x + 1)( x 2 + x + 1)( x 4 + x3 + x 2 + x + 1)( x 4 + x3 + 1)
5.3.3.2. Construirea codurilor ciclice

Un cod ciclic de lungime n şi de talie M este definit de un ansamblu G de
M cuvinte extrase din ansamblul N = 2n de cuvinte de n poziţii şi aparţinând
B n = {0,1} şi stabil în raport cu adunarea şi permutarea circulară.
El poate fi echivalent cu ansamblul G(x) al polinoamelor cod u (x) . G(x) e o
parte a inelului claselor reziduale modulo x n - 1, k[ x] /( xn - 1) stabilă în raport cu
adunarea şi înmultirea cu x (respectiv x k ). E un subspaţiu ciclic din care se exclud
cazurile limită triviale:
G = {u0}unde G( x) = {0}
G = {B n } unde G( x) = K ( x) / x n + 1
Teorema: Condiţia necesară şi suficientă ca G să fie un cod ciclic este ca

G(x) să fie un ideal al inelelor clasice modulo x n + 1.
Demonstraţia constă în verificarea condiţiilor de definiţie ale unui ideal:
1. G(x) conţine u( x) + v( x) dacă conţine u(x) şi v(x);
2. G(x) conţine x k u (x) şi deci orice suma
å a x u ( x) = u ( x) × p ( x)
k
k
k
În calitate de ideal G(x) este generat de polinomul:

g ( x) = g 0 x k + ... + g k ; ( g 0 ) = 1 (5.87)
care este polinomul (unic) de grad minim k al ansamblului G(x) care divide x n + 1
şi toate polinoamele din ansamblu, numit polinom generator.
Corolar: Un cod ciclic este definit de ansamblul multiplilor (mod x n + 1)
al unui divizor g(x) al lui x n + 1.
Orice u(x) fiind de grad inferior lui n, câtul sau prin g(x) este de grad inferior lui
m = n - k . Există 2 m câturi, deci G(x) este un spaţiu vectorial de dimensiune m.
Dimensiunea codului va fi M = 2m .
Ca pentru orice cod liniar, se consideră în fiecare cuvânt de cod o parte
semnificativă de m biţi informaţionali şi o parte de test de k biţi de control, codul
fiind notat în continuare (n, m) .
a) Prima metoda de construcţie a unui cod ciclic: metoda directă
i.Prin înmulţire
Considerând partea semnificativă s ( x) = a1 x m -1 + ... + am x 0 atunci:
s( x) × g ( x) = u ( x) (cuvânt de cod);
ii.Prin împărţire
Se separă fiecare cuvânt de cod în partea semnificativă s(x) şi partea de test t(x):
u ( x) = (a1 x n -1 + ... + am x k ) + (am +1 x k -1 + ... + an )
Trebuie ca:
s( x) + t ( x) = g ( x)Q( x) sau s( x) = g ( x)Q( x) + t ( x);
unde s ( x) = a1 x n -1 + ... + am x k ; t ( x) = am +1 x k -1 + ... + an ;
Deci, partea de test este restul împărţirii părţii semnificative la polinomul
generator.
Exemplul 5.5: G(7,4) cu polinomul generator x3 + x + 1; se obţin 2 subansamble,

unul cu 3 unităţi, celălalt cu 4 unităţi, marcate în tabelul 5.3.
Tabelul 5.3.
s s(x) t(x) u
0000 0 0 0000000
1111 x6 + x5 + x 4 + x3 x2 + x + 1 1111111
0001 x3 x +1 0001011
0010 x4 x2 + x 0010110
0101 x5 + x3 x2 0101100
1011 x + x 4 + x3
6 0 1011000
0110 x5 + x4 1 0110001
1100 x6 + x5 x 1100010
1000 x6 x2 + 1 1000101
0011 x4 + x3 x +1 0011101
0111 x5 + x 4 + x3 x 0111010
1110 x6 + x5 + x4 x2 1110100
1101 x6 + x5 + x3 1 1101001
1010 x6 + x4 x +1 1010011
0100 x5 x2 + x + 1 0100111
1001 x6 + x3 x2 + x 1001110
b) A doua metodă de construcţie a unui cod ciclic: matricea generatoare.

Codul G fiind de dimensiune m, poate fi generat de la o bază de m cuvinte. Pe de
altă parte el e complet definit de polinomul generator g(x) format de coeficienţii:
g = 0000 g 0 g1...g k ;
Deoarece orice polinom-cod este un multiplu al lui g(x):
m -1
u ( x) = g ( x) p( x) = g ( x)å bi x i = g ( x)(b0 + ... + bm-1 x m-1 ) , vom avea:
i =0
u = b0 g + b1 g (1)
+ ... + bm-1 g ( m-1) (5.88)
Rezultă că orice cod admite ca bază cuvântul g şi cele n-1 permutări
circulare ale sale. Sub formă matriceală, acest lucru se exprimă: = Gm×n
unde:
= [b0b1...bm-1 ] (5.89)
é0 0 ... 0 g 0 ... g k ù
ê0 0 ... g 0 g1 ... 0 úú
ê
şi: Gm×n = ê ... ... ... ... ... ... ... ú (5.90)
ê ú
ê ... ... ... ... ... ... ... ú
êë g 0 g1 ... g k 0 ... 0 úû
Exemplul 5.6: G(7,4) cu g ( x) = x 3 + x + 1 are matricea generatoare:

é0 0 0 1 0 1 1ù
ê0 0 1 0 1 1 0úú
G4×7 =ê
ê0 1 0 1 1 0 0ú
ê ú
ë1 0 1 1 0 0 0û
c) A treia metodă de construcţie a unui cod ciclic: matricea de control.

Polinomul generator divide x n + 1; x n + 1 = g ( x) × h( x) , câtul fiind:
h( x) = hm x m + hm -1 x m -1 + ... + h0 ; (hm = 1) (5.91)
de grad m = n - k . În inelul claselor modulo x n + 1, produsul claselor g(x) şi h(x)
este clasa 0, motiv pentru care h se numeşte polinomul ortogonal codului G .
Condiţia necesară şi suficientă ca un polinom să fie polinom de cod este ca
produsul sau prin polinomul ortogonal să fie divizibil cu x n + 1, sau cu alte
cuvinte:
H k × n (u ) = (u 0 ) (5.92)
unde (u) este matricea coloană a cuvântului de cod u, u0 este coloana de n zerouri
iar H este matricea de control.
éh0 h1 ... hm 0 ... 0 ù
ê0 h0 ... hm-1 hm ... 0 úú
H k ×n =ê (5.93)
ê ... ... ... ... ... ... ... ú
ê ú
ë0 0 ... h0 h1 ... hm û
m
Relaţiile åh a
i =0
i i = 0 reprezintă condiţii de control de paritate.
Exemplul 5.7: G(7,4) are h( x) = ( x 7 + 1) /( x 3 + x + 1) = x 4 + x 2 + x + 1

é1 1 1 0 1 0 0ù
H 3×7 = êê0 1 1 1 0 1 0úú
êë0 0 1 1 1 0 1úû
é a1 ù
êa ú
Considerând: u = ê ú se obţin relaţiile de control:
2
ê ... ú
ê ú
ë a7 û
a1 + a2 + a3 + a5 = 0
a2 + a3 + a4 + a6 = 0
a3 + a4 + a5 + a7 = 0
sau considerând a1a2 a3a4 biţi informaţionali, biţii de control a5a6 a7 pot fi generaţi
cu relaţiile:
a5 = a1 + a2 + a3
a6 = a2 + a3 + a4
a7 = a1 + a2 + a4
De menţionat ca toate liniile din matricea generatoare şi din matricea de
control reprezintă cuvinte corecte de cod.
d) A patra metodă de construcţie a unui nod ciclic: rădăcinile polinomului

generator.
Condiţia necesară şi suficientă ca un cuvânt de cod să aparţină codului G
este aceea că rădăcinile polinomului generator să fie rădăcinile polinomului asociat
u(x).
Cu a1 ,...,a s rădăcinile polinomului generator, condiţia de mai sus devine:
u (a i ) = a1 + a2a i + ... + ana in -1 = 0 (5.94)
(pentru simplificarea scrierii coeficienţii au fost ordonaţi în ordinea puterilor
crescătoare) sau sub forma matriceală:
é 1 a1 a12 ... a1n-1 ù é a1 ù
ê ú ê ú
ê1 a2 a2 ... a 2n-1 ú êa2 ú
2
* =0 (5.95)
ê... ... ... ... ... ú ê ... ú
ê ú ê ú
êë 1 a s a s ... a sn-1 úû ëan û
2
Prima parte din (5.100) poate fi considerată o matrice de test (de control) H’.
Exemplul 5.8: pentru codul G(7,4) cu singură rădăcină a - soluţie a polinomului:
x3 + x + 1
[
H¢ = 1 a a 2 a3 a 4 a5 a6 ]
sau în binar:
é1 0 0 1 0 1 1ù
H ¢ = êê0 1 0 1 1 1 0úú
êë0 0 1 0 1 1 1úû
Care, mai puţin ordinea coloanelor, corespunde matricii H din exemplul de
la paragraful c).
Un caz aparte îl constitue matricile H’ la care a i = a i
é1 a a 2 ... a n-1 ù
ê ú
1 a2 a4 ... a 2( n-1) ú
H¢ = ê (5.96)
ê... ... ... ... ... ú
ê ú
êë 1 a a ... a s ( n-1) úû
s 2s
Codurile cu H’ de tip (5.96) se numesc coduri Bose-Chaudury-

Hocquenghem (BCH) cu proprietatea că au distanţa Hamming
d ³ s +1 (5.97)
În practică la implementarea software a codurilor ciclice se folosesc metode
matriciale. La implementarea hardware, se utilizează registre de deplasare
conectate în una din urmatoarele două variante:
1) prin împărţire la polinomul generator
Schema din fig.5.8.a permite împărţirea polinomului:
u ( x) = a1 x n -1 + ... + an la polinomul g ( x) = g 0 x k + g1k k -1 + ... + g k cu:
D – celula de registru de deplasare şi Å - suma modulo 2
gk gk-1 g1 g0
D1 Dk
u(x)
a.
gk gk-1 g1 g0
U(x)
D1 Dk
xn
b.
Fig. 5.8.
Registrul de deplasare este iniţial la 0. La intrare se aduc în ordine cu
impulsuri de tact coeficienţii a1 ,..., a n , în timp ce la iesire se obtin la fiecare
decalaj coeficienţii câtului. După k+1 decalaje în registru se obţine restul.
Schema permite fie decodificarea (împărţirea unui polinom reprezentând
un cuvânt de cod, care la recepţie corectă trebuie să dea rest 0), fie decodificarea,
când deîmpărţitul este s(x) – partea informaţională de m biţi, care se înmulţeşte

fictiv cu x k (se adaugă k biţi 0 pentru a efectua împărţirea în k+1 tacte).
2) prin înmulţire cu polinomul generator
Utilizată numai pentru generarea de cod, schema e de tipul celei din figura 5.8b.
De regulă, pentru uniformizare, se folosesc scheme de tip 1) utilizabile şi la
codare şi la decodare.
5.3.3.4. Detecţia şi corecţia erorilor la coduri ciclice

Condiţia necesară şi suficientă pentru detecţia unui cuvânt de cod eronat
este ca aceasta să nu aparţină lui G , cu alte cuvinte polinomul asociat lui să nu fie
divizibil cu polinomul generator.
Dacă u¢( x) = u ( x) + e( x) , unde e(x) este polinomul de eroare, ( e = 00...0 la
transmisie corectă) divizibilitatea lui u’(x) la g(x) poate fi apreciată pentru diferite
tipuri de erori (prin modul cum e(x) se divide la g(x)).
a) Erori simple: Orice cuvânt eroare este o permutare a cuvântului
e = 000...1 deci e( x ) = 1 şi prin urmare nu poate fi divizibil cu nici un
polinom diferit de o constantă.
b) Erori duble: Fie ei = 0...010...01 un cuvânt de eroare având 1 în poziţiile
n-i şi 1, care poate permuta ei ( x ) = x i +1 .
Pentru a fi depistat, trebuie ca g(x) să nu dividă niciunul din polinoamele ei(x),
deci să fie primitiv.
În tabelul 5.4 se prezintă câteva polinoame generatoare primitive şi perioada
asociată:
Tabelul 5.4.
Polinom Perioada
x + x +1
2 3
x3 + x 2 + 1 7
x3 + x + 1 7
x 4 + x3 + 1 15
x 4 + x3 + 1 15
x5 + x 2 + 1 31
c) Pachete de erori: Se consideră un pachet de lungime cel mult G orice

permutare circulară a cuvântului: v = 0...0e1...er unde nu toţi ei sunt nuli.
G
Astfel v = 0101000100 conţine un pachet de lungime 7. Există 2 - 1
cuvinte ale căror polinoame associate sunt de grad inferior lui r. Pentru ca să
nu fie divizibile cu g(x), trebuie ca g(x) să fie de grad cel puţin r, deci codurile
(n,m) detectează pachete de erori de lungime 1 £ k = n - m .
Corecţia erorilor se bazează pe proceduri asemănătoare. Să considerăm o
eroare pe poziţia (n-i) a unui cuvânt de cod u. Aceasta echivalează cu recepţionarea
cuvântului: u¢( x) = u ( x) + xi . Dacă se încearcă divizarea polinoamelor de tip

u¢( x) + xi la g(x) atunci numai u ¢( x) + x i e divizibil, ceea ce permite localizarea
erorii.
Tehnica utilizată pentru corectarea erorilor simple este deci aceeaşi cu cea
de detectare a erorilor duble. Rezultatul poate fi generalizat: a corecta t erori este
echivalent cu a detecta 2t erori.
În cazul codurilor ciclice, pentru ca să corecteze o anumită clasă de erori F
(F este familia permutărilor circulare a unui singur cuvât e, exprimată prin familia
polinoamelor ( x q + 1)e( x) ), este necesar şi suficient ca g(x) să nu dividă e(x) şi
nici una din sumele e( x) + e ' ( x), e ¹ e ' .
Se constată uşor că pentru e = 1 , G corectează o eroare sau detectează
două dacă g(x) nu divide nici un polinom x q + 1; (q < n) .
Un rol important în corecţia şi detectarea erorilor îl au codurile BCH,
propuse prima oară de Hocquenghem în 1959. Sunt coduri ciclice remarcabile prin
marea capacitate de detecţie, redundanţa redusă şi facilităţile de construcţie.
Se utilizează cuvinte de cod de lungime n = 2 r - 1, având o rădăcină
primitivă a . Dacă se impune codului să corecteze q erori (să detecteze 2q erori), în
conformitate cu (5.97) se ia s = 2 × q şi ca atare seria rădăcinilor: a , a 2 ,...,a 2 q .
Polinomul generator g(x) se obţine plecând de la polinoamele caracteristice
ireductibile f i (x) , despre care se ştie că au cel mult grad r şi admit ca rădăcini şi
pătratele rădăcinilor.
E suficient să se ia deci numai q rădăcini: a ,a 2 ,...,a 2×q -1 iar
g(x)=c.m.m.m.c. [ f1 ( x) f 2 ( x)... f 2q -1 ( x)] .
Gradul k al lui g(x) este cel mult qr, deci avem qr cifre de test. Cu q şi r
date există un cod de lungime n = 2r - 1 ce corectează cel mult q erori, detectează
cel mult 2q erori şi pachete de cel mult k≤qr erori. Codul se notează
(2r - 1,2r - qr - 1) .
Exemplul 5.9: Proprietăţi de detecţie/corecţie pentru codurile BCH cu n=15
Codul (15,11): n = 24 - 1 = 15; r = 4; q = 1, rădăcina a , are g ( x) = x 4 + x + 1,
distanţa Hamming 3 şi corectează o eroare, detectează două erori şi pachete de
lungime 4.
Codul (15,7): n = 2 4 - 1 = 15; r = 4; q = 2, rădăcini a ,a 3 , are
g ( x) = f1 ( x) × f3 ( x) , şi corectează două erori, detectează patru erori şi pachete de
lungime 8.
Codul (15,5): n = 24 - 1 = 15; r = 4; q = 3 , rădăcina a ,a 3 ,a 5 , k = 10 < qr ,
distanţa Hamming 7 şi corectează 3 erori, detectează şase erori şi pachete de
lungime 10 (vezi şi polinoamele generate de a din exemplul 5.4).
Capacitatea de detectare a pachetelor de erori a codurilor BCH se poate

generaliza pentru orice cod bloc liniar (n,m) plecând de la următoarea teoremă:
Teoremă: Numărul de biţi de control pentru un cod corector de pachete de
lungime q trebuie să fie minim 2q:
n - m ³ k ³ 2q (5.98)
Demonstrarea teoremei se face prin combinarea valorii de adevăr a
următoarelor aserţiuni, a căror valabilitate se verifică simplu:
• condiţia necesară pentru ca un cod liniar (n,m) să poată corecta pachete de
erori de lungime 2q, este ca nici un pachet de lungime 2q sau mai mică să
nu fie cuvânt de cod;
• numărul de biţi de control pentru un cod liniar (n,m), care nu admite printre
cuvintele de cod pachete de lungime £ b , este k ³ b .
5.3.4. Coduri convoluţionale

Diferenţa esenţială dintre coduri bloc discutate în secţiunile precedente (la
care codificatorul oferă la ieşire într-un anume interval de timp un cuvânt de n biţi
echivalent unei secvenţe de m biţi informaţionali aflată la intrare în aceeaşi unitate
de timp) şi codurile convoluţionale constă în faptul că la acestea din urmă ieşirea
din decodor este dependentă nu numai de blocul curent de lungime m la intrare, ci
şi de alte (N-1) blocuri precedente. În mod obişnuit la aceste coduri n şi m au valori
mici. Codul se numeşte cod convoluţional (n,m) de restricţie K=nN, cu eficienţa
m/n. Codurile convoluţionale se utilizează în special pentru corecţia de erori.
Specific la aceste coduri este faptul că operaţiile de codare şi decodare sunt
independente. Acest lucru complică şi analiza exactă a performanţelor, care de
regulă se apreciază prin simulare pe calculator.
5.3.4.1. Codificarea codurilor convoluţionale

Un cod convoluţional are schema bloc de tipul celei prezentate în figura
5.9 pentru un cod simplu (3,1), lucrând cu restricţia 9, adică N = 3 .
Se presupune că iniţial registrul e resetat. Primul bit din secvenţa de date e
trecut în D1, iar comutatorul k eşantionează în intervalul TB = 1 / rB cele trei ieşiri
c1, c2 , c3 , ale numărătoarelor modulo 2, oferind la ieşire 3 biţi. Al doilea bit din
secvenţa de mesaj intră în D1, în timp ce primul e transferat în D2, ş.a.m.d. În figura
5.10 se prezintă ieşirea şi stările registrelor pentru un mesaj la intrare 10110. Se
constată că fluxul de date poate fi continuu şi limitat la o anumită lungime. Pe de
altă parte, fiecare set influenţează o secvenţă de N × n biţi, unde N este
dimensiunea registrului de deplasare şi n este numărul de poziţii ale comutatorului.
Fig.5.9. Schema bloc a unui codor convolutional (3,1) de restrictie 9
Fig.5.10. Ieşirea codorului convoluţional după o secvenţă de intrare de 5 biţi
5.3.4.2. Decodarea codurilor convoluţionale

A. Metoda căutării exhaustive
Pentru a explica această tehnică de codare, vom folosi tot exemplul din
paragraful anterior, prezentând în figura 5.11 un arbore binar pe care se marchează
evoluţia stărilor. Punctul de start A corespunde situaţiei dinainte de intrarea bitului
di. Prin convenţie acceptăm că di -1 , di - 2 au fost “0”. Traseele marcate în figură

sunt generate pe baza convenţiei că se porneşte în sus dacă di = 0 şi în jos dacă
di = 1 . Fiecare nod iniţial, deci fiecare bit din mesaj are asociat la ieşirea din
arborele 8 blocuri distincte de 9 biţi, ţinând seama că fiecare bit de intrare
influenţează în afară de nodul de stare şi celelalte noduri ce îl urmează.
Fig.5.11. Decodarea unei secvenţei de intrare de 3 biţi

În cazul în care semnalul nu e afectat de zgomot decodarea se face prin
examinarea traseului din arbore (în figură traseul punctat corespunde la secvenţa de
intrare 101). Dacă apar erori în transmisie atunci se procedează astfel: presupunând
că biţii precedenţi di - 2 , di -1 au fost recepţionaţi corect, se compară cuvântul la
ieşire cu toate cele 8 combinaţii posibile şi se alege drept corectă cea care are
distanţa Hamming minimă faţă de secvenţa de 9 biţi recepţionată. Procedura se
aplică iterativ. Se constată că eroarea scade exponenţial pe măsură ce N creşte, dar
astfel creşte şi timpul de căutare. Mai mult, eroarea se propagă, decodarea
incorectă a bitului di influenţând decodarea următorilor biţi.
B. Decodarea secvenţială
În cazul în care N creşte, se renunţă la căutarea exhaustivă şi se procedează
la decodare secvenţială, la care pentru fiecare bloc de n biţi, se compară acesta cu
codurile bloc asociate cu cele 2 ramuri ce pleacă în sus sau în jos. La apariţia unei
erori există riscul să se pornească pe un traseu incorect. Există o probabilitate mare
ca numărul de erori să crească. Decodorul poate fi însă conceput astfel încât să
retragă traseul cu multe erori şi să revină la traseul corect. Când s-a stabilit un
traseu cu N noduri traseului cu următorul bit de mesaj. În figura 5.12 se schiţează
un astfel de mecanism, la care retragerea unui mesaj se face când numărul de erori
acumulate depăşeşte un prag prefixat. Pot avea loc mai multe retrageri (traseele
2,3,4,5 din figura 5.12), dar în marea majoritate a timpului se lucrează cu blocuri
scurte, ceea ce în medie duce la scurtarea timpului de decizie.
Număr total de Trasee retrase

erori E(j)
4 5
2
3
Traseu
1
incorect
Traseu
Prag de
corect
retragere
Număr de biţi
mesaj decodificaţi
Fig. 5.12
5.3.4.3. Codare convoluţională cu decodare Viterbi

Codarea convoluţională cu decodarea Viterbi este o tehnică FEC (Forward
Error Correction - corecţie de erori înainte) care este adecvată pentru un canal în
care semnalul transmis este perturbat în principal de zgomotul alb gaussian aditiv
(AWGN). Putem considera AWGN ca fiind un zgomot cu distribuţie statistică
gaussiană (sau normală) ce are medie nulă şi o deviaţie standard care este o funcţie
de raportul semnal/zgomot (RSZ) a semnalului recepţionat. Dacă RSZ este mare,
deviaţia standard a zgomotului este mică şi invers. În comunicaţiile digitale RSZ
este măsurată în mod uzual în termeni de Eb/Z0, care înseamnă energia pe bit
împărţită la densitatea marginală de zgomot.
Pentru canalul necodat, Es/Z0 = Eb/Z0, pentru că există doar un simbol de
canal pe bit. Pentru canalul codat, Es/Z0 = Eb/Z0 + 10lg(k/n). De exemplu, pentru
rata de codare de 1/2, Es/Z0 = Eb/Z0 + 10lg (1/2) = Eb/Z0 - 3.01 [dB]. Similar, pentru
rata de codare 2/3, Es/Z0 = Eb/Z0 + 10lg (2/3) = Eb/Z0 - 1.76 [dB].
Majoritatea canalelor de comunicaţie corespund suficient de bine
modelului AWGN, dar există multe altele, în particular canalele radio-terestre, care
au alte cauze de alterare a semnalului, cum ar fi: căi multiple, atenuare selectivă,
interferenţă şi zgomot de mediu. Emiţătoarele şi receptoarele pot deasemenea
adăuga semnale contrafăcute şi zgomote de fază la semnalul dorit. Distribuţia cea
mai adecvată pentru aceste canale este distribuţia Rayleigh. De notat însă că şi
pentru astfel de canale codarea convoluţională cu decodarea Viterbi pot fi
folositoare.
Algoritmul Viterbi a fost dezvoltat de Andrew J. Viterbi, unul dintre
fondatorii Qualcomm Corporation. Lucrarea sa despre această tehnică este
„Marginile de eroare pentru codurile convoluţionale şi un algoritm de decodare
optimă asimptotică” publicată în 1967 [VI67]. De atunci, mulţi alţi cercetători au
continuat şi extins munca lui prin găsirea de coduri convoluţionale mai bune,
explorarea limitelor de performanţă ale acestei tehnici şi varierea parametrilor de
proiectare a decodorului pentru optimizarea implementării tehnicii în hardware şi
software. Decodarea Viterbi este unul din cele două tipuri de algoritmi de decodare
folosite la codările convoluţionale, şi anume cel bazat pe căutare exhaustivă
(celălalt tip este decodarea secvenţială). Decodarea secvenţială are avantajul că
poate face faţă foarte bine la codurile convoluţionale cu lungimi mari ale
constrângerii, însă are un timp de decodare variabil. Decodarea Viterbi are
avantajul unui timp fix de decodare. Este foarte potrivită pentru implementarea
unui decodor hardware. Deoarece complexitatea calculelor creşte exponenţial în
funcţie de lungimea restricţiei, în general în practică se folosesc lungimi ale
restricţiei limitate la maxim K=9.
De mulţi ani, codarea convoluţională cu decodare Viterbi a fost tehnica
FEC predominantă în comunicaţiile spaţiale, în special în reţelele de comunicaţie
cu sateliţi geostaţionari, precum reţelele VSAT (Very Small Aperture Terminal).
Cea mai folosită variantă în aceste reţele VSAT este codarea convoluţională cu rata
1/2 şi folosirea unui cod cu restricţie K=7. Cu acest cod, se pot transmite semnale
cu modulaţie de fază binară sau cuaternară (BPSK sau QPSK) având o putere mai
mică cu cel puţin 5 dB decât ar fi fost nevoie fără codare. Aceasta duce la
reducerea costurilor emiţătorului şi/sau antenei de emisie şi permite obţinerea unor
rate mai mari de transfer a datelor pentru aceeaşi putere a emiţătorului şi aceeaşi
dimensiune a antenei.
Există însă şi un dezavantaj - o aceeaşi rată de transfer a datelor, cu o rată
de codare convoluţională de 1/2, ocupă de două ori mai mult din lăţimea de bandă
decât acelaşi semnal fără a fi folosită codarea, presupunând aceeaşi tehnică de
modulaţie în ambele cazuri. Aceasta deoarece prin codarea convoluţională cu rata
1/2 sunt transmise 2 simboluri binare pentru un bit informaţional. Oricum, având în
vedere economia de putere de 5 dB şi lărgirea de 3 dB a benzii (în principiu, dacă
tehnica de modulaţie se păstrează, factorul de lărgire a benzii pentru codarea
convoluţională este n/k) se poate vedea că avantajele decodării Viterbi sunt

prevalente.
Codarea convoluţională cu decodare Viterbi a început să fie suplimentată
în aria comunicaţiilor prin satelit cu codarea Reed-Solomon. Cele două tehnici de
codare sunt de obicei implementate ca blocuri seriale concatenate şi codare
convoluţională, adică codare Reed-Solomon concatenată şi codare convoluţională
cu decodare Viterbi. În mod tipic, informaţia care trebuie transmisă este întâi
codată folosind codul Reed-Solomon, apoi codul convoluţional. La ieşirea din
receptor, se face întâi decodarea Viterbi, urmată apoi de decodarea Reed-Solomon.
În ultimii ani a apărut o nouă tehnică de codare convoluţională concatenată
paralel cunoscută sub numele de codare turbo (turbo coding). Pe piaţă deja au
apărut primele codoare şi decodoare folosind codarea turbo. Această tehnică
realizează îmbunătăţiri substanţiale ale performanţei în raport cu codările Viterbi şi
Reed-Solomon concatenate şi va fi discutată într-o secţiune distinctă a capitolului.
Paşii următori descriu etapele simulării unui canal de comunicaţie folosind
tehnica codării convoluţionale şi decodării Viterbi:
• Generarea datelor binare care trebuie transmise prin canal
• Codarea convoluţională a datelor - rezultatele sunt simboluri de canal
• Asocierea simbolurilor unu/zero de canal unui semnal în banda de bază,
producând simboluri transmise de canal
• Adăugarea de zgomot peste simbolurile transmise de canal - rezultatele
sunt simboluri recepţionate de canal
• Cuantizarea nivelurilor de canal recepţionate - cuantizarea pe 1 bit se
numeşte decizie hard şi cuantizarea pe 2n biţi se numeşte decizie soft
• Efectuarea decodării Viterbi pe simbolurile recepţionate cuantizate de
canal - rezultatele sunt date binare (biţi)
• Compararea biţilor datelor decodate cu biţii datelor transmise şi evaluarea
erorilor
Codarea convoluţională
Pentru exemplificare se propune schema codorului convoluţional cu rata
1/2, K =3 şi m = 2 din fig. 5.13. De remarcat că în acest codor, datele vin cu o rată
de k biţi pe secundă, iar simbolurile de canal sunt generate la ieşire cu o rată n = 2k
simboluri. Bitul de intrare rămâne stabil în timpul unui ciclu de codare. Ciclul de
codare începe când la intrare apare un front pozitiv al semnalului de ceas. Când
semnalul de ceas trece prin această stare, ieşirea bistabilului (FF) din stânga este
deplasată în bistabilul din dreapta, bitul anterior de intrare e deplasat în bistabilul
din stânga şi un nou bit de intrare devine disponibil. Abia după aceasta, ieşirile
sumatoarelor modulo 2 devin stabile. Selectorul de ieşire (blocul SEL A/B)
ciclează luând două stări - în prima stare, selectează ieşirea sumatorului modulo 2
de sus, iar în a doua stare selectează ieşirea sumatorului modulo 2 de jos.
Fig.5.13. Schema bloc a unui codor convoluţional (2,1) cu restricţie 3.

Să considerăm, de exemplu, un şir de date de intrare şi şirul de date de
ieşire corespunzător. Fie secvenţa de intrare de 15 biţi: 010111001010001. Să
presupunem că ieşirile ambilor bistabili din registrul de deplasare sunt iniţial
resetate la zero. Primul ciclu de ceas determină primul bit de intrare, 0, care e
disponibil codorului. Intrările ambelor sumatoare modulo 2 sunt 0, deci ieşirea
codorului este 00.
Al doilea ciclu de ceas face al doilea bit de intrare disponibil pentru codor.
Bistabilul din stânga deplasează bitul anterior care era un zero şi bistabilul din
dreapta deplasează ieşirea de zero a bistabilului din stânga. Intrările sumatorului
modulo 2 de sus sunt 100, deci ieşirea este 1. Intrările sumatorului modulo 2 de jos
sunt 10, deci ieşirea este tot 1. Aşadar codorul generează la ieşire 11 pentru
simbolurile de canal.
Al treilea ciclu de ceas face al treilea bit de intrare disponibil pentru codor.
Bistabilul din stânga deplasează bitul anterior care era 1 şi bistabilul din dreapta
deplasează 0 (stabilit cu doi timpi de ciclu mai înainte). Intrările sumatorului
modulo 2 de sus sunt 010, deci ieşirea este 1. Intrările sumatorului modulo doi de
jos sunt 00, deci ieşirea este 0. Aşadar codorul generează la ieşire 10.
Diagrama de timp din fig. 5.14 ilustrează acest proces pentru primele 6
simboluri din secvenţa de intrare.
Ceas intrare
Biţi de intrare 0 1 0 1 1 1
Ieşire bistabil stânga
Ieşire bistabil dreapta
Ieşire SAU Exclusiv sus
Ieşire SAU Exclusiv jos
Ceas de recepţie
Simboluri la ieşire 0 0 1 1 1 0 0 0 0 1 1 0
Fig. 5.14
După ce toţi cei 15 biţi din secvenţa de intrare au trecut prin codor,
secvenţa de ieşire este:00 11 10 00 01 10 01 11 11 10 00 10 11 00 11 (s-au marcat
perechile de biţi la ieşire corespunzătoare fiecrui bit de intrare - primul bit din
fiecare pereche este ieşirea sumatorului modulo 2 de sus, al doilea bit din pereche
este ieşirea sumatorului modulo 2 de jos).
Se poate vedea din structura codorului convoluţional că restricţia K = 3
face ca fiecare bit de intrare să influenţeze trei perechi de simboluri de ieşire,
analiza acestora fiind necesară în procesul de decodare (codorul va trebui să
pornească dintr-o stare cunoscută şi să sfârşească într-o stare cunoscută, pentru ca
decodorul să poată reconstitui corespunzător secvenţa de intrare). De aceea, dacă se
doreşte numai trimiterea celor 15 biţi consideraţi înainte, atunci pentru ca ultimul
bit să influenţeze trei perechi de simboluri de ieşire, mai trebuie generate încă două
perechi de simboluri. Aceasta se poate realiza prin aplicarea a încă 2 tacte de ceas
bistabililor ţinând intrarea la zero. Aceasta operaţie se numeşte „inundarea”
codorului (flushing) şi duce la generarea a încă două perechi de simboluri, care în
cazul analizat sunt 10 11.
Funcţionarea codorului (considerat ca maşină de stare) poate fi descrisă şi
prin tabele de stare (vezi tabelele 5.5 şi 5.6).
Tabelul 5.5. Tabelul 5.6.
Simbolurile de ieşire dacă Starea următoare dacă

Starea Intrarea Intrarea Starea Intrarea Intrarea
curentă =0 =1 curentă =0 =1
00 00 11 00 00 10
01 11 00 10 00 10
10 10 01 10 01 11
11 01 10 11 01 11
Tabelul 5.5 este tabelul de tranziţii ale stărilor şi arată starea următoare,
date fiind starea curentă şi intrarea, iar tabelul 5.6 este tabelul ieşirilor care listează
simbolurile de canal de ieşire, în funcţie de starea curentă şi intrare. Cele două
tabele vor fi de folos la discuţia despre algoritmul de decodare Viterbi.
Efectuarea decodării Viterbi (hardware)
Pentru înţelegerea mai comodă a algoritmului Viterbi vom folosi diagrame
trellis. Deşi modul de construire a unei diagrame trellis va fi discutat în secţiunea
următoare, explicaţiile date în continuare privind interpretarea schemei grafice din
fig. 5.16 care reprezintă diagrama trellis pentru exemplul nostru de codor
convoluţional şi pentru mesajul de 15 biţi se consideră suficiente.
Schema de bază a diagramei trellis din fig. 5.16 este prezentată în fig. 5.15
şi reprezintă detalierea procedurii de efectuare a unei tranziţii de stare la un anumit
moment de timp, conform tabelului 5.5.
Fig.15. Diagrama trellis corespunzătoare tabelului 5.5

Combinaţiile de doi biţi care etichetează liniile sunt simbolurile de la
ieşirile corespunzătoare codorului convoluţional. Trebuie reţinut că liniile punctate
reprezintă cazurile în care intrarea codorului este „0”, iar liniile continue reprezintă
cazurile în care intrarea codorului este „1”. În figura 5.15 combinaţiile binare care
etichetează liniile punctate sunt în stânga şi combinaţiile binare care etichetează
liniile punctate sunt în dreapta.
t=0 t=1 t=2 t=3 t=4 t=5 t=6 t=7 t=8 t=9 t=10 t=11 t=12 t=13 t=14 t=15 t=16 t=17
Starea 00
Starea 01
Starea 10
Starea 11
Fig. 5.16. Diagrama trellis pentru codarea mesajului inițial de 15 biți
Cele patru stări posibile ale codorului sunt ilustrate ca patru linii de puncte
orizontale. Există o coloană de patru puncte pentru starea iniţială şi una pentru
fiecare moment de timp din mesaj. Pentru un mesaj de 15 biţi cu doi biţi
suplimentari datorită „inundării”, avem 17 momente de timp faţă de t = 0, care
reprezintă condiţia iniţială a codorului. Se observă corespondenţa dintre săgeţile
din diagrama trellis şi tabelul 5.5 al tranziţiilor de stări. De asemenea se observă că
deoarece condiţia iniţială a codorului este 00 şi cei doi biţi de „inundare” sunt tot 0,
săgeţile pleacă din starea 00 şi ajung în aceeaşi stare.
Următoarea diagramă (fig.5.17) arată stările trellis-ului care sunt atinse în
mod concret în timpul codării mesajului de 15 biţi din exemplul discutat, în situaţia
în care nu apar erori:
Starea 00
Starea 01
Starea 10
Starea 11
ENC IN = 0 0 1 0 1 1 1 0 0 1 0 1 0 0 0 1 0 0
ENC OUT = 00 00 11 10 00 01 10 01 11 11 10 00 10 11 00 11 10 11
Fig. 5.17
Biţii de intrare ai codorului şi simbolurile de ieşire apar în partea de jos a

diagramei. Se observă corespondenţa dintre simbolurile de la ieşirea codorului şi
tabelul de ieşire 5.6.
Pentru a exemplifica mecanismul de corecţie, să presupunem că se
recepţionează mesajul codat de mai sus cu nişte erori de bit (fig.5.18), la t=3 şi
respectiv t=11:
Starea 00
Starea 01
Starea 10
Starea 11
ENC IN = 0 0 1 0 1 1 1 0 0 1 0 1 0 0 0 1 0 0
ENC OUT = 00 00 11 10 00 01 10 01 11 11 10 00 10 11 00 11 10 11
PRIMIT = 00 00 11 11 00 01 10 01 11 11 10 00 00 11 00 11 10 11
ERORI = x x
Fig. 5.18
De fiecare dată când se recepţionează o pereche de simboluri de canal, se

face un calcul metric pentru măsurarea distanţei dintre simbolul recepţionat şi toate
simbolurile posibile de canal pe le-am fi putut recepţiona. Mergând de la t=0 la
t=1, există doar două perechi de simboluri de canal posibile pe care le-am putut fi
recepţiona: 00 şi 11. Metrica pe care o vom folosi este distanţa Hamming dintre
perechea de simboluri de canal recepţionată şi toate perechile simbolurilor de canal
posibile. Rezultatele nu pot fi decât 0, 1 sau 2. Distanţa Hamming calculată la
fiecare moment de timp pentru căile dintre stările la momentul de timp precedent şi
stările la momentul curent de timp se numeşte metrică de derivaţie. Pentru primul
moment de timp se salvează aceste rezultate ca valori „metrice de eroare
acumulate” asociate stărilor. Începând cu al doilea moment de timp metrica de

eroare acumulată va fi calculată prin adăugarea metricii de eroare acumulată
precedentă la metrica de derivaţie curentă.
Pentru exemplificare se vor executa primii paşi din algoritmul de calcul al
erorii metrice acumulate care este primul punct al decodificarii Viterbi pentru
momentele de timp t=1, t=2, t=3 si t=4. Astfel se va trata si cazul in care apare o
eroare.
La t = 1 recepţionăm 00. Singurele perechi de simboluri canal pe care le-
am fi putut recepţiona sunt 00 (pentru care distanţa Hamming faţă de combinaţia
emisă este 0) şi 11(pentru care distanţa Hamming faţă de combinaţia emisă este 2).
De aceea, valoarea metricii de derivaţie pentru ramura din starea 00 în starea 00
este 0 şi pentru ramura din starea 00 în starea 10 este 2. Valorile metricii de eroare
acumulate pentru starea 00 şi respectiv pentru starea 11 sunt egale cu zero şi sunt
egale cu valorile metricii de derivaţie. Figura 5.19 ilustrează rezultatele pentru t=1:
Eroare acumultată
Starea 00 t=0
0
00
Starea 01
11 2
Starea 10
Starea 11
ENC IN = 0
ENC OUT = 00
PRIMIT = 00
Fig. 5.19
De reţinut că liniile continue dintre stările la momentul t=1 şi stările la

momentul t=0 ilustrează relaţia predecesor-succesor între aceste stări. Inainte de a
trece la momentul urmator se memoreaza pentru fiecare stare într-un tabel eroarea
metrică acumulată şi în alt tabel succesorul stării. Astfel se memoreaza pentru
starea 00 eroarea 0 si succesorul 00, pentru starea 01 nu se memoreaza nimic,
pentru starea 10 se memoreaza eroarea 2 si succesorul 00, iar pentru starea 11 nu se
memoreaza nimic.
La momentul t=2, se receptioneaza perechea de simboluri canal 11.
Simbolurile canal posibil de receptionat la acest moment sunt 00 (din starea 00
primind un 0), 11 (din starea 00 primind un 1), 10 (din starea 10 primind un 0), 01
(din starea 10 primind un 1). Distanţa Hamming dintre 00 şi 11 este 2, dintre 11 şi
11 este 0 şi dintre 10 sau 01 şi 11 este 1. Adunăm aceste valori ale metricii de
derivaţie la valorile metricii de eroare acumulată asociată fiecărei stări din care s-ar
putea veni pentru a obţine stările curente. Figura 5.20 arată valorile metricii de
eroare acumulată asociată fiecărei stări la momentul t=2.
Eroare acumultată
Starea 00 t=0 t=1

0+2=2
00 00
2+1=3
Starea 01 11
11
0+0=0
10
Starea 10
2+1=3
01
Starea 11
ENC IN = 0
ENC OUT = 00
PRIMIT = 00
Fig. 5.20
Ceea ce se transportă mai departe la t=3 vor fi metrica de eroare acumulată

pentru fiecare stare şi stările predecesoare pentru fiecare din cele patru stări la
momentul t=2 corespunzătoare relaţiilor dintre stări ilustrate de liniile continue din
diagrama trellis.
Cazul momentului t=3 este special deoarece marchează apariţia unei erori
de recepţie. În plus acum în fiecare stare se poate ajunge din câte două stări. Din
această cauză se calculează eroare metrică acumulata din fiecare din cele doua stări
din care se poate ajunge în câte o nouă stare şi se păstrează valoarea minimă. În
plus se mai păstrează predecesorul fiecăreia din cele patru stări ca fiind acea stare
din care se poate ajunge în starea curentă cu eroarea metrică cea mai mică.
Dacă valoarea metrică acumulată minimă corespunde mai multor stări de
pornire se poate alege ca predecesor oricare dintre ele. Operaţia de adunare a
metricii de eroare acumulată precedentă cu metrica noii ramuri, de comparare a
rezultatelor şi selectarea celei mai mici metrici de eroare acumulată pentru a fi
păstrată pentru următorul moment de timp se numeşte operaţie de adunare-
comparare-selectare.
În figura 5.21 sunt redate rezultatele procesării la momentul t=3.
Se poate observa că a treia pereche de simboluri de canal care s-a
recepţionat are un simbol eronat. Cea mai mică eroare metrică acumulată este 1 şi
apare pentru două stări.
Erori acumulate
t=0 t=1 t=2 t=3
Starea 00 00 00 00
2+0, 3+0: 3
11
11 11
Starea 01 11 10
10 00
0+1, 3+1: 1
01
01 01
10
Starea 10
2+0, 3+2: 2
0 1 0
00 11 10
00 11 11
Starea 11
0+1, 3+1: 1
ENC IN =
ENC OUT =
PRIMIT = Fig. 5.21
La momentul t=4 procesarea este la fel ca la momentul t=3 şi eroarea
metrică acumulată este ilustrată în figura 5.22.
Erori acumulate
t=0 t=1 t=2 t=3 t=4
Starea 00 00 00 00 00
3+0, 1+2: 3
11 11
11 11 11
Starea 01 11 10 10 2+1, 1+1: 2

10 00 00
01 01
01 01 01
10 10
Starea 10
3+2, 1+0: 1
0 1 0 1
00 11 10 00
Starea 11 00 11 11 00
2+1, 1+1: 2
ENC IN =
ENC OUT =
Fig. 5.22
PRIMIT =
Se observă că la t=4 calea prin trellis-ul mesajului transmis efectiv,

figurată cu linie îngroşată, este iarăşi asociată cu cea mai mică metrică de eroare
acumulată şi s-a corectat deja.
În mod asemănător la momentul t=5 calea prin trellis-ul corespunzător
mesajului efectiv, figurată cu linie îngroşată în fig. 5.23 este asociată cu ce mai
mică metrică de eroare acumulată.Aceasta este tocmai calitatea pe care o
exploateaza algoritmul de decodificare Viterbi.
Erori acumulate
t=0 t=1 t=2 t=3 t=4 t=5
Starea 00 00 00 00 00 00
3+1, 2+1: 3
11 11 11
11 11 11 11
Starea 01 11 10 10 10
10 00 00 00
1+2, 2+1: 2
01 01 01
01 01 01 01
10 10 10
Starea 10
3+1, 2+1: 3
0 1 0 1 1
00 11 10 00 01
00 11 11 00 01
Starea 11
1+0, 2+2: 1
ENC IN =
ENC OUT =
Fig. 5.23 1+0, 2+2: 1
PRIMIT =
În final, la momentul t = 17, trellis-ul arată (fără istoria stărilor
intermediare) ca în fig. 5.18. Executând procesarea pentru fiecare moment de timp
se construiesc două tabele, unul (tabelul 5.7) cu valorile erorii metrice acumulate
asociate fiecărei stari la fiecare moment şi celălalt (tabelul 5.8) cu predecesorii
fiecărei stări la fiecare moment.
Tabelul 5.7
Stare 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17
00 0 2 3 3 3 3 4 1 3 4 3 3 2 2 4 5 2
01 3 1 2 2 3 1 4 4 1 4 2 3 4 4 2
10 2 0 2 1 3 3 4 3 1 4 1 4 3 3 2
11 3 1 2 1 1 3 4 4 3 4 2 3 4 4
Se observă că pentru acest tip de decodor Viterbi cu intrări cu decizie hard,

cea mai mică metrică de eroare acumulată pentru starea finală indică câte erori de
simboluri de canal au apărut.
Tabelul 5.8
Stare 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17
00 0 0 0 1 0 1 1 0 1 0 0 1 0 1 0 0 0 1
01 0 0 2 2 3 3 2 3 3 2 2 3 2 3 2 2 2 0
10 0 0 0 0 1 1 1 0 1 0 0 1 1 0 1 0 0 0
11 0 0 2 2 3 2 3 2 3 2 2 3 2 3 2 2 0 0
Apoi decodificatorul poate să recreeze secvenţa biţilor de intrare în codificator

executând următorii paşi:
- se selectează starea cu cea mai mica eroare metrica acumulata si se
salveaza valoarea ei;
- se parcurg următorii paşi iterativ până se ajunge la începutul diagramei
succesiunii stărilor: se parcurge înapoi tabela predecesorilor selectând noua
stare ca fiind predecesoarea stării selectate anterior;
- se parcurge înainte lista stărilor selectate la pasul anterior şi se verifică ce
bit de intrare corespunde tranziţiei de la o stare la alta.
Tabelul 5.9 arată stările selectate când se urmăreşte calea prin tabelul stărilor
supravieţuitoare prezentat mai înainte.
Tabelul 5.9.
t 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17
0 0 2 1 2 3 3 1 0 2 1 2 1 0 0 2 1 0
Folosind tabelul ce descrie tranziţiile stărilor în functie de intrari se poate

recrea mesajul original (vezi tabelul 5.10, unde x marchează o tranziţie imposibilă).
Tabelul 5.10
Intrarea, dată fiind starea următoare

Starea curentă 00=0 01=1 10=2 11=3
00= 0 0 x 1 x
01=1 0 x 1 x
10=2 x 0 x 1
11=3 x 0 x 1
Astfel se poate reconstitui mesajul original din mesajul primit, cum se arată
în tabelul 5.11 (cei doi biti de golire a codificatorului se elimina).
Tabelul 5.11.
t 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15
0 1 0 1 1 1 0 0 1 0 1 0 0 0 1
Vom arăta în continuare cum găseşte algoritmul cu urmărire traseul spre

calea cea bună chiar dacă a început prin a alege o stare greşită. Aceasta s-ar putea
întâmpla dacă mai multe stări au avut cea mai mică metrică de eroare acumulată.
Ne vom referi din nou la diagram trellis la momentul t=3 (Fig. 5.21) pentru a
ilustra acest punct de vedere. Se observă că ambele stări 01 şi 11 au o metrică de
eroare acumulată de valoare 1. Calea corectă merge în starea 01 - se observă că
linia îngroşată care arată calea mesajului merge în această stare. Dar să
presupunem că alegem ca punct de plecare starea 11. Starea predecesoare pentru
starea 11, care este starea 10 este aceaşi ca starea predecesoare pentru starea 01,
deoarece la t=2 starea 10 a avut cea mai mică metrică de eroare acumulată. Deci,
după un start greşit suntem aproape imediat înapoi pe calea corectă.
Pentru mesajul de 15 biţi din exemplu diagrama trellis a fost construită
pentru întregul mesaj înainte de a începe urmărirea. Pentru mesaje mai lungi acest
lucru nu este nici practic şi nici de dorit, datorită constrângerilor de memorie şi
întârzierii decodorului. Cercetările arată că o adâncime de urmărire de 5K este
suficientă pentru decodarea Viterbi cu tipurile de cod pe care le-am discutat. Orice
creştere a adâncimii urmăririi creşte întârzierea de decodare şi necesarul de
memorie al decodorului, neîmbunătăţind semnificativ performanţa decodorului.
5.3.5. Tehnici de modulare codată

