2021

THE TRIALS OF GABRIEL

FERNANDEZ
despre nevoia de interculturalitate Identitară
Ardeiu denisa, MLIT, anul i.
 Prin definiție, interculturalitatea presupune respect și toleranță din partea unei comunități față
de o alta, aceasta nefiind altceva decât un dialog social între două sau mai multe grupuri care comunică
permanent, aflate într-o coexistență a particularităților și sub o influență reciprocă.

Reducând subiectul de referință la o natură a unei realități particulare, la individ, observăm pe

un plan subdivizat o interculturalitate care vizează un conglomerat a unor identități intrapersonale, de
data aceasta. Identitatea etnică, identitatea de gen, identitatea religioasă, identitatea socială, identitatea
culturală, etc. Atunci când pe plan exterior există deja acest fundament interpersonal bazat pe un
dialog armonios prezentat anterior, personalitatea individului nu numai că se definește, dar se și
exprimă liber. În caz contrar, aceste profiluri ale identității devin motive conflictuale sociale care,
inevitabil, cauzează un lanț al unor daune și consecințe ireparabile.

Materialul abordat pentru analiză cuprinde un amalgam de planuri ale interculturalității

identitare a căror dialog a fost sistat de prejudecăți generale care vizează, în principiu, conceptul de
familie. Drept consecință, situația coflictuală ce urmează a fi dezvoltată și-a atins punctul terminus în
ceea ce a însemnat în anul 2013 moartea lui Gabriel Fernandez –un etnic latinoamerican cu vârsta de 8
ani, ucis de mama biologică și iubitul acesteia. Familia locuia într-un context regional care, în mod
paradoxal și în aparență, atinge apogeul dezvoltării și al libertății pe toate planurile și anume, Los
Angeles, California.

Circumstanțele acestui caz sunt reconstituite și analizate în documentarul intitulat „The trials of
Gabriel Fernandez”, coordonat de regizorul Brian Knappenberger, lansat în data de 26 februarie 2020
pe site-ul oficial Netflix, în cadrul seriei de documentare orientate spre minți și comportamente
criminale.

Obiectivul principal al documentarului e să descopere printr-o anchetă penală cum un întreg

sistem, care se presupune că există doar pentru a proteja copii abuzați, a eșuat în cel mai teribil mod și
cum acesta trebuie pus sub acuzare pe motiv de complicitate, în lipsa oricărei acțiuni benefice și de
drept cu care era împuternicit, tocmai pentru a împiedica abuzul, respectiv crima în cadrul familial.

În plan secundar, dar cu o semnificație definitorie, se subliniază indirect, aproape la rang de

detaliu, aspectele ce declanșează și contruiesc, în sine, într-un ritm alert situația conflictuală.
Complicitatea întregului sistem este motivată de menținerea acestei situații particulare, rezultată din
numeroase neglijențe, ignoranțe și de o atitudine neprofesional de subiectivă, bazată pe prejudecată a
asistenților sociali — organe de reprezentare participativă a sistemului cu o implicare directă și
decisivă în ceea ce privește viața și bunăstarea copiilor aflați în atenția și supravegherea acestora.

Referitor la intervențiile argumentative, acestea sunt exprimate atât verbal, dar și sugerate
deductiv din context. Ele sunt oferite de persoane mandatoare și calificate, cum ar fi psihoterapeuți,
procurori, organe ale poliției, cadre didactice, asistenți sociali, cadre medicale, și nu în ultimul rând de
familie – componenta cea mai justificată în raport cu gradul de cunoaștere a profilului inculpaților.

In extenso, făcând trimitere la momentul declanșator al declinului, argumentul central al

documentarului devine însăși cauza pentru care o „mamă” îi conferă celui mai mic fiu al ei un caracter
obiectual, prilej de ultimă manipulare într-un joc al dominației acesteia față de partenerul ei. Astfel, din
unele mărturii, explicația abuzului constă într-o supoziție a abuzatorilor, potrivit căreia Gabriel era
homosexual. Această supoziție se bazează doar pe faptul că băiețelul, nedorit de familie (părinți,
bunici), a fost luat cu consințământ, încă de la naștere, de singurele persoane care l-au văzut ca un fiu,
unchiul său și partenerul acestuia. După 4-5 ani de locuit cu aceștia, bunicii se sesizează și îl iau în
grija lor, determinați de un raționament preconceput, cum că nu e sănătos ca un puști să fie crescut de
doi bărbați. Această repulsie față de identitatea de gen se ascunde atât în identitatea culturală a unei
lumi proprii, inundată de bande, mafioți, în care bărbații sunt definiți prin masculinitate și statură, dar
și strict în ideea familiei tradiționale. În lipsa acestui argument-cauză, efectul nu ar fi existat, deci
Gabriel ar fi trăit.

Din punct de vedere a ținutei științifice, documentarul poate fi reprezentat ca o cronică

judiciară care conține informații certificate, majoritatea declarate sub jurământ din postura de martor în
cadrul desfășurării procesului. Adițional, sunt intervievate persoane care prin profesia lor pot motiva
prin diferite interpretări deviațiile comportamentale ale celor citați în proces. Deseori, acestea din urmă
mi se par de prisos, arătând ca niște pase de responsabilitate de la un plan la altul. Direcția ecranizării
atinge la un moment dat acest aspect, accentuând fixismul impus de superiori, prezent și în
mentalitatea de azi, acela de a nu-ți depăși îndatoririle din „fișa postului”, protocolul, chiar dacă
motivul ar fi moralitatea, umanitatea. Acest aspect e relevant pentru subiect, deoarece orice intervenție
ar fi putut însemna salvarea unei vieți de la tortură, respectiv, moarte (ex: Observația paznicului de la
Direcția de muncă și protecție socială, intervenția doamnei învățătoare).

