TANTRA: SUPREMA ÎNŢELEGERE - OSHO

Discursuri referitoare la secretele caii tantrice asa cum sunt revelate in faimosul tratat Mahamudra al
marelui yoghin tibetan Tilopa
Discursuri dăruite discipolilor şi prietenilor lui Osho în auditoriul „Chuang Tzu", Poona, India
EDITURA RAM

CUPRINS
1 - Gestul Ultim
2 - Cauza Tuturor Problemelor
3 - Natura Luminii Si A Întunericului
4 - Fii Gol, Precum Un Bambus
5 - Adevărul Înnăscut
6 - Marca Invăţătură
7 - Calea Fără De Cale
8 - Taie Rădăcina
9 - Dincolo Şi Dincolo
10 – Inţelegerea Supremă

CAPITOLUL I - GESTUL ULTIM

în cântecul sau despre Mahamudra, Tilopa spune:
„Mahamudra este dincolo de toate cuvintele şi simbolurile, dar pentru tine, Naropa, sincer şi loial, acestea
trebuiesc spuse:
Vacuitatea nu are nevoie de nici un sprijin; Mahamudra nu se sprijină pe nimic.
Fara a face un efort, doar rămânând relaxat, natural şi conştient, se poate rupe lanţul - astfel obtinându-se
Eliberarea.

EXPERIENTA ULTIMA nu este o experienţă în sensul strict al termenului - deoarece starea de experimentator
este transcensă.
Şi când nu există nici un experimentator, atunci ce se mai poate spune despre aceasta? Cine va spune? Cine
va relata experienţa? Când nu există nici un subiect, obiectul de asemenca dispare - malurile dispar şi rămâne
doar râul experienţei. Cunoaşterea este acolo, dar cunoscătorul nu mai este.

Aceasta a fost problema cu care s-au confruntat toţi misticii. Ei ajung la final, dar nu îl pot relata celor care îi
urmează. Nu îl pot relata celor care ar dori să aibe o înţelegere intelectuală.

Ei au devenit una cu Adevărul Ultim. Întreaga lor fiinţă îl relatează, îl dezvăluie, dar nu este posibilă nici o
comunicare intelectuală.

Ei ţi-I pot dărui dacă eşti pregătit să îl primeşti: îţi pot arăta calea pe care să o urmezi pentru ca Adevărul să
strălucească în interiorul tău, dacă permiţi şi tu acest lucru, dacă eşti receptiv şi deschis, însă cuvintele nu
sunt de ajutor, simbolurile nu te vor ajuta: teoriile şi doctrinele nu sunt de nici nu folos dacă nu le aplici în
practica ta spirituală zilnică.

Această experienţă este de fapt o trăire.

Este un proces - el începe, dar nu se sfârşeşte niciodată. Tu pătrunzi în el, dar nu iI posezi niciodată. Este ca o
picătură ce se cufundă in ocean sau ca un ocean ce se cufundă într-o picătură. Este o contopire profundă,
este Unitatea; tu pur şi simplu te topeşti în ea.
în urmă nu mai este lăsat nimic, nici chiar un semn, deci cine o va mai comunica? Cine se va mai întoarce în
lumea văii? Cine se va mai intoarce în această noapte întunecată în care trăieşti, ca să îţi relateze ce s-a
întâmplat?

Toţi misticii din lume, care au atins iluminarea spirituală, au simţit întotdeauna, că sunt neputincioşi în ceea
ce priveşte comunicarea. Comuniunea este posibilă, dar nu comunicarea.
Acest lucru trebuie să fie bine înţeles încă de la început.

O comuniune este o dimensiune total diferită: se întâlnesc două inimi, este o poveste de iubire.
Comunicarea este de la minte la minte; comuniunea este de la inimă la inimă, este o trăire inefabilă.
Comunicarea este informaţie: sunt date şi spuse doar cuvinte şi doar acestea sunt inţelese. Iar natura
cuvintelor este atât de rigidă încât nu poate transmite nimic viu. Chiar şi în viaţa obişnuită, lăsând la o parte
finalul, când ai o experienţă, un moment extatic, când simţi ceva cu adevărat sau când devii ceva, este
imposibil să descrii în cuvinte acea experienţă.

Copilăria mi-am petrecut-o intr-un sătuc ce era străbătut de un râu foarte leneş, ce îţi dădea impresia că nu
curge deloc. Dimineaţa când soarele încă nu a răsărit nu poţi vedea dacă râul curge sau nu, atât este de leneş
şi tăcut şi dacă nu a venit încă nimeni să se îmbâieze, este extraordinar de linişte.
Nici chiar păsările nu cântă - nu se aude nici un sunet, domneşte doar tăcerea. Şi parfumul copacilor de
mango se împrăştie asupra întregii ape.

Obişnuiam să merg acolo, spre cel mai îndepărtat loc al râului, doar pentru a sta, doar pentru a fi acolo. Nu
eră nevoie să fac ceva, doar să fiu acolo era deajuns, era o experienţă minunată doar să fiu. Făceam baie,
înotam, iar când răsărea soarele mă duceam pe celălalt mal, pe întinderea vastă de nisip şi mă uscam la
soare, mă întindeam şi uneori chiar adormeam.
Când reveneam acasă, mama obişnuia să întrebe, “Ce ai făcut toată dimineaţa?"
Eu răspundeam. “Nimic", pentru că. de fapt, chiar nu făceam nimic.
Şi ea spunea, "Cum este posibil? Ai lipsit patru ore, cum este posibil să nu fi făcut nimic? Cu siguranţă trebuie
să fi făcut ceva."
Şi avea dreptate, dar nici eu nu greşeam.
Nu făceam nimic. Doar eram acolo cu râul, fără să fac nimic şi lăsam lucrurile să se întâmple. Dacă simţeam
să înot, ţine minte, dacă simţeam să înot, înotam, dar asta nu era o acţiune din partea mea, eu nu forţam
nimic. Dacă simţeam să dorm, dormeam.
Şi prima mea experienţă extatică (satori) a aparut lângă acel râu: nefacând nimic, doar fiind acolo, milioane
de lucruri s-au întâmplat
.
Dar mama insista: "Trebuie să fi făcut ceva.''
Şi ca să scap de discuţie spuneam, "bine am facut baie şi m-am uscat la soare": atunci era mulţumită.
Dar eu nu eram, deoarece ceea ce se întâmpla acolo la râu nu se poate exprima în cuvinte de genul: "Am
făcut o baie" - asta arată doar ceva palid şi sărac, Jucându-mă cu râul, plutind în el, înotând în el. era o
experienţă atât de profundă încât nu are sens să spui. "Am facut o baie”; sau să spui. "Am mers acolo, m-am
plimbat pe bancul de nisip, am stat"; o astfel de expunere nu arată nimic.

Chiar şi în viaţa obişnuită simţi neputinţa cuvintelor. Şi dacă nu simţi superficialitatea cuvintelor, asta arată că
nu ai trăit deloc; aceasta arată că ai trăit foarte superficial. Dacă se poate spune prin cuvinte ceea ce ai trăit,
înseamnă că nu ai trăit deloc.

Când pentru prima oară începe să se întâmple ceva inefabil, ce este dincoio de cuvinte, atunci viaţa a bătut la
uşa ta. Şi când viaţa spirituală bate la uşa ta. atunci tu transcenzi vorbirea - devii mut, nu mai poţi vorbi; în
interior nu se mai formează nici măcar un singur cuvânt.
Şi orice spui este atât de şters, atât de mort, fără sens, fără nici o importanţă, încât pare a fi o nedreptate faţă
de experienţa ce ai trăit-o.

Ţine minte acest lucru, deoarece Mahamudra este experienţa ultimă. Mahamudra înseamnă un orgasm total
cu universul.

Dacă ai iubit pe cineva si dacă ai simţit acea contopire - cei doi nu mai sunt doi: corpurile rămân separate, dar
ceva de dincolo de corpuri este intr-o permanentă legătură, un pod aurit şi dualitatea interioară dispare: o
singură energie a vieţii vibrează la ambii poli - dacă ţi s-a întâmplat acest lucru, doar atunci poţi înţelege ce
este Mabamudra.

Mahamudra este de milioane şi milioane de mii de ori mai profundă, mai înaltă. Este un orgasm total cu
întregul, cu luiversul. Este contopirea în sursa fiinţei, Existenţa. Şi acesta este un cântec din Mahamudra.

Este minunat că Tilopa l-a denumit "cântec". II poţi cânta, dar nu îl poţi spune; il poţi dansa, dar nu îl poti
spune. Este un fenomen atât de profund încât cântarea poale exprima - o mică parte din el nu
prin ce cânţi, ci prin felul în care îl cânţi.
Mulţi mistici doar au dansat după ultima lor experienţă: nu au putut face nimic altceva. Ei relatau ceva prin
toată fiinţa şi corpul lor: corp. minte, suflet, totul implicat în acest fenomen. Ei dansau, dar acele dansuri nu
erau obişnuite. De fapt, toate dansurile s-au nascut datorită acestor mistici: acesta era un mod de a relata
extazul, fericirea, beatitudinea, ceva din necunoscut a pătruns în cunoscut, ceva de dincolo a ajuns pe
Pamant; ce altceva poţi face? Acest necunoscut il poti revela prin dans. il poţi cânta. Acesta este un cântec
din Mahamudra.

Şi cine îl va cânta? Tilopa nu mai este. Sentimentul orgasmic in sine este cel care cântă. Nu este un cântec al
lui Tilopa; Tilopa nu mai este.
Experienţa in sine este cea care vibrează şi cântă. De aceea cântecul din cântecul extazului, extazul în sine
este cel care îl cântă, Tilopa nu are nimic de a face cu el. Tilopa nu este deloc acolo, s-a topit.

Când căutătorul este pierdut, doar atunci este atins ţelul ultim. Doar când experimentatorul nu mai există,
atunci este acolo experienţa.
Caută şi o vei pierde - deoarece prin căutarea ta căutătorul este fortificat.
Nu căuta şi vei găsi. Chiar căutarea în sine, chiar efortul făcut devine bariera, deoarece cu cât cauţi mai mult,
cu atât mai mult este fortificat ego-ul: căutătorul. Nu căuta. (Aici pot adauga, pentru clarificarea mesajului:
Nu cauta iluminarea)

Acesta este mesajul cel mai profund din tot acest cântec al Mahamudrei: nu căuta, doar rămâi aşa cum eşti,
aspirând permanent către Divinitate, nu pleca nicăieri.

Nimeni niciodată nu ajunge la Dumnnezeu, nimeni nu poate ajunge deoarece nu cunoaşte adresa, unde te
vei duce? Unde vei găsi Divinul? Nu există nici o hartă, nici un drum şi nu există nimeni care să spună unde
este el.

Nu, nimeni nu ajunge vreodată la Dumnezeu. Se întâmplă întotdeauna invers; Dumnezeu vine la tine.

Oricând eşti pregătit el bate la uşa ta: te caută oricând eşti pregătit. Şi această stare de pregătire nu este
altceva decât o receptivitate.
Când eşti complet receptiv acolo nu mai există ego; devii asemeni unui templu gol în aşteptarea adoratorilor.
Tilopa spune să devii gol ca o tulpină de bambus, fără nimic în interior.
Şi brusc. în momentul în care eşti un bambus gol, buzele Divinului se pun asupra ta, bambusul devine un flaut
şi cântecul începe - acesta este cântecul din Mahamudra. Tilopa a devenit o tulpină de bambus şi Divinul a
apărut şi a început cântecul. Nu este cântecul lui Tilopa, este însăşi cântecul experienţei ultime, cântecul
eliberării.
Să spun câte ceva despre Tilopa înainte de a pătrunde în acest minunat univers. Nu se cunosc multe despre
Tilopa, deoarece nu se pot cunoaşte multe despre astfel de persoane. Ele nu lasă urme, nu devin o parte a
istoriei. Ele există, dar deşi nu acesta ar trebui să fie locul existenţei lor, sunt nevoite să trăiască în cuşca în
care se află umanitatea.
Întreaga umanitate trăieşte prin dorinţe, dar persoane ca Tilopa trăiesc în starea fără de dorinţe. Ele pur şi
simplu se detaşează de marea masă a umanităţii. Şi cu cât se indepartează mai mult de acest plan al
existentei, cu atât devin mai mitologice-. Ele există ca nişte mituri, nu mai sunt evenimente istorice. Şi aşa
trebuie să fie, deoarece ele se mişca dincolo de timp, trăiesc în afara timpului - fiinţează în eternitate.
Ele dispar din această dimensiune comună a umanităţii, dispar pur şi simplu, se evaporă. Noi ne amintim doar
de acest moment al evaporării, doar prin acest lucru aparţin de noi. De aceea nu se cunosc multe despre
Tilopa. cine este el ca persoană istorică.

Doar acest cântec există. Acesta este darul său şi a fost dăruit discipolului său, Naropa. Astfel de cadouri nu
pot fi date oricui - este necesar să existe o profundă intimitate şi iubire. Trebuie să fii capabil să le primeşti.
Acest cântec a fost dăruit iui Naropa, discipolul său. înainte ca să i se dăruiască acest cântec. Naropa a fost
testat în nenumărate feluri: credinţa, iubirea şi încrederea sa au fost testate pe rând. Când s-a observat că în
el nu mai există nici o urmă de îndoială, nici chiar o fărâmă de îndoială, când inima sa a fost pe deplin
umplută cu încredere şi iubire, de-abia atunci i-a fost dăruit acest cântec.

Iar eu mă aflu aici tot pentru a cânta un cântec, însă acesta ţi se poate dărui doar atunci când eşti pregătit. Şi
odată împlinită această pregătire, nu mai trebuie să existe nici un fel de îndoială în mintea ta. Aceasta nu
trebuie suprimată, nu trebuie să încerci să o înfrângi, deoarece chiar şi înfrântă tot va rămâne în tine;
suprimată fiind, tot va rămâne o parte din inconştientul tău şi va continua să te afecteze.
Nu lupta cu mintea îndoielnică, nu o suprima. Mai degrabă dă-i din ce în ce mai multă energie încrederii,
credinţei.
Fii pur şi simplu detaşat faţă de mintea îndoielnică, astfel vei învinge îndoiala.

Detaşarea este cheia: doar fii detaşat.

Ceea ce există în interior - acceptă. Acordă-i din ce în ce mai multă energie încrederii şi iubirii - deoarece
aceeaşi energie devine îndoială; şi tot ea devine încredere.
Rămâi detaşat faţă de îndoială. În momentul în care eşti detaşat, rezonanţa cu ea este întreruptă, nu o mai
hrăneşti - deoarece doar atenţia este cea care hrăneşte ceva anume. Dacă dai atenţie îndoielii tale, chiar şi o
atitudine de aversiune este tot o atenţie, atunci faci ceva foarte periculos deoarece ea se hrăneşte prin
atenţie; aceasta produce rezonanţă cu energiile îndoielii. Trebuie doar să fii detaşat, nici pentru şi nici contra:
nu fi nici în favoarea îndoielii şi nici împotriva ei.

Deci acum vor trebui înţelese trei cuvinte.

Primul este „îndoiala”, celălalt este “încrederea” şi al treilea este "credinţa" - ceea ce în Orient este cunoscut
sub numele de shraddha.

Îndoiala este o atitudine negativă faţă de ceva anume. La orice se spune, incă de la începui porneşti cu o
atitudine negativă. Esti impotriva şi cauţi motive, raţionalizări, pe care să iţi bazezi starea de împotrivire.

Apoi există mintea încrezătoare. Aceasta este la fel ca mintea îndoielnică, reversul ei nu este prea mare
diferenţă.
Această minte priveşte lucrurile in mod pozitiv şi încearcă să găsească motive pe care să îşi sprijine
atitudinea.
Mintea care se îndoieşte suprimă încrederea: mintea încrezătoare suprimă îndoiala dar ambele sunt din
acelaşi material; calitatea lor nu este diferită.

Există şi o a treia minte a cărei îndoială a dispărut - şi când îndoiala dispare, încrederea dispare.
Credinţa nu este încredere, ci este iubire. Credinţa nu este încredere deoarece aceasta nu este o jumătate,
este totală.

Credinţa nu este un crez deoarece acolo nu există îndoială, deci cum ai putea să mai crezi? Credinţa nu este o
raţionalizare: nu este nici pentru una şi nici pentru alta.

Credinţa, este o iubire profundă.

Tu nu cauţi pentru ea nici un fel de raţionalizări, aceasta doar este aşa cum este.

Deci ce este de făcut? Nu identifica încrederea cu credinţa.

Doar fii detaşat faţă de încredere şi îndoială şi adu-ţi energiile din ce în ce mai mult spre iubire: iubeşte mai
mult, iubeşte necondiţionat.
Nu mă iubi doar pe mine, deoarece acest lucru nu este posibil: dacă iubeşti, atunci doar iubeşte din ce în ce
mai mult.
Dacă iubeşti, tu doar exişti plin de iubire - nu numai faţă de Maestru, ci faţă de tot ceea ce există în jur: faţă
de copaci şi pietre, faţă de cer şi pământ. Tu, fiinţa ta, chiar calitatea fiinţei tale devine un fenomen al iubirii.
Atunci apare acolo credinţa.
Şi doar într-o astfel de credinţă poate fi , dăruit un astfel de cadou nepreţuit cum este acest cântec din
Mahamudra. Când Naropa a fost pregătit, Tilopa i l-a oferit.

Deci tine minte: cu un Maestru nu te afli înlr-o "călătorie mentală". Încrederea şi îndoiala sunt "călătorii
mentale". Cu un Maestru te afli intr-o "călătorie a inimii".
Iar inima nu cunoaşte îndoiala, nu cunoaşte încrederea - ea nu cunoaşte decât credinţa. Inima este la fel ca
un copil mic: copilul se ţine de mâna tatălui, şi merge oriunde îl conduce tatăl său fără să se-îndoiască şi fără
să fie credul: copilul este nedivizat.

Îndoiala este doar jumătate. Încrederea este cealaltă jumătate. Un copil este încă total, întreg: el pur şi
simplu merge oriunde îl conduce tatăl său. Când un discipol devine la fel ca un copil, doar atunci pot fi
împărţite aceste daruri ce aparţin celui mai complex plan al conştiinţei.
Când devii cea mai profundă vale a receptivităţii, atunci ţi se pot oferi cele mai înalte culmi ale conştiinţei.
Doar o vale poale primi o culme, un discipol trebuie să fie foarte receptiv, dar în acelaşi timp şi total
conştient. Doar atunci se produce un asemenea fenomen ca acesta care urmează să se întâmple în acest
cântec.

Tilopa este Maestrul, Naropa este discipolul şi Tilopa spune:

„Mahamudra este dincolo de toate cuvintele şi simbolurile, dar pentru tine, Naropa, sincer şi loial, acestea
trebuiesc spuse...”.

Este dincolo de cuvinte şi simboluri, de toate cuvintele şi simbolurile. Atunci cum de se poate spune ceva?
Dacă este cu adevărat dincolo de toate cuvintele şi simbolurile, atunci cum de se poate vorbi despre ea?

Mai există atunci vreo cale? Da. Există o cale: dacă acolo există un Naropa atunci există o cale; dacă există un
discipol există o cale. Depinde de discipol dacă va găsi sau nu calea.

Dacă discipolul este atât de receptiv încât să-şi transceandă mintea - el nu mai judecă dacă este bine sau rău,
nu mai are o minte a sa, şi-a dăruit mintea Maestrului şi a rămas doar o receptivitate, o goliciune, gata de a
primi necondiţionat orice i se dăruieşte - atunci nu mai este nevoie de cuvinte şi simboluri, atunci i se poate
oferi ceva.
Şi tu poţi asculta mesajul printre cuvinte, îl poţi citi printre rânduri: atunci cuvintele sunt doar o scuză.
Adevărul există dincolo de cuvinte.

Un cuvânt este doar un truc, un mecanism. Adevărul urmează cuvintelor ca o umbră.

Dar dacă eşti prea mult în favoarea minţii, atunci această realitate nu poate fi comunicată. Insă dacă nu eşti
deloc atras de minte, atunci subtilele umbre ce urmează cuvintelor, foarte subtilele umbre nu pot fi văzute
decât de inimă - umbre invizibile, unduiri invizibile ale conştiinţei, "freamăte’”... - atunci comuniunea este
imediat posibilă.

Ţine minte asta, spune Tilopa:

„...dar pentru tine, Naropa, sincer şi loial, acestea trebuiesc spuse....”

Ceea ce nu se poate spune, trebuie spus pentru un discipol.

Ceea ce nu se poate spune, ce este absolut invizibil, trebuie făcut vizibil pentru discipol. Acest lucru nu
depinde doar de Maestru - depinde mai mult de discipol. Tilopa a fost norocos pentru că a găsit un Naropa.
Au fost câţiva maeştri, nenorocoşi, care nu au putut găsi niciodată un asemenea discipol.
Şi astfel tot ceea ce au obţinut a dispărut odată cu ei, deoarece nu a fost nimeni care să le primească darul.

Uneori maeştrii călătoreau mii de kilometri doar pentru a găsi un discipol. Tilopa însuşi a plecat din India în
Tibet pentru a-l găsi pe Naropa, pentru a găsi un discipol. El a mers prin toată India şi nu a putut găsi un om
cu aceeaşi calitate, un om care să poată primi un astfel de dar, care să poată aprecia un astfel de dar, care să
poată fi capabil să îl absoarbă, să fie renăscut prin el.
Iar odată ce acest dar a fost primit de Naropa, el a devenit pe deplin transformat. Şi se spune că atunci Tilopa
i- a zis. "Acum du-te si gaseste-ti propriul Naropa.”

Şi Naropa a fost norocos: el a putut găsi un discipol al cărui nume era Marpa. Marpa a fost şi el norocos: a
găsit un discipol al cărui nume era Milarepa. Dar apoi tradiţia a dispărut, după acesta nu au mai urmat
discipoli de un asemenea calibru.

De multe ori adevărata religie a apărut pe pământ, într-o anumită zonă si apoi a dispărut; de multe ori va
veni şi va disparea.
O religie nu poate deveni o biserică: o religie nu poate deveni o sectă. O religie depinde de comunicarea
personală, de comuniunea personală.

Religia lui Tilopa a existat doar patru generaţii, de la Naropa la Milarepa - apoi s-a stins. Religia este la fel ca o
oază: deşertul este foarte vast şi uneori în unele mici locuri ale sale apare câte o oază. Si atâta timp cât
aceasta durează, caut-o; în timp ce este acolo, bea din ea - este ceva foarte, foarte rar.
lisus spune de multe ori discipolilor săi. "Eu voi mai fi puţin timp printre voi. Şi cât timp sunt aici, mâncaţi din
mine, beţi din mine. Nu pierdeţi această ocazie" - deoarece pot trece mii de ani... şi un om ca lisus poate să
nu mai apară.
Deşertul este vast. Uneori oazele apar şi dispar; deoarece o oază vine din Necunoscut şi are nevoie de o
ancoră pe acest Pămant. Daca acolo nu exista nici o ancoră, oaza nu poate rămâne pe acest Pământ. Iar
Naropa este o ancoră.

Acelaşi lucru vreau să spun şi eu: Cât timp mai sunt aici, încă puţin, nu pierde ocazia.

Şi o poţi pierde prin lucruri foarte triviale: poţi rămâne ocupat cu tot felul de non-sensuri, cu tot felul de
gunoaie mentale.

Poţi continua să gândeşti mereu pro şi contra - si oaza va disparea în curând. Poţi după aceea să te gândeşti
dacă eşti pro sau contra. Bea din ea, pentru că dacă nu vei realiza peaplinul acum, după aceea vei avea timp
multe vieţi ca sa te gândeşti dacă eşti pentru sau împotrivă, nu este nici o grabă pentru asta. Dar atâta timp
cât mai durează, bea din ea.

Odată ce ai "băut” dintr-un lisus sau un Naropa eşti total transformat.

Transformarea este foarte, foarte uşoară şi simpla, este un proces natural, tot ceea ce se cere din partea ta
este să devii un sol şi să primeşti sămânţa; să devii un pântec şi să primeşti sămânţa. Mahamudra este
dincolo de toate cuvintele şi simbolurile, dar pentru tine, Naropa, sincer şi loial, acestea trebuiesc spuse....
Mahamudra nu poate fi rostită, este de nerostit - dar pentru un Naropa trebuie rostită.

Oricând un discipol este pregătit Maestrul apare, trebuie sa apară. Oricând exista o nevoie profundă, aceasta
trebuie satisfăcută. Intreaga 1111 existenţă răspunde la nevoia ta cea mai profunda, dar această nevoie
trebuie să existe; altminteri poţi trece pe lângă un Tilopa, pe lângă un Buddha, pe lângă un lisus şi poţi sa nici
nu observi că ai trecut pe lângă ei.

Tilopa a trait in această ţară (India n.m.) Nimeni nu l-a ascultat - iar el era gata să împărtăşească UItimul Dar.
Ce s-a întâmplat? Acest lucru s-a repetat în această ţară de multe ori; trebuie să fie ceva in spatele acestui
fenomen. Iar aceasta s-a întâmplat mai mult ca în orice altă ţară, deoarece aici au fost născuţi mai mulţi
Tilopa.
Dar de ce se întâmplă ca un Tilopa să plece în Tibet? De ce' se întâmplă ca un Bodhidharma să plece în China?
Această ţară cunoaşte prea multe, se bazează prea mult pe cap. De aceea este dificil să găseşti o inimă - O
ţară de brahmini şi punditi, o ţară cu mulţi cunoscători, cu mulţi filozofi. Ei cunosc toate Vedele, toate
Upanishadele, ei pot recita din memorie toate scripturile: o ţară de capete. De aceea aici s-a întâmplat acest
lucru de atât de multe ori.

Chiar şi eu simt de foarte multe ori; simt că este dificilă comunicarea când vine aici câte un hrahmin. Un om
care cunoaşte prea mult devine aproape imposibil - deoarece el cunoaşte fără să cunoască. EI a adunat multe
concepte, teorii, doctrine, scripturi.
Acestea nu sunt decât o povară pe conştiinţa sa, nu este o înflorire. Lui încă nu i s-a întâmplat nimic, are totul
împrumutat şi tot ce este împrumutat este doar gunoi, este doar o putreziciune - aruncă-l cât de repede poţi.

Doar ceea ce ţi se întâmplă ţie personal este adevărat. Doar ceea ce înfloreşte în tine este adevărat. Doar
ceea ce creşte in tine este adevărat şi viu.

Ţine minte mereu; evită cunoaşterea împrumutată.

O astfel de cunoaştere împrumutată se transformă intr-un truc al minţii: aceasta ascunde ignoranţa - nu o
distruge niciodată.
Şi cu cât eşti mai înconjurat de cunoaştere, adânc în centrul tău, chiar la rădăcina fiinţei tale se află ascunsă
ignoranţa şi întunericul.
Iar un om al cunoaşterii, al cunoaşterii imprumutate, este aproape închis înlăuntrul propriei sale cunoaşteri:
nu îl poţi penetra. Este dificil să ii găseşti inima, chiar şi el însuşi a pierdut orice contact cu inima sa.
Deci nu este o întâmplare faptul că un Tilopa a trebuit să meargă în Tibet, iar un Bodhidharma in China; o
sămânţă trebuie să călătorească departe dacă nu găseşte aici un sol propice.
Tine minte acest fapt, deoarece este foarte usor sa devii prea ataşat de cunoaştere - este o dependenţă, este
un drog. Iar LSD-ul nu este Ia fel de periculos, marihuana nu este la fel de periculoasă.
Intr-un fel acestea sunt asemănătoare, deoarece orice drog iti dă o senzaţie plăcută despre ceva ce nu
există; îţi dă un vis despre ceva ce este absolut subiectiv - iţi dă o halucinaţie.

Şi cunoaşterea este la fel; îţi dă o halucinaţie, o iluzie că ştii.

Începi să simţi că ştii deoarece acum poţi recita Vedele; cunoşti deoarece acum poti argumenta; acum ai o
minte foarte, foarte clară, logică. Nu fi prost! Logica nu a condus pe nimeni, niciodată, la Adevăr. Iar o minte
raţională este doar un joc. Toate argumentele sunt juvenile.

Viaţa există fără nici un argument şi Adevărul nu are nevoie de nici un fel de dovezi - el are nevoie doar de
inima ta: nu de argumente, ci de iubirea ta, de încrederea ta, de capacitatea ta de a primi.

Mahamudra este dincolo de toate cuvintele şi simbolurile, dar pentru tine, Naropa, sincer şi loial, acestea
trebuiesc spuse:
„Vacuitatea nu are nevoie de nici un sprijin; Mahamudra nu se sprijină pe nimic.”

Fără a face un efort, doar rămânând relaxat, natural şi conştient, se poate rupe lanţul - astfel obţinându-se
Eliberarea.
Nu poţi găsi vreodată cuvinte mai semnificative ca acestea, încearcă să înţelegi fiecare nuanţă a ceea ce
încearcă Tilopa să spună:

„Vacuitatea nu are nevoie de nici un sprijin...”

Ceea ce există are nevoie de suport, de un sprijin. Dar dacă nu există nimic, vid, atunci nu este nevoie de nici
un suport.
Şi aceasta este cea mai profundă realizare a tuturor cunoscătorilor: că fiinţa ta este o non-fiinţa.

A spune că este o fiinţă este greşit deoarece nu este ceva anume. Este ca nimicul: o vastă vacuitate, fără nici
o limită în jurul ei.

Toate senzaţiile de sine sunt false. Toate identificarile de genul, "Eu sunt una, sau alta", sunt false.
Când ajungi la final, când ajungi la miezul tău cel mai profund, realizezi brusc că nu eşti nici una, nici alta - eşti
nimeni.

Nu eşti un ego, ci eşti doar o vastă goliciune.

Uneori când stai jos, închide ochii şi simte cine eşti - unde eşti tu?
Şi pătrunde în adâncime. însă s-ar putea să îţi fie teamă deoarece cu cât pătrunzi mai în adâncime, cu atât
mai mult ajungi să simţi, să realizezi că eşti un nimeni, un Nimic.
De aceea oamenii sunt atât de mult speriaţi de meditaţie. Aceasta este ca o moarte. Este o moarte a ego-ultii
- realizeaza că ego-ul este doar un concept fals.

Acum fizicienii au ajuns la acelaşi adevăr in cercetarea lor ştiinţifică asupra materiei. Ceea ce Buddha, Tilopa,
Bodhidharma au realizat prin introspecţia in ei înşişi, acelaşi lucru a descoperii ştiinţa in lumea exterioară.
Acum ei spun că nu există nici un fel de substanţă - substanţa este un concept similar cu ego-ul.

O rocă există: tu simţi că este foarte substanţială. Poţi lovi pe cineva cu ea în cap şi va ţâşni sânge, acel om
poate chiar muri; piatra este foarte substanţială.

Dar întreabă-i pe fizicieni: ei spun că nu are substanţă, în ea nu este nimic.

Ei spun că o rocă este doar un fenomen al energiei: foarte mulţi curenţi energetici ce se încrucişează sub
forma acelei pietre dau senzaţia de substanţă, la fel ca şi cum ai desena pe o foaie multe linii: acolo unde se
intersectează două linii apare un punct.
Punctul nu era acolo; două linii se intersectează şi el apare; mai multe linii se intersectează şi acolo va apare
un punct mai mare. Există cu adevărat acel punct? Sau doar încrucişarea liniilor este cea care dă iluzia unui
punct?

Fizicienii spun că încrucişarea curenţilor energetici creează materia. Şi aceşti curenţi energetici nu sunt
materiali, ei nu au nici un fel de greutate, sunt imateriali.
Liniile non-materiale ce se încrucişează dau iluzia unui lucru ca fiind material - chiar foarte substanţial, cum
este o rocă.

Buddha a ajuns la această realizare cu 25 de secole înaintea lui Einstein - că în interior nu există nimic: doar
linii ale energiei ce se încrucişează şi care îţi dau sentimentul de "eu".
Buddha obişnuia să spună că "eu-l" este precum o ceapă: o decojeşti, dai jos un strat şi rămâne altul.
Continuă să o decojeşti, strat după strat şi in final ce mai rămâne? Întreaga ceapă este decojită şi nu găseşti
nimic în interior.

Omul este la fel ca o ceapă. Decojeşti straturile gândirii, sentimentelor şi în final ce găseşti? Nimic.

Acest Nimic nu are nevoie de nici un suport. Acest nimic există prin sine însuşi. Acesta este unul dintre
conceptele cele mai dificile de înţeles - până când nu il realizezi.

De aceea Tilopa spune:

„Mahamudra este dincolo de toate cuvintele şi simbolurile...”

Mahamudra este o experienţă a nimicului - pur şi simplu tu nu exişti.

Şi când tu nu mai exişti, atunci cine este acolo ca să mai sufere?

Cine este acolo ca să mai simtă durerea şi supărarea?
Cine mai este acolo ca să mai fie deprimat şi trist?
Şi cine mai este acolo ca să fie fericit şi beatific?

Buddha spune că dacă simţi că eşti beatific vei deveni iarăşi o victimă a suferinţei, asta pentru că tu încă mai
eşti acolo.
(nota mea: Culmea, cercetarile stiintifice publicate in februarie 2016, confirma aceste lucruri:
http://sputniknews.com/europe/20160303/1035720397/happinness-research-broken-heart.html

Când tu nu mai eşti, când lipseşti de tot, atunci mai există nici o suferinţă şi nici o fericire - şi aceasta este
adevărata beatitudine. Atunci nu mai poţi cadea. A atinge Nimicul (vidul beatific n.n.) înseamnă a atinge
Totul.

Întregul meu efort depus este tot pentru a te conduce spre Nimic, pentru a te conduce spre un vacuum total.
Vacuitatea nu are nevoie de niciun sprijin: Mahamudra nu se sprijină pe nimic.

Fără a face un efort, doar rămânând relaxat, natural şi conştient, se poate rupe lanţul - obtinându-se astfel
Eliberarea.

Primul lucru ce trebuie înţeles este acela că conceptul de “eu” este creat de minte - în tine nu există nici un
fel de “eu”.

«S-a întâmplat odată ca un mare budist, un om iluminat, să fie invitat de un vicerege la curtea sa pentru a-l
învăţa. Numele călugărului budist era Nagasen şi viceregele era reprezentantul lui Alexandru cel Mare. Când
Alexandru a plecat din India, el l-a lăsat pe Milanda vicerege.
Milanda l-a rugat pe Nagasen să vină şi să îl înveţe. Era foarte interesat şi a auzit multe poveşti despre
Nagasen.
La curtea sa a auzit multe zvonuri de genul: “Este un fenomen rar! Foarte rar se întâmplă să înflorească un
om şi acest om a înflorit. El - este învăluit de aroma necunoscutului, de o energie misterioasă. El merge pe
pământ, dar nu este de pe această planetă." Atunci a devenit foarte curios şi l-a invitat.

Mesagerul trimis la Nagasen s-a întors foarte încurcat deoarece acesta i-a spus:
“Da, dacă el face această invitaţie, Nagasen va veni - dar spune-i că nu este nici un Nagasen aici. Dacă el mă
invită eu voi veni, dar spune-i exact că aici nu este nimeni. Eu nu mai sunt."

Mesagerul era foarte zăpăcit pentru că dacă Nagasen nu mai este, atunci cine va veni? Iar acest lucru l-a
încurcat şi pe Milanda. El s-a gândit:
“Acest om vorbeşte în dodii. Dar lasă-l să vină.”
Milanda era grec, iar fundaţia minţii greceşti este logica.
în lume nu există decât două tipuri de minţi: cea indiană şi cea grecească.
Cea indiană este nonlogică şi cea grecească este logică.

Mintea indiană se mişcă în străfundurile întunecate, sălbatice, acolo unde nu este nici un fel de limită, acolo
unde totul este vag, misterios.
Mintea grecească se sprijină pe logică, pe tot ceea ce este drept, nivelat, unde totul este definit şi clasificat -
ea se mişcă in cunoscut.

Mintea indiană se mişcă în necunoscut, chiar mai mult. în incognoscibil.

Mintea grecească este absolut raţională: cea indiană este. absolut non-raţională.

Deci dacă găseşti prea multe contradicţii în mine, să nu te îngrijorezi. Este calea... În Orient aceasta este calea
prin care se comunică.

Milanda s-a gândit:

“Acest om pare a fi iraţional, complet nebun. Dacă el nu este, atunci cum de poate veni? Dar lasă-l să vină, o
să văd eu. Voi dovedi chiar prin venirea sa că există."

Nagasen a venit. Milanda l-a întâmpinat încă de la poartă:

“Sunt uimit: ai venit şi totuşi ai spus că tu nu mai exişti. Aşa că hai să stăm aici."
Apoi viceregele a întrebat:
“Mai întâi spune-mi: dacă ceva nu există, cum de poate veni? Deci, încă de la început nu există, aşa că nu
este nici o posibilitate - dar tu ai sosit. Deci este foarte logic că tu exişti.”

Nagasen a râs şi a răspuns: “Priveşte la acest ratha” - carul cu boi în care a venit. “Priveşte la el. Tu îl
denumeşti un ratha, un car?"

“Da."

Atunci le-a spus celor care îl urmau să înlăture boii. Aceştia au fost înlăturaţi şi Nagasen a întrebat: “Sunt
cumva aceşti boi carul?"

“Bineînţeles că nu."

Atunci treptat a fost înlăturat totul de la car, fiecare parte a sa. Roţile au fost înlăturate şi Nagasen a întrebat:
“Sunt cumva aceste roţi carul?”

“Bineînţeles că nu."

După ce a fost înlăturat totul şi acolo nu a mai rămas nimic, Nagasen a întrebat:
“Unde este carul în care am venit? Tot ce am luat de aici tu ai confirmai că nu este carul. Acum unde este el?”

“La fel există şi Nagasen. Înlătură părţile şi el va dispare.”»

Doar încrucişări ale liniilor de energie: înlătură liniile şi punctul va dispare, farul nu este decât o combinaţie a
unor părţi diferite.
Tu eşti tot o combinaţie de părţi, “eu-l” este o combinaţie de părţi.
Dă la o parte aceste lucruri şi “eu-l” va dispare.

De aceea atunci când gândurile sunt înlăturate din conştiinţă, nu mai poţi spune “eu”, deoarece nu mai este
nici un “eu” - acolo nu rămâne decât un vacuum.
Când sentimentele şi gândurile sunt înlăturate, “eu-l” dispare complet.

Tu eşti şi totuşi nu eşti: doar o absenţă, fără nici un fel de limite, vidul infinit beatific.

Aceasta este realizarea finală, această stare este Mahamudra, deoarece doar în această stare poţi cunoaşte
Adevărul.
Atunci nu mai există nici o limită, nu mai există nici un “eu”; acum nu mai ai nimic de divizat.
Întregul nu are nici o limită. Tu trebuie să devii întregul - doar atunci poate exista acolo o întâlnire, o
contopire.
Când eşti gol. eşti fără limite. Brusc devii întregul.
Când tu nu eşti, devii întregul.

Când eşti, devii un ego urât.

Când tu nu exişti, ai pentru fiinţarea fiinţei tale toată expansiunea existenţei.
Dar acestea sunt contradicţii.

Deci încearcă să înţelegi: devino precum Naropa, altminteri aceste cuvinte şi simboluri nu vor însemna nimic
pentru tine.
Ascultă-mă cu încredere. Şi când spun ascultă cu încredere, vreau să spun că eu am cunoscut asta. Aşa este.
Eu sunt un martor şi depun mărturie pentru acest fapt, este chiar aşa.

Poate că nu este posibil să fie exprimată, dar asta nu înseamnă că nu există. Poate fi posibil să exprimi ceva,
dar asta nu înseamnă că acel lucru chiar şi există.
Poţi afirma ceva ce nu există şi poţi fi incapabil să exprimi ceva ce există.

Eu depun mărturie pentru acest lucru, DAR POŢI FI CAPABIL SĂ MĂ ÎNŢELEGI DOAR DACĂ EŞTI UN NAROPA,
DACĂ ASCULŢI CU ÎNCREDERE.

Eu nu predau o doctrină. Nu m-ar fi preocupat absolut deloc Tilopa dacă aceasta nu ar fî fost şi experienţa
mea. Tilopa a spus bine:

„Vacuitatea nu are nevoie de nici un sprijin, Mahamudra nu se sprijină pe nimic.”

Mahamudra nu se sprijină pe nimic. Mahamudra, cuvântul literar, înseamnă marele gest sau ultimul gest,
ultimul pe care poţi să îl faci, dincolo de care nimic nu mai este posibil.
Mahamudra nu se sprijină pe nimic.

Esti un nimic şi atunci ai realizat Totul. Mori şi devii un zeu. Tu dispari şi devii întregul. Aici picătura dispare şi
acolo apare în existenţă oceanul.

Nu te agăţa de tine însuţi - acest lucru l-ai făcut toate vieţile trecute: te-ai agăţat de teamă că, dacă nu te ţii
de ego şi priveşti în jos - acolo este un abis fără sfârşit...

De aceea ne agăţăm de lucruri mărunte, cu adevărat mici şi adeseori chiar josnice, continuăm mereu şi
mereu să ne agăţăm de ele.

Şi chiar această agăţare arată că totuşi eşti conştient de vacuitatea interioară.

Este nevoie de ceva de care să te agăţi şi această agăţare este samsara. este suferinţa ta.

Dă-ţi drumul în abis.

Şi odată ce îţi dai drumul în el, devii însăşi abisul.
Atunci, acolo nu mai există nici un fel de moarte, deoarece cum ar putea un abis să moară?
Atunci acolo nu mai este nici un sfârşit, deoarece cum ar putea un nimic să aibe sfârşit? Un lucru se poate
sfârşi, trebuie să se sfârşească - doar nimicul poate fi etern.

Mahamudra nu se sprijină pe nimic. Hai să îţi explic chiar prin unele experienţe pe care le-ai avut.

Când iubeşti pe cineva, trebuie să devii un nimic. Când iubeşti o persoană, tu trebuie să devii un non-eu. Din
această cauză iubirea este atât de dificilă.

Şi de aceea lisus spune că Dumnezeu este iubire. El cunoaşte Mahamudra - pentru că înainte de a predica în
Ierusalim a fost în India. El a fost şi în Tibet, unde a întâlnit oameni ca Tilopa, Naropa. A stat în manăstiri
budiste şi a învăţat despre ceea ce numesc aceşti oameni ca fiind vidul, nimicul.
Apoi a încercat să transpună întreaga sa înţelegere în terminologia ebraică. Acolo totul s-a dat peste cap.

Nu poţi transpune înţelegerea budistă în terminologie ebraică.

Acest lucru este imposibil, deoarece întreaga terminologie ebraică este structurată pe termeni pozitivi şi
terminologia budistă depinde doar de termeni negativi: nimic, goliciune, vid.
Dar pe. alocuri, în cuvintele lui Iisus, se pot vedea anumite indicii. El spune, "Dumnezeu este iubire.” Indică
ceva unic. Care este această indicaţie?

Când iubeşti trebuie să devii un nimeni.

Dacă rămâi cineva, atunci adevărata iubire Divină nu poate apare niciodată. Când iubeşti o persoană - chiar şi
pentru un singur moment iubirea poate apare şi curge între doi oameni - atunci acolo nu mai există decât
două nimicuri şi nu două persoane.
Dacă ai avut vreodată vreo experienţă a iubirii poţi înţelege.

Doi iubiţi ce stau unul lângă altul, sau două nimicuri ce stau împreună - doar atunci este posibilă întâlnirea,
deoarece barierele sunt rupte, limitele sunt dizolvate.
Energia se poate mişca liberă; acum nu mai există nici o piedică. Şi doar într-un astfel de moment de
profundă iubire este posibil orgasmul.

Când doi iubiţi fac dragoste şi dacă ambii sunt nimicuri, non-euri, atunci orgasmul cosmic se produce.
Atunci energia corpurilor, întreaga lor fiinţă, îşi pierde toată identitatea; nu mai sunt ei înşişi - au descoperit
vidul.
Dar acest lucru se poate întâmpla doar pentru un moment; apoi ei îşi revin şi încep să se agaţe iarăşi. De
aceea oamenii devin temători chiar şi în iubire.

In iubirea profundă, oamenilor le este teamă să nu înnebunească sau chiar să moară.

Abisul îşi deschide gura, întreaga existenţă cască şi tu apari brusc acolo, putând să cazi în orice moment.
Atunci omul începe să se teamă de iubire, atunci oamenii rămân satisfăcuţi doar cu sexul şi îl denumesc pe
acesta “iubire”.
Si Andy zice : „Ramai vreun prizonier, vreun prizonier...”

Iubirea nu este sex.

Sexul poate apare în iubire, poate fi o parte a ei, o parte integrantă, dar sexul în sine nu este iubire - este un
substituent.
Tu doar încerci să eviţi iubirea prin sex. Îti creezi singur sentimentul că iubeşti şi de fapt nu te afli în iubire.
Sexul este la fel ca şi cunoaşterea împrumutată: îţi dă un sentiment de cunoaştere fără ca să cunoşti, este o
cunoaştere superficială; îţi dă un sentiment de iubire, fara ca să iubeşti.
In iubire tu nu mai exişti, nici celălalt nu mai există: doar atunci, brusc, cei doi dispar. I.a fel este şi în
Mahamudra: este un orgasm total iubeşti întreaga existenţă.

De aceea în Tantra - iar Tilopa este un Maestru tantric - contactul sexual, actul orgasmic dintre iubiţi este
numit tot Mahamudra, iar în cărţile şi templele tantrice sunt pictaţi doi iubiţi ce se află într-o profundă stare
orgasmică. Stare ce a devenit un simbol al orgasmului cosmic.

Mahamudra nu se sprijină pe nimic.

Fără a face un efort, doar rămânând relaxat, natural şi conştient....

Şi aceasta este metoda lui Tilopa şi întreaga metodă din Tantra: Fără a face un efort... pentru că dacă faci
vreun efort este întărit ego-ul. Dacă faci vreun efort, atunci tu apari.

Deci iubirea nu este un efort, nu poţi face un efort pentru a iubi.

Dacă faci vreun efort, acolo nu este iubire.

Tu doar curgi în ea, nu faci nici un efort, doar îi permiţi să apară, nu faci un efort. Aceasta nu este o acţiune,
este o deschidere către infinitele energii ale iubirii Divine: Fără a face un efort...
Acelaşi lucru este valabil şi la final: nu faci nici un efort, doar pluteşti în el...doar rămânând relaxat, natural şi
conştient. Aceasta este calea, este chiar baza din Tantra.

Yoga spune să faci efort şi Tantra spune să nu faci nici un efort.

Yoga este la început mai mult orientată spre “eu”, în final veî face săritura.
Dar Tantra nu este orientată spre “eu”., încă de la început,
Yoga ajunge în final la o profunzime, la o semnificaţie atât de profundă încât îi spune căutătorului, “Acum
aruncă eu-l, ego-ul” - însă doar la sfârşit.
Tantra face aceasta încă de la primul pas....

Aş dori să mă exprim în acest fel: UNDE YOGA SE SFÂRŞEŞTE, ÎNCEPE TANTRA.

Cel mai înalt vârf, cea mai înaltă culme din Yoga este începutul din Tantra - ea te conduce la ţelul final.
Yoga te poate pregăti pentru Tantra, asta este tot, deoarece ultimul lucru este acela de a fi fără efort -
“relaxat, natural şi conştient". Şi astfel Tantra fără Yoga este imposibilă.

Ce vrea să spună Tilopa prin “relaxat, natural şi conştient”?

Nu lupta cu tine însuţi, fii relaxat, stai lejer.
Nu încerca să construieşti în jurul tău o structură a caracterului, a moralităţii.
Nu te disciplina prea mult; altminteri chiar disciplina ta va deveni încătuşarea.
Nu crea o închisoare în jurul tău. Stai relaxat, pluteşte, fi ătenţ şi răspunde situaţiei în care te afli.
Nu te mişca ca şi cum ai avea o haină ce te incomodează, nu te mişca cu o atitudine fixă. Rămâi degajat
precum apa, nu fix ca gheaţa. Rămâi fluid; mergi oriunde te conduce natura.
Nu rezista, nu încerca să-ţi impui nimic.

Insă întreaga societate te învaţă să impui mereu câte ceva: fii bun, fii moral, fii una, fii alta.

Iar Tantra transcende ideea de societate, de cultură şi civilizaţie. Ea spune că dacă eşti prea cultivat vei pierde
tot ce este natural şi atunci nu vei deveni decât un lucru mecanic care nu mai curge, care nu mai pluteşte.
Deci nu-ţi impune o structură anume - trăieşte moment cu moment, trăieşte cu atenţie.
Şi acesta este un lucru profund, ce trebuie bine înţeles.

De ce încearcă oamenii să creeze o anumită structură în jurul lor?

Pentru ca ei să nu mai aibă nevoie să fie atenţi - pentru că dacă nu ai un şablon creat, o personalitate, atunci
va trebui să fii mereu foarte, foarte atent; deoarece atunci trebuie luată o decizie în fiecare moment.
Atunci nu mai ai o decizie prefabricată, nu mai ai o atitudine fixă. Va trebui să răspunzi situaţiei. Apare ceva şi
tu eşti absolut nepregătit în faţa acelui lucru - va trebui să fii foarte, foarte atent.

Pentru a fugi de conştientizare, oamenii au creat un truc şi acest truc este personalitatea. Îţi impui o anumită
disciplină astfel că, chiar dacă nu eşti atent, disciplina va avea grijă de tot.
Disciplina creează un reflex prin care să îţi impui să spui mereu adevărul; fă-ţi un obicei de a spune mereu
adevărul şi atunci nu va mai trebui să fii îngrijorat. Cineva te întreabă ceva şi tu vei spune adevărul, din
obişnuinţă - dar un astfel de adevăr este mort.
Ori, viaţa nu este aşa de simplă. Viaţa este un fenomen foarte complex. Uneori este nevoie de o minciună,
uneori un adevăr poate fi periculos - şi omul trebuie să fie atent, conştient.

De exemplu, dacă printr-o minciună a ta este salvată viaţa unui om, dacă prin ea nu se face rău nimănui şi se
salvează viaţa cuiva, ce ai face?
Dacă ai o minte fixă ce şi-a impus să spună adevărul, atunci vei ucide o viaţă. Nimic nu este mai valoros ca
viaţa, nici un adevăr, nimic nu valorează mai mult ca viaţa. Şi uneori adevărul tău poate ucide viaţa cuiva.

Ce vei face?
Vei sacrifica o viaţă doar pentru a salva vechiul tău şablon şi obicei, doar pentru ego-ul tău, doar pentru că:
“Eu sunt un om sincer” - doar pentru a fi un om sincer, doar pentru atât?

Asta este prea mult, eşti complet nebun! Dacă o viaţă poate fi salvată, chiar dacă oamenii vor spue că eşti un
mincinos, ce este rău în asta? De ce te îngrijorezi de ce spun oamenii despre tine?

Este dificil! Nu este aşa uşor să creezi un şablon fix deoarece viaţa se schimbă mereu şi în fiecare moment
apare o nouă situaţie la care trebuie să răspunzi.
Fii deplin conştient, asta este tot.
Şi lasă decizia să apară chiar din situaţia apărută, această decizie nu trebuie să fie ceva prefabricat, ceva
impus.
Nu căra cu tine o minte şablon, doar rămâi natural, relaxat şi conştient.
Astfel este un om religios; altminteri aşa-zisele persoane religioase sunt doar moarte.
Fie acţionează doar conform obiceiurilor lor - dar aceasta nu este decât o condiţionare, nu este libertate.

Conştiinţa are nevoie de libertate.

Fii degajat: ţine minte acest cuvânt cât de mult poţi.

Fii degajat - astfel ai să poţi curge cu uşurinţă în fiecare situaţie, precum apa; dacă se toarnă apă într- un
pahar, aceasta ia forma paharului. Apa nu opune rezistenta, nu spune: "Aceasta nu este forma mea.”
Dacă este turnată într-un borcan sau într-o cană, apa va lua forma acestora. Apa nu opune rezistenţă, este
relaxată, degajată. Rămâi relaxat precum apa.

Uneori va trebui să te mişti spre sud, alteori spre nord, va trebui să schimbi direcţiile: va trebui să curgi
conform situaţiilor. Dar dacă ştii cum să curgi este deajuns. Oceanul nu este foarte departe, dacă ştii cum să
curgi.

Aşa că nu crea un şablon - însă întreaga societate încearcă să îl creeze, toate religiile încearcă să creeze un
şablon.
Doar câteva persoane iluminate au fost destul de curajoase pentru a spune adevărul - adică acest adevăr: Fii
relaxat şi natural! Dacă eşti relaxat, degajat, atunci bineînţeles că vei fi şi natural.

Tilopa nu spune, “Fii moral,” ci spune, “Fii natural."

Iar acestea sunt dimensiuni complet opuse, complet diferite. Un om moral nu este niciodată natural, nu
poate fi.
Dacă se simte furios, el nu poate fi furios deoarece moralitatea sa nu îi permite acest lucru. Dacă se simte
iubitor, nu poate fi iubitor deoarece moralitatea sa este acolo. EI acţionează întotdeauna conform moralităţii
sale; nu acţionează niciodată conform naturii sale.

Şi îţi spun: dacă începi să te mişti conform, şabloanelor morale ci nu conform naturii tale, nu vei atinge
niciodată starea de Mahamudra, deoarece aceasta este o stare naturală, cea mai înaltă culme a naturaleţii.

Îţi spun: dacă te simţi furios, fii furios - dar trebuie menţinută o conştientizare perfectă. Furia nu trebuie să îţi
copleşească conştiinţa, asta este tot.

Lasă furia să existe, las-o să apară, dar fii pe deplin atent la ce se întâmplă. Rămâi degajat, relaxat, natural,
conştient, urmărind mereu ce se întâmplă.
Cu timpul vei vedea că multe lucruri pur şi simplu au dispărut, acestea nu mai apar deloc şi asta fără ca tu să
fi făcut nici un fel de efort. Nu ai încercat deloc să le ucizi şi totuşi acestea au dispărut.

Când omul este conştient, încet-încet va disparea si furia... Ea devine o stupiditate - nu este ceva rău, ţine
minte, deoarece "rău” are deja un anumit sens.
Devine pur şi simplu o stupiditate! Acum tu nu mai pătrunzi în ea nu din cauză că este ceva rău. ci pentru că
este pur şi simplu o prostie; nu este un păcat, ci este o prostie.

Gelozia dispare, pentru că devenind conştient realizezi că este ceva stupid.

Ţine minte această evaluare:

În moralitate există ceva bine şi ceva rău.
În starea de naturaleţe există ceva înţelept şi ceva stupid.

In om ce este natural este înţelept, nu este bun.

Un om ce nu este natural este stupid, nu este rău. Nu există nimic rău şi nimic bun. ci doar lucuri înţelepte şi
lucruri stupide.

Iar dacă eşti prost îţi vei face rău ţie şi altora, dar dacă eşti înţelept nu vei face rău nimănui - nici ţie şi nici
altora.
Nu există nimic păcătos şi nimic virtuos - înţelepciunea este totul. Dacă vrei să o denumeşti virtute,
denumeşte-o.
Ignoranţa este singurul păcat.
Deci cum să îţi transformi ignoranţa în înţelepciune? Aceasta este singura transformare - iar tu nu o poţi
forţa: ea apare doar când eşti relaxat, natural şi conştient.

„...rămânând relaxat, natural şi çonstient,

se poate rupe lanţul - astfel obtinăndu-se eliberarea.”

Şi se devine total liber.

La început va fi dificil, deoarece vor aparea constant vechile obiceiuri, care te vor forţa să acţionezi cum vor
ele: tu ai dori să fii furios - dar vechiul obicei te obligă deja să afişezi un zâmbet.

Sunt oameni care, ori de câte ori zâmbesc, poţi fi sigur că sunt furioşi. Ei îşi arată furia chiar în zâmbetul lor. Ei
ascund ceva, un fals zâmbet apare pe feţele lor.

Aceştia sunt ipocriţii.

Un ipocrit este un om nenatural: dacă acolo apare furia, el va zâmbi; dacă ura este acolo, el va arăta iubire;
dacă simte să ucidă, va arăta compasiune.
Un ipocrit este un moralist perfect - este absolut artificial, o floare de plastic, urâtă, fără folos; nu este o
floare, ci doar o pretenţie.

Tantra este calea naturală: fii degajat şi natural.

Va fi dificil deoarece trebuiesc distruse toate vechile obiceiuri pe care le ai.
Va fl dificil deoarece va trebui să trăieşti într-o societate de ipocriţi.
Va fi dificil deoarece vei avea peste tot conflicte cu ipocriţii - dar va trebui să treci peste aceste obstacole.
Va fi dificil, deoarece s-a investit foarte mult în pretenţii false, artificiale.

Te poţi simţi complet singur, dar aceasta nu va fi decât o fază trecătoare. în curând şi alţii vor începe să simtă
autenticitatea ta.

Şi ţine minte: chiar şi o furie autentică esté mai bună decât un zâmbet fals, deoarece cel puţin aceasta este
autentică.

Un om ce nu poate fi în mod autentic furios, nu poate fi autentic în nimic altceva. Cel puţin el este autentic,
este sincer faţă de fiinţa sa.
Orice s-ar întâmpla te poţi baza pe el, că arată ceva adevărat.

Aceasta este observaţia mea: că o furie adevărată este mai acceptabilă decât un zâmbet fals; o ură adevărată
are propria sa frumuseţe, exact ca o iubire adevărată - deoarece frumuseţea este direct legată de adevăr.

Aceasta nu este nici a urii şi nici a iubirii - frumuseţea este a adevărului. Adevărul este frumos în orice formă.

Un om cu adevărat mort este mult mai frumos decât un om fals şi viu, deoarece cel puţin acesta are calitatea
fundamentală de a fi adevărat.

«Soţia lui Mulla Nasruddin a murit şi acolo s-au strâns vecinii, dar Mulla stătea complet neafectat, ca şi cum
nu s-ar fi întâmplat nimic. Vecinii au început să plângă şi să se jelească şi au spus:
“Tu de ce stai acolo, Nasruddin? Ea este moartă.”

“Aşteptaţi! Ea m-a minţit toată viaţa- va trebui să aştept cel puţin trei zile ca să văd dacă este adevărat sau
nu.”»

Ţine minte această frumuseţe a adevărului, autenticitatea.

Devino mai autentic şi vei avea o înflorire. Şi cu cât devii mai autentic, cu timpul vei simţi că multe lucruri
dispar - de In sine.
Tu nu vei fi făcut nici un efort ca să le faci să dispară: ele se dizolvă de la sine. Iar odată ce ai ajuns să te
pricepi cum să faci asta, vei deveni din ce în ce mai relaxat, mai degajat, din ce în ce mai natural, mai autentic
şi mai conştient.
Şi Tilopa spune:
„...se poate rupe lanţul - obţinându-se astfel eliberarea.”

Eliberarea nu este foarte departe, ea este ascunsă chiar în spatele tău.

Odată ce eşti autentic, uşa este deschisă - dar tu eşti atât de mincinos şi atât de prefăcut, atât de ipocrit, eşti
complet fals; de aceea crezi că eliberarea este ceva foarte îndepărtat.
Nu este!
Pentru o fiinţă autentică, eliberarea este doar ceva natural. Este la fel de naturală ca orice altceva.

Aşa cum apa curge spre ocean, aşa cum vaporii se ridică spre cer, aşa cum soarele este cald şi luna este rece,
tot la fel este şi eliberarea pentru o fiinţă autentică.
Nu este ceva cu care să te lauzi. Nu este nimic şi de aceea nu ai de ce să spui oamenilor că ai obţinut ceva
anume.

Când Lin Chi a fost întrebat, “Ce s-a întâmplat cu tine? Oamenii spun că ai devenit iluminat”, el a ridicat din
umeri şi a spus. “Ce s-a întâmplat? Nimic. Eu tai lemne în pădure şi car apă Ia ashram - car apă de la fântână
şi tai lemne deoarece se apropie iarna."
Apoi a ridicat din umeri - un gest foarte semnificativ - şi a plecat.

El spune, “Nu s-a întâmplat nimic. Ce întrebare fără sens! . Este natural: car apă de la fântână şi tai lemne în
pădure. Viaţa este absolut naturală. Când simt că îmi este somn, mă duc să mă culc; când mă simt infometat,
mănânc. Viaţa a devenit absolut naturală."

Eliherarea înseamnă a fi perfect natural. Eliherarea nu este o mândrie sau o laudă prin care să te făleşti că ai
atins ceva foarte măreţ.
Nu este nimic măreţ, nu este nimic extraordinar. Este doar ceva natural, doar să fii tu însuţi.

Deci ce-i de făcut?

Înlătură, aruncă pretenţiile, aruncă ipocriziile, aruncă tot ceea ce ai cultivat în jurul fiinţei tale naturale - fii
natural.
La început va fi un lucru foarte dificil, dar doar la început.
Odată ce ai ajuns să te obişnuieşti cu asta, vor începe şi alţii să simtă că s-a întâmplat ceva cu tine. deoarece
o fiinţă autentică este o forţă, are un magnetism aparte.

Ceilalţi vor începe să simtă că ceva minunat s-a întâmplat cu tine: "Acest om nu mai este ca noi, el a devenit
total diferit." Şi nu te vei alia în pierdere, deoarece nu vor disparea decât lucrurile artificiale.

Odată ce este creată vacuitatea prin aruncarea tuturor lucrurilor artificiale, a pretenţiilor, a măştilor, atunci
fiinţa naturală începe să curgă. Ea are nevoie de spaţiu.
Fii degajat, relaxat, natural şi conştient. Fie ca acesta să fie principiul fundamental al vieţii tale.

CAPITOLUL II - CAUZA TUTUROR PROBLEMELOR

„Cântecul continuă:
Cel ce nu vede nimic când priveşte în spaţiu, dacă atunci observă mintea, acesta va reuşi să distrugă
distincţiile şi şă atingă starea de buddha.
Norii ce se perindă pe cer nu au rădăcini, nu au casă; la fel sunt şi gândurile ce plutesc în minte. Odată ce este
văzută mintea non-eului, discriminarea se opreşte.
In spaţiu se formează culorile şi formele, dar spaţiul nu este pătat nici de negru şi nici de alb.
Din mintea non-eului toate lucrurile apar, dar mintea aceasta nu este murdărită de virtuţi şi vicii.”

CAUZA TUTUROR PROBLEMELOR este însăşi mintea.

Primul lucru ce trebuie înţeles este consistenţa minţii, din ce este ea formată; putem spune că este asemeni
unui organ bine structurat, sau este doar un proces; dacă este substanţială, sau este doar ca un vis. Până
când nu îi cunoşti natura, nu vei fi capabil să rezolvi nici o problemă a vieţii tale.
Poţi încerca din răsputeri, dar dacă vei dori să rezolvi fiecare problemă în parte, atunci cu siguranţă că vei da
greş - asta este absolut sigur - pentru că, de fapt, nu există nici o problemă: mintea este singura problemă.

Dacă rezolvi o problemă sau alta, nu te va ajuta la nimic deoarece rădăcina rămâne neatinsă.
Este la fel ca tăierea ramurilor unui copac, dacă tai doar frunzele şi nu scoţi rădăcina. Atunci vor aparea noi
muguri, noi frunze - chiar mai multe decât înainte; toaletarea unui copac nu va face decât să îl ajute să devină
mai bogat, mai des. Până când nu vei şti cum să îl dezrădăcinezi, vei duce o luptă zadarnică, prostească. Te
vei distruge pe tine, ci nu copacul.
în această luptă îţi vei pierde energia, timpul, viaţa, iar copacul va deveni mai puternic, va deveni din ce în ce
mai bogat. Şi vei fi surprins de ceea ce se întâmplă: tu depui atât de mult efort ca să rezolvi o problemă sau
alta, iar numărul lor continuă să crească. Chiar dacă o problemă este rezolvată îi vor lua locul alte zece.

Nu încerca să rezolvi probleme individuale, separate - aşa ceva nu există: mintea în sine este problema.
Dar ea se ascunde în interior şi de aceea eu o denumesc rădăcină; nu este aparentă. Ori de câte ori întâlneşti
o problemă, aceasta se află la suprafaţă, o poţi vedea - de aceea eşti înşelat de ea.

Ţine minte întotdeauna că vizibilul nu este niciodată rădăcina; rădăcina rămâne întotdeauna invizibilă, este
mereu ascunsă. Nu lupta niciodată cu vizibilul; altminteri vei lupta doar cu nişte umbre. Te poţi istovi, irosi,
dar prin asta nu vei produce nici un fel de transformare în viaţa ta; aceleaşi probleme vor apare mereu şi
mereu. Iţi poţi observa propria viaţă şi vei înţelege ceea ce vreau să spun.

Oamenii vin şi mă întreabă, “Cum putem avea o minte liniştită?”

Eu le spun, “Nu există aşa ceva: o minte liniştită. Nu am auzit de aşa ceva."

Mintea nu este niciodată liniştită - non-mintea este pacea. Mintea în sine nu poate fi niciodată liniştită,
tăcută.
Chiar natura minţii este tensiunea, confuzia, agitaţia. Nu poate fi niciodată clară, nu poate avea claritate.
Claritatea este posibilă fără minte, pacea este posibilă fără minte, tăcerea este posibilă fără minte - deci nu
încerca niciodată să ajungi la o minte tăcută.
Şi chiar dacă încerci, atunci de la început te îndrepţi spre o dimensiune imposibilă.

Deci primul lucru care trebuie făcut este să se înţeleagă natura minţii, doar atunci se poate face ceva.

Dacă priveşti, nu vei găsi niciodată o structură numită minte.

Ea nu este un lucru, este un proces; nu este un lucru, este ca o mulţime.

Există gânduri individuale, dar acestea se mişcă atât de repede încât nu mai poţi vedea golul dintre ele.
Intervalele acestea nu pot fi văzute deoarece nu eşti foarte atent şi nici pe deplin conştient de procesele
interne ale fiinţei.
Atunci când ochii tăi pot privi adânc în interior, vei putea vedea un gând, apoi alt gând, apoi alt gând - dar nu
mintea.

Gândurile împreunate, milioane de gânduri, îţi dau iluzia că mintea există.

Este la fel ca într-o mulţime, milioane de oameni ce formează o mulţime; există aşa ceva? Poţi găsi mulţimea
sau doar indivizi care stau acolo? Ei stau unii lângă alţii şi această apropiere îţi dă impresia că mulţimea există
- de fapt doar indivizii există.

Aceasta este prima introspecţie făcută în minte.

Priveşte, urmăreşte şi vei vedea gândurile; nu vei descoperi nici un fel de minte. Şi dacă acest lucru devine
propria ta experienţă - nu pentru că o spun eu, nu pentru că Tilopa cântă despre ea, acestea nu va iti vor fi de
ajutor - dacă devine experienţa ta, dacă devine un fapt al cunoaşterii tale, atunci brusc multe lucruri vor
începe să se schimbe pentru tine.
Dacă înţelegi un lucru atât de profund despre minte, atunci multe vor urma acestei înţelegeri.

Urmăreşte mintea şi vezi unde se află, ce este ea.

Vei simţi gânduri care plutesc şi între ele vor exista nişte spaţii goale, nişte intervale. Si dacă urmăreşti mult
timp vei vedea că intervalele sunt mai multe decât gândurile deoarece fiecare gând trebuie să fie separat de
alt gând; de fapt fiecare cuvânt trebuie să fie separat de alt cuvânt.
Cu cât pătrunzi mai profun in interior, cu atât vei descoperi mai multe intervale, spaţii goale clin ce în ce mai
mari.

Un gând pluteşte, apoi apare un interval în care nu există nici un fel de gând; apoi aparé alt gând şi după
aceea alt spaţiu.

Dacă eşti inconştient nu poţi vedea aceste spaţii: doar vei sări de la un gând la altul. Dacă devii conştient vei
vedea din ce în ce mai multe spaţii goale. Şi când devii perfect conştient, atunci ţi se vor revela mii de astfel
de intervale.

In aceste spaţii apare satori. În aceste intervale adevărul bate ia uşa la. In aceste spaţii apare oaspetele. In
aceste hiatusuri este realizat Dumnezeu, sau oricum doreşti să îl numeşti.

Când conştientizarea este absoluta, atunci fiinţa ta nu va mai fi decât un gol vast, un nimic.

Este la fel ca norii: norii se mişcă. Ei pot fi atât de denşi încât să nu mai poţi vedea cerul ascuns în spatele lor.
Vastitatea albastră a cerului este pierdută, eşti acoperit de nori.
Atunci continui să urmăreşti: un nor a dispărut şi încă nu a aparul altul în locul lui - şi brusc îţi apare o
străfulgerare a vastului cer albastru.

La fel se întâmplă şi în interior: tu eşti imensitatea azurie a cerului, iar gândurile nu sunt decât nişte nori care
te învăluiesc, care te acoperă. Dar acele intervale există, cerul există.

A atinge starea de satori (starea de iluminare) înseamnă a avea o străfulgerare a cerului, iar a deveni cerul
este samadhi (starea de eliberare). De la satori la samadhi, întregul proces nu este altceva decât o
transcenderé a minţii şi nimic altceva.
Mintea nu există de sine stătătoare- acesta este primul lucru. Doar gândurile există.

Al doilea lucru: gândurile există ca fiind separate de tine, nu sunt una cu natura ta, ci vin şi pleacă - însă tu
rămâi. Eşti la fel ca cerul: acesta nu pleacă niciodată, nu vine niciodată, el este întotdeauna acolo.
Norii vin şi pleacă, ei nu sunt decât un fenomen momentan, nu sunt eterni.
Chiar dacă încerci să te agăţi de un gând, nu il poţi retine prea mult timp; el trebuie să dispară, isi are propria
sa naştere şi moarte.
Gandurile nu sunt ale tale, nu îţi aparţin. Ele apar ca nişte vizitatori, ca nişte oaspeţi, dar nu sunt gazda.

Urmăreşte cu atenţie şi atunci tu vei deveni gazda iar gândurile vor fi oaspeţii.
Iar ca oaspeţi ele sunt minunate, dar dacă uiţi complet că tu eşti gazda, atunci te vei afla într-o mare
încurcătură. Acesta este iadul.
Tu eşti stăpânul casei, casa îţi aparţine însă oaspeţii au devenit stăpânii. Primeşte-i, ai grijă de ei, dar nu te
identifica cu aceştia; altminteri ei vor deveni imediat stăpâni.
Mintea este problema deoarece te-ai identificat complet cu ea şi ai uitat complet de diferenţa ce există între
voi; gândurile nu sunt decât nişte vizitatori care doar vin şi pleacă.
Adu-ţi aminte mereu numai de ceea ce rămâne: aceasta este natura ta, este Tao al tău.
Fii atent mereu doar la ceea ce nu pleacă şi nu vine, la ceea ce este precum cerul.

Schimbă-ţi atitudinea: nu te focaliza asupra vizitatorilor, rămâi atent la gazdă; vizitatorii doar apar şi dispar.
Desigur că există vizitatori răi şi buni, dar nu trebuie să îţi faci griji pentru ei. O gazdă bună tratează toţi
oaspeţii în acelaşi mod, fără a face nici un fel de distincţie. O gazdă bună este doar o gazdă bună: apare un
gând rău şi gazda îl tratează în acelaşi mod în care tratează şi un gând bun. Nu este treaba sa dacă un gând
este bun sau rău.

Ce faci atunci când deosebeşti un gând bun de unul rău? Atunci aduci gândul bun mai aproape de tine şi pe
cel rău îl îndepărtezi. Mai devreme sau mai târziu te vei identifica cu acel gând bun; el va deveni gazda.
Şi orice gând care devine gazdă va crea mizerie - deoarece nu el este Adevărul.
Gândul îţi place şi astfel te identifici cu el.
Identificarea este boala.

Gurdjieff obişnuia şa spună că nu este nevoie decât de un singur lucru: să nu existe identificare cu ceea ce
vine şi pleacă.
Dimineaţa apare, apoi vine prânzul, seara şi toate vor dispare; apoi apare noaptea şi apoi vine iarăşi
dimineaţa.