În sistemele cu modulaţie M-ară cu purtătoare sinusoidală şi semnal mesaj
numeric, pe fiecare interval de modulaţie, de durată a intervalului de bit TB, fiecărui
grup de simboluri binare îi corespunde unul din cele M=2m semnale (stări ale
purtătoarei modulate) posibile la transmisie. Demodulatorul reconstituie cei m biţi
printr-o decizie independentă făcută pe fiecare eşantion al semnalului recepţionat
(eşantionarea făcându-se cu frecvenţa rB=1/TB), după criteriul plauzibilităţii
maxime. Eficienţa spectrală pe care o pot atinge astfel de sisteme este de m
[biţi/s/Hz]. Dacă raportul semnal/zgomot nu este suficient de mare pentru a obţine
probabilitatea de eroare dorită se utilizează codoare şi decodoare pentru corectarea
erorilor. În sistemele clasice de transmisiuni digitale, care folosesc coduri
corectoare de erori, operaţiile de codare-decodare şi modulare-demodulare sunt
independente.
Cu un cod (n.m) de eficienţă m/n, la fiecare m simboluri de infiormaţie se
ataşează k = n-m simboluri redundante (simboluri de control). Deoarece decodorul
primeşte numai simboluri de cod discrete, cea mai adecvată măsură a distanţei
pentru decodare şi, deci şi pentru elaborarea codului, este distanţa Hamming.
Pentru a compensa reducerea vitezei de transmitere a informaţiei, fie se măreşte
viteza de modulaţie, dacă banda canalului permite acest lucru, fie se extinde setul
semnalelor posibile prin modulaţie. În ambele cazuri va creşte probabilitatea de
eroare. Şi totuşi când modulaţia şi codarea se fac independent, nu se obţin rezultate
satisfăcătoare.
Ca exemplu să considerăm modulaţia cu patru faze (4-PSK) fără codare şi

modulaţia cu 8 faze (8-PSK) cu un codor corector 2/3. Ambele sisteme transmit doi
biţi de informaţie pe un interval de modulaţie (2 biţi/s/Hz). Dacă sistemul 4-PSK
funcţionează cu un coeficient de eroare de bit de 10-5, la acelaşi raport
semnal/zgomot sistemul 8-PSK va prezenta un coeficient de eroare, după
demodulare, de 10-2, din cauza distanţei mai mici între semnale. Pentru a ajunge la
acelaşi coeficient de eroare ca în sistemul 4-PSK trebuie să se folosească un codor
convoluţional 2/3 care necesită pentru decodare un decodor Viterbi complex cu 64
stări. Şi, în final, după tot acest efort, performanţa sistemului 8-PSK folosind
codarea va ajunge să fie doar aceeaşi cu cea a sistemului 4-PSK fără codare.
Există două cauze care fac ca performanţele acestor sisteme, în care
modulaţia şi codarea sunt funcţii independente, să fie nesatisfăcătoare, departe de
limitele teoretice ale canalului. Una constă în faptul că în receptor deciziile se iau
simbol cu simbol, înainte de decodare, ceea ce conduce la o pierdere ireversibilă de
informaţie. Pentru a evita această pierdere de informaţie ar trebui ca decodorul să
opereze cu eşantioanele semnalului recepţionat luate în momentele de test,
decodând secvenţa acestor eşantioane în acel semnal posibil la emisie care este cel
mai apropiat de această secvenţă. Cealaltă cauză a rezultatelor nesatisfăcătoare
obţinute cu soluţia clasică a codării constă în faptul că, în cazul modulaţiei
multinivel, codurile optimizate după criteriul distanţei Hamming nu asigură şi o
structură cu o distanţiere maximă a semnalelor emise. O protecţie mai bună la erori
se obţine dacă se reprezintă secvenţele datelor ce trebuie transmise prin semnale
care diferă cât mai mult unul de altul, folosind ca măsură a distanţei dintre două
semnale distanţa euclidiană. Pentru a mări distanţa euclidiană este necesar să se
extindă setul de semnale aşa încât să se asigure o redundanţă pentru codare, iar
codarea să se facă aşa încât să rezulte maximizarea distanţei euclidiene minime
între secvenţe de semnale modulate posibile la emisie.
Această tehnică de combinare a funcţiilor de codare şi de modulaţie poartă
denumirea de modulaţie codată (coded modulation). Modulaţia codată a căpătat un
interes deosebit şi aplicabilitate imediată odată cu apariţia lucrării lui Ungerboeck
"Channel coding with multilevel/phase signal" în 1982 [UN82]. Principiul lui
Ungerboeck era de a transmite m biţi pe inteval de semnalizare cu o constelaţie
QAM 2m+1-ară, simbolurile la modulator fiind determinate de un codor
convoluţional cu lungime de constrângere scurtă. Utilizând o constelaţie la
modulator de două ori mai mare decât cea necesară pentru transmisia necodată şi
cu aceeaşi dimensiune, Ungerboek a reuşit să realizeze coduri fără mărirea lărgimii
de bandă şi cu un câştig în putere de câţiva decibeli pentru diagrame trellis
surprinzător de mici.
Pentru a exemplifica tehnica modulaţiei codate se va prezenta cazul
transmisiei pentru modulaţie codată 8-PSK. Partiţionarea setului de semnale
pentru constelaţia 8-PSK poate fi urmărită în figura 5.24.
În setul celor 8 semnale de fază punctele semnalului sunt localizate pe
circumferinţa unui cerc cu raza E , unde E reprezintă energia asociată semnalului
pe un interval TB, iar distanţa minimă care le desparte este
d0= 2 E sin p = (2 - 2 ) E = 0.765 E . O primă partiţionare presupune

8
împărţirea în două subseturi având fiecare 4 puncte de semnal, cu distanţa minimă
între două astfel de puncte d1= 2E . Al doilea nivel de partiţionare cuprinde 4
seturi a câte două semnale, distanţa minimă fiind în acest caz 2 E . În fine la
ultimul nivel se vor găsi, după cum se poate observa 8 subseturi câte unul pentru
fiecare punct de semnal (fază).
A = 8 – PSK E
(2- 2)E
0 1
0 1 0 1
C0 C2 C1 C3 2E
D0 D4 D2 D6 D1 D5 D3 D7
0 1 0 1 0 1 0 1 2 E
000 100 010 110 001 101 011 111
Fig. 5.24. Codarea setului de semnale pentru constelaţia 8-PSK

În cazul general al transmiterii a m biţi într-un interval de modulaţie
(interval de simbol), setul redundant al celor 2m+1 semnale (de două ori mai mult
faţă de minimul necesar), se va împărţi în două subseturi cu valoarea cea mai mare
posibilă pentru distanţa minimă dintre semnalele fiecărui subset. În continuare,
fiecare subset este împărţit în alte două subseturi, urmărind de asemenea
maximizarea distanţei minime între semnalele fiecărui subset nou obţinut. Operaţia
se repetă până când se obţine distanţa dm+1 (m+1 fiind numărul total al partiţiilor,
m<n), mai mare sau egală cu valoarea impusă dEmin. Numărul subseturilor obţinute
la ultima partiţie va fi 2m+1 şi fiecare dintre aceste subseturi conţine 2n-m semnale.
Procesul de codare este evidenţiat în figura 5.25. Un bloc de m biţi
informaţionali este divizat în două grupe de lungimi m1 şi m2. Cei m1 biţi se
codează prin intermediul unui codor convoluţional m/n iar ceilalţi m2 biţi sunt lăsaţi
necodaţi. Cei n biţi obţinuţi la ieşirea codorului convoluţional selectează unul din
cele 2n subseturi în care a fost împărţit setul redundant al celor 2n+k-m semnale (în
cazul anterior n=m+1).
1 1
Codor Selectare subset

binar (1, 2, …2n)
Punct - semal
k1 n
1
Selectare puncte
din subset
(1, 2, …2k)
k2
Fig. 5.25
Prezentarea unui asemenea transmiţător se face prin intermediul unei
diagrame, care evidenţiază stările şi tranziţiile posibile de la o stare la alta.
Deoarece această diagramă se aseamănă cu cea corespunzătoare unui codor
convoluţional, numită diagramă trellis, modulaţia codată mai este intitulată în
limba engleză "trellis coded modulation". În figura 5.26 se prezintă diagrama trellis
pentru modulaţia 4-PSK necodată (5.26a), respectiv 8-PSK (5.26b şi 5.26c).
Analiza se va realiza cu referire la modulaţia 8-PSK codată prin comparaţie cu 4-
PSK necodată evidenţiindu-se eficienţa codării.
Trecerile de la o stare la alta sunt etichetate cu numere ce specifică fazele
purtătorului modulat. Fiecare traseu din diagramă corespunde unei secvenţe de
semnale permise. În ambele diagrame (a) şi (b) din fiecare stare pleacă patru
tranziţii, atâtea cât sunt necesare pentru a reprezenta combinaţiile posibile din doi
biţi de informaţie pe un interval de modulaţie.
În diagrama cu o stare pentru 4-PSK necodată, cele patru tranziţii
"paralele" nu introduc restricţii asupra secvenţelor semnalelor ce pot fi transmise.
De aceea, decodorul poate lua deciziile simbol cu simbol. Distanţa euclidiană
minimă este d01= 2E .
În diagrama cu patru stări 8-PSK codată, tranziţiile apar în perechi de câte
două tranziţii paralele. Două trasee care diverg dintr-o stare converg fie în starea
următoare (tranziţii paralele), fie după cel puţin trei tranziţii. Distanţele euclidiene
cele mai mici sunt d2=2, pentru secţiuni ce diferă pe un singur interval de simbol
prin tranziţii paralele.
Pentru oricare trasee, care diverg dintr-o stare şi converg după mai multe
intervale de simbol, distanţa euclidiană este mai mare decât d2. Rezultă că pentru 8-
PSK codată distanţa euclidiană minimă este d2=2 E . Distanţa minimă astfel
determinată poartă denumirea de "distanţă euclidiană liberă" - "free Euclidian
distance" şi se notează cu dfed.
a b c
Fig.5.26. Diagrame trellis: a) cu o stare pentru 4-PSK necodată
b) cu 4 stări pentru 8-PSK necodată c) cu 4 stări pentru 8-PSK codată
Prin comparaţie cu 4-PSK necodată rezultă un câştig de 20lgdfed/d01=3dB
în raportul semnal/zgomot în favoarea modulaţiei 8-PSK codată. Alocarea
semnalelor 8-PSK tranziţiilor din diagrama cu 4 stări s-a făcut, având în vedere
dezideratul maximizării distanţei euclidiene, după următoarele reguli:
(a) tranziţiilor paralele li s-au alocat semnalele cu cea mai mare distanţă între
ele, d2=2 E , adică perechile de semnale C0,C1,C2,C3.
(b) tranziţiilor care diverg dintr-o stare sau care converg într-o stare li s-au
alocat semnale cu distanţa dintre ele de cel puţin d1= 2E , adică semnale
din grupurile (C0,C2) sau (C1,C3).
(c) Toate semnalele 8-PSK sunt utilizate în diagramă cu aceeaşi frecvenţă.
Regulile (a) şi (b) garantează că distanţa euclidiană asociată tranziţiilor
simple sau multiple care diverg din orice stare şi converg în aceeaşi stare este în
permanenţă mai mare decât distanţa euclidiană pentru 4-PSK necodată. Regula (c)
garantează că trellisul are o structură regulată.
5.3.6. Coduri turbo
5.3.6.1 Structura codurilor turbo

Codurile turbo sunt o clasă de coduri de corectare a erorilor utilizate mau
ales în comunicaţii prin satelit şi în alte domenii în care se încearcă transferul
maxim de informaţie în pofida limitării lăţimii de bandă a canalului. Codurile turbo
se apropie cel mai mult de limita Shannon (limita maximă de transfer de date pe un
canal cu zgomot). Înainte de apariţia acestei metode de codare, cele mai bune
rezultate s-au obţinut printr-o soluţie hibridă de asociere a unui cod bloc de
corectare a erorilor se tip Reed–Solomon şi un algoritm de cod convoluţional
Viterbi. Metoda „turbo” a fost introdusa de Berrou, Glavieux şi Thitimajshima în
1993 [BE93]. Denumirea a fost dată pentru a sublinia performanţa de creştere a
lăţimii de banda fără să crească puterea semnalului transmis. E adevărat că metoda
are dezavantajul unei latenţe relativ ridicată, dar acest lucru este neimportant la
comunicaţii prin satelit, unde oricum distanţa mare pe care se realizează transmisia
duce la latenţă sporită.
Soluţia tutbo este tot o combinaţie de coduri, deoarece îmbina în paralel
două sau mai multe codoare covoluţionale sistematice recursive - RSC (Recursive
Systematic Convolutional), permutând intrările de la fiecare codor RSC cu ajutorul
unui dispozitiv de intercalare (interleaver) care va fi numit în continuare întreţesor.
Figura 5.27 prezinta principiul de functionare a codurilor turbo.
Fig. 5.27. Schema de principiu a codării turbo cu două codoare RSC

Se consideră o sevenţă iniţială de K biţi. Cele două codoare generează
secvenţe diferite de simboluri de paritate. Elementul cheie este reprezentat de un
întreţesor (P) care permută biţii de informaţie veniţi de la sursă, înainte de a fi
introduşi în cel de-al doilea codor. Codul rezultat are caracteristici similare cu cele
ale unui cod bloc oarecare de K biţi. Aceste coduri bloc pot tinde către limita
Shannon pe măsură ce K creşte, dar odată cu dimensiunea lui K va creşte şi
complexitatea algoritmului de decodare. Aici intervine turbo-codul, care foloseşte
un algoritm iterativ de decodificare bazat pe două decodoare simple legate fiecare
de un codor. Fiecare decodor va trimite a posteriori către celălalt estimări de
probabilitate ale biţilor codaţi folosind în acelaşi timp estimările primite de la
acesta ca probabilităţi a priori.
Din acest moment decodoarele vor folosi algoritmul de decodare la nivel
de bit MAP (Maximum A Posteriori). Decodorul turbo iterează datele produse de
cele două decodoare până când va obţine o convergenţă, iar rezultatul final va fi o
versiune compactă şi decodată a informaţiei primare.
Performanţele acestor coduri sunt date atât de algoritmii de
codare/decodare, cât şi, mai ales, de modul de proiectare al întreţesorului, urmărind
ca să se obţină eficienţa maximă pentru aceeaşi mărime a blocului.
Pentru corecţia erorilor se pot folosi mai mulţi algoritmi, printre care cei
mai cunoscuţi sunt: PCCC (Parallel Concatenated Convolutional Codes), SCCC
(Serial Concatenated Convolutional Codes) şi HCCC (Hibrid Concatenated
Convolutional Codes).
In figura 5.28 este prezentat un codor turbo generic. La intrare informația
este livrată prin blocuri de lungime N biți. Primul bloc de date va fi codat de către
blocul ENC– care este de obicei un codor sistematic recursiv de rată 1/2 (în
dimensiunea orizontală). Același bloc de informație este permutat de întrețesorul
INT, si codat de catre ENC| care este de asemenea codor sistematic recursiv de rată
1/2 (în dimensiunea verticală). Scopul principal al blocului INT este să crească
distanța Hamming minimă a codului turbo astfel încât după corectarea într-o
dimensiune erorile rămase să fie ușor de corectat în cealaltă dimensiune.
Fig. 5.28 Codor turbo generic de rată 1/3
Ignorând pentru moment întârzierea pentru fiecare bloc, presupunem că

ambele codoare scot datele de ieșire simultan, sub forma tripletului (Xk, Yk- , Yk| ),
deci cu rata de 1/3. Acest triplet este apoi modulat pentru transmisie prin canalul de
comunica’ie. Intrucat codul este sistematic, Dk=Xk este informația de intrare la
momentul k, iar Yk- și Yk| sunt cei doi biți de paritate la momentul k.
Prin puncturare (selectarea între biții de paritate de la ieșirile celor două
codoare se poate crește rata codorului turbo la 1/2. Bitul de paritate poate fi
puncturat ca in figura 5.29, folosind un switch de multiplexare.
Fig. 5.29 Codor turbo de rată 1/2

La ieșirea spre canalul de comunicație va rezulta secvența:
(X1, Y1- ,X2, Y2| ,X3, Y3- ,X4, Y4| , …)
Rate de codare mai bune pot fi obținute folosind mai multe întrețesoare și
mai multe blocuri de codare, așa cum se arată în figura 5.30 pentru un turbo cod cu
n dimensiuni.
Fig. 5.30 Codor turbo de rată joasă

Codurile turbo discutate până acum aparțin clasei codurilor de convoluție
cu concatenare paralelă (PCCC) de vreme ce același flux de informație este codat
de două ori, în paralel, folosind secvențele directă și întrețesută ale blocului de
informație inițial. Schema de principiu a celui mai simplu codor turbo PCCC este
prezentată în fig. 5.31 și cuprinde două codoare CC1 și CC2 și un întrețesor π care
asigură o rată de 1/3 a codului turbo.
Fig. 5.31 Structura PCCC a unui codor turbo cu două codoare constituente
O alternativă clară la structura PCCC este cea a plasării întrețesorului în
serie, intre cele două codoare constituente. O astfel de structură este de tip
(structura codului de convoluție cu concatenare serială). O astfel de structură este
arătată în figura 5.32 având o rată de 1/2 a codorului exterior (CCOuter) și o rată de
2/3 a codorului interior (CCInner), ceea ce asigură pentru codul turbo global o rată
de 1/3 SCCC.
Fig. 5.32. Structura SCCC a unui codor turbo cu două codoare constituente.
În fine să menționăm că poate fi folosită orice altă combinație posibilă a
PCCC si SCCC. O astfel de structură a fost numita structură de cod de convoluție
cu concatenare hibridă (HCCC).
5.3.7. Concluzii privind utilizarea codurilor corectoare de erori
În această secţiune vom compara performanţele sistemelor ce utilizează

codurile corectoare în raport cu sistemele ce nu folosesc aceste coduri. O parte din
rezultate au fost deja amintite şi acum se reiau cu o notaţie mai completă.
În cele ce urmează vom admite că un bloc (codat sau nu) de m biţi mesaj se
transmite în intervalul TB = m / rB , cu rB = rata (viteza) de transmisie a informaţiei
în biţi/s. Dacă se folosesc k biţi de control, rata transmisiei în canal va fi:
rC = rB n / m > rB , cu n = m + k , şi deci TC < TB (durata de transmitere a unui
bit codat e mai mică decât a bitului mesaj iniţial).
Dacă puterea medie de emisie se menţine constantă, atunci energia pe bit
descreşte prin codare şi deci implicit creşte pragul de eroare. Deci trebuie apreciat
în ce măsură probabilitatea de eroare la decodare se menţine scăzută, chiar dacă
probabilitatea de eroare pe canal e oarecum mărită.
Vom folosi următoarele notaţii:
- Pben : probabilitatea de decodare incorectă a unui bit de mesaj într-un sistem
fără codare;
- Pbec : probabilitatea de decodare incorectă a unui bit de mesaj într-un sistem
cu codare;
- Pcen : probabilitatea de decodare incorectă a unui cuvânt într-un sistem fără
codare;
- Pccn : probabilitatea de decodare incorectă a unui cuvânt într-un sistem cu
codare;
- t – capacitatea de corecţie a unui cod bloc;
- qn – probabilitatea de eroare în canal pentru un sistem fără codare;
- qc – probabilitatea de eroare în canal pentru un sistem cu codare;
- p – probabilitatea de recepţie corectă a m biţi;
Avem:
Pben = qn (5.99)
Pcen = 1 - (1 - qn ) m = 1 - p = qn m (5.100)
(dacă erorile de transmisie sunt considerate independente).
În cazul sistemelor cu codare, presupunând că eroarea apare dacă din cei n
biţi ai mesajului sunt cel puţin t+1 biţi eronaţi.
n n
Pcec = p ((t+1) sau mai multe erori)= å Cni (qc )i (1 - qc ) n-i = å p(n, i) (5.101)
i =t +1 i =t +1
sau cu aproximaţia nqc << 1, p(n, i + 1) << p(n, i)
Pcec = Ctn + (qc )t +1 (1 - qc ) n -t -1 (5.102)

Se poate calcula şi rata medie de eroare a unui bit.
rB Pbec = rc (t + 1) Pcec m / n
sau:
Pbec = (t + 1 / n) Pcec (5.103)
Exemplul 5.5:
Probabilitatea de eroare a unui CBS este: Pe = qn = Q 2 Pmed /hrc .
Informaţia se transmite sub forma unor cuvinte de 7 biţi necodate sau de 15 biţi,
codate cu codul BCH (15,7) corector de două erori. Se cere să se compare
probabilităţile de eroare de bit şi de mesaj în cele două situaţii şi să se traseze grafic
în funcţie de Pmed / rB , dacă Pmed şi rB sunt aceleaşi pentru ambele situaţii.
Soluţii: nn=15; m=7; t=2;
Pbe = qn = Q * ( 2 Pmed /hrB )

Pcen = 1 - (1 - qn ) 7
Pcec = c153 qc3 (1 - qc )12
Pbec = 3 × Pcec / 15 = 0,2 Pcec
Diagramele sunt prezentate în figura 5.33:

Probabilitatea
de eroare
10-1
qc
-2
10
10-3
qn
10-4
Pnce
10-5
Pcce
2 4 6 8 10
Pmed
Fig. 5.33. hrB
Concluziile ce se pot trage din examinarea figurii 5.33 sunt:

• orice transmisie codată duce întotdeauna la o probabilitate de eroare în
canal mai mare, dar diferenţa devine semnificativă doar dacă
Pmed /hrB > 8 ;
• codarea nu este justificată oricând: de exemplu la rB şi h fixate, o
probabilitate de eroare de cuvânt este 10 -5 ceea ce înseamnă o economie de
3 dB de putere, dar dacă Pcec = 10 -3 , economia e de numai 1 dB. Se poate
reduce Pe dacă la Pmed şi h fixate, se reduce viteza de transmisie.
Relaţiile (5.43) şi (5.84) reprezintă limitările (marginile) Hamming,
respectiv Plotkin, care furnizează pentru coduri grup (n,m) relaţia dintre viteza de
transmisie (legată de capacitatea canalului şi reprezentată prin raportul m/n) şi
capacitatea de corecţie a erorilor, definite prin raportul d/2n (unde d este distanţa
Hamming), aşa cum se poate vedea în figura 5.34, unde a fost luată în consideraţie
transmisia pe canal binar simetric.
1
Marginea Plotkin
0,8
0,6
0,4
Marginea Hamming
0,2
0 0,1 0,2 0,3 0,4 0,5
0,156
Fig. 5.34.
Definind codul perfect (sau strâns împachetat) ca fiind codul binar format
din mulţimea claselor alăturate, care coincid cu mulţimea tuturor succesiunilor de
pondere k (sau mai mică) pentru orice k şi codul optimal ca fiind codul pentru care
probabilitatea erorii nu e mai mare decât probabilitatea erorii pentru orice alt cod
cu acelaşi număr de simboluri şi cu acelaşi număr de simboluri informaţionale, se
constată că toate codurile perfecte se află pe marginea Hamming.
În funcţie de viteza de transmisie codurile se pot afla pe diferite margini.
Astfel, codurile BCH sunt pe marginea Hamming la viteze mari de transmisie şi
sunt optimale, dar se situează pe marginea Plotkin la viteze mici de transmisie.
Din categoria codurilor optimale mai fac parte şi codurile Golay, Fire şi
codul cu transmiterea repetată a unui simbol (un cod care transmite fiecare simbol
de ( 2m + 1) ori corectează (m) erori). Dintre codurile ce satisfac marginea Plotkin
mai utilizate sunt codurile Read-Muller şi Mac Donald.
În fine, menţionăm că există o categorie de coduri (Elias) care sunt
singurele la care viteza de transmisie nu scade la zero cu creşterea lui n. Pentru
detalii se pot consulta [SP84].
5.4. Probleme
5.4.1 Se consideră o sursă cu alfabetul: X = (x1 x2 x3 x4 x5 x6 x7 x8) şi

probabilităţile: p (1/2, 1/4, 1/8, 1/16, 1/32, 1/64, 1/128, 1/128). Se cere să se
analizeze eficienţa şi redundanţa următoarelor coduri ale acestui alfabet: binar
natural, Shannon-Fano, Huffman.
5.4.2 Se doreşte transmiterea de date binare cu viteza de 1,5 kbit/s pe un

cablu coaxial. Presupunem că sistemul operează cu Pmed/η=2*107. Controlul
erorilor se bazează pe repetarea fiecărui bit, decodarea urmând regula: 00=0, 11=1,
01 şi 10 rejectate. Se cere să se determine:
a) probabilitatea de eroare de bit
b) probabilitatea de eroare a unui mesaj de 1000 biţi
c) numărul mediu de biţi rejectaţi în fiecare secundă de receptor
5.4.3 Pe un canal telefonic cu probabilitatea de eroare de 10-3 se

transmite un cuvânt binar de 8 biţi. Se cere să se determine, în condiţiile în care se
presupune că erorile nu apar în pachete ci independent:
a) probabilitatea de recepţie eronată
b) probabilitatea de a avea eroare pe un singur bit
c) probabilitatea de a avea eroare pe doi biţi
d) probabilitatea de a avea eroare pe trei biţi.
5.4.4 Un grup de 10 caractere ASCII se transmit într-un cadru mesaj cu

control de paritate încrucişată VRC/LRC. Precizaţi distanţa Hamming a codului,
redundanţa acestuia şi eficienţa.
5.4.5 Într-un cod cu repetare, un bit 0 e codat ca o secvenţă de (t+1)

zerouri şi un bit 1 ca o secvenţă de (2t+1) valori 1. Determinaţi matricea
generatoare şi matricea de control pentru codul (1, 2t+1), în cazurile particulare t=1
şi t=2.
5.4.6 Se consideră un cod Hamming linear (7,4) cu matricea

generatoare:
1000101
0100111
G=
0010110
0001011
Se cere să se scrie toate combinaţiile de cod şi să se determine matricea de control,
distanţa Hamming şi capacitatea de detecţie sau corecţie a erorilor.
5.4.7. Biţii de control ai unui cod bloc (8 , 4) sunt generaţi de relaţiile:

c5 = i1 + i2 + i4
c6 = i1 + i2 + i3
c7 = i1 + i3 + i4
c8 = i2 + i3 + i4
unde cu i s-au notat biţii informaţionali. Să se determine: matricea generatoare,
matricea de control, distanţa Hamming a acestui cod.
5.4.8. Se consideră un cod grup cu matricea de control:

10011
H = 01001
00110
a) Se cere să se determine proprietăţile de detecţie şi corecţie a erorilor
b) Să se determine matricea generatoare G a codului
c) Să se verifice dacă cuvintele: 01111 şi 01110 sunt cuvinte de cod
5.4.9. Un cicliccod
(15,5) are polinomul generator:
g ( x) = 1 + x + x + x + x + x . Se cere:
2 4 6
10 8
a) să se stabilească dacă v( x) = 1 + x 4 + x 6 + x 8 + x10 este un polinom asociat

unui cuvânt de cod. În caz contrar să se determine sindromul
b) să se găsească cuvântul de cod corespunzător mesajului 10101
5.4.10. Un cod corector de r erori se numeşte perfect dacă e posibil să

se creeze o matrice standard cu toate combinaţiile eronate de r erori şi nici o altă
combinaţie. Să se arate că un cod ciclic (7,4) generat cu polinomul generator
g ( x) = 1 + x + x 3 este perfect.
5.4.11. Un cod ciclic corector de o eroare are vectorii liniar

independenţi (cuvinte de cod): 0110100, 0001101, 0011010 şi 1101000. Se cere:
a) polinomul generator g(x) şi matricea generatoare G
b) matricea de control H
c) să se verifice dacă 1101100 şi 0111001 sunt cuvinte de cod
5.4.12. Să se determine polinomul generator și matricea generatoare

pentru codul BCH (15,7) şi să se precizeze capacitatea de detecţie şi
corecţie a erorilor.
5.4.13. Se consideră un cod ciclic (15,9) generat de polinomul

g ( x) = 1 + x3 + x 4 + x5 + x6 , capabil să detecteze pachete de erori de lungime
3. Se cere capacitatea de corecţie a erorilor asigurată de acest cod.
5.4.14. Se consideră un cod grup (8,4) obţinut prin adăugarea unui bit
de control al parităţii la combinaţiile codului ciclic (7,4) cu polinomul
generator g ( x) = x 3 + x 2 + 1. Determinaţi distanţa Hamming şi capacitatea de
detecţie, respectiv corecţie a erorilor pentru acest cod.
5.4.15. Un sistem de comunicaţie are următoarele caracteristici:

• debitul de informaţie D=1000 bit/s
• dimensiunea cuvântului n = 8 biţi
-10000/r
• probabilitatea de eroare a unui bit=0,5e c
unde rc este viteza de transmitere a canalului, între 1000 şi 3000 bit/s
a) Precizaţi probabilitatea de eroare de cuvânt la transmisie necodată
b) Proiectaţi un cod (n,m) corector de o eroare cu m=8 şi precizaţi
probabilitatea de eroare de cuvânt în acest caz
5.4.16. Prezentaţi structura unui codor convoluţional pentru codurile:

a) rată 1/2 cu extensia K=5, dfed maximă
b) rată 1/2 cu extensia K=5, dfed maximă
c) rată 2/3 cu extensia K=2, dfed maximă
5.4.17. . Se consideră codul convoluţional (2,1) de restricţie 2, la care

biţii de ieşire C1, C2 se obţin cu relaţiile: C1 = D1, C2 = D1 Å D2, unde D1 şi D2
sunt bistabili din registrul de deplasare de dimensiune N=2. Se cere:
a) Desenaţi diagrama de stare şi diagrama trellis codorului
b) Precizaţi capacitatea de corecţie a codului.
5.4.18. Se consideră codul convoluţional din figura 5.35. Biţii de mesaj

sunt introduşi în codificator în perechi. Se cere să se determine eficienţa codului,
restricţia de lungime şi cuvântul de cod pentru mesajul de intrare 110101, dacă
conţinutul iniţial al registrelor este zero.
Fig. 5.35.
6. ORGANIZAREA SISTEMELOR DE
TRANSMISIE DE DATE
Chiar dacă transmisia de date se face punct la punct, se pune problema

transmiterii semnalelor provenite de la mai multe surse concentrate în acelaşi punct
fizic (exemplul clasic al culegerii de informaţii din proces de la mai multe
traductoare).
Pentru utilizarea cât mai eficientă a suportului fizic, se pune problema
multiplexării canalelor informaţionale, astfel încât mai multe semnale să poată
circula pe acelaşi suport fizic (pereche torsadată, cablu coaxial, fibră optică).
Deoarece prin multiplexare se doreşte să se asigure un debit informaţional
cât mai ridicat, iar capacitatea unui canal fizic depinde de banda disponibilă şi de
viteza de transmisie, s-au impus două metode principale: multiplexare în frecvenţă
şi respectiv multiplexare în timp. Cea din urmă este mult mai folosită în prezent,
fiind asociată cu transmisia datelor digitale, în special la transmiterea volumelor
mari de date, dar necesită asigurarea unei sincronizări perfecte între mesajele emise
şi cele recepţionate.
În fine, o altă problemă de organizare este asigurarea unei reacţii care să
ofere certitudinea că mesajele emise au fost recepţionate. În cazul în care se
depistează erori, sistemul trebuie să asigure fie corectarea, fie retransmiterea
mesajelor eronate.
6.1. Multiplexarea canalelor
Schemele de principiu pentru tehnicile de multiplexare mentionate:

multiplexarea (cu divizare) în frecvenţă (FDM: Frequency Division Multiplexing)
şi multiplexarea (cu divizare) în timp (TDM: Time Division Multiplexing) sunt
ilustrate în schemele din figura 6.1 (a: FDM, b: TDM). În FDM, mai multe semnale
simultane (1...N) sunt multiplexate pe singură linie cu banda de frecvenţă B,
fiecărui canal informaţional i (i=1,...,N) fiindu-i alocată o porţine de banda Bi,
N
astfel încât åB
i =1
i = B . În TDM, eşantioanele mai multor semnale simultane se
transmit secvenţial pe un circuit unic de mare viteză. Un mic increment de timp
este alocat pentru transmiterea fiecărui eşantion. Pe durata unui interval T (numit
perioadă) trebuie să fie transmise eşantioanele tuturor semnalelor, numărul acestora
depinzând de frecvenţa maximă a fiecărui semnal. Perioada T se alege (conform

teoremei lui Shannon referitoare la eşantionare), în funcţie de frecvenţa maximă a
celui mai lent semnal.
Esantionare
N .................. 1
A) B)
Fig 6.1
Fig. 6. 1.
6.1.1. Multiplexare în frecvenţă (FDM)

Multiplexarea în frecvenţă a fost cea dintâi folosită, în legătură cu
multiplexarea canalelor analogice de tipul semnalelor vocale (în telefonie).
În transmisia de date, FDM, se utilizează în special pentru transmiterea de
date binare de joasă viteză, plecând de la ideea că banda alocată canalului telefonic
(300...3400 Hz) este semnificativ mai mare decât cea necesară unui canal de date
de joasă viteză.
În figura 6.2 se prezintă schema de principiu a unui sistem pentru
transmisia de date binare. Pe linie se transmit simultan „n” semnale mesaj smi
(i=1...n), care sunt modulate FSK cu modulatoarele MOD1, după legea:
ìsin 2p ( f i + Df )t , daca s mi = 0
s mi (t ) = í (6.1)
îsin 2p ( f i - Df )t , daca s mi = 1
Semnalele modulate sunt trecute prin filtre trece bandă şi prin blocul de
cuplare la canal, desemnat prin spectrul de emisie FE, care cuprinde şi adaptorul de
impedanţă. La recepţie, filtrul FR asigură şi eventuala amplificare, apoi semnalele
sunt separate prin filtrele trece bandă FTBi identice cu cele de la emisie.
Demodularea se face de regulă prin metode necoerente, folosind discriminatoarele
de frecvenţă DFi bazate pe circuite acordate pe frecvenţele f i 0 = f i + Df ,
f i1 = f i - Df la ieşirea cărora se oferă semnalul binar.
Pe figură sunt marcate cu linie punctată blocuri de tip CTF (convertor
tensiune-frecvenţă) –la emise- şi respectiv CFT (convertor frecvenţă-tensiune) – la
recepţie- pentru a sugera posibilitatea de a utiliza sistemul şi pentru transmisia
semnalelor analogice. Evident, datele analogice s-ar putea transmite FDM şi fără
CTF, dar atunci se renunţă la modulaţia FSK. Singura restricţie este aceea că
frecvenţa maximă la ieşirea CTF să fie net mai mică decât frecvenţa purtătoarei fi.
Organizarea sistemeleor de transmisie de date 309
^
FE LINIE FR
F2
SMn(t)
Fn Fig 6.2
Fig. 6.2.
Alegerea ecartului dintre frecvenţele purtătoare centrale fi şi a decalajului
Δf este dictată de performanţele filtrelor şi discriminatoarelor de frecvenţă
disponibile, şi de necesitatea ca energia să fie concentrată în jurul frecvenţelor
fi+Δf, pentru a evita distorsiunile. Acest ultim deziderat implică utilizarea unor
valori ale indicelui de modulaţie mai mare decât 1. Un alt factor decisiv în alegerea
numărului de căi simultane este viteza de emisie a datelor binare. Ecartul dintre
purtătoare trebuie să crească pe măsură ce viteza de transmisie [bauds] este mai
mare. CCITT recomandă următoarele valori pentru ocuparea canalului vocal
300...3400 Hz:
• pentru 50 bauds: f i = 300 + 200i , cu Δf=30 Hz, i=1...24
Un sistem FDM poate transmite semnale în ambele sensuri, situaţie în care
se pot şi amesteca semnale de viteze diferite, dar numai din cele trei menţionate.
Eficacitatea transmisiei este modestă, circa 0,2, dar prin faptul că sistemul este
perfect transparent la durata intervalului elementar de bit TB pot fi vehiculate
semnale asincrone. În figura 6.3 se prezintă şi o modalitate de combinare a
semnalelor de joasă viteză FSK (la 50 bauds) cu semnale transmise FSK pe o
singură cale, dar cu viteze sporite 2400...9600 bauds, în conformitate cu CCITT
Rec. V.26, V.27 şi V.29. Ideea FDM se poate însă extinde şi pentru transmiterea
semnalelor de date ce necesită o bandă superioară celei corespunzătoare canalului
vocal. Aceste semnale se denumesc date de bandă largă DBL, iar sistemele de
transmitere se numesc sisteme cu curenţi purtători. În scopul transmiterii DBL pe
reţeaua telefonică, se grupează mai multe canale mesaj corespunzând semnalelor

unitare ce ocupă banda 0...4 KHz. Douăsprezece astfel de canale constituie grupul
primar de bază în banda 60...108 KHz. Prin reunirea a 5 grupuri primare se obţin
60 canale telefonice cu banda 312...552 KHz. Reunirea a 5 grupuri secundare
formează grupul terţiar de bază cu 300 de circuite, în banda 812...2044 KHz. În
fine cu trei grupuri terţiare se crează grupul cuaternar de bază, cu 900 de circuite,
în banda 8516...12388 KHz.
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24
2220
1020
2100
2340
2700
2820
3180
2580
1140
2970
1260
1740
1980
2460
3060
1500
1620
1860
420
660
780
900
540
V26
2400 bauds
V27
4800 bauds
V29
9600 bauds
[Fh]
600 1000 1200 1700 1800 2400 2600 2800 3400

Fig 6.3
Fig. 6.3.
Grup primar
12 11 10 9 8 7 6 5 4 3 2 1
60 64 68 72 80 84 100 104 108
5 4 3 2 1 1 2 3 4 5
Cond
60 108 156 204 300 112 504 652 504
Grup tertial
4 5 6 7 8
812 2044
Grup cuaternal
7 8 9
8516 9243 9836 11068 111568 12388

Fig 6.4
Fig. 6.4.
În figura 6.4 se prezintă modul de separare a canalelor cu curenţi purtători

în conformitate cu CCITT Rec.M 3.20 cu menţiunea că acestea prevăd şi o
separare a grupului primar în 8 sau 16 căi, pe lângă cea cu 12 căi reprezentată în
figură. De remarcat că un canal este numit direct în raport cu un grup dacă
frecvenţele audio din banda de frecvenţe a grupului cresc în aceeaşi ordine reletivă
cu cea a canalelor şi inversat în raport cu un grup dacă frecvenţele din grup scad în
ordinea numerotării ascendente a canalelor.
Se observă că banda grupurilor terţiare şi cuaternare este superioară celei
teoretice pentru a lăsa intervale care să faciliteze filtrarea. Scopul normalizării
alocării canalul este dublu: limitarea tipului de echipamente utilizat şi posibilitatea
de transfer dintr-un sistem de transmisie în altul fără a mai fi necesară pre-
transpunerea în banda 300...3400 KHz. În plus, pe lângă canalele transmise, se
transmit pe cablu şi unde pilot care permit măsurarea şi reglarea nivelului
semnalului recepţionat, precum şi asigurarea testelor de continuitate. Alegerea
frecvenţelor pilot se face în aşa fel încât să nu coincidă cu nici una din frecvenţele
centrale.
6.1.2. Multiplexarea în timp (TDM)
TDM este o tehnică numerică de intercalare de biţi sau de cuvinte

(caractere) emise pe diferite canale de joasă viteză şi apoi de transmitere a acestora
pe un canal de viteză ridicată; la capătul liniei un dispozitiv de demultiplexare
(distribuitor) permite refacerea semnalelor de viteză joasă in forma iniţială.
Principiul TDM poate fi asociat cu modul de funcţionare al unui comutator
rotativ, aşa cum se arată în figura 6.5. Când comutatorul ocupă o anumită poziţie,
informaţia de pe canalul de date este eşantionată şi valoarea eşantionului transmisă
la canalului de viteză ridicată.
1 1
2 2
MOD CANAL DEMOD
R
R Ceas de
Ceas de
emisie receptie
SINCRONIZARE
Fig 6.5
Fig. 6.5. Schema de principiu pentru TDM

În figura 6.6 se prezintă formele de undă (figura 6.6.e) pentru cazul în care
sunt multiplexate patru semnale sm1(t)...sm4(t) (figura 6.6 a...d).
Sn1(t)
A)
Te
T
B)
Sn2(t)
Sn3(t)
Te C)
T
Sn4(t)
T
D)
^
Sn1(t)
E)
T
^Sn4(t)
Cadrul 1 Te/m Te
Fig 6.6
Fig. 6.6.
Evident, semnalele mesaj pot fi discretizate (secvenţe de date binare,
eventual ieşirea unui CAN). În speţă, modulatorul poate fi asimilat unui cuantizor.
Durata de fixare a comutatorului pe un anumit canal depinde de modul în care se
face intercalarea la nivel de cuvânt (de exemplu, 150 ms la transmisia cu viteza de
50 bauds), sau la nivel de bit (de exemplu, 20ms la viteza de 50 bauds).
În figura 6.7.a se prezintă tehnica de multiplexare de caracter (compus din
1 bit de start, 5 biţi de informaţie, 1 ½ biţi de stop), iar în figura 6.7.b se prezintă
tehnica de multiplexare de bit, la care biţii de start şi stop au fost anulaţi.
1 2 3 4 5 6 7 8
Canale
a)
Impulsuri de
protocol si supervizare
1234 ...44
Canale
b)
Fig 6.7
Fig. 6.7.
6.1.2.1. Multiplexarea temporală de caractere

În cazul general, un tren de impulsuri binare cu viteza (debitul) D [bit/s], se
împarte în blocuri succesive de lungime identică L, numite cadre, iar fiecare cadru
în subblocuri de lungime li, numite intervale de timp (IT):
L = å li (6.2)
i
Ritmul de repetiţie a cadrelor este (D/L) [cadre/s]. Succesiunea IT de

acelasi număr i în diferite cadre constituie un circuit de date numit canalul i, având
debitul binar liD/L [bit/s].
Un canal de date poate fi exploatat în mod aritmic cu un cod utilizând
cuvinte de lungime li biţi şi o cadenţă de transfer ci caractere/secundă. Este posibil
să se transmită pe canalul i informaţie (deci fără elementele START şi STOP din
caractere), dacă se respectă condiţiile:
l i ³ li şi D / L ³ Ci (6.3)
şi dacă asigură regenerarea elementelor START şi STOP la recepţie.
În figura 6.8 se prezintă structura unui multiplexor temporal de caracter, în
care MVJ sunt module de joasă viteză, iar MVI sunt module de viteză înaltă.
Schema permite şi combinarea de circuite cu debite diferite. Aceasta
presupune, de exemplu divizarea cadrului în intervale de timp egale corespunzător
debitului cel mai mare şi transmiterea pe acelaşi IT şi a semnalelor cu debite
inferioare. Soluţia însă are o eficienţă scăzută. O îmbunătăţire se obţine plecând de
la Di minim şi apoi oferind canalelor cu debite inferioare mai multe IT în acelaşi
cadru, obţinându-se astfel debite 2Di, 3Di, etc.
Cai d e joasa viteza
MVJ MVJ MVJ MVJ

DATE
Modul
general
(joasa viteza)
EMISIE BLOC DE MEMORIE RECEPTIE
Serializare date MNJ
Stocare caractere Stocare caractere
Memorare semnalizari Memorare semnalizari

Modul de
muultiplexare
Calculul lungimii cadru Calcul interval esantionare
. .
. .
MVI MVI MVI
Fig 6.8
Fig. 6.8.
Primul sistem de transmisie TDM utilizat pe scară industrială a fost Bell
System T1. Sistemul foloseşte perechi de fire torsadate cu repetoare la fiecare 1800
m, permiţând transportul a circa 1,5 milioane bit/s. Sistemul combină tehnica de
modulaţie în cod de impulsuri cu multiplexarea în timp.
În figura 6.9 se prezintă modul de amplasare a sistemului T1 în grupul în
care se multiplexează şi circuitele de transmitere a datelor binare; în sistemul
global de transmitere a informaţiei pe circuite telefonice în SUA, T1 multiplexează
24 de canale vocale prin cuvinte de 7 biţi informaţionali la care se adaugă 1 bit de
sincronizare.
Un alt bit de supervizare/sincronizare se adaugă la sfârşitul cadrului al 193-
lea bit (figura 6.10).
2
Banca 1
de T1
. T2 1
Semnalele
. canale 2 M 2 T3
vocale
. U . 1
. 3 X . M 2 T4 1
. U . M M T5
4 6 X . U U
7 . X X
2
6
Date T2
binare T3 .
T4
MCI MCI
Telefax Tleviziune
Fig 6.9
Fig. 6.9.
Canal 1
Canal 24
0,647 us
Esantion Sincronizare
sincronizare cod N
(2^9=128)
1 2 3 4 5 6 7 .........
Fig 6.10
Fig. 6.10.
Cadru d e256 biti , 125 us

IT 0 IT 1 IT 15 IT 31
Canal 1 Canal 30
12 3 4 5 6 7 8 1 2 3 4 5 6 7 8 1 2 3 4 5 6 7 8 1 2 3 4 5 6 7 8 1 2 3 4 5 6 7 8
Sincronizare 15 canale vocale Canal de 15 canale vocale]

si alarma semnalizare (16-30)
Fig 6.11
Fig. 6.11.
În total T1 operează cu 193*8000=1544000 [bit/s]. Secvenţa biţilor din

poziţia 193 a cadrelor este examinată la recepţie; dacă ea nu corespunde unei
anumite configuraţii, atunci se decide că sincronizarea s-a pierdut. Trebuie luată
însă o măsură de precauţie: configuraţia de testare a sincronizării trebuie să fie
unică, să nu coincidă cu una venită din semnal vocal. S-a hotărât ca această
secvenţă să fie 010101..., adică în poziţia 193 alternează valori 1 şi 0.
Sistemul T1 se utilizeaza în USA, Canada şi Japonia. În Europa sistemul
dominant folosit in multiplexare se numeşte E1. E1 şi T1 folosesc acceaşi frecvenţă
de eşantionare (8 kHz), cuvinte de aceeaşi lungime (8 bits) şi aceeaşi rata de
transmisie a sloturilor (64 kbps). Diferenţa constă în faptul că un cadru E1 conţine
32 sloturi, faţă de 24 de sloturi in T1. Standardul CCITT corespunzător lui E1
(G.732) recomandă un sistem cu 32 de canale din care 30 vocale, iar două (în
poziţiile IT0 şi IT16) rezervate pentru semnalare, supervizare şi alarmare. Rezultă
o viteză de transmisie de 64000*32=2048 Mbiţi/s (figura 6.11). Ulterior sistemul
E1 s-a extins pentru mai multe canale, variantele purtand numele de E2 (120
canale), E3 (480 canale) şi E4 (1920 canale).
Ulterior au apărut specificaţii îmbunătăţite ca performanţe, mult mai
potrivite pentru aplicaţiile multimedia. Sistemele Tx (x=1,2,3) sunt numite acum
DSx – de la Digital Signal - (x=1,2,3). Tabelul 6.1 prezintă prin comparaţie
principalele servicii digitale din SUA, respectiv Europa.
Tabelul 6.1
DS-n Canale Viteză (Mbps) E-n Canale Viteză (Mbps)
DS-0 1 0.064 E-0 1 0.064
DS-1 24 1.544 E-1 32 2.048
DS-2 96 6.312 E-2 128 8.448
DS-3 672 44.736 E-3 512 34.368
Probleme deosebite apar atunci când transmisia are loc pe fibră optică. În
această situaţie standardele de acces care s-au impus sunt Synchronous Optical
Network (SONET) în SUA, respectiv Synchronous Digital Hierarchy (SDH) în
celelalte ţări. SONET defineşte mai multe niveluri ale purtătoarei optice - Optical
Carrier (OC) şi debitele de informaţie prin semnalele sincrone de transport
Synchronous Transport Signals (STS). Ierarhizarea soluţiilor pentru transmisia pe
fibră optică este prezentată în tabelul 6.2.
Tabelul 6.2.
Semnal electric Valoare optică Viteza Capacitate
STS - 1 OC - 1 51.84 Mps 28 DS-1 sau 1 DS-3
STS - 24 OC - 24 1.244 Gbps 672 DS-1 sau 24 DS-3
Standardele ce definesc setul de parametri operaţionali pentru transmisia

optică utilizează în prezent tehnica de multiplexare prin divizare de undă - Wave
Division Multiplexing (WDM). Trebuie menţionat însă că există şi implementări
care permit transmisia multiplexată pe fibră optică tip FDM, care operează la
2.5 ± Gbps pe distanţe până la 50 Km, respectiv de tip TDM operând 9.953 Gbps.
Ambele tehnologii operează cu fluxuri optice cu lungime de undă unică la
transmisie unidirecşională şi cu două lungimi de undă (roşu, respectiv albastru)
pentru transmisii bidirecţionale pe aceeaşi fibră. Utilizând WDM (multiplexare prin
folosirea mai multor lungimi de undă) se pot obţine viteze de operare mult mai
mari, de ordinul Tbps.
6.1.2.2. Multiplexarea temporală de bit

Această metodă derivă din TDM de caracter, cu menţiunea că IT are
lungimea de un bit. Lungimea canalului se calculează după debitul de viteză joasă
Di. Astfel, cu Di=1200 bit/s şi D=19200 bit/s rezultă L=D/Di=16 biţi. Pe măsură ce
un bit soseşte prin linia de viteză joasă, este stocat într-o memorie tampon şi emis
la primul IT afectat canalului. Pentru a combina canale de viteze diferite, este
necesar ca acestea să fie multipli întregi şi exacţi ai debitului de pe canalul cel mai
lent.
În cazul în care se urmăreşte combinarea unor fluxuri de date asincrone, se
apelează la tehnica „umplerii cu biţi”, care se bazează pe conceptul de memorare
elastică. Un dispozitiv de memorare elestică permite stocarea unui flux de date
binare, în aşa fel încât să poată fi extras cu o viteză diferită de cea cu care a fost
încărcat. Iată, de exemplu, cazul în care trei semnale cu durata semnificativă o
secundă au fost eşantionate cu frecvenţele 2000, 3000 şi respectiv 5000 de
eşantione pe secundă, iar eşantioanele au fost codate în cuvinte de 8 biţi. După
fiecare interval de o secundă, se lasă un alt interval de o secundă în care datele
colectate sunt transmise pe canalul de înaltă viteză. Cele trei memorii se pot goli cu
acelaşi debit maxim de 5000 eşantioane pe secundă. După 1000 de eşantione
transmise pe fiecare canal, pe primul canal nu se mai transmit date utile. Totuşi
pentru că în absenţa semnalului există riscul ca un zgomot să fie considerat la
recepţie semnal util, se continuă transmiterea unor biţi „de umplutură” U, aşa cum
se poate vedea în figura 6.12. Evident, după ce s-au mai transmis 1000 de caractere
apar biţi „de umplutură” şi pe canalul 2.
Cadrul Cadrul Cadrul Cadrul Cadrul Cadrul