Cursivitatea evenimentelor este întreruptă de unele secvențe tip artificiu. Acestea intoduc în
prim-plan diferite contexte care nu sunt neaparat necesare pentru înțelegerea situației-subiect.
Personal, profitând de ghidul ziariștilor, aș fi optat pentru un sondaj al acțiunilor efective ale agenției
de protecție socială, ca un studiu de familie, mergând pe ipoteza: orice situație care necesită
intervenție, adică preluarea copiilor din familie, este mai întârziată, deci tolerată în cazul familiilor de
tip heterosexual. Acest aspect este susținut de ultimele secvențe ale documentarului care prezintă, la o
nu foarte mare distanță de timp, o repetitivitate ce constă într-o altă moarte a unui copil omorât de
mama și iubitul acesteia din cauza aceluiași motiv: identitatea de gen.

Documentarul ales este într-adevar dedicat și obiectiv, ancorat în caracterul judiciar al

desfășurării investigației, însă conține o insuficiență lacunară care se resimte în urma vizionării
acestuia și anume, personajul Pearl Fernandez, mama lui Gabriel, mintea agresivă din spatele pumnilor
lui Isauro (partenerul acesteia, un bărbat cu un caracter slab, complexat, în ciuda fizicului). Violență
ascunsă după identitatea de gen, fire manipulativă ascunsă după ideea de mamă, o reprezentare sexuală
în strategia ei de dominare a exponenților masculini, ascunsă după ideea de victimă a unui trecut
abuziv.

În opinia mea, documentarul este o relatare a unei realități ascunse după un paravan al
minciunii ridicate la rang de dreptate, de adevăr general. Această reprezentare filmică nu numai că mi-
a trezit interesul, dar m-a și lăsat pe gânduri. Aici mă refer strict la poziționarea mea față de
multitudinea de diferențe identitare. Eram o adeptă a concepțiilor greșite, de prejudecată, până când
mi-am dat seama că nu sunt în măsură să comentez și să încerc să stabilesc eu ce e bine și moral pentru
un altul, pentru că în particularitatea cazului analizat, familia heterosexuală era văzută ca singurul bine
necesar pentru dezvoltarea unui copil, dar nu a însemnat nimic altceva decât drumul lent, dureros și
sigur spre moarte a lui Gabriel care voia... nu știm ce voia pentru că nu a avut voce niciodată, aceasta
fiindu-i anulată de toți adulții din jurul lui.

Prin natura subiectului, vizionarea acestui documentar a fost mai dificilă cu cât aflam mai
multe detalii. Un context îl descrie pe Gabriel întrebându-și profesoara dacă e normal ca mama să te
bată cu partea metalică a curelei până la sânge. De aici înțeleg cât de dispus era în inocența lui să
accepte și să se asigure că teroarea trăită, dar neînțeleasă, e o formă a normalității. Deși un specialist
declara în cadrul procesului faptul că un copil supus pe termen îndelungat la bătăi, înfometare și alte
forme de abuz, ajunge să nu mai perceapă ideea de foame, de non-durere, intervine medicul legist și
susține că fracturile osoase îl dureau la fiecare respirație.

Momentul ultim în care am simțit cum creierul meu refuză informația proiectată, urmat de o
senzație de durere efectivă a gândurilor, a fost atunci când s-a declarat că s-a găsit în stomacul lui nisip
și compuși specifici excrementelor de pisici. Umanitatea nu este asigurată de maternitate. Atunci de ce
Pearl nu este suspectată în mod direct doar pentru că e mamă? Asistenții sociali au repetat o idee
„dictată” de o mamă toxică și nu au simțit nevoia să vadă copilul, încălcând astfel o procedură ce ținea
de responsabilitatea lor, prin simplu fapt că băiețelul se afla într-o familie cu mamă și tată. Mai mult,
aceștia se bazau pe un principiu de păstrare a unității familiei. Inclusiv supraveghetorul a greșit prin
lipsa de delimitare a identității sale sociale de cea religioasă. Principiul coram deo adoptat ca
fundament al vieții sale, a intervenit inevitabil în destinul unei vieți.

Cum era dacă toate aceste împrejurări se întâmplau într-o familie homosexuală, era preluat
copilul de la prima vânătaie? Răspunsul e da.

În prim plan rămâne conceptul de familie. Întrebări sunt multe...prezente atât în conținutul
documentarului, cât și în mintea mea, dar ce era în mintea lui? Cum își explica faptul că fratele lui mai
mare și sora sa dorm în pat, pe când el e închis într-un dulap din camera mamei? Cum mai putea să o
iubească pe mama lui, pentru că eu, recunosc, am avut momente de revoltă în copilăria mea când mă
simțeam nedreptățită... Dacă Gabriel era fată, era deznodământul schimbat? De ce e o normalitate
zicala „eu te-am făcut, eu te omor”? De ce nu ai crede un copil? De ce importanța unei ființe e
stabilită în funcție de orientările sale de gen? Unde se opresc drepturile unui părinte și une încep cele
ale unui copil? De ce nimeni nu a făcut nimic, dar toată lumea se întreabă asta?

Urmărind componentele absente ale celor definite mai sus, am ajuns în punctul în care aveam
nevoie de antonimul conceptului de interculturalitate identitară, de data aceasta. Căutând fără succes,
am ajuns la concluzia că documentarul „The trials of Gabriel Fernandez” îl reprezintă.

(P.S. Progresul meu recent a fost că indiferent de credințele mele, am învățat să nu mai fiu pro sau
contra. Pentru că eu înainte eram contra, chiar dacă acum par pro.)
Bibliografie

The Trials of Gabriel Fernandez | Official Trailer | Netflix - Bing video