Tu însă persişti: nu ca un "tu" - deoarece şi acesta este tot un gând - ci ca pură conştiinţă; nu numele tău,
deoarece şi acesta este tot un gând; nu ca trup, nu ca formă, deoarece vei realiza într-o zi că şi acestea sunt
doar gânduri.
Doar pura conştiinţă, fără nume, fără forma; doar puritatea, doar starea fără de formă şi fără de nume, doar
conştiinţa - doar aceasta persistă.

Dacă devii identificat, tu devii mintea. Dacă devii identificat, tu devii corpul. Când devii identificat, tu devii
numele şi forma - ceea ce hinduşii numesc „nama”, „rupa” (nume, formă) - si atunci gazda este pierdută.
Atunci uiţi de etern şi momentanul devine singura realitate.
Momentanul este lumea; eternul este Divinul.
Aceasta este a doua realizare ce trebuie atinsă, că tu eşti gazda şi gândurile sunt oaspeţii.

Al treilea lucru, dacă continui să urmăreşti mintea, va fi realizat foarte repede.

Al treilea lucru este conştientizarea faptului că gândurile sunt străine, sunt nişte intruşi.

Nici un gând nu este al tău. Ele vin întotdeauna din exterior, tu eşti doar un pasaj. O pasăre intră în casă pe o
uşă şi iese pe altă uşă: la fel se întâmplă şi cu gândurile.
Continui să crezi că ideile care apar sunt ale tale.
Nu numai asta, ci chiar lupţi pentru ele, spui, “Aceasta este ideea mea.” Discuţi, dezbaţi, argumentezi, încerci
să dovedeşti că, “Acesta este gândul meu."

Nici un gând nu este al tău, nici $un gând nu este original - toate gândurile sunt împrumutate.
Şi ele nu sunt doar de mâna a doua, deoarece milioane de oameni au pretins că aceleaşi gânduri au fost şi ale
lor.

Gândul este la fel de exterior ca orice alt lucru. Marele fizician Eddington a spus că, cu cât ştiinţa pătrunde
mai profund în materie, cu atât mai mult devine o certitudine faptul că lucrurile sunt idei. Deşi nu sunt
fizician, pot spune că Eddington are dreptate.
Dacă pătrunzi în adâncime lucrurile arată mai mult ca nişte gânduri; dacă pătrunzi din ce în ce mai mult în
tine, tu însuţi vei observa acest fenomen.
De fapt, acestea nu sunt decât două aspecte ale aceluiaşi fenomen: un lucru este un gând, un gând este un
lucru.

Ce înţeleg atunci când spun că un gând este un lucru?

Vreau să spun că un gând poate fi aruncat la fel ca oricare lucru. Poţi lovi cu un gând pe cineva aşa cum o faci
cu un lucru. Poţi ucide o persoană cu un gând la fel ca şi cum ai arunca un pumnal.
Poate fi un dar minunat sau poate genera o boală grea. Gândurile sunt energii, sunt forţe, însă ele nu îţi
aparţin. Ele vin la tine, locuiesc o perioadă în tine şi apoi te părăsesc.
Întregul univers este plin de gânduri şi lucruri. Lucrurile sunt doar partea fizică a gândurilor şi gândurile sunt
partea mentală a lucrurilor.

Datorită acestui fapt se întâmplă multe miracole.

Dacă o persoană se gândeşte mereu la bunăstarea ta, aceasta chiar se va întâmpla - deoarece ea îţi transmite
forţa necesară ca să reuşeşti. De aceea binecuvântările sunt folositoare, ajutătoare.
Dacă poţi fi binecuvântat de cineva care a ajuns la starea de non-minte, atunci această bincuvântare va fi
reală - pentru că un om ce nu se identifică niciodată cu gândurile acumulează o cantitate uriaşă de energie
mentală şi orice va spune se va realiza.

În toate tradiţiile orientale, înainte ca o persoană să înveţe să ajungă la non-minte, există tehnici şi metode
prin care ucenicul trebuie să înveţe să nu mai fie negativ, pentru că dacă ajungi la starea de non-minte şi încă
ai tendinţa de a fi negativ, poţi deveni o forţă foarte periculoasă.
Înainte de a ajunge la această stare trebuie să devii absolut pozitiv. Aceasta este toată diferenţa dintre magia
albă şi cea neagră.
Magia neagră nu este altceva decât acumularea energiei gândurilor fără să fi aruncat înainte negativitatea
din 'interior. Iar magia albă nu este decât acumularea energiei mentale de către un om ce şi-a structurat
întreaga sa fiinţă pe o atitudine pozitivă.
Aceeaşi energie devine neagră prin negativitate şi devine albă prin pozitivitate. Gândul este o mare forţă, el
este cauza tuturor lucrurilor. Aceasta va fi cea de-a treia realizare. Acest lucru trebuie înţeles şi urmărit în
interior.

Uneori se întâmplă ca să îţi vezi gândurile funcţionând ca nişte lucruri, dar datorită unei prea mari
condiţionări materiale crezi că acest fapt nu este decât o coincidenţă. Neglijezi acest fapt, nu îi acorzi nici un
fel de atenţie; rămâi indiferent, uiţi complet de el.

Dar ţi s-a întâmplat poate să te gândeşti la moartea cuiva - şi brusc să auzi că a murit. Crezi că este doar o
coincidenţă. Uneori te-ai gândit la un prieten şi ai simţit că ar fi bine dacă ar veni la tine - şi deodată îl auzi că
bate la uşă.
Crezi că este o coincidenţă. Nu este. De fapt, nu există coincidenţe, nu există întâmplare, orice are o
cauzalitate.
Gândurile tale în continuu creează lumea din jurul tău. Gândurile tale sunt lucruri, aşa că fii atent la ele. Ai
grijă de ele cu mare" atenţie! Dacă nu eşti foarte conştient, poţi crea multă suferinţă pentru tine şi pentru
alţii - de fapt tot timpul faci asta. Ţine minte, atunci când creezi suferinţă pentru cineva, inconştient, în
acelaşi timp, o creezi şi pentru tine - deoarece un gând este o sabie cu două tăişuri. Te taie şi pe tine simultan
cu tăierea celuilalt.

Chiar acum doi sau trei ani, un israelian, Uri Geller, care a lucrat asupra energiei mentale, a făcut un
experiment la teliviziunea BBC în Anglia. El poate îndoi orice doar prin puterea gândului: cineva ţine o lingură
în mână la o depărtare de zece paşi de Geller şi acesta doar se gândeşte la ea, iar lingura se îndoaie imediat.
Tu nu o poţi îndoi cu mâna iar el o îndoaie cu gândul. Dar atunci s-a întâmplat un fenomen foarte rar la
televiziunea BBC; nici chiar Geller nu era conştient de posibilitatea aceasta.
Mii de oameni urmăreau de acasă acest experiment televizat. Când a făcut experimentul, în casele multor
telespectatori au început să se strice şi să se îndoaie multe lucruri - mii de lucruri pe tot cuprinsul Angliei.
Energia s-a comportat ca şi cum ar fi fost transmisă prin unde. Geller a făcut experimentul aflându-se la o
distanţă de zece paşi de lingură şi în toate casele, la-o distanţă de zece paşi de televizor, au început să se
petreacă multe lucruri: s-au îndoit, s-au stricat, au căzut multe lucruri. A fost ceva straniu!

Gândurile sunt lucruri - şi sunt chiar foarte periculoase. În Uniunea Sovietică există o femeie, Mihailovana,
care poate face multe lucruri miraculoase: ea poate atrage orice spre ea - doar prin gând.
Rusia Sovietică nu crede în lucruri oculte - o ţară comunistă, ateistă - şi ei au studiat în mod ştiinţific această
femeie să vadă ce se întâmplă cu trupul ei.
Dar când ea atrage vreun lucru, pierde aproximativ un kilogram din greutatea corporală; într-un experiment
de o jumătate de oră pierde un kilogram. Ce înseamnă asta?

Înseamnă că prin gânduri consumi energie - şi faci asta în mod continuu.

Mintea ta este ca o gură spartă. Emiţi fără rost tot felul de lucruri. Distrugi oamenii din jurul tău, te distrugi
pe tine însuţi.
Eşti un pericol - şi continui să transmiţi, să difuzezi. Multe lucruri se întâmplă doar din cauza ta. Iar noi trăim
într-o mare reţea. Întreaga lume continuă să devină, pe zi ce trece, din ce în ce mai mizerabilă deoarece pe
pământ se află din ce în ce mai mulţi oameni care continuă să transmită din ce în ce mai multe lucruri
stupide, chiar rele.

Cu cât te întorci mai mult în timp, cu atât vei găsi pământul mai liniştit - erau mai puţini transmiţători. În
zilele lui Buddha sau Lao Tzu, lumea era foarte paşnică şi naturală; era un rai.
De ce? În primul rând, erau mai puţini oameni şi aceştia nu erau atât de gânditori; atunci ei erau mai înclinaţi
spre simţire decât spre gândire. Oamenii se rugau. Dimineaţa, rugăciunea era primul lucru pe care îl făceau.
Noaptea, ultimul lucru era tot rugăciunea. Şi pe tot parcursul zilei, oricând aveau un moment liber, începeau
să se roage în interior.

Ce este o rugăciune?
Rugăciunea este o transmitere de binecuvântări către toţi şi toate. Rugăciunea este o transmitere a
compasiunii către tot ce există. Rugăciunea este crearea unui antidot pentru negativitate - ea este o
pozitivare obiectivă a realităţii. Aceasta va fi a treia realizare faţă de gânduri, că ele sunt lucruri, forţe şi că
trebuie să te îngrijeşti de ele cu foarte mare atenţie.

în mod normal, fără să fii conştient, continui mereu să gândeşti orice. Este dificil de găsit o persoană care să
nu fi comis o grămadă de crime şi păcate în minte - dar puţini ştiu că acele lucruri chiar se întâmplă.

Ţine minte, poate că nu omori chiar tu, dar gândindu-te mereu la acest lucru se poate crea o situaţie în care
persoana respectivă chiar este omorâtă. Cineva îţi poate împrumuta gândul, deoarece persoane excesiv de
receptive şi orientate negativ se găsesc peste tot şi gândurile curg precum apa: în jos.

Dată te gândeşti în mod continuu la ceva anume, cineva care este mai slab poate rezona cu gândul tău şi
poate să ucidă cu adevărat persoana pe care tu ai ucis-o doar cu gândul.
De aceea, cei care au cunoscut realitatea interioară umană spun că fiecare este responsabil de tot ce se
întâmplă pe Pământ - fiecare.
Orice s-ar întâmpla în Vietnam, pentru asta nu sunt responsabili doar cei ca Nixon, responsabil este şi oricine
gândeşte. O singură persoană nu poate fi făcută responsabilă şi aceasta este persoana care realizează starea
de non-minte: altminteri toţi sunt responsabili pentru tot ce se petrece pe această planetă.
Dacă pământul este un iad, şi tu eşti creatorul său - şi tu participi la asta. Nu arunca responsabilitatea doar
asupra altora - şi tu eşti responsabil, acesta este un fenomen colectiv. Boala poate izbucni oriunde, această
explozie poate aparea la milioane şi milioane de kilometri depărtare de tine - asta nu contează, deoarece
gândul este un fenomen non-spaţial, el nu are nevoie de spaţiu.

De aceea el călătoreşte cel mai rapid. Nici chiar lumina nu poate călători atât de rapid, deoarece chiar şi
pentru lumină este nevoie de spaţiu. Gândul călătoreşte cu viteza cea mai mare. De fapt nici nu îi trebuie
timp pentru a călători, spaţiul nu există pentru el. Te poţi afla aici, gândindu-te la ceva, şi se întâmplă în
America. Cum poţi fi considerat tu responsabil? Nici un tribunal nu te poate pedepsi, dar în tribunalul final al
existenţei vei fi pedepsit - deja se efectuează pedeapsa. Din această cauză oamenii suferă atât de mult.

Mulţi vin şi îmi spun, “Noi nu facem niciodată rău la nimeni şi cu toate acestea suferim atât de mult." Poate
că nu faci, poate că doar te gândeşti - şi gândirea este mult mai subtilă decât acţiunea.
O persoană se poate proteja de o acţiune negativă împotriva ei, dar nu se poate proteja de un gând rău.
Faţă de gândire oricine este vulnerabil, excepţie făcând doar acei extremi de puţini a căror aură mentală este
în întregime purificată...

Non-gândirea este o necesitate, dacă vrei să fii complet liber de păcat, de crime, eliberat de tot ce se petrece
în jurul tău - şi aceasta este ceea ce se înţelege prin a fi un buddha. Un buddha este o persoană care trăieşte
starea de non-minte; atunci el nu mai este responsabil.
De aceea, în Orient noi spunem că nu mai acumulează niciodaţă karma; nu mai acumulează nici un fel de
înlănţuiri viitoare. El trăieşte, merge, se mişcă, mănâncă, vorbeşte, face multe lucruri, deci trebuie să
acumuleze karma, deoarece karma înseamnă activitate. Dar în Orient se spune că, chiar dacă un buddha
ucide de exemplu o fiinţă care l-a atacat, acesta tot nu va acumula karma. De ce?

Este simplu: orice face Buddha, face fara ca acolo să existe o minte. El este spontan. Aceasta nu este o
activitate.
El nu se gândeşte la ea, ci aceasta doar se întâmplă. Nu el este cel care acţionează. Se mişcă ca un gol, ca un
vacuum. Nu se gândeşte la aceasta. Iar dacă Divinul permite existenţa acelui act, atunci permite şi el.
Nu mai are un ego care să reziste; nu mai are un ego care să acţioneze. Acesta este înţelesul afirmaţiei de a fi
gol şi fără "eu”: doar să fii o non-fiinţă, un non-eu, anatta.
Atunci nu mai acumulezi nimic; atunci nu mai eşti responabil pentru nimic din ce se întâmplă în jurul tău:
atunci tu transcenzi manifestarea, exişti doar ca releu Divin, ca manifestarea a lotului. Fiecare gând creează
ceva pentru tine şi pentru alţii. Fii atent!

Dar când spun să fii atent, nu vreau să spun să te gândeşti la lucruri bune. Nu, deoarece ori de câte ori te
gândeşti la gânduri bune, chiar alături de ele te gândeşti şi la gândurile rele.
Cum poate să existe binele fără rău? Dacă te gândeşti la iubire, chiar alături de ca, în spatele ei, este ascunsă
ura.
Cum te poţi gândi la iubire fără să te gândeşti şi la ură?
Poate că nu te gândeşti în mod conştient, iubirea poate că se afiă la nivelul conştient al minţii, dar ura este
ascunsă în inconştient - ele se află împreună.
Ori de câte ori te gândeşti la compasiune, te gândeşti şi la cruzime.
Poţi să te gândeşti la compasiune fără să apară acolo şi cruzimea?
Poţi să te gândeşti la non-violenţă fără să te gândeşti la violenţă? Chiar în cuvântul “nonviolenţă” intră
violenţa: ea este chiar în acest concept.

Poţi să te gândeşti la abstinenţă sexuală fără să te gândeşti şi la sex? Este imposibil, pentru că ce ar mai
însemna abstinent sexual dacă nu ar mai exista nici un gând despre sex?

Nu, prin non-gândire apare o calitate diferită a fiinţei: nici bună şi nici rea, doar pur şi simplu o stare de non-
gândire. Doar priveşti, doar rămâi conştient, dar nu gândeşti.
Şi dacă intră vreun gând... va intra, deoarece gândurile nu sunt ale talé; ele doar plutesc prin spaţiu.
Peste tot în jur şi în noi există o "gândosferă” - peste tot. Aşa cum există aerul, tot aşa există în jurul tău
numai gânduri şi acestea vor intra în tine după cum vor ele. Şi pentru ca ele să nu-ţi mai influenţeze viaţa
trebuie să devii din ce în ce mai conştient. Dacă devii mai conştient, un gând pur şi simplu dispare, se topeşte,
deoarece conştientizarea este o energie superioară gândurilor.

Conştientizarea pentru gânduri este ca focul: la fel cum ai aprinde o lampă în casă şi întunericul nu mai poate
intra; stingi lămpa şi întunericul a pătruns din toate părţile - fără să mai piardă nici măcar o clipă, acesta deja
se află acolo.
Când în casă este lumină, întunericul nu poate intra. Gândurile sunt precum întunericul: ele intră doar dacă în
interior nu este nici o lumină. Conştientizarea este un foc: devii din ce în ce mai conştient şi vor intra din ce în
ce mai puţine gânduri.

Dacă devii cu adevărat integrat în conştientizarea ta, gândurile nu vor mai intra în tine; ai devenit o citadelă
impenetrabilă, nimic nu mai poate penetra în tine. Insă nu pentru că eşti închis, ţine minte - eşti absolut
deschis; dar chiar energia conştientizării devine citadela ta.
Şi când în tine nu mai poate intra nici un gând, acestea vor veni şi vor trece pe lângă tine. Le vei vedea cum
vin şi chiar în momentul în care sunt lângă tine vor face cale întoarsă. Şi abia atunci tu eşti stăpânul. Atunci te
poţi duce oriunde, atunci te poţi duce chiar în iad - nimic nu te mai poate afecta.
Asta este ceea ce înţelegem noi prin iluminare.

Acum să încercăm să înţelegem sutrele lui Tilopa:

„Cel ce nu vede nimic când priveşte în spaţiu, dacă atunci observă mintea, acesta va reuşi să distrugă
distincţiile şi să atingă starea de buddha.”

Cel ce nu vede nimic când priveşte în spaţiu...

Aceasta este o metodă tantrică: de a privi în spaţiu, la cer, fără să vezi; să priveşti cu nişte ochi defocalizaţi. Să
priveşti şi totuşi să nu priveşti ceva, să nu cauţi ceva: doar o privire goală.

Uneori vezi în ochii unui nebun o astfel de privire goală - nebunii şi înţelepţii sunt asemănători în anumite
lucruri. Un nebun îţi priveşte faţa, dar tu poţi vedea că nu se uită la tine. El doar se uită prin tine, ca şi cum ai
fi din sticlă, ca şi cum ai fi transparent; tu doar te afli în calea sa, el însă nu priveşte la tine. Şi pentru el, tu eşti
transparent: el se uită dincolo de tine, se uită prin tine. Priveşte fără să privească la tine; acel “către” nu este
prezent, el doar priveşte.

Priveşte la cer fără să vezi ceva, pentru că dacă cauţi ceva anume, atunci cu siguranţă că va apare un nor:
“ceva” înseamnă un nor, “nimic” înseamnă vasta expansiune a cerului albastru. Nu căuta nici un fel de obiect.
Dacă cauţi un obiect, atunci chiar privirea ta va crea obiectul: un nor apare şi atunci vei începe să te uiţi după
el. Nu privi la nori. Chiar dacă acolo sunt nori, nu te uita la ei - doar priveşte cerul, lasă-i să plutească, ei sunt
mereu pe cer. Brusc va veni un moment în care vei rezona cu această privire fără-privire - pentru tine norii
dispar şi acolo va rămâne doar vastul cer liber.
La început este dificil, deoarece ochii tăi sunt obişnuiţi să privească doar la lucruri.

Observă un copil nou-născut: are aceeaşi ochi ca un înţelept - sau ca un nebun: ochii săi sunt relaxaţi şi
plutesc. El îşi poate aduce ochii la centru sau poate să ducă globii oculari în extreme - aceştia nu sunt încă
fixaţi.
Sistemul său este lichid, sistemul său nervos nu este încă o structură, totul curge, pluteşte.
Deci un copil priveşte fără să privească la lucruri; este o privire dacă vrei, nebunească.

Urmăreşte un copil: aceeaşi privire este necesară şi pentru tine, deoarece tu trebuie să atingi o a doua
copilărie.
Urmăreşte un nebun, deoarece un nebun a ieşit de sub controlul societăţii. Societatea înseamnă o lume fixă a
regulilor, a jocurilor. Un nebun este nebun deoarece acum el nu mai are un rol fix, el a scăpat: într-un anume
sens este un renunţat.
Un înţelept este şi el un renunţat, dar într-o dimensiune diferită.
El nu este nebun; de fapt, el este singurul sănătos. Întreaga lume este nebună, este fixată pe ceva fals - de
aceea un înţelept arată ca un nebun. Urmăreşte un nebun: se cere o astfel de privire.

În vechile şcoli tibetane exista mereu câte un nebun, doar pentru ca discipolii să îi privească ochii.
Un nebun era foarte preţuit. El era căutat, deoarece o mănăstire nu putea exista fără să aibe un nebun.
Acesta devine un obiect de observaţie. Căutătorii îl urmăreau, îi observau ochii şi apoi încercau să privească
lumea aşa cum o făcea nebunul. Acele zile erau deosebite şi minunate.

În Orient, nebunii nu au suferit niciodată aşa cum suferă acum nebunii din Occident.
În Orient aceştia erau preţuiţi, un nebun era considerat ca fiind ceva special. Societatea avea grijă de el, era
respectat deoarece avea anumite elemente pe care le are şi un înţelept, anumite elemente în care transpare
puritatea copilăriei.
El este diferit de aşa-zisâ societate, cultură, civilizaţie; acesta a ieşit din aceste structuri. Dar bineînţeles că el
a mers în jos; un înţelept merge în sus - aceasta este diferenţa - însă ambii au ieşit în afară, între ei însă există
şi similarităţi.
Urmăreşte un nebun şi apoi încearcă să îţi laşi ochii să devină nefocalizaţi.

Acum câteva luni s-a efectuat un experiment la Universitatea Harvard şi cercetătorii au rămas surprinşi de
rezultatele obţinute. Ei au încercat să vadă dacă lumea pe care o vedem noi este sau nu aşa - deoarece în
ultimii ani s-au descoperit multe lucruri noi.

Noi nu vedem lumea aşa cum este ea, ci o vedem aşa cum ne aşteptăm să o vedem, noi proiectăm ceva
asupra ei.

S-a întâmplat ca un vapor să ajungă pentru prima oară pe o insulă mică din Pacific. Oamenii de pe insulă nici
nu l-au văzut, nimeni! Şi vaporul era imens - dar oamenii de acolo erau obişnuiţi să vadă numai barci mici. Ei
nu au văzut niciodată un vas atât de mare. Pur şi simplu, mintea lor nu a putut descifra mesajul, ochii lor au
refuzat să îl vadă.

În Harvard au încercat un experiment pe un tânăr căruia i s-au dat ochelari cu lentile care deformau imaginile
şi pe care a trebuit să îi poarte timp de şapte zile.
În primele trei zile se afla într-o stare mizerabilă, deoarece totul era distorsionat, toată lumea înconjurătoare
era deformată, distorionată.... Acest lucru i-a dat o foarte mare durere de cap; nici nu mai putea să adoarmă.
Chiar şi când avea ochii închişi acele figuri distorsionate... feţe deformate, copaci deformaţi, drumuri
deformate. Nici nu mai putea să se plimbe, deoarece nu îşi putea crede ochilor: “Oare ce este adevărat şi ce
este dat de proiecţia ochelarilor?"
Dar s-a produs un miracol! După cea de-a treia zi a început să se obişnuiască; distorsiunea a dispărut.
Ochelarii au rămas aceiaşi, ei distorsionau în continuare, dar el a început să privească lumea în vechiul său
stil. Până într-o săptămână totul era in regulă; nu mai exista nici un fel de durere de cap, nici o problemă şi
oamenii de ştiinţă au rămas pur şi simplu surprinşi; nu le venea să creadă ce se întâmplase.
Ochii au învins, ca şi cum ochelarii nu mai existau. Ochelarii erau acolo şi încă distorsionau imaginile - dar
ochii au ajuns să vadă lumea uşa cum erau antrenaţi să o facă.

Nimeni nu ştie dacă ceea ce vezi există sau nu. Poate eă nu există, poate că există dar într-o formă total
diferită. Culorile pe care le vezi, formele pe care le vezi, totul este proiectat de ochi. Şi ori de câte ori priveşti
fix, focalizat prin vechile şabloane pe care le ai, vezi lucrurile conform condiţionărilor tale.

De aceea un nebun are o privire fluidă, o privire absentă, totodată privind şi neprivind. Această privire este
minunată. Aceasta este una dintre cele mai mari tehnici tantrice:
„CeI ce nu vede nimic când priveşte în spaţiu...”
Nu trebuie să vezi nimic, doar priveşte. La început, în primele zile, vei vedea ceva, dar doar datorită vechiului
obicei pe care îl ai. Noi auzim, vedem şi înţelegem lucrurile doar datorită vechilor noastre obiceiuri.

Unul din cei mai mari discipoli ai lui Gurdjieff, P.D.Ouspensky, obişnuia să insiste faţă de discipolii săi asupra
unui fapt - şi toţi se simţeau stânjeniţi de acest lucru, iar mulţi au plecat de la el tocmai datorită acestei
insistenţe.
Dacă cineva spunea, “Ieri tu ai spus...” el îl oprea imediat şi îl corecta, “Nu spune aşa. Spune, ‘Eu am înţeles
că tu ai spus ieri acest lucru’. ‚Eu am înţeles...’.
Nu spune ceea ce am spus eu; nu poţi cunoaşte asta. Vorbeşte despre ceea ce ai auzit." Şi el insista foarte
mult asupra acestui lucru, deoarece noi ne formăm obiceiuri din orice.
Poate că ziceai, “în Biblie se spune...” şi el te-ar fi corectat, “Nu vorbi aşa! Spune doar că tu ai înţeles ceva din
ceea ce este scris în Biblie." Ouspensky insista la fiecare frază rostită, “Ţine minte mereu că aceasta este doar
înţelegerea ta."
Noi continuăm să uităm. Discipolii săi continuau să uite mereu şi mereu şi el era încăpăţânat. Pur şi simplu nu
îţi permitea să continui. Ar fi zis, “Revino-ţi. Mai întâi spune, ‘Eu înţeleg că tu spui asta; asta este înţelegerea
mea'... deoarece tu auzi conform ţie însuşi, tu vezi conform ţie - aceasta pentru că ai un şablon fix pentru
vedere şi auz."

Trebuie distrus acest şablon.

Pentru a fi cunoscută Existenţa, trebuie să se renunţe la toate atitudinile fixe, rigide. Ochii tăi trebuie să fie
doar nişte ferestre, nu nişte proiectoare. Urechile tale trebuie să fie nişte uşi şi nu nişte proiectoare.

S-a întâmplat odată ca un psihanalist ce studia cu Gurdjieff să încerce să facă acest experiment. La o căsătorie
el a încercat un experiment foarte simplu, dar foarte frumos.
El a stat deoparte, oamenii treceau să îi felicite pe miri şi a observat că nimeni nu este atent la ceea ce spun
alţii - acolo erau prezenţi mulţi oameni, era o căsătorie a unor persoane bogate.
Atunci s-a alăturat şi el celor care stăteau la coadă pentru ca să îi felicite pe miri şi a spus unei persoane de
lângă el, “Bunica mea a murit astăzi."
Omul i-a răspuns, “Este bine pentru tine, este minunat.”
Atunci a spus altuia acelaşi lucru şi acesta a răspuns, “Ce drăguţ din partea ta.”
Iar când a ajuns la mire, acesta a zis, “Bătrâne, este timpul să o faci şi tu."

Nimeni nu ascultă la nimeni. Auzi doar ceea ce aştepţi să auzi. Aşteptările sunt lentilele tale - acestea sunt
ochelarii tăi. Ochii trebuie să fie nişte ferestre - aceasta este tehnica.

Nu trebuie să iasă nimic din ochii tăi, pentru că dacă se întâmplă asta, atunci este creat imediat un nor.
Atunci vei vedea lucruri care nu există, printr-o subtilă auto-sugestie....
Şi asta este valabil nu numai pentru ochi, în urechi deasemenea nu trebuie să exişte decât o claritate subtilă;
toate simţurile tale trebuiesc să fie clare, trebuie să existe o percepţie pură - doar atunci ţi se poate revela
existenţa. Şi când cunoşti existenţa, cunoşti că eşti un buddha, un fiu a lui Dumnezeu, deoarece în existenţă
totul este Divin.

„Cel ce nu vede nimic când priveşte în spaţiu, dacă atunci observă mintea...

- Mai întâi priveşte spre cer; întinde-te pe jos şi doar priveşte cerul. Doar un singur lucru trebuie încercat: nu
privi la nimic.
La început nu vei reuşi, la început vei uita mereu şi mereu. Nu vei fi capabil să ţii minte mereu acest lucru.
Dar să nu fii frustrat, este ceva natural să se întâmple aşa datorită acelui obicei pe care ţi l-ai format. Când îţi
aduci aminte, defocalizează-ţi ochii, relaxează-i, doar priveşte cerul - fără să faci nimic, doar priveşti. Va veni
un timp când poţi privi cerul fără să încerci să vezi nimic în el.

Apoi poţi încerca asta cu cerul interior:

„...dacă atunci observă mintea...”

Atunci închide ochii şi priveşte în interior, fără să cauţi nimic, doar menţii aceeaşi privire absentă. Gândurile
plutesc, dar tu nu le cauţi, nu priveşti la ele - ci doar priveşti.
Dacă ele vin, atunci bine, dacă nu vin, iarăşi bine.
Atunci vei fi capabil să vezi pauzele, intervalele: un gând trece, altul vine - şi apare hiatusul.
Şi apoi, treptat-treptat, vei fi capabil să observi că gândul devine transparent, vei continua să vezi intervalul
chiar şi când gândul există: vei putea vedea cerul ascuns după nor.

Şi cu cât te acordezi mai mult cu această viziune, cu atât mai mult gândurile vor dispărea, se vor împuţina din
ce în ce mai mult. Pauzele vor deveni mai mari.
Timp de minute întregi nu va mai veni nici un gând, totul este atât de liniştit şi tăcut în interior - atunci eşti
prima oară cu tine însuţi. Totul devine absolut, beatific, nu există nici o tulburare.

Şi dacă această privire devine naturală - ea devine naturală, acesta este unul dintre cele mai naturale lucruri,
trebuie doar o defocalizare, o decondiţionare:
„...acesta va reuşi să distrugă distincţiile...”
atunci nu mai este nimic bun, nimic rău; nimic urât, nimic frumos,

„...şi să atingă starea de buddha.”

Starea de buddha înseamnă trezirea cea mai înaltă. Când nu mai există nici un fel de distincţii, când toate
divizările sunt pierdute, când este atinsă unitatea, acolo rămâne doar unul. Nu îl poţi denumi nici măcar
“unul”, deoarece acesta face parte tot din dualitate.
Unul rămâne, dar nu îl poţi denumi “unu”.
Cum ai putea să îl denumeşti “unu” fără ca în interiorul tău să nu spui “doi”?

Nu, nu spui că rămâne “unu", ci spui simplu că “doi-ul" a dispărut, multitudinea a dispărut. Acum nu există
decât o vastă unicitate, acum nu mai există limite la nimic.

Un copac se contopeşte în alt copac, pământul se contopeşte în copaci, copacii se contopesc în cer, cerul se
contopeşte în ceea ce este dincolo... tu te contopeşti în mine, eu mă contopesc în tine... totul se topeşte...
distincţiile se pierd, se topesc şi se contopesc ca valurile în alte valuri... o vastă unicitate ce vibrează, ea este
vie, fără limite, fără definiţii, fără distincţii... înţeleptul contopindu-se în păcătos, păcătosul în înţelept...
binele devenind rău, răul devenind bne... noaptea transformându-se în zi, ziua în noapte... viaţa contopindu-
se în moarte, moartea modelându-se iarăşi în viaţă - atunci totul devine unul.

Starea de buddha este atinsă doar în acest moment: când nu mai există nimic bun, nimic rău, nici un păcat,
nici o virtute, nici un întuneric, nici o noapte - nimic, nici un fel de distincţii.
Distincţiile apar doar datorită antrenamentului ochilor tăi...
Distincţia este un lucru învăţat - ea nu există în existenţă.
Distincţia este proiectată de tine. Tu eşti cel care o dai lumii - ea nu există. Este trucul ochilor tăi, ochii care
îţi joacă o festă.

„Norii ce se perindă pe cer nu au rădăcini, nu au casă; la fel sunt şi gândurile ce plutesc în minte.
Odată ce este văzută mintea non-eului, discriminarea se opreşte.”

„Norii ce se perindă pe cer nu au rădăcini şi nu au casă...” Şi acelaşi lucru este adevărat şi pentru gândurile
tale, la fel este ; adevărat şi pentru cerul tău interior.
Gândurile tale nu au nici un fel de rădăcini, nu au nici o casă; se perindă la fel ca norii. Deci nu este nevoie să
te lupţi cu ele, nu este nevoie să fii împotriva lor, nu este nevoie nici măcar să le opreşti.

Acest lucru trebuie să se transforme în tine într-o înţelegere profundă, deoarece ori de câte ori o persoană
devine interesată de meditaţie, aceasta începe să lupte să oprească gândirea.
Şi dacă tej lupţi să opreşti gândurile, ele nu vor putea fi oprite niciodată, deoarece chiar efortul de a le opri
este tot un gând; chiar efortul de a medita este tot un gând; chiar efortul de a atinge starea de buddha este
tot un gând.

Şi atunci cum poţi să opreşti un gând printr-un alt gând? Cum poţi opri mintea prin crearea altei minţi?!
Atunci vei începe să te agăţi de cealaltă. Şi asta va continua la nesfârşit, ca o nebunie.

Nu lupta - pentru că cine va lupta? Cine eşti tu?

Esti doar un gând, deci nu face din tine un câmp de bătălie pe care să se lupte un gând cu un alt gând.
Mai degrabă fii martor şi doar urmăreşte zborul gândurilor.
Ele se opresc, dar nu oprindu-le tu. Se opresc prin conştientizarea ta şi nu prin vreun efort de a le opri.
Nu, ele nu se opresc niciodată, ele rezistă.
Încearcă şi vei descoperi: încearcă să opreşti un gând şi vei vedea că el va persista.
Gândurile sunt foarte încăpăţânate, sunt ca de piatră; sunt nişte hatha yoghini care insistă, persistă. Tu le
arunci şi ele vor veni înapoi cu milioanele. Vei obosi, dar ele nu vor obosi.

«Odată, a venit un om la Tilopa. Acesta vroia să atingă starea de Buddha şi auzise că acest Tilopa o atinsese.
Tilopa stătea într-un templu undeva în Tibet.
Omul a venit la el şi a spus: “Aş dori să îmi opresc gândurile."
“Este foarte uşor, îţi voi da o metodă, o tehnică. Nu trebuie să faci decât atât: doar stai jos şi nu te gândi la
maimuţe. Asta este îndeajuns.”

“Atât de uşor? Doar să nu mă gândesc la maimuţe? Dar eu nu m-am gândit niciodată la ele.” .

Tilopa a spus: “Acum fă acest lucru şi îmi spui mâine dimineaţă ce s-a întâmplat.”

Poţi înţelege ce s-a întâmplat cu sărmanul om... maimuţe şi numai maimuţe peste tot.
Noaptea nu a mai putut dormi, nici măcar nu a putut închide ochii.
Deschidea ochii şi acestea apăreau în faţa sa sau închidea ochii şi ele apăreau în interior, se strâmbau....
A rămas surprins: “De ce mi-a dat acest om tehnica asta, pentru că dacă ele sunt problema, eu nu am fost
niciodată deranjat de ele? Asta se întâmplă pentru prima dată!”
Şi dimineaţa a încercat din nou. A făcut o baie, a stat, dar nu a reuşit nimic: maimuţele nu îl părăseau.

Seara s-a dus la Tilopa aproape epuizat total - deoarece maimuţele îl urmau şi chiar vorbeau cu el.
Omul i-a spus: “Salvează- mă într-un fel. Nu mai vreau nimic, eram în regulă, nu mai vreau nici o meditaţie. Şi
nu mai vreau iluminarea ta - dar salvează-mă de maimuţele astea!”»

în mod obişnuit nu te gândeşti deloc la maimuţe. Dar dacă nu vrei... dacă vrei ca ele să nu vină la tine, atunci
te vor urma pretutindeni. Au şi ele ego-urile lor şi nu te pot părăsi aşa uşor. Şi cine te crezi tu? - să încerci să
nu te gândeşti la maimuţe? Pe maimuţe le-a iritat această tentativă, aşa ceva nu poate fi permis.

La fel se întâmplă şi cu oamenii, Tilopa a glumit, el a vrut să spună că dacă vrei să încerci să opreşti un gând
nu vei putea.
Dimpotrivă, chiar efortul de a-l opri îi dă energie, chiar efortul de a-l evita devine atenţie. Deci ori de câte ori
vrei să eviţi ceva, deja îi dai acelui ceva foarte multă atenţie. Dacă nu vrei să te gândeşti la un gând, deja te
gândeşti la el.
Ţine minte acest lucru, pentru că altminteri te vei afla în aceeaşi condiţie.

Sărmanul om care era obsedat de gânduri, acum a devenit obsedat de maimuţe deoarece chiar el vroia să le
oprească. Nu este nici o nevoie să opreşti mintea. Gândurile nu au rădăcini, ele sunt nişte vagabonzi fără
casă, nu trebuie să te îngrijorezi. Tu doar priveşte fară să te uiţi la ele; pur şi simplu priveşte.

Dacă apar, bine, nu trebuie să te simţi rău - pentru că altfel vei începe să lupţi chiar dacă ai un sentiment vag
de vinovăţie.
Este ceva normal, este natural: la fel cum apar frunzele în copaci, tot aşa apar şi gândurile în minte. Este în
regulă, este aşa cum trebuie să fie.
Dacă nu vin, atunci este minunat.

Tu doar rămâi un observator imparţial, nici pentru şi nici împotrivă, nici nu apreciezi şi nici nu condamni - nu
faci nici un fel de evaluare. Tu doar stai în interiorul tău şi priveşti, priveşti fără a privi la ceva.

Iar cu cât priveşti mai mult, cu atât găseşti mai puţin; cu cât priveşti mai profund, cu atât mai mult dispar
gândurile, se dispersează.
Odată ce cunoşti acest lucru, cheia se află în mâna ta.
Şi această cheie descifrează cel mai secret fenomen: fenomenul stării de Buddha.

„Norii ce se perindă pe cer nu au rădăcini, nu au casă; şi la fel sunt şi gândurile ce plutesc în minte.
Odată ce este văzută mintea non-eului, discriminarea se opreşte.”
Odată ce ajungi să vezi că gândurile plutesc - tu nu mai eşti gândurile, ci spaţiul în care ele plutesc - ai ajuns la
mintea non-eului tău, ai înţeles fenomenul conştiinţei tale.
Atunci discriminarea se opreşte: atunci nimic nu este bun, nimic nu este rău; atunci toate dorinţele dispar,
pentru că dacă nu mai este nimic rău sau bun, nu mai este nimic de dorit, nimic de evitat.

Accepţi, devii relaxat, natural şi conştient. Tu doar începi să curgi odată cu existenţa, dar fără să mergi
nicăieri, deoarece atunci nu mai există nici un ţel; nu te mai îndrepţi spre o ţintă deoarece acolo nu mai există
nici o ţintă.
Atunci începi să te bucuri de fiecare moment, orice ar aduce acesta - orice, ţine minte.
Şi te poţi bucura de el deoarece acum nu mai ai nici un fel de dorinţe şi nici un fel de aşteptări. Nu mai ceri
nimic, deci orice ţi se dă simţi recunoştinţă.
Doar să stai şi să respiri este atât de minunat, doar a fi aici este atât de extraordinar încât fiecare moment al
vieţii devine un lucru magic, un miracol în el însuşi.

„In spaţiu se formează culorile şi formele, dar spaţiul nu este pătat nici de negru şi nici de alb.
Din mintea non-eului toate lucrurile apar, dar mintea aceasta nu este murdărită de virtuţi şi vicii.”

Şi atunci ştii că în spaţiu se formează culorile şi formele. Norii iau multe forme: poţi vedea elefanţi, lei, orice
vrei.
În spaţiu formele şi culorile apar şi dispar...dar spaţiul nu este pătat nici de negru şi nici de alb... Şi orice s-ar
întâmpla, cerul rămâne neatins, nepătat.
Dimineaţa este ca un foc, un foc roşu ce vine de la soare, tot cerul devine roşu; dar seara unde a dispărut
această roşeaţă?
Întregul cer este întunecat, este negru. Dimineaţa, unde a dispărut acel întuneric? Cerul rămâne nepătat,
neatins.

Aceasta este calea unui sannyasin: să rămână precum cerul, nepătat de nimic - de orice ar apare sau orice s-
ar întâmpla.
Vine un gând bun - un sannyasin nu se laudă cu acesta. El nu spune, “Sunt plin de gânduri bune, virtuoase, cu
binecuvântări pentru lume."
Nu, el nu se laudă, pentru că dacă face asta înseamnă că este pătat.

Nu pretinde că este bun. Apare un gând rău - el nu este deprimat de acesta, pentru că dacă ar fi atunci
este pătat. Bine sau rău, noapte sau zi, orice apare şi dispare, doar urmăreşte - el rămâne nepătat.

Anotimpurile se schimbă şi el doar urmăreşte; tinereţea devine bătrâneţe - el rămâne nepătat.

Şi acesta este miezul cel mai profund al sensului de a fi sannyasin: să fii ca un cer, un spaţiu.

Când crezi că eşti pătat, acest lucru nu este decât o idee.

Când crezi că ai devenit bun sau rău, păcătos sau înţelept, aceasta nu este decât o gândire, deoarece cerul
tău interior nu devine niciodată ceva anume - el este existenţă, nu devine niciodată nimic.

Orice devenire nu este decât o identificare cu o formă sau un nume, cu o culoare. Tu eşti pură existenţă, eşti
deja aceasta – nu este nici o nevoie să se devină ceva.

Priveşte cerul: vine primăvara şi întreaga atmosferă este plină de păsări cântătoare, apoi apar florile şi aroma
lor.
Şi apoi vine vara, toamna. Apoi vin. ploile - şi totul se schimbă, se schimbă, se schimbă. Iar totul nu se
întâmplă decât în cer, dar nimic nu îl pătează. El rămâne complet distant; prezent peste tot şi distant; cel mai
aproape de orice şi cel mai departe de totul.

Un sannyasin este la fel ca cerul: el trăieşte în lume, acolo apare foamea şi apoi saţietatea; vine vara şi apoi
iarna; zile bune, zile rele; stări bune, foarte fericite, extatice, euforice; stări rele, deprimante, împovărătoare,
întunecoase - totul vine şi pleacă şi el rămâne un observator.
Doar priveşte şi ştie că totul va trece, multe lucruri vor veni şi vor pleca. El nu mai este identificat cu nimic.

Sannyas este non-identificarea şi sannyas este cea mai mare înflorire, cea mai mare înflorire posibilă.

„In spaţiu se formează culorile şi formele, dar spaţiul nu este pătat nici de negru şi nici de alb.
Din mintea non-eului toate lucrurile apar, dar mintea aceasta nu este murdărită de virtuţi şi vicii.”

Când Buddha a atins starea finală, când el a ajuns la iluminare, a fost întrebat:
“Ce ai atins?'’

El a râs şi a răspuns:
“Nimic - deoarece ceea ce am atins era deja în mine. Eu nu am ajuns la ceva nou. Acela a existat acolo din
eternitate, este chiar natura mea. Dar eu nu am fost atent la ca, nu eram conştient de această natură.
Comoara se afla mereu acolo, dar eu am uitat de ea.”

Tu ai uitat, asta este tot; aceasta este ignoranţa ta.

Între un buddha şi tine nu este nici o diferenţă în ceea ce priveşte natura esenţială, dar totuşi există o
diferenţă şi anume: tu nu îţi aminteşti cine eşti - şi el îşi aminteşte.
Voi sunteţi la fel, dar el îşi aminteşte şi tu nu îţi aminteşti. El este treaz, şi tu dormi buştean, însă natura
voastră este aceeaşi.

Încearcă să trăieşti astfel - Tilopa vorbeşte despre tehnici - trăieşte în lume ca şi cum eşti cerul.

Cineva este supărat şi te insultă - fii conştient. Dacă în tine apare furia, urmăreşte; fii ca un observator ce stă
pe deal -şi continuă să privească, să privească, să privească.
Şi doar prin privire, fără să vezi ceva anume, fără să fii obsedat de ceva, când percepţia ta devine clară, brusc,
într-un moment anume - de fapt nu se întâmplă în timp - eşti complet treaz, lucid; eşti un buddha, devii
iluminat, devii unul care s-a trezit.

Ce câştigă un buddha din aceasta? - NIMIC.

Dimpotrivă, el pierde multe lucruri: mizeria, durerea, suferinţa, ambiţia, gelozia, ura, posesivitatea, violenţa -
el pierde totul.
Iar în ceea ce priveşte câştigul, acesta nu va exista. Atinge ceea ce era deja acolo - el îşi aminteşte.

CAPITOLUL III - NATURA LUMINII SI A ÎNTUNERICULUI

Cântecul continuă:
„Întunericul veacurilor nu poate învălui strălucitorul soare; lungile kalpa nu pot ascunde în veci strălucitoarea
lumină esenţială a Minţii.
Deşi cuvintele sunt spuse pentru a explica vidul, vidul ca atare nu poate fi vreodată exprimat.
Deşi noi spunem: “mintea este strălucitoare ca lumina" - aceasta este dincolo de toate cuvintele şi
simbolurile.
Deşi mintea este goală în esenţă, toate lucrurile sunt îmbrăţişate şi conţinute de ea”.

MAI ÎNTÂI Să MEDITĂM asupra naturii întunericului. Acesta este unul dintre cele mai misterioase lucruri din
existenţă - şi viaţa ta este atât de legată de el încât nu poţi să nu te gândeşti la acesta.
Trebuie să înţelegi natura întunericului deoarece la fel este şi natura somnului, la fel este şi natura morţii şi la
fel este natura ignoranţei.

- Primul lucru
care ţi se va revela, dacă meditezi asupra întunericului, este acela că întunericul nu există, el este acolo fără
să aibe nici un fel de existenţă. Este mai misterios decât lumina. Este doar o absenţă a luminii. întuneric nu
există nicăieri, nu îl poţi găsi, este pur şi simplu o absenţă. Acesta nu există în el însuşi, nu are o existenţă
“proprie" - este doar »inexistenţa luminii.
Dacă lumina există, nu mai este întuneric; dacă lumina nu există, atunci el apare - este absenţa luminii şi nu o
prezenţă. De aceea apare lumina şi dispare întunericul rămâne. El nu există, dar persistă.
Lumina o poţi crea, o poţi distruge, dar nu poţi crea întunericul şi nu îl poţi distruge: acesta, deşi poate părea
paradoxal, este întotdeauna acolo fără a fi deloc acolo.

- Al doilea lucru:
dacă contempli, vei realiza că datorită inexistenţei sale, tu nu poţi face nimic în legătură cu el.
Iar dacă încerci să faci ceva, tu vei fi cel învins. întunericul nu poate fi învins, cum ai putea să învingi ceva ce
nu există?
Şi când vei fi învins, vei gândi: “Este ceva foarte puternic deoarece a reuşit să mâ învingă." Asta este absurd!
Întunericul nu are nici o putere; cum poate avea putere un lucru care nu există?

Nu eşti învins de întuneric şi de puterea sa, ci de prostia ta. Încă de la primul pas, când ai început să lupţi, te-
ai lăsat deja răpus de propria ta prostie. Cum poţi lupta cu ceva ce nu există?
Şi ţine minte: tu ai luptat cu multe lucruri care nu există, care sunt la fel ca întunericul.

Întreaga moralitate este doar o luptă împotriva întunericului, de aceea este şi stupidă.
Întreaga moralitate, în mod necondiţionat, este o luptă cu un întuneric, o bătălie cu ceva ce nu există în sine.
Ura nu este reală, este doar absenţa iubirii.
Furia nu este reală, este doar absenţa compasiunii. Ignoranţa nu este reală, este doar absenţa stării de
buddha, a iluminării.
Sexul nu este real, este doar absenţa brahmacharya-ei.
Şi întreaga moralitate continuă să se lupte cu ceea ce nu există.

Un moralist nu poate avea niciodată sorţi de izbândă, este imposibil. În final trebuie să se dea bătut - întregul
său efort este un non-sens.

Aceasta este distincţia dintre moralitate şi religie:

moralitatea încearcă să lupte cu întunericul şi religia încearcă să trezească lumina care se află în interiorul
tău. Ea nu este interesată de întuneric, doar încearcă să descopere lumina interioară. Odată ce lumina este
acolo, întunericul dispare; odată ce lumina este acolo, nu mai este nevoie să faci nimic faţă de întuneric -
acesta pur şi simplu nu mai este acolo.

Acesta este al doilea lucru ce trebuie înţeles:

nu se poate face nimic în mod direct cu întunericul. Dacă vrei să acţionezi, trebuie să faci ceva cu lumina, nu
cu întunericul.
Stinge lumina şi întunericul este prezent; aprinde lumina şi întunericul nu mai este prezent - dar nu poţi
aprinde şi stinge întunericul; pe acesta nu îl poţi aduce de undeva. Dacă vrei să acţionezi asupra întunericului,
va trebui să te îndrepţi spre lumină.

Nu lupta niciodată cu lucruri care nu există. Mintea este tentată să lupte, dar această tentaţie este
periculoasă: îţi vei pierde energia şi viaţa şi te vei irosi de pomană.
Nu fi tentat de minte; doar pur şi simplu observă dacă un lucru are o existenţă sau este doar o absenţă. Dacă
este doar o absenţă, atunci nu lupta cu el; caută lucrul a cărui absenţă este - atunci te vei afla pe calea bună.

- Al treilea lucru despre întuneric:

acesta este adânc implicat în existenţa ta; în mii de feluri.

Ori de câte ori eşti furios, lumina ta interioară a dispărut. De fapt, eşti furios pentru că a dispărut lumina -
acolo a rămas întunericul. Poţi fi furios doar când eşti inconştient, nu poţi fi furios în mod conştient.
Ce înseamnă acest lucru?
Înseamnă că natura conştiinţei este la fel ca lumina, iar natura furiei este la fel ca întunericul - nu le poţi avea
pe amândouă.
Dacă acolo este lumina, nu poţi avea întuneric; dacă eşti conştient nu poţi fi furios.

Oamenii vin mereu şi mă întreabă ce să facă ca să nu mai fie furioşi.

Însă chiar de la început pun o întrebare greşită - şi când pui o întrebare greşită este foarte dificil să primeşti
un răspuns corect.
Mai întâi pune o întrebare corectă.
Nu întreba cum să risipeşti întunericul, nu întreba cum să risipeşti grijile, anxietatea, angoasa; doar analizează
mintea şi mai întâi vezi ce sunt acestea. Ele există acolo deoarece nu eşti destul de conştient.

Deci întreabă altfel: Cum să fii din ce în ce mai conştient?

Dacă întrebi cum să nu mai fii furios, vei deveni victima vreunui moralist.
Iar dacă întrebi cum să fii mai conştient, astfel ca furia să nu mai existe, plăcerea inferioară să nu mai existe,
lăcomia să nu mai existe, atunci te afii pe o cale bună, atunci vei deveni un căutător spiritual.
Moralitatea este o monedă falsă, cu care se înşeală oamenii.
Ea nu este religie. Religia nu are nimic de a face cu moralitatea deoarece religia nu are nimic de a face cu
întunericul. Ea este un efort pozitiv de a te trezi. Ei nu îi pasă de caracterul tău; ceea ce faci nu are
importanţă şi tu nu poţi schimba asta. Îl poţi decora, dar nu îl poţi schimba. Îl poţi colora în multe feluri, îl
poţi picta, dar nu îl poţi schimba.

Există o singură transformare, o singură revoluţie, iar această revoluţie apare nu prin grija acordată
caracterului tău, acţiunilor sau mişcărilor tale, ci prin grija arătată fiinţei tale.
Fiinţa este un fenomen pozitiv; odată ce fiinţa este atentă, trează, conştientă, brusc întunericul va dispare -
fiinţa ta este de natura luminii.

- Şi al patrulea lucru... apoi putem descifra sutre-le.

Somnul este la fel ca întunericul.

Nu este accidental faptul că adormi destul de greu atunci când este lumină; este ceva natural. Întunericul are
o afinitate cu somnul; de aceea este mai uşor de dormit noaptea. Întunericul din jur creează un mediu în care
poţi adormi foarte uşor.
Ce se întâmplă în somn? Pierzi din ce în ce mai mult conştientizarea. Apoi urmează un interval, o perioadă în
care visezi. Visarea înseamnă jumătate-conştienţă, jumătate-inconştienţă; chiar la mijlocul drumului care
duce spre inconştienţa totală; de la starea de conştienţă te îndrepţi spre inconştienţa totală. În acest punct
există visele. Când visezi nu înseamnă altceva decât că eşti jumătate treaz, jumătate adormit. De aceea daca
visezi în continuu toată noaptea, dimineaţa te vei simţi obosit. Şi dacă nu ţi se permite să dormi, de
asemenea te vei simţi obosit - pentru că visele au şi ele un rol anume.

în stările de veghe acumulezi multe lucruri: gânduri, sentimente, în minte există o groază de lucruri
determinate. Vezi pe drum o femeie frumoasă şi brusc în tine apare o dorinţă.
Dar tu eşti un om de caracter :) , ai maniere, eşti civilizat; pur şi simplu îţi reprimi dorinţa, nu vei privi la ea, îţi
vei continua treaba - şi în tine va rămâne ceva incomplet.
Aceasta trebuie completată, pentru că altfel nu vei putea adormi profund. Ea va răbufni la suprafaţă mereu şi
mereu.
Va spune: “Acea femeie era cu adevărat frumoasă, corpul ei avea un farmec aparte. Şi tu eşti un prost, ce tot
faci aici? Caut-o - ai pierdut o posibilitate de a face cunoştinţă cu ea!”

Dorinţa ce există în interior nu te va lăsa să dormi profund. Atunci mintea creează un vis: te afli din nou pe
stradă, femeia trece pe acolo, dar de data asta eşti singur, fără nici un fel de civilizaţie în jurul tău.
Nu mai este necesară nici o etichetă, nu mai sunt necesare nici un fel de maniere. Eşti la fel ca un animal, eşti
natural, nu mai există nici un fel de moralitate.
Aceasta este propria ta lume particulară; acolo nu poate intra nici un fel de poliţist, nici un fel de judecător.
Eşti pur şi simplu singur, nu va fi nimeni care să te vadă. Acum te poţi juca cu pasiunea, cu plăcerea carnală:
vei avea un vis erotic.
Acest vis completează dorinţa ce se perindă în interior şi apoi vei putea dormi. Dar dacă visezi încontinuu,
deasemenea te vei simţi obosit.

Dacă nu ţi se permite să visezi.... în Statele Unite există multe laboratoare în care se cercetează somnul şi s-a
descoperit următorul fenomen: dacă unei persoane nu i se permite să viseze, în cel mult trei săptămâni
aceasta va înnebuni. Dacă ea este trezită mereu şi mereu în timpul viselor.... Există anumite semne vizibile.
Pleoapele încep să se mişte foarte repede; asta arată că persoana începe să viseze. Când nu visezi, pleoapele
se odihnesc; în vis ochii încep să funcţioneze. Dacă nu îi permiţi cuiva să viseze în nici o noapte, până în trei
săptămâni va înnebuni.
Somnul nu pare a fi foarte necesar. Dacă trezeşti un om ...o poţi face oricând nu visează şi el se va simţi
obosit, dar nu va înnebuni. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că visele sunt o necesitate. Eşti atât... eşti atât de
iluzoriu, întreaga ta existenţă este doar o iluzie - ceea ce hinduşii au denumit a fi maya - şi de aceea visele
sunt necesare.
Fără vise nu poţi exista: visele sunt mâncarea ta, sunt puterea ta, fără ele vei înnebuni. Visele sunt o eliberare
a nebuniei şi odată ce se produce această eliberare, apare somnul.
Din starea de veghe pătrunzi în starea de vis, iar din visare cazi în somn. Medical se susţine că în fiecare
noapte orice persoană normala are opt cicluri de vise, iar între două cicluri el are câteva momente de somn
profund. In acel somn profund, totul este absolut întunecat.
Dar totuşi te afli aproape de hotarul conştientei şi orice urgenţă te va trezi. Dacă se produce un incendiu, va
trebui să revii imediat la starea de veghe; sau daca o mamă îşi aude copilul plângând, se va trezi imediat -
deci fiecare om rămâne aproape de hotar. Cazi în întuneric, dar totuşi rămâi aproape de hotar.
În moarte vei pătrunde exact la centru.

Moartea şi somnul sunt similare, calitatea lor este aceeaşi. În somn, în fiecare noapte, cazi în întuneric, într-
un întuneric total; asta înseamnă că devii complet inconştient, chiar polul opus al stării de buddha.
Un buddha este total trezit, iar tu în fiecare noapte cazi într-o stare de totală inconştienţă, într-un întuneric
total.

în Gita, Krishna îi spune lui Arjuna că yoghinul este complet treaz chiar şi atunci când toată lumea doarme.
Asta nu înseamnă ca el nu doarme niciodată - el doarme, dar doar corpul său doarme, doar corpul sau se
odihneşte. El nu are nici un fel de vise deoarece nu are nici un fel de dorinţe, deci nu pot exista nici un fel de
dorinţe incomplete. Un asemenea om nu are un somn ca al celorlalţi - chiar şi atunci când se odihneşte foarte
profund, conştiinţa sa este dară, conştiinţa sa arde precum o flacără.

În fiecare noapte adormi, cazi într-o inconştienţă profundă, asemănătoare stării de comă. Iar în moarte
pătrunzi într-o comă mai profundă. Ambele sunt la fel ca întunericul. De aceea şi există teama de întuneric,
deoarece el este asemănător morţii. Şi sunt oameni care se tem şi de somn, deoarece şi somnul este
asemănător morţii.

Am întâlnit mulţi oameni care nu pot dormi. Şi când am încercat să le înţeleg mintea, am ajuns să realizez
faptul că erau complet înfricoşaţi. Ei spun că doresc să doarmă deoarece-se simt foarte obosiţi, dar în
adâncul lor se tem de somn - această frică este la baza problemei. Aproximativ 90% din insomnie nu este
decât o frică de somn; îţi este teamă. îţi este frică de întuneric; ţi se va face frică şi de somn, iar această
teamă apare din frica de moarte.

Odată ce înţelegi faptul că toate aceste lucruri sunt doar la fel ca întunericul şi că natura ta interioară este
precum lumina, lucrurile vor începe să se schimbe. Atunci pentru tine nu va mai exista somn, va exista doar
odihnă; atunci nu va mai exista moarte pentru tine, ci doar o schimbare a hainelor, a corpurilor, o schimbare
a ornamentelor. Dar aceasta se poate întâmpla doar dacă îţi realizezi flacăra interioară, natura ta esenţială,
fiinţa ta cea mai interioară.

Acum trebuie să înţelegem sutra:

„Întunericul veacurilor nu poate învălui strălucitorul soare; lungile kalpa nu pot ascunde în veci strălucitoarea
lumină esenţială a Minţii.

Cei ce s-au trezit au ajuns să realizeze că... întunericul veacurilor nu poate învălui strălucitorul soare.

Poate că ai umblat în întuneric milioane de vieţi, dar acesta nu poate distruge lumina ta interioară deoarece
întunericul nu poate fi agresiv. Nu este. Cum ar putea fi agresiv ceva ce nu există?
Întunericul nu poate distruge lumina - cum ar putea? El nu poate distruge nici chiar o flacără mică, el nu o
poate învălui, nu se poate afla în conflict cu ea. Cum poate întunericul să învăluie o flacără? Este imposibil, nu
s-a întâmplat niciodată deoarece nu se poate întâmpla.

Însă oamenii continuă să gândească mereu în termeni contradictorii: ei cred că întunericul este împotriva
luminii. Este absurd! Întunericul nu poate fi împotriva luminii. Cum poate absenţa unui lucru să fie împotriva
acelui lucru în sine? Întunericul nu poate fi împotriva luminii: nu există nici o luptă; acesta nu este decât o
absenţă, o absenţă neputincioasă, o impotenţă - cum ar putea aceasta să atace?

Continui să spui mereu: “Ce puteam face? Mi-a fost foame"- dar este imposibil; “Am avut un exces de
lăcomie” - este imposibil.
Nici lăcomia şi nici furia nu poate ataca natura la interioară: ele sunt de natura întunericului - şi fiinţa ta este
lumină; această posibilitate nu există. Dar totuşi furia apare: acest lucru urată că flacăra ta interioara a fost
complet uitată, nu ţi-ai amintit de ea, nu ştii că ea este acolo. Această uitare o poate învălui, dar nu
întunericul.
Deci adevăratul întuneric este uitarea, iar această uitare poate invita furia, lăcomia, ura, gelozia, plăcerea
carnală.
Ţine minte, că tu eşti cel care le trimiţi invitaţii şi ele doar acceptă. Există în primul rând invitaţia ta - ele nu
pot ataca, ele vin ca nişte oaspeţi invitaţi. Poate că ai uitat că tu i-ai invitat, poţi uita pentru că dacă te-ai uitat
pe tine. poti uita orice.
Uitarea este adevăratul întuneric şi in ea se întâmplă totul.

Esti la fel ca un om beat: uiţi complet de tine, cine eşti. unde te duci, pentru ce te duci undeva. Toate
direcţiile sunt pierdute, acolo nu mai există nici sensul de direcţie, Esti la fel ca un ont beat. De aceea, toate
învăţămintele fundamentale religioase insistă asupra amintirii de sine. Gitarea este boala şi amintirea-de-sine
este antidotul ei.

Încearcă să îţi aminteşti de tine - dar vei spune: “Eu mă cunosc pe mine şi mă ţin minte! Ce tot spui acolo?”.

Atunci încearcă următorul lucru: uită-te la ceas. priveşte secundarul şi ţine minte un singur lucru: “Eu privesc
la acest ceas." Nu vei reuşi să ţii minte această frază nici măcar trei secunde. Vei uita de multe ori - un lucru
foarte simplu: “Eu privesc şi trebuie să ţin minte asta. că privesc."

Vei uita.
Iţi vor apare în minte multe lucruri: ai o întâlnire: doar privind ceasul se produce imediat o asociere in minte:
“l.a ora cinci trebuie să mă duc să mă întâlnesc cu un prieten." Brusc apare acest gând şi vei uita că trebuie să
priveşti. Doar privind la ceas poate eă vei începe să te gândeşti la Elveţia. dacă este fabricat acolo. Doar
privind la ceas vei putea gândi: “Ce prost sunt. Ce tot fac aici ca să pierd timpul?" Şi nu vei reuşi să ţii minte,
nici chiar trei secunde consecutive, că trebuie să priveşti la secundar.

Dacă poţi să îţi aminteşti de tine un minut, cu siguranţă devii un buddha. Chiar şi un minut, 60 de secunde
sunt de ajuns. Vei gândi, “Atât de uşor, aşa repede?" - dar nu este. Nu ştii cât de profundă este uitarea ta.
Nu vei fi capabil să faci asta timp de un minut - să nu apară în minte nici un fel de gând care să îţi tulbure
amintirea-de-sine.
Acesta este adevăratul intuneric. Dacă îţi aminteşti vei deveni lumină. Dacă uiţi vei deveni întunecat. Şi
bineînţeles că hoţii apar întotdeauna numai la întuneric, bandiţii te vor ataca, vor apare tot felul de neplăceri.

Amintirea-de-sine este cheia. încearcă să-ţi aminteşti din ce în ce mai mult, deoarece ori de câte ori vei face
acest lucru vei deveni centrat, te vei alia în tine însuţi: mintea cea plimbăreaţă va reveni sub controlul
propriului sine.
Altminteri vei pleca întotdeauna undeva: mintea va crea mereu noi şi noi dorinţe şi tu urmezi mintea
simultan în mai multe direcţii. De aceea eşti divizat, nu eşti omogen - un fulg intr-o furtună.

Când vei deveni conştient, vei trece brusc printr-o mutaţie, printr-o transformare - se va naşte o nouă fiinţă.
Această fiinţă va fi de natura luminii. Acum eşti de natura întunericului, eşti doar o absenţă a ceva ce este
posibil. De fapt, încă nici nu exişti, încă nu eşti născut. Ai avut multe naşteri şi multe morţi, dar încă nu ai fost
născut cu adevărat. Naşterea ta adevărată urmează să se producă şi pentru aceasta nu trebuie să tle
efectuată decât o singură muncă: să îţi transformi natura interioară de la uitare la amintirea-de-sine.

Poţi face orice. Eu nu impun nici un fel de disciplină şi nu spun “Fă asta şi nu fă aia.”.
Disciplina mea este foarte uşoară: Fă orice vrei - dar fă-o cu amintirea-de-sine; aminteşte-ţi că tu faci acel
lucru. În timp ce mergi, aminteşte-ţi că tu mergi. Nu este nevoie să verbalizezi ceea ce faci, deoarece aceasta
nu va fi de ajutor; verbalizarea va deveni chiar o distragere. Nu este nevoie să mergi şi să spui în interior. “Eu
merg” - dacă faci aşa, atunci chiar acest “eu merg" va fi uitarea; nu vei mai fi capabil să îţi aminteşti. Doar
aminteşte-ţi pur şi simplu; nu este nici o nevoie să verbalizezi.

Eu trebuie să verbalizez deoarece vreau să împărtăşesc ceea ce am. Când mergi, doar adu-ţi aminte de
fenomen, mersul; fiecare pas trebuie făcut cu o conştientizare deplină. Mâncând, mănâncă. Eu nu spun ce să
mănânci sau ce să nu mănânci. Orice îţi place, mănâncă, dar cu amintirea-de-sine că tu eşti cel care mănâncă.
Şi astfel, în curând, vei vedea că multe lucruri vor deveni imposibile.

Dacă îţi aminteşti de tine este imposibil să mai mănânci carne, imposibil. Este imposibil să devii violent sau să
faci rău cuiva, pentru că atunci când îţi aminteşti de tine vei vedea brusc că aceeaşi lumină, aceeaşi flacără
arde peste tot, înăuntrul fiecărui corp, în fiecare fiinţă. Cu cât îţi cunoşti mai mult propria natură interioară,
cu atât mai mult îi vei putea cunoaşte şi pe ceilalţi. Cum ai putea ucide pentru a mânca? Asta devine pur şi
simplu imposibil. Nu este vorba de o practică - dacă faci asta, atunci este ceva fals. Dacă practici să nu fii un
hoţ este fals; vei fi un hoţ, vei găsi căi mai subtile. Dacă practici cu încăpăţânare non-violenţa... în spatele ei
va fi ascunsă violenţa.

Nu, religia nu poate fi practicată. Moralitatea însă poate fi practicată; de aceea moralitatea creează ipocrizie,
moralitatea creează feţe false. Adevărata religie creează fiinţa autentică, ea nu poate fi practicată. Cum ai
putea practica fiinţa? Devii mai conştient şi lucrurile încep să se transforme. Devii mai mult ca natura luminii
şi întunericul dispare.
„Întunericul veacurilor nu poate învălui strălucitorul soare...”
Timp de milioane de ani, timp de veacuri întregi, te-ai aflat în întuneric - dar nu te simţi deloc deprimat şi nici
neajutorat, pentru că chiar dacă ai trăit în întuneric milioane de vieţi, în chiar acest moment poţi ajunge la
lumină.
Doar priveşte: o casă a rămas închisă timp de sute de ani, acolo este numai întuneric şi tu intri şi aprinzi o
lumină.
Va spune oare întunericul: “Eu am o sută de ani de existenţă şi această lumină a ta nu este decât un copil"?
Va spune întunericul: “Eu nu vreau să dispar. Va trebui să ţii lumina aprinsă cel puţin o sută de ani, doar
atunci..."?
Nu, chiar şi o lumină nou născută este deajuns pentru a face întunericul, oricât de bătrân ar fi, să dispară. De
ce? În o sută de ani întunericul trebuie să ti rămas întipărit acolo.
Dar nu, întunericul nu poate deveni întipărit deoarece nu există. Era doar o aşteptare a luminii - în momentul
în care lumina apare, întunericul dispare; el nu poate rezista deoarece nu are o existenţă pozitivă.

Mulţi vin şi îmi spun: “Tu zici că este posibilă iluminarea bruscă. Atunci ce se va întâmpla cu vieţile noastre
trecute şi cu karma noastră trecută?"
Absolut nimic - acestea sunt de natura întunericului. Poate că ai ucis, poate că ai furat, ai prădat, poate ai fost
un Hitler, un Gingis Han sau oricine, dar asta nu contează. Odată ce îţi aminteşti de tine, lumina apare;
întregul trecut dispare încet-încet; acesta nu mai poate rămâne acolo nici măcar o singură clipă.
Poate că ai ucis, dar nu poţi deveni un ucigaş; ai ucis deoarece nu erai conştient de tine, nu erai conştient de
ceea ce făceai.

Iisus a spus pe cruce: “Tată, iartă-i pe aceşti oameni că nu ştiu ce fac."

El vrea să spună doar că: “Aceşti oameni nu cunosc natura luminii, nu îşi aduc aminte de ei. Tot ce fac, ei fac
în deplină uitare, se mişcă în întuneric. Iartă-i, pentru că nu sunt responsabili de ceea ce fac."
Cum poate o persoană să fie responsabilă dacă nu îşi aduce aminte de ea însăşi?

Dacă un beţiv omoară pe cineva, chiar şi tribunalul îl poate ierta dacă se poate dovedi că acţiunea a fost
făcută în deplină inconştienţă. De ce? Deoarece cum ai putea să îi impui responsabilitatea unei astfel de
persoane? O poţi face responsabilă pentru băutură, dar nu o poţi face responsabilă pentru crimă. Dacă un
om ucide alt om, el trebuie iertat deoarece nu se cunoaşte pe sine.

Responsabilitate înseamnă amintire.

Orice ai fi făcut, îţi spun, nu fi îngrijorat. Ţi s-a întâmplat deoarece nu erai conştient.
Aprinde flacăra interioară - descoperă, caut-o, ea este acolo - şi brusc întregul trecut dispare, ca şi cum totul
s-ar fi petrecut în vis. De fapt, chiar s-a petrecut în vis, deoarece nu erai conştient. Toată karma s-a petrecut
în vis, toată este facută din acelaşi material din care, sunt făcute şi visele.

Nu este nevoie să aştepţi să se consume toată karma - va trebui să aştepţi o eternitate. Şi nici atunci nu vei
reuşi să ieşi din roata naşterii şi morţii, deoarece nu poţi pur şi simplu.doar să aştepţi o eternitate: între timp
vei mai face multe lucruri şi acest cerc vicios nu poate fi completat niciodată.
Vei continua să te mişti şi vei face tot felul de acţiuni şi noile lucruri te vor acapara, te vor încătuşa în alte
lucruri viitoare - atunci unde se va alia finalul? Nu, nu este nevoie de asta.
Tu doar fii conştient şi toată karma va dispare. Intr-un singur moment de conştientizare intensă dispare
întregul trecut, acesta devine un gunoi.
Acesta este unul dintre lucrurile fundamentale care a fost descoperit de Orient. Creştinii nu pot înţelege; ei
continuă să se gândească la Apocatipsă, la Judecata de Apoi. unde fiecare va ispăşi la nesfârşit greşelile pe
care le-a făcut în timpul vieţii.
Atunci înseamnă că Christos greşeşte atunci când spune:“Iartă aceşti oameni că nu ştiu ce fac.” Evreii nu pot
înţelege, musulmanii nu pot înţelege.

Hinduşii sunt una dintre rasele cele mai îndrăzneţe, ei au pătruns chiar în miezul problemei: problema nu
este acţiunea, problema este, fiinţa.
Odată ce îţi realizezi fiinţa şi lumina interioară, nu mai faci parte din această lume; orice s-ar fi întâmplat în
trecut, s-a întâmplat în vis. De aceea hinduşii spun că toată această lume nu este decât un vis - doar tu nu eşti
un vis, doar visătorul nu este visul; altminteri totul este un vis.