1 2000 2001 3000 3001 5000
1 2 3 1 2 3 U 2 3 ........... U 2 3 U 2 3 U U 3
biti de umplutura
Fig 6.12
În figura 6.13 se prezintă o schemă bloc care implementează tehnica de

umplere cu biţi la recepţie. Datele şi biţii „de umplutură” se extrag cu frecvenţa
adecvată, iar biţii „de umplutură” sunt îndepărtaţi.
Ceas local
Refacere Ceas
ceas local Ceas ajutator
Date
Buffer elastic Identificator Buffer Date
Biti de Extregere
umplere biti de umplere
Fig 6.13
Fig. 6.13.
O problemă aparte în legătură cu multiplexarea temporală de bit o
constituie transmisia sincronizărilor, în primul rând a informaţiilor de sincronizare.
O secvenţă de sincronizare se compune din mai mulţi biţi, uzual 8, pe canale de
viteză joasă.
Astfel, la o transmisie cu D=9600 cu cadre de 16 biţi, primul bit din cadru
este afectat pentru sincronizare, următorii 14 pentru crearea a 14 canale de
informaţie cu debitul 600 biţi/s, iar următorul bit din cadru este destinat informaţiei
de control, care apare ca un cuvânt de 8 biţi intercalat între 14 cuvinte de 8 biţi
informaţionali (figura 6.14).
Informaţia de semnalizare corespunzătoare canalului i este transmisia deci
în 8 cadre succesive, după un pachet de (14+1)*8=120 cadre, deci la intervale de
1200*16/9600=0,2 secunde.
8 biti 8 8 8 biti 8 8 8
Control Canal Canal Canal Control Canal Canal

VI 1 2 14 VI 1 2
Fig 6.14
O metodă mai complexă constă în transmiterea informaţiilor de control în

perioadele de absenţă a datelor de emis, sau în locul acestora, într-o configuraţie
specială de 48 biţi, din care 32 au o formă specifică, următorii 8 sunt informaţie de
control, iar ultimii 8 valoarea binară inversată a informaţiei de control. Dacă la
recepţie se recunoaşte corect secvenţa specială de 32 de biţi, se testează următorii
16 biţi privind corespondenţa direct/invers şi în cazul corect se acceptă informaţia
de control.
Prin această tehnică semnalizările sunt transmise cu o întârziere
sistematică, dar se permite conceperea unor reţele de multiplexare în care se poate
face transferul mai multor canale de la un multiplexor la altul fără a mai fi necesară
demultiplexarea, aşa cum se vede în figura 6.15.
1 Tren unic
2 (canalele 1..s)
M M M
CVJ de U 56 kbit/s cu 19.200 bit/s
2400 bit/s U 23 U Spre alt MUX
X X 9 X
36
22
22
Canale Canale noi
Fig 6.15
Eficacitatea dispozitivelor de multiplexare de bit este ridicată, dar de

ordinul celor cu multiplexare de caracter. Astfel, pe circuitul de viteză înaltă cu
D=72 Kbit-s se pot crea 58 de canale de 1200 bit/s (eficacitate 0,97) sau 14 canale
de 4800 bit/s (eficacitate 0,93).
6.1.2.3. Multiplexarea statistică (STDM)

Multiplexarea statistică, numită şi inteligentă (ITDM), oferă o eficienţă
sporită în raport cu TDM convenţională, în sensul că permite ca suma debitelor de
date să fie mai mare decât debitul pe linia de viteză înaltă, prin alocarea dinamică a
intervalelor de timp dintr-un cadru numai canalelor de viteză joasă active la un
moment dat. În felul acesta se ocupă şi intervalele „de tăcere” care apar inevitabil
în orice sistem de transmitere de date.
Denumirea de „inteligent” pentru un multiplexor statistic vine desigur de la
faptul că la structura acestuia (figura 6.16) apare cel puţin un microprocesor care
gestionează canalele de viteză joasă (CVJ). Desigur, în structură apar memorii
RAM pentru stocarea temporară a datelor, a căror dimensiune depinde esenţial de
numărul de CVJ gestionate, fiind cuprinsă între 16 K şi 100 Kocteţi.
Memorie
comuna
CVJ1 Activa
Memorie
CVJ2 Inactiva Precodare CVJ-1
. (optional)
. Legatura
.
Codare . Gestionarea
. Memorie
Semnalizari . operatiilor
. De cadru
. combinata
.
. Memorie
CVJn Activa
CVJ-n
PROCESOR
Fig 6.16
Fig. 6.16.
Lungimea memoriilor tampon este fixată pentru fiecare canal separat, de

obicei în ordinea crescătoare a debitelor. De multe ori, un sistem de pointeri permit
înscrierea mai multor registre tampon pentru aceeaşi cale.
Problema majoră a STDM este aceea a stabilirii stării de activitate sau
inactivitate a unei căi. Aceasta depinde de modul de conectare al căilor la
multiplexor şi de recunoaşterea unor caractere speciale de semnalizare
(început/sfârşit de mesaj, sincronizare).
Constituirea unui cadru ce urmează a fi transmis pe linia combinată (de
mare viteză) se poate efectua în două moduri esenţiale:
- comutare „inteligentă” a căilor mai frecvent utilizate în intervale în care pe alte
căi nu se transmite;
- alocare dinamică a duratei IT în funcţie de frecvenţa de apariţie folosind şi
compresia de date, de exemplu printr-o precodare în cod Huffman.
În figura 6.17 se prezintă comparativ cele două metode (fără compresie
figura 6.17.c şi cu compresie figura 6.17.d).
Pentru referinţă s-au prezentat patru surse de semnal cu Di=1200 bit/s la
care frecvenţa mesajelor (fără multiplexare) este sugerată în figura 6.17.a, iar
succesiunea semnalelor în cazul TDM convenţionale la 4800 bit/s este prezentată
în figura 6.17.b. Cu (.) s-au notat intervalele de inactivitate.
S1
1 .
A) C
S2 .
2 . 2 2 P
S3 U
3 . 3 . 3 . 3
S4
4 . 4 . 4
S1
S2 T T
B) S3 CPU
D D
S4 M M
S1
S2
C) S3 1 2 3 4 1 2 3 4 1 2 3
S4 CPU
S1
S2
compresie
S3
compresie
ITDM
ITDM
S4 1 2 5 36 54126 35412635
CPU
S5
S6
Fig 6.17
În figura 6.18 se prezintă două tipuri de cadre. Unul se foloseşte în TDM
convenţională şi în el conţinutul memoriei active de pe fiecare cale e precedat de 2
octeţi, primul prezentând numărul căii, celălalt numărul de caractere transferate pe
acea cale (figura 6.18). În al doilea mod cadrul are o lungime maximă prefixată, iar
fiecare cale are un anume loc, fie că este sau nu activă. Un separator de 2 biţi (notat
cu T) face demarcaţia dintre 2 căi succesive. În cazul unei căi inactive, în cadru
apare numai separatorul. În cazul căii active, conţinutul memoriei de cale este
plasat în cadru, urmat de separator. Metoda se aplică doar dacă s-a făcut o
precodare Huffman pe ansamblul caracterelor de date (fig 6.18.b). În ambele cazuri
din 8 căi sunt active doar CVJ1, CVJ3 şi CVJ7.
Numar de caractere
(1) 3 Caractere
(3) 2 Caractere
(7) 5 Caractere C
CVJ1 CVJ2 CVJ7 P
a) Control de
Numar de
cale activa paritate
pentru
cadru
Cai inectave: CVJ2 CVJ4 CVJ5 CVJ6
C
T T T T T T T P
b)
Caractere caractere caractere
CVJ1 CVJ3 CVJ7
Fig 6.18
Fig. 6.18.
6.1.3. Comparaţie între diferite metode de multiplexare

În tabelul 6.3 se prezintă câteva caracteristici ale sistemelor de
multiplexare prezentate, pe baza cărora se pot formula unele criterii de comparaţie
şi alegere a celei mai adecvate soluţii.
a) Comparaţie între FDM şi tehnicile TDM
TDM şi FDM pot fi privite de la început ca tehnici duale, operând în
domeniul timp, respectiv în frecvenţă, ceea ce ar putea acredita ideea că nu sunt
diferenţe semnificative între metode. Din punct de vedere practic însă, TDM este
net mai avantajoasă, pentru că:
• În FDM se foloseşte o circuitistică mai variată, mai sofisticată şi mai
pretenţioasă în raport cu TDM care oferă posibilitatea implementării cu
circuite simple, modularizate;
• ÎN FDM eficienţa este scăzută datorită zonelor libere lăsate pentru
prevenirea interferenţelor şi diafoniilor, ceea ce duce şi la mărirea
excesivă a benzii. TDM nu prezintă practic interferenţe;
• Banda minimă necesară pentru multiplexarea a M semnale de intrare
cu banda maximă fm este Mfm la FDM şi Mfm/2 în cazul TDM, dacă
eşantionarea se face cu fe=2*fm;
• FDM este mai puţin flexibilă. O schimbare a frecvenţei centrale pe un
canal ar impune modificarea tuturor frecvenţelor utilizate în sistem;
• FDM nu poate multiplexa canale sincrone
Tabelul 6.3
METODA DE FDM TDM de TDM de bit STDM
MULTIPLEXARE caracter
CARACTERISTICI
Debit pe legătura combinată Canal < 100 kbit/s <200 kbit/s <156 Kb/s
telefonic
Debit pe căile de viteză 200 bauds 19200 bit/s 19200 bit/s 19200 bit/s
joasă asincrone
Debit pe căile de viteză -- 64 Kbit/s 64 Kbit/s 19200 bit/s
joasă sincrone
Sensibilitatea la zgomotul f. slabă slabă ridicată nulă
de pe linia de viteză înaltă
Întârziere în transferul nulă considerabilă redusă considerabilă
datelor
Mixare de canale diferite da da da da
Număr de semnalizări redus important important important
necesare
Întârzierea în transmisia nulă redusă important important
semnalizărilor
Eficacitate slabă (0.2) bună (0.8) f. bună (0.9) excelentă >1
Capacitatea canalului Redusă mare mare f. mare
Flexibilitate f. slabă bună bună f. bună
Fiabilitate Bună f. bună f. bună bună
Posibilitatea de nu da (recent) da (recent) da
reconfigurare automată
Posibilitatea de realizare de nu uneori uneori da
canale multipunct
Preţ de cost ridicat rezonabil rezonabil ridicat
b) Comparaţie între TDM de bit şi de caracter

TDM de caracter este mai avantajoasă în cazul multiplexării canalelor
asincrone, eficienţa crescând datorită posibilităţii de renunţare la transmiterea
biţilor de start şi de stop.
În figura 6.7 se observă că la TDM de caracter se transmit 64 de caractere
în 8 cadre, în timp ce la TDM de bit se transmit numai 44 de caractere în 8 cadre.
În compensaţie, TDM de bit necesită o tehnică de buffer-are mai simplă şi este deci
mai economică. Avantajul este mai pregnant la multiplexarea canalelor sincrone.
c) Comparaţie între TDM şi STDM
STDM se recomandă în situaţiile în care se transmit blocuri de lungime
variabilă, eventual cu viteze diferite şi cu frecvenţe diferite de apariţie. În caz
contrar, prin simplitatea aparaturii TDM este mai avantajoasă.
d) Ierarhizarea canalelor discrete

Un mare avantaj al unui sistem discret este facilitatea de a transporta orice
tip de semnal numeric fără interferenţe. De exemplu, pe un canal de viteză de 2400
bit/s pot fi multiplexate un număr de 8 viteze de modulaţie diferite, în conformitate
cu CCITT Rec 101 (vezi tabelul 8.4). În figura 6.19 se arată care sunt combinaţiile
de multiplexare de bază recomandate de CCITT G752, folosind un echipament de
multiplexare primar de 1544 bit/s.
Tabelul 6.4.
Viteza de modulaţie Structuri caracter Nr. canale
(bauds) lungime totală biţi stop omogene
50 7,5 1,5 46
75 7,5 1,5 30
100 7,5 ; 10 1,5 ; 1 22
110 11 2 22
134,5 9 1 15
150 10 1 15
200 7,5 ; 10 ; 11 1,5 ; 1 ; 2 10
300 10 ; 11 1;2 7
24 4 7
64 kbit/s 1,5 Mbit/s 6,8 Mbit/s 44,7 Mbit/s
(24x64 kbit/s) (4x1,5 Mbit/s) (7x63 Mbit/s)
600 cai vocale

44,7 Mbit/s
5
32 Mbit/s
(5x6,3 Mbit/s)
300 cai vocale

32 Mbit/s
Fig 6.19
Fig. 6.19.
6.2. Sincronizarea
Problema sincronizării între datele recepţionate şi cele emise a fost
abordată deja pe parcursul lucrării, în special în legătură cu transmisia semnalelor
în banda de bază, a semnalelor modulate de semnale binare şi bineînţeles, în
legătură cu multiplexarea temporală.
În cele ce urmează vom proceda la o prezentare sintetică a tehnicilor

generale utilizate în sistemele de comunicaţie, care permit ca la recepţie semnalul
de ceas să aibă aceeaşi frecvenţă şi să fie în fază cu semnalul de ceas de la emisie.
Se remarcă deci că operaţia de sincronizare implică două etape: una primară
(brută)- care urmăreşte corectarea abaterii de frecvenţă şi alta secundară (fină)-
care urmăreşte corectarea abaterii de fază (sinfazare).
6.2.1. Tehnici de sincronizare utilizate în transmisia de date
Vom clasifica tehnicile de sincronizare în trei categorii: sincronizare de bit,

sincronizare de bloc(de caracter) şi sincronizare de mesaj.
Sincronizarea de bit se realizează printr-un semnal de ceas (recepţionat
odată cu datele sau refăcut din date), care este asociat datelor recepţionate. Soluţiile
actualee apelează la tehnica de autosincronizare şi folosesc de regula circuite tip
PLL comandate numeric de tranziţiile din 0 în 1 şi din 1 în 0 ale liniei de date. În
cazul în care prin structura sistemului sau prin protocolul de comunicaţie utilizat
există riscul de pierdere a sincronizării datorită unei absenţe prelungite a tranziţiilor
se apelează la transmitere, înaintea fiecărei emisii într-un anume sens, a unui
caracter suplimentar de deschidere (opening PAD character) care este o succesiune
alternativă de „0” şi „1”.
Sincronizarea de caracter se realizează prin recunoaşterea unuia sau a două
caractere speciale de sincronizare (SYN). Receptorul, după recunoaşterea
caracterelor SYN, declanşează un proces de sinfazare a ceasului de recepţie.
Recunoaşterea caracterului SYN se bazează de cele mai multe ori pe o tehnică de
numărare de biţi, în special în situaţiile în care SYN reprezintă secvenţa „numai 1”.
În anumite situaţii (mesaje lungi), este necesară inserarea de secvenţe SYN
în fluxul de date. Această sincronizare se numeşte de mesaj. Dacă într-un interval
de timp prestabilit nu se recepţionează un SYN, se rejectează mesajul curent şi se
aşteaptă până la recepţionarea caracterului SYN ce precede următorul mesaj.
În fond, sincronizarea de caracter şi cea de mesaj sunt proceduri de
încadrare (recunoaştere a începutului şi sfârşitului de mesaj) şi sunt specifice
protocolului de comunicaţie pe legătură (vezi capitolul 7).
6.2.2. Transmisii asincrone şi sincrone
6.2.2.1. Transmisii asincrone

O suită de date asincrone se foloseşte doar la transmisii de joasă viteză, de
regulă până la 1200 bit/s. Specificul transmisiei asincrone constă în faptul că sursa
de date produce caractere la momente aleatoare, iar transmisia are loc fără a ţine
seama de caracterele precedente sau de cele ce urmează. Apare astfel o succesiune
de simboluri distanţate de intervale aleatoare.
Caracter (11 biti) Caracter
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Pauza
(nu
Biti informationali (7) STOP obliga-
START Pari- torie) START
tate
Fig 6.20
Linia poate fi în starea MARK („1” logic) sau SPACE („0” logic); prin
convenţie în pauze linia stă în MARK. Fiecare caracter începe cu un bit de start,
„0” logic, care produce o tranziţie în linie. Urmează apoi un număr de biţi
informaţionali, uzual 7 sau 8, pentru cele mai utilizate coduri (ASCII, respectiv
EBCDIC), dar numărul lor poate fi mai mic (5 la codul Baudot) sau mai mare. Un
bit de paritate (opţional) poate oferi un control de paritate pară sau impară, detector
de erori singulare. La sfârşitul caracterului linia este repusă forţat în „1” de unul
sau doi biţi de STOP (se foloseşte şi un impuls de durata 1,5 TB, situaţie în care se
spune că se folosesc 1 şi ½ biţi de STOP).
Într-o transmisiune asincronă, sincronizarea caracterelor se face evident
prin recunoaşterea semnalelor de început (START) şi de sfârşit (STOP), motiv
pentru care metoda de sicronizare se mai numeşte start-stop sau aritmică.
Sincronizarea biţilor este imediată, pentru că atât la emisie cât şi la recepţie există
ceasuri având aceeaşi frecvenţă nominală. Uşoara derivă care apare între momentul
sesizării START care declanşează generatorul local şi momentul ideal de
eşantionare nu are importanţă la viteză redusă în care se transmit datele.
6.2.2.2. Transmisii sincrone

O transmisiune sincronă implică asocierea frecvenţei de date binare cu un tren de
impulsuri de sincronizare (de ceas, de bază de timp) având durata constanta TB/2,
egală cu pauza (fig 6.21).
Biti de date Biti de date
Carac ter SYN
Mark
Spac e
Fig 6.21
Recepţia unui caracter SYN declanşează recepţia sincronă a caracterelor

informaţionale, fără a mai fi necesari biţi de start sau stop. În general, un bloc
mesaj este compus de regulă din 1 sau 2 caractere SYN, un număr de caractere
informaţionale sau de control (100...1000), un caracter terminal, ce prelucrează
sfârşitul mesajului şi unul sau două caractere de control.
Problema structurii mesajului este însă o problemă de protocol şi va fi

detaliată în capitolul 7.
O problemă aparte o constituie intervalul maxim în care se pot transmite
date fără a pierde sincronizarea, sau altfel spus numărul maxim de caractere după
care se impune transmiterea unui caracter SYN. Aceasta depinde esenţial de
precizia ceasului (deriva oscilatorului cu cuarţ ce asigură baza de timp) şi este
evident condiţionată de rata transmisiei.
Să mai menţionăm că modemurile sincrone pot fi utilizate pentru
transmiterea datelor asincrone şi reciproc, modemurile asincrone se pot utiliza
pentru date sincrone dacă există posibilitatea de refacere a tactului la recepţie din
date (auto-sincronizare).
Transmisiile asincrone sunt avantajoase pentru mesaje neregulate (de ex.
mesaje de la consola operator), sunt puţin costisitoare şi necesită o interfaţă simplă.
Transmisiile sincrone asigură o eficienţă sporită (prin eliminarea biţilor de start şi
stop) şi o viteză mult sporită de transmisie, bineînţeles cu o structură mai complexă
şi implicit un cost mai ridicat.
Să menţionăm că există şi aşa numitele transmisii izocrone, o combinaţie
între transmisia sincronă (în sensul că se foloseşte o bază de timp comună la emisie
şi recepţie) şi cea asincronă (se menţin biţii de stop şi de start).
6.2.3. Unităţi de sincronizare cu memoria tampon elastică

Una din cele mai utilizate soluţii actuale pentru compensarea abaterilor de
frecvenţă şi fază ale semnalului de acces recepţionat faţă de cel existent (local) este
sincronizatorul cu memorie tampon elastică, sau sincrobit. De altfel, schema de
principiu este similară cu cea prezentată în legătură cu autosincronizarea, doar ca în
această situaţie ceasul poate fi considerat recepţionat pe un circuit separat.
Sincrobitul compensează diferenţele de frecvenţă şi întârzierile de
propagare prin aceea că memorează date cu viteza impusă de ceasul de la recepţie
şi le livrează după tactul ceasului local.
În figura 6.22.a se prezintă diagrama de timp, iar în figura 6.22.b structura
unui sincrobit cu capacitate de memorare de 32 biţi, ce poate lucra la viteze de
4,8.....19,2 Kbit-sec.
Datele recepţionate sunt aplicate unui registru de deplasare de 64 biţi. Dacă
tactul cu care se face memorarea în registru şi cel local cu care se face extracţia
acestor date coincid, extragerea începe exact cu bitul 33. Dacă ceasul local este mai
rapid, atunci se începe extragerea din poziţii anterioare lui 33, iar dacă ceasul este
mai lent, din poziţii ce succed poziţiei 33. Rezerva (elasticitatea bufferului) este
foarte mare, dar dacă apare riscul unei depăşiri a capacităţii, se formulează o
alarmă şi se provoacă recentrarea automată, chiar cu riscul pierderii sau duplicării
datelor in curs de recepţie.
Punct de
comparatie Buffer
Ceas receptionat Date
elastic Date
Selector Resincronizare
64 biti
Intrare iesire
Ceas local Deplasare

( mai lent ) la dreapta
Ceas (tact)
Comparator
receptionat de tact
Deplasare
Ceal local la stinga Ceas local
( mai rapid )
A) B)
Fig 6.22
Fig. 6.22.
6.3. Strategii de transmisie în sistemele cu reacţie
De la început s-a precizat că abordarea transmisiei în sensul unidirecţional

sursa-receptor este pur teoretică, în aplicaţii concrete fiind necesar un dialog între
posturile distanţe, fie într-o configuraţie pe două fire care permite doar legături
bidirecţionale alternate (semiduplex SD), fie 4 fire, într-o configuraţie duplex
(full duplex FD), care permit legături bidirecţionale simultane.
Astfel de sisteme poartă denumirea de sisteme cu reacţie, şi pentru
asigurarea continuităţii fluxului de date se pot alege mai multe strategii de
transmisie. Scopul principal al reacţiei constă în depistarea anumitor erori în
transmisie, fie în vederea corectării acestora, fie, mai frecvent, al detectării lor şi a
solicitării retransmisiei blocului de mesaj în care s-au depistat erori.
Canalul invers (de reacţie) poate controla diferite porţiuni din sistemul de
transmitere date, aşa cum se vede în figura 6.23.
(Rec eptie)
( Emisia )
Post Codare Modulator Demodulator Decodare Post
dispecer (decizie) Canal (decizie) local
( PD ) (modem) (Modem ) (PL)
I
II
III
Fig 6.23
Fig. 6.23.
I Legătura de reacţie controlează numai canalul. În funcţie de calitatea recepţiei,
se modifică prin modem nivelul (puterea) semnalului sau chiar structura sa
(exemplu: componenta spectrală)
II Legătura de reacţie controlează ansamblul modulator-demodulator, putând să

ofere în plus faţă de prima variantă informaţii privind sincronizarea mesajelor
emise şi recepţionate.
III Legătura de reacţie implică şi dispozitivele de codificare/decodificare, care
permit să se decidă asupra corectitudinii mesajelor.
Spre deosebire de primele două tipuri de reacţie, care se mai numesc şi de
precizie, reacţia III, de tip post-decizie, efectuează un control asupra mesajului şi
nu numai asupra canalului. De aceea sistemele performante apelează la reacţii de
acest tip şi în cele ce urmează se vor face referiri numai la sistemele cu reacţie
post-decizie, numite pe scurt sisteme cu reacţie.
Sistemele cu reacţie se pot împărţi în două categorii:
a) sisteme cu reacţie decizională, în care unitatea de decizie de la punctul de
recepţie are capacitatea de a detecta sau corecta erorile. Aceste sisteme se mai
numesc cu cerere de răspuns automat (ARQ- Automatic Request). Există două
posibilităţi de efectuare a transmisiei:
- dacă informaţia se recepţionează corect (fără eroare), sau erorile au
fost corectate, nu se mai transmite semnal de corecţie.
- dacă la recepţie se detectează erori, fără a putea fi corectate, se cere
prin canalul de reacţie retransmisia semnalului.
Evident, sistemele cu reacţie decizională implică utilizarea de coduri cu
posibilităţi mari de detecţie sau corecţie a erorilor.
b) sisteme cu reacţie informaţională, la care receptorul nu are posibilitatea de a
decide asupra corectitudinii informaţiei. El transmite pe canalul invers
informaţii despre modul cum au fost recepţionate semnalele. Emiţătorul
compară informaţia transmisă cu cea recepţionată şi în funcţie de aceasta ia
măsurile adecvate corectării eventualelor erori.
De regulă, sistemele cu reacţie informaţională nu utilizează coduri cu
proprietăţi autocorectoare, ci se bazeză pe repetarea semnalului în caz de
necoincidenţă între semnalul emis şi cel recepţionat.
Uneori, pentru a împleti avantajele cele două sisteme, se folosesc sisteme
cu coduri detectoare de erori atât la transmisia pe cale directă, cât şi pe calea de
reacţie, analiza corectitudinii transmisiei efectuându-se atât la receptor cât şi la
emiţător.
6.3.1. Strategii la transmisie în sisteme cu reacţie decizională

(ARQ)
Vom considera cazul general în care emiţătorul transmite mesajul asupra

căruia receptorul a furnizat decizia de existenţă a erorii. Există trei categorii de
sisteme cu reacţie decizională şi retransmitere ce vor fi descrise în continuare.
6.3.1.1. Metode de retransmitere cu oprire şi aşteptare

(procedura „STOP AND WAIT”- Stă şi Aşteaptă)
Este cea mai veche metodă, aplicabilă atât pe circuite duplex, cât şi
semiduplex, situaţie în care în fond se justifică. Ea constă în transmiterea unui bloc
(i) de date şi aşteptarea deciziei de confirmare pozitivă sau negativă a recepţiei.
Dacă recepţia confirmă un mesaj corect prin ACK – Acknowledge, emiţătorul
transmite blocul următor (i+1); în caz contrar se recepţionează NAK – Not
Acknowledge şi se retransmite blocul (i). În figura 6.24 se prezintă schema de
transmitere „Stă şi Aşteaptă” pentru un canal semiduplex cu debitul binar D, la o
transmisie punct la punct.
PD -> PL Bloc i Bloc i+ 1
PL -> RD
m + k+ s
td= _______ r
ti= __
tp tr tp tr
D D
fgi 6.24
Fig. 6.24.
Intervalul de timp până la transmiterea blocului următor i+1, după ce a
început emisia i, este suma:
t = td + ti + 2(t p + tr ) (6.4)
unde:
- td este timpul transmiterii blocului de date (td=n/d, cu n=m+k, sau
td=(n+s)/D dacă se transmit pe lângă cei m biţi informaţionali m şi cei de
control k, precum şi biţii s de sincronizare sau/şi de adresa)
- ti este timpul de transmisie a semnalului răspuns de r biţi ( t i £ t d )
- tp este timpul de propagare a semnalului între PD şi PC
- tr este timpul de inversare a sensului de transmitere în modem (dispare la
transmisiile pe canale duplex)
Notând cu pe probabilitatea de eroare a unui bit şi presupunând toate erorile
independente şi detectabile, pe durata medie necesară transferului corect al unui
bloc este:
t
tm = (6.5)
(1 - pe ) n+s
iar debitul eficace:
m(1 - pe )n+ s
Def = m = (6.6)
t t
Acest debit trece printr-un maxim în funcţie de lungimea mesajului

informaţional m. Efectuând derivata debitului eficace în raport cu m se obţine:
dDef
= D(1 - pe ) m+k +s [m(m + u ) log(1 - pe ) + u ] /(m + u ) 2 (6.7)
dm
Valoarea optimă a lui m este cea care anulează derivata:
1 2
m* = u - 4u / log(1 - pe ) - u (6.8)
2
În figura 6.25.a se reprezintă variaţia debitului eficace în funcţie de
lungimea m a biţilor informaţionali; raportul Def/D reprezintă eficienţa transmiterii
pentru diferite probabilităţi de eroare pe.
În figura 6.25.b se prezintă lungimea optimă a blocurilor la o strategie „stă
şi aşteaptă” pentru D=1200 bit/s pe canale cu probabilităţi independente, în funcţie
de produsul D(tp+tr).
Fig. 6.25.
Exemplul 6.1:
Să se determine lungimea optimă a blocului de date şi eficacitatea
transmisiei cu strategia „stă şi aşteaptă” pe un canal semi-duplex cu D=4800 biţi/s,
tp=2 ms, tr=100 ms, dacă se foloseşte pentru detecţie un cod ciclic cu polinom
generator de 16 biţi şi 56 de biţi suplimentari s, dacă probabilitatea de eroare
reziduală este pe=10-4, respectiv 10-5.
Soluţie:
u=16+56+2*4800*102*10
pentru pe=10-4, m*=2760, Def=2625 biţi/s, Def/D=54 %
pentru pe=10-5, m*=9740, Def=3930 biţi/s, Def/D=52 %
6.3.1.2. Metode cu retransmisie continuă

Se utilizează numai pe canale duplex. La această metodă emiţătorul
transmite blocurile i, i+1, i+2, ... fără a aştepta semnalul de decizie de pe reacţie.
El întrerupe transmiterea când recepţia anunţă o eroare pe canalul de reacţie, şi
retransmite blocul eronat împreună cu blocurile următoare acestuia. Evident, pe
calea de reacţie debitul este mult mai scăzut decât pe calea directă. În funcţie de
numărul de blocuri retransmise N, metoda se mai numeşte şi „Go back N”.
Dacă transmisia se face fără erori, durata necesară transmiterii unui bloc,
cu notaţiile din 6.3.1.1, este t=td. Notând cu j numărul de blocuri emise până la
recepţionarea semnalului de reacţie, durata de închidere a buclei este:
t ¢ = ti + 2t p £ ( j - 1)t
Transmiterea fiind reluată începând cu blocul eronat, j va lua cea mai mică
valoare întreagă superioară lui (1+t’-t). Astfel, confirmarea de recepţie pentru
blocul i+1 soseşte în timp ce sursa emite blocul i+j. Dacă reacţia confirmă eroare
se transmit j blocuri.
Durata medie necesară transferului unui bloc va fi:
tm = t[1 + j (1 - pc ) / pc ] (6.10)
cu pc = (1 - pe ) n+s , adică probabilitatea de transmisie fără erori.

Eficienţa transmisiei va fi:
m 1 - pc -1
n = Def / D = (1 + j + ) (6.11)
n+s pc
unde n depinde (prin j) de timpul de propagare tp, fiind invers proporţional cu
produsul tp D.
În figura 6.26 se prezintă lungimea optimă m a blocului de date
informaţionale la o transmisie continuă pentru canale cu probabilităţi independente.
S-a considerat: pe=10-4, k+s=32.
Se constată, analizând figura 6.25 şi figura 6.26, că la o transmisie continuă
blocurile au lungime mai mică pentru viteze mari, în timp ce la transmisia „stă şi
aşteaptă” lungimea optimă creşte odată cu produsul D*tp
6.3.1.3. Metoda retransmisiei selective

Această metodă, utilizabilă tot numai pe circuite duplex, constă în
transmitere continuă cu retransmiterea numai a blocului eronat. Eficienţa
transmisiei va fi mai ridicată.
Def / D = m(1 - pc ) n+ s /(n + s ) = mpc /(n + s ) (6.12)
dar se impun măsuri suplimentare de refacere a ordinii blocurilor (deci memorarea
unui număr mare de blocuri).
În toate cele arătate până acum s-a considerat că transmisia pe canalul de
reacţie se face fără eroare. Acest lucru este în general realizabil deoarece se
utilizează o viteză redusă de transmisie pe reacţie, dar se impune de regulă şi
realizarea unei codări cu corecţie a erorilor (de exemplu în cod de pondere
constantă: C nm ).
În prezent, pentru canale la care p e £ 10 -4 , aşa cum este cazul în
majoritatea sistemelor de telemecanică, schema cea mai eficientă este cea cu
detecţie de erori şi retransmisie, pentru detecţie utilizându-se coduri ciclice, uzual
de tip BCH.
6.3.1.4. Comparaţie între metodele de retransmisie

În figura 6.27 se prezintă schema de funcţionare pentru strategiile ARQ:
a) stă şi aşteaptă, SD;
b) retransmisie continuă, FD, Go back 7, folosind un contor al blocurilor
modulo 8;
c) retransmisia selectivă, FD
1
1 1 1
2 2
1 3 1
2 3
CK CK 2
4 1A
2 4 1A
CK CK CK CK CK CK CK CK CK CK K
2 Eroare 3
CK CK CK CK CK CK CK CK CK CK K
8A 7A 6A 5A 4A 3A 2AC
eroare 3 5
8A 7A 6A 5A 4A 3A 2AC
5 4
6 4 6
2 5 7 5
7 6
2 3 6 3
7 7
4 8
3
3 3 9
5 8
3 6 CK
4 CK 9
1A 5 11 1A
7 10
5A 4A 3A 2A
6 Eroare
5A 4A 3A 2A
8 12
4 7 11
9 13
4 8 12
10 9
9 14 13
6
9
5 7 15
5 eroare
5
5
A B C
Fig. 6.27.
De menţionat că şi în cazul transmiterii continue, şi în cazul retransmiterii
selective, numărarea răspunsurilor se face modulo 8. Acest lucru permite şi
introducerea unui contor de timp, în sensul că dacă nu se primeşte într-un anumit
interval un răspuns (ACK sau NAK) să se retransmită mesajul următor ultimului
ACK acceptat.
La retransmisia continuă, răspunsurile notate ACK, pot fi înlocuite cu
NAK, pentru ca blocurile respective, chiar dacă decodificate corect nu se iau în
consideraţie (se anulează după recepţie). În anumite proceduri, nu este nevoie ca în
cazul retransmisiei continue să fie achitate toate blocurile. Dacă există o anumită
capacitate de memorare, atunci se poate aştepta o anumită perioadă, numită
„fereastra de anticipare”. Un ACK pozitiv va confirma recepţia corectă a tuturor
blocurilor care îl preced şi pentru care nu s-au emis confirmări.
În mod obişnuit, în cazul strategiei Go Back N este necesară memorarea a
N blocuri la emisie; la recepţie nu este necesară decât memorarea blocului curent,
care după validare se transmite spre operare. În cazul retransmisiei selective, sunt
necesare minimum N blocuri de memorie şi la emisie, şi la recepţie. Pentru a
acomoda însă viteze diferite de transmisie şi de prelucrare a blocurilor; este posibil
ca necesarul de memorie să fie mai mare.
Evident, soluţia cea mai simplă şi mai ieftină este „stă şi aşteaptă”,
deoarece nu necesită numerotarea blocurilor, nici memorarea altui bloc decât cel
curent. Pe de altă parte este şi cea mai puţin performantă privind randamentul
transmisiei, după cum se poate vedea în tabelul 6.5.
Tabelul 6.5.
Stă şi aşteaptă Retransmisie Retransmisie
continuă selectivă
pentru m=1000 46 % 93 %(N=7) 94 %
şi pe=10-5
Def pentru m=1000 inadecvat 23% ( N ³ 29 ) 86 %
η=
D şi pe=10-4
(satelit)
Retransmisia selectivă, cea mai costisitoare, se recomandă doar în situaţii

în care timpul de propagare este lung şi avem posibilitate crescută de eroare
reziduală în canal (caz tipic: transmisia prin satelit).
În aplicaţiile clasice de transmitere de date, strategia „stă şi aşteaptă” este cea mai
folosită. Retransmisia continuă se recomandă atunci când se doreşte şi combaterea
erorilor care apar în pachet.
6.3.2. Structura blocurilor de date la sistemele cu reacţie

informaţională
Întrucât la astfel de sisteme receptorul joacă un rol pasiv, informaţia de
reacţie trebuie să reproducă integral conţinutul informaţional al mesajului emis. Se
deosebesc două posibilităţi:
- retransmiterea identică a blocului de date recepţionat;
- recodarea informaţiei înainte de a fi retransmisă. Dacă recodarea este
biunivocă, reacţia se numeşte completă. Dacă prin recodare se obţine un
rezumat al informaţiei recepţionate pe canalul direct, atunci reacţia se
numeşte rapidă.
După verificarea informaţiei, emiţătorul decide corectitudinea transmisiei
şi transmite la receptor un mesaj auxiliar, fie de tip DA/NU, situaţie în care
sistemul se numeşte cu confirmare, fie (dacă se detectează eroare), un mesaj care se
poate corecta mesajul de la receptor (sistem cu corecţie). În cazul sistemelor cu
confirmare, în caz de eroare se retransmite mesajul iniţial.
Transmiterea mesajului auxiliar se face pe canalul direct, dar de obicei cu o
metodă de modulaţie diferită faţă de informaţia de bază. Cea mai utilizată metodă
este introducerea acestui mesaj în preambulul blocului care se transmite, indicând
dacă este vorba de un bloc nou sau repetarea celui anterior.
Şi pentru sisteme cu reacţie informaţională este posibilă utilizarea unei
variante cu transmisie continuă (în ambele sensuri, pe canale duplex), detecţia
erorilor la emiţător, retransmisia blocului eronat şi memorarea blocurilor
recepţionate. În acest caz blocurile emise se păstrează la emiţător într-o memorie

temporară până la primirea informaţiei pe canalul de reacţie. Fiecare bloc transmis
pe canalul direct este însoţit de un mesaj auxiliar pentru confirmare.
La primirea unui bloc, receptorul formează informaţia ce urmează a fi
transmisă pe canalul de reacţie şi memorează blocul până la primirea confirmării.
Dacă mesajul este DA, blocul se consideră corect şi se transferă către utilizator cu
condiţia ca şi blocurile anterioare să fi fost recepţionate corect. Dacă mesajul
auxiliar este NU, se şterge blocul din memorie şi în locul lui se înscrie noul bloc
transmis.
Este evident că sistemele cu reacţie informaţională lucrează la o viteză
redusă. Ele se recomandă pentru blocuri de lungime mică, la care recepţionarea
corectă este foarte importantă, cum este cazul telecomenzilor.
6.4. Probleme
6.4.1. Două semnale de bandă egală, joasă, sunt eşantionate şi multiplexate în timp
folosind MCI. Semnalul TDM este trecut printr-un filtru trece jos şi apoi transmis
pe un canal cu o bandă de 10 KHz. Se cere:
a) care este frecvenţa maximă de eşantionare pe fiecare canal, astfel ca să
poată fi refăcut la recepţie;
b) care este frecvenţa maximă pe care o poate conţine spectrul fiecărui semnal
mesaj;
c) schema bloc a sistemului de emisie/recepţie.
6.4.2. Opt semnale analogice sunt eşantionate şi multiplexate în timp utilizând
MCI. Semnalul TDM este trecut printr-un filtru trece jos înainte de transmisie. Şase
semnale de intrare au banda de 4 MHz şi celelalte două sunt limitate la 12 MHz. Se
cere:
a) care este frecvenţa minimă de eşantionare, astfel încât toate canalele să fie
eşantionate cu aceeaşi frecvenţă;
b) proiectaţi o structură TDM asincronă;
c) comparaţi lăţimea de bandă necesară în cazurile a, b.
6.4.3. Douăzeci şi patru de semnale analogice, fiecare cu banda de 15 KHz, sunt
multiplexate în timp şi transmise prin MCI/MA. O bandă de siguranţă de 5 KHz
este cerută pentru a reface semnalele din eşantioanele MCI ale fiecărui semnal.
a) determinaţi frecvenţa de eşantionare pe fiecare canal;
b) determinaţi banda necesară transmisiei;
c) prezentaţi schemele bloc ale receptorului şi emiţătorului.
6.4.4. Un număr de canale de 20 Khz sunt multiplexate (TDM) şi transmise
folosind MCI. Lăţimea impulsurilor de eşantionare este 1 µs. Trenul de impulsuri
TDM este trecut printr-un filtru trece jos de ordinul 1, cu RC=1 µs, care introduce
interferenţe intersimbol între canale. Definind factorul de interferenţă ca raportul
dintre energia semnalului care trece în intervalul de timp următor şi energia

semnalului din intervalul de timp curent, aflaţi:
a) factorul de interferenţă pentru cinci canale;
b) lăţimea necesară a impulsului pentru ca factorul de interferenţă pentru cinci
semnale să fie mai mic de 0,01.
6.4.5. Un sistem de comunicaţie numeric are următorii parametri: rata de transmisie
a biţilor informaţionali rb=900...4800 bit/s, rata de transmisie a canalului
rc=900...9600 bit/s, timpul de propagare tp=10 ms, probabilitatea de eroare pe canal
pe=0,5e-12000/rc. Se iau în consideraţie două tipuri de scheme de control a erorilor: a)
un sistem corector de o eroare folosind blocuri de mesaj de 16 biţi; b) un cod BCH
(255,231) cu dh=7 pentru detectarea de erori şi o metodă „stă şi aşteaptă” de
retransmisie.
a) calculaţi probabilitatea de eroare reziduală de bit pentru cele două cazuri şi
trasaţi diagrama pentru rb=900...4800.
b) ce schemă de control preferaţi şi de ce?
6.4.6. Un sistem numeric de comunicaţie are următorii parametri: rb=24000 bit/s,
dimensiunea blocului 120 biţi, rc valabil până la 48000 biţi/s, probabilitatea de
eroare în canal pe = Q( 2 p med /(hrc ) , cu Pmed / h = 150000 , tp=2 ms. Calculaţi:
a) probabilitatea de eroare a unui cuvânt emis fără codificare Pec;
b) probabilitatea de eroare Pecc când se utilizează un cod BCH detector de o
eroare;
c) Pecc pentru un cod (127,120) detector de erori şi strategie de emisie „stă şi
aşteaptă”;
d) Pecc pentru un cod BCH (127,120) dublu detector şi strategie de
retransmisie continuă.
6.4.7. O schema de sincronizare de caracter funcţioneaza cu secvenţe de iniţiere are
un contor de ceas de 15 biţi. Ceasul furnizeaza un impuls la fiecare 100 msec, iar
timpul de viaţă maxim al unui pachet este de 60 sec. Cât de des trebuie efectuată
resincronizarea
a) în cazul cel mai defavorabil?
b) când se utilizează 240 secvenţe de numere/min?
7. STANDARDIZAREA SISTEMELOR DE
TRANSMISIE DE DATE
În capitolele precedente sistemul de transmisie de date a fost analizat doar ca

o comunicaţie post la post adică pe legături punct la punct. În realitate există
numeroase aplicaţii în care apar legături multipunct, respectiv reţele de
comunicaţie. Acest fapt a condus la necesitatea impunerii unor standarde care să
asigure compatibilitatea între diferite echipamente. Vom prezenta în continuare
evoluția sistemelor de transmisie de date, urmată de prezentarea unui model de
referinţă structurat pe mai multe niveluri, care stă la baza concepţiei oricărui sistem
performant de transmitere de date modern. În acest model problema comunicaţiei
post la post se regăseşte la cele două niveluri inferioare, care vor fi prezentate prin
prisma soluţiilor compatibile cu standardele CCITT (Comitetul Consultativ
Internaţional pentru Telefonie şi Telegrafie), în prezent înlocuit de ITU
(International Transmission Union) şi IEEE (Institute of Electrics and Electronics
Engineers), la nivelul circuitelor fizice şi al protocoalelor de comunicaţie.
7.1. Evoluţia sistemelor de transmitere de date
7.1.1. Evoluţia performanţelor

Dacă la început sistemele de transmisie de date au apelat la mijloacele
clasice de tip reţea telegrafică sau telefonică pentru a realiza interconectarea dintre
diverse terminale la un punct central, dispecer (calculator), după 1975 şi mai ales în
ultimii 10 ani ai secolului XX s-au dezvoltat servicii specifice, adaptate transmisiei
şi teleprelucrării datelor.
Evoluţia în domeniu a urmărit satisfacerea unor obiective concrete, dintre
care cele esenţiale sunt:
- ameliorarea calităţii şi a performanţelor - în acest scop se utilizează linii de
calitate superioară, circuite de bandă largă (cablu coaxial, fibră optică,
satelit)
- reducerea costurilor de transmisie – realizată prin utilizarea de tehnici de

multiplexare a canalelor şi proceduri de compresie de date
- constituirea unor reţele de comutaţie specifice pentru transmisia datelor, în
cadrul cărora s-a generalizat tehnica de transmisie numerică pe linii
metalice în banda de bază
Referitor la ultimul aspect, trebuie menţionat că s-au utilizat, în ordinea
apariţiei, trei tehnici de comutaţie, în funcţie de care se constituie şi arhitectura
reţelei şi se precizează performanţele acesteia: comutaţie de circuite, de mesaje şi
de pachete.
Comutaţia de circuite constă în cuplarea unei linii din setul de linii de
acces la echipamentul (nodul) de comutare la una din liniile de ieşire din nod, pe
toată durata transmisiei. La închiderea transmisiei linia de ieşire poate fi comutată
pe altă linie de intrare. În figura 7.1. se prezintă schema de principiu pentru un
astfel de comutator.
linii
linii de
de Selector Selector
Circuite de ieşire
intrare
conectare
Circuit de comandă
Fig. 7.1
Comutarea de circuite are dezavantajul că blochează linia de transmisie şi

în perioada când posturile distante nu comunică (pauză între mesaje). Cu cât
mesajele sunt mai scurte şi intervalele dintre ele sunt mai mari, cu atât coeficientul
de utilizare al canalelor e mai scăzut. Pe de altă parte, tehnica comutării de canale
nu permite utilizarea la viteze mai mari de 1200 bit/s, în absenţa unor dispozitive
complexe de corecţie a erorilor.
Comutarea de mesaje elimină o parte din aceste probleme. Ea permite
transmisia automată a unui mesaj destinat unuia sau mai mulţi receptori în măsura
în care traseul către destinatar e liber. Aceasta presupune memorarea unui număr
de mesaje într-un nod numit concentrator-difuzor de mesaje (CDM). Spre
deosebire de comutaţia de circuite, linia de intrare se consideră liberă după ce un
mesaj a fost memorat în CDM. Direcţia de transfer a mesajului se stabileşte în
CDM. Tot în acesta pot avea loc operaţii suplimentare asupra mesajului (corecţia
Standardizarea sistemeleor de transmisie de date 339
erorilor, organizarea şirurilor de aşteptare după priorităţi). Reţelele de transmisie cu

comutaţie de mesaje asigură teoretic o utilizare în proporţie de 90-95 % a canalului
discret.
Serviciul de comutare de mesaje a fost adaptat în special la aşa numita
„mesagerie electronică”, folosind serviciile unor cutii de scrisori electronice, care
sunt capabile să efectueze două operaţii esenţiale:
1. difuzarea aceleiaşi informaţii către mai mulți destinatari prezenţi într-o
listă (explicită sau implicită)
2. oferirea diferenţială a mesajului unui destinatar ce nu are capacitatea de a-l
accepta imediat, în mai multe feluri:
- automat (direct), la iniţiativa sistemului de mesagerie, de exemplu la o
oră prefixată sau imediat ce destinatarul e liber
- la iniţiativa destinatarului care are acces liber la cutia de scrisori, fără o
altă intervenţie din reţea.
După 1980 a existat o tendinţă de standardizare a serviciilor de mesagerie,
concretizată în final (1984) de avizul X.400 CCITT care stabileşte un model
funcţional descris în figura 7.2.
Au Au
SERVICIUL DE TRANSFER MESAJE
ATM ATM ATM

Au
Au
ATM ATM Au
Au
Au
Au SERVICIUL DE MESAGERIE ELECTRONICĂ
Fig. 7.2
Modelul evidenţiază trei grupe de entităţi funcţionale:
- Utilizatorul - reprezentat de emiţătorul efectiv sau receptorul final al
mesajului, care poate fi un proces informatic sau o persoană
- Agentul utilizator (AU) - prin care utilizatorul interacţionează direct pentru
pregătirea mesajului, emisia şi recepţia acestuia.
- Agentul de transfer de mesaje (ATM) - care asigură traseul urmat de
mesaje spre AU destinatar.
Totalitatea ATM constituie Sistemul de transfer de mesaje (STM). STM
este la rândul său standardizat (CCITT X.4111) şi cuprinde trei tipuri de
protocoale:
- P1 - protocolul fundamental de intreconectare între două ATM ce oferă o

anvelopă ce conţine numele AU emiţător şi destinatar, prioritatea, cererea
de stocare, etc.
- P2 - antetul mesajelor interpersonale folosite în „poşta electronică”.
- P3 - utilizat în cazul în care STM furnizează servicii unui AU, evidenţiind
o entitate de depozitare şi livrare (EDL), care asigură interfaţa cu ATM, şi
entitatea de agent utilizator (EAU).
În figura 7.3 se prezintă modul de organizare a protocoalelor în STM.
P2
MESAGERIE INTERPERSONALĂ
EAU EAU
P1 P1
ATM ATM TRANSFER DE MESAJE
ATM
Anvelopă Antet
Corp mesaj
P1 P2
P2
EAU
P3 P1
ATM ATM ATM
Fig. 7.3
Cele mai multe performanţe le oferă însă comutaţia de pachete, varianta
evoluată a comutaţiei de mesaje. Ea păstrează principiul de transmitere specific
comutării de mesaje, recepţie, stocare, transmitere, dar preia de la comutarea de
circuite ideea de transmitere simultană a mai multor mesaje în reţea. În fond, un
pachet este un segment de mesaj, prevăzut cu antet, care este transmis într-o reţea,
nu neapărat în ordinea în care a fost decupat din blocul mesaj original.
Legatura1 T
T
Legatura2
T a)
Durata totală
Legatura3 nT
Legatura1
Legatura2 b)
Legatura3
Durata totală T + ( n-1 ) T / p
Figura 7.4.
Ideea creşterii eficienţei transmisiei de mesaje prin separare în pachete este

sugerată în figura 7.4 (a - transmisie cu comutare de circuite pe n linii succesive,
b - transmisie cu comutare de pachete). S-a presupus că legăturile sunt identice,
timpii de aşteptare nuli, iar fiecare mesaj se împarte în „p” pachete identice. S-a
considerat n=3, p=6. Detecţia şi corecţia erorilor se realizează pe fiecare pachet.
Întârzierea pachetului are o semnificaţie redusă, de regulă timpul total de
parcurgere a traseului nu depăşeşte dublul timpului de transmitere.
Prin avizul X2-CCITT în reţele cu comutare de pachete se definesc două
tipuri de servicii:
- serviciul de tip circuit virtual, într-o legătură cu conexiune, care permite
schimbul bidirecţional simultan cu de secvenţe (pachete) de diferite
dimensiuni, dar păstrând ordinea de emisie. Serviciul de circuit virtual
asigură controlul de flux pe fiecare sens.
- serviciul de tip datagramă (fără conexiune), prin care se transmit blocuri
de informaţie independente, fără o respectare obligatorie a secvenţei şi fără
stabilirea prealabilă a unui traseu. Diferitele blocuri pot ajunge la destinaţie
pe diferite trasee, problema recompunerii mesajului rămânând în sarcina
destinatarului. În figura 7.5 se prezintă repartiţia calitativă a domeniilor
acoperite de diferite metode de comutare, în funcţie de debitul de
transmisie şi eficienţa de utilizare a canalului [CO82].
D[KBH/s]
150
48
9,6
1,2
0,6
f[%]
1 10 50 100
Fig. 7.5
Parametrul principal ce influenţează alegerea metodei nu e atât volumul de
date ce trebuie transmis, ci modul în care apar reacţii în fluxul de transmitere,
frecvenţa şi durata schimbărilor. Dacă aceasta prezintă mari oscilaţii în timp se va
utiliza comutarea mesajelor la viteze reduse, sau comutarea de pachete pe măsură
ce creşte viteza. Dacă datele se transmit cu debit constant cu viteză mare se poate
utiliza comutarea de pachete, iar la transferul unui volum foarte mare de date în
flux continuu, cea mai eficientă este legătura directă între calculatoare.
7.1.2. Evoluţia arhitecturii sistemelor teleinformatice

Un sistem de transmitere (la distanţă) a datelor, sau mai pe scurt un sistem
teleinformatic, se poate considera ca fiind un ansamblu de echipamente informatice
(EI) conectate între ele prin legături de date (LD), unde prin EI înţelegem orice
echipament capabil să stocheze şi să prelucreze informaţia, iar LD reprezintă
totalitatea mijloacelor de transmisie care asigură legături punct la punct, multipunct
sau în reţea.
Arhitectura unui sistem teleinformatic poate fi modelată printr-un graf în
care EI reprezintă nodurile, iar LD reprezintă arcele. Legăturile multiple sunt astfel
considerate ansambluri de legături punct la punct.
E1
E1 E1
LD
E1
LD
E1 E1 E1 E1
E1 E1 E1 E1
E1 E1
E1
b)
a) c)
E1
E1 E1
LD
E1
E1
E1
E1
E1
E1 E1
E1
E1
E1
E1
E1
E1
E1 E1
d)
E1
E1
e)
Fig. 7.6
În figura 7.6 se prezintă configuraţiile cele mai răspândite:
a) reţea în stea (radială), de exemplu un calculator central şi mai multe
terminale
b) reţea în linie (multidrop) în care o singură linie (magistrala) de mare
lungime asigură conectarea la distanţă a tuturor posturilor locale cu
postul dispecer (central)
c) reţea în inel (multidrop în buclă) la care în mod obligatoriu informaţia

parcurge toate nodurile
d) reţea arborescentă (de exemplu un calculator central, concentratoare
dispuse în stea sau linie şi terminale conectate la concentrator)
e) reţea neregulată (plasă) care combină structurile de mai sus. Dacă
fiecare EI este legat punct la punct cu toate celelalte, reţeaua se
consideră complet interconectată.
Ţinând seama în primul rând de salturile tehnologice care au impus
anumite performanţe, se pot deosebi patru etape de evoluţie a arhitecturii
sistemelor teleinformatice:
i) Conectarea directă a terminalelor la un calculator central
În perioada de început, când un echipament de calcul costa foarte mult,
tendinţa de distribuţie a funcţiilor într-un sistem a fost cât mai puţin la periferice
(posturile locale) și maximum în calculatorul central. Arhitectura tipică este stea, se
foloseşte comutaţia de circuite (figura 7.7.).
CALCULATOR CENTRAL
Memorie dezvoltata Functii:
- prelucrare de date (aplicatii)
Putere de prelucrare - stocare date
- partajare resurse
Fiabilitate exesiva - control de acces
- siruri de asteptare
- gestionarea terminalelor
MUX CIRCUITE
- gestionarea transmisiei
- interfata utilizator
T1
T4
T2 T3
Fig. 7.7
Calculatorul central dispunea de o unitate de procesare puternică, de o
memorie internă de peste 100 Mbytes şi software-ul rezident este foarte dezvoltat.
Funcţiile executate în sistem, la nivel central erau:
- controlul protejării resurselor între aplicaţii diverse
- reconfigurarea automată a sistemului de explorare a canalelor în cazul unor
defecţiuni parţiale
- protecţia datelor şi menţinerea evidenţei acestora
- reluare după diagnosticarea unei defecţiuni
La nivelul terminalelor, singura funcţie este asigurarea interfeţei cu

utilizatorul. Funcţia de gestiune a transferului de date este partajată între
calculatorul central şi terminale.
O soluţie evoluată care foloseşte un singur calculator central este oferită de
arhitectura multidrop în linie şi utilizarea unor proceduri de selecţie a destinatarului
de tip „polling”. În această variantă terminalele sunt considerate dispozitive
secundare (slave), guvernate de un unic dispozitiv principal (cuplor, master).
Dispozitivele secundare sunt în aşteptarea unui mesaj (invitaţie) din partea
cuplorului, neavând iniţiativa în validarea conexiunilor. Principalul avantaj constă
în reducerea costului prin simplificarea legăturii, redusă la o magistrală unică pe
distanţă mare.
Evident, optarea pentru o arhitectură stea sau una în linie depinde de
amplasarea geografică a terminalelor, o distribuţie uniformă a acestora pledând
pentru varianta stea, iar o grupare locală pentru varianta linie.
ii) Utilizarea concentratoarelor de mesaje
Principalele motive pentru care s-a impus utilizarea concentratoarelor au fost:
- degajarea calculatorului central de o parte din funcţiile de gestiune a
transferului de date, cu atât mai supărătoare cu cât numărul terminalelor
este mai mare.
- reducerea costului sistemului, prin comasarea mai multor circuite de joasă
viteză.
Arhitectura practicată este de regulă cea arborescentă și se utilizează
comutarea de mesaje. În figura 7.8 prezintă modul de amplasare a unui
concentrator şi modul de repartizare a funcţiilor.
Functii:
CALCULATOR - prelucrare de date (aplicatii)
CENTRAL - stocare de date
- partajare resurse
- control de acces
MULTIPLEXOR - gestionarea terminalelor
- gestionarea transmisiei (reduse)
- prelucrari primare
C - stocari de date
-control de erori
C
T T - gestionarea transmisiei
Fig. 7.8
Concentratoarele aveau în general o structură de minicalculator cu ciclu de

execuţie rapid, care implementează funcţii de exploatare simple, dar care permit
maximum de rapiditate. Capacitatea de memorare este variabilă, în funcţie de
numărul de terminale conectate. O parte importantă din structură o constituiau
dispozitivele de intrare-ieşire.
Structura de principiu pentru interfaţarea unui concentrator este prezentată
în figura 7.9.
LINII DE JOASA VITEZA
M
U T
CALCULATOR L
CENTRAL LINII DE VITEZA C CONCENTRATOR T
MODEM U (MINICALCULATOR) I
MODEM P P
RIDICATA L
(LVR) L
O E
R X
O T
R
Fig. 7.9.
Legătura concentratorului cu liniile de viteză joasă (LVJ) se poate face prin
multiplexoare (comutare de circuite), folosind un modem unic la nivelul
concentratorului, sau direct, dacă se transmit semnale în banda de bază.
Concentratorul poate efectua detecţia şi corecţia erorilor pentru LVJ şi
chiar pentru LVR, conversii de cod, reordonarea succesiunii mesajelor, eliminarea
informaţiilor repetitive, precizarea unor depăşiri de limite, uşurând astfel
considerabil sarcinile calculatorului central privind gestiunea transferului de date.
Efectuarea acestor funcţii compensează de cele mai multe ori dezavantajele
provocate de întârzierea în transferarea mesajelor de la terminale, determinată în
special de faptul că legătura calculator-concentrator se face de regulă la intervale
prefixate, în ideea transferului global al informaţiei stocate în concentrator.
iii) Utilizarea calculatoarelor de tip frontal
Calculatorul frontal este tot un mini sau chiar microcalculator, care îşi are
denumirea din faptul că este amplasat imediat în imediata apropiere a
calculatorului central (numit acum şi calculator gazdă), prin care este legat cu o
interfaţă rapidă. De multe ori, frontalul este un procesor pe o plachetă conectat pe
magistrala unui sistem multiprocesor.
Utilizarea unui frontal nu exclude prezenţa concentratoarelor în sistem, aşa
cum se poate vedea din schema din figura 7.10 în care se prezintă şi partajarea
funcţiilor între calculatorul gazdă şi frontal.
Funcţii:
- prelucrare de date (aplicaţii)
- stocare date
CALCULATORUL - partajarea resurselor
CENTRAL - controlul accesului
- şiruri de aşteptare
FRONTAL
- funcţii de tip concentrator
- gestionare şiruri de aşteptare
Concentrator
(dupa caz)
Terminal T
Fig. 7.10
După cum se constată din figura 7.10 frontalul preia complet funcţiile
legate de gestionarea transmisiei de date. E caracterizat printr-un software
specializat pentru acest scop, având şi capacităţi de construire a şirurilor de
aşteptare. Frontalul trebuie să aibă o concepţie modulară, care să permute extensii,
şi suficient de flexibilă pentru a autoriza conectarea unei game de terminale cu
caracteristici foarte diverse. Memoria calculatorului frontal conţine caracteristicile
reţelei (liniile de date şi terminalele) şi lista invitaţiilor de emisie pentru terminalele
ce lucrează în regim de polling. Sarcina sa este de a face ca programele de aplicaţie
să fie independente de caracteristicile fizice ale terminalelor. De asemenea, el
corectează erorile provocate de un terminal şi eventual în cazul unei erori
nereparabile deconectează terminalul. Un frontal reprezintă deci o extensie a
centralului în care operaţiile de gestionare a comunicaţiilor sunt descentralizate.
Centralul rămâne suveran în ce priveşte criteriul de conectare şi deconectare a
liniilor. Utilizarea unui frontal creşte performanţa globală a sistemului, iar faptul că
este programabil permite modificarea procedurilor de transmisie în funcţie de
caracteristicile reţelei fără intervenţia centralului.
iv) Reţele de calculatoare
Reţelele de calculatoare apelează la structuri neregulate, prin care un
terminal poate avea acces la mai multe calculatoare, iar comunicaţiile între
diferitele calculatoare permit realizarea de aplicaţii informatice distribuite. În
aceste reţele se foloseşte comutarea de pachete, care poate fi realizată prin

intermediul frontalelor sau concentratoarelor sau prin utilizarea unor dispozitive
specializate, numite noduri de comunicaţii (NC).
O schemă generală cu distribuirea funcţiilor apare în figura 7.11.
Functii:
- prelucrarea datelor (aplicatii)
- stocare date
- partajare resurse
- control acces
- functii de concentrator
Retea de transmisie de date

cu comutare de pachete
- Gestiune de transport
Fig. 7.11
Un nod de comunicaţie poate fi considerat un dispozitiv secundar inteligent

(procesor) specializat în gestionarea transmisiei.
În figura 7.12 se prezintă structura unui astfel de nod de comunicaţie, care
se substituie unui frontal, în sensul că este conceput pe o plachetă care are asigurată
legătura pe magistrala paralelă cu calculatorul gazdă (magistrala de sistem).
În structura NC se pot defini trei blocuri esenţiale: unitatea centrală şi
circuitele ce asigură gestionarea întreruperilor şi a interfeţelor, blocul de
intrări/ieşiri seriale şi respectiv paralele (acesta din urmă opţional) şi blocul de
memorie RAM – dinamic cu acces dual.
4 canale seriale de intrare/ieşire
Intrări/ieşiri
paralele
IE IE IE IE
SIO SIO SIO SIO PIO
Bloc intrări/ieşiri programabile

8 întreruperi Cădere alimentare
Întrerupere magistrală
Indicatori de stare RAM dinamic
Selector debit Ceasuri Tratare

Controller CPU
informaţional programabile întreruperi
Controller
acces dual
Frontal RAM Interfaţă

ROM magistrală
static Memorie RAM
Magistrală de sistem
Calculator gazdă
Fig. 7.12
Blocul RAM – dual este o piesă importantă, deoarece permite ca

activităţile de transfer de date să se efectueze fără a întrerupe activitatea
calculatorului gazdă. Acesta depune în memorie mesajele pe care vrea să le emita
şi preia din memorie, dintr-o zonă rezervată, mesajele care i-au fost adresate, la
momentele pe care le alege programul principal.
CPU din NC asigură emisiile tuturor mesajelor furnizate de gazdă şi
receptionează toate mesajele care îi vin din reţea; pe cele adresate gazdei proprii le
trimite în RAM, pe cele destinate unui alt calculator le retransmite pe un alt canal,
fără o altă intervenţie a gazdei
Numărul de canale seriale (4) a fost alees din considerente statistice: în
aplicaţiile uzuale un nod de comunicaţie se leagă în medie cu minimum alte două
noduri şi cu maximum alte patru.
Diversitatea reţelelor de comunicaţie a generat eforturi de standardizare,
care în final s-au concretizat în elaborarea “Modelului de referinţă pentru
interconexiunea sistemelor deschise“, care la rândul său se bazează pe acceptarea
unui concept standard de arhitectură şi modelare a activităţilor într-o reţea.
7.1.3. Standardizarea operaţiilor într-o reţea teleinformatică

Principalele concepte cu care se operează în legătură cu caracterizarea
sistemelor teleinformatice sunt cele de: activitate, entitate şi resursă.
Activitatea este un ansamblu coerent de acţiuni elementare desfaşurate
într-un anume scop (de ex. stabilirea unei comunicaţii). Noţiunea de activitate e
recursivă, în sensul că mai multe activităţi ce cooperează într-un scop unic
constituie tot o activitate.
Entitatea este unitatea locală capabilă să desfăşoare o activitate. În sens
mai larg, o activitate este rezultatul acţiunilor unui ansamblu de entităţi cooperante.
Resursele sunt elementele suport utilizate de o activitate. În fond o
activitate se consideră o colecţie evolutivă (alocare dinamică) de resurse utilizate în
satisfacerea unui obiectiv comun.
7.1.3.1. Partajarea resurselor între activităţi

Activităţile dintr-o reţea teleinformatică se separă în două tipuri:
- activităţi de alocare, prin care se gestionează resursele şi sunt alocate
solicitatorilor; scopul activităţilor de alocare este acela de a satisface aceste
solicitări într-un interval de timp acceptabil şi cu o eficienţă sporită.
- activităţi de utilizare, care folosesc resursele, solicitând alocarea; dacă la
un moment dat o resursă nu e disponibilă, apar timpi de aşteptare care nu
modifică natura activităţii utilizatoare.
Când o resursă e partajată între mai multe activităţi la utilizare, ea trebuie
să fie alocată în funcţie de cereri. Aceste activităţi fiind independente există riscul
unor cereri simultane, care trebuiesc memorate în cozi de aşteptare ce urmează a fi
deservite în ordine.
Dacă timpul estimat pentru obţinerea unei resurse e prea lung, riscând să
întârzie nepermis de mult efectuarea activităţii, se procedează la prealocare, adică
se formulează o cerere iniţială, înainte de începerea activităţii.
Soluţia are inconvenientul că blochează resurse pentru o singură activitate,
până la încheierea acesteia, ceea ce poate duce la utilizarea neeconomică a resursei.
Mai corectă este alocarea la cerere, în care cererea se formulează exact atunci când
resursa este necesară, iar după utilizare resursa este imediat restituită. Metoda se
aplică dacă intârzierea în alocare e compatibilă cu structurile activităţii utilizatoare.
Există însă posibilitatea ca din jocul rezervărilor şi eliberarilor de resurse
să apară blocaje, prin aceea că o resursă este conservată în şirul de aşteptare al unei
alte resurse, la rândul său blocată de prima (bineînţeles, interblocarea poate apare şi
între mai mult de două activităţi).
Pentru a preveni interblocările, pe lângă o organizare judicioasa a
activităţilor, se impune fixarea sistematică a unei limite în timpul de aşteptare a
unei resurse, după care se renunţă la activitate, eliberând toate resursele aferente.
Un alt fenomen ce poate apare într-un sistem cu partajarea resurselor, pe

măsură ce încărcarea creşte, este fenomenul de congestie caracterizat prin creşterea
abruptă a timpilor de aşteptare a unei alocări şi totodată scăderea bruscă a debitului
global (figura 7.13).
D;TA Timp de
asteptare (TA)
debit (D)
sarcina
Margine de congestie
fig 7.13
Pentru a controla congestia este suficient să se evite pragul de congestie,
dar pentru a avea o utilizare cât mai eficientă a resurselor, este recomandat să se
lucreze cât mai aproape de acest prag. Strategia constă în determinarea resurselor
critice şi limitarea prefixată a modului de utilizare a acestora.
7.1.3.2. Cooperarea dintre entităţi

Pentru ca să fie posibilă o cooperare între entităţi, între acestea trebuie să
existe mijloace de interacţiune. Prin convenţie, totalitatea mijloacelor de
interacţiune ale unui ansamblu de entităţi se numeşte interfaţă (figura 7.14).
Interfaţă
Entitate
Fig. 7.14
Pentru a facilita descrierea operaţiilor în interfaţă, aceasta se descompune
în cupluri de entităţi, astfel încât ansamblul să fie privit ca o colecţie de cupluri. În
acest fel se poate defini mai usor ansamblul de reguli care guvernează cooperarea
între entităţi şi care se numeşte protocol. Ansamblurile de activităţi guvernate de un
protocol se pot organiza pe straturi (niveluri) de activităţi. Acest mod de
organizare, pentru două niveluri, este prezentat în fig 7.15.
Fig 7.15
Activitatea a serveste drept interfaţă pentru ansamblul de entităţi Ei, care
cooperează între ele prin protocolul P, în scopul realizării activităţii A. La rândul ei
activitatea a este constituită din entităţi ej ce cooperează printr-o interfaţă I sub
comanda protocolului P. Această operaţie de “ambalare” a activităţii a într-o
activitate A poate fi repetată pentru a conduce la o arhitectură cu mai multe niveluri
succesive. Fiecare nivel de activitate va adăuga funcţiile proprii celor realizate de
nivelurile inferioare.
7.2. Modelul de referinţă OSI – ISO.
Eforturile organizaţiei internaţionale de standardizare (ISO) pentru

standardizarea operaţiilor de transfer în sisteme deschise s-au concretizat în
recomandările ISO 7498 [TA96], cunoscute sub numele de “Modelul de referinţă
de bază pentru interconectarea sistemelor deschise“.
În filozofia ISO – OSI, noţiunea de sistem “deschis” descrie un ansamblu
de mai multe unităţi de calcul, cu software-ul asociat, cuprinzând terminale
periferice, procesele fizice şi mijloacele de transport al informaţiei care se
constituie într-un tot autonom capabil să facă şi/sau transferuri de comunicaţie.
Diferite sisteme “deschise” unul altuia în privinţa transferului de informaţii sunt
conectate prin suporturi fizice. Ele işi păstrează autonomă capacitatea de a conduce
un anume proces (o anume aplicaţie), iar interconexiunea lor privește atât transferul
de informaţie cât şi capacitatea acestor sisteme de a coopera în vederea realizării
unei aplicaţii (distribuită) comune. Principalele activităţi care pot evidenţia

cooperarea între sisteme deschise sunt:
- comunicarea interprocesor - implică schimbul de informaţii şi
sincronizarea activităţilor între procesele de aplicaţii.
- reprezentarea datelor - implică toate aspectele creării şi menţinerii
descrierilor de date şi ale transformărilor impuse de schimbări de formate.
- stocarea datelor, inclusiv gestionarea datelor stocate.
- gestionarea resurselor - implică mijloacele utilizate pentru declararea,
lansarea şi controlul aplicaţiilor.
- integritatea şi securitatea implicată de transferul de informaţii.
Pentru păstrarea gradului de generalitate, normele OSI se referă la modele
abstracte, la care interesează doar funcţionarea exterioară. Pe de altă parte sunt
respectate principiile de structurare pe niveluri ale diferitelor faze ale procesului de
prelucrare şi transmitere a informaţiei.
7.2.1. Structurarea pe niveluri a interconectării sistemelor

deschise
Un sistem deschis este considerat ca fiind compus dintr-un ansamblu
ordonat de subsisteme, a căror reprezentare se face de regulă, pe verticală. În
figura 7.16 se prezintă principalele elemente ale modelului, prin trei niveluri
adiacente: N-1, N, N+1.
Nivel ( N+1 ) Pas ( N )
Serviciu N
Nivel (N) Protocol N

Entitate ( N ) Entitate ( N )
Serviciu ( N-1 )
Conexiune ( N-1 )
Nivel ( N-1 ) Pas ( N-1 )
fig 7.16
Un nivel (N) nu interacţionează decât cu elemente din nivelul imediat
superior (N+1) sau imediat inferior (N-1) prin intermediul interfeţei comune.
Fiecare nivel (N) este alcătuit din mai multe elemente active denumite entităţi (N).
Entităţile din acelaşi nivel se numesc entităţi omoloage. Nu toate entităţile
omoloage au nevoie să comunice între ele şi nici nu au această capacitate. Cu
exceptia entităţilor din ultimul nivel (maxim), toate celelalte entităţi (N) au
capacitatea de a furniza entităţilor din nivelul superior (N+1) informaţii sub forma
de ”servicii”. Un element al unui serviciu se numeşte facilitate, iar un element al
activităţii unei entităţi (N) se numeşte funcţie. Când o entitate (N) nu poate asigura
integral ea însăşi un serviciu solicitat de o entitate (N+1), ea face apel la cooperarea
cu alte entităţi (N), în care scop comunică prin intermediul ansamblului de servicii
furnizate de nivelul (N-1).
În concluzie se poate afirma că serviciile unui nivel (N) sunt furnizate
nivelului (N+1) datorită funcţiilor efectuate în interiorul nivelului (N) si, la nevoie,
cu ajutorul serviciilor oferite de nivelul (N-1). O entitate (N) poate furniza servicii
uneia sau mai multor entităţi (N+1) şi poate utiliza serviciile uneia sau mai multor
entităţi. Se defineşte ca “punct de acces servicii” – PAS, punctul în care două
entităţi situate în niveluri adiacente se întâlnesc pentru ca una să poată primi
serviciile celeilalte. Cooperarea dintre entităţi (N) este coordonată de unul sau mai
multe protocoale (N).
Mai multe obiecte, funcţii şi operaţii care asigură comunicarea dintre entităţi
omoloage sunt menţionate în cele ce urmează:
- Conexiunea (N) este asociaţia stabilita la nivelul (N) între două sau mai
multe entităţi pentru asigurarea transferului de date. Terminaţia unei
conexiuni (N) într-un PAS (N) se numeşte extremitate de conexiune, iar o
conexiune ce are mai mult de două extremităţi de conexiune se numeşte
conexiune multipunct.
- Releul (N) este funcţia prin intermediul căreia o entitate (N) retransmite
date recepţionate de la o entitate corespondentă (N) la o altă entitate
corespondentă (N)
- Sursa de date (N) este o entitate (N) care trimite unitaţi de date de serviciu
(N-1) pe o conexiune (N-1), prin unitate de date de serviciu UDS (N)
înţelegându-se ansamblul de date de interfaţă (N) a căror indentitate este
păstrată de la o extremitate la alta a unei conexiuni (N).
- Colectorul de date (N) este o entitate (N) ce primeşte entităţi de date de
serviciu (N-1) pe o conexiune (N-1)
- Transmisia de date (N) este serviciul (N) care transporta entităţi de date de
serviciu (N) de la o entitate (N+1) la una sau mai multe entităţi (N+1).
Conform definiţiilor clasice, transmisia de date se numeşte duplex, dacă se
face în ambele sensuri simultan, semiduplex dacă se face într-un sens sau
altul, sau simplex, dacă se face într-un singur sens (prefixat).
- Comunicaţia de date (N) este o funcţie (N) care transferă entităţi de date de
protocol (N) pe una sau mai multe conexiuni (N-1) în conformitate cu un
protocol (N), prin unitate de date de protocol UDP (N) înţelegându-se
unitatea de date specificată în protocolul (N) ce constă fie din informaţiile
de control de protocol ICP (N) – adică informaţii schimbate între entităţi
(N) într-o conexiune (N) pentru a-şi coordona activitatea comună - sau date
utilizator (N) adică date trasferate între entităţi (N) în beneficiul entităţilor
(N+1) cărora entităţile (N) le furnizează servicii. Echivalentul transmisiilor

de date duplex, semiduplex şi simplex sunt comunicaţiile de date:
bilaterală simultană, bilaterală alternativă şi, respectiv, unilaterală.
În figura 7.17 se prezintă relaţiile dintre unităţile de date şi de protocol aşa
cum apar pentru entităţile (N).
Nivel ( N+1 )
Serviciu ( N ) UDS ( N ) UDS ( N )
Nivel ( N )
Date UDP(N) ICP ( N ) Date UDP(N)
ICP( N )
utilizator (N) utilizator (N)
UDS ( N-1 ) UDS ( N-1 )

Serviciu ( N+1 )
Nivel ( N-1 )
Fig 7.17
Nu este obligatoriu să existe o corespondenţă biunivocă între UDS (N),
UDP (N) şi UDS (N-1) pentru că entităţile (N) pot pune în lucru operaţii de
fragmentare-reasamblare, grupare-degrupare, etc.
7.2.2. Modelul de şapte niveluri ISO-OSI

Modelul de referinţă ISO-OSI cumulează experienţa acumulată de
structurarea pe niveluri a activităţilor în reţele dedicate. Principiile pe baza cărora
s-a ajuns la o structură de 7 niveluri au fost următoarele:
a) Să nu creeze un număr de niveluri prea mare, pentru a nu îngreuna munca
de ansamblu.
b) Să se creeze o frontiera acolo, unde descrierea serviciilor poate fi concisă
şi numărul de interacţiuni la nivelul frontierei să fie minim.
c) Să se creeze niveluri separate pentru a rezolva sarcini ce diferă net prin
prelucrările efectuate sau prin tehnologia utilizată.
d) Să se regrupeze funcţiile similare în acelaşi nivel.
e) Să se aleagă o frontieră acolo unde experimental s-au obţinut bune

rezultate și, pe cât posibil, să se standardizeze interfaţa corespunzatoare.
f) Să se creeze un nivel cu funcţii uşor de reperat, în aşa fel încât concepţia
nivelului să poată fi reunită în întregime şi protocoalele să poată fi
modificate astfel încât să corespundă unor progrese tehnologice în
arhitectură, componente sau tehnica programării, dar fără a afecta servicii
aşteptate la nivelul imediat inferior sau furnizate nivelului imediat superior,
sau funcţiilor altor niveluri.
g) Să se creeze un nivel oriunde este nevoie să se separe un nivel de
abstractizare în manipularea datelor, fie el morfologic, sintactic sau
semantic.
h) Pentru fiecare nivel să nu fie create alte frontiere decât cu nivelurile
imediat vecine (superior sau inferior).
7 APLICAŢIE
6 PREZENTARE
5 SESIUNE
4 TRANSPORT
3 REŢEA
2 LEGATURĂ DE DATE
1 FIZIC
Fig. 7.18
În figura 7.18 se prezintă cele 7 niveluri ale modelului de referinţă. În
continuare vom prezenta o descriere succintă fiecarui nivel, incluzând rolul
acestuia, serviciile oferite nivelului imediat superior şi funcţiile asigurate de el,
inclusiv pe baza serviciilor furnizate de nivelul adiacent inferior.
1) Nivelul Fizic
Acest nivel oferă mijloacele mecanice, electrice, funcţionale şi procedurale
necesare activării, menţinerii şi respectiv dezactivării conexiunilor fizice destinate
transmiterii biţilor informaţionali între entităţi ale legaturii de date
Serviciile furnizate nivelului Legatura de date sunt urmatoarele:
- relizarea conversiunii fizice, adică a traseului între două entităţi fizice prin
suportul fizic al sistemelor deschise interconectate
- furnizarea unităţilor de date, care pot fi biţi (serial) sau “n” biţi paralel ;
- stabilirea identificatorilor extremitătilor de conexiune fizică şi a
identificatorilor circuitelor de date, cu menţiunea că o conexiune fizică
poate fi punct la punct sau multipunct ;
- determinarea erorilor şi a parametrilor de calitate a serviciilor
(disponibilitate, viteza de transmisie, timp de tranzit)
Pentru a asigura acest servicii, funcţiile nivelului fizic sunt grupate în trei categorii:
- activarea sau dezactivarea conexiunii fizice ;
- transmiterea de unităţi de date de serviciu fizice ;
- gestionarea nivelului fizic.
2) Nivelul Legatură de date
Acest nivel furnizează mijloacele funcţionale şi procedurale necesare
stabilirii, menţinerii si, respectiv, sistării conexiunilor de legatură între entităţi
reţea, precum şi transferul entităţilor de date pe aceste conexiuni.
Serviciile furnizate nivelului Reţea sunt:
- conexiunea legăturilor de date şi identificarea extremităţilor ;
- controlul fluxului informaţional, ordonarea traficului ;
- detectarea erorilor şi alegerea parametrilor de calitate ;
Aceste servicii sunt realizate prin funcţiile corespunzătoare:
- stabilirea, respectiv eliberarea conexiunilor linie ;
- realizarea corespondenţei între unităţile de date de serviciu pentru legatură
şi unităţile de date de protocol al legăturii ;
- conectarea legăturii de date pe mai multe conexiuni fizice ;
- controlul ordinii secvenţiale şi asigurarea sincronizării;
- detecţia erorilor de transmisie, format sau exploatare şi asigurarea
procedurilor de reluare a transmisiei după sesizarea unei erori.
3) Nivelul Reţea
La acest nivel se stabilesc conexiunile de reţea şi mijloacele funcţionale ce
permit transferul unităţilor de date reţea între entităţi transport, pe conexiunile de
reţea stabilite. De fapt, este necesară asigurarea unui seviciu coerent de reţea
folosind tehnologii de transmisie diferite şi subreţele, definite ca ansambluri ce
servesc ca posturi releu prin intermediul cărora sistemele deschise terminale pot
stabili conexiuni de reţea.
Serviciile furnizate de nivelul Reţea sunt urmatoarele:
- stabilirea adreselor de reţea şi identificarea reciprocă a sistemelor deschise
terminale (extremitatile);
- stabilirea conexiunor de reţea, care sunt conexiuni punct la punct, fără a
exclude posibilitatea folosirii mai multor conexiuni de reţea între aceleaşi
perechi de puncte;
- identificarea extremitaţilor unei conexiuni de reţea;
- transferul unităţilor de date de serviciu reţea între entităţile transport;
- stabilirea parametrilor de calitate a serviciului, cum ar fi eroarea reziduală,
disponibilitatea serviciului, fiabilitatea întârzierea de tranzit, s.a.
- determinarea erorilor ;
- controlul fluxului de date şi menţinerea ordinii secvenţiale de transmisie a
unităţilor de date reţea ;
- eliberarea unei conexiuni reţea.
Nivelul Reţea realizează următoarele funcţii:

- stabilirea traseului şi a eventualelor puncte releu
- interconexiunea subreţelelor cu observaţia că, dat fiind calitatea diferită a
diverselor subreţele, se pot găsi soluţii (la un cost mai ridicat) care să
amelioreze calitatea de ansamblu a reţelei
- multiplexarea conexiunilor de reţea şi segmentarea sau maparea unităţilor
de date reţea
- funcţii ce asigură detecţia şi corecţia erorilor, controlul de trafic,
reiniţializări.
4) Nivelul Transport
Nivelul Transport optimizează utilizarea serviciilor de reţea disponibile în
sensul obţinerii performanţelor dorite la un cost minim, asigurând un transfer
transparent de date între entităţile sesiune, pe care le eliberează de sarcinile
specifice acestui transfer. Toate protocoalele definite la acest nivel au o
semnificaţie de “capăt la capăt”, extremităţile fiind definite ca entităţi de transport
corespondente. Nivelul Transport nu se preocupă de traseu sau de retransmisii prin
posturi releu, aceste funcţii fiind asigurate de către nivelul Reţea.
Serviciile oferite de nivelul Transport nivelului Sesiune sunt:
- o clasă de servicii de transport este aleasă dintr-un ansamblu definit de
clase de servicii disponibile;
- transferul de unităţi de date (de serviciu sau expres) în condiţiile respectării
unor condiţii de calitate (în caz contrar conexiunea de trasport
întrerupându-se) ;
- eliberarea conexiunii de transport.
Funcţiile prin care nivelul Trasport asigură serviciile menţionate sunt:
- punerea în corespondenţă a unei adrese de transport (care identifică o
entitate sesiune ce solicită stabilirea unei conexiuni de transport) cu o
adresă de reţea (ce identifică entitatea de transport ce deserveşte entitatea
de sesiune corespondenţă). O entitate de transport poate deservi mai multe
entităţi de sesiune, ceea ce implică asocierea unei adrese de reţea cu mai
multe adrese de transport.
- multiplexarea (sau gruparea) conexiunilor de transport în raport cu
conexiunile de reţea ;
- stabilirea, respectiv sistarea conexiunilor de transport, inclusiv
identificarea acestor conexiuni ;
- controlul secventei de transmisie capăt la capăt individualizat de
conexiune, implicând şi operaţii de grupare, segmentare, concatenare,
control de flux, detectarea erorilor, reluarea unei transmisii eronate.
5) Nivelul Sesiune
Acest nivel are rolul de a furniza entităţilor prezentate mijloacele necesare
pentru organizarea şi sincronizarea dialogurilor şi pentru gesiunea schimbului de
date, realizând aşa numita conexiune de sesiune. Aceasta se serveşte de o

conexiune de transport corespondentă. O entitate prezentare nu are acces la o
entitate de acelaşi tip decât prin stabilirea sau acceptarea unei conexiuni de sesiune,
dar poate fi asociată mai multor conexiuni de sesiune, fie simultan, fie succesiv.
Serviciile oferite nivelului Prezentare sunt:
- stabilirea, respectiv, eliberarea conexiunii de sesiune ;
- schimbul de date normale sau expres ;
- serviciul de stocare temporară (a unităţilor de date de serviciu de sesiune,
până eliberarea lor explicită) ;
- gesiunea interacţiunii, în sensul de determinare explicită a entităţii careia îi
revine rândul la control ;
- sincronizarea conexiunii de sesiune ;
- raportarea anomaliilor.
Pentru a putea furniza serviciile menţionate, funcţiile nivelului Sesiune
sunt următoarele:
- punerea în corespondenţă a conexiunilor de sesiune cu conexiunile de
transport ;
- controlul fluxului conexiunii de sesiune, cu evitarea supraîncărcărilor ;
- transferul de date expres, în general cu ajutorul unui serviciu de transport
expres ;
- restaurarea unei conexiuni sesiune (după o întrerupere) permiţând
resincronizarea entităţilor prezentare ;
- sistarea (eliberarea) conexiunii de sesiune ;
- gestiunea nivelului sesiune.
6) Nivelul Prezentare
La acest nivel se asigură reprezentarea informaţiilor pe care le schimbă sau
la care se referă în cursul comunicaţiei entităţile aplicaţie. Acest aspect strict al
reprezentării datelor este legat de conceptul general de sintaxă de transfer. Trebuie
precizat că nivelul Prezentare nu se referă decât la sintaxa, semnatica (conţinutul
reprezentării) nefiind cunoscută decât entităţilor aplicaţie.
Nivelul Prezentare furnizează nivelului Aplicaţie facilităţi privind
transformări de sintaxă (conversii de cod, modificări de format) şi, respectiv de
alegere iniţială a sintaxei.
Prestarea serviciilor prezentate se face prin realizarea uneia din funcţiile:
cerere de stabilire sau sistare a sesiunii, transfer de date, negocieri sau renegocieri
de sintaxă, transformări sau renegocieri de sintaxă, transformări de sintaxă, inclusiv
de tip special (de exemplu transmisiile de date.)
7) Nivelul Aplicaţie
Fiind nivelul maxim, nivelul Aplicaţie constituie singurul mijloc de acces
la mediul OSI, având rolul de a servi drept interfaţă între procesele de aplicaţie
corespondente ce folosesc OSI pentru a schimba informaţii semnificative, fiecare
proces de aplicaţie fiind vazut de omologul său prin intermediul unei entităţi de
aplicaţie, prin protocoale de informaţii şi cu ajutorul serviciilor nivelului
Prezentare. Entitatea de aplicaţie cuprinde un element utilizator şi un ansamblu de
elemente de serviciu de aplicaţie, de care dispune elementul utilizator. Schimbul de
unităţi de date de protocol este singurul mijloc prin care pot comunica elementele
utilizator ale diferitelor sisteme.
Modelul de referinţă ISO-OSI a devenit un instrument de lucru atât pentru
producătorii cât şi pentru utilizatorii de sisteme teleinformatice. Soluţiile
recomandate pentru primele două niveluri: FIZIC, respectiv LEGĂTURĂ DE
DATE vor face obiectul unei tratări detaliate în următoarele două secţiuni ale
capitolului.
7.3. Standardizarea la nivelul Fizic
Deoarece nivelul Fizic asigură circuitele de legatură între două posturi ce

comunică şi procedurile prin care mesajul emis de sursă ajunge la receptor, la acest
nivel vom regăsi toate mijloacele şi tehnicile descrise în capitolele 3, 4, 5, 6
referitoare la alegerea canalului, prelucrarea semnalelor, prelucrarea mesajelor şi
respectiv organizarea transmisiei. Întrucât operaţiile de codare, decodare şi
organizare a transmisiei sunt intim legate de tipul de echipament terminal de
prelucrare a datelor (ETPD) şi de natura operaţiei, standardizarea la nivelul fizic
vizează doar echipamentul ce face interfaţa între echipamentul terminal de
prelucrare a datelor şi canalul de comunicaţie. Acest echipament numit de obicei
echipament de terminare a circuitului de date (ETCD), este cel care asigură
funcţiile de prelucrare de semnal prin modulare, demodulare, deci este un
MODEM sau - în cazul în care semnalele se transmit în banda de bază - interfaţa
electrică cu linia de comunicaţie.
7.3.1. Standardizarea modemurilor

Modemul este un dispozitiv care asigură în principal funcţiile de
demodulare. În afară de aceasta, se execută şi alte funcţii auxiliare. Pentru
exemplificare, se prezintă (figura 7.19) schema bloc a unui modem de 2400 bit/s
conform avizului V26 CCITT, pentru ca acesta contine majoritatea blocurilor
funcţionale specifice unui echipament dedicat.
Pe schemă au fost marcate o serie de semnale tipice de control, care se vor
întâlni şi în descrierea interfeţelor standardizate ce fac obiectul următorului
subcapitol. Păstrând notaţia corespunzatoare limbii engleze, cu care aceste semnale
s-au impus în litaratură avem: RS (Request to Send = cerere de emisie), DCD (Data
Carrier Detect = Detecţie purtătoare), CTS (Clear to Send = Gata de emisie), TD
(Transmited Data = Date emise), (E) TC ((External) Transmit Clock = Emisie

Semnal de Ceas (extern), RD (Received Date = date recepţionate), RC (Received
Clock = Semnal de ceas recepţionat).
Codare Modulator Interfata

echilibrat FTB electrica
faza
Semnal
RTS Circuit de
CTS temporizare
ETC Ceas
TC emisie
Emitor
Oscilator
Receptor
Sinfazare Ceas
numerica receptie
FTB
Semnal Intarziere Avans
receptionat
din linie Demodulator FTJ Control
Egalixor echilibrat timp
Control
purtatoare
Amplificator Filtru
OCT PLL
Decodor
faza
Defectie
purtatoare Demodulator
echilibrat FTJ
Fig 7.19
În figura 7.20 se prezintă diagrama de timp ce indică intercondiţionarea
principalelor semnale ce asigură recepţia.
La începutul oricărei emisii, ETPD emite RTS şi modemul, după o
întârziere (tipic de 5ms) îi confirmă că e gata de emisie prin CTS. Pe durata
întârzierii TD e înglobată şi linia se menţine în MARK. Din momentul emiterii
CTS, datele încep să se aplice modulatorului. În schema propusă care lucrează
DPSK, (modulaţie de fază diferenţială), grupele de doi biţi (dibiţi) se codifică prin
schimbări de fază, în conformitate cu tabelul 4.11. Ieşirea din filtrul trece jos de la
ieşirea modulatorului se aplică prin interfaţa electrică în linie, pe toata durata
emisiei, RTS fiind activ. După încheierea emisiei, RTS e pus pe zero şi după o
întârziere de 2 ms, în linie nu mai există semnale.
RTS
CTS 8,5 ms
Semnal
de linie DATE 2 ms
OFF
OFF Mark
8ms
RD
Incorect
Mentinut in MARK de DCD - OFF
Fig. 7.20
La recepţie, după recepţia semnalului în banda dorită, semnalul este
egalizat şi amplificat pentru a compensa atenuările din linie, şi în gama -15 dB faţă
de valoarea iniţială. Apoi semnalul este demodulat coerent prin două
demodulatoare echilibrate, unul cu purtatoarea în fază, celalalt în cuadratură cu
purtatoarea iniţială, refacută printr-un circuit PLL ce comandă un oscilator în
tensiune OCT. Prin decodificarea schimburilor de fază se obţin dibiţii care
constituie semnalul recepţionat (RD).
Un rol important în recepţie îl poartă circuitul de control al purtătoarei.
Aceasta sesizează scăderea cu mai mult de 15 dB a nivelului semnalului de linie, şi
întrerupe (OFF) semnalul DCD după 8 ms, ceea ce are drept consecinţă trecerea în
MARK a RD. Dacă nivelul în linie revine în limitele admise, DCD, reversează şi
RD este din nou validat. Circuitul de sinfazare este de tipul celui descris în
figura 6.22.
În afară de funcţiile principale de modulare/demodulare descrise mai sus,
un modem mai poate folosi şi alte facilităţi, pe care le prezentăm succint în
continuare:
• Al doilea canal. La mai multe modemuri, pe langă canalul primar, mai
există un al doilea canal de viteză mai joasă, pentru a putea sigura de
exemplu, legatura cu un alt terminal. Canalul secundar poate fi duplex sau
semiduplex. Prezenţa acestui canal implică existenta a 4 linii suplimentare
de control:
- STRS (Secondary RTS)

- SCTS (Secondary CTS)
- DSR (Data Set Ready-date pregătite)
- DTR (Data Terminal Ready-Terminal pregătit).
• Egalizarea – în funcţie de complexitatea modemului, egalizarea poate fi
fixă sau adaptivă (fie cu ajustarea normelor, fie automată).
• Codarea pseudoaleatoare (scrambling) cu scopul de a face ca spectrul de
putere să se netezească (să se “albească”) pentru a menţine nivelul de
putere oarecum constant şi totodată de a evita configuraţii speciale de biţi
de date).
• Testare – de exemplu la un modem de peste 4800 biţi include în structură
un generator de model ochi, în funcţie de care se fac ajustări de parametri
sau se decide asupra performanţelor.
• Control anticipat la eroare (FEC – Forward Error Control), procedura prin
care se urmăreşte corectarea unor erori (de forma a semnalului, de
exemplu) înainte de controlul prin cod.
• Transmisie alternativă a semnalului local.
• Multiplexare de circuite (de regulă se multiplexează ieşirea pe 4 circuite).
• Protecţia liniei (siguranţe fuzibile, Zenner, s.a.)
CCITT a întreprins standardizarea unei game largi de modemuri astfel
încât să faciliteze legături internaţionale de date. Dar lista modemurilor e departe
de a fi închisă, pentru că orice progres în tehnologie se reflectă într-o nouă
realizare. Totuşi, există doi parametri care fixează oarecum tipul de modem: viteze
de transmitere şi suportul fizic de transmisie. Pentru transmisiile asincrone, vitezele
uzuale sunt: 300, 600, 1200 bit/s, iar pentru transmisiile sincrone: 600, 1200, 2400,
4800, 9600, 19200,48000, 56000, 64000, 72000, 128000 şi 144000 bit/s.
În privinţa suportului de comunicaţie, se deosebesc:
- reţeaua telefonică comutată
- linii specializate
- curenţi purtători (canalul “grup primar”).
Firele metalice, utilizate din ce în ce mai frecvent în comunicaţia
industrială de tip reţea locală, nu au fost încă asociate cu modemuri standard.
În figura 7.21 se prezintă principalele avize CCITT care corespund
valorilor tipice ale parametrilor menţionaţi.
12000 40800 56000 76000

<300 600 1200 2400 4300 9600
14400 48000 72000 144000
Retea V32
telefonica V22 tert
comutata V32
V22 bis
V19
V26 bis
V20
V26 V29
tert V27 bis
V22
Linii V23 V33
specializate V21 V26 V27
Grup
primar V37
V35 V36
Perechi Transmisie in banda de baza

metalice ( nestandardizata)
Fig 7.21
În continuare sunt prezentate principalele caracteristici ale modemurilor
incluse în figura 7.21
Avizele V.19 şi V.20
Sunt singurele avize destinate transmisiei paralele, cu viteza de 10 sau 40
simboluri/s. Sunt mai degrabă potrivite unei transmisii de date unidirectionale, de
la mai multe posturi periferice secundare spre un receptor central.
Se folosesc coduri de frecvenţă (2 sau 3 frecvenţe alese din grupele A, B
sau A, B, C care se transmit simultan (vezi tabelul 7.1 – frecvenţele sunt în Hz)
Avizul V.19 utilizează 2 frecvenţe şi defineşte un alfabet de 16 simboluri,
iar V.20 foloseşte 3 frecvenţe ce alcătuiesc un alfabet de 64 simboluri.
Tabelul 7.1
Calea
1 2 3 4
Grupă
A 920 1000 1080 1160
B 1320 1400 1480 1560
C 1720 1800 1880 1760
Avizul V.21
Principalele caracteristici ale modemului definit de acest aviz sunt:
- debit binar: 300 bit/s
- tip de transmisie: asincronă, duplex integral
- modulaţie de frecvenţă.
Cele 2 canale cu frecvenţele centrale de 1080 şi 1950, cu ecartul de ± 100
Hz astfel că “0” logic se transmite cu 1180 (respectiv cu 1850 Hz), iar “1” logic cu
980 (respectiv 1650 Hz).
Avizul V.22
Principalele caracteristici ale modemului definit de acest aviz sunt:
- debit 600 sau 1200 bit/s
- transmisie sincronă, duplex simetric; pe reţea comutată sau linie
specializată cu 2 cifre
- modulaţie de fază tetravalentă.
Prin convertizor, se poate obţine o transmisie asincronă. Funcţionarea în
mod duplex se obţine partajând banda de frecvenţă telefonică în 2 subcanale cu
frecvenţele centrale 1200 şi 2400 Hz, fiecare utilizat pentru un sens al transmisiei.
Regulă de utilizare este: modemul apelant emite pe canalul inferior .
Avizul V.22 bis
Este o extensie a avizului V.22 pentru ca să se transmită cu viteză dublă:
1200/2400 bit/s. În acest scop se modifică principiul de modulaţie – se foloseşte
modulaţia în amplitudine cu două purtătoare în cuadratură, numărul de stări
distincte ale liniei ajungând de la 4 la 16. În plus se foloseşte un egalizor adaptiv şi
un codor pseudoaleator.
Avizul V.23
Caracteristicile modemului definit de acest aviz sunt:
- viteza de transmisie 600/1200 bit/s
- transmisie asincronă sau opţional sincronă, semiduplex pe două
fire, sau duplex pe patru fire
- modulaţie de frecvenţă (FSK), folosind pentru viteza de 600 bauds:
f0=1700 Hz, f1=1300 Hz, iar pentru viteze de 1200 bauds: f0=2100
Hz şi f1=1300 Hz.
Opţional, se poate utiliza o cale de retur de viteză redusă (75 bauds), cu
f0=450 Hz si f1=330 Hz. Este un modem care a fost larg utilizat în transmisia de
date de viteză joasă/medie, un echipament – TELEROM 3M-1, compatibil cu acest
modem fiind primul modem performant produs în România.
Avizul V.26
Caracteristicile principale ale modemului sunt:
- debit binar: 2400 bit/s
- transmisie sincronă, duplex sau semiduplex pe linie specializat de

patru fire
- modulaţie de fază tetravalentă
- cale de retur opţională ca la V.23
În tabelul 7.2 se prezintă două variante standardizate (A şi B) de codare în
fază a dibiţilor (primul bit din şirul de date este la stânga).
Tabelul 7.2
Debit 00 01 11 10
Salt de A 0˚ 90˚ 180˚ 270˚
fază B 45˚ 135˚ 225˚ 315˚
Avizul V.26 bis

Este o extensie a avizului V.26 care permite funcţionarea în reţeaua
telefonică comutată, folosind doar codarea de fază (B). Se utilizează şi pentru
viteze de 1200 bit/s, folosind doar modulaţie PSK (un bit corespunde la un salt de
fază de 90º, un bit 1 la un salt de fază de 270º).
Avizul V.26 tert
Ca şi avizul V22 bis, asigură transmisii duplex pe două fire, folosind
modulaţia de fază tetravalentă (codare (A) din tab 7.2.). Se foloseşte o codare
pseudoaleatoare prealabilă şi o decodare la recepţie, pentru a putea folosi cu succes
un dispozitiv de anulare de ecou. Modemul corespunzator V.26 terţ este primul
dintr-o familie de echipamente compatibile cu transmisiile de mare viteză pe două
fire în mod duplex simetric.
Avizul V.27
Caracteristicile principale ale acestui modem sunt:
- debit binar: 4800 bit / s
- transmisie sincronă pe linii specializate de calitate superioară,
duplex sau semiduplex
- modulaţie de fază octovalentă
- cale de retur opţional conformă avizului V.23
În tabelul 7.3 este prezentat modul de codificare al tribiţilor.
Tabelul 7.3
Tribit 001 000 010 011 111 110 100 101
Salt de
0˚ 45˚ 90˚ 135˚ 180˚ 225˚ 270˚ 315˚
fază
Modemul este prevăzut cu un dispozitiv de codare pseudoaleatoare şi un
egalizator ajustabil manual. Oferă timpi de sincronizare foarte reduşi (20 ms) ceea
ce îl recomandă pentru utilizarea în reţele de comunicaţie multipunct.
Avizul V.27 bis