Priveşte la frumuseţea acestui adevăr: doar visătorul nu este un vis, asta pentru că visătorul nu poate fi un
vis; altminteri visul nu poate exista. Cel puţin cineva, visătorul, trebuie să fie un fenomen real.
Ziua eşti treaz şi faci multe: mergi la cumpărături, la piaţă, munceşti pe câmp sau într-o fabrică, faci un milion
de lucruri. Noaptea când adormi, uiţi totul; totul dispare - începe o nouă lume, lumea visului.
Acum cercetătorii spun că visării trebuie să i se acorde un timp la fel de îndelungat ca şi stării de veghe, într-o
viaţă de 60 de ani, dacă 20 de ani au fost acordaţi stării de veghe, atunci tot 20 de ani trebuie să se acorde şi
stării de somn cu vise; acelaşi timp, aceeaşi perioadă de timp trebuie să i se acorde stării de vis. Deci visarea
nu este mai puţin reală, ea are aceeaşi calitate.

Noaptea, când visezi, uiţi de lumea stării de veghe. În somnul profund uiţi de lumea stării de veghe şi de cea a
visului. Dimineaţa apare din nou în existenţă lumea stării de veghe, atunci uiţi totul despre visul şi somnul
tău.
Dar un lucru rămâne permanent - tu. Cine îşi aminteşte visele? Cine spune dimineaţa, “Aseară am visat?"
Cine spune dimineaţa, “Aseară am avut un somn profund, fără vise?" Cine?

Trebuie să existe un martor care stă mereu deoparte şi priveşte. Veghea apare, visul apare, somnul apare - şi
cineva stă deoparte şi priveşte. Doar acesta este realul, deoarece el există în orice stare. Celelalte stări dispar,
dar acesta trebuie să rămână în fiecare stare, este singurul lucru permanent din tine.

Conştientizează din ce în ce mai mult acest martor. Devino din ce în ce mai atent şi fii un martor în
permanenţă. Mai degrabă decât să fii un actor în această lume, mai bine fii un martor, un spectator.
Totul este un vis, doar visătorul este adevărul. Acesta trebuie să fie adevărat, altminteri cui îi vor apare
visele? El este baza; iluziile pot apare deoarece el este acolo.

Şi, odată ce îţi aminteşti, începi să râzi. Ce fel de viaţă ai dus până acum în aceasta uitare? Erai un beţiv care
trecea de la o stare la altă, fără să ştii de ce, pluteai fără nici o direcţie.
Dar:
„Întunericul veacurilor nu poate învălui strălucitorul soare; lungile kalpa...”
multe, multe veacuri, eoni ai acestei lumi, kalpa,

„...nu pot ascunde in veci strălucitoarea lumină esenţială a Mintii.”

Aceasta este întotdeuna acolo, este chiar fiinţa ta.

„Deşi cuvintele sunt spuse pentru a explica vidul, vidul ca atare nu poate fi vreodată exprimat.
Deşi noi spunem “mintea este strălucitoare ca lumina“ - aceasta este dincolo de toate cuvintele şi
simbolurile.”

Există trei atitudini prin care te poţi apropia de realitate.

- Una este atitudinea empirică, atitudinea minţii ştiinţifice - experimentul, experimentezi lumea
obiectivă şi nu accepţi nimic decât atunci când este dovedit prin experimente.
- Există o altă atitudine, cea a minţii logice. Omul nu mai experimentează; doar gândeşte,
argumentează, găseşte dovezi pro şi contra şi ajunge la o concluzie doar prin efortul minţii, doar prin
raţiune.
- Mai există şi o a treia atitudine, cea metaforică, atitudinea poeziei - şi a religiei. Acestea sunt cele trei
dimensiuni prin care omul poate atinge realitatea.
Ştiinţa nu-şi poate depăşi obiectul deoarece chiar atitudinea ei îi creează o limitare. Ştiinţa nu poate depăşi
exteriorul lucrurilor deoarece experimentele sunt posibile doar cu exteriorul.
Filozofia, logica, nu pot trece de subiectiv deoarece acestea sunt un efort al minţii, faci totul prin minte. Tu
nu poţi dizolva mintea, nu poţi trece de ea.
Ştiinţa este obiectivă; logica este subiectivă.
Religia trece dincolo, poezia trece dincolo: aceasta este un pod de aur, el leagă obiectul de subiect.
Dar atunci totul devine un vid - însă bineînţeles un vid creativ; de fapt nu există creativitate dacă nu există
vid. Totul devine nediscriminatoriu, diviziunile dispar.

Aş vrea să o spun în felul următor:

Ştiinţa este o atitudine a zilei: la amiază totul este clar, distinct, limitat şi îl poţi vedea foarte bine pe cel de
lângă tine.
Logica este o atitudine a nopţii: bâjbâind prin întuneric doar cu mintea, fără nici un suport experimental, doar
cu gândirea.
Poezia şi religia sunt atitudini dc crepuscul; ele se află chiar la mijloc. Acolo nu mai există ziua, strălucirea
amiezei a dispărut, lucrurile nu mai sunt atât de dare, atât de distincte. Noaptea încă nu a venit: noaptea încă
nu-a învăluit totul. Întunericul şi lumina se întâlnesc, acolo există un fel de gri, nici alb şi nici negru - limitele
se întâlnesc şi se contopesc, totul este nediscriminatoriu, orice poate fi orice.
Aceasta este atitudinea metaforică.

De aceea, poezia vorbeşte în metafore - iar religia este ultima poezie; religia vorbeşte în metafore.
Ţine minte că aceste metafore nu trebuiesc privite în sens literar pentru că dacă faci asta vei pierde înţelesul.

Când spun “interiorul este ca lumina”, aceasta este o metaforă. Doar indic ceva, nu este făcută o demarcaţie,
nu este definit ceva; ceva de natura luminii, dar nu exact lumina - este doar o metaforă.

Datorită faptului că religia vorbeşte în metafore, se creează o problemă; ea nu poate vorbi altfel, nu există
altă cale.
Dacă am fost într-o altă lume şi am văzut flori care nu există pe pământ şi vin la tine să îţi vorbesc despre ele,
ce voi putea spune?
Va trebui să fiu metaforic. Voi spune “la fel ca trandafirii” - dar nu sunt trandafiri, pentru că altfel nu aş mai
spune “la fel", aş spune “trandafiri". Dar acele flori nu sunt trandafiri, ele au o calitate diferită.

“La fel ca” - prin asta încerc să leg înţelegerea mea faţă de cealaltă lume cu înţelegerea ta faţă de lumea
aceasta - aceasta este metafora.
Cunoşti trandafirii, dar nu cunoşti florile din acea lume.
Eu cunosc florile de acolo şi încerc să îţi comunic ceva din acea lume: îţi spun că ele sunt la fel ca trandafirii.
Şi nu trebuie să fii supărat pe mine dacă ajungi în cealaltă lume şi nu vei descoperi nici un trandafir; nu mă da
în judecată - eu nu am spus asta în sens literar.
Este indicată doar calitatea, trandafirilor: este doar un gest. un deget ee arată spre lună. Nu mă apuca de
deget, nu acesta este important - uită-te la lună şi uită de deget. Acesta este sensul unei metafore; nu te
agăţa de metaforă.

Mulţi oameni pescuiesc în ape foarte tulburi tocmai datorită acestui lucru: ei se agaţă de metaforă. Eu
vorbesc despre lumina interioară - şi imediat, după câteva zile, încep să vină la mine unii ca să îmi spună, “Am
văzut lumina interioară!".
Ei au descoperit trandafirii în lumea cealaltă... aceştia nu există acolo. Datorită acestui limbaj metaforic, mulţi
oameni încep să devină imaginativi. :D (y)

P.D. Ouspensky a creat un cuvânt: "imaginazione”.

Ori de câte ori venea la el cineva şi începea să vorbească despre experienţe interioare de genul: “Am văzut
cum mi s-a ridicat kundalini; am văzut o lumină în cap; am văzut cum mi s-au deschis chakrele”, el îl oprea
imediat şi spunea, "Imaginazione".
Atunci oamenii întrebau, "Ce este acest ‘imaginazione"?" El spunea, “Boala imaginării" şi încheia imediat
problema. Spunea imediat, “Stop! Ai devenit o victimă."
:D :D :D
Religia vorbeşte în metafore - deoarece nu există alt mod de a vorbi despre altă lume - şi încearcă să
găsească similitudini în această lume. Ea foloseşte cuvinte ce sunt nerelevante, dar oricum acestea sunt
singurele cuvinte disponibile; va trebui să le foloseşti.

Poezia o poţi înţelege foarte uşor; religia este dificil de înţeles deoarece despre poezie ştii deja că este
imaginaţie şi deci nu este nici o problemă cu ea.
Ştiinţa o poţi înţelege uşor deoarece ştii că nu este imaginaţie.
Poezia o poţi înţelege, ştii că este doar o poezie şi atât - este imaginaţie. Bun! Minunat! Te poţi bucura de ea -
aceasta nu este un adevăr.

Dar ce vei face cu religia? - iar religia este poezia finală.

Şi nu este imaginaţie.
Şi îţi spun că este empirică, la- fel de empirică ca ştiinţa - dar ea nu poate folosi termeni ştiinţifici, aceştia sunt
prea obiectivi.
Nu poate folosi nici termeni filozofici, aceştia sunt prea subiectivi.
Ea trebuie să folosească ceva ce nu este nici una nici alta, trebuie să folosească ceva ce face legătură între
acestea două - atunci foloseşte poezia.

Religia este poezia finală, poezia esenţială. Nu poţi găsi un poet mai mare decât Buddha. Bineînţeles că el nu
a încercat să scrie nici măcar un singur vers. Nu a compus nici un poem, nici măcar-un haiku, dar vorbea
încontinuu în metafore. În permanenţă încerca să refacă golul care este creat de ştiinţă şi filozofie. Şi eu la
fel. încerc să îţi dau sentimentul de întreg, de nediviziune.

Ştiinţa este o jumătate, filozofia este cealaltă jumătate – ce se poate face? Cum ţi se poate da sentimentul de
întreg?
Dacă pătrunzi profund în filozofie, vei ajunge la aceeaşi concluzie la care a ajuns Shankara: "Lumea este
iluzorie, nu există - doar conştiinţa există." Acesta este un punct de vedere.
Dacă te îndrepţi spre ştiinţă, vei ajunge la concluzia la care a ajuns Marx. Marx şi Shankara sunt doi poli opuşi.
Marx spune, "Nu există conştiinţă - doar lumea există."

Şi eu ştiu că amândoi au dreptate şi totuşi ambii greşesc.

Au dreptate deoarece ambii spun jumătate de adevăr; dar amândoi greşesc deoarece fiecare neagă cealaltă
jumătate.
Iar eu trebuie să vorbesc despre întreg - cum să fac asta? Poezia este singura cale, metafora este singura cale.

Ţine minte:
Deşi cuvintele sunt spuse pentru a explica vidul, vidul ca atare nu poate fi exprimat.

De aceea înţelepţii insistă mereu:

"Orice am spune noi, totuşi nu putem spune nimic. Este inexprimabil şi totuşi încercăm să exprimăm acel
lucru prin cuvinte."
Ei accentuează întotdeauna acest fapt, deoarece există posibilitatea ca omul să interpreteze lotul în mod
literar.

Vidul este un vid în sensul că acolo nu va mai rămâne nimic din tine şi nu în alt sens, deoarece în el va
descinde întregul - vidul este cel mai perfect, cel mai satisfăcător fenomen.
Deci ce se poate face?
Dacă spui “vid", mintea va gândi imediat că acolo nu este nimic; atunci de ce să te mai agiţi pentru asta?

Şi dacă spui că nu este un vid, că este fiinţa cea mai perfectă, atunci mintea va începe să meargă într-o
"călătorie a ambiţiei”: cum poate deveni cea mai perfectă fiinţă.
Atunci îşi face apariţia şi ego- ul.

Este accentuat cuvântul “vid" pentru a elimina ego-ul.

Dar pentru a te face atent, vidul nu este chiar un vid, este plin cu întregul.
Când tu nu mai eşti, întreaga existenţă vine în tine.
Când picătura dispare, aceasta devine ocean.
Deşi noi spunem “mintea este strălucitoare ca lumina esenţială", spune Tilopa, aceasta este dincolo de toate
cuvintele şi simbolurile.

Nu fi păcălit de metaforă, nu încerca să îţi imaginezi o lumină în interior.

Este foarte uşor - “imaginazione”.

Poţi închide ochii şi începi să îţi imaginezi o lumină; eşti un visător atât de mare, poţi visa atât de multe
lucruri, atunci de ce nu ai putea să îţi imaginezi şi lumina?

Mintea are o putere de a crea tot ce vrei. este nevoie doar de puţină insistenţă. în minte poţi crea femei
frumoase. Atunci de ce nu şi lumina? Ce este în neregulă cu lumina?

Poţi crea atât de multe femei frumoase în minte, încât orice femeie din viaţa reală nu va mai fi deloc
satisfăcătoare, deoarece femeia reală nu poate ajunge niciodată la standardul creat de tine.

în interior poţi dezvolta o întreagă lume a experienţelor.

Fiecare simţ are în spatele său propriul lui centru imaginativ.

în hipnoză se întâmplă în felul următor: imaginaţia începe să lucreze la capacitatea ei maximă şi raţiunea
dispare complet, deoarece în hipnoză raţiunea adoarme.
Hipnoza nu este altceva decât un somn al raţiunii, al îndoielii; atunci imaginaţia funcţionează perfect.
Atunci ea nu mai are nici un fel de piedici, frână nu mai există, doar acceleraţie - apeşi tot timpul pedala şi nu
mai poţi frâna.

în hipnoză poate fi imaginat orice: îi poţi da unei persoane o ceapă şi îi spui: “Este un măr foarte gustos,
delicios" şi aceasta va mânca mărul şi va spune, “Este într-adevăr foarte gustos. Nu am mai mâncat niciodată
un măr aşa de gustos."
îi poţi da un măr şi îi poţi zice, “Aceasta este o ceapă” şi ochii îi vor începe să lăcrimeze şi va spune, “Este
foarte usturătoare" - şi de fapt mănâncă un măr.

Ce se-întâmplă?
Acolo nu mai există raţiunea, nu mai există cel ce se îndoieşte; cel ce se îndoieşte a adormit profund.
Acum imaginaţia este cea care funcţionează, nimeni nu o mai controlează - aceasta este problema şi cu
religia.

Religia are nevoie de încredere.

Când fiinţa are încredere mintea se duce la culcare. Este la fel ca hipnoza.
Deci când oamenii spun:“Acest om, Osho, te-a hipnotizat"- într-un fel au dreptate.
Dacă ai încredere în mine, este la fel ca în hipnoză: eşti pe deplin treaz, ai renunţat la raţiune - acum
imaginaţia funcţionează la capacitatea ei totală şi te afli într-o situaţie periculoasă.

Dacă îi permiţi, imaginaţia poate crea tot felul de lucruri: să vezi cum kundalini începe să se ridice, chakrele se
deschid; îţi poţi imagina tot felul de lucruri şi ele chiar ţi se vor întâmpla.
Şi sunt foarte frumoase - dar nu sunt Adevărul Ultim.

Deci atunci când ai încredere într-o persoană, trebuie să fii foarte atent la imaginaţie. încrede-te, dar nu
deveni o victimă a imaginaţiei.
Orice se spune aici este doar ceva metaforic. Şi ţine minte, întotdeauna, că toate experienţele sunt doar
imaginaţie; toate experienţele, fără nici un fel de excepţie, demonstrează aceasta.
Doar experimentatorul este adevărat.

Deci orice ai experimenta nu îi da prea multă atenţie şi nu începe să te lauzi. Doar ţine minte că tot ce este
experimentat este iluzoriu - doar cel care experimentează este adevărat. Acordă atenţie martorului:
focalizează-te pe observator şi nu pe experienţe.

Oricât de frumoase, ar fi, toate experienţele sunt ca nişte vise şi omul trebuie să le depăşească

Deci, religia este poetică şi de aceea trebuie vorbit în sens metaforic.

Discipolul se află într-o încredere profundă şi el poate deveni foarte uşor o pradă pentru imaginaţie - trebuie
să existe foarte multă atenţie.
Ai încredere, ascultă la metafore, dar ţine minte că acestea nu sunt decât nişte metafore.
încrcde-te - multe lucruri vor începe să se petreacă, dar ţine minte: totul este imaginaţie în afară de tine.

Şi trebuie să ajungi la un punct unde nu mai există nici un fel de experienţă; doar experimentatorul stă în
lăcaşul său tăcut, acolo nemaiaflându-se nici o experienţă, nici un obiect, nici o lumină, nici o înflorire a
vreunei flori - nimic.

Cineva l-a întrebat pe Lin Chi - el locuia într-o mănăstire, o mică mănăstire de pe vârful unui deal. Stătea sub
un copac, aproape de o piatră şi cineva l-a întrebat:
“Ce se întâmplă eu cel care a ajuns la destinaţie?"

Şi Lin Chi a spus: “Eu stau singur aici - norii trec şi eu privesc; anotimpurile vin şi eu privesc; şi uneori vin
vizitatori şi eu privesc. Şi stau singur aici."

în final doar martorul, conştiinţa, rămâne şi priveşte totul. Toate experienţele dispar, rămâne doar fundalul
tuturor experienţelor. Tu rămâi şi restul dispare. Trebuie ţinut minte acest lucru, deoarece lângă mine mulţi
au încredere şi eu vorbesc metaforic - poţi deveni o victimă a imaginaţiei.

“Imaginazione". Fii atent la această boală.

Deşi noi spunem “mintea este strălucitoare ca lumina esenţială”, aceasta este dincolo de toate cuvintele şi
toate simbolurile.

Deşi mintea este goala in esenţa, toate lucrurile sunt îmbrăţişate şi conţinute de ea.

Aceste afirmaţii par contradictorii: spui. că mintea este goală şi în momentul următor spui că ea conţine
totul.
De ce aceste contradicţii?
Aceasta este natura întregii experienţe religioase, trebuiesc folosite metaforele - şi trebuie să fii imediat
foarte atent să nu devii o victimă a acestor metafore.

Ea este goală în esenţă, dar conţine toate lucrurile. Când devii total gol, doar atunci vei ti umplut, satisfăcut.
Când tu nu mai eşti, doar atunci vei fi pentru prima oară.

lisus spune: “Dacă te pierzi pe tine, te vei câştiga. Dacă te păstrezi pe tine, te vei pierde. Dacă mori, te vei
renaşte. Dacă poţi să te eclipsezi total, vei deveni etern, vei deveni chiar eternitatea."

Acestea sunt toate numai metafore - dar dacă ai încredere, dacă iubeşti, dacă îi permiţi inimii să fie deschisă,
atunci vei fi capabil să înţelegi.
Această înţelegere depăşeşte toată înţelegerea. Nu este ceva intelectual, este ceva de la inimă la inimă. Este
o abilitate ca să înţelegi.
Această înţelegere depăşeşte toată înţelegerea. Nu este ceva intelectual, este ceva de la inimă Ia inimă. Este
o energie ce sare de la o inimă la alta.

Eu sunt aici şi încerc să vorbesc pentru fiecare, dar acest lucru este secundar.

Lucrul fundamental este că, dacă eşti deschis eu pot curge în tine.
Dacă vorbele mele pot ajuta măcar cu atât, atunci vei deveni din ce în ce mai deschis, atunci cuvintele mele
şi-au făcut datoria.
Eu nu încerc să îţi spun ceva, ci doar încerc să te fac mai deschis - asta este îndeajuns.

Atunci pot curge în tine... si până când nu mă guşti, nu vei fi capabil să înţelegi ceea ce spun.

CAPITOLUL IV – FII GOL, PRECUM UN BAMBUS

Cântecul continuă:
„Nu face nimic cu corpul decât relaxeaza-te; închide ferm gura şi rămâi tăcut; goleşte-ţi mintea şi nu te gândi
la nimic. La fel ca un bambus gol, odihneşte-te în linişte.
Nedând şi neluând, odihneşte-ti mintea. Mahamudra este ca o minte ce nu se agaţă de nimic. Astfel
practicând, în timp vei atinge starea de buddha.”

MAI ÎNTÂI, NATURA ACTIVITĂŢII şi tendinţele ascunse in ea trebuiesc bine înţelese, altminteri nu este posibilă
nici un fel de relaxare. Chiar dacă vrei să te relaxezi, va fi imposibil dacă nu ai observat, dacă nu ai urmărit,
dacă nu ai realizat natura activităţilor tale, deoarece activitatea nu este un fenomen simplu.

Mulţi oameni vor să se relaxeze, dar nu pot.

Relaxarea este ca o înflorire: nu o poţi forţa. Va trebui să înţelegi întregul fenomen - de ce eşti atât de activ,
de ce există atât de multă ocupaţie, de ce eşti obsedat de ea.

Ţine minte două cuvinte: unul este “acţiune”- şi celălalt este “activitate".

Acţiunea nu este activitate; activitatea nu este acţiune.

Natura lor este diametral opusă.

Acţiunea se produce atunci când o cere situaţia - tu acţionezi, tu răspunzi.
Activitatea se produce atunci când situaţia nu mai contează, nu este un răspuns; eşti atât de agitat în interior
încât situaţia nu este decât o scuză pentru a fi activ.

Acţiunea apare dintr-o minte tăcută - ea este cel mai frumos lucru din lume.
Activitatea apare dintr-o minte agitată - este ceva urât.

Acţiunea apare când este necesară; activitatea este neimportantă. Acţiunea este spontană, este de la
moment la moment; activitatea este încărcată, împovărată de trecut. Aceasta nu este un răspuns la
momentul prezent, mai degrabă este o eliberare în prezent a agitaţiei pe care o ai, a întregii poveri din trecut.
Acţiunea este creativă.

Activitatea este foarte, foarte distructivă - te distruge pe tine şi pe alţii.

Încearcă să observi subtilele distincţii ce există între ele.

De exemplu, îţi este foame şi mănânci - aceasta este o acţiune.
Nu îţi este foame, nu simţi deloc foamea şi totuşi mănânci - asta este activitate. Acest mâncat este ca o
violenţă: distrugi mâncarea, îţi încleştezi dinţii si distrugi mâncarea; acest lucru te eliberează puţin de agitaţia
interioară. Tu mănânci nu din cauzaa foamei, ci doar din cauza unei necesităţi interioare, o tendinţă de a li
violent.

În lumea animală, violenţa este asociată cu gura şi membrele sale, cu dinţii şi ghearele sale; acestea două
sunt lucrurile cele mai violente ce predomină în lumea animală.

Când mănânci, aceste două lucruri sunt asociate: cu mâna iei mâncarea şi cu gura o mesteci - violenţa este
eliberată. Dar acolo nu există foamea; aceasta nu este o acţiune, este o boală. Această activitate este o
obsesie.
Dar bineînţeles, nu poţi mânca mereu în felul acesta. Aşa că oamenii au inventat tot felul de trucuri: vor
mesteca gumă, vor fuma - acestea nu au nici o valoare nutritivă, sunt doar nişte substituenţi, dar în ceea ce
priveşte violenţa sunt necesare.

In om ce stă şi mestecă gumă de mestecat - ce face el? Omoară pe cineva. În minte, dacă este conştient, îşi
poate da seama dacă nu cumva are vreo fantezie de acest gen - şi el mestecă: o acţiune în sine foarte
inocentă.
Nu faci rău nimănui - dar este foarte periculoasă pentru tine, deoarece pari a fi complet inconştient de ceea
ce faci.

Un om care fumează - ce face? Într-un fel ceva foarte inocent: doar inspiri şi expiri fum; un fel de
"pranayama" bolnavă şi un fel de ritual secular. El nu face decât să tragă fum, să scoată fum, să inspire, să
expire fum - este ca un cerc. Prin fumat el face un fel de incantaţie ritmică. Asta pe moment linişteşte;
agitaţia sa interioară este puţin domolită.
Dacă vorbeşti cu o persoană şi, ţine minte mereu acest lucru - aproximativ sută la sută este adevărat - la un
moment dat aceasta începe să îşi caute ţigările, înseamnă că este deja plictisită, acum trebuie să o laşi în
pace. Ea ar fi vrut să te dea afară, dar nu poate face aşa ceva, ar fi ceva prea nepoliticos. Atunci începe să îşi
caute ţigările; prin aceasta spune: “Gata! M-am săturat.” În lumea animală ar fi sărit pe tine, dar nu poate -
acum este o fiinţă umană, civilizată. Sare pe ţigară şi începe să fumeze. Acum nu îşi mai ace griji de tine, este
închis în incantaţia fumatului. Aceasta aparent linişteşte.

Însă această activitate arată că eşti obsedat. Nu poţi rămâne tu însuţi, nu poţi rămâne tăcut, nu poţi rămâne
inactiv.
Prin activitate îţi arunci nebunia, boala.

Acţiunea este minunată, acţiunea vine ca un răspuns spontan; viaţa are nevoie de răspunsuri. Trebuie să
acţionezi în fiecare moment, dar această activitate vine prin momentul prezent. Îţi este foame şi cauţi
mâncare. Îţi este sete şi te duci ia fântână. Îţi este somn şi te duci să te culci... Acţionezi datorită unei situaţii
totale. Acţiunea este spontană si totala.

Activitatea nu este niciodată spontană, ea apare din trecut. Poate că ai acumulat-o de mulţi ani şi ea
explodează în prezent. Mintea însă este foarte şireată şi va găsi mereu motive şi raţionalizări pentru
activitate. Mintea va încerca întotdeauna să dovedească că aceasta nu este activitate, ci că este acţiune, că
era ceva necesar.
Brusc izbucneşti în furie. Oricine îşi poate da seama că nu era nevoie de aşa ceva, că situaţia nu impunea
acest lucru, că nu era ceva necesar - numai tu nu poţi vedea.
Oricine altcineva simte: "Ce faci? Nu era nevoie de aşa ceva. De ce eşti atât de înfuriat?'’ Dar tu vei găsi
raţionalizări, vei arăta că era nevoie de aşa ceva.

Aceste raţionalizări te ajută să rămâi inconştient faţă de propria ta nebunie.

Acestea sunt lucrurile pe care Gurdjieff le-a denumit “tampoane".

Tu creezi în jurul tău tampoane ale raţionalizării pentru a nu realiza cu adevărat situaţia. Tampoanele sunt
folosite la trenuri, la vagoanele de cale ferată - între două vagoane - astfel că, dacă trenul se opreşte brusc,
acestea să atenueze şocul produs - aceste tampoane absorb şocul. Activitatea ta este în permanenţă ceva
fără importanţă, dar tampoanele raţionalizării nu te lasă să vezi situaţia. Tampoanele te orbesc - şi acest tip
de activitate continuă în permanenţă.
Dacă există această activitate, nu te poţi relaxa. Cum ai putea să te relaxezi? - acolo există o necesitate
obsedantă să faci ceva, orice ar fi.

Există peste tot în lume mulţi proşti care spun: “O minte goală este atelierul Necuratului." Nu este.
O minte goală este atelierul Domnului.
O minte goală este cel mai minunat lucru de pe pământ, cel mai pur lucru - deoarece cum ar putea o minte
goală să fie atelierul Necuratului? Necuratul nu poate intra într-o minte goală, imposibil! EI nu poate intra
decât într-o minte care este obsedată de activitate - atunci forţele răului poate lua conducerea şi îţi poate
arăta tot felul de căi şi de metode de a fi din ce în ce mai activ. Diavolul nu spune niciodată. “Relaxează-te!”

El spune, “De ce îţi pierzi timpul? Fă ceva, omule! Mişcă-te! Viaţa trece - fă ceva!”
Şi toţi marii învăţători care au ajuns la adevărul vieţii, au realizat faptul că o minte goală face loc Divinului să
se reverse în tine.
Necuratul se poate folosi de gânduri, nu de o minte goală. Cum ar putea el folosi o minte vidă? Nu va îndrăzni
să vină prea “aproape", deoarece goliciunea îl va ucide. Dar dacă eşti plin de tendinţa de a acţiona implicat,
atunci Necuratul va prelua conducerea şi te va ghida cum vrea - atunci el va fi singurul ghid.
Aş vrea să spun că acest proverb este absolut greşit.
Probabil este chiar opera Necuratului însuşi.

Trebuie urmărită această obsesie care te îndeamnă la activitate. Şi va trebui să urmăreşti asta în propria ta
viaţă, pentru că indiferent ce spun eu sau Tilopa, nu va avea nici un sens dacă nu observi singur acest fapt: că
activitatea este nerelevantă, nu este necesară. De ce o faci?

Călătorind, am văzut mulţi oameni care făceau mereu şi mereu acelaşi lucru. Stau cu cineva în tren timp de
24 de ore şi acesta va citi din nou şi din nou acelaşi ziar, ne mai găsind altceva de făcut. Într-un compartiment
de tren nu prea există posibilitatea de activitate şi atunci el va citi mereu acelaşi ziar, iar eu privesc. Ce face
acest om?

Un ziar nu este Biblia sau Gita. Poţi citi Gita de multe ori, deoarece de fiecare dată poţi descoperi o nouă
semnificaţie. Dar un ziar nu este Gita: odată ce l-ai văzut este terminat! Nu merită să fie citit nici măcar o
dată şi oamenii continuă să îl citească mereu şi mereu. Care este problema? Este o necesitate? Nu - ei sunt
obsedaţi; ei nu pot rămâne tăcuţi, contemplativi. Este imposibil - calmul, starea meditativă este ca moartea
pentru ei. Trebuie să fie activi, intr-o continuă mişcare.

Călătoriile pe care le-am făcut mulţi ani la rând mi-au dat posibilitatea să urmăresc oamenii fără ca ei să
observe, deoarece uneori eram în compartiment doar cu o singură persoană şi aceasta încerca să mă facă
prin tot felul de metode să vorbesc cu ea, iar eu nu răspundeam decât prin da sau nu; atunci renunţa la idee.
Apoi doar urmăream - un experiment minunat, ce nu necesită nici un efort.

Îl urmăream: deschidea valiza - şi observam că nu făcea nimic - se uita în ea şi apoi o închidea. Apoi
deschidea fereastra şi o închidea; apoi se uita iarăşi pe ziar, apoi fuma, apoi iarăşi deschidea valiza, rearanja
lucrurile, după aceea iarăşi se ducea la fereastră. Ce face? Şi de ce? O nevoie interioară, ce tremură în el, o
stare de agitaţie a minţii. Trebuie să facă ceva, altminteri este pierdut. El poate este un om activ, acum însă
există un moment în care se poate relaxa - dar nu poate, vechiul obicei persistă.

Se spune că Aurangzeb, un împărat mogul, şi-a încarcerat tatăl. Tatăl său, Shah Jehan este cel care a construit
templul Taj Mahal. Fiul său l-a detronat şi l-a închis. Se spune, este scris şi în autobiografia lui Aurangzeb, că
după câteva zile acesta nu era îngrijorat de captivitate, lui i se dădea tot ce are nevoie, i se asigura tot
confortul. Şi nici nu era în închisoare, ci într-un palat la fel ca şi înainte - acolo avea tot ce îi trebuia. Un singur
lucru îi lipsea si acesta era activitatea – nu putea face nimic.
Si atunci i-a spus fiului său: "Este aproape in regulă, mi-ai dat cam tot ce am nevoie. Un singur lucru vreau să
il faci si iti voi fi vesnic recunoscator: trimite-mi 30 de băieţi, vreau sa ii invâţ.”

Aurangzeb nu a putut crede: “Ce sa faca tatăl meu cu 30 de băieţi?” El nu a arătat niciodată că ar fi avut
înclinaţie pedagogică, nu a fost interesat niciodată de educaţie. Ce s-a întâmplat cu el? Dar totuşi i-a
îndeplinit dorinţa. Acum tatăl a devenit iarăşi împărat - asupra a 30 de băieţi.
Poţi observa la clasele primare ca profesorul este aprope un imparat; le poate ordona să se aseze si ei se vor
aseza; le poale ordona să se ridice si se vor ridica. La fel şi împăratul, acela a creat acolo aceeasi situaţie ca la
curtea sa: vechiul obicei, vechiul drog de a ordona.
Psihologii presupun ca profesorii sunt de fapt nişte politicieni. Bineinteles că aceştia nu sunt destul de
increzatori in ei pentru a intra în politică, si atunci se duc la scoală, iar acolo vor deveni preşedinţi, prim-
ministri. impăraţi. Ei forţează şi comandă nişte copii mici.

Psihologii cred deasemenea că profesorii au si o inclinatie spre sadism, le place să tortureze. Iar pentru
aceasta nu poti găsi un loc mai bun decat o şcoala primară. Acolo poti tortura copiii inocenţi şi poti face asta
pentru binele lor, de dragul Ior. Poti observa si singur! Am fost in şcolile primare şi am urmărit invatatorii.
Psihologii doar cred - eu sunt sigur ca mulţi profesori sunt aproape sadici. Nu poti găsi victime mai inocente
decât copiii: ei nu au niciun fel de arme, nu pot riposta: sunt atat de slabi si de neajutoraţi - si profesorul este
ca un împărat pentru ei.

Aurangzeb scrie in autobiografia sa: “Tatal meu. doar datorită vechilor obiceiuri, încă mai vrea să pretindă ca
este imparat. aşa ca îl las in pace sa se- păcaleasca singur, nu este nimic rau in asta. li trimit treizeci de baieti,
sau trei sute, oricăti doreşte. Poate să aiba o madersa, o şcoala mica si sa fie fericit.”

Activitatea se produce atunci cand actiunea nu are nicio importanta. Priveste in tine si ai sa vezi: 90% din
energie este consumata in tot felul de activitati. Si, datorita acestui lucru, cand apare momentul actiunii, nu
mai ai niciun un fel de energie. O persoană relaxata isi conserva energia si când apare momentul acţiunii,
toata fiinta sa poate curge in aceasta. De aceea acţiunea este totală.
Activitatea este întotdeauna făcută cu jumătate de inima, deoarece cum ai putea sa te pacalesti in mod
absolut? Chiar si tu stii ca este ceva inutil. Chiar şi tu eşti conştient ca faci asta din cauza unor motive
interioare, care nu iti sunt nici tie clare, sunt chiar foarte vagi.

Poti schimba activitatile, dar pana cand acestea nu sunt transformate in actiuni asta nu va ajuta la nimic.
Unii vin si imi spun ca vor sa se lase de fumat. Bine, si daca opresti acest viciu, vei incepe sa faci altceva –
deoaprece cu siguranta problema nu se elimină schimbând viciul. Poate ca vei începe să mesteci guma,
tutun; şi sunt lucruri chiar mult mai periculoase
Poate ca esti un prost, dar nu eşti un om atât de violent; nu eşti distructiv faţă de alţii. Dacă nu mai fumezi,
sau daca nu mai mesteci guma, atunci ce vei face? Gura ta are nevoie de activitate, este violenta. Atunci vei
vorbi, vei vorbi continuu; taca-taca-taca - iar asta este chiar mai periculos!
Trebuie sa elimini complet cauza care genereaza aceste vicii, nu sa le schimbi cu altele.

Soţia lui Mulla Nasruddin a venit ieri. Ea vine foarte rar să mă vadă, iar cand vine înţeleg imediat ca este
vorba despre o criza. Asa că am întrebat: „care este problema?”.
I-au trebuit treizeci de minute si mii de cuvinte ca să imi spună: “Mulla Nasruddin vorbeşte in somn, asa ca d-
ami o sugestie – ce trebuie facut? El vorbeste prea mult si este difícil să mai dormi cu el in camera. Şi ţipă si
spune tot felul de cuvinte urate.”
Iar eu i-am spus: „Nu este nimic de facut. Trebuie doar ca tu să ii dai si lui şansa să mai spună şi el cate ceva
atunci când sunteţi amândoi treji."

Oamenii vorbesc in continuu. Ei nu dau o sansa altcuiva să mai vorbească. Vorbitul este tot un viciu, la fel ca
fumatul. Daca vorbesti 24 de ore... şi chiar faci acest lucru: in timp ce esti treaz chiar vorbesti; după care
corpul oboseşte si adormi, dar vorbirea continua.
Tot timpul vorbesti, si vorbesti, si vorbesti. Asta este ca si mestecatul gumei, deoarece fenomenul este
acelasi: gura are nevoie de mişcare. Iar vorbitul este activitatea de baza, deoare aceasta este prima activitate
pe care ai inceput-o in viata.
Copilul se naste. El trebuie sa suga din sanul mamei – aceasta este prima actiune si este fundamentala. Si
fumatul, intr-o anumita masura, iti aminteste de acele momente linistite cand sugeai la sanul mamei.
Daca nu ti se permite sa fumezi, sa mesteci guma, sau orice altceva, atunci vei vorbi, si asta este mult mai
periculos, deoarece asa iti arunci gunoaiele tale spre mintile altor oameni.

Poti ramane tacut pentru o perioada mare de timp? Psihologii spun ca daca poti sta tacut trei saptamani, vei
incepe sa vorbesti cu tine insuti.
Atunci vei fi divizat in doua: vei vorbi, si tot tu vei asculta. Iar daca ramai tacut timp de trei luni, vei fi gata sa
mergi la o casa de nebuni, deoarece atunci nu te va mai interesa daca acolo se află sau nu cineva: vei vorbi şi
nu numai atât, tot tu vei şi răspunde - acum eşti complet, acum nu mai depinzi de nimeni.
Devii un lunatic.

Un lunatic este o persoană a cărui lume este restrânsă în el însuşi. El este vorbitorul şi tot el este ascultătorul;
el este actorul şi spectatorul - el este totul, întreaga lume este restrânsă în el însuşi.
Acesta este divizat în multe părţi şi totul a devenit fragmentar. De aceea, oamenilor le este frică de tăcere - ei
ştiu că pot înnebuni. Şi dacă îţi este frică de tăcere, asta înseamnă că ai o minte febrilă, obsesivă, bolnavă,
care cere în continuu să fie activă.

Activitatea este o evadare din tine, în acţiune esti tu; în activitate ai fugit de tine - este un drog; în activitate
uiţi de tine şi atunci când uiţi de tine nu mai există griji, suferinţe, anxietăţi. De aceea ai nevoie sa fii mereu
activ, să faci una sau alta, dar să nu te afli niciodată într-o stare de non-activitate.

Acţiunea este bună. Activitatea este o greşeală.

Găseşte distincţia în tine însuţi: ce este activitatea şi ce este acţiunea? - acesta este primul pas.
Al doilea pas este acela de a fi mai bine angrenat în acţiune, în aşa fel încât toată energia ta să fie în acţiune;
şi oricând apare activitatea să fii mai atent la ea, să o urmăreşti mai mult. Dacă eşti conştient, activitatea
încetează, energia este păstrată şi aceeaşi energie devine acţiune.

Acţiunea este spontană. Nu este ceva pregătit, nu este ceva prefabricat. Ea nu îţi dă nici o şansă să faci o,
pregătire, o repetiţie. Acţiunea este întotdeauna nouă şi proaspătă la fel ca picăturile de rouă.

Şi o persoană de acţiune este de asemenea proaspătă şi tânără. $

Corpul poate îmbătrâni, dar prospeţimea sa continuă. Corpul poate chiar muri, dar tinereţea spirituală a
fiinţei continuă. Corpul poate dispărea, dar fiinţa rămâne - deoarece Dumnezeu iubeşte tinereţea şi
prospeţimea.
Înlătură din ce în ce mai mult activitatea. Dar cum o poţi înlătura?
Poţi să faci şi din acest lucru o obsesie.

La fel s-a întâmplat cu călugării din mănăstiri: înlăturarea activităţii a devenit obsesia lor. Ei fac în
permanenţă ceva pentru a o înlătura: rugăciuni, meditaţii, yoga, una, alta - dar acestea realizate fără o stare
de permenentă luciditate sunt tot activităţi. Nu o poţi înlătura în acest mod; va intra pe uşa din dos.

Fii conştient. Simte diferenţa dintre acţiune şi activitate. Şi când activitatea pune mâna pe tine - de fapt asta
trebuie numită posesivitate: când activitatea te posedă ca o fantomă - este o fantomă care vine din trecut;
este moartă - si tu devii înfierbântat.
Atunci trebuie să devii conştient; asta este tot ce poţi face. Urmăreşte- o. Chiar dacă va trebui să o efectuezi,
fă-o cu o conştientizare deplină. Fumează, dar fumează foarte încet, cu o deplină conştientizare astfel ea să
poţi vedea ce faci.

Dacă poţi urmări fumatul, brusc într-o zi ţigarea îţi va cădea dintre degete, deoarece ţi se va revela întreaga
absurditate a acelui lucru.
Este pur şi simplu stupid, prostesc, o idioţenie! Când realizezi asta, ea va cădea singură. Nu o poţi arunca,
deoarece aruncarea este şi ea tot o activitate. De aceea spun că va cădea pur şi simplu, exact cum cade din
copac o frunză uscată, la fel va cădea şi ţigara dintre degetele tale.

Lasă lucrurile să cadă, nu le arunca tu.

Lasă activitatea să dispară, nu o forţa să dispară - deoarece chiar acest efort este aceiaşi activitate într-o altă
formă.
Urmăreşte, fii atent, conştient şi vei experimenta un fenomen miraculos: ceva se dizolvă de la sine, fără să
rămână nici un fel de urmă. Dacă forţezi, atunci acolo va rămâne o urmă, o cicatrice. Atunci te vei lăuda
mereu că ai fumat timp de 30 de ani şi că ai renunţat dintr-o dată la fumat.
Acum, această laudă este fructul fumatului; vorbind despre. asta faci acelaşi lucru - nu mai fumezi, dar
vorbeşti prea inult despre renunţarea la fumat. Buzele se află din nou în activitate, gura funcţionează iarăşi,
irosirea energiei continuă.

Dacă un om înţelege cu adevărat, atunci lucrurile vor dispare de la sine - şi atunci nu vor mai exista laude de
genul: “Am renunţat la ..." Acesta a dispărut singur! Nu tu l-ai făcut să se dizolve.
Ego-ul nu este întărit prin această dispariţie. Iar atunci vor începe să apară din ce în ce mai multe acţiuni. Ori
de câte ori apare posibilitatea de a acţiona total, nu o pierde, nu şovăi - acţionează.
Acţionează mai mult şi lasă activităţile să dispară de la sine. Treptat vei fi transformat. Aceasta necesită timp,
însă nu trebuie să existe nici o grabă.

Acum sutrele:
„Nu face nimic cu corpul decât relaxează-te; închide ferm gura şi rămâi tăcut:”

„Nu face nimic cu corpul decât relaxează-te.”

Acum poţi înţelege ce înseamnă relaxarea. Înseamnă să nu existe în tine nici o tendinţă de activitate.

Relaxarea nu înseamnă să stai întins ca un mort; şi nici nu poţi să stai ca un mort - poţi doar pretinde asta.
Cum poţi sta ca un mort?
Tu eşti viu; nu poţi decât pretinde că eşti mort. Relaxarea îţi apare doar când nu există nici o tendinţă pentru
activitate; energia este acasă şi nu se mişcă nicăieri.
Dacă apare o anumită situaţie, voi acţiona, asta este tot, dar nu vei găsi vreo scuză pentru a acţiona. Eşti
împăcat cu tine însuţi. Relaxarea înseamnă să te aţii acasă.

Acum câţiva ani am citit o carte ce se numea : “Trebuie să te relaxezi".

Este pur şi simplu absurd, deoarece “trebuie" este împotriva relaxării.

"Trebuie" înseamnă o activitate, este o obsesie. Oriunde există un “trebuie", în spatele său se ascunde o
obsesie.
în viaţă există acţiuni, dar nu există “trebuie" pentru că altfel acest “trebuie" ar crea numai nebunie.
“Tu trebuie să te relaxezi" - acum relaxarea a devenit o obsesie. Va trebui să faci o postură, să te întinzi şi să
sugestionezi corpul să se relaxeze - de la degetele picioarelor la creştetul capului - trebuie să le spui
degetelor, “Relaxaţt-vă!" şi apoi să continui în tot corpul.

De ce “trebuie"? Relaxarea apare doar când în viaţa ta nu există nici un “trebuie". Relaxarea nu este doar a
corpului, nu este doar a minţii, ci este a întregii tale fiinţe.

Te aflii prea mult în activitate şi bineînţeles că eşti obosit, risipit, uscat, rigid, îngheţat.
Energia-vieţii nu se mai mişcă. Acolo nu mai există decât bariere. Si ori de câte ori faci ceva apare şi nevoia de
relaxare.

De aceea sunt scrise în fiecare lună atât de multe cârti despre relaxare, dar eu nu am văzut niciodată o
persoană care a ajuns să se relaxeze citind o carte despre relaxare - din contră a devenit chiar mai agitata,
mai haotică, deoarece a rămas tot tensionată.
In ea există obsesia de a fi activă. Deşi boala se află în continuare acolo, ea pretinde că se afla într-o stare de
relaxare doar pentru că se întinde pe jos. În interior este numai agitaţie, este un vulcan gata să erupă, dar
consideră că se relaxează urmând instrucţiunile dintr-o carte. Cum să se relaxeze?

Nu există nici o carte care să te ajute să te relaxezi - până când nu îţi “citeşti" propria fiinţă interioară, dar
atunci relaxarea nu mai este o trebuinţa.

Relaxarea este o absenţă, o absenţă a activităţii, nu a acţiunii.

Deci nu este nici o nevoie să te duci în Himalaya. Câţiva au tăcut asta: pentru a se relaxa, ei s-au dus în
Himalaya. Ce nevoie este să te duci acolo? Nu acţiunea trebuie înlăturată, pentru că dacă faci asta, atunci
înlături viaţa. Atunci vei fi mort şi nu relaxat. Deci în Himalaya vei găsi “sfinţi" care sunt morţi, nu relaxaţi.
Aceştia au fugit de viaţă, de acţiune.

Aceasta este esenţa: activitatea trebuie să dispară şi nu acţiunea. Aparent poţi spune că ai renunţat la
amândouă şi să fugi în Himalaya, asta este uşor.
Sau mai este uşor un alt lucru: poţi continua activităţile şi să te forţezi în fiecare dimineaţă sau în „fiecare
seară să te relaxezi câteva minute. Poate că nu înţelegi complexitatea minţii umane, mecanismul ei.
Relaxarea estes o stare. Nu o poţi forţa să apară. Doar înlătura negativitatile, obstacolele şi ea va apare, se va
ridica singură la suprafaţă.

Ce faci când te duci noaptea la culcare? Faci ceva? Dacă faci, atunci vei fi bolnav de insomnie.
Ce faci? Doar te întinzi şi adormi. Nu există o “activitate” pentru culcare.
Dacă “faci" ceva, atunci îţi va fi imposibil să adormi.
De fapt. tot ce este necesar pentru a adormi este întreruperea mentală a continuităţii activităţilor zilnice.
Asta este tot! Când în minte nu există activitate, mintea se relaxează şi adoarme. Dacă faci ceva pentru a
adormi, te voi alia în dilemă, atunci somnul va deveni imposibil. Activitatea nu este necesară absolut deloc.

Tilopa spune: „Nu face nimic cu corpul, decât relaxează-te”. Nu face nimic inutil! - nu este nevoie decât de
absenta activităţii. Şi cum va aparea?
Aceasta va aparea prin înţelegere. înţelegerea este singura disciplină. înţelege-ţi activităţile şi brusc, chiar în
mijlocul activităţii, dacă devii conştient, aceasta se va opri. Dacă devii conştient de ce o faci, ea se va opri.
Despre această oprire vorbeşte Tilopa: „Nu face nimie cu corpul, doar relaxează-te.”.

Ce este relaxarea?
Este o stare în care energia ta nu se mai duce nicăieri, nici în trecut şi nici în viilor - ea este doar acolo cu tine.
Eşti îmbrăţişat, eşti cufundat în lacul tăcut al energiei tale, în căldura sa. Acest moment este totul. Nu există
alt moment.
Timpul se opreşte - si atunci apare relaxarea. Dacă acolo este timp, înseamnă că nu este relaxare. Pur şi
simplu timpul se opreşte: nu mai există nici un fel de timp. Acest moment este totul.
Tu nu mai ceri nimic, doar te bucuri de el. Te poţi bucura de lucrurile obişnuite deoarece ele sunt frumoase.

De fapt, nimic nu este obişnuit, banal - dacă Dumnezeu există, atunci totul este extraordinar.

Oamenii vin şi mă întreabă: .“Crezi în Dumnezeu?"

Eu le răspund:
“Da, pentru că totul este atât de extraordinar încât cum ar putea să existe fără o profundă conştiinţă? Chiar şi
lucrurile mărunte... Mergi pe o pajişte când roua încă nu s-a evaporai şi doar simţindu-te total acolo - covorul
de iarbă, atingerea sa, răcoarea picăturilor de rouă, vuitul de dimineaţă, răsăritul soarelui - eşti fericit.
Ce nevoie ai de mai mult, pentru a fi fericit? Este posibil mai mult pentru a fi fericit? Doar întinzându-te
noaptea pe răcoarea aşternutului de pe pat, simţi materialul; simţi că cearşaful devine din ce în ce mai cald şi
tu eşti înfăşurat în întuneric, tăcerea nopţii.... Cu ochii închişi te simţi pur şi simplu pe tine. Ce nevoie, ai de
mai mult? Este chiar prea mult - acolo răsare o recunoştinţă profundă: asta este relaxare.

Prin relaxare simţi că acest moment este mai mult decât suficient, mai mult decât poţi cere şi decât poţi
aştepta.
Nu mai ai nimic de cerut, totul este mai mult decât suficient, mai mult decât poţi dori - atunci energia nu se
mai duce nicăieri. Aceasta devine ca un iaz liniştit. Te dizolvi în propria ta energie.
Acest moment este relaxare.

Relaxarea nu este nici a corpului şi nici a minţii, este a totalului.

De aceea, toţi boddhisattva-şii spun mereu: ‘“Fii fără dorinţe” - pentru că ei ştiu că în momentul în care există
o dorinţă, nu te poţi relaxa. Ei continuă să spună mereu şi mereu: “îngroapă-i pe morţi" - deoarece nu te poţi
relaxa dacă eşti prea îngrijorat de trecut. Ei repetă mereu: “Bucura-te de acest moment."

Lisus spune: “Priveşte crinii. Uită-te la crinii de pe câmp - ei nu trudesc şi totuşi sunt frumoşi, splendoarea lor
este mai mare ca cea a Regelui Solomon. Ei sunt învăluiţi de o aromă şi un parfum mult mai minunat decât a
fost vreodată Solomon. Uite, priveşte crinii!"

[Si Andy ma intreaba in timp ce citesc: „In ce an a murit Iisus Cristos?”. :D ]

Ce spune el, Iisus?

Doar: “Relaxează-te! Nu trebuie să trudeşti pentru asta - de fapt ţi se asigură totul.”

Lisus spune: “Dacă EI se îngrijeşte de păsările cerului, de animale, de copaci şi plante, atunci tu de ce eşti
îngrijorat? Nu va avea EI grijă şi de tine?”
Asta este relaxare. De ce eşti atât de îngrijorat de viitor? Priveşte crinii, urmăreşte crinii şi devino ca ei - apoi,
relaxează-te. Relaxarea nu este o postură, ci o transformare totală a energiei tale.

Energia poate avea două dimensiuni.

- Una este motivată, care merge undeva, are un scop; acest moment este doar un mijloc, iar ţelul se
află în altă parte.

Aceasta este o dimensiune a energiei tale, o dimensiune a activităţii, orientată spre un ţel.
Atunci toate nu sunt decât nişte mijloace; ceva trebuie să faci ca să ajungi la scopul tău, după care te vei
relaxa.
Dar pentru acest tip de energie, scopul nu va veni niciodată, deoarece acest tip de energie continuă să
schimbe fiecare moment prezent într-un mijloc pentru obţinerea a ceva anume, a ceva viitor.
Ţelul rămâne mereu la orizont.
Tu continui să alergi spre el, dar distanţa între voi rămâne neschimbată.

- Există şi o altă dimensiune a energiei: această dimensiune este celebrarea nemotivată.

Scopul este aici, acum; ţelul nu se alia undeva, în altă parte. De fapt, ţelul eşti chiar tu.
De fapt, nu există o satisfacţie mai mare decât cea a momentului prezent - priveşte crinii.
Când tu eşti scopul şi acesta nu se mai află în viitor, când nu mai există nimic de atins sau de realizat, trebuie
doar să celebrezi ceea ce ai atins deja. Atunci acel ceva este deja acolo.
Asta este relaxarea, energia nemotivată.

Deci, pentru mine, există două tipuri de persoane:

Cei care celebrează şi cei ce sunt orientaţi spre un ţel.
Cei orientaţi spre un ţel sunt cei nebuni; ei înnebunesc pe zi ce trece şi îşi creează propria lor nebunie.
Nebunia îşi are momentul ei. Iar când au pătruns din ce în ce mai mult în ea - atunci ei sunt complet pierduţi.

Celălalt tip de persoană nu este orientată spre un scop - el nici nu este un căutător, este cel care se bucură,
celebrează.

Şi asta spun eu: Fii unul care celebrează!

Deja este suficient: florile au înflorit, păsările cântă, soarele este sus pe cer - celebrează!
Respiri şi trăieşti şi ai conştiinţă - celebrează!

Atunci te vei relaxa, atunci acolo nu va mai exista nici o tensiune, nici o suferinţă.
Întreaga ta energie devine mulţumire, gratitudine; întreaga ta inimă continuă să bată radiind o profundă
mulţumire - asta este rugăciunea: o inimă ce bate având un profund sentiment de recunoştinţă şi mulţumire.

„Nu face nimic cu corpul, decât relaxează-te.”

Nu este nevoie să faci nimic pentru asta.

Doar înţelege mişcarea energiei, mişcarea nemotivată a energiei. Ea curge, dar nu spre un ţel, ci ca o
celebrare. Ea se mişcă, dar nu spre un scop, ci se mişcă datorită propriei sale energii abundente.

Un copil dansează, şi sare, şi se învârte, şi fuge; întreabă-l: “Unde te duci?"

EI nu se îndreaptă spre nimic - pentru el vei arăta ca un prost.
Copiii întotdeauna îi cred proşti pe adulţi. Ce întrebare fără sens: “Unde te duci?"

Este vreo nevoie să te îndrepţi undeva? Un copil nu îţi poate răspunde la întrebare, deoarece aceasta pentru
el este irelevantă. El nu se îndreaptă nicăieri. Doar va ridica din umeri şi va spune: "Nicăieri."
Atunci, mintea orientată spre scop va întreba: “Atunci de ce alergi?" - deoarece pentru noi, o acţiune este
importantă doar când conduce la ceva.

Iar eu spun că nu ai unde să mergi: aici este totul, întreaga existenţă culminează în acest moment, converge
în acest moment.
Întreaga existenţă curge deja în acest moment; tot ce există curge în acest moment - este aici, acum. Un copil
doar se bucură de ea. El are prea multă. Aleargă nu pentru că trebuie să ajungă undeva, ci pentru că are prea
multă - trebuie să alerge.

Acţionează nemotivat, totul să fie doar o revărsare a energiei tale.

Împărtăşeşte, dar nu negocia, nu face târguri.

Dă pentru că ai, nu da pentru a lua înapoi - deoarece atunci te vei afla in mizerie.

Toti comercianţii merg in iad. Dacă vrei sa ii găseşti pe cei mai mari afacerişti şi pe cei mai mari comercianţi,
atunci îi vei găsi pe toţi in iad.
Raiul nu este pentru comercianţi. Raiul este pentru cei care celebrează.

In teologia creştină s-a pus mereu şi mereu întrebarea: „Ce fac îngerii in rai?’’
Asta este o întrebare relevantă doar pentru cei orientaţi spre scop. Nimic nu se face, nu este nimic de făcut.

Cineva l-a întrebat pe Meister Eckhart: "Ce fac îngerii în rai?”

EI a răspuns: "Eşti prost? Raiul este un loc în care să celebrezi. Ei nu fac nimic. Doar celebrează - măreţia,
poezia, gloria Divinului, ei celebrează. Ei cântă, şi dansează, şi celebrează."

Dar nu cred că acel om a fost satisfăcut de răspunsul lui Eckhart, deoarece pentru noi o activitate are sens
doar atunci când conduce undeva anume, când are un scop.

Ţine minte, activitatea este orientată spre un ţel bine definit, iar acţiunea nu este.
Acţiunea este o revărsare a energiei: acţiunea există doar în acest moment; este un răspuns nerepetat si
nepregătit.
Întreaga existenţă se întâlneşte în tine. se confruntă cu tine şi acolo apare un răspuns. Păsările cântă şi tu
începi să cânţi - nu este o activitate. Aceasta se întâmplă brusc. Vezi brusc că se întâmplă, că ai început să
cânţi - asta este acţiune.

Iar dacă devii din ce în ce mai angrenat în acţiune şi mai puţin ocupat cu activităţi, viaţa ta se va transforma şi
va deveni o relaxare profundă. Atunci tu "faci” ceva, dar rămâi relaxat.
Un buddha nu este niciodată obosit. De ce? - deoarece el nu este un activist, un executant. Orice are, el
dăruieşte, el revarsă.

Nu face nimic cu corpul, decât relaxează-te; închide ferm gura şi rămâi tăcut.

Gura este cu adevărat foarte, foarte importantă, deoarece aici este locul unde a apărut prima oară
activitatea; buzele au început prima activitate. Începutul activităţii se află în zona gurii: ai respirat, ai plâns, ai
căutat sânul mamei. Gura rămâne mereu într-o activitate frenetică.
De aceea Tilopa sugerează: "înţelege activitatea. înţelege acţiunea, relaxează-te şi...închide ferm gura.”

Ori de câte ori stai jos pentru a medita, ori de cate ori vrei să fii tăcut, primul lucru este să inchizi complet
gura. Dacă inchizi complet gura, limba atinge cerul gurii. închide gura complet - dar acest lucru nu poate fi
făcut decât daca ai urmărit ceea ce am spus până acum.

O poti face! închiderea gurii nu este un efort uriaş, Poti sta ea o statuie, avand gura complet închisă, dar asta
nu va opri ictivitatea. In interior, gândirea va continua şi daca aceasta continua, poţi simţi în buze vibraţiile ei
subtile.
Ceilalţi nu observă acest lucru deoarece vibraţiile sunt toarte subtile, dar dacă eşti atent vei observa că
buzele tremură puţin - un tremur toarte subtil.

Când te relaxezi eu adevărat, această vibraţie se opreşte. Tu nu vorbeşti, în interior nu mai există nici un fel
de activitate, închide ferm gura şi rămâi tăcut. Şi atunci nu gândi.

Ce vei face? Gândurile vin şi pleacă. Lasă-le să vină şi să plece - asta nu este o problemă.
Nu te implici: rămâi deoparte, eşti detaşat. Tu doar le urmăreşti cum vin şi pleacă, nu te îngrijorezi deloc de
ele, închizi gura şi rămâi tăcut.
Cu timpul, gândurile vor înceta în mod automat - pentru a persista ele au nevoie de cooperarea ta. Dacă
cooperezi vor apare, dacă lupţi ele vor fi acolo - deoarece ambele sunt nişte cooperări: una este în favoarea
lor şi alta împotrivă. Nu trebuie decât să priveşti, să urmăreşti.

Închiderea gurii este de mare ajutor.

Prin experienţă proprie pot spune că mai întâi trebuie să căşti: deschide gura cât poţi de mult, cască complet:
chiar până când începe să doară.
Fă acest lucru de două sau trei ori deoarece asta va ajuta mintea să rămână închisă o perioadă mare de timp.
Şi apoi pentru două sau trei minute, spune cu voce tare toate prostiile, nimicurile şi nonsensurile ce îţi trec
prin minte şi bucură-te de asta. După care poţi închide gura.

Întotdeauna este mai uşor să treci de la un pol la altul.

De exemplu, dacă vrei să îţi relaxezi mâna, este bine ca mai întâi să o încordezi cât se poate de mult.
încordează pumnul şi ţine-l cât mai încordat posibil, apoi te relaxezi - atunci vei obţine o relaxare mai
profundă a sistemului nervos.
Fă tot felul de gesturi, mutre, mişcări ale feţei, cască, spune tot felul de nonsensuri timp de două sau trei
minute - şi apoi opreşte-te. Această tensiune îţi va da o posibilitate mai mare de relaxare a buzelor şi gurii.
Închide gura şi fii doar un observator. Atunci va apare în tine o tăcere.

Există două tipuri de tăcere.

- Una este cea pe care o poţi impune asupra ta. Acesta însă este un lucru nociv, este o violenţă, este
ceva agresiv.
 - Apoi mai este un alt tip de tăcere, cea care coboară în tine, aşa cum coboară noaptea după zi.
Aceasta te învăluie, vine în tine.

Tu doar creezi posibilitatea, conjunctura şi ea apare. Închide gura, urmăreşte, nu încerca să fii tăcut. Dacă
încerci, poţi forţa asupra ta câteva secunde de tăcere, dar acestea nu vor avea nici un fel de valoare - în
interior vei continua să fierbi. Deci nu încerca să fii tăcut. Doar creează situaţia, pregăteşte solul, pune
sămânţa şi aşteaptă.

„Goleşte-ţi mintea şi nu te gândi la nimic.”

Ce vei face pentru a-ţi goli mintea? Gândurile vin şi tu priveşti, iar această privire trebuie să fie făcută cu
precauţie: atenţia trebuie să fie pasivă şi nu activă.

Acestea sunt nişte mecanisme subtile şi va trebui să înţelegi totul, pentru că altfel poţi da greş. Iar dacă nu
păşeşti unde trebuie, atunci întreaga acţiune se modifică.

Urmăreşte: dar pasiv, ci nu activ.

Care este diferenţa?

Aştepţi prietena sau iubitul – atunci urmăreşti în mod activ.
Cineva trece pe lângă uşa ta şi tu sari să vezi dacă nu cumva a venit. Nu sunt decât nişte frunze în bătaia
vântului şi tu crezi că a venit.
Mintea este foarte activă, foarte atentă, continui să tresari la orice zgomot. Nu, asta nu va ajuta.
Dacă eşti prea activ, acest lucru nu te va conduce la tăcerea despre care vorbeşte Tilopa.

Fii pasiv, aşa cum ai sta lângă un râu ce curge iar tu doar contempli frumuseţea sa. Acolo nu există nicio
urgenţă, nici un fel de nerăbdare, nici un freamăt nestăpânit.
Nimeni nu te forţează. Chiar dacă pierzi, nu este nimic pierdut.
Doar urmăreşti, doar priveşti.

Chiar şi acest cuvânt “a urmări" nu este bun deoarece acesta îţi dă sentimentul de a fi activ. Neavând nimic
de făcut doar priveşti, stai lângă malul râului şi acesta curge. Sau priveşti cerul cum, din când în când, se
acoperă de nori.

Această pasivitate este esenţială; trebuie bine înţeleasă deoarece obsesia ta pentru activitate poate deveni
arzătoare, poate deveni o aşteptare activă.
Atunci pierzi totul; atunci activitatea a pătruns pe uşa din spate. Fii un observator pasiv.

„Goleşte-ti mintea şi nu te gândi la nimic.”

Această pasivitate îţi va goli în mod automat mintea. Toate cercurile activităţii, toate valurile energiei
mentale se vor linişti şi întreaga suprafaţă a conştiinţei devine ca o oglindă tăcută.

„La fel ca un bambus gol, odihneşte-te în linişte...”

Aceasta este una dintre metodele speciale ale lui Tilopa.

Fiecare Maestru are propria sa metodă prin care a ajuns la realizare şi prin care vrea să îi ajute pe alţii.
Aceasta este specialitatea lui Tilopa:
„La fel ca un bambus gol, odihneşte-te în linişte...”

Un bambus este în interior complet gol.

Când te odihneşti, te simţi că eşti la fel ca un bambus: complet gol şi sec. Aşa şi este: corpul este la fel ca un
bambus şi în interior este gol. Pielea ta, oasele, sângele, toate fac parte din bambus iar înăuntru este spaţiu,
este o goliciune, vid.

Când stai cu gura complet închisă, inactivă, când limba atinge cerul gurii, când eşti tăcut şi gândurile nu mai
vibrează.
Când mintea urmăreşte pasiv totul, fără să aştepte nimic în particular, atunci simte-te ca un bambus gol - si
brusc în tine va începe să curgă o energie infinită, atunci eşti una cu Divinul.
Un bambus gol devine un flaut şi Divinul începe să cânte la el. Odată ce eşti gol nu mai există nici o barieră
care să împiedice Divinul să intre în tine.

Încearcă asta; este una dintre cele mai frumoase meditaţii, meditaţia prin care devii ca un bambus gol. Nu
este nevoie să faci nimic altceva. Doar devino aşa, şi totul se va întâmpla de la sine. Vei simţi brusc că în
goliciunea ta va deschide ceva. Eşti ca un pântec şi în tine apare o nouă viaţă. Şi vine un moment în care
bambusul dispare complet.

„La fel ca un bambus gol, oelihneşte-te in linişte”

Odihneşte-te în linişte - nu dori lucruri spirituale, nu dori raiul, nu îl dori nici chiar pe Dumnezeu.
Dumnezeu nu poate fi dorit - când eşti fără dorinţe, va veni el la tine.

Eliberarea nu poate fi dorită, deoarece chiar dorinţa este încătuşarea. Când eşti fără dorinţe, eşti eliberat.

Starea de buddha nu poate fi dorită, deoarece obstacolul îl constituie chiar dorinţa. Când bariera nu mai este
acolo, brusc Buddha va exploda în tine.

Tu ai deja sămânţa. Când eşti gol, acolo este spaţiu - sămânţa explodează.

„La fel ca un bambus gol odihneşte-te în linişte. Nedând şi neluând, odihneşte-ti mintea.”

Nu este nimic de dat, nu este nimic de luat. Totul este absolut în regulă - aşa cum este. Tu eşti absolut perfect
aşa cum eşti.

Această învăţătură a Orientului a fost foarte greşit înţeleasă în Occident unde se spune:
“Ce fel de învăţătură mai este şi asta? Atunci oamenii nu se vor mai lupta pentru nimic, ei nu vor dori să
ajungă mai sus; nu vor mai face nici un efort pentru a-şi schimba caracterul, pentru a schimba răul în bine.
Atunci ei vor deveni nişte victime ale forţelor răului”.

In Occident, sloganul este “Fii din ce în ce mai bun” - ori în termeni ai acestei lumi, ori în termeni ai celeilalte
lumi, dar îmbunătăţeşte-te. Cum să faci asta? Cum să devii mai bun?

În Orient, noi ştim că acest efort, această încercare a devenirii este bariera - pentru că deja ai în tine Totul.

Nu este nevoie să devii nimic - doar realizează cine eşti, asta este tot.
Realizează pur şi simplu cine este ascuns în interiorul tău.

Când îmbunătăţeşti - orice -, te vei alia mereu în mizerie şi suferinţă, deoarece chiar acest efort de
îmbunătăţire te conduce pe un drum greşit. Această îmbunătăţire face ca viitorul să pară plin de sens,
idealurile sau scopurile încep să devină importante şi atunci mintea devine doritoare.

Dacă doreşti, pierzi.

Lasă dorinţa să dispară, mintea să devină un lac tăcut al lipsei de dorinţă - şi brusc vei fi surprins, fără să te
aştepţi tot ceea ce vrei este deja acolo.

Şi atunci vei râde cu toată fiinţa, vei râde aşa cum a râs Bodhidharma.
Iar urmaşii lui Bodhidharma spun că atunci când devii pe deplin tăcut, atunci poţi să îi auzi răsunătorul său
râs.
De atunci nu s-a oprit din râs. încă râde, deoarece nu ii vine să creadă:
“Ce fel de glumă este asta? Eşti deja ceea ce încerci să devii! Cum ai putea reuşi, dacă eşti deja asta şi totuşi
mai încerci? Nereuşita este absolut sigură. Cum poţi deveni ceea ce eşti deja?" De aceea a râs.

Bodhidharma a fost contemporan cu Tilopa. Ei poate că s-au cunoscut unul cu altul, poate că nu fizic, dar
trebuie să se fi cunoscut unul cu altul - ei trăiesc pe acelaşi nivel de conştiinţă, Conştiinţa Cosmică.

„Nedând şi neluând, odihneşte-ti mintea.Mahamudra este ca o minte ce nu se agaţă de nimic.”

Ajungi doar dacă nu te agăţi; nimicul în mâna ta - şi ai atins.
„Mahamudra este ca o minte ce nu se agaţă de nimic.
Astfel practicând, în timp vei atinge starea de buddha.”

Atunci ce se mai poate practica?

Să fii din ce în ce mai liniştit, din ce în ce mai mult aici şi acum.
Să fii din ce în ce mai mult în acţiune şi din ce, in ce mai puţin în activitate.
Să fii din ce în ce mai mult un observator - detaşat, fără să aştepţi nimic, fără să doreşti nimic.
Să fii fericit de tine aşa cum eşti.

Şi atunci, în momentul în care roadele ajung la maturitate şi vine sezonul potrivit, tu înfloreşti într-un
buddha.

CAPITOLUL V - ADEVĂRUL ÎNNĂSCUT

Cântecul continuă:
„Practicand mantra şi paramitra, instrucţiunile din sutre, şi preceptele şi învăţăturile diferitelor şcoli şi
scripturi, acestea nu conduc la realizarea adevărului nenăscut.
Pentru că dacă mintea este plină de dorinţe, ea doar ascunde lumina.
Cel care urmează preceptele tantrice şi totuşi mai are prejudecăţi, trădează spiritul din samaya.
încetează toate activităţile, abandonează toate dorinţele, lasă gândurile să se ridice şi să coboare precum
valurile oceanului.
Cel care nu se identifică niciodată cu efemerul şi transcende contrariile, respectă preceptele tantrice.
Cel care abandonează dorinţele şi experimentează adevărata detaşare spirituală, percepe sensul real al
scripturilor.”

ATITUDINEA TANTRICĂ este chiar fiinţa lui Tilopa.

Mai întâi trebuie înţeles ce este atitudinea tantrică şi doar atunci se poate înţelege ceea ce vrea să spună
Tilopa.

- Primul lucru este că aceasta nu este propriu-zis o atitudine, deoarece tantra priveşte viaţa cu o
viziune totală.

Ea nu are o atitudine specială, prin care priveşte viaţa. Ea nu are nici un fel de concepte, nu este o filozofie.
Nu este nici măcar o religie, o teologie. Ea nu crede în cuvinte, teorii, doctrine.
Tantra vrea să privească viaţa fară nici un fel de filozofie, fără nici o teorie, fără nici o teologie.
Vrea să privească viaţa aşa cum este, fără să folosească concepte, deoarece aceastea distorsioncază
realitatea. Astfel, mintea nu va mai proiecta imagini false - şi vei fi capabil să cunoşti Adevărul.

Tantra evită mintea şi stă faţă în faţă cu viaţa, fără să filozofeze: “Asta este bine, asta este rău”; doar
conştientizează ceea ce este. Deci este dificil de spus că este o atitudine - de fapt este o non-atitudine.

- Al doilea lucru ce trebuie ţinut minte este faptul că tantra spune “da” total: elimină orice
prejudecată. In vocabularul ei nu există cuvântul "nu” . Nu există nici un fel de negaţie. Ea nu spune
niciodată “nu deoarece prin negaţie începe lupta,, prin acest „nu" devii ego. In momentul in care spui
"nu" ai devenit deja ego-ul; in interior a pornit un conflict, acum eşti in război.

Tantra iubeşte, iubeşte necondiţionat.

Nu spune niciodata “nu", orice ar fi, deoarece totul face parte din întreg şi orice lucru îşi are propriul său loc
în întreg - acesta nu poate exista dacă ceva lipseşte din el.
Se spune că, chiar dacă şi o picătură de apă lipseşte, întreaga existenţă va fi însetată.
Rupi o floare din grădină şi ai rupt ceva din întreaga existenţă. Dacă faci rău unei flori răneşti milioane de
stele - deoarece totul este strâns legat, totul este în interdependenţă. întregul există ca un întreg organic şi
nu ca ceva mecanic.

Deci tantra spune "da" în mod necondiţionat. Nu a existat niciodată o altă viziune asupra vieţii care să spună
“da" fără condiţii - simplu “da”.
“Nu”-ul dispare; acesta dispare chiar din fiinţa ta. Cum ai mai putea lupta atunci când nu mai există nici un
“nu"? Cum ai mai putea să te afli în război? Atunci doar curgi odată cu viaţa. Doar te topeşti şi te contopeşti.
Devii unul. Acolo nu mai există nici un fel de limite.
“Nu"-ul creează limitele. “Nu”- ul este limita din jurul tău.
Ori de câte ori spui nu, priveşte - imediat se închide ceva. Ori de câte ori spui “da", fiinţa ta se deschide.
Adevăratul ateist este cel care spune mereu “nu" vieţii; negarea lui Dumnezeu este doar simbolică.