Singura diferenţă fata de precedentul constă în utilizarea unui egalizor
adaptiv, dar prin aceasta timpul de sicronizare creşte la 50 ms. Poate însă funcţiona
pe linii de calitate inferioară. În anumite cazuri, poate funcţiona la numai 2400 bit/s
conform avizului V.26 (alternativa A).
Avizul V.27 tert
Faţă de V.27 bis oferă în plus protecţie faţă de ecou, ceea ce inseamnă un
avantaj în cazul folosirii pe reţeaua comutată. În momentul stabilirii legăturii,
prima sincronizare durează circa 700ms, apoi resincronizările se fac la 50 ms.
Avizul V.29
Acest aviz defineşte un modem cu următoarele caracteristici:
- debit binar 9600; 7200; 4800 bit / s
- transmisie duplex sincronă pe linie specializată de 4 fire (aviz
CCITT) M1020) dar de cele mai multe ori şi liniile de calitate
normală dau satisfacţie.
- modulaţie combinată de amplitudine şi fază (8 faze, două niveluri
de amplitudine pe fază) fiecare element de semnal corespunde unei
grupe de patru biţi (vezi capitolul 4.4.6.3).
Modemul cuprinde un dispozitiv de decodare pseudoaleatoare şi un
egalizator adaptiv ce asigură un timp de sincronizare de 250 ms, cam mare pentru a
justifica utilizarea în reţele de transmisie multipunct. În schimb se pretează foarte
bine la comunicaţia punct la punct pe linii multiplexate, eventual la viteze diferite
fiindcă are această facilitate de descompunere în sub/debite (multipli de 2400 bit /s)
a debitului de 9600 bit /s.
Avizul V.32
Modemul definit de acest aviz se înscrie în categoria celor care asigură
transmisii duplex pe două fire, cu anulare de ecou şi combinaţie de debite 2400,
4800, 9600 bit/s. Ca modulaţie, se foloseşte modulaţia de amplitudine cu două
purtatoare în cuadratură, numărul de stări ale semnalului de modulat variind în
funcţie de debit, cum se arată în tabelul 7.4
În cazul în care la 9600 bit/s se folosesc 32 de stări, apare o redundanţă ce
poate fi utilizată pentru a introduce un cod corector convoluţional. Ca şi la
modemul conform V26 terț, se folosesc două codoare de bruiaj (pseudoaleator),
câte unul pe fiecare sens de transmisie, precum şi un egalizor adaptiv.
Tabelul 7.4
Debit (bit/s) Viteza de modulaţie (bauds) Număr de stări

2400 1200 4
4800 2400 4
9600 2400 16 (32)
Avizul V.33
- debit binar: 12000 sau 14400 bit/s
- transmisie sincronă punct la punct, duplex, pe linie specializată cu
patru fire
Modulaţia de amplitudine cu două purtatoare în cuadratură, cu 64 de stări
pentru 12000 bit/s şi 128 stări pentru 14400 bit/s asigurând în ambelele cazuri o
viteza de modulaţie de 2400 bauds. Redundanţa este folosită ca şi la V32, pentru a
introduce un cod corector convoluţional.
Opţional, modemul conţine un multiplexor de 6 canale sincrone de
2400 bit/s şi acceptă combinaţii de debite obţinute prin regruparea canalelor de
2400 bit/s.
Avizele V.35, V.36, V.37
Avizul V.35 defineşte primul modem destinat funcţionării în grupul primar
(60-108 KHz), cu următoarele caracteristici:
- debit binar 48 Kbit /s
- transmisie duplex sincronă sau asincronă
- modulaţie de amplitudine cu bandă laterală unică (MBLU) cu o purtătoare
de 100 KHz. În prezent acest modem este practic înlocuit de modemul
V.36, care asigură debite binare de 48, 56, 64, 72 Kbit/s. Purtătoarea de
100KHz este modulată de un semnal binar transmis în banda de bază, fără
componenta continuă (de exemplu cod bipolar)
În fine, avizul V.37 permite extensia spre debite mai ridicate: 96, 112, 128,
144 şi facultativ 168 Kbit/s. Opţional modemul poate încorpora un multiplexor care
partajează debitul în două subcanale cu debit pe jumatate.
În afara avizelor de mai sus, incluse şi în schema de acoperire din figura
7.21, trebuie să fie discutate separat alte două modemuri, corespunzătoare avizelor
V.34 şi V.90, ambele destinate transmisei în reţele publice de comunicaţie
comutate (PSTN – Public Switched Telecommunication Network), digitale.
Avizul V.34
Modemul V.34 Poate opera pe canale duplex sau semiduplex, la viteze de
2400 bps până la 33600 bps. Modulaţia primară este de tip QAM, urmată de codare
trellis. Sunt folosite tehnici speciale pentru anularea ecoului. Creşterea imunităţii la
zgomot se face şi prin folosirea distribuţiei bidimensionale neuniforme a
probabilităţii de eroare în construirea constelaţiei QAM. Aceasta implică şi
utilizarea unei tehnici neliniare de codare bidimensională. Codoarele trellis utilizate
sunt de tip 4-D (cu patru dimensiuni).
Viteza de furnizare a simbolurilor sursă vs se calculează cu formula:

vs=(a/c)x2400, unde a şi c sunt valori întregi menţionate în tabelul 7.5. Frecvenţele
purtătoarelor se calculează cu formula: fp= vs (d/e) unde d şi e sunt valori întregi
menţionate tot în tabelul 7.5. Doar vitezele de 2400, 3000 şi 3200 sunt obligatorii,
celelalte trei sunt opţionale.
Tabelul 7.5.
vs a c Purtătoarea joasă Purtătoarea înaltă P
fp d e fp d e
2400 1 1 1600 2 3 1800 3 4 12
2473 8 7 1646 3 5 1829 2 3 12
2800 7 6 1680 3 5 1867 2 3 14
3000 5 4 1800 3 5 2000 2 3 15
3200 4 3 1829 4 7 1920 3 5 16
3429 10 7 1959 4 7 1959 4 7 15
Datele se trimit în formate de cadre standardizate. Un cadru de dimensiune
maximă (supercadru) durează 280 ms şi conţine J cadre simple, unde J este 7
pentru vitezele de furnizare a simbolurilor de 2400, 2800, 3000 şi 3200 şi respectiv
8 pentru vitezele de 2743 şi 3429. Un cadru simplu are P cadre de mapare, valoarea
lui P fiind trecută în tabelul 7.5. Un cadru de mapare conţine 4 intervale de simbol
4-dimensionale, sau mai exact o succesiune de două intervale de simbol bi-
dimensionale. În cazul transmisiilor duplex, numărul total de biţi de date transmişi
pe ambele canale (principal, respectiv auxiliar) este dat de relaţia N=Rx0.28/J,
unde R este suma debitelor de date [bps] transmise pe cele două canale. Mai
trebuie menţionat ca avizul prevede transmisia „amestecată” prin „scrambling”, dar
numai pe canalul principal. Secvenţa de amestecare este data de polinoame diferite,
în funcţie de sensul de parcurs al datelor. În ce priveşte constelaţiile de semnal ,
toate derivă din superconstelaţia de 960 de puncte. Aceste puncte sunt dispuse în
patru sferturi de constelaţie, numerotate în fiecare sfert de la 0 la 239. Punctul cu
cea mai mică amplitudine are indexul 0, urmatorul are ca amplitudine are indexul
1, ş.a.m.d. Dacă două puncte au aceeaşi amplitudine, primul se ia cel care are
componenta imaginară mai mare.
Tabelul 7.6. arată un sfert din punctele superconstelaţiei de 960 de puncte.
Toată superconstelaţia se obţine prin reunirea celor patru sferturi de constelaţie
obţinute prin rotirea pattern-ului din tabelul 7.6. cu 00, 900, 1800 şi respectiv 2700.
O constelaţie de semnal de L puncte constă din L/4 puncte ales din sfertul
de constelaţie prezentat in tabelul 7.6 cu indici de la 0 la (L/4)-1 împreuna cu 3 L/4
puncte care se obţin din rotirea primelor cu 900, 1800 şi respectiv 2700.
Tabelul 7.6.
45 408 396 394 400 414
41 398 375 349 339 329 326 335 347 359 386
37 412 371 340 314 290 279 269 265 273 281 302 322 353 390
33 401 357 318 282 257 236 224 216 212 218 228 247 270 298 337 378
29 406 350 306 266 234 206 185 173 164 162 170 181 197 220 253 288 327 379
25 360 310 263 226 193 165 146 133 123 121 125 137 154 179 207 242 289 338 391
21 384 324 277 229 189 156 131 110 95 87 83 92 100 117 140 172 208 254 299 354
17 355 294 243 201 160 126 98 79 64 58 54 62 71 90 112 141 180 221 271 323 387
13 392 330 274 222 177 135 102 77 55 41 35 31 37 48 65 91 118 155 198 248 303 361
9 380 316 255 203 158 119 84 60 39 24 17 15 20 30 49 72 101 138 182 230 283 348 415
5 367 304 244 194 148 108 75 50 28 13 6 4 8 21 38 63 93 127 171 219 275 336 402
1 362 296 238 186 142 103 69 43 22 9 1 0 5 16 32 56 85 122 163 213 267 328 395
-3 365 300 240 190 144 106 73 45 25 11 3 2 7 18 36 59 88 124 166 217 272 331 397
-7 372 307 251 199 152 113 80 52 33 19 12 10 14 26 42 66 97 134 174 225 280 341 409
-11 388 320 261 210 167 128 94 67 47 34 27 23 29 40 57 81 111 147 187 237 291 351
-15 410 343 284 232 183 149 115 89 68 53 46 44 51 61 78 99 132 168 209 258 315 376
-19 369 311 259 214 175 139 116 95 82 74 70 76 86 104 129 157 195 235 285 342 399
-23 403 345 292 249 205 176 150 130 114 107 105 109 120 136 161 191 227 268 319 373
-27 382 332 287 250 215 184 169 153 145 143 151 159 178 202 231 264 308 358 413
-31 377 333 293 260 233 211 200 192 188 196 204 223 245 278 312 352 404
-35 383 346 313 286 262 252 241 239 246 256 276 295 325 363 407
-39 405 370 344 321 309 301 297 305 317 334 356 385
-43 411 389 374 366 364 368 381 393
-43 -39 -35 -31 -27 -23 -19 -15 -11 -7 -3 1 5 9 13 17 21 25 29 33 37 41 45
Avizul V.90.
Modemul V.90 este primul modem ce operează pe linie bifilară torsadată
care combină modulaţia analogică cu modulaţia în cod de impulsuri (PCM). Astfel,
fluxul inferior (spre utilizatorul final) este PCM la 8000 simboluri/s, ceea ce
permite obţinerea unor debite in formaţionale de la 28000 la 56000 bps în
incremente de 8000/6 bps. În celălalt sens, spre postul local sau spre un nod
similar, se foloseşte aceeaşi tehnică de modulaţie ca şi la modemul V.34, adică se
asigură un flux de biţi de la 4800 bps la 33600 bps în incremente de 2400 bps.
Avem deci o combinaţie între modemul analogic tip V.34 şi un modem

digital ce corespunde standardului ITU-T G711 (Modulaţia în cod de impulsuri a
frecvenţei vocale). Codorul V.90 are schema bloc de codare a unui cadru de date
din figura 7.22.
Mi Ci
Distribuitor b0...bK-1 Codor Ki Mapare Ui Asignare PCMi Octeţi
de biţi MUX
module M puncte semne PCM
d0...dK-1 serial
Ui $0...$5
Modelator
s0...sK-1 Distribuire la pj(n) Codor de
cadre formate Diferential spectru
tj(n)
Sr
Fig. 7.22
Un cadru de date are o structură de baza de 6 simboluri. Poziţia unui
simbol în cadru se numeşte interval de cadru de date şi se notează cu un indice I,
cu valori de la 0 la 5. I=0 reprezintă primul interval. Sincronizarea între modemul
digital şi cel analogic se face în faza iniţială de stabilire a legăturii. Următorii
parametri se stabilesc în această etapă (sau într-o etapă de renegociere):
• 6 coduri PCM, unul pentru fiecare interval I de la 0 la 5, având câte Mi
membri
• K, numărul modulului codificator al biţilor de intrare din fiecare cadru
• Sr, numărul de biţi de semn ai codului PCM pe cadru, utilizaţi ca
redundanţă pentru modelarea spectrală
• S, numărul modelatorului spectral al biţilor de intrare dintr-un cadru de
date, unde S + Sr = 6. Tabelul 7. 7 reproduce vitezele de transmisie ce pot fi
atinse prin combinaţii de K şi S, conform tabelului 17/V.90 [ITU-T Rec.
V.90, Geneva, 1998].
Distribuitorul biţilor de intrare. Cei D=S+K biţi seriali de intrare, de la d0
la dD-1, sunt distribuiţi în două grupe, S biţi de semn şi K biţi de cod. Biţii de la d0 la
dS-1 formează biţii de semn de la s0 la sS-1, iar cei de la dS la dD-1 formează biţii de
cod de la b0 la bK-1.
Codorul modulelor. Cei K biţi de cod permit stabilirea vitezei de
transmisie, conform tabelului 7.7. Există şase module de mapare independente de
la M0 la M5, care indică numărul membrilor din seturile de cod PCM definite pe
intervalele I de la 0 la 5. Mi este egal cu numărul de niveluri pozitive din
constelaţie utilizate în intervalul I utilizate de modemul analogic. Valorile Mi şi K
5
satisfac inegalitatea: 2 K £ Õ M i .
i =0
Tabelul 7.7.
K [bits] S [bits] la Viteză [kbit/s] K S [bits] la Viteză
utilizator [bits] utilizator [kbit/s]
De la La De la La De la La De la La
15 6 6 28 28 28 3 6 41 1/3 45 1/3
16 5 6 28 29 1/3 29 3 6 42 2/3 46 2/3
17 4 6 28 30 2/3 30 3 6 44 48
18 3 6 28 32 31 3 6 45 1/3 49 1/3
19 3 6 29 1/3 33 1/3 32 3 6 46 2/3 50 2/3
20 3 6 30 2/3 34 2/3 33 3 6 48 52
21 3 6 32 36 34 3 6 49 1/3 53 1/3
22 3 6 33 1/3 38 1/3 35 3 6 50 2/3 54 2/3
23 3 6 34 2/3 37 2/3 36 3 6 52 56
24 3 6 36 40 37 3 5 53 1/3 56
25 3 6 37 1/3 41 1/3 38 3 4 54 2/3 56
26 3 6 38 2/3 42 2/3 39 3 3 56 56
27 3 6 40 44
Codorul modulelor converteşte cei K biţi de cod în şase numere K0 ... K5

conform următorului algoritm:
Pasul 1. Se reprezintă cei K biţi de intrare ca un întreg R0.
R0=b0+b1·21+b2·22+....+bK-1·2K-1
Pasul 2. Se divide R0 la M0. Restul acestei împărţiri va fi K0, iar câtul devine
R1 cu care se fac calculele pentru următorul interval.
Pasul 3. Se repetă operaţiile de la pasul 2 până se obţine K5, regula generală
fiind:
Ki= modulo Ri, unde 0≤ Ki < Mi; R0 =(Ri –Ki ) / Mi.
Numerele K0 ... K5 reprezintă ieşirea codorului modulelor.
Maparea. Există şase blocuri de mapare, asociate cu cele 6 intervale de
timp. Fiecare bloc de mapare asociază prin tabelare combinaţia de cod PCM Ui a
unui Mi astfel încât să se obţină punctele pozitive din constelaţie al cadrului de date
Ci pe intervalul I. Punctele sunt etichetate în ordine descrescătoare, astfel că
eticheta 0 corespunde celui mai mare cod PCM din Ci, în timp ce eticheta Ci – 1
corespunde celui mai mic cod PCM din Ci. Fiecare bloc de mapare ia Ki şi
formează Ui prin alegerea punctelor constelaţiei din Ci etichetate prin Ki.
Modelarea de spectru. Prin operaţia de modelare de spectru se modifică

biţii de semn ai simbolurilor PCM transmise. În fiecare cadru de date de şase
intervale simbol se folosesc Sr biţi de semn , cu valorile 0, 1, 2 sau 3 (dacă Sr = 0
nu se practică modelarea spectrului).
Astfel, dacă Sr = 0 (adică S=6), asignarea combinaţiilor de semn S0... S5
asociaţi codului PCM se face cu ajutorul biţilor de semn s0... s5. după regula:
S0 = s0 Å (S5 din cadrul precedent) şi S0= S0 Å S5 pentru i= 1,..., 5, unde
Å reprezintă adunarea modulo-2.
Dacă Sr = j (adică S = 5-j, j=1, 2 sau 3), asignarea combinaţiilor de semn
S0... S4 se face conform schemei de distribuire din tabelul 7.8.
Tabelul 7.8.
Intervalul Sr = 1 ; S = 5 Sr = 2 ; S = 4 Sr = 3 ; S = 3
cadrului de date
0 pj(0) = 0 pj(0) = 0 pj(0) = 0
1 pj(1) = s0 pj(1) = s0 pj(1) = s0
2 pj(2) = s1 pj(2) = s1 pj+1(0) = 0
3 pj(3) = s2 pj+1(0) = 0 pj+1(1) = s1
4 pj(4) = s3 pj+1(1) = s2 pj+2(0) = 0
5 pj(5) = s4 pj+1(2) = s3 pj+2(1) = s2
În continuare, biţii impari sunt codaţi diferenţial, obţinându-se la ieşire p 'j

în concordanţă cu tabelul 7.9.
Tabelul 7.9.
Interval Sr = 1 ; S = 5 Sr = 2 ; S = 4 Sr = 3 ; S = 3
cadru
0 p 'j (0) = 0 p 'j (0) = 0 p 'j (0) = 0
1 p 'j (1) = pj(1) Å p 'j -1 (5) p 'j (1) = pj(1) Å p 'j -1 (1) p 'j (1) = pj(1) Å p 'j -1 (1)
2 p 'j (2) = pj(2) p 'j (2) = pj(2) p 'j +1 (0) = 0
3 p 'j (3) = pj(3) Å p 'j (1) p 'j +1 (0) = 0 p 'j +1 (1)= pj+1 (1) Å p 'j (1)
4 p 'j (4) =pj(4) p 'j +1 (1)= pj+1(1) Å p 'j (1) p 'j + 2 (0) = 0
5 p 'j (5) = pj(5) Å p 'j (3) p 'j +1 (2)=pj+1(2) p 'j + 2 (1)=pj+2(1) Å p 'j +1 (1)
În final se face o a doua codare diferenţială pentru asignarea bitului de

semn pentru modelarea iniţială tj(k). Regulile de asignare şi modul în care
modelatorul de spectru converteşte fiecare bit tj(k) în bitul de semn al codului PCM
Sk sunt trecute în tabelul 7.10
Tabelul 7.10.
Sr = 1 ; S = 5 Sr = 2 ; S = 4 Sr = 3 ; S = 3
tj(k) = p 'j (k) Å tj-1 (k) tj(k) = p 'j (k) Å tj-1 (k) tj(k) = p 'j (k) Å tj-1 (k)
tj(k)→ Sk tj(k)→ Sk tj(k)→ Sk
tj+1(k) = p 'j +1 (k) Å tj (k) tj+1(k) = p 'j +1 (k) Å tj (k)
tj+1(k)→ Sk+3 tj+1(k)→ Sk+2
tj+2(k) = p 'j + 2 (k) Å tj+1 (k)
tj+2(k)→ Sk+4
Modelatorul de spectru operează după diagrama Trellis prezentată în

figura 7.23.
Starea 0 A
C
Starea 1
D
Fig. 7.23
Pentru un cadru j cu formă spectrală dată, modelatorul de spectru modifică
secvenţa iniţială de semn tj(k) după una din următoarele patru reguli sugerate în
figura 7.23.
• Regula A: Nu se schimbă nimic
• Regula B: Inversează toţi biţii de semn
• Regula C: Inversează biţii de semn pari tj(0), tj(2), etc.
• Regula C: Inversează biţii de semn impari tj(1), tj(3), etc.
Diagrama trellis se interpretează astfel: dacă modelatorul de spectru se află
la începutul cadrului j în starea Qj = 0, singurele reguli valabile sunt A şi B, iar
dacă se află în starea Qj = 1, singurele reguli valabile sunt C şi D.
De menţionat că modemul operează cu circuitele de interschimb specifice
Rec. V.24 şi conţine în plus un convertor asincron/sincron pentru a putea fi cuplat
şi la sisteme cu sincronizare start-stop.
Dupa anul 2002 a devenit funcţional şi modemul V.92, cu caracteristici

asemănătoare cu V.90, dar având două funcţii suplimentare. Prima este legată de
scurtarea timpului de negociere a parametrilor de linie, de la peste 20 secunde la
aproximativ 10 secunde. A doua este “Modem în aşteptare” (Modem-on-Hold -
MOH), care permite ca modemul care a iniţiat comunicaţia să ceară ca celălalt
modem să rămână în aşteptare atunci când apar alte solicitări cu prioritate mai
ridicată.
7.3.2. Interfaţa terminal-modem
Nivelul Fizic al modemului de referinţă ISO-OSI furnizează caracteristicile

mecanice, electrice, funcţionale şi procedurale necesare realizării următoarelor faze
ale transmiterii de date:
- stabilirea circuitului, necesară atunci când linia nu e afectată în permanenţă
legaturii de date (de exemplu când se utilizează reţeaua telefonică
comutată).
- iniţializarea procesului de transmitere, constând în adaptarea modemului
de linie, şi care include: emisia în linie a purtătoarei, detecţia ca la cealaltă
extremitate a liniei, mecanizarea ceasurilor de emisie şi recepţie,
declanşarea eventualelor blocuri de egalizare sau anulare de ecou.
- menţinerea legăturii pe toată durata de transmisie, până când una din
extremităţi ia decizia de deconectare.
- eliberarea circuitului de date.
Toate acestea necesită schimburi de semnale între terminal (ETPD) şi
modem (ETCD), care implică standardizarea în cele patru categorii de caracteristici
menţionate: mecanice, electrice, funcţionale, procedurale.
Caracteristicile mecanice se referă la tipul de conectare utilizat: numarul de
pini (15, 25, 34, 37), atribuirea de pini a circuitului de interschimb, arhitectura
conectorului, modul de montare a conectorului în rac. Dintre interferenţele
mecanice recomandate de ISO, menţionăm ISO 4963, ISO 2110, conector cu 25
pini, ISO 2593, conector cu 34 pini, folosit pentru modemuri ce lucrează în bandă
largă.
Caracteristicile electrice fac obiectul mai multor standarde şi întrucât nu
sunt neapărat în legatură cu transmisia directă a semnalelor binare în banda de
bază, vor fi tratate distinct într-o secţiune a capitolului, sub denumirea generică de
interfaţă electrică.
Caracteristicile funcţionale se referă la tipurile de semnale care asigură
schimbul de informaţii, grupate în 4 categorii: de masă, de date, de sincronizare, de
comandă. Prinipalul standard care normalizează aceste circuite este avizul
CCITT V24.
Caracteristicile procedurale se referă la setul de proceduri necesare folosirii

circuitelor de interschimbare.
7.3.2.1. Aspecte funcţionale ale interfeţei ETPD-ETCD

În figura 7.24 se prezintă schema de principiu pentru circuitele interfeţei
V.24 precizând faptul că se disting două serii, seria 100 pentru utilizare generala cu
41 de circuite, şi seria 200 care include apelul automat cu 12 circuite.
Interfata V24
100
ETCD
ETPD
200 APEL
Automat
Fig 7.24
Avizul V.24 provine de fapt din standardul american EIA RS-232C, prin
care diferă doar prin aceea că foloseşte o numerotare a circuitului, faţă de o codare
literală la standardul EIA.
La rândul său, avizul V.24, are din punct de vedere al circuitului electric, o
echivalenţă în alte 4 norme:
- avizul V.28, pentru debite până la 20 Kbit/s, păstrand identitatea cu
RS-232C, pentru limite de dublă joncţiune asimetrică (neechilibrată).
- avizul V.10, care asigură un consum mai redus şi se pretează mai bine la
integrare.
- avizul V.35, pentru viteze de peste 20 Kbit/s, până la 48 Kbit/s pentru
circuitelele simetrice de interfaţă.
- avizul V.11, care asigură aceleaşi performanţe ca V.35, cu un consum mai
redus.
În tabelul 7.11, se prezintă circuitele interfeţei V.24, respectiv RS-232C,
când se utilizează un conector de 25 pini:
Dintre alte circuite prezentate în standard, folosite doar pe cuple de mai
mulţi pini, menţionăm, dintre circuitele de comandă:
- 108/1 (->): conectare la linie a postului de date
- 116 (->): alegerea organelor de rezervă
- 121 (->): cale de retur gata
- 126/127 (->): alegere frecvenţă de emisie / recepţie
- 133 (->): gata de recepţie.
iar dintre circuitele de sincronizare:
- 128 (->): baza de timp pentru recepţie la ETCD.
Tabelul 7.11
Pin Cod Denumire Echivalenţă nr. circuit Cod Tip ETPD-
(engleză) (romană) CCIT EIA circuit ETCD
1 PG Protective Masă de protecţie 101 AA Masă
Ground
2 TD Transmitted Data Date emise 103 BA Date →
3 RD Received Data Date recepţionate 104 BB Date ←
4 RTS Request to Send Cerere de emisie 105 CA Comandă →
5 CTS Clear to Send Gata de emisie 106 CB Comandă ←
6 DSR Data Set Ready Post de date gata 107 CC Comandă ←
7 SG Signal Ground Masă de 102 AB Masă
semnalizare
8 DCD Data Carrier Detecţie 109 CF Comandă →
Detect purtatoare
9 Test Test tensiune c.c. Test ←
Voltage(poz) (poz)
10 Test Test tensiune c.c. Test ←
Voltage(neg) (neg)
11 Equalizer Mode Egalizare Optional ←
12 SDCD Sec. Data Carrier Det. Purt. Canal 122 SCF Comandă ←
Det. sec.
13 SCFS Sec. Clear to Gata de emisie 123 SCB Comandă ←
Send (sec)
14 STD Sec. Transm. Date emise 118 SBA Date ←
Data (canal sec.)
15 TC Transmitter Ceas emisie 114 DB Sincronizare ←
Clock ETFD
16 SRD Sec. Received Date rec. (canal 119 SPB Date ←
Data sec.)
17 RC Received Clock Ceas recepţie 115 DD Sincronizare ←
ETPD
18 DCR Divided Clock Divizare ceas rec. Optional ←
Rec.
19 SRTS Sec. Req. to Send Cerere emisie 120 SCA Comandă →
sec.
20 DTR Data Terminal Terminal gata 108/2 CD Comandă →
Ready
21 SQ Signal Quality Calitate semnal 110 CG Comandă ←
22 RI Ring Indicator Indicator apel 125 CK Comandă ←
telef.
23 DRS Date Rate Selector viteză 111/112 CR/CI Comandă ←/→
Selector
24 ETC Ext. Transm. Ceas emisie 113 DA Sincronizare →
Clock extern
25 Busy Ocupat →
În figura 7.25 se prezintă circuitele interfeţei V.24 utilizate într-un modem

realizat conform avizului V.23.
ETPA ETCD Circuit

telefonic
CTS 106 Temporizare
RTS 105
Poarta
TD 103
Modulator
TC 113
R LINIE
TC 114 Oscilator
DRS 111
RC 115 Refacere
ceas
SG 102 Detector
apel
Poarta
RD 104 Demodulator
RD 109 Detector
purtatoare
DTR 408
DTR 107
DTR 125
Fig 7.25
Numărul mare de circuite de interfaţă definite de avizul V.24 pune

numeroase probleme de implementare, aşa că s-au căutat variante simplificante.
Una din acestea este stipulata prin avizul ITT/X24, folosind numai
11 circuite care sunt trecute în tabelul 7.12.
În acelaşi tabel sunt marcate cu asterisc un număr de 7 circuite care fac
parte din specificaţia avizelor X 20, X 21, care definesc două interfeţe funcţionale
corespunzând transmisiei asincronă, respectiv sincronă în reţele publice de date.
Tabelul 7.12
Numele circuitului de joncţiune ETPD/ETCD Tip funcţie
G Masa de semnalizare (*)
Ga Retur comun ETPD → comandă
Gs Retur comun ETCD ← comandă
T Emisie (*) → date
R Recepţie (*) ← date
C Comandă (*) → comandă
I Indicaţie (*) ← comandă
S Baza de timp la nivel bit (*) ← sincronizare
B Baza de timp la nivel grup de biţi (*) ← sincronizare
F Recunoaştere început cadru ← comandă
X Baza de timp pentru biţi emişi de ETPD → sincronizare
În paralel cu tendinţa de micşorare a numărului de circuite pentru

facilitarea transmisiilor de date nepretenţioase, cel mai frecvent întâlnite, s-au
dezvoltat şi structuri de interfaţă mai complexe, pentru aplicaţii speciale. În acest
sens menţionăm standardul american EIA-449. Acesta permite transmiterea datelor
cu 2 Mbit/s pe un cablu de până la 200m. RS 449 include toate facilităţile
funcţionale ale interfeţei RS 232C şi adaugă încă 10 circuite de interschimb, motiv
pentru care foloseşte un conector special cu 37 pini + 9 pini.
Cele 10 circuite suplimentare se grupează astfel:
- 3 circuite pentru funcţii de testare şi control
- 2 circuite pentru controlul transfer ETCD la un alt circuit de
telecomunicaţie
- 1 circuit pentru selectarea frecvenţei emisie / recepţie
- 2 circuite de retur comun
- 2 circuite de precizare a stării în care se află terminalul.
7.3.2.2. Circuite standardizate de interfaţă electrică

În figura 7.26 se prezintă mai detaliat sistemul interfaţă ETPD-ETCD, cu
scopul de a preciza de ce circuitele de interfaţă electrică trebuie să apară chiar şi în
situaţia în care nu se folosesc modemuri pentru transmisie (transmisie pe distanţă
scurtă (sub 15 m) transmisie în banda de bază, transmisie paralelă, etc.). Evident în
cazul în care există şi modemul, circuitele de interfaţă electrice se conformează
caracteristicilor electrice ale interfeţei funcţionale, dar fiecare circuit de interfaţă
electrică are specificaţii proprii prin standarde adecvate. Astfel pentru interfaţa
V.24 circuitele de interfaţă electrice sunt standardizate conform unuia din cele 4
avize menţionate în paragraful anterior. Pentru standardul american ele sunt incluse
tot în RS-232C.
Hardware TD
DATE specializat pe Circuite de
Terminal comunicaţie RD interfaţă
micro COMENZI electrică Modem
procesor 1. sincrobit
2. control modem COMENZI (Drivere
ADRESE 3. Ceas linie)
4. Autotest
ETPD Interfaţă ETCD

ETPD/ETCD
Fig. 7.26
A. Avizul V.28/RS-232C
Informaţia binară este vehiculată sub forma asimetrica (neechilibrată), pe
distanţe de până la 15 m şi viteze până la 20 kBits/sec. Fiecărui circuit de interfaţă
îi corespunde un fir al cărui potenţial se măsoară în raport cu o masă comună (masa
de semnalizare) după schema din figura 7.27.
Generator Linie de Sarcină

semnal legătură
R0
R1
C0
V1 C1
V0
E1
SG (102)
Fig. 7.27
Este deci un circuit cu terminaţie unică, bipolar, la care “0" logic este
reprezentat de un semnal: 5 £ V 0 £ 25V , iar "1" logic de un semnal:
- 25 £ V 0 £ 5V . Impedanţa de sarcină are o rezistenţă de 3000 £ RS £ 7000 : şi o
capacitate CS £ 2500pF . La receptie nivelurile semnificative de funcţionare sunt:
V 1 £ -3V pentru starea binară "1", şi respertiv V 1 ³ 3V pentru "0".
Fronturile trebuie să aibă o durată de cel mult 1 ms, (sau 3% din durata
semnalului de ceas), dar cu o viteză de creştere sub 30 µs.
B. Avizul V.10/CCITT X26 / EIA RS- 423A

Această interfaţă este ca şi cea corespunzătoare avizului V.28, cu
terminaţie unică, bipolar. Ea extinde distanţa de emisie până la 1000 m la viteza de
transmisie de 3000 bauds şi poate asigura viteza de până la 300 kbit/s, pe distanţa
de maxim 12 m. În plus, sensibilitatea schemei e mult sporită, pragurile de decizie
la recepţie sunt V £ -0.3V pentru starea logică “1” şi V ³ 0.3V pentru starea
logică “0”.
Schema de principiu a interfeţei este reprezentată în figura 7.28.
Generator Cablu Sarcină

Receptor
Semnal
A Informaţie A’
G Semnal R
C B’
Vg Retur C’
La un alt receptor
Fig. 7.28
În figura 7.29.a se reprezintă interdependenţa dintre lungimea cablului,

viteza de transmisie şi timpul de creştere conform RS-432A, iar în figura 7.29.b
legătura dintre distanţă şi viteză în conformitate cu avizul V.10.
104 105 104
Lungime cablu (m)
Lungime cablu (m)
103 104 103

Debit (bit/s)
102 102
103
102
10 10
100 10 1 102 103 105
104
Timp de creştere (µs) Debit (bit/s)
a) b)
Fig. 7.29
Graficele din figura 7.29 s-au ridicat pentru transmisia pe o linie bifilară
torsadată, cu o capacitate de şuntare 52.5 pF/m, o sursă cu impedanţa de 50 Ω cu
semnal 12 V vârf la vârf.
Timpul de creştere s-a considerat de la 0.1 la 0.9 din valoarea staţionară a
semnalulul. Interpretarea graficelor e directă: astfel, pentru un timp de creştere de
5 ms, lungimea maximă a cablului va fi 150 m şi debitul maxim admis 60 Kbit/s.
Desigur, pentru alte tipuri de cabluri trebuie folosite alte diagrame.
C. Avizul V.35
Defineşte o interfaţă electrică simetrică (echilibrată) pentru semnale cu
viteze peste 20000 bauds. Circuitul de interfaţă are 2 fire între care diferenţa de
potenţial VA-VB este 0,55 +/- 20%. Informaţia binară este de tip polar (semnul +
corespunde valorii "0"). O variantă mult evoluată este specificată în V.11.
D. Avizul V.11 (X27) EIA RS 422A
Interfaţa descrisă de standardele menţionate în titlu este de tip tensiune
diferenţială echilibrată, putând asigura debite de 100 Kbit/s pe 1200 m şi până la
10 Mbit/s pe distanţe maximum de 12 m, aşa cum se poate observa din graficul din
figura 7.30 (a: conform RS 422-A; b: conform Vll cu impedanţa terminală Zt; c:
conform Vll fără impedanţă terminală).
Ca şi în cazul avizului V.35, semnalul binar este reprezentat prin diferenţa
de potenţial între cele două linii (bifilară, torsadată) şi anume la emisie, valorile
terminale sunt VA - VB = -5V (pentru "l") şi VA - VB = 5V (pentru "0"), iar la
recepţie VA'-VB ' £ 0.3V (pentru"1") şi respectiv VA'-VB ' ³ 0.3V (pentru "0"). (Vezi
figura 7.31 pentru marcarea conexiunilor în interfaţa echilibrată).
Lungime cablu [m]
1.2*103 a)
103
c)
102
b)
Debit (bit/s)
10
103 104 105 106 107
Fig. 7.30
Deşi o schemă echilibrată permite obţinerea de performanţe sporite de
viteză de transmisie, acestea trebuie să fie bine corelate cu caracteristicile liniei.
Graficele din figura 7.30 corespund unei linii bifilare torsadate cu capacitate
52.5 pF/m, din cupru, cu înveliş izolator din plastic, cu o impedanţă caracteristică
de 100 Ω.
Deşi mai puţin sensibil la valoarea impedanţei de sarcină pentru debite sub
200 kbit/s, la viteze mai mari se impune alegerea cu grijă a rezistenţei terminale, de
regulă în gama 90…150 W.
Generator Cablu Sarcină

Receptor
A A’
G Rf
B B’
Spre un alt
receptor
Vg C’
Fig. 7.31
În principiu, semnalele NRZ în banda de bază nu pot fi transmisie pe

distanţe pâna la 1200 m cu viteze de peste 90 Kbit/s, la o atenuare maximă de 6 dB;
în schimb, pe distanţe pâna la 600 m se pot atinge debite de 2 Mbit/s.
E. EIA RS-485
Standardul RS-232C se referă doar la transmisii punct la punct.
Standardele RS 423 A si RS 422A pot asigura şi transmisii multipunct, dar în
sensul că există întotdeauna un singur emiţător şi un număr mai mare de receptoare
care eventual pot primi simultan acelasi mesaj (maxim 10).
Standardul RS-485 (deocamdată fara echivalent CCITT) este cel mai
performant standard de interfaţă electrică, asigurând în mod real posibilitatea unei
conectări în reţea (multipunct). Provenită în principiu ca soluţie pentru
interconectarea echipamentelor de magistrală de câmp, este cea mai utilizată
soluţie de interfaţă în mediul industrial. Există şi un standard de interfaţă dedicată
pentru magistrale de câmp, IEC 1158-2, dar practic aceasta nu diferă de RS 485.
În figura 7.32 este descrisă o aplicaţie tipică de interconectare a mai multor
posturi în conformitate cu standardul RS-485. Posturile pot fi PC-uri,
microcontrolere, sau orice ETCD capabil să suporte comunicaţie serială asincronă.
Deşi standardul nu face referire directă la protocoale de comunicaţie, majoritatea
legăturilor se fac cu protocoale suportate de UARTs.
cablu
Rt Rt
A A’ A’A’
E R E/R
B B’ B’B’
C C’
Fig. 7.32
Elementele aplicaţiei sunt emiţătoarele (E), receptoarele (R) şi staţiile
combinate (E/R), cabluri şi rezistenţe terminale (Rt). Sarcina unui emiţător poate fi
definită prin intemediul unităţii specifice de sarcină (USS). USS se defineşte ca
acea sarcină care menţine curentul de intrare Iia (Iib) în domeniul -0,8...+1 mA, atât
timp cât tensiunea de intrare variază între –7…+12 V, iar Vib (Via) se menţine la
0 V (masa). În figura 7.31, domeniul haşurat este domeniul USS.
Determinarea numărului de unităţi de sarcină (US) pentru un emiţător
pasiv sau pentru un receptor, se face modificând pantele limită din figura 7.33
(linie întreruptă) astfel încât să conţină integral o caracteristică curent-tensiune
(linie punct). Rapoartele dintre noii curenţi corespunzător tensiunilor de –7 V şi
+12 V şi valorile standard de -0,8 mA respectiv 1,2 mA reprezintă sarcina
echivalentă în USS.
Ii
1mA
-7V -3V Vi
5V +12V
-0.8mA
Fig. 7.33
În standardul RS-485, se consideră că un emiţător poate avea o sarcină

totală de maxim 32 USS şi o rezistenţă terminală nu mai mică de 60 W. În cazul în
care emiţătorul e în stare activă, el apare ca o sursă de tensiune cu impedanţă joasă
care produce în cablu o tensiune diferenţială, în gama 1,5 V…5 V, astfel încât
pentru starea logică "1" Va să fie negativ in raport cu Vb, iar pentru starea logică
"0" pozitiv. În regim dinamic fronturile (crescătoare şi descrescătoare) nu trebuie
să depăşească 0.3 din durata totală a impulsului tB, iar variaţia faţă de valoarea de
vârf nu trebuie să depăşească 10%.
Receptorul trebuie să se comporte ca un circuit diferenţial cu impedanţa de
intrare ridicată şi rezoluţie foarte bună.
Potenţialul terminalului A este negativ faţă de B pentru valoarea logică "l".
Zona de nedeterminare în decizie nu depăşeşte 0,4 V, aşa cum se poate vedea din
figura 7.34.
VA
+12 11.8V
11.8V
Decizie 0 Zona de
nedeter-
minare
VB
-7V +12V
Decizie 1
-6.8V
-6.8V -7V
Fig. 7.34
Interfaţa RS-485 asigură condiţii excelente pentru transmiterea semnalului
în banda de bază, în cadrul unor reţele locale. Frecvenţa cu care se
emit/receptionează biţii de informaţie poate ajunge la 10 Mbit/s, cu condiţia ca
tranziţiile liniei să fie de maxim 20 ns. Aceasta depinde de capacitatea impedanţei
terminale, care se încadrează în jurul 100 pF pentru o rezistenţă de sarcină de
maxim 54 W. Se poate astfel asigura amplasarea de până la 6 staţii combinate pe
distanţa de 2m, fiecare având o capacitate de 15 pF (2 m corespunde cu
aproximaţie distanţei parcurse de un front de undă cu timpul de creştere de 20 ns).
F. Comparaţie între diferitele interfeţe electrice

În tabelul 7.13 se prezintă sintetic performanţele asigurate de principalele
interfeţe electrice actuale.
Tabelul 7.13.
Caracteristici V28 V10 V11
RS 232C RS 423A RS 422A RS 485
Modul de operaţie Unipolar Unipolar Diferenţial Diferenţial
Lungime maximă 15 m 600 m 1200 m 1200 m
Debit de informaţie 20 kbit/s 300 kbits/s 10 Mbits/s 10 Mbits/s
maxim
Tens. de ieşire (în gol) +/- 25 V max +/- 6 V max 6 V max 6 V max
Tens. de ieşire (în sarcină) +/-5…+/-15 +/-3 V min 2 V min 2 V min
Rezistenţa de ieşire 300 Wmin 100 µA între 100 µA între 100 µA între
(nealimentată) –6V şi 6V –6V şi 6V –6V şi 6V
Curent de scurtcircuit +/-500 mA +/-150 mA +/-150 mA +/-150 mA
Gradient front max 30 V/µs Ajustabil Indiferent Indiferent
Rezistenţa de intrare 3…7 KW ³ 4 KW ³4 KW ³ 12 KW
Prag de sensib. Recepţie -3…3V -0.2…0.2V -0.2…0.2V -0.2…0.2V
Tensiune de intrare max. -25…25V -12…12V -7…7V -7…12V
Tensiune de intrare nom. +15 V +12 V +6 V +6 V
Impedanţa de sarcină 3…7 KW Min 450 W 1000 W 54 W
term.
Număr de emiţătoare (E) 1 E, 1 R 1 E, 10 R 1 E, 10 R 32 E, 32R
şi receptoare (R) pe o linie
Se remarcă că RS 232, deşi utilizată de mulţi ani, necesită vehicularea de

semnale de putere sporită, un ecart mare pentru decizie corectă şi un timp de
creştere foarte rapid.
Regimurile dinamice sunt mult mai puţin pretenţioase la celelalte
standarde, în special la RS-485.
RS-423 necesită 2 circuite de retur, faţă de numai unul la RS-232, ceea ce poate
duce la erori în primul caz prin apariţia unui potenţial parazit (vezi figura 7.26).
De menţionat că se pot face interconectări şi operaţii de schinb între
interfeţele RS 423 si RS 422, şi între RS 423 si RS 232C, dar nu se pot face
operaţii de schimb între RS 422 si 232C, fără schimbări sensibile în echipamente.
În prezent, mai multe firme oferă interfeţe electrice integrate, cu diferite
configuraţii de capsulă. Pentru exemplificare în tabelul 7.14 se prezintă câteva
produse ale firmei National Semiconductor, pentru interfaţarea neechilibrată
(a-emiţătoare, b-receptoare), iar în tabelul 7.15. au fost selectate doar circuite care
asigură blocuri combinate emiţător-receptor, toate având ieşirile tristate.
Tabelul 7.14.
a) emiţătoare
Standard Cod Circuite în Alimentare Strobat Curent Front [ns]
capsulă [V] sau ieşire Tensiune
tristate [mA] de ieşire
[V]
RS 232 DS1448 4 +9 - +6 +6 200
RS 423 DS3691 4 +5 Tristate +20 +20 200
b) receptoare
Standard CodCirculaţie Alimentare Strobat Histerezis Gama de Prag de Front
în capsulă [V] sau [mV] intrare sensib. [ns]
tristate [V] [V]
RS 232 DS1489 4 +5 - 250 +25 3 30
RS 432 DS7186 4 +5 Tristate 100 +15 +0.2 25
Tabelul 7.15.
Standard Cod Circuite Alim Emisie Recepţie
in [V] Tens (V) I [mA] Front Histe- Tens Prag de Front
capsulă [ns] rezis mod sensib. [ns]
[mV] com [V]
[V]
Nom Min
RS 422 DS 2 5 2 0.8 20 12 50 7 200 50
8922
RS 485 DS 1 5 2 0.8 18 15 70 12/-7 200 22
3698
7.3.2.3. Aspecte procedurale

A. Operaţii cu circuitele de comandă ale interfeţei.
Aspectele procedurale se referă la operaţii executate de circuitele de
comandă ale interfeţelor, cu rolul de a asigura certitudinea că informaţia oferită de
un echipament este înţeleasă de un altul. În tabelul 7.16 se prezintă sintetic modul
în care se utilizează circuitele de comandă în diferite circuite de schimb de
informaţie, clasificate după cum urmează:
A-numai emisie; B-numai recepţie; C-duplex/semiduplex; D-duplex; E-primul
canal doar emite, al doilea doar recepţionează; F-primul canal doar recepţionează,
al doilea doar emite; G-primul canal doar emite, al doilea semi-duplex; H-primul
canal doar recepţionează; I-ambele canale semiduplex; J-ambele canale duplex.
S-au notat cu X - circuite de bază, Y - circuite adiţionale solicitate de
reţeaua comutată şi S - circuite adiţionale solicitate de canalul sincron.
Tabelul 7.16.
Tip transmisie A B C D E F G H I J
Tip circuit
102-SG X X X X X X X X X X
103-TD X X X X X X X
104-RD X X X X X X X
105-RTS X X X
106-CTS X X X X X X X
107-DSR X X X X X X X X X X
108-DTR Y Y Y Y Y Y Y Y Y Y
125-RT Y Y Y Y Y Y Y Y Y Y
109-DCD X X X X X X X
113-ETC S S S S S S S S
115-RC S S S S S S S
118-STD X X X X X
119-SRD X X X X X
120-SRTS X X X
121-SCTS X X X X X
122-SDCD X X X X X
Principalele operaţii de interschimb sunt:

1. Alertarea.
Circuitul de bază este RI (125) şi constă dintr-o sinusoidă de 20 KHz emisă
pe durata a 2s la fiecare 6s. În staţiile cu răspuns automat e sesizat de ETCD, care
răspunde cu un ton, purtătoare de date sau tăcere, după caz; în egala măsură DTR
(108) este activat. Dacă se renunţă la RI, DTR trebuie să fie permanent activat.
2. Disponibilitatea echipamentului.
Circuitele DSR(107) şi DTR(108/2) indică disponibilitatea de lucru a
echipamentelor. Primul este necesar în toate interfeţele, al doilea doar în reţeaua
telefonică comutată. De multe ori, dacă nu se fac comutări ale aparatului, aceste
circuite se strapează permanent activ.
3. Disponibilitatea canalului de date.
Circuitele de comandă utilizate în acest scop sunt RTS(105) si CTS(106),
iar pentru sistemele care recepţionează şi DCD(109). Dacă RTS nu e implementat
se presupune că e activ şi CTS răspunde în mod corespunzător.
4. Handshaking.
Tehnica de hand-shake (dialog între posturi) este proprie ETCD şi se
bazează pe o logică simplă:"dacă eu nu-1 pot auzi pe el, şi reciproca e valabilă,
deci stop emisie". Detaliile în legătură cu procedurile de stabilire a legăturii, în
următoarea secţiune.
5. Protecţia circuitului.
În principal, garanţia că semnalul e recepţionat e testată prin DCD(109),
care oferă informaţii asupra nivelului de zgomot din canal.
B. Proceduri de transmisie pe legături tipice de date

În funcţie de aplicaţie se pot utiliza un număr redus circuite. Configuraţiile
tipice sunt descrise în continuare.
1. Semiduplex, 2 fire.
Cel mai simplu mod de comunicaţie se asigură prin TD(103) şi RD(104),
la care se adaugă SG(102). O serie de circuite trebuie însă menţinute la potenţial
fix: (de exemplu, circuitul 105)
2. Duplex, 4 fire.
În fond, 5 fire, cele 3 de mai sus la care se adauga 105 şi 106.
3. Multipunct.
Reţelele multipunct pot fi configurate ca find unidirecţionale, bidirecţional
alternat sau bidirecţional simultan, şi pot fi centralizate, dacă staţiile terminale
comunică doar cu un unic calculator central sau descentralizate, dacă diverse staţii
periferice pot comunica direct între ele.
C. Stabilirea şi eliberarea legăturii

1. Conectarea unei staţii cu răspuns automat la reţeaua telefonică
comutată.
În figura 7.35.a se prezintă secvenţa temporală a stabilirii conexiunii între
două posturi, care se desfăşoară în următorii paşi:
a) Operatorul formează numărul modemului distant, care are 104 în MARK si
108/2 conectat.
b) Modemul distant e înştiinţat prin 125 şi generează procedura de răspuns.
c) ETPD-ul solicitat transmite DTR (108/2) către ETCD, si totodată
blochează 104.
d) KTCD distant răspunde cu DSR (107) şi intră în mod date.
e) După o întârziere de 1.5s, ETCD distant emite în linie un ton (F2M).
f) Operatorul de la modemul iniţial (local) aude tonul şi acţionează prin buton
(manual) DSR (107), pornind modemul propriu în mod date .
g) Circuitul RD (104) al modemului local trece din inactiv în activ, după
150 ms.
h) După ce DSR a fost activ 1.5 s, modemul local emite ton de răspuns (F1M)
şi după 250 ms activează 106 şi 107.
i) La modemul distant, după ce s-a recepţionat tonul de răspuns 150 ms, RD
devine activă, iar după 265 ms şi CTS şi DCD. Datele emise (103) ajung
pe intrarea de date recepţionate (104) a modemului iniţiator al legăturii.
Modem local (iniţiator)

Rec F2M Modem distant d
TD TD
9
MARK RD MARK
RD CTS
150ns 30ns
CTS 265ns DSR
DSR f 1.5s
150
DCD 30ns
DCD 265ns
DTR DTR
RI c
R iE m F 2 M Model iniţiator f
TD b
Modem distant
TD ei Rec F1M
RD MARK
RD 150ns
CTS
265ns 30ns
CTS 3.4s DSR
3s
DSR 1.5s
DCD
DCD 50ns
DTR
DTR a e
RI
a) b)
Fig. 7.35
În figura 7.35.b se prezintă secvenţa temporală la eliberarea conexiunii

efectuată în şase paşi:
a) ETPD emiţător deconectează DTR (108/2) pentru cel puţin 50ms, iar după
alte 3 s se va deconecta şi DSR (107).
b) Pe durata a 3 s TD nu are semnal.
c) După 1.5 s de la acest interval, modemul distant eliberează linia şi
deconectează DSR(107).
d) La 30 ms după ce DSR e deconectat, se deconectează şi CTS (106) şi
DCD (109), în timp ce RD (104) se fixează în MARK (inactiv).
e) La 3 s de la iniţiere, DSR se deconectează, când linia s-a eliberat.
f) După 30ms CTS (106) şi DCD (109) sunt deconectate, scoţând din circuit
modemul emiţător.
În acest moment ambele modemuri sunt în modul ”nondate” şi liniile RD
sunt menţinute în MARK.
D. Recomandarea CCITT X21

În condiţiile în care numărul de circuite de interfaţă este redus, ca în cazul
interfeţei de scop general X21 care specifică o legătură sincronă ETPD-ETCD prin
reţeaua publică de date, procedurile asociate sunt şi ele limitate la controlul unui
număr redus de semnale. Astfel, pentru ETCD se definesc două semnale stare,
"ETCD-gata", respectiv "ETCD-nepregatit", iar pentru ETPD, 3 astfel de semnale:
"ETPD-gata", "ETPD-controlat nepregătit” si "ETPD-necontrolat nepregătit".
Schimbul de semnale necesar stabilirii legăturii necesită o secvenţă de cel puţin 24
intervale de bit.
7.4. Standardizarea la nivelul Legătura de date.

Protocoale de comunicatie
Conform celor arătate în secţiunea 7.2 nivelul Legătură de date furnizează

mijloacele funcţionale şi procedurale necesare stabilirii, menţinerii şi eliberării
liniei de transmitere a datelor, precum şi transferul unităţilor de date de serviciu-
legătură. O conexiune de legătură de date se realizează cu ajutorul unei conexiuni
fizice între două posturi (noduri) fără noduri intermediare.
Modul în care operează cele două noduri este guvernat de o procedură de
comandă a legăturii, numită şi protocol de comunicaţie pe legătură (PCL).
Protocoalele de comunicaţie pe legătura de date s-au utilizat cu mult înainte de
impunerea modelului de referinţă ISO-OSI, care s-a văzut în situaţia de a
"împrumuta" un protocol care oferă performanţe superioare. Pe de altă parte,
primele FCL nu aveau în vedere decât legături punct la punct, în vreme ce modelul
ISO-OSI s-a dezvoltat în legătură cu comunicaţia în reţele. De altfel, în legătură cu
utilizarea modelului legătură în reţele (locale) de transmitere de date, s-au impus
performanţe de standardizare ale comitetului 802 al IEEE, care priveşte nivelul de
legatură ca un set de două subniveluri (figura 7.36), ce asigură controlul accesului
la mediu (MAC - Medium Access Control) şi respectiv controlul legăturii logice
(LLC - Logical Link Control).
Modelul IEEE 802.2 prevede trei moduri de acces la mediu pe circuite cu
suport: CSMA/CD, token-bus şi respectiv token-ring.
În continuare ne vom referi în principal la protocoalele de comunicaţie
(PCL) asimilate cu LLC, pentru transmisii punct la punct. Detalii privind
procedurile MAC se pot găsi în lucrări dedicate reţelelor de comunicaţii. În ultima
parte a acestui capitol se vor prezenta succint familia protocoalelor de comunicaţii
punct la punct (PPP – Point to Point Protocol) acceptate de modelul de referinţă
ISO-OSI.
Controlul legăturii
logice (LLC)
CSMA (CD)
Controlul accesului la
mediu (MAC) Token-passing
Semnal fizic Token ring
Interfaţa
la MAC
Unitate de
acces la mediu Conexiuni la mediu
(MAC)
Mediu fizic
Fig. 7.36
7.4.1. Clasificarea protocoalelor de comunicaţie pe legatură

O primă clasificare se poate face dupa modul în care PCL răspund la
sincronizare. Deosebim astfel protocoale orientate pe caracter (BCP - Byte Control
Protocols) şi protocoale orientate pe bit (BOP - Bit Oriented Protocols). BCP se
bazează pe o transmisie cu sincronizare de cuvânt (de regulă un octet). Mesajul
constă dintr-un şir de octeţi, fiind delimitat de o secvenţă de sincronizare care
determină poziţia primului octet în mesaj - antetul. Antetul conţine informaţii
auxiliare care identifică adresa mesajului (sursă sau destinaţie), tipul acţiunii de
control, o confirmare (pozitivă sau negativă) asupra recepţiei fără eroare a
mesajului. Acţiunile de control permit iniţializarea sau dezactivarea unei staţii
secundare, acceptarea sau refuzul unui bloc de mesaje anterior, sau secvenţe de
transfer.
Urmează câmpul de text, care conţine toate datele ce trebuie transmise.
Textul poate fi compus din caractere (cuvinte de cod) sau poate fi transparent la
acest cod (date binare, date zecimale, date în virgulă mobilă) - situaţie care se
impune în funcţie de asigurarea transparenţei de cod. Pentru a asigura recepţia
corectă a informaţiei, mesajul este completat cu o secventa de biţi de control. În
figura 7.37 sunt prezentate structurile tipice pentru doua PCL-BCP, şi anume:
a) BISYNC (Binary Synchronous Communication) - elaborat de IBM, de
altfel aproape identic cu protocolul TMM (Transmission Message Mode)
elaborat de CII
b) DDCMP (Digital Data Communications Message Protocol) - elaborat de
DEC.
Bloc de
SYN SYN SOH ANTET STX TEXT ETX control
Start of Heading Start of Text End of Text

(început de antet) (început de text) (Sfârşit de text)
Antet
Informaţie
SYN SYN SOH N I R R CRC
S
Nx 8biţi (16 biţi)
Câmp Indicator Răspuns Adresă Secvenţă
numărător (2 biţi) (2 biţi) (8 biţi) (8 biţi)
N<=214
(16 biţi)
Fig. 7.37
Protocoalele orientate pe bit sunt mai puternice şi au grad pronunţat de
universalitate. Mesajele BOP se transmit în formate fixe, fiind tratate ca şiruri de
biţi. Caracteristici comune pentru BOP sunt: independenţa codurilor, configurarea
liniei, folosirea semnificaţiei poziţiei caracterelor de control, posibilităţi de operare
duplex şi semi-duplex, realizarea transparenţei prin metoda umplerii cu zero,
controlul erorilor pentru întregul format. Deci BOP utilizează câteva caractere
specifice de control pentru delimitatori de început (FLAG) şi sfârşit (FLAG,
ABORT) al mesajului. În figura 7.38 se prezintă formatul pentru cel mai frecvent
utilizat protocol BOP şi anume HDLC (High Level Data Link Control).
Delimitator Adresă Informaţie CRC Delimitator

Control
(8 biţi) (8 biţi) (8 biţi)
(oricâţi biţi) (16 biţi)
8 sau 16 biţi
Fig. 7.38
O a doua clasificare a protocoalelor se poate face după modul cum acestea
controlează sfârşitul mesajului. Evident, clasificarea se referă doar la BCP, cele
două variante posibile fiind cu caracter special (ex: BISYNC), respectiv cu
numărare de caractere (ex: DDCMP).
7.4.2. Funcţiile protocoalelor de comunicaţie

Următoarele funcţii principale trebuie realizate de PCL:
- gestiunea transferului de date
- controlul erorilor şi asigurarea că s-a recepţionat un răspuns corect
- codificarea informaţiei
- realizarea transparenţei de cod
- optimizarea utilizării liniei

- menţinerea sincronizării
Controlul transferului de date se referă, în principal, la alegerea
formatului şi încadrarea mesajului şi la stabilirea funcţiilor de gestiune a legăturii.
Structurarea datelor depinde esenţial de modul de transmisie: asincronă, respectiv
sincronă. În transmisia asincronă se folosesc obligatoriu caractere (5-8 biţi
informaţionali, plus biţi de sincronizare şi control), în vreme ce în transmisia
sincronă se pot folosi şiruri lungi de biţi informaţionali, încadraţi în blocuri de
mesaj numite cadre. Evident, chiar în cadrul blocurilor informaţia poate fi separată
în octeţi.
Pentru recunoaşterea grupărilor de date în blocurile de mesaj se utilizează
caractere speciale, numite de comandă, în parte indicate în figurile 7.37 şi 7.38.
De regulă se folosesc următoarele 5 tipuri de informaţii de control:
- delimitatori de câmp (de exemplu, caractere speciale ca STX - Start of
Text si ETX - End of Text)
- adrese, pentru precizarea sursei şi, respectiv, destinaţiei mesajului;
- secvenţa de control, pentru a evita pierderea sau dublarea blocurilor;
- indici de control, pentru a preciza dacă blocurile cuprind date
informaţionale sau comenzi, poziţia blocului, etc;
- confirmarea recepţiei, pentru a permite desfăşurarea corectă a fluxului
informaţional.
Controlul erorii şi confirmarea corectitudinii mesajului se realizează,
de regulă, prin folosirea unor caractere (biţi) suplimentare de control: fie clasicul
control de paritate, în varianta de testare dublă pe verticala (VRC - Vertical
Redundancy Check) şi pe orizontală (LRC - Longitudinal Redundancy Check), fie,
mai ales prin coduri ciclice (CRC - Cyclic Redundancy Check), în această ultimă
variantă preferându-se coduri cu polinom generator de grad 16, pentru că zona de
control, corespunzând restului împărţirii la polinomul generator, ocupă 2 octeti.
Procedurile de confirmare a corectitudinii mesajelor urmează, în general, una
din următoarele căi:
- confirmarea pozitivă sau negativă a recepţiei (ACK sau NAK-
Acknowledgement sau Negative Acknowledgement), în una din variantele
ARQ descrise în cap. 6: Stai şi Aşteaptă, la care emiţătorul aşteaptă după
fiecare mesaj tipul confirmării, şi respectiv, Retransmisie continuă (care
necesită comunicaţie duplex), la care emiţătorul transmite continuu blocuri
de mesaj până când pe calea de reacţie este depistat un bloc eronat.
- corecţia erorilor la emiţător; presupune utilizarea unor coduri corectoare de
erori, fără a mai necesita reacţia post-decizională. Pentru a obţine bune
performanţe compatibile cu cele oferite de procedurile ARQ, redundanţa
trebuie mult crescută, aşa că, pe ansamblu, procedurile ARQ sunt preferate.
Codificarea informaţiei se referă în primul rând la organizarea

informaţiei pe caractere (protocoale orientate pe caracter) sau în blocuri de lungime
nestandard (protocoale orientate pe bit). Protocoalele de ultimul tip, mai recent
utilizate, au performanţe superioare din punct de vedere al vitezei de transmisie şi
nu au restricţii privind utilizarea unui cod anumit.
Transparenţa de cod este proprietatea de a putea demarca datele
informaţionale de informaţia de control a legăturii (de exemplu, delimitatorii). În
acest caz se folosesc trei tehnici de bază:
- umplerea cu biţi (folosită de protocoalele orientate pe bit, în care nu trebuie
discriminat decât delimitatorul de start/stop mesaj). De exemplu, pentru
codul HDLC ce foloseşte ca delimitator combinatia 01111110, cât timp se
transmit date se procedează automat la inserarea unui bit zero, după 5 biţi
de "1" consecutivi, indiferent de valoarea logică a bitului ce urmează.
Acest bit de zero va fi automat eliminat de receptor la refacerea mesajului;
- umplerea cu caractere, folosită de protocoalele orientate pe caracter, care
operează similar cu cea menţionată mai sus, dar cu inserarea de caractere
speciale (de exemplu DLE);
- numărare de caractere, folosită de acele protocoale orientate pe caracter
care au în structura mesajului o zona denumită "câmp numărator", care
precizează numărul de caractere ce conţin date informaţionale.
Tabelul 7.17 prezintă sintetic cele trei modalităţi de asigurare a
transparenţei de cod.
Tabelul 7.17.
Tehnica Realizare
Umplere DLE STX……….… ……….DLE DLE DLE ETX
cu
caractere Intrare în transparenţă Introdus la emisie Iesire din transparenţă
scos la recepţie
Informaţie
Umplere 01111110 1111110…………... ………….01111110
cu biţi delimitator Introdus la emisie, delimitator
scos la recepţie
Câmp Antet numărator Informaţie
numărator
Optimizarea utilizării liniei, în sensul selectării modului de transmisie

simplex, semi-duplex sau duplex, stabilirii numărului de posturi ce pot folosi
simultan o linie (comunicarea multi-punct, comutare de canale) şi al alegerii
nodului în care se face confirmarea recepţiei corecte.
Menţinerea sincronizării, cu remarca că în cazul protocoalelor orientate

pe bit în acest scop se foloseşte o secvenţă unică de biti, iar la cele orientate pe
caracter, caractere speciale de sincronizare, iar protocolul trebuie să se poată adapta
la diferitele modalităţi de legătură: serial (sincron sau asincoron) sau paralel.
Realizarea teleîncărcării constă în furnizarea unui mijloc pentru staţia
primară de a acţiona asupra staţiilor iniţiale şi a modurilor de control din staţiile
secundare, permiţând încărcarea şi apoi pornirea automată a unui sistem neoperativ
conectat pe acelaşi canal.
În tabelul 7.18 sunt afișate principalele caracteristici ale protocoalelor de
comunicaţie reprezentative: BSC(IBM) şi TMM (CII) - pentru BCP cu încheiere
prin caracter special, DDCMP (DEC) pentru BCP cu câmp numărător, SDLC
(IBM) şi varianta sa prelucrată de ISO-HDLC pentru BOP.
Tabel 7.18
Caracteristica BSC/TMM DDCMP SDLC (HDLC)
Adresarea postului Antet Antet Câmp adresa
(8 biti)
Început 3 SYN/2 SYN 2 SYN Delimitator
Încadrare bloc
Sfârşit Caracter control Număr caractere Delimitator
Format mesaj variabil (antet Fix Fix

opţional)
Gestionarea legăturii Caractere de Antet Câmp de control
control si 8 biţi
(opţional) antet
Detectare erori VRC/LRC-8 CRC-16 (separat în CRC- CCITT
CRC-16 antet)
Proceduri de retransmisie stă şi aşteaptă Retransmisie Retransmisie
continuă (N=255) continuă (N=7)
Transparenţă de cod Umplere cu Câmp numărător Umplere cu biţi
caractere
Caractere de control SYN, SOH, SYN, DLE, ENQ nici unul
STX, ETX,
DLE, EOT
Coduri folosite ASCII, EBCDIC ASCII orice cod
Lungime cadru n*L n*8 n*8 /(fără
L=5,6,7 sau 8 restricţii)
7.4.3. Funcţionarea unei legături de date

În legătura punct la punct, cele două staţii pot fi în situaţia: una sursă, una
receptor. Pe de altă parte, pentru a gestiona legătura, una din staţii trebuie să
asigure funcţiile primare, şi este staţia principală (master), iar cealaltă este staţia
secundară (slave). Într-o legătură multipunct, există mai multe staţii secundare şi
una sau mai multe staţii principale.
Asocierea între statutul de primar/secundar şi cel de sursă/receptor se face
în mai multe feluri:
- dacă staţia primară este sursă, iar cea secundară este receptor, se spune că
modul de transfer al informaţiei este de tip invitaţie la recepţie (în engleza
selecting).
- dacă staţia primară este receptor, iar cea secundară este sursă, modul de
transfer al informaţiei este de tip invitaţie la emisie (în engleza polling).
Termenul de polling s-a extins pentru transferul de informaţie în
configuraţiile de reţea cu o singură staţie principală şi mai multe staţii secundare. În
aceste sisteme există posibilitatea ca staţiile secundare să nu aibă ce emite. Pentru a
evita repetări numeroase ale invitaţiei de emisie, o astfel de legătură poate fi pusă
într-o stare de absenţă temporară (în engleză contention). În această situaţie o staţie
secundară e autorizată să emită informaţia autonom, fără invitaţie la emisie. În
schimb, în cazul în care staţia primară intervine în acelaşi timp apare riscul unei
coliziuni. Situaţia se complică dacă mai multe staţii intervin simultan în reţele
multipunct.
Schemele care lucrează în "polling" au dezavantajul că se pierde mult timp
cu repetarea invitaţiei la emisie. O soluţie care înlătură acest inconvenient este
procedura de difuzare aleatoare [MA93]. În acest tip de transmisie, mai multe staţii
(fie ele B, C şi D) transmit pachete de date spre o staţie A, pe acelaşi canal în mod
aleator. Nici o staţie nu are în sarcină gestiunea transferului de date. Pachetele de
date au în general aceeaşi lungime (vezi figura 7.39). Dacă două sau mai multe
pachete se suprapun, atunci se spune că a avut loc o coliziune şi pachetele se pierd.
Pentru fiecare pachet recepţionat curent, staţia A transmite o confirmare pozitivă,
în caz contrar, nu se transmite nimic. Orice pachet care nu a primit confirmare se
retransmite, după o aşteptare aleatoare, ca să evite pe cât posibil o nouă coliziune.
În realitate, avantajul timpului câştigat în raport cu metoda "polling" prin faptul că
terminalele emit doar când consideră necesar, este contracarat de riscul unor
coliziuni repetate, de unde numeroase repetări ale unor pachete. De multe ori se
face un compromis între cele două metode "polling" şi "difuzie aleatoare", în
sensul că există totuşi o staţie master, care poate prelua la nevoie controlul
gestiunii, dar staţiile slave pot avea statut de difuzie aleatoare.
Metoda stă astfel la baza soluţiei C8MA-CD (acces multiplu pe purtătoare
cu detectarea coliziunilor) recomandat de standardul IEEE 802.2.
Dacă în cazul unei conexiuni multipunct se pune problema ca la un
moment dat o singură staţie din cele N conectate în reţea, să fie primară (şi să aibă -
temporar - controlul transferului de date), în cazul în care avem o legătură punct la

punct numărul de posibilităţi se reduce. În figura 7.40 se prezintă trei configuraţii
posibile ale legăturii punct la punct:
a) simetrică
b) asimetrică
c) echilibrată.
repetiţie
Staţie B
timp
repetiţie
Staţie C timp
Staţie D timp
Staţie A timp
coliziune
Fig. 7.39
Exemplul din figura 7.40.a reprezintă o combinaţie de două legături
simetrice de tip invitaţie la recepţie, în care sursa e întotdeauna asociată cu o relaţie
primară şi receptorul întotdeauna cu o staţie secundară. Această configuraţie, deşi
renunţă la invitaţii la emisie, nu poate fi utilizată în legături multipunct, care sunt
prin definiţie asimetrice la un moment dat: o singură staţie e primară, restul
secundare.
Similar, în figura 7.40.b, se prezintă o configuraţie asimetrică, produsă prin
asocierea unei legături cu invitaţia la recepţie (linie plină) cu o legătură cu invitaţie
la recepţie (linie punctată). În acest fel funcţiile primare sunt întotdeauna la o staţie,
cele secundare la celelalte. În acest fel legătura asimetrică asigură posibilitatea
realizării unei legături multipunct: mai multe staţii de tip B pot fi puse în legătură
(linie, stea) cu staţia principală A.
În cazul legăturii echilibrate (fig 7.40.c) informaţia poate fi transmisă
oricum, fie ca o comandă, fie ca un răspuns. Avantajul imediat este acela că se pot
asocia în acelaşi bloc mesaj (cadru) atât informaţia curentă, cât şi confirmarea de
recepţie a unui cadru anterior. În afară de această serioasă îmbunătăţire a
randamentului transmisiei, se obţine şi o compatibilitate sporită cu o configuraţie
multipunct, în sensul că o staţie secundară poate fi sursă de date, ceea ce nu e cazul
în configuraţia simetrică. De fapt, spre deosebire de configuraţia simetrică, la care
aveam două sub-legături distincte, configuraţia echilibrată constituie o singură
legătură.
Staţie A Staţie B
Confirmare Receptor
recepţie Secundar
Primar
sursă Informaţie receptor
Emiţător
Secundar Informaţie Emiţător Primar
receptor sursă
Receptor Confirmare
recepţie
a)
Staţie A Invitaţie la emisie Staţie B

şi confirmare
recepţie Receptor Secundar
Primar
sursă Informaţie receptor
Emiţător
Primar Informaţie Emiţător Secundar

receptor sursă
Confirmare
Receptor recepţie
b)
Staţie A Staţie B
Receptor
Pri Secun
Emiţător
Sursa mar dar Sursa
Receptor Receptor
Secun Receptor Pri
dar mar
Emiţător
c)
Fig. 7.40
În încheierea acestui paragraf, să reamintim că o procedură de gestiune a

legăturii conţine de fapt cinci faze distincte:
a) Faza de stabilire a legături (apel).
Procedura de apel a fost descrisă în legătura cu stabilirea comunicaţiei
între noduri. Avizele CCITT V25 (pentru reţeaua telefonică) şi X21 (pentru
reţelele sincrone de transmisie de date) oferă protocoalele necesare pentru
identificarea şi conectarea unei staţii.
b) Faza de iniţializare a legăturii.
În această fază se emit invitaţii la emisia sau recepţia prin care staţia
primară stabileşte legătura cu secundarul.
c) Faza de transfer a informaţiei.
Este etapa cea mai importantă din punctul de vedere al obiectivului; este
necesară asigurarea transparenţei de cod, astfel ca să nu existe constrângeri
asupra caracterelor sau secvenţelor de biţi utilizate în codarea informaţiei.
d) Faza de încheiere.
După încheierea transmisiei, prin această fază se stabileşte dacă legătura
trece într-o stare neutră, sau dacă staţia primară va lansa o nouă comandă.
e) Faza de eliberare a legăturii.
Ca şi faza de stabilire, este standardizată prin avizele CCITT V25 si X21.
7.4.4. Exemple de proceduri de comandă a transmisiei de date
7.4.4.1. Transmisie asincronă

Ca exemplu de transmisie asincronă considerăm transferul de date spre un
teleimprimator de la o unitate centrală de prelucrare a datelor. Codul utilizat este
alfabetul internaţional nr.2, fiecare caracter având un bit START, 5 elemente binare
de informaţie şi 1 şi ½ biţi de STOP (deci durata unui caracter este de 7 şi ½
intervale TB). Transmisia este asincronă la nivel de caracter, dar recepţia fiecărui
bit din caracter se face sincron.
Exploatarea legăturii se face bidirecţional alternativ, cu trei debite binare
uzuale: 40, 75, 100 bauds.
Procedura de conunicaţie (presupunând că teleimprimatorul e pornit)
începe cu o fază de identificare, în cazul în care pe reţeaua comutată pot fi mai
multe teleimprimatoare. În acest scop unitatea centrala transmite caracterul "cifra"
urmat de litera D, având semnificaţia "cine sunteţi?" (WRU-Who are you). La
această combinaţie teleimprimatorul îşi declină identitatea, printr-un mesaj de 1
pina la maxin 20 caractere.
Schimbul de date se realizează până când se indică "Sfârşit de mesaj"
(EOM-End of Message), care se transmite din trei caractere: "cifra" "Y" "litera"
(ultimul caracter nu poate fi Y). O suită de două secvenţe EOH se interpretează ca
"Sfârşit de transmisie" (EOT-End Of Transmission).
O fază de oprire temporară (contention) poate avea loc în momentul în care

linia e inactivă. Pentru a o depăşi este suficient să se acorde o prioritate, fie pentru
mesajele care intră, fie pentru cele care ies. Unitatea centrală verifică de fiecare
dată "ecoul" mesajului emis, şi dacă e diferit, înseamnă că teleimprimatorul emite.
Presupunând că au prioritate mesajele care intră, unitatea centrală va înceta emisia
şi va pregăti pentru recepţie. În caz contrar, continuă emisia.
În figura 7.41 se prezintă modul de funcţionare a legăturii asincrone
descrise mai sus, în două situaţii:
a) unitatea centrală emite prima
b) teleimprimatorul emite primul
Unitate Identitate WRU Mesaj EOM EOT timp

centrală contention
a)
Teleim- Identitate
primator
Unitate Identitate timp
centrală contention
b) Teleim- Identitate WRU MesajEOM Mesaj N EOT
primator
Fig. 7.41
7.4.4.2. Transmisie sincronă orientată pe caracter

Există două moduri de funcţionare: normal şi conversaţional.
Modul de funcţionare normal, sau de bază, se utilizează pe legături punct la punct
sau multipunct centralizat, pe circuite specializate sau comutate, folosind alfabetul
internaţional nr.5 (AI nr.5, CCITT nr.5 sau ASCII), într-o transmisie bidirecţională
alternativă. Codul AI nr.5 foloseşte 128 de caractere. Dintre acestea, 10 sunt
caractere de comandă a legăturii de date, şi anume:
SOH - (Start Of Heading) - început de antet
STX - (Start Of Text) - început de text
ETX - (End of Text)- sfârşit de text
EOT - (End of Transmission) - sfârşitul transmisiei
ENQ - (Enquiry) - cerere (de tip. "Cine sunteţi")
OLE - (Data Link Escape) - eliberarea transmisiei (în sensul că schimbă
semnificaţia unui număr limitat de caractere care urmează după
OLE; acestea pot fi doar caractere grafice sau de comandă)
ACK - (Acknowledge) - confirmare pozitivă a recepţiei (corecte)
NAK - (Negative Acknowledge) - confirmare negativă a recepţiei (în cazul
detectării de erori)
SYN - (synchronous Idle) - caracter de sincronizare
ETB - (End Of Transmission Block) - sfârşitul blocului mesaj emis.
Caracterele SYN, SOH, STX, ETX, BTB se folosesc la încadrarea

blocurilor de mesaj, conform figurii 7.37a.
Caracterul DLE asigură transparenţă de cod prin umplerea cu caractere
(vezi tabelul 7.16).
Caracterele EOT, ENQ, ACK si NAK permit realizarea funcţiilor de
supervizare şi gestiune a legăturii. Astfel, o invitaţie la emisie pentru staţia A este
realizată de secvenţa EOT A ENQ, la care staţia A răspunde cu EOT daca nu are
nimic transmis, sau cu un bloc de informaţie. O invitaţie la recepţie pentru aceeaşi
staţie A, se face cu secvenţa A ENQ, la care daca staţia e pregătită să recepţioneze,
răspunde cu ACK, iar în contrar cu NAK. Dacă nu se primeşte răspuns, se trece la
o procedură de reluare, repetând secvenţa de maxim "n" ori.
În figura 7.42.a. se prezintă organigrama unei secvenţe normale de comunicaţie
între două staţii A, B, în modul de bază.
Staţia A ENQ STY…ETY BCC STY…ETX BCC EOT ACK ACK
a)
Staţia B ACK
ACK ACK STX ETX
ENQ
Staţia A ENQ STX…ETX BCC STX…ETX BCC EOT
b)
Staţia B
ACK STX…ETX BCC ACK
Fig. 7.42
În modul conversaţional (figura 7.42.b), după ce s-a intrat în modul normal, o
staţie poate răspunde la un bloc de informaţie cu alt bloc de informaţie aceasta
ţinând loc şi de confirmare pozitivă. În cazul în care depistează o eroare, se
transmite NAK;de asemenea, dupa ETB nu mai poate transmite un mesaj
informaţional, e obligatoriu ca blocul recepţionat să fi fost încheiat de BTX.
7.4.4.3. Transmisie sincronă orientate pe bit. Protocolul HDLC

HDLC a fost ales de ISO ca BOP, având posibiltatea de a asigura atât
transmisia asincronă cât şi sincronă, dar evident e preferat în transmisii sincrone
sau autosincrone.
HDLC (High Level Data Link Control) provine din protocolul IBM-SDLC
(Synchronous Data Link Control) eliminând singura restricţie a acestuia privind
formatul mesajulul şi anume: la SDLC se folosesc caractere de 8 biţi, la HDLC

orice secvenţă binară, indiferent de codul utilizat, cu orice număr de biti.
Structura blocului de mesaj HDLC este prezentată în figura 7.38.
Transmisia în HDLC se poate face în trei moduri diferite:
1) Modul normal de răspuns (NRM - Normal Response Mode) Se poate
utiliza în configuraţii punct la punct sau multipunct, în ambele cazuri cu o
singură staţie primară. Staţiile secundare sunt invitate la emisie de staţia
primară. După începutul transmisiei, linia se menţine în stare activă până
când staţia secundară transmite în ultimul cadru indicaţia că va opri emisia
(bitul 5 din cuvântul de control F=l).
2) Modul de răspuns asincron (ARM - Asynchronous Response Mode) Se
mai numeşte şi mod de funcţionare autonomă; folosit de asemenea în
transmisii punct la punct sau multipunct cu o singură staţie principală. În
modul autonom, are loc o retransmisie a staţiei secundare dacă primarul nu
a transmis confirmarea pozitivă într-un interval de timp dat; pentru a evita
coliziunile ce pot apare la o transmisie semi-duplex, intervalul de timp
utilizat de secundar trebuie să fie mai mare decit cel utilizat de primar,
pentru ca primarul să aibă prioritate în caz de conflict.
3) Modul asincron echilibrat (Asynchronous Balanced Mode 1) Se utilizează
numai în configuraţii punct la punct, comunicaţia având loc între două
staţii combinate.
Mesajele transmise de o staţie pot fi comenzi sau răspunsuri, natura lor
fiind dictată de structura cuvântului de control, care este prezentată în tabelul 7.19.
Tabelul 7.19
Poziţie bit Tip mesaj 1 2 3 4 5 6 7 8
Informaţie (I) 0 N(S) P/F N(R)

Supervizare (S) 1 0 S S P/F N(R)
Nenumerotate (U) 1 1 H M P/F M M M
În toate cele trei tipuri de mesaje, bitul 5 (polling/final), indică, în

transmisiile de la primar, o cerere de răspuns imediat (P) sau răspunsul (F), iar în
transmisiile de la secundar, încheierea transmisiei (ultimul cadru ce conţine
informaţie), în NRM.
Cei doi biţi S permit codificarea a 4 comenzi de supervizare, aşa cum se

vede în tabelul 7.20.
Tabelul 7.20.
Cod S Cormanda / Răspuns
00 RR (Receiver Ready) – receptor gata
01 REJ (Reject) – rejectare
10 RNR (Receiver not Ready) – receptor nepregătit
11 SREJ (Selective Reject) – rejectare selectivă
Biţii M corespund unor biţi de rezervă pentru 32 de comenzi sau răspunsuri

suplimentare de supervizare, nenumerotate (U-unnumbered), şi care se aleg în
funcţie de aplicaţie.
N(S), respectiv N(R) reprezintă numerele ce codifică secvenţele la emisie,
respectiv la recepţie, definite modulo 8.
Pentru extensia numerelor de secvenţă, câmpul de control poate fi extins la
2 octeţi (tabel 7.21). În acest tabel, s-au notat cu X biţii nefolosiţi şi rezervaţi.
N(S) şi N(R) se definesc modulo-128.
Tabelul 7.21.
Câmp control Octet 1 Octet 2
Tip mesaj 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16
Informaţie (I) 0 N (S) P/F N (R)
Supervizare (S) 1 0 S S x x x x P/F N (R)
Nenumerotat (U) 1 1 M M x M M M P/F x x x x x x x
Celor trei moduri de funcţionare menţionate le corespund trei clase de

proceduri: normal echilibrată (NRM), asincronă neechilibrată (ARM) şi respectiv,
asincronă echilibrată (ABM). Fiecărei clase de proceduri îi corespunde un set de
bază de comenzi şi răspunsuri. La setul de bază se pot adăuga comenzi şi
răspunsuri suplimentare.
Există circuite specializate VLSI care permit implementarea unui protocol
HDLC. Unul din acestea este SIO-Z80, a cărui utilizare asigură:
1) Implementarea protocolului HDLC, cu structura de încadrare a mesajului
prezentată în figura 7.8 cu gestionarea legăturii de tip polling folosind
comenzile de modem RTS (Request to Send), DCD (Data Carrier Detect)
şi CTS (Clear to Send).
2) Realizarea de transmisii asincrone sau sincrone, în ultima situaţie folosind
pe lângă intrările/ieşirile de date RXD, TXD şi ceasul de recepţie, respectiv
de emisie RXC, TXC.
3) Emisia şi recepţia delimitatorului, un octet de forma 01111110.
4) Recunoaşterea adresei ca fiind primul octet după delimitator.
5) Stabilirea unui mod de răspuns normal într-o configuraţie neechilibrată (o

singură staţie principală, restul secundare).
6) Codificarea datelor la emisie prin adăugarea a doi octeti de control prin cod
ciclic (CRC), obţinuţi prin utilizarea unui polinom generator de 16 biţi
(codul CCITT: x 16 + x 12 + x 5 + 1 ), şi respectiv detectarea erorilor la
recepţie prin testarea unui buffer de 16 biţi conţinând restul împărţirii
simbolice la polinonul generator.
7) Transparenţa de cod prin metoda "umplerii cu zerouri", care în principiu
evită confuzia unei secvenţe de date identică cu delimitatorul; în acest
scop, la emisie, după fiecare 5 valori 1 consecutive se insereaza un 0, care
va fi automat eliminat la recepţie. Evident, la emisia delimitatorului, acest
0 suplimentar nu mai este introdus.
8) Numerotarea secvenţelor de mesaje, folosind numerele de secvenţă din
câmpul de comandă.
Exemplificăm în continuare modul în care utilizarea unui circuit SIO
permite gestionarea unei legături neechilibrate între SP şi o staţie secundară SS,
într-o configuraţie multipunct de transmisie de tip polling, în mod normal de
răspuns (NRM).
Se definesc în acestă situaţie:
- COMENZI - mesajele de la SP la SS
- RĂSPUNSURI - mesajele de la SS la SP.
Se recomandă utilizarea unei strategii de tip "stă şi aşteaptă", adică fiecare
mesaj de COMANDĂ de la SP aşteaptă un mesaj de RĂSPUNS de la SS (nu se
transmite niciodată o succesiune de mai multe mesaje).
Staţia secundară se poate găsi în unul din următoarele moduri de lucru:
- NRM (mod de răspuns normal), operaţional (activ)
- NDM (mod deconectat normal), neoperaţional (inactiv).
În NDM, SS va iniţia o transmisie numai ca rezultat al unei comenzi
explicite furnizate de SP. După recepţionarea unei astfel de comenzi răspunsul e
obligatoriu.
În NDM, SS este deconectat logic de la legătura de date. Se poate ajunge în
NDM prin:
- o comandă de deconectare de la SP - DISC;
- descoperirea unei erori necorijabile;
- conectarea sau reconectarea alimentării;
- resetarea manuală sau comutarea manuală a staţiei de pe legătura de date
pe o legătura locală.
În tabelul 7.22 sunt prezentate principalele tipuri de comenzi şi răspunsuri
utilizabile într-un sistem de comunicaţie SP-SS, extrase din setul de comenzi/
răspunsuri al protocolului HDLC.
Setul de comenzi şi răspunsuri corespunde repertoriului de bază pentru

clasa UNC (funcţionare neechilibrată în mod normal de răspuns) conform ISO
7809-1984.
I – informaţie. Este utilizată pentru efectuarea transferului secvenţial prin mesaje
numerotate pe legătura de date. SS transmite un răspuns când e solicitat de SP şi
are informaţie de transmis.
RR – receptor gata. Se transmite de către SP pentru a solicita de la SS un mesaj de
informaţie sau pentru a confirma recepţia corectă a mesajelor precedente
numerotate până la N(R)-1. Se transmite de către SS pentru a confirma recepţia
corectă a mesajelor precedente numerotate până la N(R)-1 inclusiv şi existenţa
condiţiilor de recepţie a unui nou mesaj.
RNR – receptorul nu e gata. Comanda şi răspunsul RNR sunt utilizate pentru a
indica o condiţie de ocupat, adică o incapacitate temporară de a accepta mesaje I.
SNMR – selecţie mod mormal de răspuns. Comanda este utilizată pentru a
comanda trecerea sau rămânerea SS în NDM. Înainte de a executa comanda, SS
confirmă acceptarea ei prin transmiterea răspunsului UA. Prin DISC, SP
informează SS că suspendă lucrul cu respectiva staţie sau iniţiază resincronizarea
secvenţelor de numărare a mesajelor.
UA – confirmare numerotată. Răspunsul UA este utilizat de către secundar pentru
confirmarea recepţiei şi acceptării comenzilor nenumerotate SNRM (în NDM) şi
DISC (în NRM).
FRMR – respingere mesaj. Răspunsul FRMR este utilizat de SS în NRM pentru a
raporta una din următoarele condiţii:
- recepţia unei comenzi nedefinite sau neimplementate;
- recepţia unei comenzi I cu câmp de informaţie care depăşeşte lungimea
câmpului maxim implementat la SS;
- recepţia unor numere de ordine la emisie sau recepţie nevalide.
DM – mod deconectat. Răspunsul DM se utilizează pentru a raporta că secundarul
se află în NDM. De regulă apare ca răspuns la SNRM, indicând ca SS nu poate
realiza (încă) comutarea modului.
Tabelul 7.22.
Comenzi pentru transfer de Răspunsuri pentru transfer de
informatie: mesaje tip I informatie: mesaje tip I
Comenzi de supervizare Răspunsuri de supervizare
RR – gata de recepţie RR – gata de recepţie
RNR – receptorul nu e gata RNR – receptorul nu e gata
Comenzi nenumerotate Răspunsuri nenumerotate
SNRM – selecţie mod normal UA – confirmare de recepţie
de răspuns nenumerotată
DISC – deconectare FRMR – respingere mesaj
În comentarea mesajelor de mai sus s-au făcut referiri la numărătoarea

secvenţelor de mesaje. Protocolul HDLC presupune că toate mesajele de la
informaţie şi supervizare poartă numere de ordine cele de supervizare
N(R) - număr de ordine la emisie. Numerele de ordine sunt de la 0 la 7.
Numerotarea secvenţelor de mesaje se efectuează pentru a se asigura că nu
s-au pierdut sau dublat mesaje. Evidenţa corectitudinii succesiunii de mesaje se
realizează prin memorarea la fiecare SS şi la SP a unei perechi de variabile de stare
la emisie V(S) si la recepţie V(R), conţinute în cuvântul de control, a cărui
structură a fost prezentată în tabelul 7.19. pentru fiecare din cele trei tipuri
principale de mesaje.
Într-o funcţionare corectă la recepţie N(S) trebuie să corespundă cu V(R),
iar N(S) cu V(S).
Variabilele de stare sunt incrementate astfel:
- V(S) la recepţia confirmării corectitudinii mesajului anterior N(R)=V(S);
- V(R) la acceptarea mesajului corect cu N(S) corespunzător V(R). Se
consideră drept erori corijabile – considerate a rezulta în urma pierderii
unui mesaj într-un sens sau altul – cazul în care N(R)=V(S)-1 sau
N(S)=V(R)-1.
În primul caz se retransmite mesajul cu N(R)=V(S). În al doilea caz
informaţia este neglijată şi se retransmite confirmarea pentru N(R)-1 prin
N(R)=V(R). Orice alte nepotriviri între valorile N(R), V(R) sunt considerate ca
erori necorijabile şi răspunsul este FRMR.
De reținut că bitul 5 (polling/final) din structura cuvântului de control este
întotdeauna 1 în conformitate cu principiul de funcţionare recomandat: o staţie SP
si N statii secundare SS.
La apariţia unei desincronizări în numărarea succesiunii mesajelor,
semnalizată prin FRMR, apare necesitatea resincronizării, care se execută de SP,
prin aducerea la 0 a perechii V(S) si V(R) corespunzătoare SS implicat în
comunicaţie, produsă prin transmiterea comenzii DISC.
În tabelul 7.23 se prezintă corelarea răspunsurilor şi comenzilor în cele
două moduri în care se poate afla din punct de vedere al comunicaţiei SS.
Tabelul 7.23.
Stare curentă SS COMANDĂ RĂSPUNS Stare următoare SS
SNRM UA NRM
NDM
Altele DM NDM
I, RR, RNR RR, RNR, I NRM
Corecte
I, RR, RNR FRMR NRM
NRM
cu erori necorijabile
DISC UA NDM
Altele FMRM NRM
Vom prezenta în continuare mai multe exemple de utilizare a comenzilor şi

răspunsurilor în NRM. Mnemonica folosită este:
In, m
- pentru un mesaj de informaţie, unde n reprezintă numărul mesajului
emis, iar m numărul viitorului cadru aşteptat la recepţie (într-un mod
convenţional, confirmă recepţia mesajelor până la m-1).
Sm
- pentru un mesaj de supervizare, cu m având aceeaşi semnificaţie de
mai sus.
1. Transmisie fără erori
1.1. Procedura de pornire şi transfer de informaţie numai de la secundar.
SNRM RR, 0 RR, 1

SP:
UA I0, 0 I1, 0
SS:
RR, 1
1.2. Procedura de pornire şi transfer de informaţie numai de la primar.
SNRM I0, 0 I1, 0

SP:
UA RR, 1 RR, 2
SS:
1.3. Transfer de informaţie între primar şi secundar (modul NRM deja stabilit).
I0,0 I1, 1 I2, 2
SP:
I0, 1 I1, 2 I2, 3
SS:
2. Erori de transmisie în comenzi

2.1. Erori în comanda de pornire.
SNRM TEMPORIZARE SNRM I0, 0

SP:
UA
SS:
2.2. Erori în mesaje de informaţie transmise de primar.

I0, 0 TEMPORIZARE I0, 0 I1, 1
SP:
I1, 0
SS:
3. Erori de transmisie în răspunsuri

3.1. Erori de confirmare a pornirii.
SNRM TEMPORIZARE SNRM I0, 0
SP:
UA UA
SS:
3.2. Erori în informaţia de răspuns.
I0, 0 TEMPORIZARE I0, 0
SP:
I1, 0 I1, 0
SS:
4. Procedura de sincronizare la cereri de secvenţă necorilabilă
Ik, j DISC SNRM SNRM SNRM I0, 0

SP:
FRMR UA DM DM UA
SS:
5. Sfârşit de operaţie
I0, 0 I1, 1 RNR 2

SP:
I0, 1 I1, 2 RR 2
SS:
6. Sfârşit operaţie, cu deconectare
DISC
SP:
UA
SS:
În cazul legăturilor echilibrate (ABM), protocolul care s-a impus este aşa
numitul LAPB, care se utilizează mai ales în exploatarea duplex a legăturii. Detalii
privind această procedură, care de altfel este descrisă în cazul CCITT X25, se
găsesc în [PI86].
7.4.5. Utilizarea protocoalelor de comunicaţie punct la punct în

contextul modelului ISO-OSI
Protocoalele de comunicaţie pe legătura de date (nivelul 2 ISO-OSI)se

constituie în furnizoare de servicii pentru protocoalele de la nivelul 3 (Reţea), şi
apoi prin intermediul entităţilor de la acest nivel pentru protocoalele de nivel 4
(Transport), combinaţia uzuală fiind cuplul de protocoale TCP/IP (Transport
Control Protocol/Internet Protocol). La nivel reţea, în special în legătură cu
comunicaţia pe reţeaua telefonică publică, se utilizează şi specificaţia CCITT X25.
Protocolul punct la punct utilizat pentru X25 este LAPB (Link Access Procedure-
Balanced) protocol, care este adaptarea LLC2 (Logical Link Control vers.2 adică
protocolul HDLC pentru nivelul 2). Diferenţa între LAPB şi HDLC apare doar în
ce priveşte câmpul de adresă, fiindcă LAPB nu operează în regim master/slave, ci
doar pe legături echilibrate - regimul ABM. Celelalte protocoale care se folosesc pe
legătura de date punct la punct sunt SLIP (Serial Line IP)şi varianta sa mai
perfecţionată PPP (Point to Point Protocol), citate de multe ori ca soluţia SLIP/PPP.
Aceste protocoale asigură traficul TCP/IP pe linii seriale, de regulă linii telefonice,
între două calculatoare. Deşi SLIP şi PPP sunt similare în bună măsură, există
câteva diferenţe care sunt în avantajul PPP, în special în ce priveşte autentificarea
automată (se folosesc două metode - PAP (Password Authentication Protocol) şi
CHAP (Challenge-Handshake Authentication Protocol)) şi negocierea parametrilor
de configurare a conexiunii.
PPP (Point-to-Point Protocol) asigură o legătură duplex simultaneous cu
livrarea de pachete în ordinea în care au fost emise (Go back N). Structura antetului
protocolului PPP este prezentată în figura 7.43.
Adresă Control Protocol Informaţie Control erori
1 byte 1 byte 2 bytes variabil 2 bytes
Fig. 7.43.
Câmpul de adresă este de tip HDLC, cu menţiunea că nu sunt asignate
staţii individuale, motiv pentru care valoarea sa este setată la FF Hex. Câmpul de
control este tot ca la HDLC cu comanda pentru Unnumbered Information (UI)
având bitul Poll/Final pus pe zero. Valoarea câmpului este întotdeauna 03 Hex.
Protocolul este ales şi setat în funcţie de conţinutul câmpului Informaţie. Controlul
erorilor se bazează pe calculul unei sume de control. Protocolul de bază PPP este
asociat cu o suită de alte protocoale, fie legate de natura aplicaţiei, fie pentru
control. În figura 7.44 sunt marcate poziţiile acestor protocoale în raport cu
arhitectura ISO-OSI. Este menţionată în continuare şi semnificaţia prescurtărilor, în
limba engleză.
Prezentare
Sesiune
Transport
Reţea
Legătură de date
IPXCP SNACP
PPP-BPDU ECP CSCP
PAP LQR NBFCP LEXCP
LEX LCP ATCP CCP
PPP
SDTP EAP BACP BCP
BAP CHAP XNSCP SPCP
SDCP IPCP
MLP OSINLCP
MPPC LZS
Fizic
Fig. 7.44
• MLP: Multilink PPP.

• PPP-BPDU: PPP Bridge Protocol Data Unit.
• PPPoE: PPP over Ethernet.
• BAP: Bandwidth Allocation Protocol.
• BSD.
• CHAP: Challenge Handshake Authentication Protocol.
• DESE: Data Encryption Standard Encryption.
• EAP: Extensible Authentication Protocol.
• LCP: Link Control Protocol.
• LEX: LAN Extension Interface Protocol.
• LQR: Link Quality Report.
• PAP: Password Authentication Protocol.
• ATCP: AppleTalk Control Protocol.
• BACP: Bandwidth Allocation Control Protocol.
• BCP: Bridging Control Protocol.
• BVCP: PPP Banyan Vines Control Protocol.
• CCP: Compression Control Protocol.
• DNCP: PPP DECnet Phase IV Control Protocol.
• ECP: Encryption Control Protocol.
• IPCP: IP Control Protocol.