Poţi crede în Dumnezeu, dar dacă spui “nu” la orice, credinţa ta nu are nici o valoare, Dumnezeul tău nu este
decât un hocus-pocus - deoarece doar un “da” total poate crea deschiderea de a-l cunoaşte pe Dumnezeu.
Când spui existenţei un “da” total, brusc întreaga existenţă este transformată; atunci acolo nu vor mai exista
roci, copaci, persoane, râuri, munţi - brusc totul devine unul şi această unicitate, această unitate este
Dumnezeu.

Un teist real este cel care spune “da" existenţei; nu numai lui Dumnezeu... pentru că mintea este foarte
şmecheră.
Cum ai putea să spui “da” lui Dumnezeu şi nu lumii. Acest lucru s-a şi întâmplat. Milioane de oameni şi-au
irosit sute de vieţi tocmai din această cauză.
Ei spun “da” lui Dumnezeu, şi “nu” vieţii. De fapt, ei cred că nu îi poţi spune “da" lui Dumnezeu, dacă mai
întâi nu ai negat viaţa. Creează o diviziune: neagă lumea pentru a-l accepta pe Dumnezeu. Dar o acceptare ce
se bazează pe o negaţie nu este o acceptare. Este ceva fals. Este doar o pretenţie.

Cum poţi accepta Creatorul fără ca să îi accepţi creaţia? Dacă spui nu creaţiei, atunci cum poţi spune „da”
Creatorului? Ei sunt una.
Creatorul şi creaţia nu sunt două lucruri; Creatorul este creaţia şi mai mult decât atât. De fapt, nu există nici o
diviziune între Creator şi creaţie, aceasta este un proces continuu de creativitate.
La un pol creativitatea arată ca fiind Creatorul; la celălalt pol ea arată ca fiind creaţia - dar ele sunt poli ai
aceluiaşi fenomen.

Tantra spune că dacă accepţi, atunci doar spui un "da" pe care nu îl mai ascunzi după un “nu”.

Toate religiile au făcut acest lucru: ele spun "da” lui Dumnezeu şi "nu” lumii; şi acestea neagă lumea în mod
forţat, astfel ca "da’’-ul lor să devină mai puternic.
Mulţi aşa-zişi sfinţi au spus: "Doamne, noi te acceptăm pe tine, dar nu îţi acceptăm lumea ta.”

Insă ce fel de acceptare este asta? Este aceasta o acceptare? In acest mod nu faci altceva decât să alegi.
Acum diseci existenţa în două. Tu te pui deasupra lui Dumnezeu, atunci când spui: "Asta o acceptăm şi aia o
negăm”.

Cel ce renunţă nu este o persoană religioasă.

La început acumula lucruri materiale şi atenţia îi era îndreptată spre lume. Acum renunţă, dar atenţia sa este
din nou îndreptată spre lume, rămânând în continuare un egoist.
Ego-ul are căile sale subtile pentru a se satisface şi pentru a ieşi mereu la iveală. EI revine iarăşi şi iarăşi - în
spirală - cu o nouă faţă, cu o nouă culoare.

S-a întâmplat odată să stau într-un sat şi Mulla Nasruddin a venit în vizită la mine. In acele zile el locuia în
New Delhi şi era atât de mândru de capitala unde locuia încât nu mai vedea altceva. L-am dus la micul fort
din sat şi el a spus: "Ce! Tu numeşti acesta un fort? Ar trebui să vii la New Delhi să vezi "Red Fort", ăsta nu
este nimic”.
L-am dus la râu şi mi-a spus: "Ce! Tu numeşti ăsta un râu? Nu am văzut niciodată în viaţa mea un râu atât de
mic şi de neînsemnat”.
Şi la fel a făcut peste tot unde l-am dus.
Apoi s-a lăsat noaptea, a apărut luna şi am crezut că acum nu v-a mai aduce în discuţie nimic despre măreţia
capitalei şi neimportanţa acelui sat. Dar nu, m-am înşelat. Era o seară liniştită şi minunată şi apoi a răsărit
luna - foarte mare, pur şi simplu suberbă. M-am uitat la Nasruddin şi am spus: "Priveşte! Ce lună mare."
El s-a uitat la lună, a dat din umeri şi a spus: "Nu e rea pentru un sat atât de mic”

Aceasta este mintea: persistă, apare mereu în spirale - mereu şi mereu acelaşi lucru.
Poţi renunţa la lume. dar prin asta nu vei ieşi în afara ei; vei rămâne foarte lumesc.
Şi dacă vrei să cercetezi mai îndeaproape acest fapt, du-te la călugării indieni, Ia sadhu; deşi ei susţin că au
renunţat la lume, rămân foarte lumeşti, sunt foarte înrădăcinaţi în lume.
Au renunţat la totul, dar atenţia lor este îndreptată tot spre lume, atenţia lor este îndreptată asupra
renunţării, atenţia este centrată, este orientată spre ego. Ei cred că prin renunţare pot fi mai aproape de
Dumnezeu.
NU! Nimeni nu a ajuns vreodată la Dumnezeu negând totul în afara sa.

Viziunea tantrei este următoarea:

“Doar spune "da”. Spune "da” la orice.
Nu este nevoie să lupţi, nu este nevoie nici măcar să înoţi - doar pluteşti odată eu curentul. Râul curge singur
şi totul ajunge in final la ocean. Tu doar pur şi simplu nu creezi nici un fel de obstacole, nu forţezi râul, ci doar
curgi odată cu el.”

Această curgere, această plutire, această relaxare în el, aceasta este tantra. Dacă poţi spune “da”, vei
experimenta o stare de pace foarte profundă. Dacă spui “da”, cum vei mai putea să te plângi? Cum mai poţi fi
suferind? Atunci totul este aşa cum trebuie să fie. Nu lupţi, nu negi - doar accepţi. Şi ţine minte, această
acceptare este diferită de acceptarea obişnuită.

În mod normal, o persoană acceptă o situaţie atunci când se simte neputincios; dar aceasta este o falsă
acceptare, care nu te va conduce nicăieri.

“Nu se poate face nimic, atunci accepţi orice ca să salvezi aparenţele.”

Acceptarea tantrică nu este de acest gen, ci ea apare dintr-un sentiment de suprasatisfacţie, dintr-o
mulţumire profundă - nu dintr-un sentiment de neajutorare sau de frustrare. Ea apare atunci când nu mai
spui nu - răsare brusc la suprafaţă. Întreaga ta fiinţă devine doar o mulţumire profundă.

Această acceptare are o frumuseţe a sa: ea nu este forţată; tu nu ai practicat ceva pentru a o avea.
Dacă practici, va fi falsă, va fi o ipocrizie.
Dacă practici vei fi împărţit în două: în exterior va exista acceptarea; adânc înăuntru va fi negarea, clocotirea.
Adânc înăuntru vei fi gata să explodezi în orice moment. Doar la suprafaţă vei pretinde că totul este în regulă.

Acceptarea tantrei este totală, aceasta nu te divizează.

Toate religiile din lume, cu excepţia tantrei, au creat personalităţi fragmentate, divizate.
Toate religiile din lume, cu excepţia tantrei, au creat schizofrenie. Acestea te divid.
Ele creează în tine ceva bun şi ceva rău şi îţi spun că trebuie amplificat ceea ce este bun şi negat ceea ce este
rău.
Necuratul trebuie negat şi Dumnezeu acceptat. Ele creează în tine o luptă, o ruptură.

Atunci te vei simţi mereu vinovat, deoarece poţi oare să distrugi o parte organică din tine?
O poţi numi rea, o poţi numi în multe feluri - asta nu contează. Cum o poţi distruge? Nu ai creat-o tu. Doar ai
găsit-o, ţi-a fost dată. Furia este acolo, sexul este acolo, lăcomia este acolo - nu tu le-ai creat; ele sunt fapte
ale vieţii, la fel cum sunt mâinile şi ochii tăi. Le poţi denumi cum doreşti, urâte, rele, frumoase, dar nu le poţi
ucide.

Nu poate fi distrus nimic din existenţă, nimic nu poate fi ucis. Tantra spune că este posibilă o transformare,
dar distrugere nu. Şi transformarea nu poate apărea decât atunci când îţi accepţi toată fiinţa. Atunci totul
revine la normal; atunci furia este sublimată, lăcomia este eliminată.
Fără să încerci să tai nimic din fiinţa ta, întreaga fiinţă se rearanjează singură. Dacă accepţi şi spui da, apare
un rearanjament şi acolo unde înainte era numai zgomot, acum este armonie.

Ce diferenţă este între armonie şi zgomot?

Sunt aceleaşi unde sonore, doar rearanjate într-un mod diferit.

Intr-un zgomot nu există nici un fel de centru, însă notele sunt aceleaşi. Un nebun ce cântă la pian; notele
sunt la fel, sunetul este acelaşi, dar acolo nu este nici un centru.
Dacă unui zgomot îi poţi da un centru acesta devine muzică, atunci el converge spre un centru şi totul devine
organic.
Dacă un nebun cântă la pian, fiecare notă este separată, individuală; nu sunt produse decât o mulţime de
note şi nu o melodie. Iar când la acelaşi pian cântă un muzician, totul se schimbă: acum aceleaşi note revin
într-un model, aceleaşi note se unesc într-o unitate organică, acum ele au un centru. Nu mai sunt
dezordonate, acum sunt ca o familie; o iubire profundă le uneşte - acum ele sunt una.

Aceasta este întreaga artă: să aduci notele într-un fenomen al iubirii - şi ele devin armonioase.

Tantra spune că aşa cum eşti în acest moment, nu eşti altceva decât un zgomot. Nu este nimic rău în asta -
pur şi simplu nu ai un centru. Odată ce ai un centru, totul revine la normal, totul revine la locul său şi totul
devine frumos.

Furia unui Gurdjieff este minunată. Când tu te înfurii este ceva urât. Dar furia nu este nici urâtă şi nici
frumoasă.
Când lisus se înfurie pe negustorii din Templu, acolo este muzică. Când lisus ia un bici şi începe să îi gonească
pe comercianţii din temple, în această acţiune există o frumuseţe subtilă.
Chiar şi lui Buddha îi lipseşte această frumuseţe; Buddha pare a fi orientat doar într-o singură direcţie. Se
pare că furia nu mai are nici un rol; tensiunea furiei, sarea şi piperul din ea nu mai există.
Buddha nu este la fel de plin de viaţă ca lisus. lisus este plin de vigoare, el se poate înfuria - chiar şi furia sa a
devenit o parte din întreaga sa fiinţă: nimic nu a fost negat, totul a fost acceptat.

Dar Tilopa este incomparabil. Maeştrii tantrici sunt ca nişte flori sălbatice, au totul în ei. Poate că ai văzut
picturi cu Bodhidharma - este atât de terifiant încât, dacă meditezi noaptea la figura sa, nu vei fi capabil să
dorini fără să-l visezi.
Când Tilopa sau Bodhidharma vorbeau, se spune că vocea lor avea tonalitatea răcnetului unui leu, a tunetului
în cer, ca sunetul unei cascade - înfiorător, sălbatic.
Dar dacă aştepţi puţin şi nu îi judeci prea repede, vei găsi în ei unele dintre cele mai iubitoare inimi. Atunci
vei simţi muzica, melodia din interior. Şi atunci vei realiza brusc că ei nu au negat nimic, ci au absorbit totul,
chiar şi ferocitatea. Un leu este minunat, chiar şi ferocitatea sa are o frumuseţe a ei. Înlătură ferocitatea
dintr-un leu şi nu va rămâne decât un animal împăiat, mort.

Tantra spune că totul trebuie să fíe sublimat. Totul! - ţine minte, fara nici un fel de excepţie.
Sexul trebuie sublimat şi atunci acesta va deveni o forţă teribilă în tine.
Un Buddha, un Tilopa, un Iisus, au în jurul lor o forţă magnetică foarte mare - de ce?
Datorită sublimării energiei sexuale. Sexul este magnetic. Vei fi atras brusc de iubirea lor.
O dată ce le ieşi în cale, eşti deja atras spre o Iume cu totul diferită. Eşti luat din vechea ta lume şi eşti atras
spre ceva nou, spre ceva despre care nici măcar nu ai visat că există. Ce este această forţă? Este aceeaşi
energie sexuală, dar acum este sublimată; acum acesta a devenit o forţă magnetică, un har. Buddha a
sublimat furia; astfel, furia devine compasiune. Iar când lisus îi ceartă pe păcătoşi, tot din compasiune
acţionează astfel.

Ţine minte, că tantra te acceptă în totalitatea ta.

Când cineva vine la mine, eu îl accept în totalitatea sa. Eu nu sunt aici ca să te ajut să negi ceva. Sunt aici doar
pentru a te ajuta să rearanjezi, să construieşti un centru pentru energiile tale, să le convergí spre un centru.

Şi îţi spun, vei fi mai bogat când vei sublima furia; vei fi mai bogat dacă vei sublima energiile sexuale; vei fi
mai bogat dacă vei sublima ura, gelozia - acestea sunt condimentele vieţii şi tu vei gusta....
Nu vei deveni fără gust, chiar îţi vei îmbogăţi gustul. Ai nevoie de puţină sare, iar furia este exact cantitatea
de care ai nevoie. Când aceasta te copleşeşte, devine urâtă. Dacă mănânci doar sare, vei muri. Sarea este şi
ea necesară, íñtr-o anumită proporţie. Ţine minte acest lucru.

Pe drum vei întâlni mulţi oameni, care vor dori să te mutileze, să te taie, să te disece.
Ei vor spune: “Mâna asta este rea, taie-o! Ochiul ăsta este rău, aruncă-l afară! Furia este rea, ura este rea,
sexul este rău.”.
Ei te vor tăia şi când vor pleca vei rămâne un paralitic, un mutilat. Nu vei mai avea nici un fel de viaţă în tine.
În acest mod a devenit paralizată şi mutilată întreaga civilizaţie.

Până când viziunea tantrică nu va penetra subconştientul colectiv, omul nu va fi complet - asta pentru că nici
o altă viziune nu acceptă omul în totalitatea sa. Insă acceptarea, ţine minte iarăşi, este o revărsare şi nu o
ultimă soluţie.
Viaţa trebuie trăită pe deplin - fiecare umbră a sa - şi trebuie degustat totul. Chiar şi nebunia este
semnificativă, pentru că dacă urmezi tot timpul doar anumite tipare nu vei atinge niciodată starea de
iluminare, nu vei fi niciodată simplu.
Poate vei fi un nătâng, dar nu vei fi niciodată simplu - iar un credul nu este simplu.

Pentru a fi susţinută, simplitatea are nevoie de o experienţă foarte profundă şi foarte complexă.
Un credul, un nătâng, nu are nici un fel de experienţă; el poate fi prost, dar nu înţelept.

Un înţelept este unul care a trăit toate păcatele vieţii, care nu a negat nimic, care nu a denumit nimic ca fiind
păcat sau viciu, care doar a acceptat tot ce apare, care a permis să se întâmple; care a curs împreună cu
fiecare val, care a plutit în derivă, care a luat-o razna, care a căzut chiar până în miezul iadului.

Nietzsche spune undeva: “Dacă un copac vrea să ajungă la cer, rădăcinile sale vor trebui să ajungă până în
iad." Are dreptate. Dacă doreşti o înflorire reală în cer, atunci rădăcinile tale trebuie să pătrundă până în iadul
pământului.

Când un păcătos devine înţelept, acesta are frumuseţea sa.

Când un înţelept este doar înţelept, fără să fi fost vreodată un păcătos, atunci el este doar un credul lipsit de
viaţă, el a pierdut viaţa. Şi nu pot aparea nici un fel de virtuţi, dacă acolo nu a existat o nebunie, dacă nu a
existat o rătăcire.

Există o parabolă foarte frumoasă, pe care o spune lisus. «Un tată avea doi fii. Fiul tânăr şi-a cerut
moştenirea, a luat-o şi a cheltuit-o la oraş cu femei şi băutură după care a ajuns cerşetor. Celălalt fiu a rămas
cu tatăl său, a muncit la fermă şi a strâns multă bogăţie. Intr-o zi, fiul cel rătăcitor, cel care a luat-o razna, a
trimis vorbă tatălui său: “Mă voi întoarce - am fost un prost, am irosit toată averea, lartă-mă. Acum nu mai
am unde să mă duc, acceptă-mă, vin înapoi." Iar tatăl a spus fiilor săi: “Celebraţi această ocazie. Tăiaţi oaia
cea mai mare, faceţi cele mai gustoase bucate, daţi dulciuri în tot oraşul, găsiţi pentru el cel mai bun vin. Va fi
o petrecere - fiul rătăcitor se întoarce înapoi.”
Unii oameni din sat s-au dus la celălalt fiu şi i-au spus: “Uite - câtă nedreptate! Tu ai stat cu tatăl tău, l-ai
servit ca un sclav, nu ai luat-o niciodată razna, nu ai făcut niciodată nimic împotriva lui, şi cu toate acestea
niciodată nu s-a dat o petrecere în cinstea ta. Acum vagabondul ăla se întoarce acasă, cerşetorul care a
cheltuit toţi banii tatălui tău şi care a trăit numai în păcat vine înapoi. Şi priveşte câtă nedreptate - tatăl tău
dă o petrecere în cinstea sa. Vino în oraş să vezi! Se dau dulciuri şi se pregăteşte o mare petrecere.”
Bineînţeles că fiul mai mare a devenit foarte furios. S-a dus şi i-a spus tatălui său: “Ce fel de dreptate este
asta? Pentru mine nu ai tăiat niciodată o oaie, nu mi-ai dat nici un fel de daruri. Şi acum se întoarce celălalt
fiu care a cheltuit toată averea pe care i-ai dat-o şi pe care a cheltuit-o intr-un mod greşit - iar tu celebrezi
acest lucru."
“Da, pentru că tu ai fost întotdeauna cu mine nu este nevoie de asta. Dar revenirea sa trebuie să fie
celebrată: el a luat-o razna, el este oaia rătăcită şi regăsită."»

Această poveste nu a avut o semnificaţie profundă pentru creştini.

De fapt, ea este o poveste tantrică.
Spune că dacă rămâi orientat doar într-o singură direcţie, nu vei fi celebrat de existenţă. Vei fi doar un naiv,
nu vei ti îmbogăţit de viaţă.
Nu vei avea în tine nici un fel de sare: poate vei fi hrănitor, dar nu vei avea nici un fel de condimente.
Vei fi foarte simplu, bun, dar bunătatea ta nu va avea în ea o armonie complexă.
Vei fi doar o singură notă, ci nu milioane de note, care se contopesc într-o simfonie.
Vei fi doar o linie dreaptă, care nu are nici un fel de curbe. Acele curbe dau frumuseţe, ele fac viaţa mai
misterioasă, ele dau profunzime, în sfinţenia ta vei fi gol, nu vei avea nici un fel de profunzime.

De aceea, tantra spune că totul este frumos.

Chiar şi păcatul are o anumită frumuseţe (dar nu una intrinsecă), deoarece păcatul dă profunzime sfinţeniei.
Chiar şi nebunia este frumoasă, deoarece revenirea din nebunie îmbogăţeşte sufletul.
Această lume este necesară pentru tine ea să pătrunzi adânc în ca astfel încât să uiţi complet de tine - şi apoi
revenirea.

Oamenii întreabă:
“De ce există această lume, dacă Dumnezeu este împotriva ei? De ce ne aruncă el în lume, în păcate, în
greşeli? De ce? El ne poate absolvi de toate astea."

Asta nu este posibil. Atunci vei fi gol, superficial. Trebuie să fii aruncat în cel mai îndepărtat colţ al lumii şi
apoi să revii. Această revenire are un mister în ea - şi acest mister este chiar cristalizarea fiinţei tale.
[Si Andy zice: „Drrrumm brrrunnn! Drum bun!”]

Tantra acceptă totul, trăieşte totul.

De aceea, tantra nu a putut fi o ideologie foarte acceptată. A rămas mereu marginalizată, în exteriorul
societăţii, al civilizaţiei, deoarece civilizaţia a ales să fie seacă: bună, dar seacă. Civilizaţia a ales negarea, a
ales negaţia. Societatea nu este destul de curajoasă încât să accepte totul, să accepte tot ce oferă viaţa.

Cel mai mare curaj este să accepţi cu discernământ tot ce oferă viaţa.
Spre acest lucru te îndrepti, să accepţi tot ce îţi dă viaţa; să accepţi cu o profundă umilinţă, ca pe un dar.
Când spun asta mă refer chiar la acele lucruri pe care societatea te-a condiţionat să le numeşti rele sau
greşite. Acceptă sexul şi din el va înflori ceva; va aparea brahmacharya (continenţa sexuală), puritatea,
inocenţa: va apare o virginitate - dar asta va fi o transcendenţă.

Prin experienţă directă şi conştientă se transcende lumea.

Mergând pe aleile întunecate ale vieţii, ochii încep să se obişnuiască şi începi să vezi lumina chiar şi în
întuneric.
Ce frumuseţe poate fi aceea atunci când poţi vedea lumina doar în timpul zilei?

Frumuseţea este acolo când, în noaptea cea mai întunecată, ochii tăi pot vedea că întunericul este absenţa
luminii.
Când în noaptea cea mai neguroasă poţi vedea dimineaţa, atunci acolo este o frumuseţe, atunci ai ajuns.
Când în inferior poţi vedea superiorul, când chiar şi în iad poţi crea raiul, atunci ai devenit un artist al vieţii.

Iar tantra vrea să îi facă pe toţi artişti ai vieţii - nu tăgăduitori, refractari.

Acceptă şi, încet-încet, vei simţi că, cu cât te deschizi mai mult, cu atât este mai puţină dorinţă. Dacă accepţi,
cum ar mai putea exista acolo dorinţa? Orice ar exista în acest moment, acceptă. Atunci nu mai există nici un
fel de peregrinare spre nimic altceva. Trăieşti moment cu moment într-o profundă acceptare. Creşti fără ca
acolo să mai existe un ţel, fără să mai existe o dorinţă de a ajunge cineva sau ceva anume.

Tantra spune: '‘Fii tu însuţi” - şi acesta trebuie să fie singurul deziderat al fiinţei.
Prin acceptare, dorinţa dispare. Prin acceptare apare în fiinţa ta o stare fără dorinţe. Nu o practici, nu ţi-o
impui. Nu îţi elimini dorinţele - doar prin acceptare ele dispar.

Iar când va veni momentul în care poţi accepta totul şi întreaga hoardă a dorinţelor a dispărut, atunci se va
produce iluminarea bruscă. Brusc, fără ca tu să faci nimic, aceasta va apare. Acesta este cel mai mare dar pe
care ţi-l poate da existenţa.

Aceasta este atitudinea tantrei faţă de viaţă.

Nu există altă viaţă în afară de aceasta. Chiar această samsara este nirvana. Doar trebuie să fii puţin mai
înţelegător, să accepţi mai mult, să fii ca un copil, să fii mai puţin egoist.

Acum sutrele lui Tilopa.

„Practicand mantra şi paramitra, instrucţiunile din sutre, şi preceptele şi învăţăturile diferitelor şcoli şi
scripturi, acestea nu conduc la realizarea adevărului nenăscut.”

Pentru atingerea Realităţii Ultime, nici un fel de Biblie nu va fi de ajutor, nici un fel de Vede. Recitarea
mecanică a mantrelor nu va fi de ajutor; mai degrabă ele pot împiedica totul. Ce faci atunci când reciţi
mecanic o mantra?
Ce face Maharishi Mahesh Yogi atunci când îi învaţă pe oameni meditaţia transcendentală? El spune să se
repete continuu în interior un anumit cuvânt, o anumită mantra: Ram, Aum - deoarece nu sunetul sau
cuvântul este cel care contează. Ideea este că, dacă repeţi în permanentă ceva, prin acea repetare apare un
fenomen. Care?
Când repeţi un anumit cuvânt este creat în interior un ritm: Ram, Ram, Ram - se creează un ritm şi acest ritm
este monoton. Ori de câte ori repeţi ceva în permanenţă, acolo se produce o monotonie. Spui monoton ceva.
Incepi să te simţi somnoros. Este hipnoză, aceasta este autohipnoză; repetarea unei mantre este o
autohipnoză. Devii ameţit chiar de propriul tău sunet ritmic monoton.

Este bine!
Nu este nimic rău în asta; poţi dormi mai bine. te vei simţi mai proaspăt. Dacă eşti obosit, acesta este un bun
truc mental; te vei simţi chiar mai proaspăt decât prin somnul normal, deoarece somnul obişnuit nu poate
pătrunde atât de profund, cum pătrunde un somn provocat de o mantra, deoarece în somnul obişnuit apar
multe gânduri, vise, acestea continuă să te tulbure. Dar dacă repeţi în permanenţă o mantră şi nimic altceva
decât mantra, aceasta te duce direct în somnul profund.

În yoga noi avem un cuvânt special pentru acest somn; în sanscrită somnul este numit „nidra”, iar un somn
provocat de mantre este numit „tandra”. Acesta este un somn mai profund, dar este lot un somn, este numit
yoga-tandra - somn creat de incantarea unei mantre. Dacă eşti tulburat în somnul obişnui, atunci meditaţia
transcedentală îţi poate fi de ajutor.
De aceea influenţa pe care a avut-o Maharishi în America a fost foarte mare, deoarece America este ţara cu
cele mai mari tulburări ale somnului. Se folosesc multe somnifere, tranchilizante. Oamenii au pierdut
capacitatea normală de a dormi - de aici şi influenţa. În India, pe nimeni nu interesează acest tip de
meditaţie, deoarece oamenii sunt atât de adormiţi încât este greu să mai fie treziţi.

O repetare mecanică a unei mantre îţi oferă un somn mai profund; asta este bine - iar dacă crezi că aceasta
este meditaţie, atunci te păcăleşti singur.
Nu o considera ca pe o meditaţie, este doar un tranchilizant mental. Şi este la fel de chimic ca şi o pilulă,
deoarece sunetul îţi schimbă compoziţia chimică din corp.
De aceea la un anumit gen de muzică te poţi simţi foarte proaspăt; întreaga ta fiinţă vibrează la unison cu
muzica pe care o asculţi. Există genuri de muzică care te fac foarte pasional şi sexual; sunetele schimbă
chimia corpului.

O mantra creează o muzică interioară doar cu o singură notă; monotonia este fundaţia ei.

Şi nici nu este nevoie să îl întrebi pe Maharishi Mahesh Vogi despre asta - orice mamă din lume cunoaşte
acest secret.
Ori de câte ori copilul este neliniştit, ea începe să îi fredoneze ceva - un cântec de leagăn este o mantra: doar
două sau trei cuvinte, chiar fără să aibe vreun sens, nici nu este nevoie de vreun sens.
Ea stă lângă copil, sau pune copilul lângă inima ei - bătăile inimii sunt tot o mantră, o muzică monotonă. Deci
când copilul este neliniştit ea îl pune la pieptul ei şi bătaia inimii devine o mantră. Copilul este păcălit; el
adoarme.
Sau dacă copilul a crescut şi nu mai poate fi păcălit prin asta, atunci ea îi fredonează ceva: două sau trei
cuvinte repetate în mod continuu şi monoton.
Monotonia îl face să adoarmă - şi nu este nimic rău în asta, este chiar mai bun ca un medicament. Este cel
mai bun somnifer. Este o pilulă sonoră, care afectează întreaga-ţi fiinţă.
Deci, dacă ai somnul tulburat, dacă ai insomnii, atunci această metodă este bună, însă nu te amăgi că este o
meditaţie. Aceasta te va relaxa din ce în ce mai mult, dar nu te va transforma.

Şi întreaga societate încearcă să te ajusteze conform ei din ce în ce mai mult.

Religia a încercat să te ajusteze la ea.
Moralitatea, meditaţia transcedentală, yoga, toate încearcă acelaşi lucru.
Psihologia a încercat şi ea să te ajusteze la societate, întregul scop al societăţii este cum să creeze un individ
ajustat, însă dacă întreaga societate este greşită, atunci nu este bine să fii ajustat conform ei.
Dacă întreaga societate este nebună, atunci a fi ajustat la ea nu înseamnă decât să devii nebun.

Odată, cineva l-a întrebat pe Sigmund Freud: “De fapt, ce faci tu în psihanaliză, care este scopul ei?"

A răspuns (iar el era un om cu adevărat autentic):

- "Doar atât: facem din oameni isteric-nefericiţi, oameni normal-nefericiţi. Asta este tot - din oameni
anormali şi nefericiţi, oameni normali şi nefericiţi; încercăm să îi aducem la nefericire normală, să fie fel ca
toţi ceilalţi.
Ei deja se duc prea departe; au creat prea multă nefericire şi asta i-a adus în pragul nevrozei. Noi îi aducem la
pragul normal de nevroză."

Freud spune:
“Omul nu poate fi niciodată fericit. Omul nu poate fi decât nevrotic-nefericit sau normal-nefericit, dar prin
natura sa nu poate fi niciodată fericit.”

În ceea ce priveşte umanitatea, diagnosticul său pare a fi foarte corect, dar el nu este conştient de un Buddha
sau un Tilopa; nu este conştient de cei ce au ajuns Ia o totală şi beatifică stare a fiinţei lor.
De ce un buddha nu se duce niciodată să se trateze la un psihiatru?

Doar persoanele isterice se duc la Freud şi atunci el le tratează. Iar întreaga sa cunoaştere, întreaga sa
experienţă nu este rezumată decât la persoane isterice, nevrotice. El nu a cunoscut niciodată în întreaga sa
experienţă medicală un om fericit. Deci are dreptate, în ceea ce priveşte civilizaţia.
Experienţa sa arată ca există doar două feluri de oameni: normali nefericiţi şi nevrotici nefericiţi. Cel mult
putem face următorul lucru: te putem ajusta mai mult.

Meditaţia transcedentală, psihanaliza, religia, moralitatea, bisericile, rugăciunile - toate au fost folosite doar
pentru a te ajusta mai mult. însă religia reală incepe doar atunci când porneşti în călătoria ce te duce spre
transformare; nu să fii ajustat societăţii, ci să fii în armonie cu cosmosul.

Pentru a fi ajustat societăţii va trebui să decazi.

Se întâmplă de multe ori ca un nebun să nu aibe nimic rău în el. Un nebun are prea multă energie şi nu se
poate ajusta societăţii - el o ia razna.
Un nebun este mai mult decât un individual; este prea talentat în anumite lucruri ca să se mai poată ajusta
societăţii.

Şi trebuie să ţii minte că toate geniile nu au fost integrate societăţii, iar dintr-o sută de genii aproximativ
optzeci au făcut câte un drum pe la casele de nebuni. Trebuie, deoarece ei sunt mai presus de societate. Ei au
mai mult decât permite societatea.

Societatea este la fel ca un prespapier care te presează: nu permite să îţi iei zborul.
Un geniu aruncă prespapierul şi doreşte să îşi ia zborul în cel mai îndepărtat colţ al cerului.
În momentul în care depăşeşti hotarul societăţii, linia trasată de ea, eşti considerat nebun. Atunci întreaga
societate va încerca să te reajusteze.

Tantra spune că nu reajustarea este ţelul - transformarea este sensul vieţii.

Ce-i de făcut?
Nu încerca tot felul de trucuri, ca să te reajustezi.
Dacă simţi că nu poţi dormi, atunci nu căuta să îţi găseşti somnul cu ajutorul mantrelor.
Mai bine caută să vezi ce nelinişte interioară cauzează această insomnie.
Poate că doreşti prea multe, poate că eşti prea ambiţios. Ambiţia nu te lasă să dormi, neliniştea continuă şi
mintea doritoare face tot mai multe valuri. De aceea nu poţi dormi.

Meditaţia transcedentală spune: nu te îngrijora de cauze; doar repetă un sunet şi vei adormi.
Dar este atât de superficial.
Nu te îngrijora de cauze, doar repetă o mantra - un sfert de oră dimineaţa şi un sfert de oră seara - şi vei
putea dormi; te vei simţi mai bine, mai sănătos. Dar chiar dacă te simţi mai bine şi mai sănătos, ce va ieşi din
asta? Sunt mulţi oameni sănătoşi, care dorm foarte bine, dar totuşi nu li se întâmplă nimic - înflorirea finală
nu a apărut.
Sănătatea este bună, dar ea nu poate fi ţelul. Somnul este bun, dar el nu poate fi ţelul.

Tantra spune să cauţi cauzele pentru care eşti neliniştit.

Un ministru din guvernul Indiei obişnuia să vină la mine. Era mereu îngrijorat de somnul său şi spunea: “Dă-
mi o tehnică prin care să pot dormi."
Dar i-am spus:
“Un politician nu poate dormi - aşa ceva nu este posibil. Un politician nu este făcut pentru a dormi. Aşa este
bine şi nu am să-ţi dau nici o tehnică. Du-te la Maharishi şi el îţi va da o tehnică fără să te întrebe de ce." Şi de
fapt s-a şi dus.

Apoi a venit la mine după trei luni şi a zis: “Sfatul tău mi- a folosit! Acum este minunat, pot dormi.”

Atunci i-am spus: “Ori de câte ori ai nevoie şi simţi că somnul nu este îndeajuns, că este nevoie de o trezire,
atunci vino la mine. Acum poţi dormi, dar ce va ieşi din asta? Tu vei rămâne la fel: dimineaţa vei porni pe
acelaşi drum al ambiţiei. Poţi gândi că s-a întâmplat ceva bun, dar nu s-a întâmplat decât un singur lucru:
acum nu vei mai fi conştient de cauze; acestea au fost afundate de mantră în adâncul inconştientului şi
posibilitatea transformării a fost amânată."

Eu nu îţi pot oferi un somn mai bun. Pot doar să îţi ofer o trezire mai bună, o conştientizare mai bună.

Un politician doreşte mereu câte ceva, luptă, concurează, este gelos, încearcă să ajungă cât mai sus în
ierarhic. Dar la sfârşit nu ajunge nicăieri.

«Mulla Nasruddin a muncit toată viaţa sa în politică şi a ajuns în cel mai înalt post posibil. Atunci I-am
întrebat: “Ce ai obţinut?"
“Să fiu sincer, sunt cel mai mare căţărător din lume. Asta este realizarea mea: cel mai mare căţărător.”»

Chiar dacă ajungi pe culmea cea mai înaltă, atunci ce faci? Preşedinţii, prim-miniştrii, toţi au ajuns foarte sus,
sunt cei mai mari căţărători - dar viaţa nu constă doar în această căţărare. Şi care este scopul urcării pe scări
din ce în ce mai mari?

Ambiţia creează nelinişte, neodihnă. Aş vrea să îţi înţelegi ambiţia.

Dorinţa creează nelinişte. Aş vrea să devii conştient de dorinţele tale.

Aceasta este calea ce o oferă tantra.

Iar când cauza dispare, boala dispare. Şi dacă cauza dispare, atunci tu eşti transformat.
Boala este doar un simptom - nu încerca să ascunzi simptomul; lasă-l să existe, este bun, deoarece el
continuă să te lovească şi să te facă atent, să îţi spună că ceva nu este în regulă. Dacă nu poţi dormi este bine,
deoarece asta arată că ceva nu este în regulă cu stilul tău de viaţă.

Eu nu am să te ajut să obţii un somn mai hun.

Voi spune doar atât: încearcă să înţelegi, acesta este doar un simptom; şi el este un prieten, nu un inamic.
Acesta doar arată că adânc în inconştientul tău există curenţi care nu te lasă să dormi. înţelege-i, sublimează-
i, treci prin ei, transcende-i - şi apoi va aparea un somn profund, dar nu pentru că ai forţat simptomul să
intre în interior, ci pentru că boala a dispărut.
Iar în acel “somn” va apare o calitate diferită a conştiinţei. Atunci poţi fi profund adormit şi totuşi atent.

Aceasta însă nu este o hipnoză, nu este ca o stare de beţie, aceasta nu se produce prin intermediul unui drog.

De fapt, repetarea mecanică a unei mantre este un drog; foarte subtil, dar totuşi drog. Nu deveni un
dependent de el.

Tilopa spune:
„Practicand mantra şi paramita, instrucţiunile din suire şi preceptele şi învăţăturile diferitelor şcoli şi scripturi,
acestea nu conduc la realizarea adevărului nenăscut.”

„Paramita” este un cuvânt budist; el înseamnă compasiune, servirea oamenilor. Ceea ce fac misionarii
creştini în lume este paramita. Serveşte! Ajută! Simpatizează! Fii milos!
Dar Tilopa spune că acest lucru nu te ajută în realizarea Gestului Ultim.

Am observat şi eu - cunosc mulţi oameni care sunt reformatori sociali, care sunt mari servitori ai lumii;
întreaga lor viaţă şi-au devotat-o şi sacrificat-o pentru bunăstarea oamenilor - dar ei nu s-au transformat.
Nici nu se poate întâmpla, deoarece prin acest serviciu nu fac altceva decât să fie ocupaţi; este doar o
ocupaţie.
Dacă societatea este brusc transformată printr-un miracol divin şi dacă nu mai există nimeni de îngrijit, de
servit, dacă nu mai există bolnavi, săraci, cerşetori, nebuni - dacă se întâmplă brusc acest lucru, poţi să te
gândeşti ce vor mai face aceşti mari servitori ai lumii?
Se vor sinucide! Dacă nu mai găsesc pe nimeni care să servească, ce vor mai face? Ce se va întâmpla cu
misionarii creştini? Dacă nu mai este nimeni care să fie convertit şi forţat şi păcălit să meargă pe un drum;
dacă toţi devin creştini, ce vor face ei? Unde îşi vor mai face ei misiunile? Vor trebui să se sinucidă cu toţii.

Dacă revoluţia se produce cu adevărat, care va fi soarta revoluţionarilor? Ce vor face ei? Brusc vor fî fără
slujbe, vor fi şomeri, vor începe să se roage lui Dumnezeu: “Dă-ne înapoi vechea societate - avem nevoie de
leproşi să îi servim, avem nevoie de cerşetori să îi ajutăm.”

Te poţi ocupa de propriile taie afaceri sau poţi purta grija altora, mintea are nevoie oricum de ocupaţie.
Mintea are nevoie să uiţi de tine şi să fii ocupat cu altcineva sau altceva. Aceasta este o evadare din adevărul
interior.
Şi Tilopa spune că nu acestea sunt căile potrivite pentru atingerea desăvârşirii.

Tantra are de spus un lucru foarte minunat: mai întâi, înainte de a începe să serveşti pe altcineva, cunoaşte-
te pe tine însuţi.

Cum ai putea servi pe altcineva, dacă mai întâi nu ai ajuns la fiinţa ta interioară?

Dacă propria ta lumină interioară este aprinsă, atunci poţi fi capabil să ajuţi pe alţii; altminteri serviciile tale
vor fi o păcăleală.

Iar lumea se află în mizerie şi păcăleală tocmai datorită acestor revoluţionari, reformatori sociali. Ei creează
haos şi este natural acest lucru, deoarece ei încă nu au ajuns la Adevăr şi au început deja să îi ajute pe ceilalţi.

Dacă ai o lumină în interior, atunci îţi poţi împărtăşi lumina şi cu alţii, dar dacă nu o ai, curaj poţi să o oferi?
Cum poţi da ceea ce nu ai?

«Un om a venit la Buddha - trebuie să fi fost un mare revoluţionar, la fel ca Marcuse sau alţii - şi l-a întrebat:
“Spune- mi cum îi pot ajuta pe alţii. Simt o mare compasiune faţă de oameni şi aş dori să îi fac pe toţi fericiţi.”

Buddha s-a uitat la el. Se spune că a devenit trist; Buddha a devenit trist când l-a privit.
Omul a spus: “De ce ai devenit atât de trist?"

“Este dificil, deoarece tu nu pari fericit şi totuşi vrei să îi faci pe alţii fericiţi. Cum poţi împărtăşi ceea ce nu
ai?”»

Mai întâi fii; şi o dată ce eşti atunci aceasta nu mai este o misiune.

Odată ce eşti beatific nu mai pleci undeva pentru a-i ajuta pe alţii - chiar fiinţa ta este un ajutor oriunde s-ar
afla; nu vei face din asta o profesie.
Felul în care eşti, oriunde eşti... dacă stai lângă un copac, acesta va răspunde, iar fiinţele voastre curg una în
cealaltă - atunci ai trezit un copac.
Intr-o bună zi, acest copac va- deveni un buddha şi întregul univers va celebra asta, tu vei celebra - este o
parte din tine, ai dăruit ceva copacului, ai împărtăşit.

Stai lângă un râu şi dăruieşti fără să vrei; te plimbi şi chiar mişcarea aceea devine compasiunea ta - nu este
nimic de făcut.
Dacă faci, atunci ceva nu este în regulă.

Cum poţi să “faci” iubirea?

Ea nu este un act, este o stare a fiinţei. Iubeşti, eşti plin de lumină şi uşile îţi sunt deschise; atunci oricine va
dori să intre în tine, în templul interior al fiinţei tale, va fi binevenit. Şi oricine doreşte să îşi aprindă lumina sa
de la lumina ta, vei fi pregătit.

Nu mergi şi nu cauţi să ajuţi pe cineva.

Când faci asta, un lucru este sigur: nu eşti persoana potrivită.
Când începi să faci ceva un lucru este sigur: creezi pagube. Doar îţi bagi nasul în treburile altora.
Lasă-i să fie ei înşişi. Este destulă compasiune din partea ta dacă nu îi deranjezi. Nu încerca să îi schimbi,
deoarece nu ştii ce faci.

Doar cel ce este iluminat poate ajuta: doar ajutorul său curge spontan. Este la fel ca o floare ce a înflorit -
vântul îi ia aroma şi o răspândeşte peste tot pământul.
Aceasta este foarte subtilă şi indirectă; ea nu poate face rău nimănui, niciodată.

Un Maestru adevărat nu încearcă niciodată să schimbe pe cineva în mod direct; este la fel ca un parfum subtil
ce te înconjoară.
Dacă eşti deschis, va intra în tine o briză.
Dacă nu eşti deschis, va aştepta la uşă; nici măcar nu va ciocăni, deoarece acest lucru îţi poate deranja
somnul. Este somnul tău şi ai tot dreptul să dormi cât vrei; nu este treaba nimănui să te trezească.

Eu poate că am devenit treaz; poate că doresc să devii şi tu treaz, dar asta este treaba mea, nu a ta.
Dacă dormi buştean şi visezi frumos, cine sunt eu să te tulbur? Voi aştepta, te voi învălui ca un parfum.
Şi dacă acest parfum te trezeşte, dacă te scoală din somn, este bine.
Dar acesta nu este un efort direct, este indirect şi foarte discret.
Ţine minte: doar acei oameni, care sunt indirecţi, pot fi de un real ajutor. Ajutorul direct nu vine decât de la
politician; ajutorul indirect vine de la înţelept.

„...instrucţiunile din sutre şi preceptele şi învăţăturile diferitelor şcoli şi scripturi, nu conduc la realizarea
adevărului nenăscut.”

De ce? - pentru că adevarul este deja acolo. Nu trebuie căutat altundeva.

Tu cauţi ceva ce ai deja în interior, în deplina şi totala sa frumuseţe şi perfecţiune. Nu trebuie făcut nimic.

Acţiunea este absolut neimportantă. Trebuie doar să te întorci acasă. Oaspetele este deja acolo, dar gazda
este plecată - tu nu te afli în interior.
Prin dorinţe, te îndrepţi din ce în ce mai mult în afară. Vrei să ai o casă mai mare şi o maşină mai frumoasă,
vrei una sau alta şi astfel te îndrepţi numai în exterior. Nu mai ai timp să te întorci acasă.

Meditaţia nu este altceva decât o întoarcere acasă, pentru a te odihni în interior. Ea nu este repetarea
mecanică a unei mantre, nu este nici măcar o rugăciune; este doar o întorcere acasă, pentru a sta liniştit.
A nu merge nicăieri înseamnă a medita, doar a fi acolo unde eşti; nu mai există un alt „unde’' - doar a fi acolo
unde eşti, doar a ocupa acel spaţiu în care te afli.
Dorinţele te duc la călătorii lungi în timp şi spaţiu - dorinţa nu te conduce niciodată la casa ta, ci întotdeauna
te duce în altă parte.

Si Andy: „Sa nu uiti de mine, Mugur baiete, sa nu uiti!”

„Pentru că, dacă mintea este plină de dorinţe, ea doar ascunde lumina.”

În acest mod dai greş mereu - ieşind afară dai greş, căutând dai greş, încercând să obţii dai greş.

Nu este nevoie de nimic din partea ta - Divinul ţi-a dat deja tot ce ţi se poate da.
Nu eşti trimis în lume ca un cerşetor, eşti trimis ca un împărat.
Doar priveşte puţin în interior. Doar nu pleca nicăieri în anumite momente, fi fără dorinţe, nu te gândi la
viitor, la trecut, doar rămâi aici şi acum şi brusc vei vedea că El este acolo - întotdeauna a fost - după care vei
începe să râzi.

Când Lin Chi a fost întrebat care este primul lucru pe care l-a făcut după ce s-a iluminat, el a spus,
“Ce se putea face? Am râs şi am cerut o ceaşcă cu ceai. Am râs! Ce făceam eu? - căutam ceva ce era deja
acolo.”
Toţi buddha au râs şi toţi au cerut câte o ceaşcă cu ceai - pentru că ce se poate face altceva? Este deja acolo.
Până atunci fugeai fără rost încolo şi încoace; obosit, te-ai întors acasă. O cană cu ceai este cel mai potrivit
lucru.

„Pentru că, dacă mintea este plină de dorinţe, ea doar ascunde lumina.”
Căutarea ta este cea care creează fumul din jurul flăcării.
Continui să te învârţi în jurul cozii, faci o grămadă de praf, fum şi propriul tău efort este cel care ridică praful
în care flacăra este ascunsă. Odihneşte-te puţin, lasă praful să se aşeze pe pământ.
Şi dacă nu fugi foarte repede, dacă nu alergi grăbit, nu vei crea fum. Încet-încet lucrurile se liniştesc şi lumina
interioară este dezvăluită.

Acesta este aspectul fundamental din tantra, ea spune că eşti deja perfect.
Nici o altă viziune nu spune acest lucru.
Toate celelalte spun că trebuie să ajungi la ceva; spun că trebuie să te lupţi, că trebuie să faci o grămadă de
lucruri şi că ai de parcurs un drum foarte dificil; şi se întâmplă foarte foarte rar ca cineva să ajungă la
destinaţie doarece finalul este foarte îndepărtat; trebuie să lupţi timp de mii şi mii de vieţi şi poate vei
ajunge; perfecţiunea trebuie atinsă.

Tantra însă spune că acesta este şi motivul pentru care cei mai mulţi nu ajungi nicăieri.
Perfecţiunea nu trebuie atinsă. Trebuie doar realizat faptul că ea există deja acolo.
Tantra îţi oferă iluminarea chiar aici şi acum - nu în timp, nu există amânare.
Tantra spune că dacă te odihneşti, doar odihna aceasta te ajută, pentru că tocmai agitaţia ta este cea care
ridică praful şi tu eşti atât de grăbit încât nici nu mai poţi asculta nimic.
Dacă cineva îţi spune: “Odihneşte-te” - vei răspunde: “Nu este timp pentru odihnă. Trebuie să ajung la un ţel
şi acesta este foarte îndepărtat. Dacă mă odihnesc pierd.”

Tantra spune că dai greş tocmai datorită faptului că alergi. Tantra spune că pierzi tocmai datorită faptului că
eşti grăbit.

„Cel care urmează preceptele tantrice şi totuşi mai are prejudecăţi, trădează spiritul din samaya.
Încetează toate activităţile, abandonează toate dorinţele, lasă gândurile să se ridice şi să coboare precum
valurile oceanului.
Cel care nu se identifică niciodată cu efemerul şi transcende contrariile, respectă preceptele tantrice.”

Foarte, foarte simplu. Dar tu eşti prea complicat, eşti prea confuz în interior; altminteri totul este foarte,
foarte uşor.

„Încetează toate activităţile, abandonează toate dorinţele, lasă gândurile să se ridice şi să coboare precum
valurile oceanului.”

Priveşti oceanul: valurile se ridică şi coboară, există un flux şi un reflux, oceanul trece prin multe stări. Tu ce
faci? Doar stai şi priveşti.
La fel este şi cazul cu mintea; ea este la fel ca un ocean - valurile se ridică şi coboară, uneori apare fluxul şi
este multă nelinişte şi alteori este refluxul şi te simţi mai tăcut.

De fapt, întreaga conştiinţă este ca un ocean.

Iar mintea nu este numai a ta: mintea ta face parte din mintea colectivă; peste tot în jur există un ocean de
conştiinţă. Aşa cum peştii trăiesc în - ocean, la fel sunt şi oamenii: doar nişte “peşti” ce trăiesc în conştiinţă -
înăuntru şi în afară, deasupra şi dedesubt, peste tot există doar oceanul şi valurile oceanului.
Cine eşti tu să îl tulburi? Şi cine eşti tu să îl faci tăcut şi liniştit? Şi cum poţi face asta?

Aşa că ori de câte ori o persoană devine interesată să-şi controleze mintea, ea nu face altceva decât să îşi
creeze probleme.

Nu este posibil!
Şi când încerci ceva imposibil, devii frustrat. Atunci începi să te gândeşti la o mie şi una de cauze care
împiedică producerea acestui lucru.
Dar purul adevăr este că nu se poate întâmpla ceea ce vrei tu!

Tantra spune:
“Doar urmăreşte! Nu este treaba ta dacă gândurile vin şi pleacă. Ele vin singure şi pleacă singure.
De ce te implici în ele?
Cine eşti tu să le calmezi?
Nici măcar nu îţi aparţin; fac parte din vastul ocean care te înconjoară. Tu nu erai acolo, dar ele erau. Tu nu
vei mai fi într-o zi, dar ele vor rămâne.”

Acum ştiinţa este de acord cu acest lucru: fiecare gând este un val, o undă. De aceea radioul poate transmite
gânduri. Ele trec prin ziduri şi prin corpurile umane, nimic nu le opreşte. Ceva este transmis în New York şi tu
asculţi aici.

Acum fizicienii cred că este posibil ca în curând să putem prinde gânduri ale trecutului, deoarece gândurile nu
mor niciodată.
Se poate ca într-o zi să putem auzi vorbele rostite de Tilopa către discipolul său, “Pentru tine... ceea ce nu
poate fi rostit, dar pentru încrederea ta, eu voi rosti.”

Este posibil, deoarece gândurile nu mor niciodată. Acest gând al lui Tilopa poate se află undeva prin
apropierea unei stele.
Dacă îl putem prinde... Ştiinţa poate fi capabilă într-o zi de acest lucru, deoarece când un gând este transmis
din New York acestuia îi ia ceva timp să ajungă în Poona; durează doar câteva momente, dar totuşi îi ia ceva
timp. El călătoreşte, continuă să călătorească; va părăsi acest Pământ şi va continua să călătorească. In
câteva milioane de ani va ajunge lângă o stea şi dacă ii putem capta acolo, atunci îl poţi asculta din nou.

Gandurile sunt ca un ocean ce te înconjoară, ele există fără tine - tu nu trebuie decât să fii martor.
Aşa că tantra spune: Acceptă-le!
Vine fluxul, este minunat: vine refluxul, este minunat. Valuri mari şi puternice ce încearcă să ajungă la cer: o
energie imensă - urmăreşte-o!
Apoi apare un ocean calm, totul este liniştit şi luna se reflectă în el, minunat, frumos - urmăreşte!
Iar dacă poţi urmări vei deveni absolut tăcut, gândurile vor continua să vină la mal, se vor sparge de roci, însă
tu vei rămâne calm şi tăcut; ele nu te vor afecta.

Deci problema reală nu sunt gândurile, ci faptul că ele te afectează.

Nu lupta cu ele, devino un martor, un observator şi atunci nu vei mai fi afectat.

Această tăcere este mai bogată şi tantra, ţine minte, este întotdeauna în favoarea experienţelor care
îmbogăţesc.

Există şi posibilitatea de a crea o tăcere moartă, o tăcere pe care o găseşti în cimitir. îţi poţi forţa mintea atât
de mult încât să paralizezi sistemul nervos. Atunci, acolo nu vor mai aparea nici un fel de gânduri, pentru că
ele nu pot fi recepţionate decat de un sistem nervos foarte delicat.
Oceanul va continua să existe, dar tu nu vei fi receptiv; receptivitatea ta se va pierde.

Acest lucru se întâmplă cu mulţi aşa-zişii yoghini, care pur şi simplu îşi omoară sistemul nervos.
Ei mănâncă foarte rar şi foarte puţin, astfel încât la creier nu se mai duce nici un fel de energie.

Când posteşti exagerat de mult, energia nu se mai poate duce la creier, deoarece mai întâi trupul are nevoie,
de ea.
Ei trăiesc în aşa fel încât, treptat-treptat, întregul sistem nervos devine paralizat: stau într-o singură poziţie
ore în şir şi repetă mecanic aceeaşi mantra. Dacă repeţi ca un robot o mantra câţiva ani, sistemul nervos va
deveni leneş, deoarece acolo nu mai intră nici un fel de senzaţii noi, vitalitatea este pierdută.

De fapt, un astfel de om nu a devenit tăcut, ci doar a devenit mai stupid. Şi vei putea vedea acea privire
stupidă pe faţa multor “yoghini”.
Nu vei vedea inteligenţă, vei vedea ceva mort, rigid ca o piatră. Ei nu au ajuns la tăcere - ei doar şi-au pierdut
creierul, receptivitatea; s-au prostit de tot, pur si simplu sunt morţi.
în interior nu s-a produs nimic deoarece pentru asta este nevoie de un sistem nervos foarte delicat - foarte
delicat, receptiv şi senzitiv.

Deci acesta este criteriul: dacă vezi pe fata unui yoghin strălucire, inteligenţă, conştientizare, senzitivitate, o
inflorire interioara, satisfacţie - atunci poţi şti că a descoperit tăcerea interioara.
Altminteri, cineva poate fi tăcut - proştii simt tăcuţi, idioţii sunt perfect tăcuţi, deoarece ei nu pot gândi - dar
ce fel de tăcere este asta?
Creierul este la fel ca un centru de recepţionare: dacă îl distrugi vei fi tăcut, dar această tăcere nu va fi
tăcerea de care vorbeşte tantra.
Şi eu nu îndemn să se ajungă la această tăcere, ea nu este decât moarte.
Este bună în cimitir, deoarece prin ea nu poţi ajunge în altă parte - doar îţi iroseşti viaţa.
Şi distrugi un instrument atât de subtil un mecanism care produce inteligenţă - un instrument prin care te
poţi bucura de întreaga celebrare a existenţei. Este nevoie de mai multă senzitivilate, de mai multă poezie.
Mai multă viaţă, mai multă frumuseţe - este nevoie de totul.

Ce poţi face pentru a ajunge acolo?

Realizează tăcerea despre care vorbeşte tantra. Urmăreşte valurile şi eu cât urmăreşti mai mult, cu atât vei fi
mai capabil să le vezi frumuseţea.
Cu cat urmăreşti mai mult, cu atât mai mult ţi se vor revela nuanţele subtile ale gândului. Şi este frumos - dar
tu rămâi observatorul. Rămâi pe plajă; stai întins pe nisip în bătaia razelor de soare şi lasă oceanul să îşi facă
treaba sa - nu intervii deloc.

Dacă nu intervii, cu timpul, oceanul nu te va mai afecta. Acesta continuă să răsune şi să clocotească peste tot
în jurul tău, dar el nu mai penetrează în tine. Este frumos în el însuşi, dar este separat, acolo există o distanţă.
Această distanţă este adevărata meditaţie, adevărata tăcere.

Lumea continuă să existe, dar tu nu eşti afectat; rămâi în lume, dar nu eşti în lume; rămâi în lume, dar lumea
nu este în tine.
Treci prin lume neatins, nevătămat. Rămâi virgin.
Orice faci, orice ţi se întâmplă nu contează, virginitatea la rămâne perfectă, inocenţa ta rămâne absolută,
puritatea ta nu este distrusă.

„Cel care urmează preceptele tantrice si totuşi mai are prejudecăţi, trădează spiritul din samaya.”

Şi, Tilopa spune că dacă încerci să urmezi calea tantrei, preceptele tantrice, atunci ţine minte şi nu mai
accepta să ai prejudecăţi, nu mai despica firul în patru.
Dacă faci acest lucru, eşti doar un filozof tantric, nu un discipol real. Nu mai judeca pripit. Şi nu mai critica. Nu
spune că aia este bună şi aia este rea. Acceptă totul aşa cum este.

Încetează toate activităţile, abandonează toate dorinţele, odihneste-te în tine, revin-o acasă; lasă gândurile
să se ridice si să coboare, precum valurile oceanului.

„Cel care nu se identifică niciodată ca efemerul şi transcende contrariile, respectă preceptele tantrice.”

Cel care nu se identifică niciodată eu efemerul, care conştientizează realitatea eternă, el merge pe calea
corectă.

Aceasta este una dintre cele mai minunate atitudini tantrice: tantra spune să rămâi hoinar, să nu te stabileşti
niciodată undeva, nu te identifica şi nu te agăţa de nimic.
Rămâi fără casă, fără cămin, deoarece atunci vei ajunge la adevărata ta casă. Dacă începi...să zăboveşti în una
sau alta, atunci nu vei mai găsi propria ta casă.
Nu te agăţa de nimeni, de nimic, de nici un fel de posesiune, bucură-te de tot şi de toate. Bucuria nu este o
problemă; dar imediat ce devi posesiv, imediat ce apare mintea posesivă, atunci tu nu mai curgi, acolo a
apărut un bloc de piatră.
Nu locui nicăieri şi atunci vei sălăşlui în tine. Nu te agăţa de nimic şi doar atunci vei putea fi capabil să te
odihneşti în tine.

Deci două principii sunt fundamentale: distincţia între etern şi efemer; şi transcenderea contrariilor.

„Cel care abandonează dorinţele şi experimentează adevărata detaşare spirituală, percepe sensul real al
scripturilor.”

Doar prin citirea scripturilor nu poţi cunoaşte nemijlocit Adevărul. Dar dacă ajungi la Adevăr, atunci vei
înţelege scripturile.
Ele nu sunt altceva decât nişte martori, ele depun mărturie.
Doar citindu-le nu poţi experimenta Adevărul, dar odată ce îl cunoşti, ele vor depune mărturie. Toate
scripturile din lume vor spune: “Da, ai ajuns. Acesta este adevărul’’.

Scripturile sunt mesajul celor care au ajuns. Nu contează ce limbaj şi ce simboluri sau metafore sunt folosite,
odată ce ai ajuns acasă poţi înţelege toate metaforele, toate simbolurile şi toate limbajele.

Oamenii mă întreabă:
“Ce faci tu aici? Uneori vorbeşti despre tantra şi Tilopa şi alteori vorbeşti despre yoga şi Patanjali, ori despre
Lao Tzu şi Chuang Tzu, despre taoişti şi despre tao, iar uneori sări direct la Heraclit şi la lisus - ce faci aici?"

Eu vorbesc despre acelaşi lucru. Nu vorbesc despre altceva. Pentru mine nu există nici o diferenţă între
Heraclit , Tilopa, Buddha sau lisus. Odată ce atingi Realizarea Ultimă, desăvârşeşti toate scripturile din lume.

Atunci nu mai există scripturi hinduse, creştine, evreieşti; atunci brusc tu devii punctul culminant al tuturor
scripturilor.
Atunci poţi fi creştin, liindus, evreu sau musulman. Şi adevărul, odată cunoscut, este mai presus de toate
scripturile.
Toate scripturile nu fac altceva decât să indice spre acesta, scripturile nu sunt altceva decât nişte degete care
arată Luna. Degetele pot fi milioane - Luna este aceeaşi. Odată ce o cunoşti, ai cunoscut totul.

Prin scripturi, oamenii nu fac altceva decât să devină dogmaticii: vei fi creştin deoarece te agăti de Biblie; vei
fi un musulman dacă te agăţi de Coran: vei fi un hindus dacă te agăţi de Giţa - dar nu vei fi religios.

Religiozitatea răsare numai când ţi-a apărut adevărul. Atunci nu te mai agăţi de nimic şi toate scripturile
încep să se agaţe de tine.
Atunci nu mai urmezi pe nimeni şi toate scripturile încep să te urmeze pe tine, ele devin ca o umbră a ta. Şi
toate scripturile sunt la fel deoarece toate vorbesc despre aceeaşi Fiinţă. Metaforele, bineînţeles, sunt
diferite, limbajul este diferit, dar experienţa este aceeaşi.

Buddha spune: "Gustă oceanul din orice loc şi întotdeauna vei vedea că este sărat.”
Gustă din Coran, sau din Biblie, sau din Torah, sau din talmud, gustul este acelaşi. Scripturile nu sunt
suficiente. De fapt ele sunt moarte fără tine.
Când atingi adevărul, brusc toate scripturile vor învia, vor reveni la viaţă. Prin tine ele devin iarăşi vii, prin tine
sunt renăscute.

Acelaşi lucru il fac şi eu. îl renasc pe Tilopa. El a fost mort timp de multe sute de ani. Nimeni nu a vorbit
despre el, nimeni nu l-a renăscut. Eu mijlocesc o renaştere. Cât sunt aici. el va fi din nou viu.
Dacă eşti capabil, îl poţi întâlni. Este iarăşi aici, aproape. Dacă eşti receptiv îi poţi simţi paşii. Este din nou
materializat.

Prin mine - voi da naştere tuturor scripturilor. Prin mine ele vor aparea iarăşi în lumea aceasta, eu pot deveni
o ancoră.

Şi asta este ceea ce doresc să faci şi tu în propria ta viaţă.

Când realizezi, când ajungi să cunoşti, adu din nou aici tot ceea ce a fost frumos în trecut, astfel încât toţi cei
care au cunoscut Adevărul să poată fi iarăşi aici, pe Pământ, să revină şi să ajute oamenii.
<3

CAPITOLUL VI - MAREA ÎNVĂŢĂTURĂ

Cântecul continuă:
„în Mahamudra ţoale păcatele sânt arse; in Mahamudra omul este eliberat de închisoarea acestei lumi.
Aceasta este torţa supremă din dharma. Cei care nu o cunosc sunt ignoranti si ei se vor bălăci veşnic in
mizerie şi durere.
In lupta pentru Eliberare, omul trebuie să se bazeze pe un guru. Când fiinţa primeşte binecuvântarea sa,
Muhamudra este aproape.
Vai, toate lucrurile din lume sunt fără sens, ele nu sunt decât seminţele durerii. Micile învăţaturi conduc la lot
felul de acţiuni - omul trebuie să urmeze doar învăţăturile mari.”
TANTRA nu crede în dezvoltarea treptată a sufletului, ci în iluminarea spontană. Yoga crede in dezvoltarea
treptată: pas cu pas te îndrepţi spre final.

Yoga este foarte matematică: fiecare păcat comis trebuie să îl echilibrezi cu un act virtuos - conturile tale
trebuiesc închise. Fără să închei conturile cu această lume, nu poţi deveni iluminat.
Este o concepţie matematică, ştiinţifică, şi mintea va spune: “Bineînţeles că trebuie să fie aşa. Ai comis
păcate cine va trebui să sufere pentru ele? Tu ai comis păcate şi tot tu trebuie să suferi pentru ele. Şi doar
prin suferinţă poţi să devii eliberat. Dacă ai făcut numai fapte rele, atunci trebuie să faci fapte bune pentru a
le compensa. Când echilibrul este complet, doar atunci este posibilă eliberarea: altminteri, trebuie să cobori
mereu si mereu pe Pământ, să te renaşti, să creşti." Aceasta este întreaga filozofie a transmigrării, a
renaşterii.

Tantra este exact opusa. Ea are o atitudine foarte poetică, nu aritmetică. Tantra crede in iubire, nu în
matematică; crede in iluminarea bruscă. Si spune ca micile învăţături le învaţă despre acţiuni: marile
învăţături nu te învaţă cum să acţionezi, ci cum să fii, ce să fii.

Sunt milioane de acţiuni şi dacă trebuie să plăteşti pentru fiecare, atunci pare aproape imposibil să te mai
poţi elibera vreodată.
Ai trăit milioane de vieţi: în fiecare viaţă ai comis milioane de acţiuni. Dacă trebuie să plăteşti, să şuieri pentru
fiecare acţiune comisă şi dacă trebuie să balansezi fiecare acţiune rea cu una bună. atunci vei mai avea
nevoie de câteva milioane de vieţi pentru a face asta. Şi între timp, în complexitatea legăturilor din viaţă, vei
comite din ce în ce mai multe acţiuni. Deci unde se va sfârşi acest lanţ? Pare ceva imposibil. Eliberarea devine
aproape un ideal. Dacă aceasta este metoda, că omul trebuie să crească pas cu pas, atunci această creştere
pare un vis imposibil.
Dacă înţelegi atitudinea din yoga, vei simţi că îţi dispar toate speranţele.
Tantra este o mare speranţă. Este ca o oază într-un deşert.

Tantra spune că nu asta este metoda: nu acţiunile sunt problema. Tu le-ai comis deoarece erai ignorant, ele
au apărut din ignoranţa ta.
De fapt tantra spune că tu nu eşti responsabil pentru ele. Dacă cineva este responsabil, atunci întregul - îl
poţi numi Dumnezeu - poate fi responsabil, dar nu tu. Tantra spune că este un egoism să îţi iei această
responsabilitate.
Să spui: “Va trebui să echilibrez, va trebui să fac acte bune, va trebui să mă eliberez pas cu pas"- este ceva
foarte egoist, este o atitudine centrată pe ego.

Toate acţiunile le-ai comis în ignoranţă, nu erai conştient de ceea ce faci, erai complet îmbătat de ignoranţă.
încercai să cauţi în întuneric, în întuneric ai venit în conflict cu alţii, în întuneric te împiedicai şi se întâmpla
câte ceva.
Tantra spune că singurul lucru necesar este lumina, conştientizarea. Nu trebuie să răspunzi la milioanele de
acţiuni trecute: un singur lucru trebuie făcut: nu rămâne ignorant, devino conştient.

Odată ce devii conştient, tot ce aparţine lumii întunericului va disparea. Acesta va părea ca un vis, ca un
coşmar. Nu va arăta ca o realitate. Şi nici nu a fost o realitate, deoarece atunci când eşti inconştient, doar
visele pot exista, nu realitatea.
Ai visat că iubeşti. Nu poţi iubi. Tu nu eşti acolo ca să iubeşti. Încă nu exişti, incă nu ai un centru. Cum poţi
iubi? Doar crezi că iubeşti şi atunci viata şi iubirea ta... toate devin un vis.
Când te vei trezi din acest vis, vei spune: "Cum puteam iubi? Imposibil! Eu nici nu mă aflam acolo. De fapt
eram nonexistenţial."

Fără conştientizare ce înseamnă să spui: "Eu sunt"? Nu înseamnă nimic.

Eşti profund adormit, atât de adormit ca şi cum nu te afli acolo.

O persoană adormită, in comă se află cu adevărat acolo? Nu se poale face nici un fel de distincţie. Nu se
poate spune nimic, că este sau nu este - doar se află in comă. Dacă hoţii pătrund în casă şi fură tot, îl poţi face
responsabil pe acel om ce este in comă, care este inconştient? Va fi el responsabil? I se va reproşa: “Au venit
hoţii! Ce făceai acolo?” Cum poţi face pe cineva în comă responsabil?

Tantra spune că în toate vieţile trăite nu te-ai aliat decât în comă - nu eşti responsabil. Aceasta este prima
eliberare pe care ţi-o oferă tantra. Şi atunci multe lucruri devin imediat posibile. Atunci nu mai este nevoie să
aştepţi milioane de vieţi - uşa se poate deschide chiar in acest moment. Nu este un proces treptat, este o
trezire bruscă - şi trebuie să fie aşa.

Când dormi profund şi cineva încearcă să te scoale, este acesta un proces treptat sau o trezire bruscă? Este
un proces treptat? Poate fi cam aşa - mai întâi devii puţin treaz, apoi mai mult, apoi şi mai mult; 10%, 20%,
30% - aşa se întâmplă?
Nu. Ori eşti treaz ori dormi: acolo nu există un proces treptat. Dacă I- ai auzit pe cel care îţi striga numele, eşti
treaz, nu eşti doar 10% treaz. Ochii pot fi închişi, dar dacă ai devenit conştient că cineva te strigă, atunci eşti
treaz.
Nu este un proces treptat, este o săritură bruscă. La o sută de grade apa sare şi devine vapori. Există acolo o
transformare treptată? Devine apa vapori mai întâi 10%, 20%, 30%? Nu. Ori este apă ori sunt vapori; nu
există o divizare de mijloc.
Când moare cineva, moare treptat-treptat? Poţi spune că este pe jumătate viu, pe jumătate mort? Ce va
însemna asta? Cum poate o persoană să fie pe jumătate vie? Ori este mort, ori este viu. Pe jumătate viu
înseamnă că nu este mort.
Când iubeşti o persoană, o iubeşti treptat 10%, 20%, 30%? Ori o iubeşti ori nu o iubeşti. Există vreo
posibilitate de a diviza iubirea ta? Nu există nici o posibilitate.

Iubirea, viaţa, moartea, toate se întâmplă spontan.

Acelaşi lucru este adevărat şi în privinţa eliberării, deoarece aceasta este naşterea finală, moartea finală,
viaţa finală, iubirea finală în eliberare, spontan ajungi la punctul culminant.

Tantra spune: Nu îţi focaliza atenţia asupra actelor, ci asupra persoanei care a înfăptuit actele.
Yoga se focalizează asupra actelor, Tantra se focalizează asupra persoanei, asupra conştiinţei, asupra ta.

Dacă eşti ignorant, tantra spune că vei comite păcate.

Chiar dacă încerci sa fii virtuos, virtutea ta va fi tot un fel de păcat - deoarece cum poate un ignorant, unul
care doarme profund, să fie virtuos? Cum poale virtutea să răsară din ignoranţă, din inconştienţă? Imposibil!
Virtutea ta trebuie să fie doar o mască; în spatele ei se va alia faţa reală, reala faţă a păcatului.

Poţi vorbi despre iubire, dar nu poţi iubi cu adevărat, într- un mod divin.

Poţi vorbi despre compasiune, dar compasiunea nu va fi decât o haină sub care ascunzi furia, lăcomia, gelozia
ta.

Iubirea" ta este aproape otrăvitoare.

Adânc înlăuntrul “iubirii" tale se află viermele urii, care o macină în permanenţă.
"Iubirea" ta este ca o rană, ea doare. Nu este ca o floare, nu poate fi. Şi cei ce aşteaptă iubire de la tine sunt
nişte proşti, ei cer imposibilul. Moralitatea ta este menită să fie un fel de imoralitate.

Priveşte la oamenii aşa-zis morali.

Urmăreşte-i, observă-i şi vei vedea că pe feţele lor nu se citeşte decât ipocrizie, decepţie.
Ei spun ceva. dar fac cu totul altceva. Fac ceva şi nu ascund asta numai de line - au devenit atât de şmecheri
în a ascunde, încât ascund totul şi de ei înşişi.

In ignoranţă, păcatul este natural.

In iluminare, virtutea este naturală.
Un buddha nu poate păcătui; tu nu poţi face altceva decât să păcătuieşti.

Păcatul si virtutea nu sunt deciziile tale, nu sunt acţiunile tale; ele sunt umbre ale fiinţei tale.
Dacă te trezeşti, atunci umbra va dispare şi le va inunda lumina.
Umbra nu răneşte niciodată pe nimeni, nu poate face asta; ea are o aromă a necunoscutului, a imortalului. Ea
nu poate decât să se reverse asupra ta ca o binecuvântare; altminteri nu este posibil.
Chiar dacă un buddha se înfurie pe tine, aceasta este compasiune - nu poate fi altfel. Compasiunea ta nu este
adevărată, iar furia lui Buddha nu poate fi adevărată.
Păcatul tău, umbra ta naturală, orice faci - le poţi decora, poţi construi deasupra lor un templu, le poţi
ascunde, le poţi înfrumuseţa, dar asta nu este de nici un ajutor - adânc înăuntrul tău vor continua să existe,
deoarece nu este vorba despre ceea ce faci, ci despre ceea ce eşti.