• IPv6CP: IPv6 Control Protocol.
• IPXCP: IPX Control Protocol.
• LEXCP: LAN Extension Interface Control Protocol.
• NBFCP: PPP NetBios Frames Control Protocol.
• OSINLCP: OSI Network Layer Control Protocol.
• SDCP: Serial Data Control Protocol.
• SNACP: SNA PPP Control Protocol.
7.5. Probleme
7.5.1. La o transmisie cu BCP, numărul de caractere informaţionale depăşeşte cel

admis pentru a nu risca pierderea sincronizării şi trebuie împărţit în blocuri.
Precizati structura blocurilor (modul de încadrare).
7.5.2. Ce caracter va utiliza staţia principală pentru a solicita repetarea
răspunsului la o comandă emisă prin BCP?
7.5.3. Care este lungimea maximă a secvenţei de biţi informaţionali într-un cadru
HDLC, pentru ca prin controlul de cod să se asigure detecţia de erori
duble?
7.5.4. Care este numărul maxim de biţi cuprinşi între două caractere delimitator
pentru ca un cadru HDLC să fie acceptat?
7.5.5. Poate să apară într-un cadru HDLC o secvenţă de 7 biţi “1” consecutiv?
Dar 8? Cum se pot interpreta astfel de secvenţe dacă totuşi apar?
7.5.6. Care din următoarele combinaţii de biţi corespunzând cuvântului de
control poate corespunde mesajului FRMR: 1100F010; 1110F001;
1010F001; 1100F110; 1000F110?
7.5.7. Într-o transmisie NRM, după stabilirea legăturii, statia primară a emis, în
mod continuu, secvenţa: I0, 0; I1, 0; I2, 0 (P = polling). Care este mesajul
informaţional cu care va răspunde staţia secundară (precizarea N(R),
N(S)). Aceeaşi întrebare după ce primarul a emis I4, 2 (P = polling).
7.5.8. Prezentaţi modul de succesiune a cadrelor HDLC într-o transmisie NRM
duplex în care:
a) numai staţia secundară emite informaţie;
b) numai staţia primară emite informaţie;
c) ambele staţii transferă informaţie. Se presupune că în timpul
transmisiei nu apar erori.
8. SISTEME DE TRANSMITERE DE DATE
ÎN CONDUCEREA PROCESELOR
8.1. Transmisia de date în sisteme ierarhizate de

conducere a proceselor
Conducerea unui proces (industrial, economic, birotic, etc.) nu poate exista
fără accesul la un set de date care să caracterizeze stările şi comportarea dinamică a
procesului. Nici chiar cel mai simplu sistem de reglare nu poate fi conceput fără
informaţia furnizată de un traductor al mărimii reglate.
Pe de altă parte, trecerea în cea mai mare măsură a funcţiilor de conducere
pe seama unor sisteme numerice de prelucrarea informaţiei (regulatoare numerice,
echipamente de comandă numerică, automate programabile, calculatoare de proces,
sisteme multiprocesor) ridică problema transferului de date sub formă numerică
între aceste echipamente, constituind un nivel superior de prelucrare a informaţiei
faţă de cel primar, al achiziţiei de date din proces. Se conturează astfel o structură
ierarhică a sistemului de transmitere de date care urmăreşte structura ierarhizată de
conducere a procesului, întreprinderii sau macrosistemului industrial sau economic.
O soluţie generală de ierarhizare pe 4 niveluri a sistemului de transmitere
de date este prezentată în figura 8.1.
Semnificaţia notaţiilor din figura 8.1. este: CDDP –
concentrator/distribuitor date proces; TI – traductor inteligent; CPH – calculator de
proces HOST; AP – automat programabil; CNC – echipament de comanda
numerică; ECRI – echipament de conducere a robotului; RN – regulator numeric;
CCP/F – calculator central producţie/fabricaţie; CC/G – calculator
conducere/gestiune; CCS – calculator central supervizare; EEI – element de
executie inteligent.
Structura din figura 8.1. se vrea generală, în sensul că nu particularizează
natura procesului condus. Diversitatea acestor procese face totuşi imposibilă o
delimitare strictă, perfect compatibilă cu o soluţie de conducere universal valabilă.
Cel puţin din punctul de vedere al transmiterii de date, o particularizare specifică o
constituie viteza cu care se face transferul, această viteză depinzând pe de o parte
de natura procesului, iar pe de altă parte de repartizarea spaţială a echipamentelor.
Nivel CCS
supervizare
CPH
Nivel
conducere CC/
(gestiune) G
CPH CCP/F
CPH RN
Nivel
CCP/F MAGISTRALĂ PRODUCŢIE / FABRICAŢIE
producţie
(fabricaţie)
CN ECRI AP
C
Nivelul CUPLO MAGISTRALĂ DE CÂMP

aparaturii R
CDD TI EE
P I
Fig. 8.1.
Procesele pot fi clasificate în procese lente şi procese rapide. Procesele
lente sunt în general cele ce implică transfer de masă şi de energie, cu constante de
timp (care asigură stabilizarea după regimuri tranzitorii) de ordinul secundelor,
minutelor, orelor sau chiar mai lungi. Se încadrează în această categorie
majoritatea proceselor de automatizare din industria chimică, industria metalurgică,
industria materialelor de construcţii, transporturi, precum şi toată gama sistemelor
de dispecerizare (distribuţie pe o arie geografică largă). În categoria proceselor
rapide (constante de timp de ordinul milisecundelor, maxim secunde) se înscriu
majoritatea proceselor din industria constructoare de maşini, mai exact procesele
de fabricaţie, sistemele de conducere fiind de regulă limitate la zone geografice
reduse (celula flexibilă, insula de producţie, secţie, atelier, uzină). În literatura de
limba engleză, cele două categorii se clasifică curent în:
„process control” – conducerea proceselor de producţie
„manufacturing” – conducerea proceselor de fabricaţie.
În cele ce urmează, se va încerca o tratare generală privind alegerea
soluţiei de principiu pentru un sistem teleinformatic complex, iar exemplificările de
soluţii concrete (de firmă) se vor face separat pe cele două categorii.
Revenind la schema din figura 8.1, se observă că întregul sistem de
transmisie de date poate fi conceput ca o reţea complexă, având subreţele la fiecare
nivel, după cum urmează:
Nivelul aparatură (de câmp)

Este nivelul la care schimbul de informaţii se face direct cu procesul, şi
anume achiziţia de date de la senzori şi traductoare şi respectiv distribuţia de
comenzi spre elementele de execuţie. Soluţiile moderne permit conectarea
elementelor primare de achiziţie/distribuţie pe o reţea serială cu comunicaţie binară
în banda de bază, numită magistrala de câmp (în engleză, „fieldbus”). Controlul
acestei magistrale îl are un echipament (procesor) specializat numit cuplor, care
este staţie principală pentru toate elementele de transfer de date de la/spre proces,
considerate staţii secundare (traductoare inteligente, dispozitive concentratoare de
date, elemente de execuţie discrete, ş. a.). Sistemul de transmisie de date este de tip
polling, cuplorul transmiţând invitaţie la emisie pentru staţiile secundare.
Una din primele magistrale de câmp cu implementare integrală (hard/soft)
a fost BITBUS produs de INTEL, alături de care menţionăm şi alte produse de
firmă: TDC 2000 (Honeywell), SINEC (Siemens), Procontrol (Brown Boweri),
PROFIBUS (grup de firme europene, susţinut de ISO).
Nivelul fabricaţie (producţie)
La acest nivel, elementele implicate în comunicaţie sunt echipamente de
conducere a proceselor unitare de tip automat programabil, CNC, calculator de
proces (așa numitele PLC-uri – Programmable Logic Controllers; de exemplu
PLC-urile din seria Siemens S7), unităţi procesoare specializate. Aceste elemente
se interconectează prin reţele locale (LAN).
Întrucât în LAN mai multe staţii pot fi simultan sursa de informaţie, se
pune problema accesului la mediu, principalele soluţii fiind accesul aleator propus
de specificaţia ETHERNET (Intel), respectiv accesul determinist propus de
specificaţia MAP (Manufacturing Automation Protocol), ultimul adoptat de un
număr mare de utilizatori şi suportat ca realizator de mai multe firme, între care în
primul rând General Electric. În general, LAN la acest nivel adoptă transmisia în
banda de bază, pe suport de tip cablu coaxial.
Nivelul conducere
La acest nivel se conectează între ele diferitele subreţele existente la
nivelul fabricaţie, necesitând existenţa unor echipamente speciale (dispozitive de
rutare), care asigură transferul de informaţie de pe o subreţea pe alta. În specificaţia
MAP, la acest nivel este prevăzută o magistrală de bandă largă, prin care se face
schimb de date între calculatoare puternice, cu viteze de 10, 100 sau 1000 Mbiţi/s
[HO08]. La acest nivel se folosește transmisia în banda de bază, pe suport de tip
pereche de fire torsadate neecranate (UTP – Unshielded Twisted Pair) sau ecranate
(STP – Shielded Twisted Pair) sau fibră optica (pentru distanțe mai mari).
Nivelul supervizare
Acest nivel de conducere se întâlneşte mai rar, este un sistem de
comunicaţie interuzinal, uneori la distanţe foarte mari (eventual cu transmisie prin
satelit), transferul de date are loc la intervale mari de timp, comunicaţia având loc
între calculatoare puternice.
În tabelul 8.1 sunt prezentate caracteristicile principale ale unui sistem

ierarhizat de comunicaţie.
Tabelul 8.1
Nivel Nr. Dimens. Timp de Timp de Timp de Viteza de
Staţiicadru M stocare reactua- Realizăripropagare transmisie
date lizare mesaj tipică
Nivel 100.. µs..ms µs..ms Mag. de câmp: 5..100 ms 60..250
apara- 10000 biţi BITBUS, kbit/s
tură SINEC,
PROFIBUS
Nivel 10.. 500 1..1000 ms..ore Microsoft Mag. de proces 0,1..0,5 s 2 Mbit/s
pro- (kbyte) PROWAY,
ducţie MAP, PDV
Nivel 5..50 0,1..10 s..zile ms..s LAN, 0,5..1 s 5..10
condu- Mbyte ETHERNET, Mbit/s
cere MAP (bandă
largă)
Nivel 1..5 1..100 min..zile s..min LAN,
super- Mbyte ETHERNET,
vizare MAP
Datele din tabelul 8.1 pot fi utilizate pentru definirea aşa numitului indice
de localizare L :
Td * D
L=
H
unde Td = timpul de întârziere în transmisia capăt la capăt [s],
D= debitul de transmisie [bit/s],
H= dimensiunea mesajului [bit].
Se constată că pentru nivelele inferioare (câmp, fabricaţie), L <1, şi intrăm
în situaţia reţelelor locale, în schimb la nivelul supervizare putem întâlni L >1, şi
reţelele se numesc largi (WAN – Wide Area Network).
În figura 8.2 sunt indicate domeniile ocupate de LAN, WAN, magistralele
de câmp, comunicaţie directă între calculatoare, în funcţie de distanţa (care
dictează timpul de întârziere la transmisie capăt la capăt) şi viteza de transmisie.
De remarcat că totuși delimitarea nu este chiar aşa de netă, fiind necesare
mai multe criterii pentru a putea elabora un anume sistem teleinformatic.
100M
Magistrală
multiprocesor Mag.
10M Fabricaţie
LAN
1M
Magistrală
de câmp
WAN
100k
10k
0,1 1 10 100 1k 10k 100k m
Figura 8.2
1k
100 8.2. Modul de concepere a unui sistem teleinformatic

În general, metodologia de concepere a unui sistem teleinformaţie cuprinde
patru etape:
10
a. Definirea obiectivelor sistemului – etapa esenţială, care necesită o bună
conlucrare între cei ce vor realiza sistemul şi cei ce-l vor utiliza.
b. Determinarea criteriilor de alegere – decurge firesc din prima etapă şi
implică definirea restricţiilor impuse tehnologic sau funcţional.
c. Stabilirea arhitecturii sistemului – etapa în care se stabileşte în principiu
modul în care va avea loc transferul de date şi felul în care va fi gestionată
reţeaua.
d. Alegerea aparaturii – în scopul satisfacerii obiectivelor stabilite în
precedentele etape.
8.2.1. Definirea obiectivelor sistemului

În această etapă se disting patru faze:
a. analiza situaţiei – deci a cerinţelor generale ale utilizatorului
b. analiza necesităţilor – descrierea serviciilor solicitate
c. analiza restricţiilor
d. analiza realizabilităţii
A. Analiza situaţiei
Primul punct de la care se porneşte în analiza situaţiei este acela al
cunoaşterii sistemului industrial (întreprindere, proces etc.) şi a mediului în care se
află acesta. Principalele elemente care trebuie avute în vedere în acest sens sunt:
implantarea geografică a sistemului, cu precizarea punctelor care vor deveni

posturi informaţionale (surse, receptoare sau staţii combinate).
- natura proceselor ce se desfăşoară şi modul în care sunt vehiculate datele.
- existenţa (eventuală) a unei infrastructuri teleinformatice exterioare.
- natura informaţiilor, suportul fizic de transmisie, modul în care se
realizează legăturile
Trebuie menţionat că o analiză serioasă la acest nivel poate conduce la
necesitatea reamplasării sau introducerii unor puncte noi de prelucrare a
informaţiei, astfel încât repartiţia sarcinilor de prelucrare şi modul de asigurare a
fluxului de date să fie optime.
B. Analiza necesităţilor
În această fază se elaborează descrierea externă a sistemului, pornind de la
obiective, dar fără a intra în detalii externe de funcţionare, deci în principal se
realizează:
- descrierea mediului
- analiza funcţională a sistemului
- schema bloc funcţională a sistemului.
Este etapa în care utilizatorul şi executantul sistemului trebuie să
conlucreze cel mai strâns, nu numai în ce priveşte solicitările, ci şi prin analiza
consecinţelor realizării acestor solicitări. În această perioadă se recomandă
efectuarea de modele sau chiar realizarea unor sisteme pilot de dimensiune redusă,
dar cât mai aproape de modul de operare prevăzut.
a) Descrierea mediului funcţional al sistemului
Mediul (ambientul) funcţional al sistemului se poate caracteriza prin:
- descrierea funcţiilor efectuate în amonte şi în aval de sistem
- personalul disponibil (calificare, amplasare)
- obiectivele funcţionale: stabilirea responsabilităţilor, sursele de informaţie,
destinatarii, interfeţele sistemului cu mediul
- limite impuse sistemului
b) Analiza funcţională a sistemului
În acestă fază trebuie studiate cantitativ şi calitativ:
- schimburile informaţionale în sistem (mesaje de intrare şi de ieşire)
- fişierele şi bazele de date ce se crează
Există două modalităţi de abordare. Prima, orientată pe analiza
procedurilor de gestionare a schimbului, necesită inventarierea tuturor
evenimentelor şi a operaţiilor necesare tratării fiecărui eveniment în parte. Cea de a
doua, orientată spre studiul datelor, permite definirea datelor de ieşire şi pe baza
regulilor de elaborare a datelor, permite definirea datelor necesare la intrarea
sistemului. Vom defini o procedură funcţională ca un ansamblu de operaţii ce
vizează evenimentul care se declanşează, una sau mai multe operaţii asociate
rezolvării acestui eveniment şi unul sau mai multe rezultate din această rezolvare.
O procedură funcţională include un număr de schimburi conversaţionale,

adică schimb de mesaje informaţionale între diferite posturi de lucru. În concluzie,
analiza funcţională a sistemului implică:
Analiza posturilor de lucru:
- identificarea evenimentelor
- proprietăţile statistice de apariţie a evenimentelor (distribuţie temporală,
probabilitate de apariţie)
- studiul procedurilor funcţionale
- determinarea schimburilor conversaţionale asociate fiecărei proceduri
funcţionale şi a ponderii fiecărui schimb în procedura
- studiul global al datelor de intrare şi al rezultatelor (suport, format, volum,
importanţă etc.)
- definirea tipului de terminal necesar
Analiza schimburilor conversaţionale ale fiecărei proceduri:
- identificarea mesajelor în fiecare sens al transmisiei dintre terminale
- determinarea debitelor de transmisie ale posturilor
- determinarea timpilor de ocupare ale fiecărui post
- determinarea traficului de schimb şi al momentelor de vârf
- determinarea bazelor de date necesare prelucrării
Analiza datelor necesare schimbului conversaţional:
- determinarea datelor
- stabilirea structurii logice a datelor
- evaluarea dimensiunii fişierelor
- stabilirea căilor de acces logic la fişiere
Analiza traficului şi a dimensiunilor sistemului:
- stabilirea componentelor sistemului de ansamblu: posturi de acces la
mediu, posturi de prelucrare a datelor, zone de stocare a datelor, mijloace
de transfer a datelor între diverse componente
- dimensionarea componentelor
- previziunea modului de desfăşurare a traficului
- stabilirea de tabele de exploatare a sistemului
- stabilirea modalităţilor de intervenţie la supraîncărcări şi blocaj
c) Stabilirea schemei funcţionale generale a sistemului
Pe baza analizei funcţionale se generează o descriere generală a funcţiilor
asigurate de sistem, stabilindu-se în final:
- procedurile funcţionale (modul de utilizare a sistemului, logica generală de
schimb de informaţii)
- modul de prelucrare a informaţiilor în cadrul fiecărei proceduri (organizare
fişiere, operaţii specifice)
- exploatarea sistemului (pornire, supraveghere, oprire, funcţionarea parţială
în caz de defect, etc.)
C. Analiza restricţiilor
Restricţiile pot fi interne (proprii sistemului, procedurii sau întreprinderii
informatizate) sau externe. În mare aceste restricţii se înscriu în următoarele
categorii: tehnice, practice, bugetare, de timp (punerea în funcţionare la anumit
termen), de personal (necesitatea calificării sau reorientării personalului existent,
angajarea de personal specializat), de exploatare (în principal adaptarea la
infrastructurile existente), ecologice.
Se adaugă și restricţii externe de natură psihologică sau sociologică (gradul
de acceptabilitate al sistemului de către utilizatori).
D. Studiul realizabilităţii
În această privinţă sunt de menţionat patru aspecte semnificative:
realizabilitate funcţională (cu rolul de a justifica valabilitatea cerinţelor
beneficiarilor)
- realizabilitate tehnică (demonstrarea faptului că există soluţii adecvate, ce
depind doar de materialul disponibil)
- realizabilitate operaţională (referitoare la analiza diferitelor posibilităţi de
gestionare şi exploatare a sistemului)
- realizabilitate financiară (analiza costurilor de realizare şi a resurselor
bugetare)
8.2.2. Determinarea criteriilor de alegere

Criteriile de alegere a unei soluţii sunt numeroase, iar implicaţiile
interdependenţei lor greu de apreciat. Prezentăm în continuare principalele
categorii.
A. Criterii de performanţă
Aceste criterii decurg din analiza necesităţilor sistemului. Dintre ele amintim:
- timpul de răspuns al sistemului
- stabilitatea sistemului
- capacitatea de extensie
- asigurarea securităţii informaţiilor
- disponibilitatea sistemului
B. Criterii tehnice
Aceste criterii se referă la material şi la programe şi se concretizează prin
compatibilitate, modul de respectare al unor standarde, posibilitatea de procurare,
fiabilitate, existenţa posibilităţilor de testare.
C. Criterii de exploatare
- posibilitatea de utilizare a materialului existent
- gradul de centralizare al sistemului
- simplitatea exploatării
- gradul de responsabilitate ce revine operatorilor
- mentenabilitatea
D. Criterii socio-profesionale
- posibilitatea de recrutare a personalului specializat
- existenţa unor furnizori de mare prestigiu
- influenţa asupra personalului utilizator, necesitatea recalificării
E. Criterii economice
- costul punerii în funcţiune
- costul de exploatare a sistemului
- raportul cost/performanţă pe termen scurt sau lung
8.2.3. Definirea arhitecturii sistemului

Arhitectura sistemului este în primul rând o problemă de topologie, de
distribuţie geografică a posturilor de lucru și de alegere a nivelului de centralizare.
O soluţie centralizată presupune că toată prelucrarea şi totodată stocarea
datelor are loc într-un singur punct, unde se afla calculatorul central. O reţea în stea
(radială), în linie, sau chiar arborescentă pot fi folosite la implementarea unei astfel
de soluţii.
O soluţie semi-descentralizată implică posturi intermediare de prelucrare şi
stocare a informaţiei, dar procedurile finale de prelucrare şi stocare au loc tot la o
staţie centrală.
Un sistem distribuit elimină ideea de staţie centrală, mijloacele de
prelucrare şi stocare a datelor fiind repartizate fără relaţie ierarhică, în cadrul unor
reţele plasă (întreţesute).
Deoarece topologia reţelei influenţează decisiv modul de repartizare a
sarcinilor de prelucrare şi de stocare, este important să dispunem de modalităţi de
optimizare a topologiei reţelelor cu referire la cele două situaţii complexe: retele
arborescente (tipice pentru sisteme centralizate sau semi-descentralizate) şi reţele
plasă (tipice sistemelor cu funcţii informatice distribuite). Se va folosi terminologia
teoriei grafurilor: posturile de lucru sunt noduri, legăturile între posturi sunt ramuri.
A. Reţele arborescente
În figura 8.3 se prezintă o structură complexă de reţea arborescentă, în care
sunt marcate mai multe sub reţele tip care leagă între ele concentratoarele C si
terminalele (posturile de lucru) T.
Subreţelele evidenţiate în figura 8.3 sunt:
1a, 2a, 3a – reţele punct la punct la nivel superior
1b, 5b – reţele stea punct la punct la nivel inferior
2b – reţele multipunct de nivel inferior
3b – reţea în inel la nivel inferior
4 – legătura de siguranţă (rezerva) între concentratoare
5a – legătură multipunct la nivel superior
6 – legătura multidrop în linie
7 – legătură directă punct la punct
T
T T T T
STAŢIE 6
CENTRALĂ
T
T T
1 5 5 T T 5
1 a 2 a b
a 5 5 b5
1b C a C C T
a b
b
T1 4 5
b C 5
a b T
T C
C 5
T T 5
2 a C T
2 3 5 5 b
Tb bT b b b
T T 5
2 2 T T b
T
2 b T bT T
T b 2
b T
Figura 8.3
Stabilirea concretă a unei arhitecturi arborescente presupune mai multe operaţii:
- determinarea numărului de concentratoare
- amplasarea (geografică) a concentratoarelor şi a staţiei centrale
- stabilirea traseelor de nivel superior (legăturile între staţia centrală şi
concentratoare)
- partiţionarea terminalelor şi repartizarea pe concentratoare
- stabilirea traseelor de nivel inferior (legăturile între terminale şi
concentratoare)
Pentru rezolvarea problemelor generale, se vor prezenta algoritmi pentru
rezolvarea unora din operaţiile de mai sus.
a) Algoritm pentru determinarea traseelor de nivel inferior
Încercarea de a determina un algoritm optimal duce la calcule lungi, iar
soluţia este foarte sensibilă la modificări ale restricţiilor. În schimb, se pot folosi cu
succes metode euristice, bazate pe un principiu simplu: se consideră un subarbore
al arborelui final ca o componentă; terminalele sunt plasate iniţial pe componente
separate, iar perechile de componente se grupează după criteriul legăturii celei mai
scurte (presupusă şi cea mai puţin costisitoare) care le separă. Numărul de
conexiuni posibile e limitat de restricţii. Rezultatul este un arbore suboptimal,
satisfăcător ca performanţă şi în plus capabil să facă faţă la modificări de restricţii
(de exemplu, interdicţia de a traversa anumite frontiere). Un algoritm euristic dintre
cele mai simple a fost propus încă din 1957 de Prim, care pleca de la nodul central
şi adăuga la fiecare legătură numărul de terminale care nu depăşeşte o restricţie.
Restricţia cea mai răspândită este aceea a sumei ponderilor asociate fiecărei
legături, în funcţie în principal de distanţele dintre ele.
În figura 8.4 se prezintă un detaliu al reţelei din figura 8.3, şi anume
reţeaua 2b, la care restricţia de pondere este 5.
2 B
1
SC 2
A
2 C
D 1 E
1 1
G F
Fig. 8.4
În tabelul 8.2 se prezintă etapele de alcătuire a acestei reţele.
Alţi algoritmi euristici (Kruskal, Erau-Williams) pot duce la rezultate
diferite, în funcţie de ponderea utilizată. O idee de unificare o prezintă algoritmul
unificator (ALGU) prezentat în [MA93], care foloseşte o funcţie pondere pi de doi
parametri:
pi = a * (d i 0 + (1 - b) * d i 2 ) (8.2)
unde d i 0 este costul conexiunii de la terminalul i la control, d i 2 costul conexiunii

de la terminalul i la al doilea vecin cel mai apropiat, a şi b constante ( a ≤ 0,
0 ≤ b ≤ 1).
Tabelul 8.2.
Etapa Legătura adăugată Legătura multipunct în Legătura multipunct finită
formare
0 Staţia centrală SC
1 SC – A SC, A
2 A–B SC, A, B
3 A–C SC, A, B, C Saturat SC, A, B, C
4 SC – D SC, D
5 D–E SC, D, E
6 E–F SC, D, E, F
7 E–G SC, D, E, F, G Saturat SC, D, E, F, G
b) Algoritmi pentru topologia generală

Şi la acest nivel algoritmii euristici conduc la rezultate mai convenabile
prin prisma raportului cost/performanţă. Menţionăm dintre aceştia algoritmul ADP,
la care topologia de plecare este o reţea stea, amplasarea unui concentrator
făcându-se după ce se verifică costul pentru toate poziţiile posibile. În mod opus
acţionează algoritmul SUP, care pleacă de la amplasarea de concentratoare în toate
poziţiile posibile, iar apoi se elimină cel care prin suprimare duce la cea mai mare
reducere a costului.
Algoritmi mai simpli permit nu suprimarea sau adăugarea unui
concentrator, ci suprimarea sau adăugarea unor legături.
B. Reţele plasă
a) Reţele cu comutare de circuite
Algoritmii de optimizare bazaţi pe teoria grafurilor permit stabilirea
topologiei unor astfel de reţele.
O astfel de reţea se consideră un graf neorientat G = [X, U], unde X este
ansamblul nodurilor şi U ansamblul arcelor. O matrice de trafic previzional
stabileşte pentru fiecare pereche de noduri (i, j), cererile dij pe perioada (0, T).
Problema de optimizare se formulează matematic prin găsirea unor funcţii de cost
concave nedescrescătoare pe un graf neorientat, cu grija de a diferenţia optimul
global de numeroase optime locale.
b) Reţele cu comunicaţie pe pachete
Alegerea unei topologii este o problemă de conectivitate, exprimată prin
numărul minimal de drumuri disjuncte între fiecare pereche de noduri. Există mai
multe metode care permit efectuarea de teste rapide de conectivitate după orice
modificare de topologie. Complexitatea unor astfel de reţele implică rezolvarea pe
porţiuni (subreţele) până la găsirea unei soluţii acceptabile, şi apoi iterarea pe
ansamblul reţelei.
8.2.4. Alegerea componentelor sistemului

Un sistem teleinformatic are trei ansambluri de componente: terminale,
mijloace de prelucrare şi stocare a datelor, mijloacele de transport de date.
A. Alegerea terminalelor
Există o mare varietate de terminale ce pot fi alese pentru amplasarea în reţea.
- terminale mod caracter – sunt de regulă terminale cu legătură directă la
calculator, cu transmisie asincronă.
- terminale mod bloc – sunt terminale funcţionând în general în mod sincron,
utilizate în configuraţii multipunct, arborescente.
- terminale mod pachet – sunt terminale funcţionând în mod sincron în reţele
cu comutare de pachete.
- terminale multifuncţionale – sunt microcalculatoare specializate în
comunicaţie care cumulează funcţii de informatică cu funcţii de birotică, şi
asigură o interfaţă compatibilă cu sisteme standard (CP/M, UNIX, etc.)
Terminalele se aleg în funcţie de memoria necesară, de gradul de

inteligenţă, de specificitate şi de facilităţile de exploatare ale acestora.
B. Alegerea mijloacelor de stocare a datelor
În general se urmăreşte diminuarea memoriei centrale pe seama
memoriilor secundare (discuri, benzi), cu condiţia însă de a nu sufoca canalele de
legătură între memoriile secundare şi memoria centrală în situaţia de căutare în
fişier.
C. Alegerea mijloacelor de transport şi evaluarea traficului
Organizarea mijloacelor de transport trebuie să ţină seama pe de o parte de
performanţele oferite de acestea (debit eficace, timp de răspuns), iar pe de altă
parte de necesitatea obţinerii unor costuri minime prin tehnici de optimizare a
traficului.
În cea de a doua categorie de probleme se înscriu tehnici de multiplexare în
frecvenţă cu alocare fixă a serviciilor, precum şi tehnicile mai moderne de alocare
dinamică a suportului (multiplexoare statistice, reţele multipunct, reţele de
comutare), care contribuie esenţial la concentrarea traficului.
Aprecierea traficului se face, pe o reţea telefonică, apelând la noţiunea de
„indice de conexiuni” E , care consideră numărul de perioade de activitate N de
durată medie T [sec], într-o oră de funcţionare. Unitatea folosită este un Erlang.
N *T
E= (8.3)
3600
Un alt parametru al traficului este indicele de activitate pe legătura A , definit ca:
n*l
A= (8.4)
T *D
unde n este numărul mediu al blocurilor de mesaje, l este lungimea medie a
blocului (caractere) şi D este debitul maxim [caractere / s]
Debitul eficace mediu se defineşte:
N *n*l
Dm = [caractere / s] (8.5)
3600
Exemplul 8.1
Se va calcula indicele de conexiune E , indicele de activitate A şi debitul
eficace mediu Dm pentru o conexiune permanentă cu N = 15, T = 180 s, n = 3,
l = 650 caractere, D = 2400 bit/s (caractere de 10 biţi).
15 *180
E= = 0.75 Erlang
3600
3 * 650
A= = 0.04
180 * 240
15 * 3 * 650
Dm = = 80 [caractere / s]
3600
În tabelul 8.3 se prezintă clasificarea diferitelor tipuri de concentrare a
traficului în funcţie de valorile indicilor E şi A.
În general, E scăzut permite alocarea aceluiaşi circuit pentru diverşi

utilizatori (comutaţia de circuite), iar A scăzut indică posibilitatea de utilizare a
unor tehnici de alocare dinamică.
Vom menţiona în final că printre alte criterii de performanţă ce trebuie
avute în vedere, importante sunt capacitatea de dezvoltare ulterioară a reţelei
(sistemului teleinformatic) şi disponibilitatea acesteia.
Tabelul 8.3
E A Tip de trafic sau de Grad de concentraţie
aplicaţie
Aproape Telemăsură, conducere Nul (legături
de l procese punct la punct)
Aproape
de l Scăzută Sisteme în timp real Comutaţie de pachete
Conducere procese Legături multipunct
de fabricaţie Concentratoare
Aproape Transmisie de mesaje Comutaţie de circuite
de l lungi
Scăzut
Scăzută Conversaţional Concentrare dublă prin
pe durată mică comutoare de circuite şi pachete
8.3. Soluţii tehnice pentru sisteme teleinformatice

industriale
Exemplificările din această secţiune se vor referi numai la primele două

niveluri (aparatură de câmp, producţie/fabricaţie) rămânând în principiu doar în
zona aplicaţiilor care implică comunicaţii post la post (chiar dacă configuraţia este
multipunct, la un moment dat se va lua în consideraţie doar transferul de date între
un post local şi staţia centrală).
8.3.1. Magistrale de câmp

În figura 8.5 se prezintă schema bloc pentru o magistrală de câmp şi
conexiunea ei cu o magistrală la nivelul superior (fabricaţie/producţie).
CS
CPM
MAGISTRALĂ PROCES (PROWAY, MAP...)
RS - 22
PC
ECP1 . . . ECPJ
MCI1 . . . MC 1
J MCJK
MAGISTRALĂ DE CÂMP CMC

1.1
DSC TI DSM DSC
MS
... ...
IN EN
I/E (A,N)
Fig. 8.5
Semnificaţiile notaţiilor din figura 8.5 sunt: CMP – calculator de proces
multiprocesor; PC – procesor de comunicaţie; CMC – cuplor magistrală de câmp;
CS – calculator la nivel superior; ECP – echipament de conducere a unui proces
unitar/insulă de producţie/celulă flexibilă; DS – dispozitiv secundar compact; TI –
traductor inteligent; DSM – dispozitiv secundar multiplexor; MS – magistrala (de
câmp) simplificată.
Zona încercuită cu linia punctată corespunde unei magistrale de câmp
independente, situaţie în care staţia principală poate fi un calculator de proces dotat
cu un procesor specializat de comunicaţie, care în varianta în care sistemul de
conducere este multiprocesor poate fi o plachetă cuplată pe magistrala de tip
multiprocesor. Această configuraţie (CPM + PC), încercuită cu linie-punct, nu este
neapărat necesară, funcţiile de staţie principală pentru magistrala de câmp putând fi
executate de cuplorul de magistrală CMC. În cazul în care magistrala de câmp este
parte componentă a unei structuri ierarhizate, cuplorul CMC are o funcţie duală, şi
anume de staţie principală pentru magistrala de câmp şi totodată de staţie secundară
pe magistrala de proces condusă de calculatorul CS (linie punctată în figură). În

cazul în care magistrala de câmp este parte componentă a sistemului teleinformatic
ierarhizat, ea poate fi distribuită la nivelul diferitelor procese unitare (celulă
flexibilă, insulă de producţie, etc.). Elementele direct conectabile la magistrala de
câmp pot fi structuri funcţionale izolate, de tip senzor/traductor inteligent (TI), mai
exact senzori prevăzuţi cu adaptoare inteligente capabile să asigure pe lângă funcţia
de măsură şi funcţia de comunicaţie, sau concentratoare de date (DSC), având
posibilitatea să achiziţioneze date de la mai multe intrări analogice sau numerice, şi
respectiv furnizarea de comenzi (ieşiri) spre proces: I/E (A/N). Un dispozitiv
secundar compact poate avea la rândul său sarcina de control a unei magistrale
seriale simplificate (MS) de achiziţie/distribuţie de date numerice în formă binară.
Dintre cele mai răspândite realizări de magistrală de câmp, asimilate ca parte
componentă a unei structuri ierarhizate de sistem teleinformatic, menţionăm:
- INTERBUS – S (Phoenix Contact), folosit ca magistrală pentru automate
programabile Siemens S5
- PROCONTROL (Brown-Boweri)
- PDL 1000 (Philips)
- Master Fieldbus (ASEA)
- DEA – 500A (AEG), în cadrul sistemului CP80
- SUCONET (Klockner-Moller)
- BITBUS (Intel).
Magistrala BITBUS a servit mult timp drept referinţă de magistrală de
câmp, prin diversitatea facilităţilor oferite, dintre care menţionăm:
- comunicaţie sincronă cu 28 de posturi (o staţie principală, 27 staţii
secundare), pe lungimea de maxim 30 m, cu viteza de transmisie a datelor
0,5...2,4 Mbit/s, pe linie bifilară torsadată
- comunicaţie autosincronă cu până la 250 de posturi, împărţite în segmente
de 28 de posturi separate prin repetoare (maxim 10 repetoare în sistem), cu
două variante de viteză de transmisie - 62,5 Kbit/s pe distanţe până la
1200 m şi 375 Kbit/s pe distanţă până la 300 m, de asemenea pe linie
bifilară torsadată.
Pe lângă standardele de firmă menţionate, există mai multe standarde de
magistrală de câmp la nivel naţional:
- SP50 (SUA)
- MIL STD 1553 B (Marea Britanie)
- FIP (Franţa)
- PROFIBUS (Germania)
Dintre acestea, un interes aparte merită standardul PROFIBUS, introdus în
1989 de către BMBF (Departamentul German pentru Educație și Cercetare) și care
are compatibilitate deplină cu cerinţele modelului de referinţă ISO-OSI.
Principalele cerinţe ISO pentru o magistrală de câmp sunt:
- structura modulară a componentelor conectabile în reţea
- utilizarea de interfeţe electrice standardizate
- posibilitatea de adresare simplă a unităţilor
- posibilitatea de reconfigurare simplă la schimbarea sau lărgirea structurii

de bază a aplicaţiei
- separare galvanică între procesul controlat şi sistemul de automatizare
- transmisie pe număr redus de fire (pe cât posibil două, cu autosincronizare)
- consum redus de energie pe modul: 50 mW ... 2 W
- rezistenţă de izolaţie mare
- protecţie la perturbaţii electrostatice şi electromagnetice
- transmisie serială de mesaje de dimensiune redusă
- posibilitatea de comunicaţie multipunct
- timp de succedare a mesajelor: 5 ms .. 50 ms
- timp de alarmare ≤ 5 ms .. 50 ms
- timp mediu între avarii (MTBF) foarte mare ≥ 5 ani
- capacitate de autodiagnoză
- număr maxim de posturi controlate: 1000
- număr de staţii pe segment (fără repetor): 32 .. 64
- topologie: linie, stea, inel
- distanţă de transmisie: minim 30 m, maxim 1200 m.
Principalele caracteristici ale magistralei PROFIBUS compatibile cu
cerinţele nivelului fizic sunt:
- interfaţă electrică RS485
- mediu fizic de transmitere: linie bifilară torsadată
- rezistenţa terminală: 120 Ω
- topologie: linie (multidrop)
- viteze de transmitere şi distanţe: 90 Kbit/s – 1200 m; 187 Kbit/s – 600 m;
500 Kbit/s – 200 m
- codare semnal: NRZ
- număr maxim de posturi pe linie, fără repetor: 32
- număr maxim de posturi pe magistrală: 122 pe 5 tronsoane cu 3 repetoare.
Pentru nivelul 2 al modelului ISO-OSI, PROFIBUS prevede un protocol
FDL (Fieldbus Data Link) şi o procedură de control a accesului la madiu de tip
token-passing (pentru posturi active) sau de tip polling (pentru staţii pasive).
În anul 1989 a fost concepută, iar în 1990 omologată magistrala de câmp
românească PROMAG, compatibilă în aproape toate privinţele cu BITBUS (mai
puţin transmisia sincronă de viteză 10 Mbit/s pe 30 m şi utilizarea repetoarelor).
În perioada 1991 - 1992 în Institutul de Proiectări pentru Automatizări
Bucuresti s-a elaborat o magistrală de câmp numită FIELD-BUS care si-a propus
să rezolve într-un mod simplu si ieftin problema comunicatiei la nivelul proces.
Tehnica de transmisie sincronă utilizată în reteaua PROMAG ridicând serioase
probleme de ordin tehnic a fost abandonată, optându-se pentru o transmisie
asincronă. Magistrala FIELD-BUS, concepută în acord cu tendinţele manifestate pe
plan internaţional de transferare a cât mai multă inteligenţă la nivelul procesului
trebuia să asigure comunicaţia dintre echipamente inteligente cu o structură cât mai
simplă, dispuse chiar în proces, slave în retea si un echipament master al retelei
care s-a preconizat a fi un calculator PC. Echipamentele de la nivelul proces,
posibil de realizat odată cu aparitia microcalculatoarelor într-un chip, urmează să

înlocuiască soluţia "sistem unificat" cu structuri moderne, programabile care pot
oferi un volum considerabil mai mare de informatii referitoare la proces, asigurând
în acelaşi timp şi un grad înalt de prelucrare acestei informaţii.
Factorul care a influenţat într-un mod hotărâtor direcţia urmată în
reconsiderarea modului de abordare a rezolvării comunicaţiei la nivelul proces, a
fost acceptarea de către un număr mare de producători de echipamente, printre care
se numără firme ca: ABB, AEG, BOSCH, KLOECKNER-MOELLER,
PHOENIX-CONTACT, SCHLEICHER, SIEMENS, TESCH, SAMSON, PEP,
OMRON a normei germane PROFIBUS (DIN 19245) pentru realizarea într-o
concepţie unitară a comunicaţiei în întreg spectrul de aplicaţii de la nivelul proces,
independent de un proces de fabricaţie anume. La aceasta s-au adăugat alte doua
avantaje - utilizarea microcalculatoarelor într-un chip, ce au permis proiectarea si
realizarea într-un timp scurt a unui număr mare de echipamente cu performanţe
mult sporite şi respectiv larga răspândire a aplicatiilor WINDOWS si a tehnicii de
programare orientată-obiect.
Magistrala R-PROFIBUS foloseşte la fel ca magistrala FIELD-BUS
tehnica de transmisie semiduplex, asincronă, standard electric EIA RS-485,
codificare NRZ, mediu de comunicaţie cablu bifilar torsadat, ecranat, acelaşi
format al telegramelor, răspunsul imediat şi metoda de acces la magistrală de tip
master-slave între participantul activ, care deţine controlul magistralei şi
participanţii pasivi, care nu deţin controlul magistralei. Spre deosebire de
FIELD-BUS, magistrala R-PROFIBUS impune anumite cerinţe preluate din norma
PROFIBUS precum necesitatea separării galvanice a echipamentelor faţă de
mediul de comunicaţie, posibilitatea ca mai multe staţii să deţină controlul
magistralei, astfel că accesul la magistrală este hibrid (master-slave între
participanţii activi şi cei pasivi şi Token Passing între participanţii activi) şi
adoptarea functiilor standard FMS - Fieldbus Message Specification subset al
MMS - Manufacturing Message Specification incluse în MAP 3.0. Serviciile FMS
fiind orientate obiect asigură instrumentele necesare folosirii tehnicii de
programare OOP (Object Oriented Programming) în rezolvarea problemelor
ridicate de aplicaţiile bazate pe comunicaţia în reţea, ducând la creşterea
substanţială a eficienţei programării şsi elaborarea de aplicaţii complexe DOS sau
WINDOWS.
În perspectivă se urmăreşte dezvoltarea de structuri hardware şi software
dedicate, şi totodată se prevede utilizarea calculatoarelor PC (varianta industrială)
ca staţii principale. În acest sens cea mai completa soluţie este cea a magistralei
americane Fieldbus Foundation. Arhitectura Fieldbus are doua componente majore:
interconectarea si aplicaţia. Interconectarea se referă la transferul de date de la o
staţie la alta. O staţie poate fi un echipament (aparat) de câmp, o consola sau un
configurator. Transferul de date se realizează pe baza protocolului de comunicaţie
Fieldbus. Aplicaţia constă în realizarea funcţiei de automatizare. Prin
standardizarea aplicatiilor se poate asigura interoperabilitatea. Arhitectura de
aplicaţie permite distribuirea taskurilor de automatizare echipamentelor conectate
la magistrala de câmp. Majoritatea funcţiilor de bază pe care le poate executa un

echipament sunt modelate ca blocuri funcţionale. Blocurile funcţionale se pot
interconecta pentru a coopera intre ele.
Intr-o arhitectura Fieldbus se regăsesc trei niveluri din modelul ISO/OSI:
Fizic, Legatura de date si Aplicaţie.
• Nivelul Fizic Fieldbus permite optarea pentru transmisie pe linie bifilara
torsadata, pe fibra optica sau radio, cu trei debite informationale 31.25 kbit/s,
1Mbit/s si 2,5 Mbit/s. Alegerea debitului depinde de suport şi de distanţa de
transmitere (maxim: 1900 m, cu viteza cea mai mica; 750 m cu viteza medie si
500 m cu viteza maxima). Datele sunt transferate serial, sincron, semi-duplex,
utilizând un cod cu autosincronizare de tip Manchester (uzual Bifazic L), care
oferă un tren de impulsuri cu factor de umplere 1/2, durata maxima a unui
impuls fiind un interval de bit informaţional, iar durata minimă de jumătate de
interval de bit informaţional. Mesajul propriu-zis este precedat de un preambul
pentru sincronizare de grup şi este încadrat de delimitatori, care sunt codificaţi
non-data (+ sau -), după cum se menţine un interval de 3/2 durată bit
informaţional pe starea Mark, respectiv Space a liniei. Topologia de
interconectare poate fi multidrop in linie sau arborescentă (ultima doar la
viteza minimă). Echipamentele de câmp sunt separate galvanic prin unitatea
hardware de interconectare MAU (Media Attachment Unit). Magistrala linie
constă dintr-un trunchi cu două terminatoare cu impedanţa 100 ohm. Trenul de
impulsuri codat Manchester se transmite cu modulaţie în curent (15-20 mA
vârf la vârf). Echipamentele de câmp pot fi alimentate pe aceleaşi două fire pe
care se face transferul de date. Tensiunea de alimentare poate fi situată în gama
9...32 V c.c., cu o impedanţă de ieşire a sursei de minimum 3 Kohm.
• Nivelul Legatura de Date Fieldbus contine, conform modelului ISO/OSI, două
subniveluri: de acces la mediu (FMAC - Fieldbus Media Access Control) şi de
control al legăturii de date (FDLC - Fieldbus Data Link Control). Pe magistrala
se pot conecta staţii principale (Master) sau secundare (Slave). Staţiile
principale pot iniţia comunicarea. Staţiile secundare pot doar răspunde la
cererile formulate de un Master (invitaţie la emisie sau la recepţie). Accesul la
mediu este asigurat de o combinaţie între un protocol tip polling şi unul cu
transfer de jeton. Dacă pe magistrală sunt conectate mai multe staţii principale,
doar cea care are jetonul poate iniţia comunicaţia, apelând prin invitaţii
(polling) staţiile secundare, dupa care transferă jetonul unei alte staţii master
printr-un cadru special. Fiecare cadru mesaj conţine un câmp de doi octeţi
numit FCS (Frame Check Sequence) ce asigură detecţia erorilor cu un cod
ciclic cu polinom generator de grad 16. Un sistem Fieldbus poate vehicula
două tipuri de mesaje: operaţionale (transfer de date între echipamente
conectate pe magistrală) sau de baza (transfer de date de la un echipament de
câmp la consola operator sau la configurator). Traficul operaţional se face la
viteză joasă, este condiţionat de restricţii de timp şi este ciclic. Traficul de bază
se face la viteza ridicată, nu are restricţii de timp şi este aciclic (sporadic).
• Nivelul Aplicatie Fieldbus asigură canale de comunicaţie între diferite aplicaţii.