Trebuie pătrunsă şi înţeleasă această învăţătură - iar această reliefare este un punct foarte esenţial - şi abia
atunci poţi înţelege tantra.
Tantra este o mare învăţătură. Ea nu te învaţă despre acte, ea te învaţă despre propria ta fiinţă.
Cine eşti este important - dormi, sforăi sau eşti treaz?
Cine eşti tu - atent, conştient sau le mişti hipnotizat? Eşti somnambul? Sau eşti treaz şi atent la tot ce faci?
Faci totul eu amintire de sine? Nu. Doar se întâmplă câte ceva - nu ştii de ce, de unde vine. din ce parte a
inconştientului apare ceva ce te posedă si tu trebuie să acţionezi.

Acestui act, orice ar spune societatea despre el - moral sau imoral, păcătos sau virtuos - tantra nu îi acordă
importanţă.
Tantra priveşte la tine, în chiar miezul fiinţei tale de unde apare acesta. Din otrava, din ignoranţa ta nu poate
apare viaţa, doar moartea.
Din întunericul tău doar întuneric se naşte. Şi asta pare a fi ceva absolut normal. Deci ce se poate face?
Să încercăm să schimbăm acţiunile? Să încercăm să devenim mai morali, mai virtuoşi, mai respectaţi? Sau să
luptăm să transformăm fiinţa?

Fiinţa poate fi transformată.

Nu este absolut necesar să se aştepte alte vieţi viitoare.
Dacă deţii o profundă înţelegere, dacă faci un efort total, dacă depui întreaga ta energie în această
înţelegere, atunci în tine se aprinde brusc o lumină.
O flacără apare în fiinţa ta la fel ca un fulger şi atunci iese la suprafaţă întregul tău trecut şi întregul viitor -
înţelegi ce s-a întâmplat, înţelegi ce se întâmplă, înţelegi ce se va întâmpla.
Brusc totul devine clar; ca şi cum ar fi fost întuneric şi cineva a aprins o lumină şi totul a devenit clar.

Tantra crede în aprinderea luminii tale interioare. Şi tantra spune că, cu acea lumină trecutul devine
neimportant. Acesta nu ţi-a aparţinut niciodată. S-a întâmplat, desigur, dar s-a întâmplat ca într-un vis; tu
erai complet adormit. S-a întâmplat - ai făcut multe lucruri, bune şi rele, dar toate s-au întâmplat în
inconştienţă, nu erai responsabil.
Şi brusc totul din trecut este ars şi apare o fiinţă proaspătă şi virgină - aceasta este iluminarea instantanee.

Yoga atrage deoarece este mult mai abordabilă, este cu adevărat adecvată omului contemporan.
II poţi înţelege pe Patanjali foarte uşor, deoarece el se potriveşte cu mintea ta, cu nevoia ta de logică, cu
gândirea matematică.
Tilopa este dificil de înţeles. Oricine poate porni pe calea lui Patanjali, este foarte practică - de aceea a avut
atâta influenţă de-a lungul istoriei.

Oameni ca Tilopa au dispărut fără să lase nici o urmă în mintea umană, asta pentru că ei nu au putut găsi nici
un fel de afinitate aici.
Patanjaii atinge acelaşi vârf spiritual ca şi Tilopa, dar calea sa porneşte chiar din lumea ta.
Dacă faci puţin efort îl poţi înţelege; dacă faci puţin efort îl poţi practica. Nu este nevoie decât de puţin efort,
nimic mai mult.

Însă pentru a-l înţelege pe Tilopa trebuie să intri într-o dimensiune complet necunoscută Pentru a-l urma ar
trebui să fi transcens deja mmulte dintre tarele acestei lumi, pentru că el îţi va distruge toate concepţiile,
toate matematicile, toată logica, toată filozofia. Te va distruge complet. Nu va fi satisfăcut până când nu esti
complet distrus şi pana când acolo nu apare o nouă fiinta.

Cu Patanjali te vei modifica treptat, vei deveni din ce în ce mai bun - iar acest proces de elevare spirituală
continua timp de multe vieţi.
Cu Tilopa , intr-o secundă poti ajunge la final. Pentru el “mai bine" nu este o problema, deoarece nu gândeşte
în trepte.

Este la fel cum ai sta pe varful unui munte: poţi să mergi pe cărare, pas cu pas, ca să ajungi jos in vale sau din
vale sa ajungi sus pe deal.
Cu Tilopa vei sări in abis, nu se mai păseste; sau doar îţi întinzi aripile si începi să zbori.
Cu Patanjali mergi foarte încet. în siguranţă, fără să te temi de nici un accident, totul se află mereu sub
control. Te poţi opri în orice moment: nu este nimic deasupra ta, tu rămâi stăpânul. Dimensiunea este
orizontală, este acelaşi plan.
Cu Tilopa situaţia se schimbă. Cu Tilopa poţi transeende instantaneu timpul.
Cu Patanjali te mişti în timp până atingi eternitatea. Şi aceasta este cea mai rapidă cale de evoluţie spirituală -
cu o singură excepţie: calea tantrica, calea lui Tilopa, deoarece dimensiunea sa este de la început eternitatea.

Poate că nu eşti conştient, dar în ultimii zece ani s-a produs un miracol: noile nave spaţiale au distrus complet
vechile concepţii despre timp - deoarece o navă spaţială se poate mişca in jurul Pământului şi în câteva
secunde poate înconjura Pământul.
Asta înseamnă că o navă spaţială pleacă din Poona duminica, apoi înconjoară Pământul - undeva trebuie să
fie luni, in altă parte trebuie să fie sâmbătă: deci nava spaţială pleacă duminică, se întoarce în sâmbătă, apoi
sare în luni şi revine în Poona tot duminică.
Întreaga noţiune a timpului este pierdută. Pare absurd! Pleci pe 16, te duci în 17 şi te întorci în aceeaşi dată
pe 16. Iar acest lucru se poate face de multe ori în 24 de ore. Ce dovedeşte aceasta? înseamnă că poţi să te
întorci în timp, din duminică în sâmbătă, din 16 in 15. Poţi merge în 17 lunea şi te poti intoarce înapoi în
aceeaşi dată de la care ai plecat.

Prin viteză timpul devine irelevant. Timpul este relevant pentru un car, pentru o căruţă: lumea obişnuită este
o lume a căruţelor.
In yoga iţi trebuie mai multe vieţi ca să atingi Realizarea Uitimă.
Tantra spune că poţi rezolva totul intr-o secundă. Ea spune că timpul este irelevant, nu trebuie să îţi faci griji
de el. Tantra are o tehnică, o metodă, dar o numeşte non-tehnică, non-metodă, iar prin aceasta poţi sa
înconjori spontan totul si să sari in abis.

Yoga este efort, tantra este non-efort. Ai atât de putina energie, ai un ego foarte mărunt şi cu toate acestea
lupţi cu intregul. Iţi va lua sute de ani.

Yoga este efort, efort intens. Ea este o cale prin care trebuie sa înfrunţi curentul, să înoţi împotriva curentului
subconştientului tau.
Tantra este este calea naturala de acceptare şi de transformare a fiinţei tale. Nu este nevoie să lupţi
împotriva curentului: doar mişcă-te cu el, pluteşte cu el.
Râul curge spre mare, deci de ce să te lupţi cu el? Mişcă-te cu râul, devino una cu el, predă-te.

„Dăruirea'’ este cuvântul cheie din tantra.

„Voinţa" este cuvântul cheie pentru yoga.
Yoga este calea voinţei; tantra este calea dăruirii.

De aceea, tantra este calea iubirii - iubirea este dăruire.

Acesta este primul lucru ce trebuie înţeles şi apoi cuvintele lui Tilopa devin limpezi precum cristalul.

Trebuie înţeleasă dimensiunea diferită a tantrei - dimensiunea iubirii necondiţionate, a non-luptei, a relaxării
şi naturaleţii - ceea ce spune Chuang Tzu: "Ceea ce este uşor este şi bun." .
În yoga dificilul este bun; în tantra ceea ce este uşor este corect şi bun, atâta vreme cât eşti conştient de
adevărata ta natură esenţială.

Relaxează-te şi fii liniştit, nu este nici o grabă.

Dacă alegi dăruirea faţă de Dumnezeu, atunci întregul însuşi te conduce cum vrea el. Nu mai trebuie să începi
o luptă a ta, vei ajunge la timpul potrivit - tu doar iubeşti şi eşti conştient.
Întregul se dăruie - tu de ce să nu faci la fel? Unde te grăbeşti să ajungi de unul singur?

Există o poveste foarte frumoasă despre Buddha:

«El a ajuns la porţile raiului, cei de acolo i-au deschis poarta, l-au invitat, dar el s-a întors cu spatele şi a privit
spre samsara, spre lume - milioane de suflete ce erau pe Cale, se luptau, se zbateau în mizerie şi suferinţă
pentru a ajunge la aceste porţi ale raiului, ale beatitudinii.

Paznicul a spus:
"Te rog intră! Noi te aşteptam."
“Cum pot intra, când alţii încă nu au ajuns? Se pare că nu este timpul potrivit. Cum pot intra, când încă
întregul nu a intrat? Va trebui să aştept.
Este la fel ca şi când mâna mea a ajuns la uşă, dar picioarele încă nu au ajuns. Va trebui să aştept. Doar mâna
nu poate intra singură."»

Aceasta este una dintre cele mai profunde viziuni ale tantrei. Ea spune că, de fapt, nimeni nu poate deveni
iluminat singur. Noi suntem părţi ale aceleiaşi fiinţe, suntem un tot unitar. O persoană poate deveni o culme,
un vârf foarte înalt, un mare val - dar rămâne conectată cu toate celelalte valuri mici din jurul său.
Nu este singur, el rămâne una cu oceanul şi cu valurile de acolo. Cum ar putea un val să devină singur
iluminat?
Se spune, în această poveste minunată, că Buddha încă aşteaptă, el trebuie să aştepte - nimeni nu este o
insulă, noi toti formăm un continent, suntem împreună.

Eu poate că am păşit mai departe decât tine, dar un pot fi separat. Şi acum ştiu foarte bine acest lucru,
pentru mine nu este o poveste - şi eu aştept. Acum aceasta nu este doar o parabolă, acum ştiu ca este un
adevăr spiritual.

Dacă un iluminat nu este conştient că este una eu ceilalţi, atunci cine altcineva să cunoască asta?

Toţi ne mişcăm ca o singură fiinţă şi tantra spune:

"Nu te repezi, nu împinge, nu încerca să ajungi primul la rând - fii natural şi relaxat. Şi atunci toiul converge cu
repeziciune spre iluminare. Nu crea tot felul de probleme pentru asta."

Dacă poţi înţelege acest lucru eşti deja aproape: atunci te relaxezi. Oamenii religioşi sunt foarte tensionaţi;
mulţi dintre oamenii obişnuiţi sunt mai puţin tensionaţi decât majoritatea persoanelor religioase.

În mod normai, oamenii obişnuiţi aleargă după ţeluri lumeşti; sunt tensionaţi şi ei, dar nu la fel de mult ca
persoanele religioase, deoarece acestea sunt îngrijorate de lumea cealaltă; iar aceasta este foarte
îndepărtată, este invizibilă şi ei au mereu îndoieli în privinţa existenţei acelei lumi.
Atunci apare acolo o suferinţă nouă: poate că pierd această lume şi cealaltă nu există deloc. Ei se află mereu
în zbucium, sunt foarte tulburaţi mental. Nu deveni un astfel de om religios.

Pentru mine un om religios este natural şi relaxat, liber. EI nu este îngrijorat de această lume sau de lumea
cealaltă. Nu este îngrijorat de nimic, doar trăieşte şi se bucură. Pentru el acest moment este singurul
moment; următorul moment va şti singur dacă să apară sau nu. Când apare următorul moment, el îl va primi
tot cu bucurie şi fericire.
Un om religios nu este orientat spre nici un ţel. A fi orientat spre un ţel anume, înseamnă să fii lumesc. Poate
că ţelul tău este Dumnezeu - dar asta nu are nici o importanţă.

Tantra este cu adevărat minunată. Tantra este înţelegerea cea mai profundă şi principiul cel mai măreţ.
Dacă nu poţi înţelege tantra, atunci yoga este pentru tine.

Dacă poţi înţelege tantra. atunci nu te mai interesa de alte învăţături. Când ai la îndemână iachtul cel mai
măreţ, de ce te mai interesează bărcile?

În budism există două şcoli. Numele lor este foarte semnificativ.

- Una este cunoscută sub numele de Hinayana. micul vehicul; în el nu poţi sta decât singur, nu mai poţi
avea şi pe altcineva cu line. este foarte mic.
- Şi mai există o altă şcoală numită Mahayana, marele vehicul, marea barcă. Milioane pot intra m ea.
întreaga lume poale fi absorbită în aceasta.

Mahayana este calea tantrei. Tilopa este un Mahayanist, un om care credein marele vehicul, în marele
principiu.

Barcile mici suni pentru cei egoişti, pentru cei ce nu pot tolera pe nimeni altcineva în barcă cu ei, care nu pot
fi decât singuri, care condamnă totul, care îl privesc pe celălalt întotdeauna cu condamnare: “Tu? Încerci
cumva să ajungi si tu acolo? Nu poţi ajunge, este foarte dificil, doar persoane foarte mari pot ajunge."
Nu îţi vor permite să intri în barca lor.
Mahayana are o iubire profundă pentru toţi. Oricine poate intra. De fapt nu pune nici un fel de condiţii.
Oamenii îmi spun: “Tu acorzi sannyas la oricine şi oricui?"
Sannyas nu a fost niciodată acordată în acest mod. Este pentru prima dată în istoria omenirii când se
întâmplă asta, ca eu să dau sannyas fără nici un fel de condiţie.

Pentru prima dată eu am permis oricui să aiba acces, am deschis uşa. De fapt, am scos-o din ţâţâni.
Acum ea nu mai poate fi închisă, acum oricine este binevenit.
De ce? - deoarece atitudinea mea este ca aceea a tantrei. Eu vorbesc şi despre Patanjali, pentru cei care nu
pot aborda calea tantrică; dar în mod fundamental, atitudinea mea este cea din tantra - oricine este
binevenit.
Când Dumnezeu te invită, cine sunt eu...?
Când întreaga existenţa îţi dă energie şi viaţă...?
Chiar dacă comiţi păcate, existenţa nu spune: “Nu, nu îţi mai dau energie. Stop! Faci numai prostii." Nu.
Continuă să ţi se dea energie. Nu există niciodată o criză de combustibil; existenţa continuă să te susţină.

Un mistic musulman, Junnaid, l-a întrebat odată pe Dumnezeu ceva despre vecinii săi:
“Acest om face numai rele în tot satul şi oamenii vin la mine şi mă roagă: «Cere-i lui Dumnezeu, roagă-l pe
Dumnezeu să ne scape de acest el»."
Şi Junnaid a auzit în rugăciunea sa o voce: “Când eu îl accept, cine eşti tu să îl respingi?"
Apoi Junnaid a scris în autobiografia sa: “Niciodată nu l-am mai rugat un astfel de lucru, deoarece a fost o
prostie din partea mea. Dacă el a dat naştere acestui om, dacă el încă îl ajută să trăiască, nu numai să
trăiască, dar chiar să înflorească, atunci cine sunt eu...?"

Existenţa îţi dă viaţă în mod necondiţionat. Eu dau sannyas în mod necondiţionat. Dacă existenţa speră încă
în privinţa ta, iar tu nu îi distrugi speranţele, atunci cine sunt eu...?

Tantra este pentru toţi. Nu este doar pentru cei aleşi. A ajuns să fie o cale pe care nu merge oricine, deoarece
nu o înţeleg toţi, dar nu este doar pentru cei aleşi - este pentru toţi; este pentru oricine care este pregătit să
sară.

Acum încearcă să înţelegi:

„In Mahamudra toate păcatele sunt arse.”

Ele nu trebuiesc echilibrate cu acte bune.

„In Mahamudra toate păcatele sunt arse.”

Ce este această Mahamudra? Ce se întâmplă?

Mahamudra este o stare a fiinţei tale în care nu eşti separat de Intreg. Mahamudra este o contopire cu
Universul, este un orgasm cosmic.

Când doi iubiţi se află într-un profund orgasm, ei se contopesc unul în celălalt; atunci femeia nu mai este
femeie, bărbatul nu mai este bărbat. Ei devin ca cercul yin şi yang, ajung şi se întâlnesc unul în celălalt,
propriile lor identităţi sunt uitate. De aceea iubirea este atât de frumoasă.
Această stare este denumită mudra, această stare profundă de orgasm este denumită mudra. Iar starea
finală, de orgasm cu întregul este denumită Mahamudra, marele orgasm, orgasmul cosmic.

Ce se întâmplă în orgasm? Trebuie înţeles acest lucru pentru că doar aceasta îţi poate da cheia pentru a
atinge orgasmul cosmic.
Ce se întâmplă? Când doi iubiţi sunt împreună... şi ţine minte mereu: doi iubiţi, nu soţia şi soţul deoarece
între aceştia nu se întâmplă aproape nimic pentru că soţii şi soţiile devin doar nişte actori, au nişte roluri fixe,
ei nu se contopesc şi nu curg.
“Soţul" a devenit un rol, “soţia” a devenit un rol. Ei doar joacă teatru. Soţia trebuie să fie soţie chiar dacă îi
place sau nu; soţul trebuie să fie soţ. Totul a devenit un act legal.

Odată l-am întrebat pe Mulla Nasruddin: “Câţi ani ai fost căsătorit, Nasruddin?”
“Douăzeci de ani dubli.”
“De ce spui «dubli»?”
“Când o să o vezi pe soţia mea, ai să înţelegi.”

Soţii şi soţiile sunt fenomene sociale...o instituţie, nu mai este o relaţie. Este o instituţie; este un fenomen
forţat - nu pentru iubire, ci pentru alte motive: siguranţa economică, certitudine, copii, societate, cultură,
religie, orice altceva în afară de iubire.
Orgasmul nu apare aproape niciodată între o soţie şi un soţ - doar dacă totodată ei sunt şi iubiţi. Asta este
posibil: puteţi fi soţie sau soţ şi totodată să fiţi un iubit; îţi poţi iubi soţia.
Asta este ceva cu totul diferit, dar atunci, aceasta nu mai este o căsătorie, nu mai este o instituţie.

În Orient, deoarece căsătoria a existat timp de mii de ani, oamenii au uitat complet ce este orgasmul. Nu am
întâlnit nici macar o singură indiancă care să cunoască ce este orgasmul.
Chiar şi femeile occidentale, numai în ultimii 25 de ani, au devenit conştiente de faptul că orgasmul este ceva
ce merită obţinut; dar în general femeile au uitat complet că există în corpurile lor o posibilitate orgasmică.

Acesta este unul dintre cele mai nefericite lucruri care s-au putut întâmpla omenirii.
Iar când femeia nu poate avea orgasm, nici bărbatul nu îl poate avea. Deoarece un orgasm este o întâlnire
intre doi.
Doar doi oameni, atunci când se contopesc unul în celălalt, îl pot avea. Nu se poate ca unul să îl aibe şi
celălalt să nu îl aibe - nu este posibil. Uşurarea este posibilă, ejacularea este posibilă: descărcarea este
posibilă, dar nu orgasmul.

Ce este un orgasm?

Orgasmul este o stare în care corpul nu mai este simţit ca materie; el vibrează ca energia, ca electricitatea.
Vibrează atât de profund, chiar de la baza sa, încât uiţi complet că el este totuşi un lucru material. El devine
un fenomen electric - şi chiar este un fenomen electric. Dar această stare poate fi conştientizată doar de
catre cei care işi controlează perfect energia sexuală.

Acum fizicienii spun că nu există materie, că toată materia nu este decât o aparenţă; adânc în interior, ceea
ce există este doar energie vibrantă, nu materie.
În orgasm ajungi la cel mai profund nivel al corpului, acolo unde materia nu mai există, unde sunt doar valuri
de energie; tu devii o energie ce dansează, ce vibrează. Pentru tine nu mai există limite - pulsezi, dar nu mai
este nimic substanţial. Iar iubita pulsează la unison cu tine.

Şi treptat-treptat, dacă ei se iubesc şi se abandonează unul altuia, dacă se predau acelui moment de pulsare,
de vibrare, de existenţă ca energie, şi dacă nu sunt speriaţi...
Deoarece atunci când corpul îşi pierde limitele este ca o moarte, când corpul devine ca ceva vaporos, când
corpul îşi evaporă substanţa şi acolo nu mai rămâne decât energia, decât un ritm foarte subtil... şi tu te simţi
ca şi cum nu ai fi.
Doar într-o iubire profundă poţi pătrunde în această stare beatifică.
Iubirea este ca moartea; tu mori în ceea ce priveşte imaginea materială, mori în ceea ce priveşte gândul că
eşti corp; mori ca trup şi evoluezi ca energie, ca energie vitală.

Când soţia sau soţul, sau iubiţii încep să vibreze la unison, bătăile inimilor se contopesc şi corpurile lor se
contopesc, când relaţia devine armonioasă - atunci apare orgasmul.
Atunci ei nu mai sunt doi.
Acesta este simbolul yin şi yang; yin se mişcă in yang, şi yang se mişcă in yin; bărbatul se mişcă in femeie, şi
femeia în bărbat.
Acum ei sunt un cerc care vibrează, pulsează împreună. Inimile nu mai sunt separate, pulsul nu mai este
separat; au devenit o melodie, o armonie. Aceasta este cea mai mare e muzică posibilă; toate celelalte muzici
sunt doar nişte sunete fade comparativ m această muzică, sunt doar nişte umbre.
Această vibraţie, a doi oameni ca şi cum ar fi unul, este orgasmul.

Când acelaşi lucru se întâmplă nu cu o persoană, ci cu întreaga existenţă. atunci acesta este Mahamudra,
acesta este orgasmul cel mare.

Vreau să descriu ce poţi face astfel ca Mahamudra, marele orgasm, să devină posibil.
In Indonezia există un om, Bapak Subuh, care a descoperit fără să vrea o metodă cunoscută sub numele de
„latihan”.
A dat peste ea fără să vrea, dar aceasta este una dintre cele mai vechi metode tantrice.
Nu este un fenomen nou; latihan este primul pas spre Mahamudra. Această metodă permite corpului să
vibreze, îi permite corpului să devină energie, să fie non-substanţial, non-material; îi permite corpului să se
topească şi să îşi dizolve limitele, marginile.

Bapak Subuh este musulman, dar mişcarea sa este cunoscută sub numele de “Subud”. Acesta este un cuvânt
budist. ‘‘Subud” este compus din trei cuvinte: "su" – „bu” – „dha".
“su” înseamnă sushila; ”bu” înseamnă Buddha; “dha" înseamnă dharma;
Subud inseamnă „sushila-Buddha-dharma”: legea marii virtuţi derivată de la Buddha. Aceasta este ceea ce
Tilopa numeşte â fi marea învăţătură.

Latihan este simplă. Este primul pas.

Trebuie să stai relaxat, liniştit şi natural.

Este bine dacă eşti singur şi nu te eranjează nimeni. Închide camera, stai singur.
Dacă cunoşti pe cineva care face deja latihan, atunci prezenţa sa te poate ajuta, prezenţa sa poate deveni un
agent catalizator, el devine un deschizător, deci cineva care este puţin mai avansat te poate deschide foarte
usor: dar oricum te poţi deschide şi singur - doar va dura puţin mai mult timp.

Dacă ai lângă tine pe cineva mai experimentat, acesta incepe latihan iar tu doar stai şi energia sa începe să
pulseze în tine, energia sa începe să se mişte în jurul tău, te înconjoară ca un parfum - simţi brusc muzica.
La fel ca atunci când stai lângă un cantaret bun şi începi să baţi ritmul fără să vrei, începi să vibrezi.
La fel şi în latihan, energia sa umple camera şi atmosfera începe se schimbe imediat.

Nu. Nu trebuie să faci nimic: trebuie doar să fii acolo, relaxat şi natural, doar aşteptând să se întâmple ceva.
Şi dacă corpul începe să se mişte, lasa-l ca să o facă. Doar permite, si doar coopereaza.
Cooperarea nu trebuie să fie prea directă, nu trebuie să fie o forţare; trebuie să rămână doar o initere.
Corpul începe să se mişte brusc, ca şi cum ar fi coborât in tine o mare energie, ca şi cum un nor te-ar fi
înconjurat – acum eşti învăluit de acest nor, şi norul penetrează înăuntrul corpului tău, iar trupul începe să
facă nişte mişcări. Mâinile îţi sunt ridicate, faci mişcări subtile, începi un mic dans, gesturi domoale.

Dacă cunoşti câte ceva despre scrierea automată, atunci îţi va fi uşor să urmăreşti ce se întâmplă în latihan. In
scrierea automată ţii un creion în mână, închizi ochii şi aştepţi. Brusc vei simţi o zmucitură în mână: mâna va
începe să se mişte ca şi cum ar fi intrat ceva în ea. Nu trebuie să faci nimic, pentru că dacă faci ceva nu va mai
aparea nimic din afară, va fi propria ta acţiune. Trebuie doar să permiţi.
Liniştit şi natural - cuvintele lui Tilopa sunt minunate; ele nu pot fi îmbunătăţite. Liniştit şi natural, aştepţi cu
creionul în mână şi cu ochii închişi; când zmucitură apare şi mâna începe să se mişte, tu nu trebuie decât să îi
permiţi să facă asta, atâta tot.
Nu trebuie să rezişti; pentru că te poţi împotrivi. Energia este foarte subtilă şi, la început, nu este foarte
puternică.
Dacă o opreşti, se opreşte.
Iar energia nu este agresivă; dacă nu îi permiţi, eu nu va aparea.
Dacă te îndoieşti, nu va aparea, deoarece prin îndoială mâna ta va rezista.
În îndoială nu vei permite, vei lupta.
De aceea încrederea este atât de importantă, shraddha.
Tu doar crezi şi laşi mâna în pace; încet, încet mâna începe să se mişte, acum ea începe să facă zig-zaguri pe
hârtie - permite-i.
Atunci cineva, sau chiar tu pui o întrebare; lasă întrebarea să apară în minte relaxată, nu foarte persistentă,
nu impunătoare; doar pui întrebarea şi aştepţi. Şi brusc răspunsul este scris.

Dacă încearcă acest lucru zece persoane, trei din ele vor fi capabile să facă această scriere automată.
Treizeci la sută din oameni sunt receptivi şi le poate aparea acest fenomen.
Iar aceasta poate deveni o forţă mare în viaţa ta. Explicaţiile diferă...cu privire la ce se întâmplă - asta nu este
important.
Explicaţia cea mai profundă pe care o găsesc a fi adevărată este următoarea: propriul tău centru superior îl
comandă pe cel inferior; vârful conştiinţei tale comandă mintea inconştientă, inferioară.
Tu întrebi şi propria fiinţă interioară răspunde. Acolo nu este nimeni altcineva, dar fiinţa interioară, pe care
nu o cunoşti, îţi este superioară.
Propria fiinţă interioară este posibilitatea înfloririi finale.
Este ca şi cum floarea ar poseda sămânţa şi ar răspunde.
Sămânţa nu ştie, dar floarea... ca şi cum posibilitatea viitoare posedă actualitatea ta şi răspunde; ca şi cum
potenţialitatea ta finală posedă ceea ce eşti acum şi răspunde.
Sau viitorul posedă trecutul, necunoscutul posedă cunoscutul, nonforma posedă forma - orice metaforă, dar
simt că poate fi înţeleasă semnificaţia - ca şi cum bătrâneţea ar poseda tinereţea şi ar răspunde.

Acelaşi lucru se întâmplă cu întreg corpul în practica latihan.

In scrierea automată laşi doar mâna liniştită şi naturală. În latihan laşi întreg corpul relaxat şi natural şi
aştepţi; cooperezi, şi brusc vei simţi un impuls.

[Si Andy: „Mergem de gand in..., mergem de gand in Rai, in Rai..., de gand in Rai...”]

Mâna se ridică singură, ca şi cum ar trage-o cineva cu nişte sfori invizibile - permite-i.
Şi piciorul începe să se mişte; te întorci şi începi un mic dans; foarte haotic, fără nici un ritm, fară să fie
manipulat, dar din ce pătrunzi mai mult în el, acesta va avea propriul său ritm. Nu mai este haotic, îşi are
propria sa ordine, devine o disciplină, dar care nu este forţată de catre tine. Aceasta este posibilitatea ta cea
mai mare: să iei în posesie corpul inferior şi să îl mişti.

Latihan este primul pas.

Şi, încet-încet, te vei simţi atât de minunat când faci asta încât vei simţi că apare o întâlnire între tine şi
cosmos. Însă acesta este doar primul pas.
De aceea în Subud lipseşte ceva, primul pas este minunat, dar el nu este ultimul. Eu aş dori ca tu să îl
completezi.
Timp de 30 de minute - 60 de minute ar fi mai bine; încet-încet ajungi de la 30 la 60 de minute de dans
latihan.

În 60 de minute corpul tău este curăţat por cu por, celulă cu celulă; este o purificare, eşti complet renăscut,
toată mizeria este arsă.

Asta spune Tilopa: „In Mahamudra toate păcatele sunt arse”.

Trecutul este aruncat în foc şi apare o nouă naştere, o renaştere.
Simţi energia curgând peste tine, în interior şi în exterior. Iar dansul nu este numai exterior.

În curând, când te vei obişnui, vei simţi şi dansul interior. Nu numai corpul tău dansează, în interior şi energia
dansează; ambele cooperează una cu cealaltă. Apoi apare rezonanţa cu Universul - ai descoperit ritmul
universal.
Timpul potrivit pentru acest latihan este de la 30 la 60 de minute: începi cu 30 şi ajungi la 60; propriul tău
timp va fi undeva la mijloc.
Vei ajunge să cunoşti: dacă devii obişnuit la 40 de minute, atunci, acesta este timpul tău; dacă devii obişnuit
la 20 de minute, atunci acesta este timpul tău.

Meditaţia trebuie să treacă peste aceasta: dacă timpul potrivit este de 10 minute, atunci 20 de minute îţi
sunt de ajuns; dacă timpul tău este de 15 minute, atunci 30 de minute sunt de ajuns. Dublează timpul şi nu
risca, astfel ca să fii complet purificat. Apoi termini cu o rugăciune.

Când eşti complet purificat şi simţi corpul reîmprospătat - te-ai aflat sub un duş de energie şi întregul trup
este simţit ca unul, nedivizat; substanţialitatea corpului este pierdută, te simţi mai mult ca o energie, o
mişcare, un proces şi nu ca ceva material - acum eşti pregătit. Acum îngenunchează pe pământ.

Îngenuncherea este minunată; aşa cum îngenunchează sufiştii, sau aşa cum îşi fac musulmanii rugăciunea în
moschee, îngenunchează ca ei, deoarece aceasta este postura cea mai bună pentru latihan.

Apoi ridică ambele mâini spre cer, ţine ochii închişi şi simte-te ca un vas gol, ca un bambus gol; în interior eşti
gol ca o oală de lut.
Capul tău este gura oalei şi energia cade puternic pe cap ca şi cum ai sta sub o cădere de apă. Chiar vei sta
sub o cascadă - după ce faci latihan vei simţi asta; este la fel ca o cascadă şi nu ca un duş.

Când eşti pregătit, aceasta va cădea cu mare forţă şi corpul va începe să tremure, să se scuture ca o frunză în
bătaia vântului.
Dacă nu ai stat niciodată sub o cădere de apă, atunci încearcă şi vezi ce simţi.

Acelaşi sentiment îţi va aparea şi după ce faci latihan. Simte-te gol în interior, acolo nu este decât goliciune -
şi energia te umple complet.
Permite-i să cadă în tine cât de profund se poate, astfel ca să ajungă în cel mai îndepărtat colţ al corpului,
minţii şi sufletului tău.
Iar când simţi asta - că eşti plin şi corpul începe sa tremure - îngenunchează, pune capul pe pământ şi trimite
energia în pământ.
Când simţi că energia te copleşeşte, îndreapt-o spre pământ, la din cer şi dâ-o înapoi pământului, nu trebuie
să fii decât un bambus gol ce se află între ele.

Trebuie repetat de şapte ori.

la de la cer şi pune pe pământ, sărută pământul şi dăruie-i energia - fii complet gol. Dăruieşte-o la fel cum ţi-a
fost dăruită, fii complet gol.
Apoi ridică iarăşi mâinile şi pune-o iarăşi jos.
Faci de şapte ori acest lucru, deoarece fiecare exerciţiu face ca energia să penetreze câte o chakra, câte un
centru al corpului.
Dacă o faci de mai puţin de şapte ori, atunci te vei simţi agitat, deorece energia va rămâne suspendată
undeva la mijloc.

Ea trebuie să penetreze toate cele şapte chakra, astfel încât să devii complet gol, un releu pentru energia
divină.
Ea vine din cer şi se scurge în pământ, tu eşti împământat; doar conduci energia către pământ, la fel ca
electricitatea. Pentru electricitate trebuie să avem o împământare.
Energia vine de la cer şi se scurge în pământ, devii ca un conductor - doar un vas, un canal, un bambus gol
prin care trece energia.
De şapte ori - de mai multe ori o poţi face, dar nu mai puţin. Şi aceasta Va fi o Mahamudra completă.

Dacă practici în fiecare zi, în curând, până în trei luni de zile, vei simţi că tu nu mai eşti acolo. Doar energia
pulsează cu universul, acolo nu este nimeni, ego-ul este complet pierdut, cel care acţiona nu mai este.
Universul este şi tu eşti, valul pulsând cu oceanul - aceasta este Mahamudra. Acesta este orgasmul final, cea
mai beatifică stare a conştiinţei care este posibilă.

Este la fel ca doi iubiţi ce fac dragoste, dar multiplicată de milioane de ori; acelaşi fenomen multiplicat de
milioane de ori - deoarece acum faci dragoste cu întregul univers.

De aceea tantra este cunoscută sub numele de yoga fuziunii amoroase transfiguratoare extatice.
Tantra este cunoscută ca fiind calea iubirii.

„In Mahamudra toate păcatele sunt arse.

In Mahamudra omul este eliberat de închisoarea acestei lumi. Aceasta este forţa supremă din dharma.
Cei care nu o cunosc sunt ignoranţi, şi ei se bălăcesc veşnic in mizerie şi durere.”

Şi Tilopa este foarte clar. El este absolut sincer şi spune: "Cei care nu o cunosc sunt ignoranţi."

De ce îi numeşte ignoranţi?
El nu îi numeşte păcătoşi, nu îi numeşte nereligioşi, ci doar ignoranţi - pentru că, dacă nu cunosc Adevărul
pierd cea mai mare stare de fericire pe care le-o poate oferi viaţa.
Sunt pur şi simplu ignoranţi! Şi nu se poate întâmpla nimic, dacă nu există încredere.
Până când nu crezi atât de total încât să poţi să te dărui complet, aceasta nu se poate întâmpla.

Toată beatitudinea, toate momentele de beatitudine, pot apare doar când te dărui integral Divinului. Chiar şi
moartea devine frumoasă dacă te predai Lui, atunci ce să mai spun de viaţă? Dacă te dărui, viaţa este
beatitudinea cea mai mare, este o binecuvântare. Ignori darul cel mai măreţ, deoarece nu poţi avea
încredere.

Dacă vrei să înveţi atunci învaţă încrederea. Nimic altceva nu este necesar. Dacă eşti ignorant, nimic altceva
nu te va ajuta - învaţă încrederea. Dacă simţi că nu există vreun ţel în viaţă şi te simţi fără rost, nimic altceva
nu te va ajuta - învaţă încrederea; încrederea îţi dă sens, doarece ea te face capabil să îi permiţi întregului să
descindă în tine.
Cei care nu o cunosc sunt ignoranţi şi ei se bălăcesc veşnic în mizerie şi durere.

„In lupta pentru Eliberare, omul trebuie să se bazeze pe un Guru. Când fiinţa primeşte binecuvântarea sa,
Mahamudra este aproape.”

De ce să crezi într-un guru? De ce să crezi într-un Maestru? Deoarece misterul este foarte departe de tine.
Este doar , un vis, cel mult o speranţă, o dorinţă.

Mă asculţi; poate că eu vorbesc despre beatitudine, dar aceasta nu rămâne decât un vis. Poate că o doreşti,
dar nu ştii ce este, nu îi ştii gustul. Acum este foarte, foarte departe de tine. Acum te afli în mizerie, în
suferinţă.
În mizeria şi suferinţa ta poate că începi să speri la beatitudine, dar asta nu va fi suficient- vei avea nevoie de
un gust real al ei.
Cine ţi-l va da? Doar unul care ii gustat din ea: el poate deveni deschizătorul.
EI poate acţiona ca un agent catalizator. Acesta nu va face nimic: doar prezenţa sa este deajuns şi din el
necunoscutul va începe să curgă spre tine.

Este doar ca o fereastră. Uşile tale sunt închise - dar nu şi ale sale. Ferestrele tale sunt închise şi ai uitat cum
să Ie mai deschizi? - ale lui nu sunt închise.
Prin fereastra sa poţi avea o privire spre cer; prin el poţi avea o străfulgerare, o licărire.

Un Maestru, un guru, nu este altceva decât o fereastră. Trebuie să treci prin el, trebuie să guşti puţin - atunci
îţi poţi deschide propriile ferestre; altminteri totul rămâne doar ceva verbal.

II poţi citi pe Tilopa dar, până când nu îl găseşti pe Tilopa, nimic nu ţi se va întâmpla.
Mintea ta va spune mereu: “Poate că omul ăsta este nebun, are halucinaţii, poate că visează, că este un poet,
un filozof, un gânditor.”

Dar cum se poate întâmpla asta? Cum este posibil să devii beatific? Nu ai cunoscut decât mizerie şi suferinţă,
ai cunoscut doar otrava. Nu poţi crede în elixir: nu l-ai cunoscut, deci cum poţi să crezi?

Un Maestru nu este altceva decât manifestarea palpabilă a beatitudinii totale. Aceasta vibrează înăuntrul
său. Dacă crezi în el, vibraţiile sale pot ajunge la tine.

Un Maestru nu este un profesor, el nu te învaţă.

Un Maestru nu este interesat de doctrine şi de principii - un Maestru este o prezenţă. Dacă crezi în el, este la
îndemâna ta.
Un Maestru este o posibilitate, o disponibilitate. Prin el vei avea prima străfulgerare a Divinului. Apoi poţi
continua singur.

în lupta pentru eliberarea spirituală omul trebuie să se bazeze pe un Maestru... pe un guru.

Si Andrei, venind de la bucatarie: „

„Când fiinţa primeşte binecuvântarea sa, Muhamudra este aproape.”

Un Maestru nu îţi poate da Eliberarea, dar el te poate aduce până lângă ea.

Nu poate evolua în locul tău; aceast lucru trebuie făcut de catre tine, deoarece un lucru dat de cineva poate fi
luat înapoi.
Doar ceea ce capeţi prin propiile tale eforturi rămâne al tău.
Un Maestru uu îţi poate dărui Eliberarea, te poate doar binecuvânta - dar binecuvântarea sa este un
fenomen vital.
Prin el poţi privi în propriul tău viitor.
Prin el poţi fi conştient de propriul tău destin.
Prin el, vârfurile cele mai înalte ale muntelui se apropie de tine.
Prin el te poţi înălţa, la fel ca o sămânţă ce încearcă să se înalţe spre cer. binecuvântarea sa poate uda
sămânţa ta.

În Orient, binecuvântarea Maestrului este indispensabilă.

Vestul a rămas complet ignorant faţă' de acest fenomen. Vestul cunoaşte profesori şi învăţători, nu Maeştri.
Învăţătorii sunt aceia care te învaţă despre adevăr.

Un Maestru este cel care te face să guşti din adevăr.

Un învăţător poate fi oricine, poate că a învăţat totul de la alţi învăţători.

Învăţătorii sunt mulţi, maeştrii sunt doar câţiva.

Şi cum vei căuta un Maestru?

Doar mergi. Oricând auzi un zvon că cineva a devenit iluminat, mergi acolo şi doar rămâi disponibil.

Nu fi un gânditor, fii ca un iubit - deoarece un Maestru este descoperit prin simţire, prin sentiment.

Un învăţător este descoperit prin gândire: asculţi un învăţător şi ceea ce spune el pare logic, argumentele
sale se potrivesc cu cele ale tale.

Pe un Maestru trebuie să îl mănânci, să îl bei.

Ascultarea nu va fi de folos deoarece el este un fenomen viu: acolo este energie. Doar dacă îl mănânci şi îl bei
vei deveni conştient de o calitate diferită a fiinţei.

Este nevoie de o mare receptivitate; pentru a găsi un Maestru, este nevoie de o mare receptivitate feminină.

Iar dacă eşti disponibil şi Maestrul este acolo, atunci va aparea ceva: eşti prins.
Acesta este un fenomen de iubire.

Nu poţi dovedi nimănui: - “Am găsit Maestrul."

Acolo nu este nici un fel de dovadă. Nu încerca asta deoarece oricine te poate contrazice, tu l-ai găsit şi ştii
asta; ai gustat şi cunoşti. Această cunoaştere este a inimii, a simţirii, a sentimentului.

Tilopa spune:
„In lupta pentru Eliberare, omul trebuie să se bazeze pe un Guru. Când fiinţa primeşte binecuvântarea sa,
Mahamudra este aproape.”

Cuvântul “guru" este semnificativ.

“Maestru” nu are aceeaşi semnificaţie.

Maestru pare a ti cineva care a stăpânit un lucru, care a trecut printr-o lungă perioadă de antrenament, care
a devenit disciplinat, care stăpâneşte. “Guru” este cu totul diferit.

Cuvântul “guru" înseamnă cineva care este foarte greu, doar un nor greu care îţi aşteaptă setea pentru a
ploua peste tine; o floare plină de parfum care aşteaptă doar nările tale să ţi se dăruie.
Cuvântul “guru” înseamnă ceva foarte greu - greu de energie şi de necunoscut, greu de Divin, greu la fel ca o
femeie ce este însărcinată.

Un Maestru este însărcinat cu Dumnezeu. De aceea în Est noi îl considerăm pe un guru ca fiind Dumnezeu
însuşi.
Vestul nu poate înţelege acest lucru, deoarece ei cred că “Dumnezeu" înseamnă Creatorul lumii.
Noi aici nu ne interesăm prea mult de Creator. Noi îl numim pe guru, Dumnezeu. De ce? - deoarece el este
însărcinat cu Divinul.
Este gata să curgă: doar de setea ta este nevoie, de o sete pământească.

El de fapt, nu a măiestrit nimic; nu a trecut prin vreun antrenament, nu s-a disciplinat.

Nu este o artă pe care o stăpâneşte - nu.

Doar a trăit viaţa în totalitatea ei; nu ca pe o disciplină, ci relaxat şi natural.

Nu s-a forţat pe sine, ci s-a mişcat odată cu vântul: i-a permis naturii să aiba propriul ei curs.

Şi prin milioane de experienţe de suferinţă şi durere şi fericire şi beatitudine el a devenit matur, s-a copt.

Un Guru este un fruct copt ce stă să cadă. Dacă eşti gata să primeşti, el se poate revărsa în tine.

Un Guru este un fenomen cu totul şi cu totul oriental.

Occidentul încă nu este conştient de el.

De ce să te închini unui Guru? Pare ceva umilitor.
Dar dacă vrei să primeşti, va trebui să te închini. El este greu, el poate curge, poate coborî spre tine, dar
pentru asta trebuie să te închini, altminteri nu vei primi nimic.

Când un discipol se închină total încrezător la picioarele unui Maestru, atunci se întâmplă ceva ce nu este
vizibil fiinţelor profane.
De la Maestru coboară o energie ce se revarsă în discipol. Este ceva invizibil ochilor.

Dacă devii conştient, o poţi vedea şi tu - aura Maestrului, curcubeul său, curgând în discipol. Vei vedea cum
se produce acest transfer.

Maestrul este în permanentă rezonanţă cu energia Divină.

Are energie infinită şi o poate îndrepta spre enorm de mulţi oameni. Singur, poate lucra cu milioane de
discipoli.
El nu este niciodată epuizat, deoarece acum este conectat cu întregul; a găsit sursa întregului.

Prin el şi tu poţi face o săritură în acel abis. Dăruirea către Dumnezeu este dificilă, deoarece nu ştii unde este
acel Dumnezeu.
El nu a dat niciodată adresa nimănui. Dar un Guru poate fi găsit. Dacă mă întrebi ce este un Guru îţi voi
spune: Guru este adresa lui Dumnezeu.

„Când fiinţa primeşte binecuvântarea sa, Mahamudra este aproape.”

Atunci poţi fi sigur că ai fost acceptat.

Când poţi simţi binecuvântările Maestrului curgând asupra ta, revărsându-se asupra ta precum o ploaie de
nori, atunci poţi fi sigur că emanciparea îţi este la îndemână.

Unul din discipolii lui Buddha, Sariputta, s-a aplecat într- o zi la picioarele lui Buddha şi brusc a simţit energia
divină a Unicului revărsându-se asupra sa. A simţit, o transformare subită, o mutaţie a minţii, ca şi cum el ar fi
fost distrus şi re-creat în acelaşi moment.
Atunci a spus:
“Nu! Aşteaptă puţin". Întregul cortegiu al lui Buddha nu a putut înţelege ce se întâmplă.
“Te rog, aşteaptă puţin - nu aşa de repede."
“Dar de ce?”- a spus Buddha
"Deoarece picioarele acestea nu vor mai exista. Aşteaptă puţin. Eliherarea este aproape şi vreau să mai stau
puţin cu tine. Nu mă îndepărta aşa de repede” - pentru că odată ce Maestrul a binecuvântat pe cineva,
Eliberarea este aproape, acesta este ultimul lucru: discipolul trebuie să îi spună la revedere Maestrului.

Sariputta a spus: "Aşteaptă!”

Sariputta a atins Eliherarea mai târziu.

Buddlia i-a spus: “Acum poţi pleca. Am aşteptat destul. Acum poţi pleca şi poţi răspândi ceea ce ţi-am dat.
Mergi şi dă altora."

Sariputta a trebuit să plece, plângea şi cineva a întrebat: “Ai devenit eliberat şi încă şuieri şi plângi?”
“Da, am atins Eliberarea, dar pot renunţa la beatitudine dacă Buddha mă lasă să trăiesc la picioarele sale.”

Atât de multă recunoştinţă - şi apoi. oriunde a trăit Sariputta, în fiecare dimineaţă el se închina în direcţia în
care era Maestrul său. Oamenii îl întrebau: “De ce faci asta? Cui te închini?" Şi el răspundea: “Acum Buddha
este în sud.”

Când i-au sosit ultimele clipe, Sariputta a întreba: “Unde este El acum? Deoarece aş vrea să mă închin în acea
direcţie.” Şi s-a închinat.

Când energia este primită, când Maestrul acordă binecuvântarea finală - Eliherarea este la îndemână - şi
trebuie să spui la revedere.

În Zen, când un discipol vine la un Maestru, acesta îşi aduce un covoraş, îl desfăşoară în faţa Maestrului, stă
pe el şi îl ascultă pe Maestru; ucenicul vine în fiecare zi, urmăreşte ceea ce se spune şi lasă covoraşul acolo -
timp de ani de zile.
Apoi în cele din urmă primeşte binecuvântarea finală. Înfăşoară covoraşul şi pleacă. Acel covoraş este foarte
simbolic. Ori de câte ori un discipol îşi înfăşoară covoraşul, poţi fi sigur că i-a fost acordată binecuvântarea.
Acesta este semnul despărţirii finale.

„Vai, toate lucrurile din lume sunt fără sens; ele nu sunt decât seminţele durerii.
Micile învăţături conduc la tot felul de acţiuni - omul trebuie să urmeze doar învăţăturile mari.”

Tantra este învăţătura cea mai mare.

Învăţăturile mici îţi spun ce să faci şi ce să nu faci. Ele îţi dau cele zece porunci: “Fă asta, nu face aia” -
învăţături mici.

O mare învăţătură nu îţi dă nici un fel de poruncă. Aceasta nu este preocupată de ceea ce faci, este
preocupată de ceea ce eşti. Fiinţa ta, centrul tău, conştiinţa ta - acesta este singurul lucru semnificativ.

Tilopa spune:
„Vai, toate lucrurile din lume sunt fără sens; ele nu sunt decât seminţele durerii.
Micile învăţături conduc la tot felul de acţiuni - omul trebuie să urmeze doar învăţăturile mari.”

In această lume, totul este o sămânţă a durerii.

Insă ori de câte ori cineva devine iluminat, acesta este ca o rază de soare. Urmăreşte acea rază de lumină şi
poţi ajunge chiar la sursa luminii, la soare.

“Şi ţine minte", spune Tilopa, “să nu devii o victimă a învăţăturilor superficiale.”
Mulţi devin.

Oamenii îmi spun: “Noi suntem vegetarieni. Ne va conduce asta la iluminare?"

Ei spun: "Noi nu mâncăm noaptea. Ne va conduce acest lucru la iluminare?” - o învăţătură foarte mică.

“Noi credem în celibat” - o învăţătură foarte mică.

Ei fac multe lucruri, dar de un lucru nu se ating: de fiinţa lor.

Îşi prelucrează caracterul, ei încearcă să devină cât se poate de înţelepţi, dar totul nu rămâne decât o
decoraţie.
O disciplină din afară nu este decât o decoraţie. Aceasta nu trebuie să apară decât din interior, ea trebuie să
se răspândească de la centru spre periferie şi nu trebuie forţată de la periferie spre centru.

Marea Învăţătură este următoarea: „TU EŞTI DEJA CEEA CE POŢI FI” - realizează asta.
Esti deja ţelul - fii conştient de acest lucru. Chiar în acest moment se poate realiza destinul tău divin. Ce
aştepţi? Nu te încrede în paşii treptaţi - fă săritura, fii curajos. Doar unul curajos poate urma marea
învăţătură a tantrei.

Fiindu-ţi teamă, fiind speriat - speriat că te pierzi, speriat să te dărui - vei deveni o victimă a învăţăturilor mici,
deoarece poţi face faţă doar acestor învăţături mici.
Să nu mănânci una, să nu faci alta, aceste lucruri le poţi controla; atunci încă eşti la pupitrul de comandă.

Marea Învăţătură este să te predai, să predai controlul şi să laşi întregul să te ducă acolo unde vrea el. Nu
înota împotriva râului - el deja curge spre ocean. Aceasta este Marea Învăţătură.

CAPITOLUL VII - CALEA FĂRĂ DE CALE

Cântecul continuă:
„A transcende dualitatea este calea regală. A transcende fluctuaţiile mintii este practica regală. Calea non-
practicii este calea tuturor buddha. Cel care urmează această cale atinge starea de buddha.
Trecătoare este această lume, precum fantomele şi visele, substanţă ea nu are. Renunţă la aceasta şi
părăseşte neamurile, taie înlănţuirile plăcerii şi urii, şi meditează în păduri şi munţi.
Dacă fără efort, rămâi relaxai în starea ta naturală, în curând Mahamudra vei experimenta şi vei atinge non-
realizarea.”

EXISTA DOUA CAI.

Una este calea luptătorului, a soldatului; cealaltă este calea regelui, calea regală.
Yoga este prima, tantra este a doua.

Deci mai întâi trebuie să înţelegi care este calea luptătorului, a soldatului şi doar atunci vei putea înţelege ce
spune Tilopa prin calea regală.

Un soldat trebuie să lupte pas cu pas; un soldat trebuie să fie ferm, trebuie să fie încordat; inamicul trebuie
cucerit.
Yoga îţi dă o distincţie clară între ceea ce este bun şi ceea ce este greşit, între rău şi bine, între ceea ce
aparţine lui Dumnezeu şi ceea ce aparţine necuratului.
Şi aproape toate religiile, în afară de tantra, urmează calea din yoga. Ele divid realitatea şi creează un confiict
interior; acestea înaintează prin conflict.
De exemplu: eşti plin de ură - calea luptătorului este de a distruge ura din interior.
Ai ură, şi sex, şi lăcomie, şi un milion de alte lucruri. Calea luptătorului este aceea de a dezvolta tot ce este
pozitiv şi drept.
Ura trebuie distrusă prin cultivarea iubirii.
Furia trebuie complet eliminată prin dezvoltarea compasiunii.
Sexul trebuie sublimat prin continenţă sexuală sau abstinenţă sexuală activă.
Yoga separă cu sabia discernământului: ceea ce este greşit de ceea ce este drept; binele de râului.

Ce vei face tu?

Furia există - deci ce spune yoga să faci? Spune să amplifici obiceiul compasiunii, să creezi opusul; astfel incat
să înlocuieşti un obicei rău cu unul bun - de aceea şi este denumită calea luptătorului...
Dacă ai obiceiuri - şi fiecare le are - poţi să le observi. Un om îşi ia pachetul de ţigări, urmăreşte-l - poate că
nu este deloc conştient de ceea ce face. Scoate pachetul ca un robot. Dacă în interior există o oarecare
nelinişte, imediat îşi duce mâna la pachet, scoate o ţigară şi începe să fumeze. A trecut prin toate acele
gesturi fără să fie deloc conştient de ceea ce face.

Cu aceeaşi existenţă robotică sunt îndoctrinaţi şi soldaţii. Soldatul trebuie să se conformeze şi să acţioneze, el
nu trebuie să fie conştient.
Când i se spune să se întoarcă la dreapta, trebuie să o facă; nu trebuie să gândească dacă să facă sau nu acest
lucru - pentru că dacă începe să gândească atunci războaiele nu mai pot exista în lume.
Nu este nevoie de gândire şi nici de conştientizare. Soldatul trebuie să fíe conştient doar atat cat să înţeleagă
ordinele, asta este tot. Un minim de conştientizare: imediat ce apare ordinul, acesta trebuie şi executat.
Nu se întoarce la stânga atunci când i se ordonă la stânga - ci ascultă şi se şi întoarce.
Nu el se întoarce, acolo este cultivat doar un obicei. Este la fel ca stingerea şi aprinderea luminii: lumina nu
stă să se gândească la asta, dacă să se stingă sau să se aprindă - apeşi pe buton şi lumina se aprinde.
Tu spui: „La stânga!” - butonul este apăsat şi omul se întoarce la stânga.

William James stătea odată într-o cafenea când tocmai a trecut pe lângă el un fost ofiţer ce cumpărase nişte
ouă. Atunci William James a făcut o glumă.
A strigat tare: “Atenţiune!"
Ouăle au căzut din mâna ofiţerului şi s-au spart toate. Acesta s-a înfuriat: “Ce fel de glumă este asta?"

Dar William James a spus:

“Nu era necesar să o urmezi. Oricine este liber să strige «Atenţiune!». Nu te forţează nimeni să asculţi. Ţi-a
spus cineva să urmezi ceea ce ai auzit? Trebuia să îţi vezi de drumul tău."

“Asta nu este posibil - este ceva automatic. Au trecut cel puţin douăzeci de ani de când nu mai sunt în
armată, dar obiceiul este adânc înrădăcinat în mine. După atât de mulţi ani de antrenament se creează un
reflex condiţionat."

Acest cuvânt este foarte bun, “reflex condiţionat”. Este creat de un psiholog rus, Pavlov. Spune că pur şi
simplu reacţionezi: cineva îţi aruncă ceva în ochi şi nu te mai gândeşti dacă să clipeşti, ochiul se închide
singur. Apare o muscă şi închizi ochiul automat: nu este nevoie să, mai gândeşti, este deja un reflex,
condiţionat - pur şi simplu se întâmplă. Un astfel de reflex se află în obişnuinţa corpului tău, în sângele şi
carnea ta.
Doar se întâmplă - nu trebuie făcut nimic pentru ca el să apară.
Soldatul trebuie să aiba numai reflexe condiţionate.

Acelaşi lucru îl face şi yoga.

Te înfurii - yoga spune: “Nu te înfuria, mai bine cultivă compasiunea.'’
Şi încet-încet, energia ta se va îndrepta spre obiceiul compasiunii. Dacă perseverezi, furia va disparea complet
şi vei simţi compasiune.

Poţi cultiva un obicei rău, poţi cultiva un obicei bun. Cineva poate cultiva fumatul, altcineva poate cultiva
nefumatul; cineva poate cultiva un ştii de mâncare non-vegetarian, altcineva poate cultiva un stil de mâncare
vegetarian - dar toţi cultivă şi în final toţi sunt la fel, deoarece fiecare trăieşte prin obişnuinţe, prin obiceiuri.

Asupra acestui punct trebuie reflectat foarte profund deoarece este foarte uşor să cultivi un obicei bun.
Acum, în special în Rusia, se dezvoltă o nouă terapie: terapia reflexului condiţionat. Ei spun că oamenii pot
renunţa la obiceiurile pe care le au.
Cineva a fumat timp de 20 de ani - cum te aştepţi ca el să se lase? Poţi încerca să îi explici că este ceva rău, că
poate face cancer, dar 20 de ani este un timp îndelungat - acum acest lucru a pătruns înăuntru, a pătruns
până în miezul corpului său, acum acesta este chiar în metabolismul său. Chiar dacă doreşte sincer, este
dificil să se mai lase - deoarece aici nu mai este vorba de o dorinţă sinceră - au trecut totuşi 20 de ani şi acum
este foarte greu. Deci ce-i de făcut?
în Rusia au creat o terapie: omul începe să fumeze şi atunci acestuia i se aplică un şoc electric. Şocul, durerea
provocată de şoc şi fumatul devin asociate. EI este spitalizat timp de şapte zile, şi ori de câte ori începe să
fumeze i se aplică un şoc electric. După şapte zile acest obicei este distrus. Chiar dacă îl convingi să fumeze el
va tremura chiar la gândul acesta. În momentul în care va lua ţigarea în mână întregul corp va tremura
datorită ideii de şoc.
Ei spun că acum acest om nu va mai fuma niciodată; ei au distrus acel obicei doar printr-un tratament de şoc.
Dar el nu poate deveni un Buddha doar printr-un astfel de tratament. Toate obiceiurile pot fi distruse prin
tratament de şoc. Dar va deveni acesta un buddha, un iluminat, doar pentru că nu mai are obiceiuri vechi?

Nu.
El acum nici nu va mai fi o fiinţă umană - el va fi un mecanism.
Lui îi va fi frică de lucruri, nu va fi capabil să le facă deoarece acum i-ai transmis noi obiceiuri ale fricii.

Acesta şi tratamentul sugerat prin ideea de iad: toate religiile l-au folosit ca pe un tratament de şoc.

Iadul nu există nicăieri, nici raiul.

Ambele nu sunt decât nişte trucuri, vechi concepte psihoterapeutice. Iadul este descris într-un mod atât de
oribil încât omul este înfricoşat chiar din copilărie. Doar menţionarea numelui iadului şi acolo apare imediat
frica.
Acesta este doar un truc prin care se previn obiceiurile rele. Şi raiul este deasemenea un truc prin care se
cultivă obiceiuri bune; dacă urmezi preceptele îţi este promisă multă fericire, plăcere, frumuseţe, viaţă
eternă.
Orice spune societatea că este bine, tu trebuie să urmezi. Raiul este creat pentru a te îndrepta spre
pozitivitate. Iadul este creat pentru a te preveni să te îndrepţi spre negaţivitate.

Tantra este singura religie care nu a folosit astfel de reflexe condiţionate - deoarece tantra spune că trebuie
să înlloreşti într-o fiinţă perfect conştientă, nu într-un mecanism robotic.
Deci, dacă înţelegi tantra realizezi că este rău să depinzi de atâtea obiceiuri; nu există obiceuri bune şi
obiceiuri rele - obiceiul ca atare este rău. Iar omul trebuie să devină conştient, astfel ca în el să nu mai existe
nici un fel de obiceiuri.
Tu doar trăieşti moment cu moment în deplină conştientizare şi nu prin obiceiuri.

Dacă poţi trăi fără obişnuinţe, atunci aceasta este calea regală.

De ce este regală? - deoarece un soldat trebuie să urmeze pe cineva, un rege niciodată. Regele este sus, el dă
ordine şi nu primeşte ordine de la nimeni.
Un rege nu se duce niciodată la luptă, doar soldaţii se duc. Un rege nu este un luptător. Aceasta este doar o
metaforă: un soldat trebuie să se conformeze altora, un rege doar trăieşte relaxat şi natural; nimeni nu este
mai presus decat el.

Tantra spune că nu există nimeni mai presus decat tine şi pe care să îl urmezi, după care să îţi creezi
şabloanele vieţii - nu este nimeni. Tu doar trăieşti o viaţă relaxata şi naturală şi curgătoare - doar atât: să fii
conştient.

Prin luptă poţi cultiva obiceiuri bune, dar acestea vor fi tot nişte obiceiuri, obişnuinţe, nu vor fi naturale.
Oamenii spun că obişnuinţa este a doua natură; poate - dar ţine minte cuvântul “a doua". Nu este naturală;
poate părea aproape naturală, dar nu este.

Care va fi atunci diferenţa între compasiunea adevărată şi cea cultivată?

Compasiunea reală este un răspuns - situaţia şi răspunsul.

O compasiune reală este întotdeauna spontană şi proaspătă; ceva se întâmplă şi inima ta curge spre acel
lucru. Un copil a căzut, şi fugi şi ajuţi copilul ca să se ridice, acesta este un răspuns.
O compasiune falsă, o compasiune cultivată este o reacţie.

Aceste două cuvinte sunt foarte, foarte semnificative: “răspuns" şi “reacţie".

Răspunsul este ceva viu faţă de o situaţie; reacţia este doar un obicei înrădăcinat. Deoarece în trecut ai fost
antrenat să ajuţi pe cineva care cade - tu doar te îndrepţi spre el şi îl ajuţi, dar fără ca acolo să intervină
inima. Cineva cade în apă şi este pe cale de a se îneca: alergi şi ajuţi persoana respectivă doar pentru că ai
fost învăţat să faci acest lucru.

Ai cultivat obiceiul de a ajuta, dar tu nu eşti implicat. Tu rămâi în afara acţiunii, inima ta nu este acolo - nu ai
răspuns acelui om care se îneacă: nu ai răspuns momentului, ci doar ai urmat o ideologie.

Este bine să urmezi o ideologie: aceasta ajută pe oricine, fii un servitor al oamenilor! Ai o ideologie şi
reacţionezi prin ea. Insă acţiunea care apare din trecut este deja moartă.
Când situaţia creează acţiune şi tu răspunzi cu deplină conştientizare, doar atunci ţi se întâmplă ceva
minunat.
Dacă reacţionezi datorită unor ideologii, datorită unor obiceiuri vechi, nu vei câştiga nimic din asta. Cel mult
poţi câştiga un ego, care de fapt nu este deloc un câştig. Te poţi lăuda că ai salvat un om de la înec. Te poţi
duce în piaţă şi poţi striga: “Uitaţi, am mai salvat o fiinţă umană!".
Poţi doar să îţi întăreşti ego-ul, ai făcut ceva bun. dar acesta nu este un câştig. Astfel ai pierdut o mare
posibilitate de a II spontan, de a fi spontan în compasiune.
Dacă ai răspuns situaţiei, atunci ceva a înflorit în tine, atunci ai simţit o anumită tăcere, o binecuvântare, o
nemişcare.
Ori de câte ori există un răspuns, simţi o înflorire interioară.
Ori de câte ori reacţionezi rămâi mort: te comporţi ca un cadavru, acţionezi ca un robot.

Reacţia este urâtă, răspunsul este frumos.- Reacţia este întotdeauna a părţii şi niciodată a întregului.
Răspunsul este mereu al întregului: întreaga ta totalitate face un salt în râu. Nu te mai gândeşti la nimic,
situaţia lasă se se întâmple pur şi simplu acel lucru.

Dacă viaţa ta devine o viaţă a răspunsului şi spontaneităţii, intr-o zi vei deveni un buddha.

Dacă însă viaţa devine o viaţă a reacţiilor, a obiceiurilor moarte, poţi arăta ca un buddha, dar nu vei deveni
niciodată un buddha. Vei fi un buddha pictat: în interior vei ti doar un cadavru. Obiceiurile ucid viaţa. Obiceiul
este împotriva vieţii.

În fiecare zi, dimineaţa, îţi faci un obicei să te scoli devreme - la ora cinci.
In India am văzut mulţi oameni - deoarece în India, timp de secole, s-a spus că momentul dinaintea
răsăritului, brahmamuhurta, este cel mai propice moment, este cel mai sfânt moment al zilei. Chiar este - dar
nu poţi face din asta un obicei, deoarece sfinţenia există doar într-un răspuns viu. Ei se scoală la ora cinci, dar
nu vei vedea niciodată pe feţele lor gloria ce apare atunci când faci acest lucru ca un răspuns.

Întreaga viaţă se trezeşte în jurul tău; întregul pământ aşteaptă soarele, stelele dispar, totul devine mai
conştient. Pământul a dormit, copacii au dormit, păsările sunt gata să se ridice în văzduh. Totul se pregăteşte
să înceapă o nouă viaţă, o nouă celebrare.

Dacă este un răspuns, atunci te scoli ca o pasăre - cântând, murmurând; în paşii tăi se găseşte dansul. Dar
acesta nu este un obicei şi nu se pune problema că trebuie să te scoli, nu este vorba de ceea ce scrie în
scripturi; iar tu eşti un hindus devotat şi de aceea trebuie să te scoli dimineaţa. Dacă faci din asta un obicei,
atunci nu vei mai auzi păsările deoarece ele nu sunt scrise în scripturi; nu vei vedea răsăritul soarelui
deoarece nu urmăreşti acest lucru - ci doar urmezi o disciplină moartă.
Poţi fi chiar furios; poţi chiar fi împotriva acestui lucru deoarece cu o noapte înainte te-ai culcat târziu şi nu te
simţi bine dacă te scoli devreme. Ar fi fost mai bine dacă ai fi putut dormi mai mult. Nu eşti pregătit, eşti
obosit. Sau noaptea trecută ai visat mult şi corpul se află într-o stare de letargie - ai dori să dormi mai mult.
Dar nu - scripturile sunt împotrivă şi ai fost învăţat de mic....
În copilăria mea, bunicul era foarte mult în favoarea sculatului de dimineaţă. Mă trezea cam pe la trei
dimineaţa - şi de atunci nu am mai reuşit să mă scol niciodată de dimineaţă. EI mă trezea iar eu mă
împotriveam în interior, dar nu aveam ce să fac şi trebuia să mă duc la plimbare - eram somnoros şi trebuia
să merg împreună cu el. A distrus toată frumuseţea.

Mai târziu, ori de câte ori trebuia să mă scol de dimineaţă, nu puteam să îl iert şi îmi aduceam aminte mereu
de el. A distrus... Ani la rând mă trezea - şi el făcea ceva bun, credea că mă ajută să îmi creez un stil de viaţă.
Însă nu aceasta este calea.
Eram somnoros... mă trăgea după el, poteca era magnifică, dimineaţa era minunată, dar el strica toată
frumuseţea. Doar după mulţi ani am reuşit să recâştig totul şi am putut să mă plimb dimineaţa fără să mai îmi
amintesc de acea perioadă.
Dacă faci din acest lucru un obicei, dacă faci un lucru forţat, atunci dimineaţa devine urâtă. Mai bine te duci
la culcare. Dar fii spontan! Uneori nu vei putea să te scoli - nu este nimic rău în asta, nu comiţi vreun păcat.
Dacă te simţi somnoros, somnul este minunat - la fel de minunat ca orice răsărit de soare şi ca orice
dimineaţă, deoarece somnul aparţine Divinului la fel de mult ca şi soarele. Dacă simţi că trebuie să te
odihneşti toată ziua, atunci este bine!

Acelaşi lucru îl spune şi tantra: calea regală - comportă-te ca un rege, nu ca un soldat. Nu este nimeni mai
presus de tine care să te forţeze şi care să îţi ordone; nu trebuie să existe un stil de viaţă fix. Aceasta este
calea regală. Trebuie să trăieşti moment cu moment, trebuie, să te bucuri de fiecare clipă - spontaneitatea
trebuie să fie calea. Şi de ce să te mai îngrijeşti de ziua de mâine?
- acest moment este îndeajuns. Trăieşte-I! Trăieşte-I în totalitate. Răspunde, dar nu reacţiona. “Fără
obiceiuri” trebuie să fie formula de bază.
Eu nu spun să trăieşti în haos, dar nu trăi prin obiceiuri. Poate că, doar trăind spontan, va evolua în tine un
mod de viaţă - dar acesta nu este ceva impus. Dacă te bucuri de fiecare zi şi te scoli dimineaţa nu din
obişnuinţă, ci din bucurie, dacă nu faci din asta un ohicei... te poţi scula toată viaţa dis-de-dimineaţa, dar
acesta este acum un ritual. Nu te forţezi să te scoli - doar se întâmplă. Este minunat; tu te bucuri de el, doar îl
trăieşti.

Dacă se întâmplă din iubire, atunci nu mai este un obicei, nu mai este un stil, nu mai este o condiţioare, nu
mai este un lucru cultivat şi mort. Mai puţine obiceiuri - vei fi mai viu. Fără nici un fel de obiceiuri - vei fi
perfect viu. Obiceiurile te înconjoară cu o crustă moartă şi tu devii închis în ele. Obiceiul este ca o celulă care
te înconjoară puternic - ca pe o sămânţă. Fii flexibil.

Yoga te învaţă să cultivi tot ce nu este rău. Luptă cu răul şi îndreaptâ-te spre bine. Dacă apare violenţa -
ucide-o şi fii nonviolent, cultivă nonviolenţa. Fă întotdeauna opusul şi impuneţi-I ca pe un model. Aceasta
este calea luptătorului.

Tantra este învăţătura supremă.

Ce spune ea? Doar atât: nu crea nici un conflict în interior. Acceptă totul şi când accepţi opusurile acolo se
produce o transcendenţă şi nu o victorie.

În yoga există doar victorii, în tantra nici măcar una, ci... doar transcenderea. Nu devii non-violent, nu eşti
împotriva violenţei, doar le depăşeşti pe amândouă, doar devii un al treilea fenomen - un martor.

Stăteam odată în magazinul unui măcelar. Acesta era un om foarte bun şi obişnuiam să merg adesea pe la el.
Într-o seară tocmai vroia să închidă magazinul şi chiar atunci a venit cineva şi a cerut o găină. Chiar mai
înainte îmi spusese că vânduse tot în acea zi - doar o găină mai rămăsese. Aşa că a luat bucuros găina, a pus-o
pe cântar şi a spus: “Costă cinci rupii.”
Clientul a spus: “Este bună, dar voi da o petrecere la care îmi vin mulţi invitaţi şi găina asta este prea mică. Aş
dori una mai mare."
Măcelarul a luat găina, a intrat cu ea înăuntru, a stat puţin, s-a întors, a pus găina pe cântar - aceeaşi găină -
şi a spus: “Costă şapte rupii."
“Ştii, cred eă am să le iau pe amândouă.", a raspuns clientul :D

Tantra pune întreaga existenţă în încurcătură. Ea spune: “Le voi lua pe amândouă."

Nu sunt două.
Ura nu este decât un alt aspect al iubirii.
Furia nu este decât un alt aspect al compasiunii şi violenţa nu este altceva decât un alt aspect al nonviolenţei.

Tantra spune, “Ştii, le iau pe amândouă. Le accept pe amândouă."

Şi brusc prin această acceptare apare o transcendere, deoarece nu sunt două - violenţa şi nonviolenţa nu
sunt două.
Furia şi compasiunea nu sunt două.
Iubirea şi ura nu sunt diferite. Sunt cele două feţe ale monezii.

De aceea tu cunoşti, observi, dar eşti atât de inconştient încât nu mai recunoşti acest fapt.

Iubirea ta se schimbă în ură într-o secundă.

Cum este posibil dacă ele sunt două?

Nu este nevoie de nici măcar o secundă: în acest moment iubeşti şi în următorul moment pe aceeaşi
persoană o urăşti. Dimineaţa o iubeşti pe acea persoană, la prânz o urăşti iar seara iarăşi o iubeşti.
Acest joc al urii şi iubirii continuă fără întrerupere.

De fapt nu este corect să spun iubire şi ură: iubire-ură, furie-compasiune - sunt un singur fenomen, nu sunt
două.
De aceea iubirea poate deveni ură, ura poate deveni iubire, furia poate deveni compasiune, compasiunea
poate deveni furie.

Tantra spune că mintea este cea care divide şi apoi începi să lupţi.
Mai întâi creezi diviziunea; condamni un aspect şi apreciezi alt aspect. Tu eşti cel care creezi divizarea,
conflictul şi de aici încep problemele. Te vei alia în bucluc. Un yoghin se află mereu în încurcătură, pentru că
orice ar face el victoria nu poate fi finală, poate fi cel mult temporară.

Poţi împinge înăuntru furia şi poţi arăta compasiune, dar vei şti că aceasta se află în inconştient - în orice
moment dacă nu există atenţie ea poate apare, poate erupe la suprafaţă. Deci trebuie permanent să fie
reprimată şi acesta este un fenomen foarte urât - atunci îţi vei irosi întreaga viaţă.
Când te vei mai bucura de Divin? Nu mai ai spaţiu, nu mai ai timp. Lupţi cu furia si cu lăcomia şi cu sexul şi cu
gelozia şi o mie de alte lucruri.
În tine există mii de duşmani; trebuie să fii mereu foarte atent, nu ai timp de relaxare. Cum poţi fi natural şi
relaxat? Te vei afia întotdeauna în tensiune, vei fi încordat, întotdeauna gata de luptă şi plin de temeri.

Asceţii se tem chiar şi de somn, deoarece în somn nu mai pot urmări nimic. In somn, tot ce au reprimat iese
la suprafaţă.
Poate că respectă celibatul când sunt treji, dar în vis devine imposibil - în interior încep să plutească numai
femei frumoase şi el nu mai poate face nimic.
Acele femei frumoase nu vin din rai aşa cum este scris în scripturile hinduse, că Dumnezeu le trimite. De ce să
fie Dumnezeu preocupat să-ţi trimită femei?
Un sărman yoghin, care nu face nici un rău, care doar stă în Himalaya cu ochii închişi şi care se luptă cu
propriile sale probleme - de ce să fie Dumnezeu preocupat să trimită nişte „apsara” (femei frumoase) ca să îl
distragă de la calea sa? De ce? Nimeni nu face acest lucru. Yoghinul este cel care îşi creează propriile vise.

Orice suprimi apare la suprafaţă în timpul visului.

Acele vise nu sunt decât părţile pe care el le-ai negat. Iar visele îţi aparţin şi ele tot ţie, la fel cum îţi aparţin
stările de veghe.
Deci dacă iubeşti o femeie în starea de veghe sau în vis nu este nici o diferenţă - nu poate fi, deoarece nu este
vorba de femeie, dacă aceasta există sau nu. Este vorba doar de tine. Nu este nici o diferenţă în faptul de a
iubi o imagine, o imagine din vis sau o femeie reală - nu poate fi, deoarece o femeie reală este tot o imagine
interioară. Tu nu cunoşti niciodată femeia reală, cunoşti doar imaginea.

Eu sunt aici. Cum de cunoaşte cineva dacă mă aflu cu adevărat aici?

Poate că este doar un vis mă visezi aici. Care va fi diferenţa dintre a mă vedea aici şi a mă visa aici? - cum vei
face diferenţierea? Care este criteriul?...
Deoarece nu contează dacă mă aflu sau nu aici - tu eşti cel care mă vezi în mintea ta.
În ambele cazuri - vis sau realitate - ochii preiau razele, le transformă şi Ie transmit minţii, iar aceasta nu face
altceva decât să interpreteze informaţia. Nu ai văzut niciodată o persoană reală, nu poţi vedea.

De aceea hinduşii spun că lumea este iluzorie, maya.

Tilopa spune: „Trecătoare ca o fantomă, ca un vis, este aceasta lume."

De ce? - deoarece intre vis si actualitate nu este nici o diferenţă. In ambele cazuri eşti inclus in mintea ta. Vezi
doar imagini, nu ai văzut niciodată ceva real - nu poţi vedea, deoarece realitatea poate fi văzută doar când tu
devii real.
Tu eşti un fenomen fantomatic, o umbra - cum poţi vedea realul?
Umbra nu poate vedea decât tot o umbra.

Poţi vedea realitatea doar atunci când mintea este înlăturată. Prin minte totul devine ireal. Mintea
proiectează, creează, colorează, interpretează - totul devine fals. De aceea se pune mereu accentul pe non-
minte.

Tantra spune să nu lupţi.

Dacă lupţi, vei face acest lucru multe vieţi şi nu se va întâmpla nimic, deoarece ai dat greş încă de la început -
unde tu vedeai doi era întotdeauna numai unul. Iar dacă primul pas a fost făcut în mod greşit, nu mai poţi
ajunge la ţel, întreaga călătorie va fi făcută pe un drum greşit. Primul pas trebuie făcut în direcţie bună,
altminteri nu-ţi vei atinge niciodată scopul.

Şi care este pasul potrivit?

Tantra spune că acela de a vedea unul în doi, de a vedea unul în multitudine. Deîndată ce poţi vedea unul în
dualitate, transcenderea a început. Acesta este drumul regal.
Acum sutra.
„A transcende dualitatea este calea regală.”

A transcende, nu a învinge - a transcende. Acest cuvânt este foarte frumos. Ce înseamnă “a transcende”?

Este la fel ca atunci când un copil se joacă. Ii spui să lase jucăriile şi el se înfurie. Chiar şi când se duce la
culcare ia jucăriile cu el şi mama trebuie să le ia de lângă el după ce a adormit.
Primul lucru care îl face după ce se scoală este să întrebe unde sunt jucăriile şi cine i le-a luat. Acestea îi apar
chiar şi în vise.
Apoi brusc, într-o zi, uită totul. Pentru câteva zile acestea vor ti uitate în colţul camerei şi după un timp vor fi
vândute sau chiar aruncate; nu mai întreabă nimic despre ele niciodată. Ce s-a întâmplat?
El a transcens, a devenit matur. Nu este o luptă şi o victorie; nu a luptat împotriva dorinţei de a avea jucării.

Nu, brusc într-o zi el a văzut că aceasta este o copilărie iar el nu mai este copil; într-o zi realizează că jucăriile
sunt jucării, că ele nu înseamnă viaţa adevărată şi că este pregătit pentru viaţa reală.
Atunci întoarce spatele jucăriilor şi ele nu vor mai aparea niciodată în visele şi în mintea sa. Va râde dacă va
vedea alt copil jucându- se cu ele; va râde deoarece cunoaşte... un râs al cunoaşterii, un râs al înţelepciunii.
Va spune: “încă este un copil, este ceva copilăros, se mai joacă cu jucării.”

Transcenderea este un fenomen foarte spontan. Aceasta nu se cultivă. Doar devii mai matur. Doar observi
absurditatea unui lucru...şi transcenzi.

Un tânăr a venit la mine, era toarte îngrijorat.

El are o soţie foarte frumoasă, doar nasul ei este puţin cam lung. Era îngrijorat şi m-a întrebat: "Ce să fac?”
A încercat chiar şi cu chirurgie plastică - nasul a devenit mai urât; deoarece nu era nimic în neregulă şi când
încerci să îmbunătăţeşti ceva ce nu era în neregulă, nu faci altceva decât să strici, decât încurci totul. Acum
era foarte tulburat şi m-a întrebat ce să facă.
Am vorbit cu el despre jucării şi i-am spus: "într-o zi va trebui să transcenzi. Este o copilărie - de ce eşti atât
de obsedat de nasul ei? Nasul este doar o parte mică şi soţia ta este foarte frumoasă - de ce o întristezi
pentru nasul ei?” - pentru că începuse şi ea să devină interesată de nas, acum nasul era problema vieţii ei.

Toate problemele sunt la fel ca aceasta! Să nu crezi că problema ta este mai mare - toate sunt la fel ca
aceasta. Toate problemele sunt nişte copilării, sunt juvenile, ele se nasc din imaturitate.
Acest tânăr era atât de preocupat de nasul ei încât nici nu se mai uita la faţa ei, deoarece ori de câte ori
vedea nasul începea să devină îngrijorat - dar nu poţi scăpa atât de uşor de lucruri. Dacă nu te uiţi la faţă
datorită nasului, acest lucru încă îţi aminteşte de nas. Chiar dacă încerci să evadezi din problemă, aceasta
încă nu a dispărut. Eşti obsedat. Aşa că i-am spus să mediteze asupra nasului soţiei.
El a zis: “Cum? Nici măcar nu îl pot privi.”
"Asta te va ajuta - doar meditează asupra nasului. Mai demult oamenii meditau privind asupra vârfului
nasului, aşa că ce este rău dacă meditezi asupra vârfului nasului soţiei? Este minunat! Încearcă.”
“Dar ce se va întâmpla?” - m-a întrebat el nedumerit
“Fă ce-ţi spun şi spune-mi după câteva luni. Vino şi spune- mi ce s-a întâmplat. În fiecare zi, las-o să stea în
faţa ta şi meditează asupra nasului ei.”
După câteva zile, a venit alergând la mine şi mi-a zis: “Ce prostie făceam! Brusc, am depăşit problema.
întreaga prostie a devenit aparentă - acum nasul nu mai constituie o problemă.”

El însă nu a devenit victorios faţă de un inamic, aşa ceva nu există - asta este ceea ce spune tantra.

Întreaga viaţă se află într-o profundă iubire faţă tine. Nu este nimeni care să trebuiască să fie distrus, cucerit,
nu este nimeni care să îţi fie inamic, duşman. întreaga viaţă te iubeşte. Iubirea curge de peste tot.

Şi înăuntrul tău nu există nici un inamic - duşmanii nu sunt decât creaţia preoţilor. Ei au făcut din tine un
câmp de luptă şi te îndeamnă: “Luptă - acest lucru este rău! Luptă cu una, cu alta cu tot ce este rău!"
Aceştia au creat atât de mulţi inamici încât eşti complet înconjurat şi ai pierdut contactul cu întreaga
frumuseţe a vieţii.

Ei îţi spun: furia nu este inamicul tău, lăcomia nu este inamicul tău; nici compasiunea nu este prietenul tău şi
nici nonviolenţa nu este prietenul tău - deoarece prin prieten sau duşman rămâi în dualitate.
Doar priveşte la întregul fiinţei tale şi vei vedea că aceasta este una singură. Când prietenul devine duşman şi
duşmanul prieten, atunci toată dualitatea este pierdută. Acolo va apare brusc transcendenţa, va aparea o
trezire bruscă.
Şi este cu adevărat bruscă, deoarece atunci când lupţi trebuie să o faci pas cu pas. Aici nu există nici un fel de
luptă. Aceasta este calea regilor - calea regală.

Tilopa spune,
„A transcende dualitatea este calea regală.”

Transcende dualitatea! Doar priveşte şi vei vedea că nu există nici un fel de dualitate!

«Bodhidharma s-a dus în China.

Regele a venit să îl vadă şi a spus:
“Uneori sunt foarte tulburat. Uneori există în mine foarte multă tensiune şi suferinţă."

Bodhidharma s-a uitat la el şi a spus:

“Mâine dimineaţă vino devreme aici, la patru dimineaţa şi adu cu tine toate suferinţele, anxietăţile,
tulburările pe care le ai. Ţine minte nu veni singur - adu-le pe toate!"

Regele l-a privit pe Bodhidharma - era un tip foarte ciudat care speria de moarte pe oricine - şi i-a spus:
“Ce tot spui? Ce vrei să spui?”

“Dacă nu le aduci cu tine, atunci cum pot să te scap de ele? Adu-le pe toate eu tine şi voi aranja eu totul."

Regele s-a gândit:

“Este mai bine să nu mă duc. La ora patru dimineaţa - va fi întuneric şi acest om arată puţin cam nebun. Cu
băţul pe care îl are în mână poate chiar să ma lovească. Şi ce vrea să spună că va pune totul la punct?"

Nu a putut dormi toată noaptea, deoarece discuţia îl obseda. Dimineaţa a simţit că este mai bine să meargă:
“Cine ştie? - poate că rezolvă ceva.”

Aşa că a plecat, dar a ajuns eu inima îndoită şi primul lucru pe care l-a întrebat Bodhidharma - acesta stătea
în faţa templului cu băţul în mână şi în întuneric părea mai fioros:
“Deci ai venit! Ai adus lucrurile alea despre care vorbeai?"

Regele a spus:
“Vorbeşti în dodii, deoarece acestea nu sunt lucruri pe care să le pot aduce - ele sunt în interior."

Bodhidharma a spus:
“Bun. Înăuntru, în afară, tot lucruri sunt. Doar stai jos, închide ochii şi încearcă să le găseşti în interior. Prinde-
le şi spune-mi imediat cum le prinzi şi priveşte băţul meu: le pun imediat la punct pe toate!”

Regele a închis ochii - nu avea altceva de făcut - a privit pe ici pe colo şi a realizat brusc că, cu cât privea mai
mult, cu atât vedea că nu era nimic - nici anxietate, nici tulburări, nici suferinţă. Atunci a pătruns într-o
meditaţie profundă. Au trecut orele, soarele a răsărit şi pe faţa sa se aşternuse o tăcere minunată.

Atunci Bodhidharma i-a spus:

“Acum deschide ochii. Este îndeajuns! Unde sunt chestiile alea despre care vorbeai? Poţi să mi le arăţi ca să
te scap de ele?"

Regele a râs, s-a închinat, i-a atins picioarele şi a spus:

"Le-ai pus într-adevâr la punct, deoarece nu am mai putut să găsesc pe nimeni acolo - şi acum ştiu care este
problema. Ele nu se află acolo încă de la început. Acestea erau acolo deoarece eu nu am intrat niciodată să le
caut. Erau acolo deoarece eu nu eram prezent în interior. Acum ştiu - tu ai înfăptuit miracolul.”

Aceasta este transcenderea: nu constă într-o rezolvare a unei probleme, ci în observarea faptului real încă de
la început: există sau nu cu adevărat o problemă?
Mai întâi tu eşti cel care creezi problema şi apoi începi să te întrebi de soluţie.
Mai întâi creezi întrebarea şi apoi te plimbi prin lume căutând răspunsul. Aceasta a fost şi experienţa mea -
dacă urmăreşti întrebarea, aceasta va disparea: nu este nevoie de nici un răspuns. Dacă urmăreşti întrebarea,
aceasta va disparea - şi aceasta este transcenderea. Nu există o soluţie, deoarece acolo nu era nici o
întrebare care să fie rezolvată. Tu nu ai o boală.
Doar priveşte în interior şi nu vei găsi boala: atunci ce nevoie mai este de soluţie?

Fiecare om este aşa cum trebuie să fie. Fiecare om este născut un rege. Nu lipseşte nimic, nu trebuie să fii
îmbunătăţit.
Oamenii care încearcă să te facă mai bun sunt cei care te distrug, ei sunt realii creatori de probleme.
Şi sunt mulţi care nu fac altceva decât să se urmărească ca şoarecii cu pisicile: vii aproape de ei şi încep
imediat să-ţi de-a sfaturi.
Există mulţi oameni ca aceştia - de aceea lumea se află intr-un asemenea haos - există prea mulţi oameni
care încearcă să-ţi de-a sfaturi. Să nu îngădui nimănui să facă acest lucru. Ai deja ultimul cuvânt. Nu eşti
numai alfa, ci eşti şi omega. Eşti complet, perfect.

Chiar dacă simţi imperfecţiune, tantra spune că această imperfecţiune este perfectă. Nu este nevoie să te
îngrijorezi de ea.

Pare ciudat să spui că imperfecţiunea ta este perfectă, ca nu îi lipseşte nimic. De fapt, apari imperfect nu
pentru cu eşti astfel, ci pentru ca eşti o perfecţiune care creşte, care se dezvoltă. Pare ceva absurd, pare
ilogic, deoarece noi credem cu perfecţiunea nu mai poate creşte, deoarece perfecţiunea o vedem ca fiind
ceva ce a ajuns la dezvoltarea finală - însă o astfel de perfecţiune va fi moartă. Dacă nu poate creşte, atunci
este moartă.

Dumnezeu se manifestă creator în mod permanent.

Dumnezeu este perfect dar nu în sensul că nu se mai dezvoltă deloc.

Este perfect deoarece nu îi lipseşte nimic, dar creşterea continuă.

Dumnezeu este evoluţie; nu numai de la imperfecţiune la perfecţiune, ci de la perfecţiune la mai multă
perfecţiune, la si mai multă perfecţiune.

Când perfecţiunea nu mai are nici un fel de viitor, atunci ea este moartă.

Când perfecţiunea are un viitor, când are încă o deschidere, o creştere, când încă se mai poate mişca, atunci
ea pare ca si o imperfecţiune. Nu încerca să fii perfect, altminteri te vei opri din creştere. Atunci vei fi ca o
statuie a lui Buddha. dar moartă.
Datorită acestui fenomen - că perfecţiunea continuă să crească - simţi că ea este imperfectă. Las-o să fie aşa
cum este. Permite-i să fie aşa cum este. Aceasta este calea regală.

„A transcende dualitatea este calea regală.

A transcende fluctuaţiile minţii este practica regală.”

Meditezi, stai în meditaţie şi apare un gând - imediat te şi uiţi pe tine; urmezi gândul, eşti deja implicat în el.

Tantra spune că un singur lucru trebuie învins şi acesta este distragerea atenţiei.

Ce vei face?
Un singur lucru: când apare un gând, rămâi un observator. Priveşte-I, observă-l, permite-i să treacă prin fiinţa
ta, dar nu te ataşa de el în nici un fel.
Nu fi nici pentru şi nici împotrivă.

Poate fi un gând rau, poate că îţi vine în cap să omori pe cineva - nu îl baga la fund, nu spune: “Acesta este un
gând rău.”
În momentul în care spui ceva despre el, eşti distras, eşti ataşat de acesta. Acum acest gând te va conduce la
multe alte lucruri, vei trece la altul.

Când apare un gând bun, nu spune: “Aha! Este foarte frumos! Sunt un mare sfânt. Mie îmi apar gânduri atât
de frumoase încât as dori să salvez întreaga lume. Aş vrea sa îi eliberez pe toţi.”
Nu spune aşa ceva.

Bun sau rău, tu sa ramai un martor.

Totuşi, la început, vei fi distras de multe ori. Atunci ce-i de facut? Dacă esti distras, asta este. Nu fi prea
îngrijorat de acest lucru, pentru ca altfel această îngrijorare va deveni o obsesie. Fii distras! Pentru câteva
minute vei fi distras, si iti vei aminti brusc: “Sunt distras.”
Este în regulă, te poţi reîntoarce. Nu te simţi deprimat. Nu spune, “A fost ceva rău că am fost distras” - dacă
simţi că nu este bine, începi să creezi iarăşi un dualism: bun şi rău. Esti distras, totul este în regulă - acceptă
asta, vino înapoi. Nu crea conflicte interioare.

Acelaşi lucru îl spune mereu Krishnamurti. El foloseşte pentru asta un concept foarte paradoxal.

Spune că dacă eşti neatent, atunci fii atent la neatenţie. Asta este ok!
Descoperi brusc că ai fost neatent, acordă atenţie acestui lucru şi revino înapoi acasă.

Krishnamurti nu a fost înţeles datorită faptului că el urmează calea regală.

De aceea spune mereu că nu există nici o metodă; - pe calea regala nu există nici o metodă.
Continuă să spună că nu există nici un fel de tehnică - pe calea regală nu există aşa ceva. Afirmă mereu şi
mereu că nici o scriptură nu te va ajuta - pe calea regală nu există nici o scriptură.

Eşti distras?
În momentul în care îţi aminteşti, în momentul în care conştientizezi: “Am fost distras”- atunci revino. Asta
este tot! Nu crea nici un fel de conflict.
Nu spune: “A fost ceva rău”; nu trebuie să te simţi deprimat sau frustrat că ai fost iarăşi distras. Nu este nimic
rău în distragere – bucura-te de momentul în care devii conştient de ea.
Daca te poţi bucura de această conştientizare, atunci distragerea atenţiei îţi va apare din ce în ce de mai
puţine ori.

Mentalitatea tantrică spune că totul este sfânt şi frumos.

Chiar dacă acolo există distrageri, într-un fel este nevoie de ele. Poate că nu eşti conştient de ce sunt
necesare, dar sunt. Dacă te poţi simţi bine faţă de tot ce se întâmplă, doar atunci urmezi cu adevărat calea
regală.
Dacă începi să lupţi cu orice, atunci ai decăzut de pe calea regală şi ai devenit un soldat, un luptător.

„A transcende dualitatea este calea regală.

A transcende fluctuaţiile mintii este practica regală.
Calea non-practicii este calea tuturor budhha.”

Nu trebuie practicat nimic, doarece practica creează obiceiuri. Omul nu trebuie decât să devină mai
conştient, ci nu mai priceput în practică.
Doar cei care nu pot urma calea tantrică, trebuie să devină luptători - lor le va fi absolut necesară o practică
spirituală consecventă.

Dar chiar şi ei vor sesiza fără putinţă de tăgadă că tot ce este frumos apare spontan, nu prin practică.
Poţi practica iubirea, te poţi antrena.
În America sunt persoane care vor să creeze nişte cursuri de iubire, deoarece oamenii au uitat chiar şi acest
lucru, cum să iubească.
Este cu adevărat straniu!

Păsările, animalele, copacii nu se duc la colegii, nu întreabă pe nimeni - şi totuşi iubesc. Şi mulţi oameni vin la
mine....

Chiar acum câteva zile un tânăr mi-a trimis o scrisoare în care spunea:
“Eu înţeleg - dar cum să iubesc? Cum se face? Cum să mă apropii de o femeie?'’

Pare ridicol, dar am pierdut complet calea naturală. Nici chiar iubirea nu mai este posibilă fără antrenament.
Şi dacă eşti antrenat devii urât, deoarece tot ce faci va face parte din antrenament. Nu va fi ceva real, va fi
doar o actorie. Nu va fi o viaţă reală, va fi doar o scenă cu actori.
Ei creează iubire şi acţionează într-un mod iubitor, dar ai observat că actorii sunt cei mai năpăstuiţi în privinţa
iubirii? Viaţa lor amoroasă este aproape întotdeauna catastrofală. Nu ar trebui să fie aşa, deoarece toată ziua
ei practică iubirea: practică iubirea în multe feluri, cu multe femei. Sunt iubiţi profesionişti şi ar trebui să fie
perfecţi atunci când se îndrăgostesc - dar aproape de fiecare dată când ajung la iubirea reală dau greş.

Viaţa actorilor şi actriţelor, viaţa lor amoroasă, este întotdeauna un eşec. Care este problema?
Practica este problema, au mimat acest lucru prea mult - acum inima nu mai poate funcţiona.
Ei continuă să facă doar gesturi lipsite de încărcătură afectivă: ei sărută, dar sărutul nu există, doar buzele se
întâlnesc.
Energia interioară, transferul de energie interioară nu există; buzele lor sunt sigilate, sunt reci.
Şi dacă buzele sunt reci şi închise, iar energia nu este eliberată prin ele, atunci sărutul este un lucru urât.
Este doar un transfer de milioane de celule, de germeni, de boli - doar atât. Un sărut este urât dacă energia
nu este prezentă.

Poţi îmbrăţişa o femeie sau un bărbat - doar oasele se întâlnesc, corpurile se ciocnesc, dar nu există nici un
fel de salt al energiei interioare. Energia nu apare. Doar te mişti făcând un gest impotent.
Poţi chiar să faci dragoste; poţi face toate gesturile iubirii, dar asta va fi mai mult ca o gimnastică şi nu ca o
iubire.

Ţine minte:
practica mecanică sau mimetică ucide viaţa.

Viaţa este mult mai vie atunci când curge în toate direcţiile, fără un şablon anume, fără o disciplină forţată,
atunci aceasta îşi are propria ei ordine şi disciplină.

„Calea non-practicii este calea tuturor buddha.

Cel care urmează această cale atinge starea de buddha.”

Deci ce se poate face?

Dacă non-practica este calea, ce-i de făcut? Atunci doar trăieşte spontan.

Care este frica? De ce îţi este aşa de frică să trăieşti spontan?

Desigur că vor exista pericole, hazarduri - dar asta este bine!
Viaţa nu este ca o şină de cale ferată pe care merge un tren.
Viaţa este ca un râu: el îşi creează propriul său curs. Râul nu este un canal artificial. Un conal nu este bun - un
canal înseamnă o viaţă de obiceiuri.

Pericolul există, dar pericolul este viaţa, acesta este implicat în viaţă. Doar persoanele moarte sunt mai
presus de pericole. De aceea oamenii devin morţi.

Căminele oamenilor sunt mai degrabă nişte cavouri decât case.

Eşti preocupat prea mult de securitate şi acest lucru te ucide, deoarece viaţa este nesigură.
Nu se poate face nimic în această privinţă, nimeni nu o poate face sigură, toate securităţile sunt false, toate
securităţile sunt doar imaginate.

O femeie te iubeşte astăzi - mâine cine ştie? Cum poţi fi sigur de ziua de mâine? Pentru a fi sigur mergi la
oficialităţi şi legalizezi iubirea, faci o încătuşare legală, astfel ca femeia să îţi fie soţie şi mâine.

Ea poate să îţi rămână soţie datorită încătuşării legale, dar iubirea va disparea.
Iubirea nu cunoaşte nici un fel de lege.
Şi când iubirea dispare şi soţia rămâne doar soţie, iar soţul rămâne doar soţ, atunci între ei apare o stare
cadaverică, apare moartea.

Căsătoria există datorită nevoii de securitate, de siguranţă. Datorită securităţii noi creăm societatea. Datorită
securităţii mergem întotdeauna numai pe un drum canalizat.

Viaţa este sălbatică.

Iubirea este sălbatică, nu respectă convenienţele sociale.
Nici Dumnezeu nu le respectă.
El nu va veni niciodată în grădinile omului, acestea sunt prea umane. El nu va veni în casele oamenilor, ele
sunt prea mici. Nu va putea fi niciodată întâlnit pe cărările artificiale ale omului.

Ţine minte: tantra spune că viaţa este sălbatică.

Omul trebuie să o trăiască în toate aceste pericole, hazarduri - şi este minunat, deoarece astfel există
aventura. Nu încerca să faci din viaţa ta un şablon fix.
Permite-i acesteia să aiba propriul ei curs.

Acceptă totul: transcende dualitatea prin acceptare şi permite-i vieţii să aibe propriul ei curs - şi vei ajunge,
cu siguranţă vei ajunge la Mahamudra.
Spun “cu siguranţă” nu pentru a te face să fii în siguranţă sau pentru a te face sigur - nu fac altceva decât să
afirm un fapt real. Acesta nu este certitudinea securităţii tale.

Cei ce sunt “sălbatici” ajung întotdeauna la Realizarea Ultimă.

„Trecătoare este această Iume, precum fantomele şi visele, substanţă ea nu are.

Renunţă la ea şi părăseşte neamurile, taie lanţurile plăcerii şi urii şi meditează în păduri şi munţi.
Dacă, fără efort, rămâi relaxat în starea ta naturală, în curând Mahamudra vei câştiga şi vei atinge non-
realizarea”.

... non-realizarea.

ACEASTĂ SUTRA TREBUIE ÎNŢELEASĂ FOARTE BINE, DEOARECE ESTE FOARTE POSIBIL SĂ FIE ÎNŢELEASĂ
GREŞIT. A EXISTAT MULTĂ NEÎNŢELEGERE ÎN PRIVINŢA LUI TILOPA - FAŢĂ DE ACEASTĂ SUTRA.

Iar toţi cei care au comentat-o înaintea mea au pierdut esenţa. Există un motiv.

Sutra spune:
„Trecătoare este această lume”

- această lume,este făcută din acelaşi material din care sunt făcute şi visele. Intre vise şi lume nu este nici o
diferenţă.
Treaz sau adormit trăieşti în propria ta lume de vise. Ţine minte că nu este o singură lume - există tot atât de
multe lumi câte persoane sunt; fiecare trăieşte în propria sa lume.
Uneori lumile noastre se întâlnesc şi se ciocnesc, uneori se contopesc, dar noi rămânem închişi în propriile
noastre lumi.

„Trecătoare este această Iume, precum fantomele şi visele, substanţă ea nu are.”

Acelaşi lucru îl spun şi fizicienii: ea nu are substanţă.

În ultimii 30-40 de ani cuvântul materie a dispărut complet din vocabularul fizicianului.

Acum 70 de ani, 75 de ani, Nietzsche a spus: „Dumnezeu este mort."

Şi el a spus asta pentru a accentua faptul că doar materia există - iar acest secol încă nici măcar nu s-a
terminat. Chiar după 25 de ani de la moartea lui Nietzsche - el a murit în 1900 - în 1925 fizicienii au ajuns să
înţeleagă faptul că noi nu ştim nimic despre Dumnezeu, dar un lucru este sigur: materia este moartă.
În jurul tău nu există nici un fel de lucru material, totul nu este decât vibraţii; vibraţii care se intersectează şi
care creează iluzia de materie.

Este la fel cum vezi un film: pe ecran nu este nimic - doar lumini electrice ce se intersectează şi care creează
întreaga iluzie. Şi acum există si filme tridimensionale.

Întreaga lume este la fel ca imaginea unui film pe ecran, deoarece totul nu este decât un fenomen energetic -
doar tu eşti real, doar martorul este real şi totul este doar un vis.
Iar starea de buddha apare când transcenzi toate aceste vise şi nu mai rămâne nimic de văzut, doar văzătorul
este văzut - atunci ai ajuns la starea de buddha, la realitate.

„Trecătoare este această lume, precum fantomele şi visele, substanţă ea nu are. Renunţă la ea şi părăseşte
neamurile...”

Aceste cuvinte: „Renunţă la ea şi părăseşte neamurile”, au fost înţelese greşit.

Există un motiv pentru care s-a întâmplat acest lucru - deoarece majoritatea sunt asceţi şi au crezut că Tilopa
spune exact ceea ce cred şi ei.

Tilopa nu poate spune aşa ceva, deoarece acest lucru este împotriva firii sale.
Dacă acestea sunt ca visele, atunci care este sensul de a renunţa la ele?
Poţi renunţa la realitate, nu poţi renunţa la vise - ar fi ceva prea prostesc.
Poţi renunţa la o lume substanţială, nu poţi renunţa la o lume fantomatică.

Spune dimineaţa, după ce te scoli, spune la toată lumea, "Am renunţat la vise! Seara trecută erau multe vise
şi eu am renunţat la ele!"
Vor râde toţi de tine şi vor crede că ai înnebunit - nimeni nu renunţă la vise. Doar te trezeşti pur şi simplu;
nimeni nu renunţă la vise.

«Un Maestru zen s-a trezit într-o dimineaţă şi a spus unuia dintre discipolii:
„Am visat ceva aseară. Vrei să mi-l interpretezi, să îmi spui ce înseamnă?"

Discipolul a spus: “Aşteaptă! Să îţi aduc o ceaşcă cu ceai."

Maestrul a luat ceaşca şi a întrebat: “Acum să îţi spun visul?"

Discipolul a spus: “Uită de el, deoarece un vis este un vis şi nu are nevoie de nici un fel de interpretare. O
ceaşcă de ceai este interpretarea cea mai suficientă - trezeşte-te!"

Maestrul a spus: “Bine, este absolut corect! Dacă mi-ai fi interpretat visul te-aş fi dat afară din mănăstire,
pentru că doar proştii interpretează visele. Ai făcut foarte bine; altminteri ai fi fost aruncat afară şi nu te-aş
mai fi privit vreodată în faţă."»

Când apare un vis, ai nevoie doar de o ceaşcă de ceai şi termini cu el.

Freud, şi Jung, şi Adler ar fi fost foarte îngrijoraţi dacă ar fi cunoscut această poveste, pentru că ei şi-au
pierdut întreaga viaţă doar interpretând visele altora.

Un vis trebuie transcens. Îl transcenzi doar cunoscând pur şi simplu faptul că acesta este doar un vis - aceasta
este renunţarea.

Tilopa a fost înţeles greşit, doarece în lume există foarte mulţi asceţi, foarte mulţi oameni care condamnă.

Ei au crezut că el spune să se renunţe la lume, dar nu spune asta, ci:

“Cunoaşte că aceasta este trecătoare şi deja ai renunţat. Renunţă la ea."
Vrea să spună că trebuie cunoscută ca pe un vis.

„Părăseşte neamurile” - toţi au crezut că el spunea: “Părăseşte-ţi familia, rudele, părinţii, copiii."

Nu, nu îndeamnă la aşa ceva; nu poate spune asta. Este imposibil pentru Tilopa să spună aşa ceva.

Doar zice să renunţi ia relaţiile interioare.

Nu trebuie să gândeşti că cineva este soţia ta - acest “al tău” este o fantomă, este un vis.

Nu trebuie să spui: “Acest copil este fiul meu" - acest “al meu" este un vis.
Nimeni nu este al tău, nimeni nu poate fi al tău. Renunţă la aceste atitudini prin care crezi că cineva este al
tău - soţ, soţie, prieten, duşman; renunţă la aceste atitudini. Nu crea poduri: “al meu", “al tău" - aceste
cuvinte, elimină-le.

Dacă renunţi la aceste cuvinte, ai renunţat la neamurile tale - nimeni nu este al tău.
Asta însă nu înseamnă că trebuie să fugi de soţie, pentru că prin fugă nu faci altceva decât să arăţi că este
substanţială. Această fugă arată că încă tu crezi că este a ta, altfel de ce mai fugi?

«Un sannyasin hindus, Swami Ramateertha, s-a întors din America.

Stătea în Himalaya; soţia sa a venit să-l vadă şi el a devenit puţin tulburat.

Discipolul său. Sardar Poorn Singh, o minte foarte penetrantă, stătea lângă el şi a observat, a simţit că este
ceva în neregulă.
După ce a plecat soţia, Ramateertha şi-a aruncat roba portocalie.

Poorn Singh l-a întrebat:

“Ce s-a întâmplat? Eu am observat că erai puţin tulburat. Am simţit că nu ai fost tu însuţi.”

Ramateertha a răspuns:
„De aceea şi arunc aceste haine portocalii. Am întâlnit foarte multe femei şi nu am fost deloc tulburat. Nu
este nimic special cu această femeie - decât că ea a fost soţia mea.
Acel „a mea” încă mai există în interior. Nu merit să port aceste haine. Eu nu am renunţat la „al meu”, ci doar
la soţie. Şi nu soţia este problema; nici o altă femeie nu m-a tulburat vreodată.

Am mers peste tot pe pământ, apare soţia - o femeie la fel de normală ca oricare alta - şi brusc sunt tulburat.
Podul încă există.”

El nu a mai purtat niciodată hainele de sannyasin, a murit în haine obişnuite.

A spus: „Nu merit!”»

Tilopa nu poate spune să renunţi la nevastă, la copii, la rude. Nu.

El spune să renunţi la poduri, să le dărâmi - aceasta este treaba ta; şi nu are nici o legătură cu soţia.

Dacă ea continuă să se gândească la tine ca la soţul ei, asta este problema ei, nu a ta.
Dacă fiul continuă să se gândească la tine ca la tatăl său, asta este treaba lui; este un copil, are nevoie de
maturitate.
Iţi spun:
Tilopa vrea să spună să renunţi la visele interioare şi la poduri, la lumile interioare.

„...şi meditează în păduri şi munţi.”

Acelaşi lucru este valabil şi în cazul acesta - el nu spune să fugi în păduri şi în munţi.

A fost interpretat în acest mod şi mulţi au fugit de soţiile şi de copiii lor, ca să stea singuri în munţi - este
absolut greşit.

Ceea ce spune Tilopa este ceva mult mai profund; nu este atât de superficial, deoarece poţi să mergi în munţi
şi totuşi vei continua să te afli în piaţă.
Mintea este problema.
Poţi sta în Himalaya şi să te gândeşti în continuare la soţie, la copii şi la ce se întâmplă cu ei.

«Un om a renunţat la soţie, copii, familie şi a venit la Tilopa să fie iniţiat ca discipol al său.
Tilopa stătea într-un templu în afara oraşului.
Când a intrat era singur, iar Tilopa era şi el tot singur.

Tilopa s-a uitat spre acel om şi a spus:

“înţeleg că ai venit la mine - dar ce caută şi mulţimea asta cu tine?”
Omul s-a uitat în spate mirat, deoarece acolo nu era nimeni.

Tilopa a spus:
„Nu privi înapoi! Priveşte înăuntru! - mulţimea se află în interior.”

Omul a închis ochii şi mulţimea era acolo: soţia era acolo şi încă plângea. Copiii erau trişti. Ei au mers să îl
conducă până Ia marginea oraşului - prietenii, familia, şi toţi l-au urmat până aici.

Maestrul i-a spus:

„Du-te afară şi părăseşte acea mulţime! Eu iniţiez câte o persoană, ci şi nu grupuri.»

Nu, Tilopa nu poate spune să renunţi la lume şi să fugi în munţi. EI nu este atât de prost.

Nu poate spune aşa ceva - este un om treaz.

Nu vrea să spună decât atât: dacă renunţi la vise, la poduri, la posesivitate - nu la rude - dacă renunţi la
minte, atunci brusc te vei afla în păduri şi în munţi.
Poate că încă mai stai în societate - dar aceasta a dispărut.
Poate că stai în casa - dar pentru tine casa a dispărut.
Brusc te vei afla în păduri şi în munţi. Eşti brusc singur. Doar tu eşti acolo, nimeni altcineva.

Poţi fi în mulţime şi totodată sa fii singur şi poţi fi singur şi totodată să te afli în mulţime.
Poţi să te afli în lume şi să nu fii lumesc.
Poţi sta în lume, dar să aparţii munţilor şi pădurilor.

Acesta este un fenomen interior.

Există munţi, şi păduri interioare, iar Tilopa nu poate spune nimic despre pădurile exterioare şi despre munţii
exteriori, deoarece şi acestea aparţin tot lumii viselor.

Himalaya este tot la fel de mult un vis, precum este şi piaţa din Poona, deorece Himalaya este la fel de
exterior ca şi piaţa. Pădurile sunt şi ele tot un vis.
Dacă ai ajuns la interior - acolo este realitatea. Trebuie să pătrunzi din ce în ce mai mult înăuntru, în
adâncurile fiinţei tale, atunci vei ajunge la adevărata Himalaya, atunci vei ajunge la adevăratele păduri ale
fiinţei tale, la văile şi vârfurile fiinţei tale, la înălţimile şi profunzimile fiinţei tale.
Asta vrea să spună Tilopa.

„Dacă fără efort, rămâi relaxat în starea naturală...”

Tilopa este în favoarea unei stări naturale şi relaxante.

A scăpa de soţie şi copii nu este deloc natural, şi nu este nici relaxant. Un om ce părăseşte soţia, copiii,
prietenii şi lumea devine tensionat, el nu poate deveni relaxat şi uşurat. Tensiunea apare chiar în efortul de
renunţare.

A fi natural înseamnă să fii acolo unde te afli.

A fi natural înseamnă: oriunde te găseşti pe tine, fii acolo.

Dacă eşti un soţ, bine; dacă eşti o soţie, minunat; dacă eşti o mamă, bine - trebuie să fie aşa.

Acceptă, oriunde te afli, oricum eşti şi orice ţi se întâmplă, doar atunci poţi fi relaxat şi natural.

Majoritatea aşa-zişilor sfinţi, sadhu, călugări, toţi cei care au fugit de lume, nu sunt de fapt decât nişte laşi,
care stau în mănăstiri, nu pot fi relaxaţi şi naturali - ei trebuie să stea permanent încordaţi.
Au făcut ceva nenatural, au înotat împotriva cursului natural al vieţii.

Da, pentru câţiva oameni, acest lucru poate fi natural.

Deci eu nu pot spune să te forţezi să stai în piaţă, în lume, pentru că atunci vei cădea în cealaltă extremă şi
vei face iarăşi aceeaşi prostie.

Pentru unii oameni poate fi ceva absolut natural să se afle în mănăstire; acolo este locul lor.
Pentru câţiva oameni poate fi ceva foarte natural să stea în munţi; trebuie să stea în munţi.

Lucrul care trebuie ţinut minte, criteriul fundamental este acela de a fi natural şi relaxat.

Dacă eşti natural în piaţă, este minunat - şi piaţa este tot Divină.
Dacă te simţi relaxat şi natural în Himalaya, este minunat - nu este nimic rău în asta.

Ţine minte un singur lucru: fii relaxat şi natural. Nu te încorda şi nu crea o tensiune în interiorul fiinţei tale.
Relaxat...

„... în curând Mahamudra vei câştiga...”

Rămânând relaxat şi natural vei ajunge în curând la orgasmul cosmic.

„... şi vei atinge non-realizarea.”

Vei atinge ceea ce nu se poate atinge.

De ce? De ce se spune că nu se poate atinge?

- Deoarece nu se poate face din ea un scop, un ţel. Acesta nu poate fi realizat de catre o minte orientată spre
ţeluri. Nu poate fi atins de o minte apucătoare.

Mulţi din cei de aici au această tendinţă a minţii apucătoare.

Ei sunt încordaţi deoarece au creat un scop bine definit al unui fenomen ce nu poate fi delimitat. Doar se
poate întâmpla.
Nu poţi fi decât pasiv, relaxat şi natural şi să aştepţi timpul potrivit - deoarece toate au anotimpul lor. Se va
produce in sezonul propice.

De ce atât de multă grabă? Dacă eşti grăbit, atunci vei deveni încordat, atunci vei aştepta mereu câte ceva.

De aceea Tilopa spune: „... şi vei atinge non-realizarea.”

Nu este un scop.
Nu poţi face din ea o ţintă: “Voi ajunge în cutare loc.”
Nu poţi fi ca o săgeată care îşi atinge ţinta, nu.
Mintea care este îndreptată spre un ţel este o minte tensionată.

Aceasta va aparea brusc, atunci când eşti pregătit - nu i se aud nici măcar paşii.
Vine subit.
Nici măcar nu devii conştient de faptul că apare.
Ea a înflorit, brusc te bucuri de existenţa florii - eşti umplut de parfumul ei, de aroma ei.

CAPITOLUL VIII - TAIE RĂDĂCINA

Cântecul continuă:
„Taie rădăcinile unui copac şi frunzele se vor ofili; taie rădăcina minţii şi samsara se va dizolva.
Lumina spirituală risipeşte intr-o clipă întunericul lungilor kalpa; puternica lumină a Minţii, doar intr-o
fulgerare va arde vălul ignorantei.
Oricine se agaţă de minte, nu vede adevărul care este dincolo de ea.
Oricine se zbate să practice dharma, nu găseşte adevărul de dincolo de practică.
Pentru a cunoaşte ce este dincolo de minte şi practică, omul trebuie să taie total rădăcina mintii şi să
privească detaşat.
Omul trebuie să se rupă astfel de toate distincţiile şi să rămână liniştit.”

ALEGEREA ESTE ÎNCĂTUŞARE. NEALEGEREA ESTE LIBERTATE.

În momentul în care alegi ceva, ai căzut în capcana lumii.

Dacă poţi rezista tentaţiei de a alege, dacă poţi conştient să rămâi în nealegere, capcana dispare de la sine,
pentru că atunci când nu alegi, nu ajuţi capcana să mai existe - aceasta este creată şi de alegerea ta. De aceea
acest cuvânt „alegere” trebuie înţeles foarte bine, pentru că doar prin această înţelegere poate înflori în tine
nealegerea.
De ce nu poţi rămâne fără să alegi? De ce atunci când vezi o persoană sau un lucru, apare imediat înăuntru
un val subtil al alegerii, chiar dacă nu eşti conştient că ai ales?
O femeie trece pe lângă tine şi spui că este frumoasă. Nu eşti conştient de faptul că ai ales, dar alegerea a
pătruns, pentru că a spune că o persoană este frumoasă înseamnă: “Aş vrea să o am.”
De fapt, adânc în interior ai ales; deja te afli în capcană.
Sămânţa a căzut pe sol: în curând acolo vor apare muguri şi din aceştia şe va dezvolta un copac.

În momentul în care spui: “Această maşină este frumoasă” - alegerea deja există.
Poate că nu eşti deloc conştient că ai ales, că ai dori să ai maşina, dar în minte a intrat o fantezie, a apărut o
dorinţă. Când spui că ceva este frumos, vrei să spui că ai dori să ai acel ceva. Când spui că ceva este urât, vrei
să spui că nu ai dori să ai acel ceva.

Alegerea este foarte subtilă şi trebuie să fii foarte, foarte atent la ea.
Ori de câte ori spui ceva, ţine minte următorul lucru: aceea nu este doar o vorbă spusă de tine - ceva s-a
întâmplat în inconştient.

Nu face distincţii de genul: asta este frumoasă, aia este urâtă; asta este bună şi aia este rea.
Rămâi detaşat!

Lucrurile nu sunt nici bune şi nici rele.

Bunătatea şi răutatea sunt ale tale.
Lucrurile nu sunt nici frumoase, nici urâte; lucrurile sunt aşa cum sunt - calitatea frumuseţii şi urâţeniei este
introdusă de tine, este interpretarea ta.

Ce vrei să spui când afirmi că ceva este frumos?

Există vreun criteriu al frumuseţii?
Poţi dovedi că este frumos?

Chiar lângă tine poate sta cineva şi poate gândi: “Esti urât!” - deci nu este nimic obiectiv; nimeni nu poate
dovedi frumuseţea.
Au fost scrise mii şi mii de cărţi despre estetică, iar intelectualii, gânditorii şi filozofii au depus eforturi
îndelungate pentru a defini ce este frumuseţea - dar încă nu au fost capabili să facă asta.
Au scris multe cărţi, tratate, dar pur şi simplu se învârt în jurul cozii şi nimeni nu a reuşit să arate ce este
frumuseţea. Este imposibil - pentru că nu există frumuseţe sau urâţenie, totul este numai interpretarea ta.

Mai întâi îi acorzi frumuseţe unui anumit lucru. De aceea spun că, la început creezi capcana şi apoi cazi singur
în ea. Mai întâi crezi că o faţă este frumoasă - este creaţia ta; este doar imaginaţia ta, interpretarea minţii
tale; nu este ceva existenţial, ci este doar psihologic - iar apoi cazi singur în capcană. Sapi o groapă cazi singur
în ca şi apoi începi să strigi după ajutor, apoi plângi să vină cineva să te salveze.

Tantra spune că nu este nevoie de nimic.

Doar trebuie să priveşti întregul truc - totul este propria ta creaţie.
Ce vrei să spui când afirmi că ceva este urât? Dacă omul nu ar mai exista pe pământ, va mai exista aici
frumuseţe şi urâţenie? Copacii vor înflori; ploile vor veni, anotimpurile se vor succeda - dar acolo nu va mai
exista urâţenie sau frumuseţe, acestea vor disparea odată cu omul şi cu mintea sa.
Soarele va răsări, şi noaptea cerul va fi plin de stele - dar nimic nu va fi frumos sau urât.
Doar omul creează aceste calificative. Dacă el dispare, atunci interpretările au dispărut şi ele: acum ce va fi
bine şi ce va fi rău?

În natură nimic nu este rău şi nimic nu este bun...

Şi ţine minte, tantra este calea ce se bazează pe relaxare şi naturaleţe. Ea vrea să te aducă la cel mai profund
şi natural fenomen al vieţii. Vrea să te ajute să cobori din minte - şi mintea este cea care creează distincţii,
care spune ce să alegi şi ce să eviţi.
De una te agăţi şi de alta încerci să fugi. Priveşte întregul fenomen. Este nevoie doar de o privire, de nimic
altceva; nu este nevoie de nici un fel de practică - doar trebuie să priveşti întreaga situaţie.
Luna este frumoasă; de ce? - pentru că timp de secole ai fost îndoctrinat cu această idee. Timp de secole,
poeţii au cântat frumuseţea Lunii - şi acum totul a devenit înrădăcinat în interior.
Bineînţeles că sunt câteva lucruri care se întâmplă cu Luna: este foarte liniştitoare, simţi că te calmează, iar
lumina Lunii dă o aromă misterioasă întregii naturi; este într-un fel hipnotică, te simţi puţin treaz şi puţin
somnoros, iar lucrurile arată mai frumos; ea dă lumii o calitate de vis - de aceea noi îi numim pe nebuni
lunatici.
Cuvântul “lunatic” vine de la “Lună". Aceştia au devenit nebuni, au fost loviţi de magnetismul lunii.
Luna creează un fel de nebunie, un fel de nevroză. Poate că acest lucru este datorat apei din corp - deoarece
mările şi oceanele sunt şi ele afectate de ca. Corpul uman este constituit 90% din apă de mare.
Dacă îi întrebi pe fiziologi, aceştia vor spune că trupul este afectat de Lună, deoarece încă aparţii mării,
oceanului. Omul a apărut din mare; viaţa prima oară a apărut în ocean. Când Luna afectează întreaga mare,
atunci şi animalele marine sunt afectate, iar omul a venit tot de acolo.
El a călătorit foarte, foarte mult, dar asta nu contează; corpul reacţionează în acelaşi mod. Aproximativ 90%
din corp este numai apă, dar nu apă obişnuită, ei apă de mare, cu aceleaşi componente chimice, cu aceeaşi
salinitate.
În pântec, copilul înoată, pluteşte timp de nouă luni; pântecul mamei este plin cu apă sărată. De aceea,
atunci când femeile sunt gravide încep să mănânce mai multă sare, pentru a menţine echilibrul salinităţii.
Iar copilul trece prin toate etapele prin care a trecut umanitatea.
La început arată ca un peşte, pur şi simplul pluteşte în oceanul din pântecul mamei. în răstimp de nouă luni el
trece prin toate etapele prin care a trecut umanitatea.

Uneori vezi anumiţi ochi şi îi simţi ca fiind toarte frumoşi.

Ce se întâmplă? Acei ochi trebuie să aiba un anumit magnetism, ei trebuie să elibereze o energie - devii
fascinat de ei. Poţi spune că unii ochi sunt hipnotici, ca cei ai lui Adolf Hitler. Chiar în momentul în care te
priveşte, ceva se întâmplă în tine. Ce înţelegi prin frumuseţe? Eşti fascinat.

De fapt atunci când spui că ceva este frumos nu spui că este frumos, ci spui că eşti influenţat într-un mod
plăcut, asta este tot.
Când spui că ceva este urât, de fapt spui că eşti influenţat într-un mod neplăcut. Eşti atras sau respins. Când
eşti atras vorbeşti de frumuseţe, când eşti respins vorbeşti de urâţenie.
Dar tu eşti cel afectat, nu obiectul în sine, deoarece acelaşi obiect altcuiva i se poate părea atrăgător.

Se întâmplă în fiecare zi ca oamenii să fie mereu uimiţi de ceilalţi din jurul lor. Ei spun: “Acel om s-a
îndrăgostit de femeia aceea - uimitor!"
Nimeni nu putea crede că se poate întâmpla aşa ceva - acea femeie este urâtă. Dar pentru acel bărbat,
femeia aceea este chiar întruchiparea frumuseţii. Ce se poate face? Nu poate exista nici un fel de criteriu
obiectiv.

Tantra spune: ţine minte, ori de câte ori alegi ceva, ori de câte ori te decizi pentru sau împotriva a ceva,
atunci nu se întâmplă nimic altceva decât mintea îţi joacă feste. Nu spune că un lucru este frumos: doar
spune: “Sunt afectat într-un mod plăcut" - baza rămâne “eu-l".

Dacă transferi asupra obiectului întregul fenomen, atunci nu mai poţi rezolva nimic, deoarece chiar primul
pas este făcut greşit, ai tăiat totul de la rădăcină. Rădăcina eşti tu, deci dacă eşti afectat înseamnă că mintea
este influenţată într-un fel sau altul. Iar atunci, această afectare creează capcana şi tu începi să te îndrepţi
spre ea.

Mai întâi îţi impui ideea că cineva este frumos şi apoi începi să îl urmăreşti, începi să alergi după el.
Iar după câteva zile de convieţuire cu acel bărbat sau femeie frumoasă, toate fanteziile dispar. Devii brusc
conştient, ca şi cum ai fi fost păcălit, că acea femeie arată într-un mod foarte banal.

Şi tu credeai că ea este o Laila sau o Julieta, credeai că el este un Majpu sau un Romeo, iar brusc după câteva
zile visele s-au evaporat şi femeia a devenit foarte obişnuită; atunci te simţi dezgustat, ca şi cum celălalt te-a.
păcălit sau te-a înşelat.

Nimeni nu te-a păcălit şi nimic nu a dispărut de la acel bărbat sau de la acea femeie; doar fanteziile tale au
fost spulberate - deoarece fanteziile nu pot fi menţinute.
Poţi visa la ele, dar nu pot fi păstrate mult timp. Fanteziile sunt fantezii!
Deci, dacă vrei cu adevărat să-ţi păstrezi fanteziile, atunci imediat ce vezi o femeie frumoasă fugi de ca cât de
departe poţi.
Atunci întotdeauna ţi-o vei aminti ca pe cea mai frumoasă femeie din lume. Atunci fanteziile nu vor mai veni
în contact cu realitatea. Vei putea întotdeauna să oftezi şi să plângi pentru acea femeie - dar nu trebuie să te
apropii de ea!

Cu cât te apropii mai mult, cu atât mai mult ţi se dezvăluie realitatea obiectivă. Şi când realitatea obiectivă se
ciocneşte cu fanteziile tale, acestea vor fi înfrânte. Realitatea obiectivă nu poate fi învinsă.
Asta este situaţia.

Iar tantra spune să devii conştient: nimeni nu te păcăleşte decât tu însuţi.

Femeia nu încerca să devină foarte frumoasă, ea nu a creat o fantezie în jurul ei, tu eşti cel care a făcut asta;
tu ai crezut acest lucru şi acum nu mai ştii ce să faci, deoarece fanteziile nu pot prima în faţa realităţii. Un vis
trebuie să se dizolve până la urmă.

Hinduşii vorbesc despre o caracteristică esenţială a Adevărului; ei spun că adevărul este etern; iar neadevărul
este cel care durează doar un moment. Nu există altă distincţie.

Momentanul este neadevărul, iar veşnicul este adevărul.

Iar viaţa este veşnică; existenţa este veşnică.

Mintea este trecătoare - deci, orice crede mintea despre viaţă rămâne doar ceva momentan; este doar o
culoare pe care o dă vieţii, o interpretare.
Iar până când interpretarea ajunge completă, mintea deja s-a schimbat. Nu o poţi face să dureze, deoarece
mintea nu poate fi menţinută timp de două momente consecutive în aceeaşi stare, în aceeaşi situaţie.
Ea continuă să se schimbe, este un flux. Deja s-a schimbat - până când realizezi că acel om este frumos,
mintea deja este schimbată.
Acum te vei îndrăgosti de ceva ce nici măcar nu mai există, nici chiar în mintea ta.

Tantra spune: înţelege mecanismul minţii şi taie complet rădăcina.

Nu alege, pentru că atunci devii identificat. Devii ceea ce alegi, într-un anumit fel devii una cu alegerea.

Dacă iubeşti o maşină, într-un fel devii una cu maşina.

Te apropii din ce în ce mai mult de ea şi dacă cineva o fură, atunci este rupt ceva din fiinţa ta. Dacă ceva nu
merge bine la maşină, atunci ceva nu merge bine în tine.
Dacă iubeşti o casă, devii una cu casa.
Iubirea înseamnă identificare; este o apropiere, la fel cum ai pune două lumânări una lipită de cealaltă - ele
devin una. Căldura, focul flăcarii... încet-încet devin una. Aceasta este identificarea.
Două flăcări care devin din ce în ce mai apropiate, devin una singură.

Când te identifici cu ceva efemer ţi-ai pierdut adevărata identitate. Acesta este sensul vorbelor care spun că
în lume îţi pierzi sufletul: ai devenit identificat şi te-ai divizat în milioane de lucruri.
Alegerea aduce identificare. Identificarea creează o stare de somn hipnotic.

Gurdjieff îi învaţă un singur lucru pe discipolii săi, şi acesta este să nu fie identificaţi. Întreaga sa practică,
toate tehnicile, metodele, toate situaţiile au o singură bază: să nu fii identificat.

Plângi: când plângi devii identificat cu plânsul.

Acolo nu este nimeni care să observe; fii atent şi conştient la acest lucru - eşti pierdut în plâns.
Tu ai devenit lacrimile, ai devenit acei ochi roşii şi umflaţi, inima se află într-o criză.

Gurdjieff şi alţii nu vor să spună decât un singur lucru: “Plângi, nu este nimic rău în asta, dar stai deoparte şi
priveşte - nu fi identificat.” Este o experienţă minunată dacă poţi sta deoparte şi poţi privi. Plângi, lasă corpul
să plângă, lasă lacrimile să curgă, nu suprima, deoarece suprimarea nu ajută pe nimeni, doar stai deoparte şi
priveşte, urmăreşte, observă.
Acest lucru este posibil deoarece fiinţa ta interioară este un martor, un observator. Ori de câte ori crezi că ea
este cea care acţionează, devii identificat.
Aceasta nu acţionează niciodată.
Poţi călători pe întreg pământul - dar fiinţa interioară nu va face niciodată nici măcar un singur pas.
Poţi avea milioane de vise - fiinţa interioară nu visează niciodată nimic. Toate mişcările există doar la
suprafaţă.
Adânc înăuntrul fiinţei tale nu există nici un fel de mişcare, luate se produc doar la periferie, la fel cum există
centrul unei roţi. In centru totul rămâne aşa cum este, roata este cea care se mişcă pe el.

Aminteşte-ţi de centru! Urmăreşte-ţi comportarea, acţiunile, identificările şi se va crea o distanţă; cu timpul

se va produce o distanţă - observatorul şi cel care acţionează devin separaţi.
Te poţi vedea râzând, te poţi vedea plângând, mâncând, mergând, făcând dragoste; poţi face multe lucruri,
tot ce fac ceilalţi - şi tu rămâi Martorul. Nu te grăbi să faci săritura şi să devii una cu orice vezi.

Aceasta este problema.

Verbalizezi orice se întâmplă - îţi este foame, spui: “îmi este foame” - ai devenit identificat cu foamea.
Dar doar priveşte în interior: eşti tu foamea sau aceasta doar îţi apare ţie?
Eşti tu foamea, sau doar eşti conştient de apariţia foamei în corp?
Tu nu poţi fi foamea; altminteri, atunci când va dispare foamea, tu unde vei mai fi? După ce ai mâncat bine şi
stomacul este sătul, unde te vei mai afla dacă eşti foamea? Te evapori? Nu, atunci devii imediat saţietatea.
Înainte ca foamea să dispară trebuie creată o nouă identificare - devii saţietatea.

Erai un copil şi credeai că eşti copil: dar acum unde eşti, deoarece nu mai eşti copil?
Ai devenit tânăr sau bătrân - cine eşti tu acum? Eşti din nou identificat cu tinereţea sau bătrâneţea.

Fiinţa interioară este doar ca o oglindă.

Orice apare în faţa ei, ea oglindeşte, ea este un observator. Apare boala sau sănătatea, foamea sau
saţietatea, vara sau iarna, copilăria sau bătrâneţea, naşterea sau moartea - totul apare în faţa ei.

Aceasta este non-identificarea, asta este tăierea rădăcinii - să devii o oglindă.

Iar pentru mine asta este sannyas: cel care a devenit ca o oglindă.
Nu te transforma într-o peliculă fotografică foarte sensibilă - aceasta este identificare. Orice apare în faţa
obiectivului, pelicula fotografică se impregnează cu acel lucru.
Devino ca o oglindă. Lucrurile apar şi dispar iar oglinda rămâne goală şi neafectată.

Acesta este non-eul lui Tilopa.

Oglinda nu are nici un eu cu care să se identifice. Ea doar reflectă. Nu reacţionează, ea doar răspunde. Ea nu
spune: “Asta este frumoasă, aia este urâtă.” Dacă în faţa ei se află o femeie urâtă, este - la fel de fericită ca şi
atunci când acolo stă o femeie frumoasă. Nu este nici o diferenţă.
Ea reflectă orice apare şi nu interpretează spunând: “Pleacă, mă tulburi foarte mult”- sau nu spune: “Vino
mai aproape, eşti atât de frumoasă."

Oglinda nu spune nimic. Doar urmăreşte orice îi apare, fără nici un fel de distincţie, prieten sau duşman.
Oglinda nu are de făcut nici un fel de judecăţi de valoare.

Şi atunci când cineva pleacă de lângă oglindă, aceasta nu se agaţă de el. Oglinda nu are nici un trecut. Nu se
agaţă de tine după ce ai plecat, nu îţi urmăreşte umbra. Nici nu va încerca să mai reţină reflecţia care s-a
produs în ea.
Nu.
Ai trecut, reflecţia a dispărut; oglinda nu o mai reţine nici măcar o singură secundă.
La fel este mintea unui Buddha. Când vii în faţa sa, este plin de tine; pleci, eşti bun plecat. Nici măcar o
memorie nu mai apare.
O oglindă nu are trecut şi nici un buddha nu are trecut. O oglindă nu are viitor, nici un buddha nu are viitor.

Oglinda nu începe să aiba aşteptări de genul: “Acum cine va veni în faţa mea, oare pe cine voi-reflecta? Aş
dori să vină persoana asta şi nu aia." Oglinda nu are nici o alegere, ea rămâne fără alegere.

Încearcă să înţelegi această metaforă, deoarece aceasta este situaţia reală şi privitor la conştiinţa interioară.
Nu te identifica cu lucruri care se întâmplă în jurul tău. Tu rămâi centrat... rămâi centrat şi înrădăcinat în
fiinţa ta.

Lucrurile se întâmplă şi vor continua să se întâmple, dar dacă tu poţi rămâne centrat în oglinda conştiinţei
tale, nimic nu va mai fi la fel - totul s-a schimbat.

Rămâi virgin, inocent, pur.

Nimic nu poate deveni o impuritate pentru tine, absolut nimic, deoarece nu se mai reţine nimic în interior.
Tu reflectezi, pentru un moment cineva se află acolo şi apoi totul dispare.
Goliciunea ta nu este atinsă. Chiar şi când o oglindă reflectă pe cineva, ei nu i se întâmplă nimic.
Oglinda nu se schimbă, ci rămâne la fel.
Asta înseamnă tăierea rădăcinii.

Există două tipuri de oameni:

cei care continuă să se lupte cu simptomele şi nu cu rădăcina cauză, doar cu simptomele bolii.
De exemplu, ai febră, o febră de 40 de grade.
Poţi acţiona în două feluri: poţi să faci un duş rece, iar acesta va răci corpul şi va face să scadă febra - dar
atunci vei lupta cu un simptom deoarece nu temperatura este boala. Temperatura este doar un indiciu, este
ceva care îţi arată că au apărut nişte probleme în corp. Trupul este răvăşit şi de aceea temperatura a crescut.
A apărut o criză, înăuntrul corpului se petrece un război. Unii germeni luptă cu alţi germeni şi de aceea a
crescut temperatura. Te simţi cald - dar această căldură nu este problema, este doar un simptom.
Această căldură este un prieten pentru tine, doar îţi indică un fapt: trebuie să acţionezi, înăuntru este o criză
- şi tratând simptomul nu vei face altceva decât să ucizi pacientul. Nu vei rezolva nimic dacă îi pui gheaţă pe
cap. Un duş rece nu va ajuta la nimic.. Dacă acţionezi în acest mod nu vei face decât să te distrugi, deoarece
nu va produce decât o răcoare falsă de suprafaţă. Cum speri să opreşti acea luptă a germenilor şi acel
zbucium interioar doar printr-un duş rece? - totul va continua şi asta te va ucide.

Prostul tratează întotdeauna simptomele.

Înţeleptul caută mereu rădăcina, caută cauza. El nu încearcă să răcorească corpul, ci încearcă să elimine
cauza care produce încălzirea corpului. Iar când acea cauză, acea rădăcină este tăiată, când este tratată,
temperatura va scădea singură.
Nu temperatura este problema, însă în viaţă există mai mulţi proşti decât înţelepţi. Medicina tradiţională
acţionează într-un mod înţelept, medicina modernă nu.

În viaţă continuăm să facem lucruri prosteşti.

Dacă eşti furios, începi să lupţi cu furia, iar ea nu este nimic altceva decât o temperatură: este exact un frison,
o febră. Dacă eşti cu adevărat furios, corpul începe să se încălzească, acest lucru nu arată decât faptul că în
sânge se varsă anumite elemente chimice. Dar nici aceasta nu este cauza. Acele elemente chimice sunt
revărsate dintr- un motiv anume - deoarece ai creat o situaţie în care ori trebuie să lupţi, ori trebuie să pleci.

Când un animal se află într-o situaţie periculoasă are două alternative: una este să lupte, cealaltă este să
fugă.
Pentru ambele posibilităţi se revarsă în sânge anumişi hormoni, deoarece în luptă ai nevoie de mai multă
energie decât în mod normal. Când lupţi, ai nevoie de o circulaţie mai mare a sângelui. Când lupţi, ai nevoie
de branşarea la anumite surse de urgenţă - şi corpul are aceste surse. El strânge hormoni, enzime şi multe
alte substanţe în glandele sale; iar când soseşte timpul, când este nevoie de ele, le varsă în sânge.

De aceea, atunci când eşti furios eşti de trei ori mai puternic decât când eşti calm. Dacă furia apare, poţi face
multe lucruri pe care nu le poţi face în mod normal: poţi arunca o piatră foarte mare - pe care în mod normal
nici nu poţi să o urneşti din loc. In luptă este nevoie de asta - natura te înzestrează. Sau dacă trebuie să fugi şi
să scapi, deasemenea ai nevoie de energie deoarece inamicul te poate urmări.

Totul s-a schimbat - omul a creat o societate, o civilizaţie, o cultură în care situaţiile animalice nu mai există -
dar adânc în interior mecanismul rămâne acelaşi.
Ori de câte ori te afli într-o situaţie periculoasă, când simţi că cineva va fi agresiv faţă de tine, că cineva te va
lovi, imediat corpul se pregăteşte pentru acea situaţie: el eliberează anumite toxine în sânge, temperatura îţi
creşte, ochii îţi devin roşii, faţa este mai plină cu sânge - eşti gata să lupţi sau să fugi.
Dar nici acesta nu este cauza profundă, deoarece nu este decât un ajutor din partea corpului. Furia din corp,
de pe faţă, nu sunt lucruri reale; ele urmează mintea, acestea urmează interpretarea ta.
Poate că de fapt nu s-a întâmplat nimic. Într-o noapte întunecoasă mergi pe o stradă singuratică şi vezi un
felinar care poţi crede că este o fantomă - imediat corpul revarsă ceva în sânge, el se pregăteşte să se lupte
cu fantoma sau să fugă de ea.
Mintea a interpretat felinarul ca pe o fantomă - şi corpul urmează imediat mintea. Crezi că cineva este
inamicul tău, trupul urmează acest crez. Te gândeşti că cineva este prietenul tău şi corpul se conformează
acestui crez.

Deci, rădăcina cauzei se află în minte, în interpretarea ta.

Buddha spune: “Gândeşte-te că întreg pământul este prietenul tău." De ce?

lisus spune: “lartă-ţi chiar şi duşmanii"; si nu numai asta, ci chiar: "iubeşte-ţi duşmanii." De ce?

Buddha şi lisus încearcă să îţi schimbe interpretările, dar Tilopa merge şi mai departe: Chiar dacă gândeşti că
toţi sunt prietenii tăi, tot continui să gândeşti în termeni de prietenie şi duşmănie. Chiar dacă îţi iubeşti
inamicul, tu ştii că el este inamicul tău.
Îl iubeşti doar pentru că a spus lisus. Bineînţeles că te vei alia într-o situaţie mai bună decât un om care îşi
urăşte inamicul, deoarece îţi va aparea mai puţină furie.

Dar Tilopa spune că, să gândeşti că cineva este prieţenul sau duşmanul tău, înseamnă a divide - ai căzut deja
în capcană.
Nimeni nu este prieten şi nimeni nu este duşman. Aceasta este învăţătura cea mai profundă.

Uneori Tilopa îl întrece chiar şi pe Buddha sau lisus.

Poate acest lucru se datorează faptului că atât Buddha cât şi lisus vorbeau maselor, iar Tilopa îi vorbeşte doar
lui Naropa.
Când vorbeşti cu un discipol foarte evoluat poţi exprima superiorul.
Când vorbeşti maselor, trebuie să faci compromisuri.

Eu am vorbit maselor timp de 15 ani în permanenţă, apoi încet-încet am simţit că trebuie să renunţ la asta.

Vorbeam la mii de oameni. Dar când vorbeşti la 20 de mii de oameni trebuie să faci compromisuri, trebuie să
cobori; altminteri va fi imposibil pentru ei să înţeleagă. Observând acest fapt, am renunţat la el. Acum aş dori
să vorbesc numai la oameni ca Naropa. Şi poate că nu eşti conştient, dar chiar şi o singură persoană nouă
schimbă întreaga atmosferă. Aceasta îi coboară pe toţi şi atunci simt brusc că trebuie să fac un compromis.

Cu cât mergi mai sus, cu cât este mai înaltă energia ta, cu atât mai mult ţi se poate da o învăţătură
superioară.

Şi va veni un moment când Naropa devine perfect - iar în acea clipă Tilopa va deveni tăcut.

Nu mai este nevoie să se spună nimic, deoarece chiar şi vorbele sunt un compromis. Atunci tăcerea este
suficientă; atunci doar a sta împreună este deajuns. Maestrul va sta cu discipolul şi nu vor face nimic, doar
stau împreună - şi de abia atunci apare străfulgerarea cea mai înaltă.

Deci depinde de discipoli. Depinde de tine cât de mult îmi permiţi să îţi dau.
Tot ce spun nu este doar pentru înţelegerea ta - există şi asta - dar va depinde de toţi cei de aici, de gradul lor
de înţelegere, deoarece totul va fi in funcţie de voi.

Referitor la acest lucru, lisus s-a adresat tuturor oamenilor şi de aceea el a trebuit să facă compromisuri faţă
de multe lucruri - pentru că a avut ca discipoli oameni foarte obişnuiţi. El urmează să fie prins noaptea şi
discipolii îl întreabă: “Doamne, spune-ne: în regatul lui Dumnezeu tu, desigur, vei sta la dreapta Tatălui, în
partea dreaptă a tronului - dar noi doisprezece, care va fi ierarhia? Cum vom sta noi? Cine va sta lângă tine? -
şi cine va urma apoi?”
lisus urma să moară iar aceşti discipoli proşti întreabă numai absurdităţi. Ei sunt îngrijoraţi că nu ştiu care va
fi ierarhia în rai.
Nu ştiu cine va sta lângă lisus. Bineînţeles că lisus... ei pot vedea măcar atât, că lisus va fi următorul după
Dumnezeu, dar atunci cine va fi următorul după lisus?
Ego-uri prosteşti. Şi lisus trebuie să facă compromisuri cu aceşti oameni.
De aceea, învăţăturile lui lisus nu au putut ajunge la înălţimea la care Buddha poate ajunge cu foarte mare
uşurinţă, asta pentru că Buddha nu vorbeşte unor asemenea oameni; niciodată în viaţa sa nu l-a întrebat
nimeni un lucru atât de prostesc.
Dar şi ce a spus el este nimic comparativ cu învăţătura lui Tilopa.

EI nu a vorbit niciodată maselor. A căutat un singur om, un singur suflet evoluat: Naropa.
Şi a spus, “Pentru tine, Naropa... voi spune lucruri care nu pot ti exprimate; datorită ţie şi încrederii tale,
trebuie să fac asta."
De aceea învăţătura sa a ajuns departe, a zburat în cel mai îndepărtat colţ al cerului.

Acum să înţelegem sutra:

„Taie rădăcinile unui copac şi frunzele se vor ofili; taie rădăcina minţii şi samsara se va dizolva.
Lumina spirituală risipeşte intr-o clipă întunericul lungilor kalpa; puternica lumină a Minţii, doar intr-o
fulgerare va arde vălul ignorantei.”

"Taie rădăcinile unui copac şi frunzele se vor ofili.”