Accesul este multiuser, deoarece se pot realiza şi menţine mai multe conexiuni
simultan. Conexiunile Fieldbus pot fi de tip client-server sau de tip
producător-consumator. Aplicaţia se dezvoltă într-un mediu virtual, fiecare
echipament de câmp fiind definit ca un aparat de câmp virtual (VFD - Virtual
Field Device). VFD este o interfaţă între elementele de protocol şi blocurile
funcţionale AP, fiind partea vizibilă din aplicaţia reală şi accesibilă prin reţeaua
de comunicaţie. Tot la nivelul Aplicaţie acţionează administratorul de sistem,
care asigură asignarea echipamentelor, alocarea adreselor, sincronizarea,
secvenţierea operaţiilor între AP distribuite şi legăturile dintre blocurile
funcţionale. In plus faţă de modelul ISO/OSI este prevăzut un nivel superior
acestuia, nivelul Utilizator (UL - User Layer) care poate implementa proceduri
proprii de control.
Iata, în sinteză, câteva din avantajele oferite de conceptia Fieldbus, care se
regăsesc în standardul IEC 61158 şi care o particularizează în raport cu alte soluţii
de implementare a magistralelor de câmp.
- Este prima magistrală utilizabilă la nivel proces atât în PC (Process
Control) cât şi în CIM (Computer Integrated Manufacturing)
- Poate comunica pachete de date relativ mari, deci e adecvată pentru
aplicaţii complexe
- Asigura siguranţa intrinsecă pentru medii periculoase
- Permite alimentarea si transferul de date pe o singura pereche de fire
- Ofera posibilitatea de configurare a aplicaţiei utilizând proiectarea orientată
obiect (OOD - Object Oriented Design)
- Oferă posibilitatea de conectare a mai multor staţii principale pe acelaşi
trunchi de magistrală
- Poate rezolva probleme de conducere în timp critic prin utilizarea unui
protocol de acces la mediu determinist pe bază de jeton
- Permite dezvoltarea de reţele arborescente
- Permite transmiterea pe medii fizice diverse
- Oferă interoperabilitatea echipamentelor de câmp provenite de la mai mulţi
furnizori
Menţionăm în încheiere câteva din aplicaţiile specifice ale magistralelor de câmp:
- sisteme de acţionare reglabilă în industria constructoare de maşini (de ex.
comanda linie robocare)
- sisteme flexibile de fabricaţie
- sisteme ultrarapide de alarmare (de ex. în centrale nucleare – electrice)
- achiziţie de date de la baterii de senzori
- sisteme auxiliare în clădiri inteligente
- sisteme de automatizare pe vehicule
În tabelul 8.4 sunt prezentați parametrii esenţiali ai unor magistrale de
câmp mai frecvent utilizate.
Tabelul 8.4
Produsul Interfaţa Transmisie / Mediu fizic Nr. post Protocol
Componente
Firma electrică viteză / lungime segment/
Nr. total
posturi
BITBUS St. princip. RS 485 Sincron / Linie 28/256
HDLC
(INTEL) St. secund. RS 422 2 Mbps/30 m torsadată 4
IRCB 44/20 autosincron sau 9 fire
Expandor 375 Kbps/ 300 m
repetor 62 Kbps/ 1200 m
LOGISTAT Principal RS 485 Sincron / 4 fire 28/28 HDLC
(AEG) BIK 812 2 Mbps/30 m torsadate
Secundar autosincron
DEA 105 370 Kbps/ 300 m
62 Kbps/ 1200 m
SUCONET Principal RS 485 Autosincron Pereche 31/31 ---
Klockner SUCOS 187 Kbps/ 600 m torsadată
Moller PS32 100 Kbps/ 1200 m
Secundar
SUCOS PS3
SINEC L1 Principal S35 RS 485 Autosincron 9.6 Pereche 31/256 AS 511
SIEMENS Secundar S5 Kbps/ 2500 m torsadată
GENIUS Principal RS 422 Autosincron 150 Pereche 32/1024 SDLC
(General CIM-STAR RS 485 Kbps/ 650 m torsadată HDLC
Electric) Secundar:
BIU repetor
FIP Principal RS 422 Sincron 2 / 4 fibre 8 abonaţi HDLC
(Franţa) concentrator 1 Mbit/s/50 m
torsadate la un
Secundar Asincron concen-
(abonat) 250 Kbps/300 m trator;
repetor 50 Kbps/1 km 16
concen-
tratoare
PROFIBUS Principal RS 485 Autosincron Pereche 32/122 ISO 1177
(Germania) Secundar 90 Kbps/ 1200 m torsadată
Repetor 187 Kbps/ 600 m
500 Kbps/ 200 m
Fieldbus Configurator IEC 61158 Sincron Pereche 240/4096
Foundation Interfata RS 485 2.5 Mbit/s/50 m torsadată
(SUA) Statii proces Asincron cablu 4 fire
31.5Kbps/1 km + ecran
Modbus Principal EIA 232 Asincron Pereche 247 pe MBUS-
(Schneider) Secundar RS 485 115Kbps/300 m torsadată retea 300
PROMAG Principal RS 485 Autosincron Pereche 28/256 HDLC
(România) Secundar 375 Kbps/ 300 m torsadată
Multiplexor 62 Kbit/s / 1200 m cablu 4 fire
8.3.2. Sisteme informatice la nivelul proces de producţie

Conducerea proceselor de producţie „lente”, cu transfer de masă şi energie,
îşi are ca prim reprezentant de sistem informatic magistrala de proces „Data
Highway” inclusă în componentele sistemului distribuit de conducere TDC 2000
(Honeywell, 1975), care a funcţionat ca o magistrală independentă.
În soluţiile moderne, această magistrală trebuie să ofere şi posibilitatea
preluării de informaţii de la magistralele de câmp situate la nivelul inferior.
Principalele cerinţe pentru aceste magistrale sunt:
- realizarea unei comunicaţii distribuite orizontal între diverse echipamente
de conducere a proceselor unitare: regulator numeric, automat programabil,
calculator de proces
- concentrarea de date în vederea transmiterii pe verticală spre sistemul
teleinformatic de la nivelul superior (gestiune/supervizare)
- dezvoltarea funcţiilor de prelucrare complexă a datelor
- posibilitatea de conectare de noi componente în sistem
- posibilitatea de comunicare cu alte magistrale de proces prin intermediul
„pasarelelor” („gateway”)
Produsele de firmă pentru magistralele de proces sunt numeroase, şi aşa
cum se poate constata din tabelul 8.5, cu performanţe sensibil asemănătoare.
Tabelul 8.5
Magistrala Firma Lungime Nr. de Viteza de Structura Gestionarea Protocol/
Sistemul Data maxima posturi transmisie sistemului legăturii Lungime
An (km) maxim maximă cadre [byte]
(Kbit/s)
Data Honeywell 1,5 pe 63 (28 pe 250 Stea sau Polling Special/2
Highway SUA segm. 3 seg-ment) Linie Master
TDC 2000 1975 segmente Fix
LCN TDC Honeywell 6 64 5000 Linie Token – bus IEEE 802.4
2000 SUA
1984
CS 275 Siemens 4 (0.1 pe 256 (32 pe 250 Linie Polling PDV-BUS/
Teleperm Germania segment) segment) Master 200
1978 Flotant
Magistrala BBC 8 360 (64 pe 1000 Stea cu 8 Polling /2
Proces Germania segmente seg-ment) linii Central
Procontrol 1 Elveţia fiecare 15
1983
Magistrala H&B 4,5 127 (32 pe 1000 Linie Inel PDV-BUS
Proces Germania segment)
Centronic P 1983
SEAB 2 AEG 2 127 1000 Linie, stea Polling PDV-SAS/
Germania Master 128
1983 Fix
Modway Gould 5/10 1000 1500 Linie Polling ASCII 100
SUA Master
1984 Fix
O reţea de tip magistrală de proces poate fi şi ea divizată pe niveluri

ierarhice. În figura 8.6 se prezintă pentru exemplificare modul de interconectare
între două subreţele ale reţelei de proces Honeywell, precum şi a blocurilor şi
echipamentelor ce se conectează la această magistrală.
TDC 3000
PU SU MA ... MC CP
NIVEL MAGISTRALĂ
PRODUCŢIE PRODUCŢIE
LCN
PM PP PM
NIVEL
PROCES
spre alt
subsistem
CPS SAB ... RM
DM
Subsistem
TIP 2000 RP RS ... RS APC
Figura 8.6
Semnificaţia notaţiilor din figura 8.6 este următoarea: PU – pasarelă
universală; PM – pasarela de magistrală de date; PP – procesor de pasarelă;
CP - calculator de pasarelă; MA – modul de aplicaţie; MC – modul de calcul;
CPS – calculator principal al subsistemului; SAB – staţie de aplicaţie de bază;
RM – regulator multicanal; RP – regulator principal; RS – regulator secundar;
APC – automat programabil de comunicaţie; DH – Data Highway (magistrala de
date); LCN – Local Network (reţea locală).
În prezent, în special prin utilizarea pe scară din ce în ce mai largă a

automatelor programabile în conducerea proceselor, atât rapide cât şi lente, apare o
anumită uniformizare între magistralele de producţie pentru cele două categorii
menţionate.
Un exemplu tipic în acest sens este SINEC (Siemens Network Arhitecture
for Automation and Engineering), care cumulează experienţa firmei germane
privind interconectarea şi comunicaţia în sisteme distribuite cu minicalculatoare
(SINEC 300), în conducerea proceselor lente (Teleperm M) şi în conducerea
proceselor de fabricaţie (SIMATIC 85). Vom reveni asupra performanţelor acestei
arhitecturi în secţiunea următoare, după descrierea generală a magistralelor la nivel
fabricaţie.
8.3.3. Sisteme informatice la nivelurile fabricaţiei şi conducere
8.3.3.1. Reţea de automate programabile

Una din aplicaţiile uzuale de sisteme informatice la nivelul fabricaţiei este
reţeaua de automate programabile. In figura 8.7 este prezentată o structură tipică.
Magistrală fabricaţie
AP AP
“i” “j”
Modul
Modul transmitator Modul transmitator
transmitator
Memorie Memorie
UC WR WR UC
RD Zona Zona RD
A A
WR RD RD WR
Zona B Zona B
UCP Modul Modul UCP
operare operare
Fig 8.7
Procedura de comunicare constă în următorii paşi:
- un procesor “master” invită la emisie o staţie (polling);
- staţia interesată răspunde emiţând mesajul prim propriul său modul de
operare;
- mesajul poate fi de tip general (dirijat spre toate posturile), de tip parţial
(dirijat numai spre anumite posturi) şi de tip particular (destinat unui post
anume). In toate cazurile însă, toate posturile citesc mesajul prin memoria
comună, accesibilă de la modulul de operare propriu;
- un mesaj de tip general este transferat de toate posturile în memoria
proprie, iar mesajele personale (particulare) în memoria posturilor
destinaţie
Pentru a asigura acest protocol, memoria comună rezindentă pe modulul de
operare este divizată în două zone – zona A în care se înscriu mesaje provenind de
la reţea şi care vor fi apoi citite de UCP şi zona B în care UCP înscrie mesajele ce
vor fi vehiculate de modulul de transmisie.
După cum se constată, un post poate dialoga cu oricare altul din reţea.
Avantajele acestor reţele sunt:
- programarea simplă a mesajelor, în blocuri de format fix;
- dialog “transparent” al utlizatorului, ce nu trebuie să se preocupe de
procedura de schimb între diferitele UC;
- durata transmisiei mesajelor pe reţea independentă de ciclul de execuţie al
AP conectate (depinde numai de complexitatea reţelei);
- posibilitatea ca oricare post să devină master (“master flotant” şi implicit
posibilitatea de a izola uşor un procesor avariat);
- posibilitatea funcţionării reţelei ca două subreţele distincte la întreruperea
liniei într-un punct oarecare.
Reţelele informatice utilizate în acest scop pot fi omogene, cu 16 până la
64 posturi interconectate (automate programabile sau terminale de programare) cu
suport fizic cablu bifilar torsadat sau cablu coaxial, pe o distanţă de 1-3 km şi
viteza de transmisie de la 20 kbauds la 20 Mbauds şi reţele eterogene, folosind
două canale de transmisie de minim 2 Mbauds, pe fiecare putând fi conectate, pe
lângă AP şi CNC, ECRI sau minicalculatoare de uz general.
Protocolul de acces poate fi de tip aleator, cum este metoda CSMA-CD
(Carrier Sense Multiple Access – Colission Detection) care este o transmisie cu
acces multiplu cu detectarea coliziunilor şi priorităţîlor, sau de tip determinist -
cazul procedurilor bazate pe jeton (token).
8.3.3.2. Specificaţia ETHERNET

Metoda CSMA-CD este de fapt proprie specificaţiei (standardului)
Ethernet, una din cele mai răspândite soluţii actuale pentru implementarea reţelelor
locale. Elaborată prin efortul comun al firmelor Digital Equipment Corp, Intel şi
Xerox, specificaţia Ethernet are o arhitectură ce corespunde primelor două niveluri
informaţionale ale modelului de referinţă ISO-OSI: fizic şi linie. În figura 8.8 este
prezentată această arhitectură şi implementarea tipică a funcţiilor.
:
:
:
:
:
Nivelul linie (legătură de date) asigură două funcţii principale: încadrarea

mesajelor care constă în stabilirea adresei, a secvenţei de control de eroare şi a
delimitărilor şi gestiunea propriu-zisă a liniei. Nivelul linie gestionează semnalul
purtătoare furnizat de nivelul fizic pentru a indica ocuparea canalului. Orice
transmisie este amânată până la eliberarea canalului. O temporizare de 9,6 ms este
menţinută de controlerul liniei pentru a asigura o pauză între mesaje. Dacă două
posturi doresc să intre simultan în emisie, controlerul Linie detectează o coliziune
(semnalul de detectare a coliziunilor este furnizat de nivelul fizic). După detectarea
unei coliziuni, emisia continuă cel puţin 32 biţi, dar nu mai mult de de 48 biţi,
pentru ca toate staţiile să detecteze coliziunea. Timpul de acces al reţelei este
dependent de viteza de propagare a semnalului electric în cablul coaxial şi în cablul
emiţătorului, de lungimea cablului sau numărul de repetoare, dar nu depăşeşte 45
microsecunde.
O emisie întreruptă de o coliziune se retransmite până la acceptare, dar nu
mai mult de 16 ori. Un algoritm de selectare al unui interval (aleator) de întârziere
asigură accesul treptat, prin incremente, al unui post. Astfel şi posturile mai lente
pot beneficia de acces la reţea, fără a fi nevoite să-şi întrerupă lucrul. Pe de altă
parte, algoritmul este echitabil, întrucât toate posturile au aceeaşi prioritate.
La recepţia mesajului, delimitarea este dată de apariţia purtătoarei. Dacă un
mesaj nu conţine multipli de 8 biţi, el este trunchiat la ultimul octet complet.
Nivelul fizic conţine cablul coaxial, transmiţătorul, codorul/decodorul şi
repetoarele. Cablul trebuie închis la capete de adaptoare de impedanţă.
Transmiţătorul permite cuplarea controlerului de linie la cablul coaxial şi indică o

eventuală coliziune. El asigură separarea galvanică între controler şi cablu. Se
recomandă ca între clemele de cuplare ale transmiţatorului să fie un interval de 2,5
m şi să nu se cupleze mai mult de 100 de transmiţătoare pe o porţiune de cablu,
pentru a evita reflectarea semnalelor. Codorul execută o serializare sincronă a
datelor, iar decodorul asigură recepţia sincronă. Repetoarele permit extinderea
reţelei prin refacerea amplitudinii semnalelor. Se menţionează că între două
transmiţătoare nu poate exista decât un singur traseu. Un exemplu de configuraţie
pe scară mare este prezentat în figura 8.9. În funcție de standardul Ethernet folosit,
viteza maximă de transmisie a datelor poate fi de 10, 100 sau 1000 Mbps.
Standardul Ethernet şi-a găsit numeroase aplicaţii în comunicaţia în mediu
industrial. O serie de avantaje au fost deja menţionate în legătură cu reţeaua de
automate programabile – imunitatea reţelei la întreruperea accidentală a liniei prin
scurtcircuitarea postului defect, posibilitatea reconfigurării reţelei, protecţie ridicată
la perturbaţii. Un rol important în acceptarea standardului l-a avut existenţa unor
circuite specializate VLSI, dar şi cabluri, mufe de interconectare, etc.
Standardul Ethernet are însă două dezavantaje majore. În condiţiile în care
aplicaţiile sunt caracterizate de numeroase transferuri de date şi de decizii rapide ce
trebuiesc luate în timp real (şi acesta este cazul SPF), Ethernet nu poate asigura nici
o prioritate pentru accesul la reţea, deci un post ar putea să nu fie servit la un
moment critic de timp. Al doilea dezavantaj este faptul ca Ethernet nu poate aloca
o anumită bandă de frecvenţă unui post anume, deoarece transmisie se face cu
modulaţie în banda de bază. Pentru rezolvarea acestor probleme au apărut
propuneri alternative, care în esenţă sunt legate de utilizarea unui sistem de
priorităţi, în sensul că un semnal trebuie să posede un “jeton” (token), care să-i
ofere accesul la reţea în mod determinist şi nu aleator.
8.3.3.3. Specificaţia MAP-TOP

La începutul anilor 1980, firma General Motors a lansat o ofertă de
realizare a unui sistem de comunicaţia industrială ierarhizat pornind de la modelul
de referinţă ISO-OSI şi de la IEEE 802, sistem de va căpăta denumirea comercială
MAP (Manufacturing Automatic Protocol).
În iunie 1985 MAP a publicat specificaţia MAP 2.1, care statuează
conceptul arhitectural cu magistrala de banda largă (back-bone). MAP beneficiază
şi de suportul unui grup subvenţionat de Beoing, care elaborează specificaţia TOP
(Technical & Office Protocol), ceea ce face ca în prezent referirile la noile versiuni
(MAP 3.0 de exemplu) să fie mai frecvent cunoscute ca specificaţii MAP/TOP.
Aceste specificaţii sunt cele mai conforme cu modelul de referinţă ISO-OSI, pentru
că înglobează doar standarde compatibile cu acest model. Mai multe firme au
acceptat specificaţia MAP pentru dezvoltarea de sisteme de comunicaţie industrială
ierarhizate. Una din cele mai complete soluţii este oferită de firma General
Electrics care acoperă integral nivelurile de conducere: proces (aparatura),
fabricaţie, supervizare, cu câte o reţea MAP – compatibilă: Genius I/O; GEnet
MAP (bandă îngustă) şi GEnet MAP (bandă largă). (Vezi figura 8.10 şi
corespondenţa cu structura din figura 8.1).
Pasarela Alte retele non-OSI

(Gatewa
y)
Genet MAP – Backbone broad band
Host PC PP CNC
Nivel
supervizare
Punte
(Bridg
(Bridg
e)
AP e)
Genet MAP
C
Calculato
(purtatoare)
Nivel r proces AP
fabricatie ECR CNC (AP) AP Statie
I cuplor deservire
AP
Genius I/O
Nivel
Intrari/Iesiri Intrari/Iesiri Cuplor
aparatura Analogice Numerice mag. camp
Fig 8.10
Şi alte firme au oferit aparatură şi structuri compatibile cu specificaţia
MAP-TOP. Amintim doar Siemens, care are de asemenea elaborate trei magistrale
pentru comunicaţia industrială: SINEC-L1 (pentru nivelul proces/aparatură de
câmp), SINEC-H1 (pentru nivelul fabricaţie) şi SINEC-H2B (la nivelul
supervizate). Totodată SINEC este una din puţinele specificaţii care îmbină la nivel
reţea de fabricaţie soluţii ETHERNET CSMA-CS (IEEE 802.3) şi MAP token
passing (IEEE 802.4). SINEC L1 este o reţea ieftină de achiziţie/distribuţie date din
proces la care cuplorul (automat programabil sau PC) este master fix şi totodată
slave pentru o reţea H1.
Reţeaua SINEC H1 este de tip Ethernet deservind insulele de producţie.
Suportul este cablul coaxial cu transmisie serială în banda de bază cu viteză de 1,2
Mbit/s (minim) şi 10 Mbit/s (maxim), admiţând segmente de 500 m cu maxim 100
de staţii şi configuraţii până la 1.5 km cu două repetoare. Accesul la mediu este
CSMA-CD (IEEE 802.3).
SINEC H2B este o reţea de bandă largă, de tip “backbone MAP”, pe care
se pot interconecta direct calculatoare de proces, iar prin punţi translatoare
(BRIDGE 400), orice subreţea de tip SINEC H1. Standardul de acces la mediu pe
SINEC H2B este token passing (IEEE 802.4).
8.3.3.4. Programul ROMAP

Programul ROMAP a fost lansat în 1989 şi şi-a propus realizarea unei
reţele locale pentru automatizări industriale bazată pe protocolul MAP, care să
poată fi dezvoltată modular în conformitate cu cerinţe CIM. ROMAP asigură un
sistem unitar de comunicaţie între echipamentele şi dispozitivele care concură la
procesul de producţie (end-users – utilizatori finali). În prima fază de proiectare s-
au proiectat staţii MINI-MAP şi EPA-MAP care asigură un set redus de protocoale.
Spre deosebire de MINI-MAP, care poate comunica doar cu staţii de pe acelaşi
segment, EPA-MAP poate comunica cu orice staţie care are acces la magistrala
trunchi. Dispozitivul de rutare este conceput pentru interconectarea mai multor
reţele, inclusiv cu reţeaua de banda largă de tip X.25. Pentru accesul la mediu s+a
optat pentru acomodarea atât a protocolului 802.3 (CSMA-CD), cât şi transfer de
jeton (802.4). S-a acceptat ca produsul magistrală de câmp PROMAG (compatibil
atât BITBUS cât şi PROWAY) să fie utilizat ca magistrală de câmp în cadrul
structurilor MAP, cu suport linie bifilară torsadată.
8.3.4.5. Comparaţie înte soluţii de comunicaţie industrială

Tendinţele actuale presupun soluţii relativ omogene de sisteme ierarhizate
de comunicaţie care să fie compatibile cu cerinţele modelului de referinţă ISO-OSI.
Totodată se caută să se proiecteza dispozitive specifice de reţea: rutere, punţi,
pasarele care să permită înglobarea în reţea atât de reţele compatibile cu acelaşi
standard, cât şi reţele realizate după standarde diferite, pentru conducere de procese
rapide sau lente. Tabelul 8.6 prezintă felul în care cele mai importante specificaţii
de norme şi standarde acoperă cerinţele modelului ISO-OSI.
Tabelul 8.6
Specificatii Ethernet MAP PROWAY SINEC PDV-
model BUS
FULL MINI
Niveluri ISO-OSI 1,2 1..7 1,2 si 7 1,2 1..7 1,2
acoperite
Niveluri ISO-OSI 1,2 1,2 1,2 1,2 1,2 1,2

cu suport hardware 3,4 3,4
Aplicatii tipice birotica sisteme flexibile de productie productie productie
fabricatie fabricatie fabricatie
Ţinând seama de faptul că deocamdată majoritatea soluţiilor de

implementare hardware se referă la primele două niveluri, în tabelul 8.7 se
detaliază principalele caracteristici asigurate de specificaţiile menţionate în tabelul

8.6 (pentru SINEC s-au notat performanţele PROFIBUS, care îl include acum).
Tabelul 8.7
Specificatii
ETHERNET MAP PROWAY PROFIBUS PDV-BUS
Caracteristici
Distanta maxima 2,5 km (fara
2000m 2000m 1200m 3000m
de comunicatie repetor 500m)
Numar maxim de
1024 256 100 122 100
posturi
Viteza maxima a
10 5110 1 0.5 1
datelor [Mbit/s]
Mediu fizic Cablu coaxial Cablu coaxial Cablu coaxial 2 fire torsadat Neimpus
Structura retea Linie, Linie Linie,

Linie -
Segment Arbore
Dimensiune
maxima cadru 1500 Neprecizat 1014 255 Variabil
mesaj (byte)
Banda larga Modulatie
Preucrare semnale Banda de baza Modulatie FSK Banda de baza
Canale 6Mhz FSK
Polling (statii
Metode de acces CSMA/CD Token Token pasive) token Pol-ling
(statii active)
Timp de access al
Alocat aleator Max 800 50 100 100
unei statii [ms]
Se estimează că principalele dezvoltări vizează crearea unor dispozitive

puternice (sub raport programe de aplicaţii) pentru interconectare subreţelelor. Se
prezintă succint aspectele caracteristice pentru principalele categorii de
echipamente de acest tip, punţi şi rutere, care se întâlnesc la nivelel inferioare ale
modelului ISO-OSI: 2 şi 3 (pasarelele apar la nivelel 5,6 şi 7).
Punţile operează la nivelul 2, subnivelul MAC (controlul accesului la
mediu). Ele permit izolarea traficului (segmentare) pe diferitele subreţele şi o
regularizare a acestuia.
Ruterele (dirijoare de trafic) au ca scop conectarea unor reţele separate din
punct de vedere logic (cu protocoale de comunicaţie pe legături distincte). Ele
operează la nivelul 3 şi arată cum se orientează diferitele pachete mesaj în reţea,
astfel ca traseul să fie optim. Acest lucru se realizează printr-un algoritm de rutare.
8.3.5. Sisteme teleinformatice pe arii geografice extinse

Sistemele de transmisie de date la mare distanţă (Km, zeci de Km) s-au
folosit de multă vreme, nu numai pentru comunicarea post la post, ci mai ales în
structuri de reţea stea sau linie, cu un singur calculator central PD (post dispecer,
staţie principală) şi mai multe posturi locale PL (staţii secundare). Aceste sisteme
se mai numesc de dispecerizare (de la denumirea staţiei principale) sau de
telemecanică (denumire folosită în literatura de specialitate de limbă rusă şi
respectiv franceză, termenul a fost de altfel introdus de francezul Branley, în 1905).
În principiu, un sistem de telemecanică asigură patru funcţii de transmitere de date:
- telesemnalizare (TS): transmiterea de informaţie cu caracter calitativ (tot
sau nimic) de la PL la PD;
- telemăsură (TM): transmiterea de informaţie cu caracter cantitativ (semnal
unificat, ieşire în cod de impulsuri) de la PL la PD;
- telecomandă (TC): transmiterea de informaţie de comandă de tip calitativ
(discret, tot sau nimic) de la PD la PL;
- telereglare (TR): transmiterea de informaţie cu caracter cantitativ (de ex.
prescrierea de mărimi de referinţă de regulatoare) de la PD la PL.
Complexitatea sistemelor de telemecanică depinde în cea mai mare măsură
de volumul de informaţii ce se schimbă. În cele ce urmează, se sugerează unele
soluţii (sau se descriu staţii existente) pentru principalele aplicaţii de tip
telemecanică ce pot fi întâlnite în industria româneasca (fostă, actuală şi viitoare).
De remarcat că cele mai multe aplicaţii se pot rezolva cu modemuri de viteză
redusă (600/1200/2400 bit/s), fiind însă susceptibile de retehnologizare prin apelare
la noi proceduri.
8.3.5.1. Aplicaţii în industria energetică

Utilizarea sistememelor de telemecanică din industria energetică se face de
multă vreme, reflectând şi prin aceasta faptul că în industria indigenă primele
automatizări de proces s-au făcut în domeniul producerii şi distribuţiei energiei
electrice.
Sistemele de telemecanică se utilizează în primul rând în domeniul
distribuţiei de energie, în special la supravegherea şi conducerea de la un post
dispecer a instalaţiilor tehnologice din substaţiile electrice.
La instalaţii fără personal de deservire, informaţia de telemecanică se compune din:
a) telesemnalizări, referitoare la:
- starea întrerupătoarelor şi separatoarelor de pe liniile de distribuţie;
- starea separatoarelor de punere la pământ la linii şi bare;
- starea de funcţionare a anclaşării automate de rezervă;
- starea de funcţionare a instalaţiilor auxiliare: de ventilaţie, compresoare,
bateriilor de acumulatoare;
- starea de lucru a protecţiilor de bază;
b) telemăsurării referitoare la:
- tensiunile, puterea activă şi reactivă, curentul principal, curentul (tensiunea)
de excitaţie ale generatoarelor sincrone;
- curentul şi puterea activă şi reactivă ale transformatoarelor de forţă;
- energia activă şi reactivă;
- curenţii pe fiecare linie;
- frecvenţa;
- tensiunile la bare;
c) telecomenzi, referitoare la:
- întrerupătoarele liniilor, transformatoarelor şi generatoarelor;
- întrerupătoarele cuplelor;
- separatoarele corespunzătoare elemntelor menţionate;
- separatoarele transformatoarelor de tensiune de pe bare;
- punerea în funcţiune sau oprirea automatului de descărcare a sarcinii;
Se observă un volum ridicat de TS şi TC (datorită numărului mare de
întrerupătoare şi separatoare) şi un volum de TM relativ redus, ceea ce pledează
pentru un sistem de telemecanică cu separare în timp cu viteza de transmisie medie
(600-1200 bit/s).
8.3.5.2. Automatizări în industria extractivă
Dispecerizarea câmpurilor de sonde de gaze

Supravegherea funcţionării unui câmp de sonde de extracţie a gazelor
naturale de la un punct unic (dispecer), fără personal de supraveghere la punctele
locale (sondele) distribuite pe teritoriu constituie o aplicaţie tipică de telemecanică.
Caracteristicile unui astfel de sistem de telemecanică sunt dictate în primul rând de
amplasarea teritorială şi implicit de existenţa unei legături telefonice între posturi,
care impune tipul de configuraţie: radial, liniar sau arborescent în raport cu postul
de control de la dispecerat. Ca atare echipamentul de la postul local trebuie sa fie
apt de a satisface conectarea în oricare din cele trei configuraţii, adică să fie
compatibil cu cuplare multipunct; nu trebuie pierdută din vedere situaţia în care
funcţionarea într-o reţea radio oferă economicitate sporită (eliminarea costurilor
cablurilor la puncte situate geografic la distanţe prea mari). În situaţia în care
distanţa dintre punctele locale este relativ mică, se recomandă conectarea prin
cablu, în funcţionare semiduplex (la un moment dat dispecerul este în dialog cu o
singură staţie locală, după procedura apel-răspuns pentru informaţia TM-TS,
respectiv comanda execuţiei pentru TC).
Volumul de telemecanică la o sondă este relativ mic:
- telemăsurarea a 1-4 parametri (de regulă presiuni, debite), furnizate sub
formă de semnal unificat (2-10 mA, 4-20 mA), fie sub formă de număr de
impulsuri (telecontorizare), ieşire specifică mai multor tipuri de debitmetre
(frecvenţă maximă 1000 impulsuri/min şi posibilitatea de aducere la zero);
- telesemnalizări numerice – maxim 12, concretizate prin modificarea stării
unor contacte de relee şi reprezentând starea elementelor de execuţie
(robinete de reglare), starea instalaţiilor auxiliare, situaţii de avarie.
Telecomenzile recepţionate la un post local se referă la modificarea stării de
lucru a elementelor de execuţie.
Specific pentru aplicaţia descrisă este faptul că volumul de TM-TS trebuie
să poată fi crescut modular, în funcţie de numărul sondelor concentrate la un singur
punct dispecer, în timp ce numărul TC (şi tipul lor) este fix, indiferent de
dimensiunea câmpului de sonde.
O variantă minimală ar fi: 64 TC simple (32 TC duble) şi până la 256 grupe

TM-TS (o grupă = 1 TM sau 12 TS).
De remarcat că echipamentele de la postul local trebuie proiectate astfel
încât să poată funcţiona în încăperi neclimatizate şi neîncălzite, situaţie în care
pentru a satisface condiţiile de variaţie de temperatură (-30 - +50 grade C) se
impune o utlizare a circuitelor CMOS.
Protocolul de comunicaţie uzual constă în transmiterea unui mesaj de apel -
comandă cu patru blocuri (cuvinte simple sau duble) şi anume: 1) bloc
sincronizare; 2) bloc adresă staţie; 3) bloc funcţie-obiect; 4) bloc de control (de
regulă cod ciclic) şi a unui mesaj de răspuns cu număr variabil de blocuri în funcţie
de numărul de parametrii transmişi, având obligatoriu în antet blocul de adrese
staţie şi în incheiere un bloc “sfârşit de mesaj”. Uzual, după antet se repetă şi
funcţia – obiectiv care a determinat răspunsul.
Dispecerizarea câmpurilor de sonde de ţiţei

Spre deosebire de situaţia sondelor de gaze, amplasarea teritorială a
sondelor de ţiţei este în cele mai multe situaţii mult mai grupată.
Ţinând seama de caracteristicile câmpurilor de sonde din România, un
sistem de telemecanică trebuie să satisfacă în mod obişnuit supravegherea şi
coamnda centralizată de la postul dispecer a maximum 240 de sonde, grupate astfel
încât un post local să deservească maxim 24 de sonde.
Informaţia de telmecanică aferentă unei sonde în pompaj este redusă: uzual 3 TM,
4 TS şi 4 TC.
Informaţia de TM se referă la trei parametri: efort în tija de pompare,
curentul absorbit de motor şi poziţia tijei. Din aceşti trei parametrii, ultimul se
transmite permanent, iar din ceilalţi doi câte unul la cerere (prin TC) astfel încît să
permită ridicarea şi vizualizarea la punctul dispecer a uneia din următoarele
caracteristici: dinamograma (efort-deplasare) sau electrograma (curent-deplasare).
În mod normal se transmit efortul şi deplasarea, parametrul efort fiind înlocuit cu
parametrul curent la o TC de tip: “cerere electrogramă”.
Informaţia de TS se referă la semnalizările de stare normală (pornit/oprit)
şi de avarie (avarie/lipsa avariei), ca atare starea posibilă a unei sonde se transmite
prin combinaţii de două semnale.
Informaţia de TC ce trebuie transmisă la o sondă din iniţiativa dispecerului
constă din 4 TC: 1) pornit sonda; 2) oprit sonda; 3) apel telefonic la sondă; 4)
cerere electrogramă.
Acest volum redus de telemecanică permite utilizarea unui sistem cu
separare în frecvenţă, mai ales dacă numărul de posturi locale şi numărul total de
sonde este redus (grupaj bun – de ex. 60 de sonde în grupe de 10-15 sonde), ceea
ce reduce considerabil costul datorat cablurilor de legătură şi permite un timp de
răspuns mult mai redus decât în cazul unei variante cu separare în timp.
O soluţie posibilă pentru sistemul cu divizare în frecvenţă este:
- transmiterea în frecvenţă a informaţiei de telesemnalizare şi telecomandă,

fiecare sens de transmisie având ca suport o pereche de fire între fiecare
post controlat şi dispecerat;
- transmiterea în curent continuu a informaţiei de telemăsură pe acelaşi
suport, câte două mărimi simultan de la un post local, fiecare pe câte o
pereche de fire.
Deoarece în cazul unui post local se pune problema supravegherii a până la
24 de sonde, semnalele TM se pot transmite în două moduri:
- ciclic, culegându-se în mod automat de la fiecare sondă cei doi parametri
selectaţi, durata conectării în linie a acestora fiind determinată de timpul
necesar trasării complete a unei dinamograme (electrograme). Astfel,
considerând că afişarea se face pe un display alfanumeric prin puncte şi
impunând un minim de 100 (200) puncte pentru o caracteristică, la o viteză
de conversie A/N sub 1ms rezultă acoperitoare o frecvenţă de eşantionare a
semnalului continuu de 1KHz şi deci un timp de conectare minim de 0.1
(0.2) secunde.
- la cerere, prin iniţierea (manuală) de către dispecer a unei cereri de măsură
pentru o anumită sondă, întrerupându-se ciclul de telemăsură. Indiferent de
modul de lucru, cererea de telemăsură pentru o anumită sondă se face prin
adresarea sondei, în cod de frecvenţă de tip Cnm. Un cod acoperitor este
C73 = 35.
Transmisia semnalizărilor se face grupat, plecând de la ideea micşorării
numărului de frecvenţe utilizate. (Banda 300-3400 se crează de regulă 30 de
canale; 7 fiind alocate adresării staţiilor şi telecomenzilor; ca atare se recomandă
utilizarea a 12 frecvenţe distincte pentru TS, pentru a avea o rezervă necesară unor
aplicaţii suplimentare).
Adoptând pentru transmisia TS o soluţie de transmisie monopolară:
“pornit” – o frecvenţă, “oprit” – emiţător blocat, “avarie” – o frecvenţă, “lipsă
avarie” – emiţător blocat; rezultă ca 12 frecvenţe distincte permit supravegherea a 6
sonde. Selectarea unui grup de 6 sonde din cele 24 cuplate la un post local se face
tot de dispecer, utlizând un cod de frecvenţă C42= 6 > 4. Cele două combinaţii
suplimentare se pot utliza pentru verificările emiţătoarelor de semnalizare,
comandâand fie blocarea tuturor (verificarea de “0”), fie deblocarea tuturor
emiţătoarelor (verificare de “1”).
Considerând o viteză de transmisie de 50biţi/sec, timpul necesar pentru un
ciclu de semnalizare la un post local în configuraţie maximă (24 de sonde) este cel
mult 1 secundă, având în vedere şi întârzierile în linie, deci acoperitor şi pentru
recepţionarea telemăsurărilor.
La aceste semnalizări se adaugă un semnal în frecvenţă, comun pentru toate
sondele, de “apel telefonic” care recepţionat de dispecer determină o procedură de
identificare a staţiei (staţiilor) apelante.
Pentru cele patru telecomenzi se pot utiliza fie combinaţii disponibile din
cele C73 = 35 (doar 24 fiind necesare pentru adresă), fie alt cod (C42) din patru
frecvenţe distincte rămase disponibile.
Automatizarea benzilor transportoare (de cărbune) de mare capacitate

Benzile transportoare sunt acţionate cu motoare de mare putere (mai mare
de 500KW) şi permit transportul de material (steril şi cărbune) cu un debit de până
la 5000 m3/oră (cca. 6700 tone/h, masă netă transportată), pe o lungime de
transport de circa 1500 metri. La fiecare exploatare există cel puţin două benzi (una
de rezervă) şi mai există şi benzi mai scurte, pe care se face deversarea materialului
selectat: magistrale de cărbune şi magistrale de steril. De exemplu, pentru
exploatările din bazinul Rovinari este prevăzut un post local pentru deservirea a trei
linii tehnologice cu 10 benzi în total.
Pentru conducerea procesului tehnologic este suficientă culegerea din
proces a informaţiei de telesemnalizare şi anume: 1) cuplare tensiune de comandă;
2) stop general; 3) avertizare; 4) avarie; 5) banda 1 pornit; 6) banda 1 în viteză
nominală; 7) banda 2 pornită; 8) banda 2 în viteză nominală; 9) banda scurtă
pornită; 10) banda scurtă oprită.
Dispecerul emite cinci telecomenzi: 1) cuplat tensiune; 2) pornire bandă; 3)
oprire bandă; 4) banda scurtă înainte; 5) banda scurtă înapoi. Volumul redus de
telemecanică şi în primul rând lipsa telemăsurilor, la care se adaugă dinamica
relativ lentă, pledează pentru adoptarea unui echipament de tip post-la-post, cu
separare în timp, în cod de impulsuri, cu transmisie itempestivă a informaţiei de
telecomandă şi cu transmisie ciclică a informaţiei de telesemnalizare. Deoarece
pentru un post local sunt suficiente 24 TS şi 12 TC, se poate organiza mesajul de
TS sub forma: antet (cuvânt de start/sinfazare) şi trei cuvinte de câte 10 biţi, din
care 8 informaţionali (TS simple), unul de paritate şi unul de separare (sincronizare
de cuvânt), iar mesajul TC sub format a două cuvinte, unul de adresă şi altul de
comandă propriu-zisă (ordin de execuţie). Pentru a păstra modularitatea cuvintele
sunt tot de 10 biţi, dintre care unul de sinfazare şi unul de separare. Ceilalţi 8 pot fi
utlizaţi la codarea cu pondere fixă (C84). Deoarece numărul de combinaţii depăşeşte
mult necesarul de TC, se poate mări siguranţa folosind un control suplimentar,
primele 4 simboluri să fie reflectate prin următoarele 4 simboluri. Transmisia în
linie se poate face prin modulaţie în frecvenţă.
8.3.5.3. Aplicaţii în colectare şi transmiterea datelor mediului ambiant

Colectarea şi transmiterea datelor mediului ambiant este destinată
supravegherii de la distanţă a unor parametrii de mediu meteorologici, hidrologici,
de radioactivitate, de poluare, etc.
În general, echipamentele folosite trebuie să accepte semnale furnizate de
traductoare cu caracter particular: analogic – curenţi, tensiuni – (traductoare de
presiune, umiditate, direcţie vânt, intensitate de radiaţie solară), frecvenţă de
impulsuri (traductor de radiaţii tip contor Geiger, cantitate de precipitaţii, viteză
vânt), combinaţii de cod – ex. Gray – (de la traductoare numerice de nivel).
Pe lângă colectarea datelor se impune:
- memorarea de lungă durată a datelor (de ex. 2 parametri pe oră timp de 20
de zile), în memorie de tip RAM;
- transmiterea datelor memorate la un apel de la staţia centrală;

- transmiterea în cadrul mesajelor a unor date referitoare la funcţionarea
corectă a staţiei (funcţionarea lămpii de balizaj), existenţă tensiune – baterie
sau reţea, modul de funcţionare a CAN, asigurarea pazei);
- transmiterea în cadrul mesajelor a orei la care s-au făcut determinările
(staţiile sunt prevăzute cu un ceas care funcţionează permanent);
Telecomenzile se rezumă la apelarea staţiei, eventual pe bază de programe
de selectare a anumitor grupe de senzori.
Amplasarea staţiilor locale în zone de multe ori greu accesibile impune
necesitatea utilizării unui modem cu o interfaţă la canale radio, echipamentul radio
fiind amplasat la distanţă de 5-10 km de staţie. De altfel şi viteza de transmisie se
impune să fie mai ridicată (minim 2400 bit/s) pentru a asigura durata unui schimb
de mesaje la 0.5 sec.
In aceste condiţii se poate utiliza o structură de echipament specializat,
organizată pe blocuri ce comunică prin magistrale: de adrese, de date, comenzi
realizate pe fund de sertar, folosind structura posibilă de cuvânt cu 11 biţi (1 start,
2-8 biţi informaţionali, 9 paritate, 10-11 stop). Mesajul de la postul dispecer
cuprinde un singur cuvânt (adresa staţiei, stabilirea programului de selecţie
senzori), iar mesajul de la postul local către dispecer este variabil, în funcţie de
parametrii transmişi şi poate cuprinde, de exemplu:
C1 – adresa staţiei şi semnalizări interne;
C2 – valoare testare CAN (0.5 % Vref);
C3 – valoare testare CAN (100 % Vref);
C4 – ora ultimei transmisii;
C5 – ora actuală;
C6 – 0…N – mărimi furnizate de senzori (N = max 98);
C(N+1) – adresa staţie şi semnalizări interne;
Memorarea electronică a datelor se face pentru 1024 de valori cu patru cifre
zecimale (2 octeţi RAM).
8.3.5.4. Aplicaţii în automatizarea staţiilor de pompare apă

În marile aglomerări urbane este necesară realizarea unui schimb
permanent de informaţii între staţiile de pompare apă şi un dispecerat central
central privind captarea, transportul şi distribuţia apei la consumatori. Deoarece
staţiile de pompare a apei sunt de dimensiuni diferite, numărul de parametri ai apei
ce trebuie măsuraţi diferă. Într-o varianta maximala (exemplul se referă la situaţia
în municipiul Bucureşti) volumul de telemecanică se referă la o staţie cu 8 pompe
şi cuprinde:
- 8 TS – semnalizând functionarea fiecăreia din cele 8 pompe.;
- 6 TM – din care 2 permanent, referitoare la presiunea de pompare şi la
nivelul apei din rezervorul principal şi 4 TC la cerere : debit in artere,
nivelul în rezervorul de rezervă;
- 13 TC – din care 1 TC este apelul telefonic, 4 TC precizează tipul de TM
la cerere, iar 8 TC sunt pentru pornirea/oprirea diferitelor pompe. Volumul
redus de TS + TM, ca si necesitatea asigurării unei protecţii adecvate la
emiterea TC, au dus la considerentul utilizării unui sistem de telemecanică

cu separare în frecvenţă (30 de frecvenţe în gama 400-3400Hz), oarecum
asemănător cu cel descris în paragraful 8.3.4.2. Diferenţa constă în faptul
că şi TM se transmit tot în frecvenţă, prin convertoare tensiune – frecvenţă.
Pe lângă cele 27 de frecvenţe utile (8 TS + 6 TM + 13 TC) se utilizeaza 2
frecvenţe – pilot, un semnal de confirmare a funcţionării canalului de
comunicatie în sensul post local – dispecer şi invers.
Pentru TC se utilizează un cod de 2 frecvenţe din 7, adica C72, dar numai
pentru TC tehnologice (porniri/opriri pompe). Telecomenzile pentru cerere
telemăsură se fac prin frecvenţă unică.
8.3.5.5. Aplicaţii in irigaţii

Marile sisteme de irigaţii sunt tipice pentru sisteme de telemecanică de tip
concentrat – distribuit in configuraţie “arbore”. Aceasta deoarece sistemul conţine
atât canale deschise cât şi canale sub presiune. Accesul apei în canalul principal se
face de cele mai multe ori prin curent liber – gravitaţional – (referirile ce urmeaza
au ca suport concret sistemul de irigatii Sadova – Corabia, cu aducţiunea de
aproximativ 30 Km si suprafaţa irigata 80000 ha).
Din canalul principal, apa este pusă sub presiune în una sau mai multe
staţii de pompare (2 în exemplul acesta), după care este distribuită în canale laterale
prin vane fluture acţionate electric. Canalele secundare (deschise) comunică prin
stăvilare, 2 stăvilare delimitând o porţiune de canal denumită bief. La fiecare capăt
de bief se află un post local de telemecanică, care oferă 1 TM (debit) şi 1 TS
(nivel), la care se adaugă un număr redus de TS (maxim 5) referitoare la starea
tehnică a echipamentului. La stăvilar se primeşte un semnal de telereglare
(prescrierea referinţei de debit). Dacă cererea de debit din aval este mai mare decât
debitul din stăvilar, de la dispecer se dă o valoare de referinţă mai mare, stăvilarul
se deschide până la egalarea referinţei cu semnalul de debit din aval. În cazul în
care cererea din aval este mai mică, semnalul de referinţă este astfel furnizat încât
se produce închiderea stăvilarului până la egalarea debitelor.
Tot de la punctul de dispecer se furnizează 2 telecomenzi, legate de
informaţia de nivel. Dacă se atinge limita maximă de nivel, se comandă
deschiderea stăvilarului la nivel maxim. Dacă se atinge limita minimă de nivel, se
comandă închiderea completă a stăvilarului. TC de nivel are prioritate asupra
oricărui alt semnal de debit.
Informaţiile de pe biefuri sunt colectate prin terminale multipunct la
nivelul staţiilor de punere sub presiune, care sunt prevăzute cu centralizatoare de
date, de la care se face legătura propriuzisă cu dispecerul.
De la staţiile de punere sub presiune se mai transmit date legate de starea
pompelor (8 TS) şi de presiunea şi de nivelul în bazinul de aspiraţie (2 TM).
Dispecerul baleiază ciclic toate staţiile (capacitatea maximă 120 de staţii,
în 2 grupe – câte 60 asociate fiecărei staţii de punere sub presiune).
Pentru a satisface aceste condiţii, se impune utilizarea unui sistem cu

separare în timp, cu schimb de mesaje de format fix (datele ce se transmit de la o
staţie sunt mereu aceleaşi: 2 cuvinte, unul de TM, altul de TS, de la fiecare staţie,
respectiv 4-6 cuvinte de la staţiile de punere sub presiune.
8.3.6. Evaluarea performanţelor sistemelor teleinformatice

Dezvoltarea explozivă a structurilor specializate de transmitere de date în
cadrul unor sisteme complexe (reţele) de comunicaţie au condus la necesitatea
creării unei aparaturi şi a unor proceduri specifice de evaluare a performanţelor
acestora, a compatibilităţii cu standardele internaţîonale de largă aplicare, a
eficienţei traficului.
Pentru a nu lărgi prea mult sfera discuţiilor în această direcţie, care ar
trebui poate să cuprindă şi aspecte privind disponibilitatea echipamentelor, în
primul rând prin asigurarea de proceduri de autotestare, în cele ce urmează se vor
face referiri doar la produsele şi tehnicile de evaluare propuse de o firmă,
specializată în acest gen de activitate. Este vorba de Cisco Systems, firmă
americană fondată in 1984, acum o corporație multinațională care poate fi
considerată un etalon în domeniu prin diversitatea şi calitatea facilităţilor oferite.
Cisco produce o gamă largă de echipamente destinate măsurărilor specifice
de pe un canal de comunicaţie:
- măsurări de tensiuni şi de nivel (dB, dBm)
- măsurări de nivele optice pentru transmisie pe fibră optică
- măsurări de distorsiuni
- măsurări de zgomot alb şi impulsuri
- determinarea scurtcircuitelor şi a întreruperilor
De asemenea Cisco oferă echipamente si solutii specializate pentru
evaluarea performanțelor nivelelor inferioare ale modelului de referinţă ISO-OSI:
- echipamente de diagnoză a reţelelor de date
- soluții de analiză de protocoale, respectiv simulatoare şi emulatore pentru
sisteme de transmitere de date
Oferta de echipamente și servicii este completată de un program
cuprinzător de instruire, certificare și testare struncturat pe multiple niveluri și
adresat profesioniștilor din domeniul tehnologiei informatice.
BIBLIOGRAFIE
[AN92] Andrews, L.C. - Special Functions of Mathematics for Engineers,

McGraw Hill, 1992
[BE98] Bennett, C.H. and Shor, P.W. - Quantum information theory, IEEE
Transactions on Information Theory, vol. 44, iss. 6, 1998, pp. 2724-2742
[BE93] Berrou, C., Glavieux, A. and Thitimajshima, P. - Near Shannon limit
error-correcting coding and decoding: Turbo-codes, IEEE International
Conference on Communications, vol.2, pp. 1064 – 1070, 1993
[BR53] Brillouin, L. - The negentropy principle of information, Journal Appl.
Phys., no.24, 1953
[BU10] Burgin, M. - Theory of Information: Fundamentality, Diversity and
Unification, World Scientific, 2010
[CO82] Coculescu, L., Poinariu, C. - Teleprelucrarea datelor, Editura Militară,
1982
[DO10] Dobrescu, R. - Informing Science as conceptual framework for developing
Information Systems, U.P.B. Sci. Bull, Series A, Vol. 72, Issue 2, 2010, pp.
197-204
[FI24] Fisher, R. A. - On a distribution yielding the error functions of several well
known statistics, Proceedings of the International Mathematical Congress,
1924, pp. 805-812.
[FL99] Floridi, L. - Philosophy and Computing, An Introduction, Taylor and
Francis Group, London, 1999
[FR46] Friis, H. T. - A Note on a Simple Transmission Formula, Proceedings of
the I.R.E. and Waves and Electrons, pp 254-256, 1946
[HA28] Hartley, R.V. - Transmission of information, Bell Syst. Tech. Journal,
no.7, 1928
[HA05] Haykin, S., Moher, M. - Modern Wireless Communication, Person
Prentice Hall, 2005
[HO08] Hossu D., Hossu A. - Temporal Match of Multiple Source Data in an
Ethernet based Industrial Environment, Proceedings of the Fifth
International Conference on Informatics in Control, Automation and
Robotics – Vol. 2: ICINCO, pp. 140-144, 2008
[MA93] Macchi, C., Guilbert J.-F et al., Téléinformatique, transport et

traitement de l’information dans les réseaux et systèmes téléinformatiques
et télématique, Collection CNET/ENST, Dunod, 1993
[MI97] Mingers, J. - The Nature of Information and Its Relationships to Meaning,
in R.L. Winder, S. K. Probert and I. A. Besson,(eds), Philosophical
Aspects of Information Systems.,Taylor & Francis Group London, pp. 73-
84, 1997
[PI86] Pilat, F.V., Coculescu, L., Cristea, V. - Teleinformatica, Editura Științifică.
şi Enciclopedică, București, 1986
[RO70] Roubine, E. - Introduction a la theorie de la communication, Tome II,
Massonn et Cie, Paris, 1970
[SH48] Shannon, C.E. - Mathematical theory of communication, University of
Illinois Press, 1963 [lucrarea originală a fost publicată în Bell System
Technical Journal, vol. 27, pag. 379-423 si 623-656, 1948]
[SP84] Spătaru, Al. - Teoria transmisiunii informaţiei, EDP, Bucureşti, 1984
[TA96] Tanenbaum, A. S. - Computer Networks, Prentice Hall, 1996
[UN82] Ungerboeck, G. - Channel coding with multilevel/Phase signal, IEEE
Transactions on Information Theory, vol. 28, pp. 55-66, 1982
[VI67] Viterbi, A. J. - Error bounds for convolutional codes and an
asymptotically optimum decoding algorithm, IEEE Transactions on
Information Theory, vol. IT-13, iss. 2, pp. 260-269, 1967

TD Book

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TD Book

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TRANSMISIA DATELOR. TEORIE ŞI PRACTICĂ.

DANIEL MEREZEANU MAXIMILIAN NICOLAE

EDITURA POLITEHNICA PRESS

Adresa: EDITURA POLITEHNICA PRESS

Lumea secolului XXI, denumită adeseori Societate Informaţională, este

Un ultim capitol intitulat Sisteme de transmitere de date în conducerea

2. ELEMENTE DE TEORIA INFORMAŢIEI

3. CARACTERISTICILE CANALELOR DE COMUNICATIE

4. PRELUCRAREA SEMNALELOR INFORMATIONALE

5. UTILIZAREA CODURILOR ÎN TRANSMISIA DE DATE

6. ORGANIZAREA SISTEMELOR DE TRANSMISIE DE DATE

7. STANDARDIZAREA SISTEMELOR DE TRANSMISIE DE DATE

8. SISTEME DE TRANSMITERE DE DATE ÎN CONDUCEREA

1.1. Consideraţii generale despre informaţie şi date

Transmiterea datelor este unanim considerată veriga esenţială în ceea ce se

de răspândire pe arii largi a informaţiei. Dacă volumul de date putea fi oricât de

1.1.1. Informaţie subiectivă versus informaţie obiectivă

diferențiere poate fi făcută între un sistem informațional și un sistem informatic.

obiectivă/materială” a unui semn) şi semnificat (partea

1.1.2. Argumente pentru o Teorie Sistemică a Informaţiei

Chiar dacă laturile subiectivă şi respectiv obiectivă ale conceptului de

privinţa dezvoltării de sisteme informaţionale, s-a pus accent doar pe

1.2. Modelul unui sistem de comunicaţii

În figura 1.1 se prezintă schema bloc funcţională a unui sistem de

Utilizator Semnal de ieșire

Fig. 1.1. Modelul general al unui sistem de comunicații

La rândul său, receptorul va fi astfel conceput astfel încât să permită

În figura 1.2 se prezintă modelul cu blocuri funcţionale al unui sistem

Fig.1.2. Blocuri componente ale unui sistem de comunicații

1.1.3. Sursa de informaţie

Sursele de informaţie se pot clasifica în două categorii, după natura

microfon la care se vorbeşte şi surse numerice (discrete), de exemplu ieşirea spre

1.1.4. Blocurile de codare/decodare

Intrarea în blocurile de codare este o secvenţă de simboluri ce apar cu viteza

1.1.5. Blocurile de modulare/demodulare

Modulatorul are ca scop minimizarea efectelor perturbatoare ale canalului, în

1.1.6. Canalul de comunicaţie

Canalele de comunicaţie sunt circuite fizice de tip electric sau

1.1.7. Alte blocuri funcţionale

Un număr de elemente funcţionale, nefigurate în figura 1.2, apar în sistemele

Un astfel de sistem de comunicaţie poartă denumirea de sistem de

1.3. Scopul şi structura cărţii

Cursul “Transmisii de date” îşi propune să familiarizeze studenţii cu

Materialul constituit în acest capitol se bazează pe munca de pionerat a lui

2.1. Elaborarea ştiinţifică a conceptului de informaţie

2.1.1 R.A. Fisher

În anii 1920 – 1930 R.A. Fisher a încercat să stabilească criterii

2.1.2 R.V. Hartley

Teoria statistică a comunicaţiei începe însă cu lucrarea clasică a lui R.V.

2.1.3 C.E. Shannon

Shannon porneşte de la premiza că orice informaţie asupra unor evenimente

Un astfel de experiment pune în evidenţă un câmp de probabilitate

Fig. 2.1. Reprezentare grafică a probabilității condiționate P(A/B)

Deci informaţia “B realizat” creşte probabilitatea lui A sau cu alte cuvinte

De remarcat că se impune o deosebire de nuanţă faţă de ceea ce uzual în

Tabelul 2.1. prezintă legătura între diverse unităţi de informaţie.

În tot ce va urma în această lucrare unitatea de informaţie utilizată va fi

2.2. Entropia informaţională

Revenind la experimentul cu N rezultate probabile, având deci

2.2.2. Proprietățile entropiei

Expresia matematică a entropiei permite verificarea a trei proprietăți

Fig. 2.2. Graficul entropiei unui experiment cu două stări

2.2.3. Entropia legilor compuse