In mod normal, oamenii încearcă să taie numai crengile şi frunzele. Nu aceasta este calea: în acest mod
rădăcina nu va disparea. Dimpotrivă, dacă tai frunzele, vor apare mai mult frunze; tai o frunză şi apar trei.
pentru că prin tăierea lor rădăcina devine mai activă - ea trebuie să protejeze. Fiecare grădinar ştie cum să
facă un copac să devină mai bogat şi mai des.
Prin tăierea frunzelor, copacul devine din ce în ce maj bogat, deoarece este o provocare pentru rădăcină: tai
o frunză şi rădăcina va trimite înapoi trei pentru a proteja corpul copacului, deoarece frunzele sunt suprafaţa
corporală a pomului.

Frunzele nu se află acolo doar pentru desfătarea ochiului, doar pentru ca tu să stai sub umbra lor; nu,
frunzele sunt suprafaţa corporală a copacului. Prin frunze se absorb razele soarelui, prin frunze se emană
vapori, prin frunze copacul este în contact cu cosmosul. Frunzele sunt pielea sa. Tai o frunză şi rădăcina este
provocată: ea trimite încă trei frunze în locul celei tăiate; rădăcina devine mai atentă, nu se mai poate odihni.
Cineva încearcă să o distrugă iar ea trebuie să se apere - şi la fel se întâmplă şi în viaţă, deoarece viaţa este ca
un copac.

In viaţă există frunze şi rădăcini. Dacă tai furia, acolo vor apare încă trei frunze în locul ei: vei fi de trei ori mai
furios. Dacă tai sexul, vei deveni obsedat de sex.
Taie orice şi vei vedea că totul se multiplică de trei ori. Atunci mintea va spune: “Taie mai mult, nu este încă
deajuns!” Atunci tai mai mult şi vor aparea mai multe - vei intra singur într-un cerc vicios. Mintea va
continua: “Taie mai mult. nu este deajuns.” Din acest motiv, lumea este plină de frunze. Le poţi tăia pe toate,
dar asta nu va conta, deoarece copacul există în rădăcină, nu în frunze.

Identificarea este rădăcina şi tot ce apare nu sunt decât nişte frunze.

Identificarea cu lăcomia, cu furia, cu sexul, chiar şi cu meditaţia, aceasta este rădăcina.
Ideea de iubire, de moksha, de Dumnezeu - nu are importanţă atâta timp cât păstrăm aceeaşi identificare.
Rădăcina este identificarea şi orice altceva nu sunt decât frunzele ei. Nu le tăia, lasă-le în pace, nu este nimic
în neregulă cu ele.

De aceea, tantra nu crede în îmbunătăţirea caracterului, ci în transformarea completă a lui.

Îmbunătăţirea îţi poate da o formă mai bună - dacă tai frunzele unui copac.
Îl poţi face mai frumos, îi poţi da o formă mai arătoasă - dar copacul va rămâne acelaşi. Caracterul nu este
decât o formă exterioară - tu rămâi acelaşi, acolo nu apare nici un fel de transformare.

Tantra pătrunde în profunzime şi spune: “Taie rădăcina!”

Din cauza unor astfel de vorbe, tantra a fost atât de greşit înţeleasă: “Dacă eşti lacom, fii lacom; nu te
îngrijora de lăcomie. Dacă eşti sexual, fii sexual; nu te îngrijora deloc de sex.”
Societatea nu poate tolera o astfel de învăţătură: “Ce tot spun oamenii ăştia? Ei vor crea haos. Vor distruge
întreaga ordine.”
Dar oamenii nu au înţeles că tantra este singura care poate schimba în bine societatea, omul, mintea; numai
tantra este cea care aduce o ordine reală, naturală, o curgere naturală a disciplinei interioare. Dar pentru
acest lucru este necesar să se treacă printr-un proces foarte profund - va trebui să tai rădăcina.

Urmăreşte lăcomia, sexul, furia, posesivitatea, gelozia.

Un singur lucru trebuie ţinut minte: nu te identifica, doar observă; doar priveşte, devino un spectator.
Iar cu timpul, calitatea conştientizării va creşte; vei putea să vezi toate nuanţele lăcomiei. Este foarte subtilă.
Vei deveni capabil să vezi cât de subtil funcţionează ego-ul, cât de ascunse sunt căile sale. Acesta nu este
ceva grosier; este foarte subtil şi este ascuns adânc în interior.

Cu cât priveşti mai mult, cu atât devii mai capabil să vezi, cu atât devii mai receptiv, cu atât mai mult poţi
pătrunde în profunzime şi cu atât mai mult se creează distanţa dintre tine şi acţiunile tale. Această separare
este de ajutor, deoarece fără ea nu poate exista percepţie.
Cum poţi vedea un lucru care este prea aproape? Când stai prea aproape de oglindă nu îţi mai poţi vedea
reflexia. Dacă stai cu ochii lipiţi de oglindă, cum mai poţi vedea?
Este nevoie de o distanţă - şi nimic nu poate să îţi dea această distanţă decât conştientizarea. Fi atent şi ai să
vezi.

Fă dragoste; nu este nimic rău în aceasta, dar rămâi un martor detaşat.

Urmăreşte toate mişcările corpului;
urmăreşte energia cum curge în interior şi exterior, priveşte cum vrea să fie eliberată şi nu îi permite acest
lucru - sublimeaz-o în iubire pură;
urmăreşte orgasmul, ce se întâmplă - cum se mişcă două corpuri într-un ritm.
Observă bătăile inimii - cum sunt accelerate, cum vine un moment în care aproape se ajunge la nebunie.
Priveşte căldura corpului; sângele circulă mai mult şi mai repede.
Respiraţia parcă înnebuneşte şi devine haotică.
Urmăreşte momentul când apare o limitare a voinţei, a procesului voluntar şi când totul devine involuntar.
Fii atent la momentul din care mai era posibilă întoarcerea şi după care nu mai este posibil nici un control.
Corpul devine atât de automatic încât se pierde orice control.
Chiar cu o clipă înainte de ejaculare pierzi orice control, corpul preia conducerea.
Urmăreşte procesul voluntar şi cel involuntar.
Momentul din care te mai puteai întoarce şi momentul din care nu mai este posibilă nici un fel de întoarcere,
când reîntoarcerea a devenit imposibilă - acum corpul a preluat întreaga condueere, iar tu nu te mai afli
deloc la comandă.
Urmăreşte totul - sunt milioane de lucruri.

Totul este foarte complex, dar nimic nu este mai complex ca sexul, deoarece în el este implicat întregul corp-
minte - doar observatorul nu este implicat, doar un singur lucru rămâne mereu în exterior.

Observatorul este un spectator, este un străin. Prin chiar natura sa, acesta nu poate să se implice.

Găseşte acest martor şi te vei vedea brusc pe vârful unui munte, deasupra tuturor evenimentelor ce se
desfăşoară jos în vale.
Doar vezi; atunci ce te mai preocupă, ce grijă mai ai? Este ca şi cum totul s-ar întâmpla altcuiva.

La fel este cu lăcomia şi acelaşi lucru se întâmplă cu furia; totul este foarte complex. Dacă poţi urmări, te vei
bucura - urmăreşte toate emoţiile, negative, pozitive.
Doar ţii minte un singur lucru: că trebuie să fii un observator; atunci identificarea este distrusă, atunci
rădăcina este tăiată.
Şi odată ce cauza este îndepărtată, odată ce ştii că nu tu eşti cel care acţionează, atunci totul se schimbă
brusc. Iar această schimbare este bruscă, nu există un proces treptat.

„Taie rădăcinile unui copac şi frunzele se vor ofili: taie rădăcinile mintii şi samsara va dispărea.”

În momentul în care tai rădăcina minţii şi nu te mai identifici cu ea, samsara dispare; întreaga lume se va
spulbera ca un castel din cărţi de joc. Doar un mic vânt al conştientizării este deajuns şi întregul castel se
năruie...
Brusc eşti aici şi acum, nu te mai afli în lume - ai transcens. Poţi trăi în vechiul mod de viaţă, poţi face aceleaşi
lucruri vechi - dar nimic nu mai este vechi, pentru că tu nu mai eşti vechi.

Eşti o fiinţă perfect nouă - aceasta este renaşterea. Hinduşii denumesc această stare „dwij” - cel născut de
două ori. Un om ce a ajuns aici, este născut a doua oară, aceasta este renaşterea - naşterea sufletului.
Asta este ceea ce înţelege Iisus prin înviere. Învierea nu este o renaşterea a trupului, ci o nouă naştere a
conştiinţei.

„Taie rădăcinile unui copac şi frunzele se vor ofili; taie rădăcina mintii şi samsara se va dizolva.
Lumina spirituală risipeşte intr-o clipă întunericul lungilor kalpa.”

Deci să nu fii îngrijorat de cum poate lumina spirituală să risipească întunericul multelor, milioanelor de vieţi
trecute.
Aceasta îl risipeşte, deoarece întunericul nu are densitate, nu are substanţă. Indiferent de bătrâneţea sa,
acesta este la fel.
Absenţa nu poate creşte mai mult sau mai puţin, absenţa rămâne la fel. Lumina este substanţială, reprezintă
ceva - întunericul este doar o absenţă.
Lumina apare şi întunericul dispare.

„Puternica lumină a Mintii doar într-o fulgerare va arde vălul ignorantei.”

Budiştii dau cuvântului “minte” două sensuri: scrisă cu “m” mic şi cu “m” mare.
Când folosesc “Minte” se referă la observator, la conştiinţă.
Când folosesc “minte” se referă la ceea ce este observat.

Este aceeaşi minte - de aceea ei folosesc acelaşi cuvânt pentru amândouă - dar cu o mică diferenţă, cu “m”
mare şi “m” mic.
În cea cu literă mare tu eşti observatorul şi în cea cu literă mică tu eşti identificat cu observatul- gânduri,
emoţii, furie, lăcomie, totul.
De ce se foloseşte acelaşi cuvânt? De ce trebuie să se creeze confuzie?
Există un motiv - deoarece atunci când apare Mintea, mintea este pur şi simplu absorbită în aceasta.
La fel cum râurile se contopesc în ocean, la fel şi milioanele de minţi se contopesc în Minte, energia este
reabsorbită.
Lăcomia, furia, gelozia - acestea erau energii ce se mişcau în exterior, erau centrifuge. Când apare Mintea,
observatorul stă acolo liniştit şi priveşte şi imediat toate râurile îşi schimbă cursul.

Sunt centrifuge, curg spre periferie; brusc acum se întorc înapoi, devin centripete şi încep să cadă în marea
Minte - totul este absorbit. De aceea este folosit acelaşi cuvânt.

„Puternica lumină a Minţii doar intr-o fulgerare va arde vălul ignoranţei.”

Întreaga ignoranţă este arsă într-o clipă - aceasta este iluminarea bruscă.

„Oricine se agaţă de minte, nu vede adevărul care este dincolo de ea.”

Dacă te agăţi de minte, de gânduri, de emoţii, atunci nu vei fi capabil să vezi ceea ce este dincolo de minte -
marea Minte - pentru că dacă te agăţi, cum mai poţi vedea?
Dacă te agăţi, ochii îţi sunt închişi chiar de această agăţare. Dacă te agăţi de obiect, cum mai poţi vedea
subiectul? Această “agăţare" trebuie eliminată, trebuie aruncată.

„Oricine se agaţă de minte este identificat, şi nu vede adevărul care este dincolo de ea.
Oricine se zbate să practice dharma, nu găseşte adevărul de dincolo de practică.”

Toată practica este a minţii. Orice faci este din minte. Doar observarea nu este a minţii.
Chiar şi când meditezi rămâi un observator şi vezi în permanenţă ce se întâmplă în jur.
Te învârteşti într-o meditaţie dervish? - roteşte-te, învârteşte-te cât poţi de repede, dar în interior rămâi un
martor şi continuă să vezi că doar trupul este cel care face asta. Corpul se roteşte din ce în ce mai repede, iar
cu cât o face mai rapid, cu atât simţi mai profund că centrul nu se mişcă deloc. Tu stai nemişcat, corpul se
mişcă ca o roată, iar tu stai nemişcat chiar în mijloc. Cu cât corpul se învârteşte mai repede, cu atât realizezi
mai profund faptul că tu nu te mişti - şi acolo este creată detaşarea.
Orice faci, chiar şi dacă meditezi - eu nu fac nici o excepţie - nu te agăţa nici de meditaţie, deoarece va veni o
zi când va trebui să renunţi şi la ea. Meditaţia devine perfectă atunci când este chiar şi ea eliminată. Când
există meditaţia perfectă, nu mai ai nevoie să meditezi.

Deci păstrează constant în conştiinţă acest lucru; meditaţia este doar un pod ce trebuie trecut. Un pod nu
este un loc pe care să îţi construieşti o casă.
Va trebui să treci pe el şi să mergi mai departe.
Meditaţia este un pod; trebuie să fi atent şi la acest fapt, altminteri te poţi opri din identificarea cu furia sau
lăcomia şi poţi deveni identificat cu meditaţia, compasiunea. Atunci te vei afla în aceeaşi capcană; ai revenit
pe altă uşă.

«Mulla Nasruddin a venit la barul din oraş, era deja foarte beat şi barmanul i-a spus:
“Pleacă! Eşti deja beat şi nu mai pot să te servesc. Du-te la tine acasă.” Dar el insista şi atunci barmanul a
trebuit să îl dea afară.
A mers destul de mult ca să dea peste alt bar. A ajuns la acelaşi bar, a intrat pe altă uşă, s-a uitat la barman cu
puţină suspiciune deoarece acesta i se părea cunoscut.
Barmanul a zis, “Ţi-am spus odată pentru totdeauna că in seara asta nu îţi voi da nimic. Pleacă de aici!”.
Mulla a insistat şi a fost dat iarăşi afară.
A mers din nou foarte mult pentru a da de alt bar, dar în acel oraş nu era decât un singur bar. Atunci a intrat
din nou pe o a treia uşă, s-a uitat la barman - acesta i se părea foarte familiar - şi a spus: “Ce se întâmplă? Tu
deţii toate barurile din oraş?”»
:D
Asta se întâmplă. Eşti dat afară pe o uşă şi intri înapoi pe altă uşă. Erai identificat cu furia, cu plăcerea; acum
devii identificat cu meditaţia.
Erai identificat cu plăcerea sexuală; acum devii identificat cu extazul pe care ţi-l dă meditaţia. Nu este nimic
diferit - oraşul are doar un singur bar.

Nu încerca să mai intri mereu şi mereu în acelaşi bar. Şi pe oriunde intri vei găsi acelaşi barman, acelaşi
proprietar - acesta este observatorul. Fii foarte atent la aceasta, pentru că altfel nu faci decât să îţi iroseşti
fără rost multă energie. Parcurgi distanţe colosale doar pentru a ajunge la acelaşi lucru.

„Oricine se agaţă de minte, nu vede adevărul ce este dincolo de ea.”

Ce este dincolo de minte? Tu. Ce este dincolo de minte? Conştiinţa.
Ce este dincolo de minte? Sat-chit-ananda - adevăr, conştiinţă, beatitudine.

„Oricine se zbate să practice dharma, nu găseşte adevărul de dincolo de practică.”

Şi orice ai practica, ţine minte - nu te poate conduce la natural, deoarece prin ea nu faci altceva decât să cauţi
ceva ce nu există acolo.
Practica înseamnă întotdeauna artificialitate. Natura nu trebuie practicată: nu este nici o nevoie, pentru că
totul este deja acolo.
Înveţi despre ceva ce nu există. Cum ai putea învăţa ceva ce deja fiinţează? Cum poţi învăţa natura, tao? Ea
se află deja acolo! Eşti născut în ea.
Nu este nici o nevoie să găseşti un învăţător care să te înveţe - aceasta este şi diferenţa dintre un învăţător şi
un Maestru.

Un învăţător este cel care te învaţă ceva, un Maestru este cel care te ajută să te dezveţi de tot ce ai acaparat.
Un Maestru te ajută să te dezveţi. Un Maestru îţi va da un gust al non-practicii. Aceasta este deja acolo; prin
învăţare ai pierdut-o. Prin ne-invăţare o vei recâştiga.

Adevărul nu este o descoperire, este o redescoperire.

El era încă de la început acolo. Când ai venit pe lume era cu tine, când ai fost născut în această viaţă el era cu
tine, deoarece tu eşti el. Nu poate fi altfel.
Nu este ceva exterior, este ceva intrinsec ţie, este chiar fiinţa ta.

Deci dacă practici, spune Tilopa, nu vei cunoaşte ceea ce este dincolo de practică.

Aminteşte-ţi mereu şi mereu că orice ai practica va fi o parte a minţii, a minţii mici, a periferiei, iar tu trebuie
să o depăşeşti pe aceasta.
Cum?
Practică, nu este nimic rău în asta, dar fii atent; meditează, dar fii atent - deoarece în sensul final al
termenului, meditaţia este observare.

Toate tehnicile existente pot fi de ajutor, dar nu sunt meditaţii, ci doar o bâjbâială în întuneric.
Brusc într-o zi, când faci ceva, vei deveni un martor, un observator.

Când faci o meditaţie dinamică, sau meditaţia kundalini, sau meditaţia dervish, brusc într-o zi meditaţia va
continua, iar tu nu vei mai fi identificat cu ea.
Vei sta tăcut în spate, o vei observa - atunci meditaţia a apărut cu adevărat; în acea zi, tehnica nu mai este o
piedică şi nu mai este un ajutor.
Dacă vrei, te poţi bucura de ea ca de un exerciţiu, aceasta îţi poate da o anumită vitalitate, dar acum nu mai
este nevoie de ea - acum a apărut meditaţia adevărată.

Meditaţia este observare.

A medita înseamnă a deveni un observator, un martor. Meditaţia nu este o tehnică. Acest lucru poate fi ceva
foarte confuz pentru unii deoarece eu totuşi continui să îndemn la efectuarea tehnicilor.
În sens final, meditaţia nu este o tehnică, ci o înţelegere, o conştientizare.
Dar ai nevoie de tehnici deoarece înţelegerea finală se află foarte departe de tine; este ascunsă adânc
înăuntru, dar totuşi foarte îndepărtată.
O poţi atinge în chiar acest moment, dar nu o vei atinge deoarece momentul tău călătoreşte în viitor, mintea
ta merge mai departe.
În chiar acest moment este posibil şi totuşi imposibil. Tehnicile vor umple acest gol; ele sunt făcute tocmai
pentru a umple acest gol.

Deci la început tehnicile sunt meditaţii; la sfârşit vei râde, pentru că vei descoperi că nu a fost aşa.

Meditaţia este o calitate diferită a fiinţei, ea nu are de a face cu nimic altceva. Însă acest lucru se va întâmpla
doar la final; nu te gândi că se produce la început, pentru că dacă faci asta golul nu va mai fi depăşit.

Aceasta esje problema cu Krishnamurti şi cu Maharishi Manesh Yogi - ei sunt doi poli opuşi.
Mahesh Yogi crede că tehnica este meditaţie, deci odată ce eşti obişnuit cu o meditaţie - cu Meditaţia
Transcendentală sau cu oricare alta - atunci aceasta s-a şi produs.
Este un punct de vedere corect, dar şi greşit.
Este corect deoarece la început ucenicul trebuie să se obişnuiască cu o tehnică, pentru că înţelegerea sa nu
este destul de coaptă pentru a înţelege finalul. Deci aproximativ... o tehnică este aproape o meditaţie.
Este la fel cum un copil învaţă alfabetul - aşa că noi îi spunem că “m” este aceeaşi literă ca atunci când
foloseşti cuvântul “maimuţă”, maimuţa reprezintă litera “m”.
Copilul începe să înveţe. Nu este nici o legătură între litera “m” şi maimuţă.
“M” poate fi reprezentat de milioane de lucruri şi totuşi acesta este diferit de toate.
Insă unui copil trebuie să i se arate ceva.
Maimuţa este mai aproape de copil; el poate înţelege maimuţa şi nu “m-ul” - dar acesta este doar un început,
nu este finalul.

Mahesh Yogi are dreptate în ceea ce priveşte începutul; te împinge pe drum, pe cale, dar dacă te
împotmoleşti aici eşti pierdut.
El trebuie părăsit, nu reprezintă decât şcoala primară. Este bun atât cât trebuie, dar nu trebuie să se rămână
veşnic în şcoala primară.
Şcoala primară nu este universitatea, ea nu este universul; trebuie să treci mai departe. Aceasta este o
înţelegere primară, că meditaţia este o tehnică.

Apoi la celălalt pol se află Krishnamurti.

El spune că nu există tehnici, meditaţii, ci numai conştientizarea fără alegere.
Perfect corect! - dar el încearcă să te facă să intri la universitate fără să urmezi şcoala primară. :D
Poate fi periculos, deoarece el vorbeşte direct de final, iar tu nu poţi înţelege asta; acum nu este posibil acest
lucru, la gradul de înţelegere pe care îl ai - vei înnebuni.
Odată ce îl asculţi pe Krishnamurti te pierzi, deoarece în mod intelectual vei înţelege că are dreptate, iar în
fiinţa ta vei vedea că totuşi nu s-a întâmplat nimic, că nu s-a produs nici o transformare.
Mulţi discipoli de-ai lui Krishnamurti au venit la mine şi mi-au spus că intelectual ei înţeleg: “Desigur că are
dreptate, nu există nici o tehnică şi meditaţia este conştientizare - dar ce se poate face?”

Şi le spun: “în momentul în care te întrebi ce se poate face, atunci înseamnă că îţi trebuie o tehnică.
‘Ce-i de făcut?’ întrebi cum să faci ceva, înseamnă că ai nevoie de o tehnică.
Krishnamurti nu vă va ajuta, mai repede duceţi-vă la Mahesh Yogi - va fi mai bine.”

Dar unii devin împotmoliţi cu Krishnamurti, iar alţii cu Mahesh Yogi.

Eu nu sunt nici unul nici celălalt - sau pot spune că sunt amândoi; atunci produc foarte multă confuzie.
Ei sunt ambii foarte clari, punctele lor de vedere sunt foarte simple; nu există nici un fel de dificultate în a-i
înţelege. Dacă înţelegi limbajul, îi poţi înţelege şi pe ei, nu este nici o problemă.
Problema va aparea cu mine deoarece eu voi vorbi întotdeauna despre început şi nu îţi voi permite niciodată
să uiţi finalul.
Voi vorbi mereu despre final şi te voi ajuta întotdeauna să începi de la început.

Vei fi confuz şi vei spune:

“Ce vrei să spui? Dacă meditaţia este doar o simplă conştentizare, atunci de ce să mai trecem prin atât de
multe exerciţii?”

Va trebui să treci prin ele; doar atunci te va ajuta această meditaţie... aceasta îţi va aparea, ea nu este decât
o simplă înţelegere.

Sau spui;
“Dacă tehnicile sunt totul, atunci de ce mai spui mereu şi mereu că tehnicile trebuiesc eliminate, aruncate?”

...Deoarece atunci vei simţi: “Ceva ce am învăţat cu atât de mult efort, ceva ce a pătruns atât de adânc în
mine, trebuie să renunţ la el?”
Vei dori să te agăţi de început. Nu îţi voi permite acest lucru. Odată ce te afli pe cale, te voi împinge până la
final.

Aceasta este o problemă pe care trebuie să o vadă şi să o înţeleagă fiecare. Voi părea contradictoriu. Chiar
sunt; eu sunt un paradox - deoarece încerc să îţi dau şi începutul şi finalul, primul pas şi ultimul.

Tilopa vorbeşte despre final:

„Oricine se zbate să practice dharma, nu găseşte adevărul de dincolo de practică.
Pentru a cunoaşte ce este dincolo de minte şi practică, nu trebuie să te agăţi; omul trebuie să taie bine
rădăcina minţii şi să privească detaşat”.

Asta este ceea ce eu numesc a fi conştientizare: a privi detaşat.

Doar dacă priveşti detaşat este tăiată rădăcina. Această privire devine ca o sabie ascuţită.

„Omul trebuie să se rupă astfel de toate distincţiile şi să rămână liniştit.

Relaxat, natural, priveşte detaşat înlăuntrul tău - acesta este Gestul Ultim.”

Însă nu trebuie să te grăbeşti, deoarece mintea este un mecanism foarte delicat.

Dacă eşti prea grăbit şi iei o doză prea mare de Tilopa, poate că nu vei fi capabil să o absorbi şi să o digeri.
Mergi încet; nu ingera decât în proporţii pe care le poţi digera şi absorbi.

Chiar şi aici, voi spune lucruri diferite deoarece sunt mulţi oameni şi voi aborda multe dimensiuni datorită
acestui fapt. Dar fiecare trebuie să absoarbă doar atât cât îi este hrănitor; digeră.

Chiar ieri un sannyasin a venit, un căutător sincer, dar era uimit că eu vorbesc şi de yoga şi de tantra şi că am
spus că yoga este învăţătura mică, iar tantra este învăţătura mare.
El practica de doi ani hatha-yoga şi se simţea foarte bine. Acum devenise confuz şi nu ştia ce să mai facă. Nu
trebuie să devii atât de uşor nehotărât şi surprins. Dacă te simţi bine cu yoga, - atunci urmează-ţi propria
înclinaţie naturală. Nu îmi permite să te fac confuz, fii mai hotărât.

Pentru unii pot fi confuz, dar fiecare nu trebuie decât să fie natural - fii relaxat şi natural.
Dacă este bine, atunci este bine pentru tine.
De ce să te mai îngrijoreze dacă acel lucru este superior sau inferior? Lasă-l să fie inferior.
Însă apare ego-ul şi spune: "Dacă este ceva inferior, atunci de ce să îl mai urmezi?” Asta nu te ajută, urmează-
l; este bun pentru tine. Chiar dacă este inferior, ce este în neregulă cu el? Va veni un moment când prin
inferior vei ajunge la superior.

Scara are două capete: un capăt este cel inferior, iar celălalt capăt este cel superior.

Deci tantra şi yoga nu sunt opuse - sunt complementare.

Yoga este primară, este baza de unde porneşti, însă nu trebuie să te agăţi.
Va veni un moment când trebuie să transcenzi yoga şi să pătrunzi în tantra;
iar în final trebuie să părăseşti întreaga scară - şi yoga şi tantra.
Singur în tine, adânc cufundat în nemişcare, transcenzi totul.

Priveşte la mine: nu sunt nici yoghin şi nici tantric.

Eu nu fac nimic - nici o practică şi nici o ne-practică. Nu mă agăţ nici de metode şi nici de non-metode.
Doar stau aici şi mă odihnesc, fără să fac nimic.

Acum pentru mine scara nu mai există, calea a dispărut; nu mai există nici un fel de mişcare, ci doar o odihnă
absolută.
Când omul ajunge acasă nu mai are nimic de făcut; el doar uită totul şi se odihneşte - Dumnezeu este odihna
finală.

Ţine minte acest lucru, deoarece uneori voi vorbi despre tantra, pentru că sunt mulţi care vor fi ajutaţi de ea;
iar alteori voi vorbi despre yoga, deoarece sunt mulţi care sunt ajutaţi şi de aceasta.
Tu doar observă-ţi înclinaţia, sentimentul - urmează-l.
Eu sunt aici pentru a ajuta pe fiecare să fie el însuşi, nu pentru a distrage sau pentru a crea confuzie.

Însă trebuie să vorbesc despre multe lucruri, deoarece trebuie să îi ajut pe mulţi.

Deci ce vei face? Continuă să mă asculţi. Orice descoperi că este hrănitor, digeră-l; mestecă-l bine, lasă-l să
devină sângele şi oasele tale, chiar măduva oaselor - dar urmează-ţi propria înclinaţie.

Când vorbesc despre tantra, şi eu sunt absorbit de ea, deoarece aşa sunt - nu pot fi parţial, sunt total în orice
fac.
Dacă vorbesc despre tantra, mă aflu total în ea; atunci nu mai contează nimic altceva, decât tantra.

Acest lucru îţi poate da o impresie falsă. Însă nu vorbesc comparativ - pentru mine nu contează nimic.
Tantra este floarea cea mai înaltă, este Floarea Finală.
Pentru că dacă mă uit la ea total, chiar este.

Când vorbesc despre yoga, se va întâmpla acelaşi lucru, deoarece eu sunt total. Acest lucru nu are nimic de a
face cu tantra sau cu yoga - este doar totalitatea mea pe care o aduc oricărui lucru.
Când o îndrept spre yoga şi spre Patanjali, voi spune iarăşi că aceasta este cea mai înaltă.
Deci nu fi distras; ţine minte mereu că aceasta este totalitatea mea şi este calitatea pe care eu o aduc unui
lucru.
Dacă poţi înţelege acest lucru, te va ajuta foarte mult. <3

CAPITOLUL IX - DINCOLO SI DINCOLO

Cântecul continuă:
„Omul nu trebuie să dea sau să ia, ci să rămână natural - pentru că Mahamudra este dincolo de acceptare şi
respingere.
Din moment ce alaya nu este născută, nimeni nu o poate obstructiona sau murdări; stând în tărâmul
nenăscutului, toate aparentele se vor dizolva în dharmata, iar voinţa individuală şi mândria se vor topi în
Absolut.”

MINTEA OBIŞNUITA VREA să ia din ce în ce mai mult de la lume; de peste tot, din orice direcţie şi dimensiune.

Mintea obişnuită este o cerşetoare, iar cerşitul este de aşa natură încât nu poate fi satisfăcut - este infinit.
Cu cât iei mai mult, cu atât apare acolo o dorinţă mai mare. Cu cât ai mai mult, cu atât vrei mai mult.
Aceasta devine o foame obsesivă.
Fiinţa ta însă nu are nici o nevoie de aşa ceva, dar eşti obsedat şi devii din ce în ce mai mizerabil, deoarece
nimic nu te mai satisface. Nimic nu poate satisface mintea care cere constant din ce în ce mai mult.

Acest “mai mult" este o febră, nu este ceva sănătos - nu are nici un final.

Mintea obişnuită continuă să mănânce, într-un sens metaforic, nu numai lucruri, ci şi persoane.

Soţul ar dori să posede atât de mult şi atât de absolut soţia, ca şi cum ar mânca-o; ar dori să o mănânce şi să
o digere astfel ca ea să devină o parte din el.

Mintea obişnuită este canibală.

Soţia vrea acelaşi lucru: să absoarbă soţul atât de mult încât să nu mai rămână nimic din el.
Se devorează unul pe altul.
Prietenii fac acelaşi lucru;
acelaşi lucru îl fac părinţii copiilor şi copiii părinţilor;
toate relaţiile pe care le face mintea sunt de a-l absorbi pe celălalt.
Este doar un fel de mâncare.

Şi mai există şi mintea extraordinară, exact opusă minţii obişnuite.

Religiile învaţă despre ea. Ele spun: “Dă, împărtăşeşte, donează!" Toate religiile învaţă sa dai şi nu să iei. Este
predicată caritatea. Acest lucru este predicat pentru a crea o minte extraordinară.

Mintea obişnuită se va afla întotdeauna în mizerie, deoarece această dorinţă pentru “mai mult" nu poate fi
satisfăcută; un astfel de om este mereu deprimat şi trist.
Mintea religioasă pe care au creat-o religiile îl face pe om să pară mai bucuros, mai fericit - asta pentru că el
nu cere mai mult, ci dimpotrivă chiar dăruieşte, dar adânc în interiorul său, el nu este decât tot o minte
obişnuită.

Acea voioşie nu poate fi a fiinţei profunde, ea nu poate fi decât a suprafeţei.

El doar s-a întors cu spatele, este doar inversul obişnuitului. El doar stă în cap, dar rămâne acelaşi.
Acum apare o nouă dorinţă de a da din ce în ce mai mult; şi din nou la această dorinţă nu există nici un final.
El va fi voios, dar adânc în interiorul voioşiei sale vei detecta o anumită tristeţe.

Vei găsi mereu această tristeţe în oamenii religioşi.

Bucuroşi, deoarece dăruiesc, dar trişti pentru că nu pot da mai mult; voioşi, deoarece împărtăşesc, dar trişti
deoarece nu pot împărtăşi mai mult. Nimic nu va fi deajuns.

Deci există două tipuri de suferinţă:

- cea obişnuită - îi poţi găsi peste tot în jurul tău pe aceşti oameni năpăstuiţi. Întreg Pământul este plin,
deoarece ei cer prea mult şi nu li se poate satisface cerinţa.

- Apoi există şi o altă mizerie care are o mască de voioşie - pe aceasta o poţi găsi în preoţi, călugări,
mănăstiri, ashrame, temple, oameni care par mereu zâmbitori, dar zâmbetul lor are ascunsă în spate
o anumită umbră a tristeţii. Dacă observi atent vei vedea că şi ei suferă - pentru că nu poţi da la
infinit, nu ai atât de mult!

Acestea sunt cele două tipuri de oameni care pot fi întâlniţi foarte uşor.

Acest tip de om religios este cultivat de creştinism, iudaism, islamism, hinduism. Recunosc, este mai bun
decât mintea obişnuită, dar nu poate fi ultimul cuvânt în privinţa conştiinţei.
Este mai bine să fii nefericit ca si împărat, ci nu ca si cerşetor.

Un om foarte bogat era pe moarte şi m-a chemat să stau lângă el când moare, aşa că m-am dus.
În ultimul moment a deschis ochii şi a spus fiului său - avea mereu asta în cap şi mie mi-a spus acest lucru de
multe ori: cum că fiul său este risipitor şi îi plac lucrurile materiale, iar acest bătrân era un om religios.
Ultimele cuvinte spuse fiului său au fost:
“Ascultă: banii nu sunt totul şi nu poţi cumpăra totul cu bani. Există lucruri mai presus decat banii, iar doar
banii singuri nu pot face pe cineva fericit.”

Fiul a ascultat şi a zis:

"Poate că ai dreptate, dar cu bani îţi poţi alege tristeţea care îţi este pe plac" - poate că banii nu pot cumpăra
fericirea, dar îţi poţi alege tristeţea care îţi place, poţi suferi în propriul tău fel.

Un sărac este nefericit fără să poată alege asta.

Un om bogat poate fi nefericit prin propria sa alegere - aceasta este singura diferenţă. El îşi alege propria sa
mizerie, iar asta consideră a fi un fel de libertate.

Mizeria omului sărac apare doar ca o soartă, ca un destin; el nu poate face nici un fel de alegere.
Omul religios şi-a ales propria sa mizerie, de aceea el este chiar voios.
Omul nereligios suferă mizeria sa fără ca el să o fi ales.
Ambii trăiesc în aceeaşi lume a “mai mult"-ului. dar omul religios trăieşte ca si un împărat - dăruieşte,
împărtăşeşte.

Budismul, jainisimul şi taoismul au creat un-al treilea tip de minte, care nu este nici ordinară şi nici
extraordinară: care, de fapt, nu este deloc o minte.
Pentru a-i da un nume este bine să fie denumită non-minte.

Aşa că încearcă să înţelegi această clasificare: mintea ordinară, mintea extraordinară, exact opusul celei
dintâi, dar care se află totuşi în aceeaşi dimensiune a “mai mult”-ului - şi apoi non-mintea creată de budism,
jainism şi taoism.

Ce este această non-minte? - al treilea mod, singurul care te apropie de Realitatea Absolută.

Budismul şi jainismul nu predică caritatea, ci detaşarea.

Ele nu spun:“Dăruie!" deoarece dăruirea face parte din acaparare, este acelaşi cerc.
Când iei, iei ceva de la cineva, când dai, dai ceva cuiva - este acelaşi cerc.
Dimensiunile nu se schimbă, doar direcţia.

Budismul spune să fii detaşat, să fii neposesiv.

Accentul este pus pe non-posesiune şi nu pe dăruire. Trebuie să nu posezi, asta este tot.
Nu trebuie să încerci să posezi lucruri sau persoane: tu doar dispari din lumea posesivităţilor.
Nu se pune problema pe dăruire sau luare, deoarece ambele aparţin lumii posesiunilor.
Nu poţi da decât ceea ce ai: cum poţi da ceea ce nu posezi?
Nu poţi da decât ceea ce ai acumulat mai înainte; poţi du doar ceea ce ai luat mai înainte - altminteri, cum
poţi da?

Vii în lume fără nimic, fără nici un fel de posesiuni; pleci din lume fără nici un fel de posesiuni.

În lume te poţi afla în următoarele două locuri:

- ori de partea celor care doresc să ia mai mult şi mai mult, să absoarbă din ce în ce mai mult şi care
continuă să se îngraşe;
- sau de cealaltă parte, a celor cure continuă să dea mai mult şi mai mult şi care devin din ce în ce mai
slabi.

Buddha spune să nu posezi: nu trebuie să alegi nici una din aceste părţi. Doar află-te în starea de non-
posesivitate.

Acest om, acest al treilea tip de om, pe care eu îl numesc um al non-minţii. nu va fi la fel de fericit şi voios ca
si omul extraordinar.
El va fi mai tăcut, mai liniştit; va avea o satisfacţie profundă - dar nu voioşie.
Nici macar un zambet nu vei găsi pe faţa sa; nu vei găsi nici o statuie care să îi înfăţişeze pe Buddha sau
Mahariva zâmbind.
Ei nu sunt voioşi, nu sunt fericiţi.
Desigur că nu sunt nefericiţi, dar ei nu sunt nici fericiţi - au dispărut din lumea fericirii şi a suferinţei.
Doar se odihnesc, detaşaţi de lucruri si de lumea materială; fără să posede, ei sunt detaşaţi.

Aceasta este „anashakti”: detaşarea.

Un astfel de om sa avea in jurul său o anumită linişte - poţi simţi acea tăcere.

Dar Tilopa ii depăşeşte pe aceştia trei;

Tilopa trece dincolo de aceste trei stări şi acum el este dificil de clasificat.

Mintea obişnuită care cere mai mult;

mintea extraordinară care încearcă să dea mai mult;
non-mintea care este detaşată, care nici nu dă si nici nu ia

- Atunci cum să mai denumeşti mintea lui Tilopa?

Tilopa este al patrulea tip şi acesta este ultimul, pentru el nu mai există un dincolo.
Nu este nici măcar o non-minte. Nu este minte deloc - deoarece si in non-minte, mintea este prezentă.

La non-minte accentul este pus pe detaşarea faţă de lucruri, dar te concentrezi tot asupra lucrurilor: rămai
neataşat!

Nu mai posezi lucruri, dar sa trebui să fii atent să nu le posezi cu mintea; trebuie să rămâi detaşat, trebuie să
te mişti foarte atent, ca să nu posezi nimic, nici dorinţe.
Înţelege foarte bine: accentul este pus tot pe lucruri - fii detaşat faţă de lume!

Tilopa spune că accentul trebuie pus pe propriul tău sine, ci nu pe lucruri.

Odihneşte-te in tine; nu fii nici chiar detaşat faţă de lume, deoarece acea detaşare este încă un pod foarte
subtil spre lume.
Focalizarea nu trebuie făcută asupra altui centru de interes.
Transformă-ţi viata astfel încât să fie orientată complet spre interior.
Nu te interesează lumea, nu te îngrijorezi de ea, nu trebuie să fii nici chiar detaşat faţă de ea.
Nici nu ceri mai mult, nici nu încerci să dai mai mult şi nici nu eşti detaşat faţă de lume... ca şi cum ea pur si
simplu a dispărut.
Eşti centrat în tine, stai în interior, nu faci nimic altceva. Întreaga focalizare s-a schimbat, a făcut o întoarcere
totală... ca şi cum lumea ar fi dispărut complet.
Nu este nimic de luat, nimic de dat. nimic faţă de care să fii indiferent. Doar tu eşti. Trăieşti in conştiinţa ta şi
asta este singura ta lume. Nimic altceva nu există.

Aceasta este starea de dincolo de minte şi de non-minte. Aceasta este starea de conştiinţă supremă. Nimic
nu mai este dincolo de ea.

Şi aş vrea să iti spun: să nu fi niciodată satisfăcut până când nu ajungi aici.

De ce?
- Deoarece omul obişnuit este nefericit, chiar dacă nu vrea să o recunoască. El cere mai mult şi nu poate fi
niciodată satisfăcut, aşa că suferinţa se află în permanentă acolo, iar aceasta continuă să crească din ce în ce
mai mult.

Omul minţii extraordinare, pe care îl cultivă religia, este voios, dar adânc înăuntru este trist.
Chiar acea voioşie are un iz de tristeţe, el de lapt încearcă să zâmbească, dar zâmbetul nu apare: doar pare a
poza în faţa unor fotografi.
Acesta este mai bun decât primul tip. măcar poţi zâmbi: zâmbetul nu este foarte adânc, dar cel puţin există.
Insă nu va dura prea mult.
In curând, tot ce poţi da se va epuiza; atunci zâmbetul va disparea. Vei dori să dai mai mult şi vei ajunge in
aceeaşi condiţie ca şi primul tip, ca si omul obişnuit.
Pentru acest al doilea tip de om va dura ceva mai mult ca să înţeleagă şi să realizeze că se află tot in mizerie,
dar mizeria va veni.
Voioşia şi bucuria care este practicată în moschei, temple, mănăstiri, nu poate pătrunde foarte profund şi nu
poate deveni o stare permanentă. Nu poate fi eternă. O vei pierde.
Chiar natura ei este astfel încât nu poate fi decât ceva momentan.

De ce?
- Deoarece va veni un moment, este menit să vină, când nu vei mai putea da deoarece nu mai ai ce.
Din acest motiv, oamenii care fac parte din aceste categorii ale minţii fac mereu numai compromisuri.

Mintea ordinară şi cea extraordinară sunt calitativ la fel - ele se stabilesc pe compromis. Şi acest compromis îl
poţi vedea peste tot.
Mai întâi, un om începe să ia lucruri şi apoi începe să doneze. Sau va câştiga o sută de rupii şi va dona zece
procente, pentru că aceasta este singura cale posibilă. Dacă donezi o sută de rupii pe urmă nu mai ai ce dona.
Continuă să iei lucruri şi apoi donează o parte din ele. Musulmanii spun că o cincime din venit trebuie donat;
Fii caritabil cu o cincime din veniturile tale.

De ce?
- deoarece acesta este un compromis; altminteri nu mai ai nimic a dona.
Deci mai întâi acumulezi şi apoi distribui. Acumulează pentru a distribui. Fii bogat pentru a fi generos şi
mărinimos, exploatează ca să poţi ajuta. Asta este absurd! Dar este singura cale posibilă: este podul dintre
ordinar şi extraordinar.

Şi chiar şi mintea ordinară continuă să gândească şi să creadă că atunci când va avea mai mult va dona şi ea,
va ajuta oamenii.
Şi desigur că face asta. Când va avea destul va dărui - o donaţie la un spital, la un centru de cercetare a
cancerului, o donaţie la o biblioteca sau la un colegiu.
Mai întâi exploatează si apoi donează; mai întâi te fură şi apoi te ajută.

Cei ce ajută şi cei ce fură nu sunt diferiţi; de fapt, sunt aceleaşi persoane: cu mâna dreaptă fură şi cu stânga
ajută: ei aparţin aceluiaşi mod de afaceri.

Al treilea om, omul non-minţii, se află într-o situaţie mult mai bună decât primii doi.
Tăcerea sa poate fi mai lungă, dar el nu este încă beatific. Nu se simte beatific - el însă nu este nefericit, nu
este mizerabil, dar starea sa este de natura negativităţii.
La fel ca un om care nu este bolnav deoarece doctorii nu îi pot găsi nimic în neregulă şi nu este nici sănătos
deoarece nu se simte foarte bine. :D
El nu este bolnav şi nu este nici sănătos - se află chiar la mijloc. Nu este nefericit şi nu este nici fericit - este
pur şi simplu detaşat.
Iar detaşarea îţi poate da o oarecare tăcere, dar tăcerea nu este îndeajuns. Este frumoasă, este minunată,
dar nu poţi fi mulţumit cu ea: mai devreme sau mai târziu te vei plictisi şi de aceasta.

Acelaşi lucru se întâmplă atunci când te duci ta munte. Erai prea plictisit cu viaţa de oraş - Bombay, Londra,
New York.
Erai plictisit - zgomotul, traficul şi toată nebunia de acolo - şi atunci fugi în Himalaya.
Dar după câteva zile - trei, patru, cinci, cel mult şapte - începi să te simţi plictisit cu acea tăcere care te
inconjoară.
Munţii sunt tăcuţi, copacii sunt tăcuţi, valea este tăcută - nu este nimic incitant. Începi să doreşti viaţa de
oraş: clubul, cinematograful, prietenii.

Tăcerea nu este deajuns, deoarece tăcerea are natura morţii, nu este de natura vieţii.

Este bună ca o vacanţă, ca un picnic, este bună pentru evadarea din grijile zilnice, este bine să fii câteva zile
sau câteva momente tăcut; te vei bucura de asta, dar nu te poţi bucura de ea veşnic. În curând, te vei sătura;
în curând, vei simţi că nu este deajuns.
Aceasta nu este hrănitoare.
O tăcere te poate proteja de mizerie şi fericire, de agitaţie, dar în ea nu există nici un fel de hrană. Este o
stare neutră.
A patra stare pe care o indică Tilopa - aceea care nu poate fi spusă şi pe care el încearcă să o exprime pentru
Naropa, pentru credinţa şi iubirea sa - este o stare beatifică, tăcută şi beatifică.
Are în ea o pozitivitate.

Nu este doar tăcere.

Aceasta nu a apărut prin detaşare faţă de viaţă, ci dimpotrivă, a apărut prin experienţa cea mai profundă a
propriei fiinţe.
Ea nu a fost consecinţa renunţării: a înflorit prin relaxare şi naturaleţe.

Diferenţele sunt subtile.

Dar dacă urmăreşti să înţelegi şi să meditezi asupra acestor distincţii, întreaga cale a vieţii tale va fi foarte
clară şi atunci poţi călători foarte uşor.

Să nu fi niciodată satisfăcut înainte de a patra stare, pentru că altfel mai devreme sau mai târziu va aparea
nemulţumirea.
Până când nu atingi sat-chit-ananda, existenţă absolută si conştiinţa absolută şi beatitudinea absolută, nu ai
ajuns încă acasă, încă mai eşti pe drum.

Este în regulă dacă câteodată te mai odihneşti pe marginea drumului, dar nu face din acel loc o casă.

Călătoria trebuie să continue; trebuie să te ridici şi să mergi mai departe.

De la prima stare a minţii treci la a doua, de la a doua la a treia, de la a treia mergi dincolo.

Dacă te afli în prima stare a minţii, aşa cum se află 99% dintre oameni, atunci îţi este de ajutor gândirea
hindusă, creştină sau musulmană.
Acestea te vor scoate din capcana mizeriei obişnuite - este bine, dar încă te afli pe drum şi nu trebuie să te
amăgeşti că deja ai ajuns.

Acum trebuie să treci mai departe de aceasta, mai departe de această voioşie care are in ea o anumită
tristeţe, mai departe de această acaparare şi dăruire, dincolo de caritate.

Cine eşti tu ca să dai?

Ce ai ca să dai?
Cine eşti tu ca să ajuţi?

Nu te- ai ajutat nici măcar pe tine; cum îi poţi ajuta pe alţii?

Lumina ta încă nu arde şi tu încerci să aprinzi luminile altora? Poate că chiar le stingi - propria ta fiinţă este
întunecată. Nu poţi ajuta, nu poţi da, nu ai nimic de dat.

Budismul, jainismul, taoismul, Lao Tzu, Mahavira şi Siddhartha Gautama te pot ajuta să ieşi din această stare,
dar Tilopa spune să nu fii satisfăcut nici chiar cu această indiferenţa, tăcere şi detaşare, deoarece încă nu s-a
întâmplat nimic, încă te preocupă lumea.

Tilopa te poate ajuta să treci mai departe de aceasta.

El te poate aduce în cel mai interior centru al fiinţei tale.

Te poate ajuta să te centrezi: să fii înrădăcinat în tine însuţi, nepreocupat deloc de lume - acolo nu mai există
nici măcar nepreocuparea.

Totul s- a dizolvat; doar rămâi în puritatea ta cristalină, doar tu rămâi în inocenţa ta absolută - ca şi cum
lumea nu ar fi apărut, ca şi cum nu ar fi fost aici niciodată.

În această a patra stare a conştiinţei ajungi la un punct în care nu ai fost niciodată născut, ajungi la sursa
absolută a fiinţei. Altfel spus ai ajuns la ultimul pas.
Ai făcut pasul final.

Asta este ceea ce oamenii din zen numesc a fi realizarea feţei originale.
Maeştrii zen le spun discipolilor:
“Du-te şi găseşte- ţi faţa pe care ai avut-o înainte să te naşti"; sau,
“Du-te şi descoperă-ţi faţa pe care o vei avea când mori.”
Ori atunci când nu erai născut, ori atunci când lumea dispare - atingi puritatea la originală.
Aceasta este natura ta esenţială.

Acum încearcă să îl înţelegi pe Tilopa:

„Omul nu trebuie să dea sau să ia, ci să rămână natural - pentru că Mahamudra este dincolo de acceptare şi
respingere.”

Omul nu trebuie să dea sau să ia, pentru că atunci când dai, ieşi din tine. Când iei, ieşi din tine.

Ambele sunt nişte distrageri, ambele te conduc la celălalt; te amesteci, energiile tale au curs în jos.

Dacă iei, sau dai, nu are importanţă - în fiinţa ta a apărut un celălalt; ochii îţi sunt focalizaţi pe celălalt şi
atunci uiţi de tine.

Asta este ceea ce s-a întâmplat cu toţi. Nu îţi mai aminteşti de tine deoarece ochii ţi-au devenit focalizaţi,
paralizaţi pe celălalt. Orice faci, faci pentru celălalt; orice eşti, eşti pentru celălalt.

Chiar dacă fugi din lume, mintea va continua: “Ce cred oamenii despre mine?"
Chiar dacă fugi în Himalaya, când vei sta acolo vei gândi: „Acum probabil că oamenii cred că am devenit un
mare înţelept, care a renunţat la lume; poate că se vorbeşte şi în ziare despre mine.”.

Şi vei aştepta un călător singuratic, un pribeag, care să ajungă pe acolo şi să îţi spună ce spune lumea despre
tine.

Tu nu ai propria ta faţă, nu ai decât opinii ale altora despre tine.

Cineva spune că eşti frumos şi începi să crezi că eşti frumos.

Cineva spune că eşti urât şi te simţi rănit şi porţi o rană in tine datorită acestui “urât” - deja ai devenit urât.

Tu nu eşti decât o acumulare de opinii ale altor oameni, nu ştii cine eşti. Nu cunoşti decât ceea ce cred alţii că
eşti.
Şi asta este ciudat, pentru că ceilalţi, care cred ceva despre tine, nici ei nu se cunosc pe ei înşişi - se cunosc pe
ei prin tine.
Este un joc foarte frumos: eu mă cunosc prin tine, tu te cunoşti prin mine şi amândoi nu ne cuoaştem cine
suntem cu adevărat.

Celălalt a devenit prea important şi întreaga ta energie a venit obsedată de celălalt - te gândeşti mereu la
alţii, întotdeauna doar să iei ceva de la ei, sau să le dai ceva.

Tilopa spune că nu trebuie să se dea sau să se ia. Ce vrea zică?

Spune cumva sa nu existe împărtăşire?
Nu.
Dacă o iei aşa vei înţelege greşit.

El spune că nu trebuie să fii îngrijorat de daruire sau de posesivitate; dacă poţi da ceva în mod natural este
minunat, dar atunci nu mai există nimic în minte, nici un fel de acumulare, care să arate că ai dat ceva.
Asta este diferenţa dintre a da şi a împărtăşi.

Cel ce dăruieşte ştie că a dat şi doreşte ca tu să recunoşti acest lucru, să îi dai un bon: “Da, tu mi-ai dat”.
Trebuie să îi muIţumeşti, să îi fi recunoscător pentru asta.
Dar acesta nu este dar - este tot o afacere, un târg. De fapt, el ar dori să îi dai si tu ceva în schimbul darului
său. Va fi mulţumit chiar cu recunoştinţă, dar el vrea ceva; este un târg: dă ca să ia.

Tilopa nu spune să nu împărtăşeşti, ci doar să nu te îngrijorezi de acţiunea dăruirii şi a acaparării.

Dacă ai ceva şi apare o dorinţă naturală de dăruire, atunci dăruieşte. Dar aceasta trebuie să fie o împărtăşire,
un dar. Aceasta este diferenţa dintre un dar, şi a da.

Un dar nu este un târg; acolo nu se aşteaptă nimic, absolut nimic - nici chiar o recunoştinţă, nici chiar un
semn de apreciere; dăruieşte şi uită cu totul când, cât şi cui i-ai dăruit.

Cand primesti un dar, dacă nu vei menţiona nimic, daca nu vei manifesta nici un fel de recunoştiinţă, atunci în
persoana care a făcut darul nu va exista nici un fel de nemulţumire.
De fapt, dacă menţionezi ceva aceasta se va simţi puţin stânjenită, deoarece nu se aştepta la aşa ceva.
Dimpotrivă, aceasta se simte recunoscătoare că i-ai acceptat darul. Puteai să îl respingi; posibilitatea există.
Puteai să spui nu, dar cât de drăguţ ai fost că nu ai spus nu! Tu l-ai acceptat - asta este îndeajuns.
Acea persoană se simte recunoscătoare faţă de tine. Un om ce dăruieşte se simte mereu recunoscător dacă i
se acceptă darul. Puteai să îl refuzi.

Tilopa NU spune să nu dai şi să nu iei, deoarece viaţa nu poate exista fără aceste două lucruri.
Chiar şi Tilopa trebuie să respire, chiar şi Tilopa trebuie sa ceară hrană, sau să meargă la râu ca să bea apă.
Tilopa este însetat, are nevoie de apă; este înfometat, are nevoie de hrană; Tilopa se simte sufocat într-o
cameră mică, atunci iese afară şi respiră adânc.
El ia câte ceva din viaţă în fiecare moment - nu poţi exista fără să iei. Unii au încercat, dar aceştia nu sunt
naturali, ei sunt cei mai mari egoişti.

Egoiştii încearcă întotdeauna să fie independenţi de totul.

Egoiştii încearcă întotdeauna să arate că nu au nevoie de nimic de la nimeni.

Asta este o prostie, este ceva absurd!

Tilopa nu poate face aşa ceva, deoarece este un om foarte natural, nu poţi găsi un om mai natural ca el.

Şi dacă înţelegi natura vei fi foarte surprins să descoperi un fapt fundamental şi anume: nimeni nu este
dependent, nimeni nu este independent - TOŢI SUNT INTERDEPENDENŢI.

Nimeni nu poate pretinde: “Eu sunt independent".

Asta este o prostie! In independenţa ta nu poţi exista nici chiar un singur moment. Şi nimeni nu este absolut
dependent.

Aceste două polarităţi nu există: Cel ce pare dependent este şi independent, iar cel ce pare independent este
şi el dependent.
Viaţa este o interdependenţă, este o împărtăşire mutuală. Chiar şi împăratul depinde de sclavii săî; şi nici
chiar sclavii nu sunt total dependenţi de împărat.

Absoluturile nu există aici. Viata există în relativitate.

Bineînţeles că Tilopa cunoaşte asta.

El prescrie calea naturală - cum ar fi putut să nu o cunoască? El o cunoaşte; viaţa este dăruire şi acaparare.
Împărtăşeşti, dar nu trebuie să fii preocupat de acest lucru, nu trebuie să te gândeşti la asta - trebuie să îi
permiţi să se întâmple.

Această deschidere este cu totul alt lucru.

Atunci nu mai ceri mai mult decât poţi primi, nici nu dai mai mult decât poţi da; doar dai în mod natural ceea
ce se poate da, doar iei în mod natural ceea ce se poate lua.

Nu te simţi obligat faţă de nimeni şi nu faci pe nimeni să se simtă obligat faţă de tine. Tu doar ştii că viaţa
este interdependentă.
Noi existăm în mod mutual, suntem membrii aceluiaşi club. Conştiinţa este un vast ocean şi nimeni nu este o
insulă separată. Ne întâlnim şi ne contopim unii cu alţii.
Nu există nici un fel de hotare...toate limitările sunt false.

Tilopa cunoaşte asta - atunci ce spune el?

„Omul nu trebuie să dea sau să ia, ci să rămână natural...”

În momentul în care crezi că ai luat ai devenit nenatural.

A lua este în regulă, dar a gândi că ai luat te determină să devii nenatural.
Dăruirea este minunată, dar în momentul în care gândeşti că ai dat, aceasta devine urâtă, devii nenatural.
Tu doar dai pentru că nu ai ce face; ai şi deci trebuie să dai. Doar iei pentru că nu ai ce face; eşti parte din
întreg.
Dar prin aceste acţiuni nu este creat un ego nenatural - acest lucru trebuie înţeles.
Nici nu acumulezi şi nici nu renunţi - doar rămâi natural.

Dacă lucrurile apar în calea ta, te bucuri.

Dacă ai mult, iar bogăţia întotdeauna devine o povară. Împărtăşeşti.
Aceasta este doar o echilibrare profundă, tu doar rămâi natural, fără să acaparezi şi fără să renunţi; fără
posesivitate, fără non-posesivitate.

Priveşte animalele sau păsările: în lumea lor nu se ia şi nu se dă nimic.

Toate se bucură de întreg, în şi din întreg împărtăşesc toate. Păsările şi copacii şi animalele, toate există
natural.
Omul este singura fiinţă nenaturală - de aceea este nevoie de religie.

Animalele nu au nevoie de nici un fel de religie, păsările nu au nevoie de religie - asta pentru că ele nu sunt
nenaturale.
Doar omul are nevoie de religie. Şi cu cât omul devine mai nenatural, cu atât este mai multă nevoie de
religie.
Deci ţine minte: când o societate devine mai nenaturală, mai tehnologică, atunci este nevoie de mai multă
religie.

Oamenii vin şi mă întreabă de ce în America este atât de mult căutată religia, atât de multă agitaţie...
Deoarece America este astăzi ţara cea mai nenaturală, este cea mai tehnologizată ţară, cea mai tehnică. A
apărut în existenţă o tehnocraţie, care a făcut totul să fie nenatural.

Fiinţa interioară este însetată să fie eliberată de tehnologie.

Fiinţa ta interioară este însetată să fie naturală şi întreaga societate a devenit nenaturală; mai cultivată, mai
civilizată - mai nenaturală.
Când o societate devine prea cultivată, atunci pentru echilibrare apare acolo religia. Aceasta este o
rearmonizare subtilă. O societate naturală nu are nevoie de religie.

Lao Tzu spune:

“Am auzit de la antici că era o vreme când oamenii erau naturali, atunci nu exista nici un fel de religie.
Când oamenii erau naturali, ei nu se gândeau niciodată la rai sau iad.
Când oamenii erau naturali nu se gândeau niciodată la precepte morale.
Când oamenii erau naturali nu exista nici un fel de cod sau lege.”

Lao Tzu spune că oamenii au devenit criminali din cauza legii. Si ca au devenit imorali datorită moralităţii şi
abundenţei economice.
Iar China a cunoscut prea multă cultură; nici o altă ţară nu a cunoscut atât de multă cultură ca aceasta.

Confucius a creat o disciplină absolută, prin care arăta cum trebuie omul educat - trei mii trei sute de reguli
disciplinare.

Atunci brusc a apărut pentru echilibru Lao Tzu, pentru că acest Confucius omora toată societatea - trei mii
trei sute de reguli?
Este prea mult. Vei cultiva omul atât de mult încât acesta va dispare complet. El nu va mai fi deloc om!

Atunci erupe Lao Tzu şi aruncă la gunoi toate regulile şi spune că singura regulă de aur este să nu ai nici o
regulă. Aceasta este echilibrarea.

Lao Tzu este religie, Confucius este cultură.

Religia este necesară ca un medicament, este medicinală.
Eşti bolnav, ai nevoie de medicamente; cu cât eşti mai bolnav, ai nevoie de mai multe medicamente. O
societate devine bolnavă atunci când este pierdut naturalul. Un om devine bolnav atunci când naturalul este
uitat. Iar Tilopa este total în favoarea naturalului şi relaxării, degajării.

Şi ţine minte mereu: relaxare cu naturaleţe - pentru că poţi încerca atât de mult să fii natural încât acest efort
poate deveni nenatural. Aşa sunt create capriciile, toanele.

Am întâlnit mulţi oameni capricioşi, care au făcut dintr-o învăţătură naturală ceva absolut nenatural.

De exemplu, este bine să mănânci hrană organică; nu este nimic rău în asta, dar dacă devii prea preocupat de
acest lucru şi dacă te gândesti minuţios în fiecare moment că trupul nu trebuie să ia decât hrană organică şi
nu trebuie să pătrundă nimic anorganic în el, atunci deja exagerezi.

Cunosc oameni care cred în terapia naturistă şi ei au devenit atât de nenaturali prin terapia lor naturistă încât
nici nu poţi crede că s-a putut întâmpla aşa ceva. Se întâmplă.

Dacă un lucru devine o încordare în minte, atunci deja a devenit ceva nenatural.

Cuvântul degajat, relaxat, trebuie ţinut mereu minte, pentru că altfel poţi deveni capricios, poţi deveni
maniac; te poţi limita doar la o anumită parte şi poţi să te agăţi de aceasta atât de mult încât naturalul poate
deveni nenatural.

Tilopa este degajat şi natural - aceasta este întreaga sa învăţătură.

El nu poate spune că nu trebuie să dai sau să iei, dar totuşi o spune; atunci înseamnă că înţelege altceva prin
acest lucru.

„...Pentru că Mahamudra este dincolo de acceptare şi respingere.”

Lao Tzu învaţă acceptarea.

Şi Tilopa învaţă ceva ce este dincolo de acceptare şi respingere. Tilopa este cu adevărat unul dintre cei mai
mari maeştri spirituali ai planetei.

Respingi ceva şi devii nenatural - asta putem înţelege.

Ai în interior furia şi o respingi datorită învăţăturilor morale şi datorită dificultăţilor în care te poate aduce
aceasta - conflicte, violenţă.
Şi nu este uşor să trăieşti prin furie, pentru că atunci nu vei mai putea trăi cu altcineva. Aceasta creează
probleme şi vor exista mereu învăţători morali, care vor să te ajute şi care spun: “Suprim-o, arunc-o, nu mai fi
furios, respinge-o!"
Şi începi să o respingi.

În momentul în care respingi începi să devii nenatural, pentru că orice ai avea, este darul naturii - cine eşti tu
să respingi?
O parte a minţii, care joacă rolul stăpânului, faţă de o altă parte a minţii? - iar ambele sunt părţi ale-aceluiaşi
lucru. Nu este posibil. Poţi continua să faci acest joc. Partea care este furia nu ţine cont de partea care
încearcă să o suprime, iar când va veni momentul, ea va erupe fără probleme.
Tu continui să lupţi, să te iroseşti, să te pui în milioane de situaţii dificile rămânând divizat, în conflict,
fragmentat.

Odată ce respingi devii nenatural. Nu respinge. Bineînţeles că atunci va aparea acceptarea: dacă nu respingi,
atunci acceptă.
Este ceva subtil.
Tilopa spune că în acceptare există respingere, deoarece atunci când spui:“Da, accept" - adânc înăuntrul tău
deja ai respins; altminteri de ce mai spui “Accept"? Ce nevoie mai este să spui că accepţi? Acceptarea are
sens doar dacă acolo există şi respingerea; altminteri este lipsită de sens.
Oamenii vin şi îmi spun: „Da, noi te acceptăm". Mă uit la feţele lor când spun acest lucru; fără să ştie ce fac, ei
deja m-au respins. Îşi forţează minţile să mă accepte şi o altă parte a minţii deja mă respinge. Chiar şi atunci
când spun da, acolo există un nu; chiar acel „da”, cară în el un „nu”.
„Da”-ul este doar un veşmânt superficial, o decoraţie. In interior le văd „nu”-ul cum este viu şi se zbate în
timp ce ei spun: “Da, acceptăm" - atunci deja ai respins.

Dacă nu există nici un fel de respingere, cum mai poţi accepta, cum mai poţi spune:“Eu accept"?
Dacă în interior nu există nici un fel de luptă, cum poţi spune „Mă devotez ţie?"

Dacă poţi vedea acest lucru, atunci apare acolo o acceptare ce este dincolo de respingere şi acceptare. Apoi
apare o dăruire, o devoţiune ce este mai presus de luptă şi abandon - atunci este total...

„...pentru că Mahumudra este dincolo de acceptare şi respingere.”

Şi când rămâi pur şi simplu natural, fără să respingi sau să accepţi, fără să lupţi sau să te predai, fără să spui
da sau nu, ci să permiţi lucrurilor să existe, ce se întâmplă se întâmplă, atunci nu ai nici un fel de alegere a ta.

Orice se întâmplă, ştii că s-a produs; nu încerci să schimbi nimic, nu încerci să modifici nimic. Nu te
interesează să te îmbunătăţeşti, ci doar rămâi pur şi simplu oricum ai fi. Este ceva foarte dificil pentru minte,
deoarece mintea este o mare perfecţionistă.

Mintea spune mereu: “Poţi ajunge mai sus. Poţi deveni mare. Poţi să mai şlefuieşti pe ici pe colo şi devii aur
pur. lmbunătăţeşte-te, transformă-te, transfigurează-te!”
Mintea continuă să spună mereu şi mereu: “Este posibil mai mult, este posibil încă ceva, fă-l!”

Apoi apare respingerea.

Iar când respingi o parte din tine, te vei afla în mare bucluc, deoarece acea parte este a ta, este organică - nu
o poţi arunca. Poţi tăia corpul, dar nu poţi tăia fiinţa, pentru că fiinţa este eternă. Cum poţi tăia fiinţa? Nu
există nici o sabie care să poată tăia fiinţa.

Dacă ochii nu te ascultă îi poţi elimina; dacă mâna comite o crimă o poţi tăia; dacă picioarele te conduc spre
păcat le poţi amputa - deoarece corpul nu eşti tu, el este deja separat, îl poţi tăia - dar cum îţi vei tăia
conştiinţa? Cum îţi poţi tăia fiinţa interioară?
Aceasta nu este substanţială, nu o poţi tăia. Este la fel ca vidul - cum poţi tăia vidul? Sabia va trece prin el şi
vei rămâne nedivizat; nu îl poţi tăia. Fiinţa ta interioară este de natura vidului. Este un non-eu. Este non-
substanţială. Există, dar nu este materie. Nu o poţi tăia, nu ai nici o şansă.

Nu respinge - dar mintea va spune imediat; “Bun, atunci acceptăm".

Mintea nu te părăseşte niciodată. Te urmează ca o umbră; oriunde mergi ea spune:
“Este în regulă, sunt cu tine doar ca un ajutor, doar să te ajut. Ori de câte ori ai nevoie te ajut. Nu respinge -
desigur, este bine! Tilopa are dreptate; acceptă!"

Şi dacă asculţi la această minte vei cădea iarăşi în aceeaşi capcană. Respingerea şi acceptarea sunt două feţe
ale aceleiaşi monezi.

Tilopa spune:
„...pentru că Mahamudra este dincolo de orice acceptare şi respingere.”

Nu accepţi, nu respingi.
De fapt nu este nimic de făcut. Nu ţi se cere să faci nimic. Ţi se cere doar să fii natural şi degajat; fii tu însuţi şi
lasă lucrurile să se întâmple.
Întreaga lume continuă să existe fără tine: râurile merg spre mare, stelele se mişcă, soarele răsare dimineaţa,
anotimpurile urmează unul după altul, copacii cresc şi înfloresc şi dispar, totul merge fără tine - nu te poţi
lăsa să fii natural şi degajat şi relaxat şi să te mişti odată cu întregul?
Asta este pentru mine sannyas.

Oamenii mă întreabă:
“Dă-ne o disciplină definită. Tu doar ne iniţiezi, doar ne dai sannyas şi nu vorbeşti niciodată de o disciplină. Ce
vrei să facem?"
Nu vreau nimic, nu mă aştept la nimic. Vreau doar să fii natural şi relaxat.
Doar fii tu însuţi şi Iasă lucrurile să se întâmple - orice s-ar întâmpla, orice fără nici un fel de condiţie: bun sau
rău, mizerie sau fericire, viaţă sau moarte - orice se întâmplă lasă să se întâmple. Doar trebuie să nu intervii.
Te relaxezi.
Întreaga existenţă continuă şi o face foarte bine; de ce eşti îngrijorat de tine?
Nu este nici o nevoie să îmbunătăţeşti, nu este nici o nevoie să schimbi. Doar rămâi natural şi degajat şi
îmbunătăţirea apare de la sine, schimbarea se produce singură şi vei fi complet transformat - dar nu de către
tine.

Dacă încerci să faci ceva, atunci vei face acelaşi lucru ca şi cum cineva ar încerca să se ridice singur de şireturi.
O prostie! Nu încerca.
Este la fel ca un câine care încearcă să îşi prindă singur coada. Într-o dimineaţă de iarnă, când a răsărit
soarele, poţi vedea mulţi câini care fac acest lucru.
Stau liniştiţi, fericiţi şi brusc îşi văd coada - pare tentantă. Şi cum pot şti ei, sărmanii câini, că aceasta le
aparţine?
La fel este şi cu tine; te afli în aceeaşi barcă: tentaţia devine prea mare şi coada pare delicioasă, poate fi
mâncată! Câinele încearcă la început foarte încet şi pe furiş, astfel încât coada sa nu observe, dar orice ar
face, coada se îndepărtează din ce în ce mai mult.
Atunci începe o activitate febrilă şi câinele devine atent: “Cine se crede ea?" Devine o provocare. Acum el
începe să sară, dar cu cât sare mai mult cu atât mai sus sare şi coada. Poate înnebuni.

Şi acelaşi lucru îl fac toţi căutătorii. înecară să îşi prindă cozile în frumoasele dimineţi de iarnă, şi astfel îşi fac
griji fără rost.
Lasă coada în pace! Fii natural şi degajat - şi cine îşi poate prinde coada? Tu sari. Coada sare şi ea odată cu
tine şi apoi te simţi frustrat.
Apoi vii la mine şi îmi spui: „Kundalini nu se ridică."
Ce pot face eu? Îţi urmăreşti coada şi între timp pierzi frumoasa dimineaţă în care te afli. Nu puteai să stai
liniştit să te odihneşti şi să laşi coada în pace? Cu siguranţă apăreau nişte muşte care puteau fi o pradă bună.
Dar tu îţi urmăreşti coada - muştele sunt şi ele speriate şi posibilitatea unui mic dejun copios...

Aşteaptă pur şi simplu! Nu trebuie decât să te bucuri. Totul este pregătit pentru celebrare, nu lipseşte nimic.
Nu fi prins în activităţi absurde.

„...rămâi natural - pentru că Mahamudra este dincolo de acceptare şi respingere.

Din moment ce alaya nu este născută...”

„Alaya” este un termen budist, care semnifică tărâmul interior, vidul interior, cerul interior.

„Din moment ce alaya nu este născută nimeni nu o poate obstrucţiona sau murdări.”

Nu fi îngrijorat.
Din moment ce fiinţa ta interioară nu este niciodată născută, nu poate muri; din moment ce nu este născută,
nimeni nu o poate murdări sau obstrucţiona.
Şi din moment ce întregul ţi-a dat viaţa, din moment ce viaţa apare din întreg, cum poate partea să îl
îmbunătăţească?

De la sursă apare totul, lasă sursa să aibe grijă de tot - şi această sursă este eternă. Tu intervii fără rost şi
începi să împingi râul, care oricum curgea spre mare...

Nimeni nu o poate obstrucţiona sau murdări. Puritatea ta interioară este absolută! Nu o poţi murdări.
Aceasta este esenţa din tantra.

Toate religiile spun că trebuie să ajungi la ea - tantra spune că este deja atinsă.
Toate religiile spun că trebuie să munceşti din greu pentru ea - tantra spune că tocmai datorită acestei mari
activităţi o pierzi.
Te rog, relaxează-te puţin; doar prin relaxare atingi intangibilul.

„...nimeni nu o poate obstrucţiona sau murdări.”

Poţi să fi făcut milioane de lucruri - dar nu fi îngrijorat de karmă, pentru că nici un act de-al tău nu poate să
murdărească, nu poate să facă impură fiinţa ta interioară.

Aceasta este esenţa mitului naşterii lui Iisus. Nu este vorba că mama lui Iisus era virgină; aceasta este o
atitudine tantrică.
Iisus a întâlnit mulţi tantrici în călătoria sa prin India - şi a înţeles că virginitatea nu poate fi distrusă şi că
fiecare copil este născut dintr-o virgină.
Teologii creştini au fost foarte preocupaţi să demonstreze că Iisus a fost născut dintr-o virgină. Nu este nici o
nevoie!
Fiecare copil este întotdeauna născut dintr-o virgină, deoarece virginitatea nu poate fi murdărită.

Cum poţi murdări virginitatea?

Două fiinţe, soţ şi soţie, doi iubiţi care ating culmea orgasmului - cum poţi murdări virginitatea prin asta?
Fiinţa interioară rămâne un martor, un observator, ea nu face parte din acest act.
Corpurile se întâlnesc, energiile se întâlnesc, minţile se întâlnesc şi acolo erupe beatitudinea. Dar fiinţa
interioară rămâne un martor - în exterior. Acea virginitate nu poate fi distrusă.

În Occident, mulţi sunt preocupaţi cum să dovedească că lisus a fost născut dintr-o virgină.
Dar eu spun că nici măcar un singur copil nu a apărut pe lume fără să fie născut dintr-o mamă virgină. Toţi
copiii sunt născuţi din virginitate.

În fiecare moment, orice faci, tu rămâi în afară. Nici o acţiune nu este o cicatrice pentru tine, nu poate fi.
Şi odată ce te relaxezi şi vezi acest fapt, atunci nu mai eşti îngrijorat de ce să faci şi ce să nu faci.
Atunci laşi lucrurile să îşi urmeze propriul lor curs. Atunci doar pluteşti ca un nor alb, fără să te îndrepţi
undeva anume, doar te bucuri de mişcare. Doar peregrinarea este minunată.

„...nimeni nu o poate obstrucţiona sau murdări; stând în tărâmul nenăscutului toate aparenţele se vor dizolva
în dharmata...”

Dharmata înseamnă că totul îşi are propria sa natură elementară esenţială. Dacă rămâi în tărâmul tău interior
totul, încet-încet, se va dizolva în elementul său esenţial.
Tu eşti cel care tulbură. Dacă rămâi în interiorul fiinţei tale, în „alaya”, în cerul interior, în puritatea absolută,
la fel cum norii vin şi pleacă, acolo nu rămâne nici un fel de urmă.
Acţiunile apar şi dispar, gândurile vin şi pleacă, se petrec multe lucruri, dar în interior, adânc înăuntru, nu se
petrece nimic. Atunci tu doar eşti. Acolo este doar existenţa. Acolo nu ajung nici un fel de gânduri, nici un fel
de acţiuni.

Dacă rămâi relaxat şi natural în acel tărâm interior, treptat-treptat, vei vedea toate elementele mişcându-se
în propria lor natură esenţială.
Corpul este făcut din cinci elemente. Pământul, încet-încet, se va duce în pământ, aerul în aer, focul în foc.

Acest lucru se întâmplă la moarte: fiecare element se duce în mediul său să se odihnească.

Dharmata înseamnă natura elementară, esenţială a întregului - totul se îndreaptă spre propriul tărâm.
Tu te duci în propriul tău tărâm şi toate se duc spre tărâmul lor: atunci acolo nu mai există nici un fel de
tulburare.

Există două moduri de a trăi şi două de a muri.

Unul este de a trăi la fel cum trăieşte oricine: amestecându-se cu orice, şi uitând complet de cerul interior.

Dar există şi un alt mod: odihnindu-te în interior şi permiţând forţelor elementare esenţiale să îşi aibă
propriul lor curs. De exemplu, când corpul se va simţi înfometait se va duce şi va căuta singur de mâncare.

Un om iluminat rămâne în interiorul tărâmului său.

Corpul simte foamea, dar el priveşte.
Corpul începe să se mişte pentru a căuta hrană, el doar priveşte.
Trupul găseşte hrana şi începe să mănânce, el priveşte.
Corpul absoarbe, se simte sătul, el priveşte.
Continuă sa privească - acum nu mai este un actor.

Un astfel de om nu face nimic: nu mai este cel care acţionează. Corpul simte setea, el priveşte. Corpul, se
ridică şi se mişcă - acestea sunt forţele elementare care lucrează singure.
Tu spui fără rost, “îmi este sete" - nu ţie îţi este! Faci o confuzie. Corpului îi este sete şi el va găsi rezolvarea.
Se va duce singur acolo unde este apă.

Dacă rămâi în interior vei vedea cum se întâmplă totul de la sine.

Chiar şi copacii, care nu au ego sau minte, tot îşi găsesc sursa de apă: rădăcinile vor căuta şi vor găsi sursa de
apă, uneori aceasta aflându-se la sute de metri depărtare.
Acest fapt i-a uimit pe botanişti, iar aceştia nu pot înţelege cum de se poate aşa ceva. Spre nord, la o sută de
metri depărtare de un copac este o sursă de apă, un izvor ascuns în pământ.
Cum de ştie copacul ca rădăcinile să se mişte spre nord şi nu spre sud? Izvorul se află la o sută de metri
depărtare, deci nici măcar nu se poate lua pe ghicite: iar copacul nu are minte şi nici ego. Dar forţele
elementare singure... copacul începe să îşi îndrepte rădăcinile spre nord şi într-o bună zi va ajunge la sursa de
apă.

Copacul se întinde spre cer..., în junglele africane copacii cresc foarte înalţi: trebuie să crească pentru că dacă
nu o fac desişul junglei nu le va permite să ajungă la lumină şi la aer. Aşa că ei cresc înalţi, îşi caută propria lor
cale. Chiar şi copacii îşi găsesc sursa de apa - tu de ce eşti îngrijorat?

De aceea lisus spune: “Priveşte la crinii de pe câmp: ei nu trudesc."

Ei nu fac nimic, dar au de toate. Când stai în interiorul tărâmului tău, forţele elementare vor începe să
funcţioneze în puritatea lor cristalină. Tu nu mai intervii.
Corpul simte foamea, trupul se mişcă singur - şi este atât de minunat să-vezi această mişcare a sa. Este una
dintre cele mai frumoase experienţe să vezi cum se mişcă trupul singur în căutarea sursei de hrană sau apă.

Este o sete pentru iubire si se mişcă singur. Tu continui să stai in interiorul taramului tau şi atunci vezi brusc
ea acţiunile nu iti aparţin: nu eşti cel care acţionează, eşti doar un simplu martor.

Realizând acest lucru ai atins intangibilul. Realizând asta ai realizat lot ce se putea realiza.

„...stând in tărâmul nenăscutului toate aparentele se vor dizolva in dharmata, iar vointa-eului şi mândria vor
dispare in nimic.”

Şi când vezi că lucrurile se întâmplă de la sine, atunci cum mai poţi strânge la piept un ego, cum mai poţi îl
mândru de asta?
Cum poţi spune “eu" când foamea îşi are propriul ei curs, când aceasta se satisface singură şi devine
saţietate; când viaţa îşi urmează propria cale, se satisface singură şi atinge moartea şi apoi se odihneşte?

Cine eşti tu ca să spui:“Eu sunt"?

Mândria, ego-ul, voinţa-eului, toate se dizolvă. Atunci nu mai faci nimic, atunci nu mai vrei nimic - doar stai în
fiinţa ta interioară şi iarba creşte de la sine.... Totul se întâmplă de la sine.

Este dificil de înţeles acest lucru deoarece ai fost crescut numai prin condiţionări, ţi s-a spus mereu că trebuie
să faci ceva, trebuie să fii mereu dinamic, că trebuie să fii mereu atent şi să lupţi pentru totul.

Omul a fost crescut într-un mediu care îi spune că trebuie să lupte pentru supravieţuire altfel este pierdut,
altminteri va ajunge un nimic.
Ai fost crescut cu otrava ambiţiei în tine
Iar în Occident există un cuvânt lipsit de sens: “voinţa individuală”. Este ceva absurd. Nu există aşa ceva - este
doar un vis, o fantezie. Nu este nevoie de nici o voinţă. Lucrurile se întâmplă de la sine, aceasta este natura
lor.

Maestrul lui Lin Chi a murit.

Acesta era foarte popular, dar Lin Chi era cel care îl făcuse să fie cunoscut ca Maestrul său, deoarece
învăţătorul său era un om tăcut şi retras.
Apoi Maestrul a murit - iar Lin Chi era considerat iluminat - şi acolo s-au adunat mulţi oameni care să îl
conducă pe ultimul drum.
Aceştia l-au văzut pe Lin Chi că plângea exact ca un copil care şi-a pierdut mama.
Oamenilor nu le-a venit să creadă deoarece acest lucru le contrazicea credinţa - iar el plângea ca un copil.
Aşa ceva este normal la o persoană ignorantă, dar Ia un iluminat, şi când el însuşi spune că natura interioară
este nemuritoare, eternă, că nu moare niciodată... atunci de ce?
Câţiva care erau mai apropiaţi de Lin Chi au venit şi i-au spus, “Nu este bine, ce vor crede oamenii despre
tine? - există deja un zvon: oamenii deja au început să creadă că nu eşti un realizat spiritual. Este pus în joc
întregul tău prestigiu. Nu mai plânge! Un om ca tine nu are voie să plângă."

Lin Chi a spus:

“Dar ce pot face? Lacrimile vin singure! Aceasta este dharmata lor. Şi cine sunt eu să le opresc? Eu nici nu
accept şi nici nu resping; rămân în interiorul meu.
Acum au apărut lacrimile, nu se poate face nimic. Dacă este în joc prestigiul lasă-l să fie.

Dacă oamenii cred că nu sunt iluminat, asta este doar treaba lor. Dar eu ce pot face?
Pe cel care acţiona l-am părăsit cu mult timp în urmă, nu mai există.
Pur şi simplu, lacrimile curg. Aceşti ochi plâng singuri, deoarece ei nu vor mai putea să îl mai vadă vreodată
pe Maestru - şi pentru ei aceasta era o hrană; ei au trăit cu această hrană.

Eu ştiu foarte bine că sufletul este etern, nimeni nu moare vreodată, dar cum să îi înveţi acest lucru pe ochi?
Ce să le spui? Ei nu ascultă, nu au urechi. Cum să îi înveţi pe aceşti ochi să nu mai plângă, cum să le spui că
viaţa este eternă? Şi cine sunt eu să o fac? Asta este treaba lor.
Dacă ei simt să plângă, plâng."

Asta înseamnă să rămâi natural şi degajat; lucrurile se petrec, tu nu eşti cel ce acţionează.
Fără să accepţi şi fără să respingi, voinţa-eului se dizolvă.
Chiar conceptul de voinţă devine gol şi fără forţă; pur şi simplu se ofileşte şi mândria dispare în nimic.

Este dificil de înţeles o persoană iluminată.

Nu sunt de ajutor nici un fel de concepte. Ce vei crede despre Lin Chi?

El spune:
“Eu cunosc - dar ochii plâng; lasă-i să plângă, se vor simţi relaxaţi. Ei nu vor mai fi capabili să îl mai vadă pe
acest om; acest corp va fi ars în curând.
Ei erau hrăniţi de el şi nu cunoşteau altă frumuseţe decât a acestui om, nu cunoşteau altă graţie decât a sa.
Ei au trăit prea mult alăptându-se din forma şi din corpul acestui om.
Acum, desigur, se simt însetaţi, înfometaţi; acum, desigur, simt că le fuge pământul de sub picioare - şi ei
plâng!"

Un om natural, conştient este pur şi simplu focalizat în interior şi lasă lucrurile să se petreacă.
El nu “face”.

Şi Tilopa spune că doar atunci apare Mahamudra; orgasmul final, orgasmul ultim cu existenţa.

Atunci nu mai eşti separat de întreg.

Atunci cerul interior a devenit una cu cerul exterior.
Nu mai există două, doar unul singur.

CAPITOLUL X - ÎNŢELEGEREA SUPREMĂ

Cântecul se încheie:
„Înţelegerea supremă transcende dualitatea.
Acţiunea supremă manifestă energia divină fără ataşament.
Desăvârşirea supremă înseamnă a realiza imanenţa şi non- speranţa.
La început, yoghinul simte că mintea sa se prăbuşeşte ca o cascadă; la mijloc, precum Gangele curge uşor şi
domol; în final, este un vast ocean, în care luminile fiului şi ale mamei se contopesc într-una singură.”

FIECARE ESTE NĂSCUT IN LIBERTATE, dar moare încătuşat.

Începutul vieţii este relaxat şi natural, dar apoi apare societatea, apoi vin regulile şi regulamentele,
moralitatea, disciplina şi alte asemenea condiţionări, iar relaxarea, naturaleţea şi spontaneitatea fiinţei sunt
pierdute.
Omul începe să creeze în jurul său un fel de armură, să devină din ce în ce mai rigid. Blândeţea interioară nu
mai transpare.
În jurul său, omul creează o fortăreaţă pentru a se proteja, pentru a nu fi vulnerabil, pentru securitate,
pentru siguranţă, dar in schimb este pierdută libertatea fiinţei.

Omul începe să se uite în ochii altora; aprobările sau negările altora, condamnările sau aprecierile lor devin
clin ce în ce mai importante. Ceilalţi devin criteriul şi omul începe să îi imite şi să îi urmeze, deoarece el
trebuie să trăiască cu alţii.

Un copil este foarte vulnerabil, el poate fi modelat în orice fel: şi societatea începe să îl modeleze - părinţii,
profesorii, şcoala - şi cu timpul devine mai mult un caracter, decât o fiinţă. El adoptă toate regulile societăţii.

Ori devine un conformist - asta este tot o încătuşare; ori devine rebel - şi aceasta este un alt tip de
încătuşare.
Dacă devine un conformist este încătuşat; poate că la un moment dat va reacţiona, poate deveni un hippy, se
poate îndrepta spre extrema cealaltă, dar şi aceasta este tot o încătuşare - deoarece reacţiunea este
complementară acţiunii.
Alţii urmează regulile, tu eşti împotriva lor, dar atenţia rămâne fixată pe aceleaşi reguli. Reacţionari sau
convenţionali, toţi călătoresc în aceeaşi barcă. Poate că stau cu spatele unii la alţii, dar barca este aceeaşi.

Un autentic om religios nu este nici revoluţionar şi nici reacţionar.

Un om religios este pur şi simplu degajat şi natural; nu este nici pentru şi nici împotriva a ceva, este pur şi
simplu el însuşi.
Nu are nici un fel de reguli, pe care să le urmeze sau nu: pur şi simplu nu are nici un fel de reguli.
Un om religios este liber în propria sa fiinţă, el nu are un tipar de obiceiuri şi condiţionări.
Nu este o fiinţă cultivată - dar asta nu înseamnă că este primitiv şi necivilizat: el este manifestarea cea mai
armonioasă a civilizaţiei şi culturii, dar nu este o fiinţă cultivată.

El a devenit complet conştient şi nu mai are nevoie de reguli, a transcens toate regulile.
Este cinstit nu pentru că urmează o regulă a cinstei; atunci când este degajat şi natural, devine pur şi simplu
cinstit.
El are compasiune nu pentru că urmează preceptul: “Fii milos!” Fiind relaxat şi natural, simte pur şi simplu
cum compasiunea curge peste tot în jur. Aceasta nu este un rezultat al acţiunii sale; este doar un produs al
realizării de sine.
Nu este împotriva societăţii şi nici în favoarea ei - este doar mai sus de aceasta.
A devenit iarăşi un copil, un copil al unei lumi absolut divine, un copil al transcendentului - el este renăscut.

Fiecare copil este natural şi relaxat; apoi apare societatea, din anumite motive trebuie să apară...

Nu este nimic rău în aceasta, pentru că dacă un copil este lăsat singur nu va mai creşte niciodată spiritual şi
nu va mai putea deveni niciodată religios, va deveni exact ca un animal.
Este necesară intervenţia societatăţii: trebuie să se treacă prin ea - este o necesitate. Singurul lucru care
trebuie ţinut minte este următorul: societatea trebuie urmată şi apoi transcensă, regulile trebuiesc urmate şi
apoi transcense.

Regulile vor aparea în viaţa ta deoarece există ceilalţi.

Când copilul se află în pântecul mamei este singur, nu are nevoie de nici o regulă.
Regulile apar doar atunci când apar şi ceilalţi: regulile apar odată cu relaţiile - deoarece nu eşti singur va
trebui să îi iei şi pe alţii în considerare.
In pântec, copilul este singur; acolo nu este nevoie de nici o regulă, de nici o moralitate, de nici o disciplină,
de nici o ordine; dar în momentul în care se naşte chiar şi prima sa respiraţie este socială.
Dacă copilul nu plânge, doctorii vor interveni, pentru că altfel în câteva minute va fi mort. Trebuie să plângă,
deoarece plânsul deschide pasajul prin care să poată respira, plânsul îi curăţă gâtul. El trebuie forţat să
plângă - chiar si prima respiraţie este socială; ceilalţi încep să îl modeleze.
Nu este nimic rău în această modelare, dar ea trebuie făcută în aşa fel încât copilul să nu îşi piardă niciodată
conştientizarea de sine, să nu devină identificat cu vreun şablon al culturii, să rămână în interior încă liber, să
ştie că regulile trebuiesc urmate, dar că acestea nu sunt viaţa.
Şi acest lucru va face o societate mai bună; "Astfel de reguli sunt bune, dar ele nu sunt absolute şi tu să nu
rămâi închis în ele - într-o bună zi va trebui să le transcenzi.”

O societate este bună dacă îi învaţă pe membrii ei civilizaţia şi totodată transcenderea; atunci societatea este
religioasă. Dacă aceasta nu învaţă niciodată transcenderea, atunci ea este seculară şi politică, nu are în
interior nici un fel de religie.

Trebuie să asculţi de alţii până la o limită şi apoi va trebui să începi să asculţi de tine însuţi.
În final, trebuie să ajungi la starea ta originară.
Înainte de a muri, va trebui să ajungi iarăşi un copil inocent - relaxat, natural; deoarece în moarte pătrunzi
iarăşi într-o dimensiune în care eşti complet singur. Exact aşa cum erai în pântec, în moarte intri în tărâmul
singurătăţii. Acolo nu mai există nici un fel de societate.

Şi în tot timpul vieţii va trebui să găseşti spaţii, câteva momente precum oazele deşertului, în care să poţi
închide ochii şi să depăşeşti societatea, să pătrunzi în tine însuţi, în propriul tău univers lăuntric - aceasta este
meditaţia. Eşti înconjurat de societate, dar poţi să închizi ochii şi să uiţi de ea, rămânând complet singur.
Acolo nu există nici un fel de reguli, nu este nevoie de nici o moralitate, de nici un fel de cuvinte, de nici un fel
de limbaj. Poţi să te atli degajat şi natural în interior.

Creşte în această degajare şi naturaleţe.

Chiar dacă este nevoie de o disciplină exterioară, în interior rămâi sălbatic. Dacă cineva poate rămâne
sălbatic în interior şi în acelaşi timp se manifestă perfect integrat în societate, atunci acesta va ajunge repede
la un punct în care transcende totul.

Voi spune o poveste sufistă şi apoi voi comenta sutrele.

«Un bătrân şi un tânăr călătoreau cu un măgar. Au ajuns aproape-de un oraş şi amândoi mergeau pe lângă
măgar.
Pe lângă ei au trecut nişte şcolari, care au început să chicotească şi să râdă:
„la uitaţi-vă la proştii ăştia: au lângă ei un măgar viguros şi merg pe lângă el. Măcar bătrânul putea să stea pe
măgar.”

Ascultându-i pe copii, bătrânul s-a suit pe măgar şi tânărul a continuat să meargă pe jos.
Apoi au trecut pe lângă un alt grup de oameni, şi i-au auzit comentând: “Ia priviţi! - bătrânul ăla călăreşte
măgarul şi sărmanul băiat merge pe jos. Asta este absurd! Bătrânul poate să meargă pe picioarele sale, dar
băiatul nu are aşa multă putere, el ar trebui să stea pe măgar."

Aşa că au schimbat locurile: bătrânul a mers pe jos şi tânărul pe măgar.

Apoi a apărut un alt grup care a râs:
“Ia uitaţi-vă la proştii ăştia. Băiatul ăla este tare nesimţit. Bătrânul, care îi putea fi tată sau profesor, merge pe
jos în timp ce el merge pe măgar - aşa ceva este împotriva tuturor regulilor!”

Ce era de făcut?
Amândoi au decis că acum mai exista o singură posibilitate: ca amândoi să stea pe măgar - aşa că s-au urcat
amândoi pe măgar.
Atunci au întâlnit alţi oameni:
“Priviţi aceşti oameni cât sunt de violenţi! Sărmanul măgar, aproape că este pe moarte, abia mai merge -
două persoane pe un singur măgar. Mai bine cară ei măgarul în spate."

Atunci cei doi au început să discute şi în acest timp s-au apropiat de un râu.
Aproape ajunseseră la intrarea în oraş şi s-au gândit :“Este mai bine să ne comportăm după regulile
oamenilor din acest oraş, pentru că altfel vor crede că suntem nişte proşti."
Aşa că au găsit un bambus; au legat măgarul de picioare, l-au atârnat de bambus şi au început să îl care pe
umeri. Măgarul â încercat să se revolte, era încăpăţânat. A încercat să scape, pentru că el nu crede în
societate şi în ceea ce spun alţii, dar cei doi oameni au fost mai puternici .
Chiar pe la mijlocul podului s-au întâlnit cu o mulţime de oameni şi aceia au spus:
„Ia uite ce proşti! Nu am mai văzut niciodată asemenea idioţi - un măgar este făcut să îl călăreşti, nu să fie
cărat pe umeri. Aţi înnebunit?”

Auzind atât de multe voci şi văzând atât de multă lume, măgarul s-a speriat şi a început să se zbată până când
a căzut în râu şi a murit. Cei doi s-au dus după el şi l-au găsit mort.
S-au dat într-o parte şi bătrânul a spus: ‘‘Ştii, eu cred că ar trebui..."»

Aceasta nu este o poveste obişnuită - bătrânul era un Maestru sufist, o persoană iluminată, iar tânărul era un
discipol - Maestrul încerca să îl înveţe ceva pe ucenic. Sufiştii creează întotdeauna situaţii aparent absurde, ei
spun că până când nu experimentezi direct nu poţi învăţa nimic.
Deci, aceasta nu a fost decât o situaţie creată special pentru tânăr.

Iar bătrânul i-a spus:

„Priveşte: la fel vei fi şi tu mort ca acest măgar, dacă îi asculţi pe alţii prea mult.
Nu te îngrijora de ce spun ceilalţi, deoarece sunt milioane de oameni şi fiecare va spune altceva; fiecare are
propriile sale opinii şi dacă vrei să asculţi opiniile tuturor, acesta îţi va fi sfârşitul.”

Nu asculta de nimeni, doar rămâi tu însuţi. Doar treci pe lângă ceilalţi, fii indiferent. Dacă asculţi pe oricine,
fiecare te va îndrepta spre o altă direcţie. Nu vei mai fi niciodată capabil sa ajungi în centrul tău interior.

Fiecare a devenit excentric.

Acest cuvânt este foarte frumos: înseamnă în afara centrului şi noi îl folosim pentru a-i desemna pe nebuni.
Dar aproape toţi sunt excentrici, în afara centrului, şi întreaga lume te ajută să fii excentric deoarece fiecare
te împinge într-o direcţie.
Mama te împinge spre nord, tata spre sud, unchiul în altă parte, fratele în altă parte - fiecare încearcă să te
îndrepte undeva. Şi vine un moment în care nu te vei alia nicăieri.
Rămâi mereu la intersecţii, fiind împins de la nord spre sud, de la sud spre est, de ia est spre vest. nu mergi
nicăieri. Cu timpul devii excentric. Aceasta este situaţia. Şi dacă continui să asculţi de alţii şi nu te bazezi pe
centrul tău interior, această situaţie va continua ia infinit.

Toate meditaţiile nu fac altceva decât să te centreze, doar te fac să revii la propriul centru.
Ascultă vocea ta interioară, şi dă-i curs. Încet-încet vei ajunge să râzi când auzi opiniile altora, sau devii pur şi
simplu indiferent. Şi odată ce eşti centrat devii o fiinţă puternică; atunci nimeni nu te mai poate împinge
nicăieri, nimeni nu te mai poate îndrepta nicăieri - pur şi simplu nimeni nu mai îndrăzneşte.
Eşti o asemenea putere, centrat în tine, încât oricine vine cu o opinie la tine o uită când se află în apropierea
ta. Mai degrabă, atunci când este în prezenţa ta, începe să se simtă copleşit de tine.

In acest fel, un om poate deveni atât de puternic, încât nimeni nu îi mai poate împinge nici măcar un pas.

Astfel trăieşte un lisus, un Buddha.

Poţi ucide un lisus, dar nu îl poţi sili să meargă unde vrei tu. Ii poţi distruge corpul, dar nu îl poţi împinge nici
măcar un singur pas mai departe. Asta nu înseamnă că este de piatră sau că este încăpăţânat, nu, pur şi
simplu este centrat în fiinţa sa - şi ştie ce este bine pentru el, ştie ce este beatific pentru el. Acum nu îl mai
poţi amăgi cu noi idealuri iluzorii, nici un om nu îl mai poate ademeni spre alte ţeluri. El şi-a găsit casa.
Te poate asculta cu răbdare, dar nu îl mai poţi mişca. El este centrat.
Această centrare este primul lucru ce trebuie făcut pentru a fi cu adevărat natural şi relaxat: altminteri, dacă
eşti relaxat si natural fără să fii centrat, oricine te poate conduce oriunde.

De aceea, copiilor nu li se permite să fie naturali şi degajaţi, ei nu sunt destul de maturi pentru a fi aşa. Dacă
sunt naturali, relaxaţi şi aleargă în toate direcţiile, atunci viaţa le va fi irosită.
De aceea, spun eu, societatea tace până la un anumit punct o muncă necesară: ea îi protejează. Au nevoie de
asta: ei sunt foarte vulnerabili şi pot fi distruşi de oricine.
In lume există o infinitate de posibilităţi şi nu au încă discernământul necesar să îşi găsească calea lor - atunci
au nevoie de acest caracter blindat.

Dar dacă nu lupţi să-ţi dezvolţi discernământul, atunci eşti pierdut.

Nu trebuie să te identifici cu educaţia pe care o primeşti, tu trebuie să rămâi stăpânul şi trebuie să fii capabil
să ieşi din ea; altminteri aceasta nu mai este o protecţie, ci devine o închisoare.
Trebuie să fii capabil să ieşi afară din caracterul tău şi să îţi poţi pune deoparte principiile. Trebuie să fii
capabil, dacă situaţia o cere, să răspunzi intr-un mod absolut nou. Dacă este pierdută această capacitate,
atunci devii rigid, nu mai poţi fi relaxat şi devii nenatural, atunci nu eşti flexibil.

Flexibilitatea este tinereţe, rigiditatea este bătrâneţe; cu cât eşti mai flexibil, cu atât eşti mai tânăr; cu cât eşti
mai rigid, cu atât eşti mai bătrân.

Moartea este rigiditatea absolută. Viaţa este relaxarea absolută, flexibilitatea absolută.

Trebuie să ţii minte acest lucru şi apoi să îl înţelegi pe Tilopa:

„Înţelegerea supremă transcende dualitatea.

Acţiunea supremă manifestă energia divină fără ataşament.
Desăvârşirea supremă înseamnă a realiza imanenţa şi non-speranţa.”

Cuvinte foarte, foarte semnificative.

„Înţelegerea supremă transcende dualitatea.”

Cunoaşterea este ori despre ceva, ori despre altceva; înţelegerea nu este pentru nici una.

Cunoaşterea este întotdeauna duală: un om este bun, el ştie ce este binele; un alt om este rău, el cunoaşte
ce este răul, dar amândoi sunt fragmentari, sunt doar nişte jumătăţi.
Omul bun nu este întreg, deoarece el nu cunoaşte ce este răul; bunătatea sa este săracă...
Omul rău este şi el doar o jumătate; răutatea sa este săracă, nu este bogată deoarece nu ştie ce este
bunătatea.

Un om cu o înţelegere reală nu este nici bun şi nici rău, el le înţelege pe amândouă. Şi chiar în acea înţelegere
le transcende pe amândouă.
Un înţelept nu este nici bun şi nici rău. Pe el nu îl poţi încapsula în nici un fel de categorie: nu îl poţi
categorisi. Şi orice spui despre el, va fi doar pe jumătate adevărat, nu poate fi niciodată total.

Un înţelept poate avea prieteni şi persoane care îl urmează, iar aceştia vor spune despre el că este bunătatea
întruchipată, deoarece ei nu văd decât partea sa bună.
Poate avea şi inamici, iar aceştia vor crede că el este întruchiparea răului, deoarece ei proiectează aupra lui
propriile lor răutăţi.
Dar dacă cunoşti cu adevărat un înţelept, vei vedea că nu este nici bun, nici rău.

Dacă eşti amândouă, bun şi rău, nu eşti nici una - deoarece acestea se anihilează una pe alta, se neagă una pe
cealaltă şi acolo nu mai rămâne decât un vid.

Acest concept este toarte dificil de înţeles de catre mintea occidentală deoarece aceasta a divizat în mod
absolut pe Dumnezeu de diavol.
Orice este rău aparţine diavolului şi orice este bun aparţine lui Duntnezeu; teritoriile lor sunt marcate foarte
strict, raiul şi iadul sunt separate... despărţite.
De aceea, mulţi dintre sfinţii creştini par mult mai săraci decât înţelepţii tantrici; sunt doar buni, simpli - ei nu
cunosc cealaltă faţă a vieţii. Şi de aceea se tem mereu de cealaltă parte, tremură de frică.
Un sfânt creştin se roagă mereu la Dumnezeu să îl protejeze de cel rău. Diavolul se află ascuns întotdeauna
după colţ; el l-a evitat şi când eviţi ceva, acel ceva se va afla în permanenţă în minte.

Un Tilopa nu cunoaşte nici un fel de frică sau teamă şi nu se roagă niciodată la Dunmezeu: „Protejează-mă!”

Care este protecţia sa?

Înţelegerea.
El a trăit totul, a pătruns deplin conştient şi detaşat în cel mai îndepărtat colţ al răului pentru a-l cunoaşte, iar
acum ştie că ambele nu sunt decât două aspecte ale aceluiaşi lucru.
Nu mai este îngrijorat nici de rău şi nici de bine; doar trăieşte o viaţă simplă, naturală şi degajată, fără să aiba
nici un fel de concepte predeterminate.
Este imprevizibil.
Nu poţi spune dinainte ce face un Tilopa. Poţi prezice un Sfântul Augustin, poţi prezice alţi sfinţi, dar nu şti ce
face un înţelept tantric.
Nu poţi - el este pur şi simplu imprevizibil, deoarece răspunde în fiecare moment şi nimeni nu ştie în ce fel o
va face, nimeni nu ştie; nici chiar el.
Asta este frumuseţea sa, pentru că dacă îţi cunoşti viitorul atunci nu mai eşti un om liber, atunci te mişti
conform unor reguli, ai un caracter predictibil; atunci vei reacţiona, dar nu vei răspunde.

Nimeni nu poate spune ce va face Tilopa într-o anumită situaţie.

Depinde de situaţie; răspunsul îl va da chiar situaţia în sine. Şi el nu are plăceri şi neplăceri - nu are nici una
nici alta. El doar va acţiona, nu va reacţiona: nu va reacţiona conform trecutului său, nu va reacţiona conform
conceptelor sale, idealurilor sale.
Nu, nu va reacţiona; va acţiona aici şi acum, răspunsul va fi total; nimeni nu poate spune ce se va întâmpla.

„Înţelegerea suprema transcende dualitatea.”

«Se spune că odată Tilopa stătea într-o peşteră şi un călător a venit să îl viziteze. El tocmai mânca şi folosea
ca farfurie un craniu uman.
Călătorul a început să se teamă. Era ciudat! - el venise să vadă un înţelept şi acest om părea că face magie
neagră. Un craniu uman...şi chiar părea foarte fericit; iar lângă Tilopa era un câine, care mânca împreună cu
el din acelaşi craniu.
Când călătorul s-a apropiat, Tilopa l-a invitat la masă:
“Hai vino, este atât de bine că ai ajuns la timp, pentru că asta este tot ce am. Dacă se termină, până mâine nu
mai este nimic de mâncare. Doar mâine poate că mai aduce cineva ceva. Aşa că vino să mănânci şi tu.”

Omul s-a simţit dezgustat - un craniu uman cu mâncare în el şi pe deasupra era şi acel câine! A spus:
"Nu pot. Este dezgustător.”

Tilopa i-a zis:

"Atunci fugi cât mai repede de aici, pentru că Tilopa nu este pentru tine. De ce eşti dezgustat de acest craniu
uman? Tu ai de mult timp unul asemănător şi ce este în neregulă dacă eu îmi ţin mâncarea în el? Este unul
dintre cele mai curate lucruri.
De propriul tău craniu nu eşti dezgustat: întreaga ta minte, gândurile tale frumoase, moralitatea şi bunătatea
şi sfinţenia, toate se atlă în craniu. Eu îmi ţin doar mâncarea în el; raiul şi iadul tău, zeii şi Brahma, toţi se află
în craniul tău. Până acum. probabil, că au devenit foarte murdari - ar trebui să fii dezgustat de acest lucru. Şi
tu însuţi te afli tot acolo în craniu. De ce te simţi dezgustat?”

Omul a încercat să evite şi să raţionalizeze: “Nu din cauza craniului, ci din cauza câinelui.”

Tilopa a râs şi a spus:

"în vieţile trecute ai fost şi tu câine - fiecare trebuie să treacă prin toate stadiile. Şi ce este rău în a fi câine?
Care este diferenţa între tine şi un câine? Aceeaşi lăcomie, acelaşi sex, aceeaşi furie, aceeaşi violenţă,
agresivitate, aceeaşi frică - de ce pretinzi că eşti superior?”»

Tilopa este dificil de înţeles, deoarece pentru el frumosul şi urâtul nu mai au sens; puritatea, impuritatea nu
mai există; binele şi răul nu mai au nici un sens.

El are o înţelegere completă a Totului. Cunoaşterea este parţială, înţelegerea este totală.

Şi atunci toate distincţiile dispar: Ce mai este frumos şi ce mai este urât? Ce mai este bun şi ce mai este rău?
Toate distincţiile dispar dacă ai o viziune reală a Totului, atunci toate limitările se dizolvă, este la fel ca si cum
ai privi în jos dintr-un avion. Unde se mai află Pakistanul şi unde India? Unde este Germania şi unde Anglia?
Toate hotarele se pierd, întregul Pământ devine unul.

Dacă mergi mai sus, cu o navetă spaţială şi priveşti de pe Lună, atunci întregul Pământ devine atât de mic -
unde este Rusia şi unde este America? Şi cine este comunist şi cine este capitalist? Cine este hindus şi cine
este musulman?
Cu cât urci mai sus, cu atât există mai puţine distincţii - iar înţelegerea este lucrul cel mai înalt, după ea nu
mai există un dincolo.
De pe cel mai înalt vârf toate se contopesc unele în altele. Fiinţele se întâlnesc, se contopesc şi devin Unul,
hotarele se pierd... un ocean nemărginit fără sursă... infinitul.

„Înţelegerea supremă transcende dualitatea.”

Acţiunea supremă manifestă energia divină fără ataşament.

Tilopa spune să fii relaxat şi natural - dar nu îndeamnă la lene şi somnolenţă.

Dimpotrivă, când eşti degajat şi natural îţi apar multe resurse. Devii enorm de creativ. Acolo nu mai există
activitate - există doar acţiune.
Nu mai există obsesia de a fi ocupat, dar devii totuşi extrem de plin de resurse, eşti creativ.
Faci milioane de lucruri, însă nu din cauza unei obsesii, ci pentru că eşti atât de plin de energie încât trebuie
să creezi.

Creativitatea apare foarte uşor în fiinţa care este relaxată şi naturală.

Orice face se transformă într-un fenomen creativ.

Orice atinge devine un obiect de artă; orice spune devine poezie.

Mişcarea sa este estetică. Dacă vezi un buddha mergând, chiar şi mişcarea sa este creativitate.
Chiar şi prin mers creează un ritm, creează un mediu, o atmosferă aparte în jurul său.

Dacă un buddha îşi ridică mâna, schimbă imediat prin acest gest climatul din jurul său. Asta nu înseamnă că el
face aceste lucruri, ele pur şi simplu se întâmplă singure. Nu el este cel care acţionează în acest sens.

Calm, stabilit în interior; liniştit, adunat, umplut cu energie infinită, care se revarsă în toate direcţiile, fiecare
moment al său este un moment de creativitate, de creativitate cosmică.

Ţine minte acest lucru. Trebuie ţinut minte, deoarece mulţi oameni pot înţelege greşit.
Se pot gândi: “înseamnă că nu este nevoie de activitate. Nu este nevoie de nici o acţiune".
Ei nu fac o distincţie clară între acţiune şi activitate. Acţiunea are o calitate complet diferită faţă de activitate.

Activitatea este patologică.

Dacă mergi la o casă de nebuni, vei vedea oameni care se află in activitate, fiecare nebun face ceva, pentru că
aceasta este singura cale prin care pot uita de ei înşişi. Poţi găsi pe cineva care sa îşi spele mâinile de trei mii
de ori pe zi, doar pentru faptul că el crede în curăţenie. Iar dacă îl opreşti să mai facă acest lucru, atunci nu se
va mai putea suporta pe sine, va fi prea mult. Asta este o evadare.

Politicienii, cei care umblă după putere, după avere - toţi sunt nebuni. Nu îi poţi opri. pentru că dacă o faci,
atunci nu vor mai şti ce să facă; atunci sunt aruncaţi în ei înşişi şi asta este deja pentru ei insuportabil.

Unul din prietenii mei îmi spunea că, odată, trebuia să meargă cu soţia sa la o petrecere. Ei au un copil mic.
foarte frumos, şi desigur, foarte energic aşa cum sunt copiii.
Când au plecat, au încuiat uşa şi i-au spus, "Dacă stai cuminte şi nu faci rele în casă, îţi vom da tot ce vrei tu şi
într-o oră ne şi întoarcem.'’
Copilul a fost amăgit ca i se va da tot ce va cere. Aşa că s-a comportat foarte bine.
De fapt, nu a făcut nimic, a stat într-un colţ al camerei, pentru că s-a gândit:"Orice fac poate că nu va fi bine...
nimeni nu ştie ce gândesc adulţii ăştia - ce este bine şi ce este rău; îşi schimbă mereu opiniile."
Aşa că a stat în colţ cu ochii închişi la fel ca în meditaţie.

Părinţii s-au întors şi au deschis uşa; copilul era înlemnit în colţ. A deschis ochii i-a privit si părinţii l-au
întrebat:"Te-ai comportat bine?”
EI a răspuns: „de fapt m-am comportat atât de bine încât nici nu mă mai suportam.” Era prea mult.

Oamenii, care sunt cu totul prinşi în tot felul de activităţi, se tem de ei înşişi.
Activitatea este fel de evadare; prin aceasta pot uita de Sine. Este ca un alcool, este un intoxicant.
Activitatea trebuie aruncată, deoarece este patologică, eşti bolnav. Nu acţiunea trebuie aruncată, aceasta
este minunată.
Ce este acţiunea?
Un răspuns: când este nevoie acţionezi; când nu este nevoie, te relaxezi.

Chiar acum faci lucruri care nu sunt necesare; şi când vrei să te relaxezi nu poţi. Un om de acţiune, de acţiune
totală, acţionează; şi când situaţia nu mai există, el se relaxează.

Eu vorbesc aici... Vorbirea poate fi ori acţiune, ori activitate. Există oameni care nu se pot opri să nu
vorbească.
Dacă le închizi gura nu contează, în interior vor continua să vorbească, nu se pot opri.
Asta este activitate; este o obsesie.

Eu sunt aici şi vorbesc tuturor celor de aici: nici chiar eu nu ştiu ce am să spun. Până când fraza nu este
rostită, nici chiar eu nu sunt conştient cum va fi ea.
Chiar şi eu sunt un ascultător, la fel ca toţi ceilalţi. Cunosc ceea ce spun doar după ce rostesc fraza. Nimeni nu
poate prezice ce am să spun; în minte nu există fraza următoare, care îşi aşteaptă rândul; tu eşti cel care o
face să apară, prin modul în care mă asculţi.

Deci orice aş spune. nu sunt doar eu responsabil, tine minte: tu eşti pe jumătate responsabil.
Este jumătate-jumătate: tu creezi situaţia, eu acţionez.
Deci, dacă se schimbă audienţa, atunci discursul meu se va schimba şi el - asta pentru că nu am nimic
preformulat. Nu ştiu ce o să se întâmple şi de aceea şi pentru mine este minunat. Este un răspuns, un act.
Când toţi pleacă, eu stau în tărâmul meu interior, nici un singur cuvânt nu pluteşte pe cerul interior. Cauza
este datorată celor de aici.

Uneori se întâmplă să vină unii şi să-mi spună: “Doream să te întrebăm ceva anume, dar tu ai răspuns deja la
acea întrebare."
Acest lucru se întâmplă în fiecare zi: dacă ai în interior o anumită întrebare, creezi în jurul tău un climat al
acelei întrebări, vii aici plin de acea întrebare. Atunci ce să fac? Trebuie să răspund. Pur si simplu întrebarea
ta creează situaţia şi eu trebuie să răspund.
De aceea, multe din întrebările celor de aici primesc răspunsul inainte de a fi formulate.

Nu este nimic făcut din partea mea, doar pur şi simplu se întâmplă. Tu creezi întrebarea, eu pur şi simplu
plutesc în ea.
Trebuie, deoarece nu am nimic să spun. Dacă am să îţi spun ceva, atunci nu mai eşti important: orice
întrebare ai avea, nu mai contează - ani deja în mine un lucru pregătit şi nu trebuie decât să ţi-l spun. Nu va
conta nici chiar dacă nu vei fi aici.
Postul de radio "lntreaga-Indie" m-a invitat să vorbesc la ei, dar am simţit că este foarte dificil, deoarece era
ceva foarte impersonal: să vorbeşti nimănui!

Am spus pur şi simplu: “Aşa ceva nu este pentru mine. nu ştiu ce să fac - nu este nimeni căruia să-i vorbesc."
Aşa că au rezolvat cei de acolo... au zis: “Se poate aranja; putem aduce aici câţiva din angajaţii fimei.”
Dar atunci le-am spus. "Atunci nu trebuie să îmi daţi un subiect pentru că acei oameni îmi vor da subiectul.
Altfel, ar fi ceva cu totul nesemnificativ - poate asculta oricine şi voi mi-aţi dat un subiect despre care să
vorbesc şi în care nu este nimeni implicat; în acest mod nu va exista decât o audienţă moartă."

Când eşti acolo tu creezi întrebarea, tu creezi situaţia şi răspunsul curge spre tine. Este un fenomen personal.

Aşa că am refuzat propunerea acelui post de radio. Am spus: "Asta nu este pentru mine. nu este posibil. Nu
pot vorbi la maşini, pentru că ele nu creează o situaţie în care să plutesc. Eu nu pot vorbi decât la persoane."

De aceea, nu am scris niciodată o carte. Nu pot! - pentru cine? Cine o va citi?

Pană când nu îl cunosc pe-omul care o va citi şi până când el nu creează o situaţie, nu pot scrie - pentru cine?

Am scris doar scrisori, deoarece atunci ştiu că îi scriu cuiva. Poate că acel cineva se află în Statele Unite, asta
nu contează - în momentul în care îi scriu, acesta este un fenomen personal: el este prezent acolo. In timp ce
scriu, el mă ajută să scriu. Fără el nu este posibil: este un dialog.

Aceasta este acţiunea.

În momentul în care nu se află nimeni lângă mine, tot limbajul dispare: acolo nu mai plutesc nici un fel de
cuvinte, nu mai sunt necesare. Şi aşa trebuie să fie!
Când mergi îţi foloseşti picioarele, iar când stai pe scaun ce rost mai are să mişti picioarele? Este o nebunie!
Când este un dialog, cuvintele sunt necesare: când este o situaţie, acţiunea este necesară.
Dar lasă întregul să decidă.

Astfel, nu mai există nici un fel de karma. te mişti proaspăt de la moment la moment, trecutul moare singur
în fiecare moment şi viitorul este născut, iar tu pătrunzi în el proaspăt ca un copil.

„Acţiunea supremă manifestă energia divină fără ataşament.”

Acţiunea apare, dar acolo nu este nici un fel de ataşament: nu mai gândeşti: “Am făcut acel lucru".

Eu nu simt că vorbesc. Simt doar că a fost spus ceva, că s-a întâmplat. Întregul a făcut-o, iar întregul nu sunt
nici eu, nici tu - întregul este ambele şi niciuna.
Întregul zboară peste tot şi el decide: nu tu eşti cel care acţionează.
Prin tine se întâmplă multe, dar nu eşti cel care acţionează.
Sunt create multe prin tine, dar nu eşti creatorul.
Creator este Întregul - oamenii nu sunt decât nişte vehicule, nişte medii ale întregului.

Un bambus goi... iar întregul îşi pune degetele şi buzele pe el şi acesta devine un flaut, prin care se naşte un
cântec.
De unde vine acest cântec?
Din acel bambus gol, pe care îl numeşti “flaut”? Nu.
De pe buzele întregului? Nu.
De unde vine? Totul participă: bambusul gol, buzele Divinului, cântăreţul, ascultătorul - totul este implicat.
Chiar şi un lucru foarte mărunt poate schimba totul.

Doar un trandafir în marginea acestei camere şi ea nu va mai fi la fel, deoarece trandafirul are propria sa
aură, propria sa fiinţă. El va influenţa: îţi va influenţa înţelegerea, va influenţa ceea ce spun - iar totalul este
cel care se mişcă, nu părţile. Se întâmplă multe, dar doar Dumnezeu acţionează.

Şi când tu nu te mai identifici cu cel care acţionează, atunci cum mai poate aparea ataşamentul?
Faci un lucru mărunt şi devii atasat. Spui: „Am facut asta”. Ai vrea ca sa stie ca ai facut una sau alta.
Acest ego este bariera ce sta in calea supremei înţelegeri. Aruncă acest ego şi iasă lucrurile să se întâmple.
Asta este ceea ce înţelege Tilopa prin a fi degajat şi natural.

„Desăvârşirea supremă înseamnă a realiza imanenţa şi non-speranţa.”

Acesta este un lucru foarte profund, foarte subtil şi delicat.

Tilopa spune:
“Ce este desăvârşirea supremă? Este realizarea imanenţei şi a non-speranţei; că spaţiul interior este perfect,
absolut.”

De ce aduce aici acest cuvânt “speranţă”?

Deoarece prin speranţă apare viitorul, cu speranţa apare dorinţa, cu speranţa apare efortul de a îmbunătăţi,
prin speranţă apare lăcomia pentru mai mult, apare nemulţumirea şi apoi. desigur, va urma frustrarea.

El nu spune să fii fără speranţă, pentru că şi acest lucru apare tot prin speranţă.

Spune pur şi simplu: "non-speranţă”: nici plin de speranţe şi nici fără speranţe, deznădăjduit - deoarece
ambele apar odată eu speranţa.
Iar aceasta a devenit o problemă majoră pentru Occident; gânditorii occidentali cred că oamenii ca Buddha
sunt pesimişti. Nu este aşa. Nu nu sunt pesimişti, nu sunt optimişti. Şi acesta este sensul expresiei “non-
speranta”.

Dacă cineva speră este denumit optimist.

Spunem despre el că poate vedea o rază de soare chiar şi prin cei mai întunecaţi nori, spunem că el poate
vedea dimineaţa venind după o noapte lungă; este un optimist.
Şi apoi mai există şi pesimistul, exact opusul celui de mai înainte. Chiar şi când este senin el va vedea numai
nori negri. Dacă vorbeşti despre dimineaţă, va spune: “Fiecare dimineaţă se va sfârşi odată cu venirea
prânzului.”

Dar ţine minte: aceştia pot fi opuşi, dar nu sunt separaţi; focalizarea lor este diferită, dar mintea le este la fel.
Ori că vezi o rază de soare în norul cel mai întunecat, ori că vezi numai nori negri chiar şi atunci când este
senin, întotdeauna vezi doar partea. Acolo există divizarea: alegi şi nu vezi niciodată totalul.

Buddha, Tilopa, nu sunt nici optimişti şi nici pesimişti - au aruncat speranţa.

Ceilalţi apar prin speranţă - şi optimistul şi pesimistul.

Buddha, Tilopa, pur şi simplu au aruncat moneda speranţei şi odată cu ea dispar ambele sale aspecte.
Aceasta este o dimensiune total nouă, dificilă de înţeles.

Tilopa vede realitatea lucrurilor; el nu alege.

Vede şi dimineaţa şi seara, vede şi spinii şi floarea, durerea şi plăcerea, moartea şi naşterea. Nu are o alegere
a sa. Nu este nici optimist si nici pesimist - el trăieşte fără speranţe.
Şi aceasta este o dimensiune minunată în care să exişti: să trăieşti în starea de non-speranţă.

Chiar folosirea cuvintelor "non-speranţă"... deja simţi in interiorul tău că este vorba despre ceva foarte
pesimist, dar acest lucru se datorează limbajului - iar ceea ce spune Tilopa este dincolo de limbaj.

„Desăvârşirea supremă înseamnă a realiza imanenţa şi non-speranţa.”

Te realizezi pe tine aşa cum eşti în realitatea ta totală, iar tu eşti acel lucru. Nu este nici o nevoie pentru
îmbunătăţiri, pentru schimbări, pentru creşteri, pentru dezvoltări. Nu poate fi făcut nimic în această privinţă.
Asta este situaţia.

Odată ce pătrunzi adânc în acest fapt, atunci brusc dispar toate florile şi toţi spinii, dispar zilele şi nopţile,
viaţa şi moartea, vara şi iarna.
Nu mai rămâne nimic - deoarece ataşamentul dispare şi el.

Şi dacă te accepţi oricum ai fi, oricum ar fi situaţia, atunci acolo nu mai există nici o problemă, nici o
întrebare, nu mai există nimic de rezolvat - tu eşti pur şi simplu acel lucru.
Apare o celebrare; şi această celebrare nu este a speranţei, este doar o revărsare a energiei. Începi să
înfloreşti. Pur si simplu înfloreşti, dar nu pentru ceva în viitor.

Când cineva realizează realitatea fiinţei, apare înflorirea: începe să înflorească şi să celebreze fără un motiv
anume.
De ce sunt fericit? Ce am eu şi tu nu ai? De ce sunt senin şi liniştit? Am atins ceva ce trebuie să atingi şi tu?
Am ajuns la ceva la care trebuie să ajungi si tu? Nu.
Pur şi simplu m-am relaxat în starea esenţială a lucrurilor. Am aruncat speranţa şi odată cu aceasta a dispărut
totul.
Sunt singur şi fericit fără un motiv anume; sunt tăcut, pentru că în starea de non-speranţa nu mai ştiu cum să
creez probleme şi tulburări. Când nu mai ai nici un fel de speranţe, cum mai poţi crea vreo tulburare în fiinţa
ta?

Tine minte: toate eforturile te vor conduce la un punct în care părăseşti efortul şi devii fără-de-efort.
Întreaga căutare te va conduce la un punct în care vei da din umeri, te vei aşeza sub un copac şi te vei linişti.

Fiecare călătorie se sfârşeşte în realitatea interioară a fiinţei - şi pe aceasta o ai cu tine în fiecare clipă. Deci
nu este decât o chestiune de a deveni mai conştient.

Ce este în neregulă cu tine?

Am văzut milioane de oameni şi la nimeni nu am observat să aiba ceva în neregulă. Însă oamenii sunt nişte
creatori, mari creatori de boli, de probleme, iar apoi tot ei încep să alerge să le rezolve - cum să le rezolvi?
Mai întâi le creezi şi apoi alergi să le rezolvi. De ce le mai creezi?
Doar înlătură speranţa, dorinţa şi priveşte simplu la ceea ce eşti deja; doar închide ochii şi vezi cine eşti şi
gata! Aceasta se poate realiza cât ai clipi din ochi, nu este nevoie de timp.

Dacă gândeşti, este nevoie de timp, de o dezvoltare treptată. Atunci, datorită minţii ai nevoie de timp;
altminteri timpul nu este o necesitate.

„Desăvârşirea supremă înseamnă a realiza imanenţa...”

Adică tot ce poate fi atins se află în interior.

Acesta este înţelesul imanenţei: tot ce este de atins se află deja în interiorul tău.
Eşti născut perfect; altfel nu se poate, pentru că eşti născut din perfecţiune.
Acesta este şi înţelesul vorbelor lui lisus: “Eu şi Tatal, una suntem." Ce spune el? Că nu poţi fi diferit de întreg,
deoarece vii din el.

Ia din apa oceanului o picătură şi gust-o: din orice loc ai lua are acelaşi gust. Într-o singură picătură de apă
poţi găsi întreaga compoziţie a mării. Dacă poţi înţelege o singură picătură de apă, atunci ai înţeles toate
mările, trecute, prezente şi viitoare - o picătură este un ocean în miniatură. Iar tu eşti întregul într-o formă
miniaturală.

Când pătrunzi adânc în tine si realizezi acest lucru, vei începe brusc să râzi. Ce cautai?
Căutătorul însăşi era căutat; călătorul era ţelul.

Aceasta este desăvârşirea supremă: a te realiza pe tine, perfecţiunea absolută, fără speranţă; pentru că, dacă
există o singură speranţă aceasta va cauza agitaţie, îţi va agita mintea.
Vei începe iarăşi să gândeşti: “Este posibil şi mai mult."

Speranţa creează întotdeauna vise: “Este posibil şi mai mult. Desigur că este bine...."

Unii îmi spun: "Meditaţia merge foarte bine: desigur este bine, dar mai dă-ne şi altă tehnică prin care să
evoluăm mai mult."
Alţii zic: "Totul este minunat...". Si apoi continuă: "Şi, în continuare, ce trebuie să mai facem?"
Acum speranţa îi agită.
Totul este minunat, atunci de ce mai întrebi: “Ce mai este în continuare?" Toate merg bine, dar totuşi nu eşti
mulţumit. Renunţă la această speranţă.

Chiar ziua trecută a venit cineva şi a spus; “Acum totul merge foarte bine, dar cine ştie ce se întâmplă
mâine?"

De ce mai aduci ziua de mâine dacă totul merge absolut minunat?

Nu poţi sta fără probleme? Acum totul este în regulă, dar îţi faci griji dacă mâine va mai fi sau nu aşa.

Dacă astăzi este bine, ziua de mâine de unde va aparea? Ea se va naşte din ziua de astăzi, aşa că de ce să te
mai îngrijorezi?
Dacă astăzi este totul tăcut, mâine va fi şi mai tăcut: viitorul se naşte din prezent.
Datorită acestei griji, poţi distruge momentul prezent; iar când va aparea ziua de mâine vei spune: "La asta
mă gândeam şi de asta îmi era frică - chiar s-a întâmplat!"

Însă s-a întâmplat doar datorită ţie. Nu urma să se întâmple! Dacă ai fi ramas fără viitor nu se întâmpla.

Şi aceasta este tendinţa distructivă a minţii; intr-un fel este foarte satisfăcătoare. Astfel. mintea poate să
spună: “Te-am avertizat dinainte. Ţi-am atras atenţia şi nu m-ai ascultat.”
Dar totul se intâmplă doar datorită neliniştii minţii.

Multe lucruri se produc.... Dacă mergi la astrologi, jyotisti, la ghicitori în palmă şi aceştia îţi spun ceva, când se
va intâmpla ceea ce ţi-au spus, vei crede că ei au prevestit vitorul. Este exact invers: tocmai pentru că au
prevestit, mintea ta a intervenit şi a făcut să se întâmple acel lucru.
Dacă cineva spune că pe data de 13 mai vei muri, există posibilitatea să se întâmple acest lucru - dar nu
pentru că acel om ţi-ar fi cunoscut viitorul, ci tocmai pentru că l-a prevestit. Acum acea dată ţi se va învârti
mereu in minte: nu vei mai li capabil să dormi, nu vei mai putea visa nimic, tot timpul în minte se află: “Pe
data de 13 mai voi muri." Va deveni o autohipnoză. o incantare. Iar cu cât se va apropia mai mult acel
termen, cu atât mai mult şi mai repede se va învârti aceasta în minte. Se va autoîndeplini: 13 mai...

S-a întâmplat odată ca un ghicitor în palmă german să îşi prevestească propria sa moarte. El a prevăzut
moartea multor oameni şi tot ce a spus s-a adeverit, aşa că a devenit şi el convins că putea prezice: altminteri
cum se putea întâmpla ceea ce spunea? Acum era bătrân şi câţiva prieteni i-au sugerat: “De ce nu îţi ghiceşti
şi ţie?”. Aşa că şi-a studiat palmele şi a citit tot felul de hărţi osteologice - toate prostiile - şi apoi şi-a decis
moartea: că urma să se întâmple intr-o zi anume la ora şase dimineaţa. Şi a aşteptat-o. Se apropia ora şase si
el stătea pregătit lângă ceas. Odată cu trecerea fiecărui moment, moartea se apropia din ce in ce mai mult. Şi
apoi a sosit ultimul moment - încă o clipă şi ceasul urma să arate ora şase, iar el este încă viu. Cum este
posibil aşa ceva? Secundele au trecut şi exact când ceasul a arătat ora şase, a sărit pe fereastră... Şi desigur că
a murit, aşa cum prevestise. :D :D :D

Mintea are un mecanism de autosugestie, fii atent la acesta.

Esti fericit; mintea spune: "Esti fericit, este în regulă - dar mâine?” Acum deja mintea a tulburat, a distrus
această clipă, a adus acolo ziua de mâine. Iar ziua de mâine va aparea din această minte, ci nu din acel
moment beatific care era acolo.

Nu spera pentru una sau alta, pentru sau împotrivă, aruncă toate speranţele. Rămâi cu momentul, în
moment, pentru moment.
Nu există altă clipă în afară de prezent. Şi tot ce se va întâmpla va aparea din acest moment - aşa că de ce să
te mai îngrijorezi?
Dacă acest moment este minunat, cum ar putea următorul să fie urat? De unde va veni? Acesta creşte, va
deveni mai frumos - trebuie. Nu este nevoie sa te gândeşti la el.

Odată ce realizezi acest lucru, rămânând cu perfecţiunea ta înnăscută.... Ţine minte, eu trebuie să folosesc
cuvinte şi există pericolul înţelegerii greşite.
Când spun să rămâi cu perfecţiunea ta înnăscută, îţi poţi face griji, deoarece uneori simţi că nu eşti perfect -
atunci rămâi cu imperfecţiunea ta.
Imperfecţiunea este şi ea perfectă! Nu este nimic rău în aceasta, rămâi cu ea.

Nu pleca din acest moment: aici şi acum este întreaga existenţă.

Tot ce trebuie realizat, trebuie realizat aici şi acum, deci oricare ar fi situaţia, chiar dacă te simţi imperfect –
minunat! - fii conştient că eşti imperfect! Aşa eşti, aceasta este realitatea ta, aşa eşti tu în acest moment.

Te simţi sexual - perfect, simte-te sexual. Aşa eşti, aşa a vrut Dumnezeu să fii.
Eşti trist - minunat, fii trist, dar nu pleca din momentul prezent.

Rămâi în această clipă şi încet-încet, vei simţi că imperfecţiunea s-a dizolvat în perfecţiune, sexul s-a diolvat în
extaz, furia s-a dizolvat în compasiune.

In acest moment, dacă poţi să fii conştient de toată fiinţa ta, atunci nu mai este nici o problemă.

Aceasta este desăvârşirea suprema.

Ea nu are nici o speranţă, nu are nevoie să aiba. Este atât de perfectă încât nu este nevoie de nici o speranţă.

Speranţa nu este o situaţie bună; speranţa arată că ceva este în neregulă cu tine - de aceea speri pentru
altceva, pentru ceva opus.
Eşti trist şi speri la fericire; speranţa ta spune că eşti trist.
Eşti urât şi speri la o personalitate frumoasă; speranţa ta spune că eşti urât.

Arată-mi care îţi sunt speranţele şi îţi pot spune cine eşti, deoarece ele arată imediat cine eşti - eşti exact
opusul lor.
Aruncă speranţa şi doar fii. La început, dacă încerci acest lucru, doar să fii, se va produce următorul fenomen:

„La început yoghinul simte ca mintea sa se prăbuşeşte ca o cascadă; la mijloc, precum Gangele curge uşor şi
domol; în final, este un vast ocean în care luminile fiului şi ale mamei se contopesc într-una singură.
Dacă eşti aici-şi-acum vei avea prima străfulgerare a iluminării - primul satori.

In interior, situaţia va fi următoarea: la început yoghinul simte că mintea sa se prăbuşeşte ca o cascadă...

deoarece mintea începe să se topească. Acum ea este că un gheţar.
Dacă rămâi relaxat, natural, sincer, autentic aici-şi-acum, mintea începe să se topească.
Ai adus în faţa ei o energie ca cea a soarelui. Această existenţă în aici-acum rezonează cu o astfel de energie
vastă.
Fără să te mai mişti în trecut, în viitor, ai atât de multa energie în tine încât această energie începe să
topească mintea.

Energia este foc, este ca un soare. Cand nu te mai mişti nicăieri, când eşti complet nemişcat, când eşti aici şi
acum - fară să mai mergi, - când convergi în tine - toate pierderile se opresc, deoarece ele nu apar decât prin
speranţă şi dorinţă.

Te iroseşti datorită viitorului, dar mintea caută o motivaţie: “Fă ceva, fii ceva, obţine ceva. De ce iţi pierzi
timpul stând? Mergi! Mişcă! Fă ceva!" - atunci apare pierderea.

Dacă eşti pur şi simplu aici, atunci cum mai poate apărea risipa? Energia se adună, cade în tine, devine un
cerc de foc - şi apoi gheţarul minţii începe să se topească.

„La început yoghinul simte că mintea sa se prăbuşeşte ca o cascadă...”

Totul cade. Întreaga minte cade, cade, cade - te poţi speria. Când te afli aproape de primul satori, ai nevoie
de un Maestru, care să fie lângă tine, cineva care să îţi spuna: "Nu-ţi fie teamă; este frumos - cazi."

Frica apare doar la auzul cuvântului "cădere", deoarece căderea înseamnă prăbuşire în abis, înseamnă o
pierdere a stabilităţii, o pătrundere în necunoscut.
Iar căderea are sensul morţii - te poţi speria.

Poţi merge la munte să priveşti într-o prăpastie. într-o vale. Acolo apare imediat ameţeala şi teama de a nu
cădea în abis.

Când mintea se topeşte, totul începe să cadă, totul.

Iubirea, ego-ul, lăcomia, furia, ura - tot ce ai fost până acum începe să se desfacă şi să cadă, ca şi cum s-ar
prăbuşi o casă.
Devii un haos - nu mai există ordine, toate disciplinele se ruinează. Până acum te-ai susţinut intr-un fel
anume; într-un fel îţi impuneai un control asupra ta, o disciplină.
Acum, fiind relaxat şi natural, totul cade. Vor ieşi Ia suprafaţă multe lucruri pe care le-ai suprimat. In jurul tău
vei găsi numai haos; vei fi ca un nebun.

Este dificil de trecut prin prima etapă, deoarece tot ce ţi-a impus societatea va disparea, tot ce ai învăţat va
cadea, se vor prăbuşi toate condiţionările.
Toate obiceiurile, toate direcţiile - pur şi simplu toate cărările tale vor disparea.
Identitatea se va evapora; nu vei fi capabil să ştii cine eşti.

Până acum ştiai foarte bine cine eşti: numele, familia, statutul social, prestigiul, mândria, onoarea - erai
conştient de toate. Acum însă totul se topeşte brusc, identitatea este pierdută.
Ştiai multe lucruri, acum nu mai cunoşti nimic. Erai înţelept când te aflai în lume; dar va disparea totul, şi vei
deveni complet ignorant.

Acelaşi lucru s-a întâmplat cu Socrate.

La primul său satori a spus: "Acum ştiu un singur lucru, că nu mai cunosc nimic. Am o singura cunoaştere,
aceea ca sunt ignorant.” Acesta este primul satori.

Sufiştii folosesc un termen special pentru un astfel de om. pentru cel care ajunge la această stare: ei îl
numesc „mast” - nebun.
El priveşte la tine fără să privească la tine. Merge fără să ştie unde se îndreaptă şi vorbeşte numai prostii.
Nu poate avea coerenţă în vorbire.
Spune un cuvânt şi apoi face o pauză; apoi alt cuvânt, fără nici o legătură cu primul: o frază, apoi o altă frază
fără legătură - nu mai are nici un fel de coerentă, toată consistenţa este pierdută.

Când apar asemenea momente, este nevoie de o şcoală unde cineva să poată avea grijă de tine.
Ashramurile, templele au apărut in existenţă tocmai datorită acestui lucru - deoarece unui astfel de om nu i
se poate permite accesul în societate, ceilalţi îl vor crede nebun şi îl vor închide sau îl vor băga la ospiciu, vor
încerca să îl trateze.
Vor încerca să îl aducă cu picioarele pe pământ, să revină la starea "normală". El a rupt toate lanţurile
societăţii.

De aceea eu insist atât de mult asupra meditaţiilor dinamice. Ele te vor ajuta să ajungi la acest prim satori.
La primul saturi nu poţi fi liniştit: poţi să te prefaci, dar asta nu este ceea real.

Această liniştire nu poate apare decât în al doilea saturi.

În primul satori trebuie să fii dinamic; trebuie să le permiţi energiilor să se mişte astfel încât să se rupă toate
lanţurile şi armurile din jurul tău.
Pentru prima oară devii un străin, nu mai faci parte din societate şi pentru asta este nevoie de o şcoală unde
să fii îngrijit.

Este nevoie de un Maestru care să îţi spună: "Nu-ţi fie teamă” - care să îţi spună că poţi cădea fără frică.

Permite-i căderii să se producă: nu te agăţa de nimic, pentru că asta nu va face decât să întârzie eliberarea -
cazi!
Cu cât cazi mai repede, cu atât mai repede va trece nebunia: dacă întârzii, atunci nebunia va continua foarte
mult.

In întreaga lume există milioane de nebuni.

Dar o parte dintre ei nu sunt nebuni, ei nu au nevoie de psihoterapeut, ci de un Maestru.

Ei au ajuns la primul satori, iar psihoterapeuţii nu fac altceva decât să îi forţeze să revină la starea "normală".

Ei se află într-o situaţie mai bună decât alţii: au ajuns la o dezvoltare foarte neobişnuită - la început trebuie să
fie astfel, ei trec prin primul suturi - iar oamenii îi fac vinovaţi.
Le spun: “Sunteţi nebuni!” - atunci ei încearcă să se ascundă şi încearcă să se agaţe, iar cu cât se agaţă mai
mult, cu atât mai mult îi va ţine nebunia.

Chiar recent câţiva psihanalişti, în special R.D. Laing şi altii, au devenit conştienţi de faptul ca unii nebuni nu
au decazut, ci s-au ridicat mai sus.

In Vest doar câţiva, nişte oameni foarte perceptivi, au devenit conştienţi de acest fenomen - dar Estul a fost
întotdeauna conştient de acest lucru şi nu i-a suprimat niciodată pe nehuni.

Primul lucru pe care îl face Estul este ca nebunii să fie duşi în anumite şcoli unde evistă maeştri. Primul lucru
este să îi ajute să atingă un satori.

Nehunii au fost întotdeauna respectaţi în Orient.

În schimb, în Occident sunt condamnaţi, sunt supuşi la şocuri electrice, la şocuri cu insulina, sunt în asemenea
fel forţaţi încât le sunt distruse creierele - deoarece s-a ajuns chiar la operaţii pe creier.
Le este operat creierul şi sunt scoase anumite părţi din el. Bineînţeles că atunci redevin normali, dar devin
idioţi, proşti, inteligenţa li se pierde.
Acum nu mai sunt nehuni. nu vor mai face rău nimănui; vor deveni o parte tăcută a societăţii - dar au fost
ucişi înainte să afle că de fapt au ajuns la un punct din care omul devine supraom.
Insă, desigur, trebuie să se treacă prin haos.

Fiind lângă un Maestru iubitor si în compania altor oameni iubitori care să îl îngrijească, care să ii ajute, el
poate trece uşor la stadiul al doilea.
Acest haos trebuie să se producă deoarece întreaga ordine care îţi este impusă nu este o ordine reală.

Disciplina ta nu este o ordine interioară. Înainte de a ajunge la interior trebuie să se arunce exteriorul; înainte
de a se naşte o nouă ordine, ordinea veche trebuie să înceteze - iar între timp acolo va exista un gol.
Acest gol este nebunia. Simţi că te prăbuşeşti, simţi cum cazi ca o cascadă intr-un abis ce pare să nu aiba nici
un fund.

La mijloc, dacă se trece de primul satori, apare o nouă ordine, care este a interiorului, care apare din propria
ta fiinţă.
Acum, aceasta nu mai este a societăţii, nu îţi mai este dată de alţii, nu mai este o închisoare. Acum, apare o
nouă ordine, a cărei natură este libertatea.
Îţi apare disciplina în mod natural, este a ta însuţi. Nimeni nu cere nimic de la tine. nimeni nu îţi spune: „Fă
asta!" - pur şi simplu faci ceea ce este bine.

„La mijloc, precum Gangele curge uşor şi domol...”

Prăbuşirea, zgomotul cascadei a dispărut, haosul nu mai există. Acesta este al doilea satori.

Devii precum Gangele, curgi uşor si calm; nu există nici măcar un sunet. Mergi tăcut, liniştit, graţios.
Fiinţei tale îi apare un şarm absolut nou - graţie, eleganţă.
Acest al doilea stadiu este foarte bine reprezentat in statuile tuturor Buddha; deoarece cel de al treilea nu
poate fi reprezentat, doar primul, sau al doilea.

Toţi Buddha, toţi tirthankara jainiştilor - Ie poţi privi statuile acestora şi vei vedea eleganţa, graţia, rotunjimea
subtilă a corpurilor lor, feminitatea.
Ei nu arată masculini, ci feminini; au o anumită rotunjime, trăsăturile lor sunt feminine. Asta arată că fiinţa lor
interioară a devenit foarte calmă, liniştită, foarte gentilă; în ei nu mai există agresivitatea.

Maeştrii zen - Bodhidharma. Rinzai, Bokuju - au fost reprezentaţi în prima stare. De aceea ei par atât de
feroce. Par ca nişte lei înfuriaţi, par să te ucidă. Dacă te uiţi la ochii lor, aceştia vor părea ca nişte vulcani, din
care iese numai foc şi pară; ei par şocanţi.
Aceştia au fost reprezentaţi în primul stadiu dintr-un motiv anume: învăţătorii din zen ştiu că primul stadiu
este o problemă şi dacă l-ai văzut pe Bodhidharma în această stare, vei şti că atunci când vei trece şi tu prin
ea nu trebuie să te temi; chiar şi Bodhidharma...
Dacă ai văzut numai iluminaţi reprezentaţi în starea a doua. atunci când sunt liniştiţi, calmi, graţioşi şi
feminini, te poţi speria când îţi va apare starea de ferocitate, când vei deveni ca un leu.
Devii o cascadă - înfricoşător!

De aceea, în zen a fost reprezentat foarte mult acest prim stadiu. Desigur că existau şi mulţi buddha liniştiţi,
dar acesta este al doilea stadiu şi el nu constituie deloc o problemă; când devii tăcut nu este nici o problemă.

În India s-a reprezentat prea mult acest al doilea stadiu şi asta a devenit o barieră, pentru că omul trebuie să
ştie încă de la început cum stau lucrurile: un Buddha este deja o fiinţă desăvârşită.

Asta ţi se poate întâmpla şi ţie, dar în distanţa dintre tine şi un buddha se va întâmpla altceva - şi asta este
nebunia divină.

Ce se întâmplă atunci când accepţi toată nebunia, când îi permiţi să apară? - ea descreşte de la sine.

Vechea ordine pe care a impus-o societatea dispare, se evaporă pur şi simplu.

Vechea cunoaştere nu mai există: tot ce cunoşteai din scripturi nu se mai află acolo.

Există o pictură în care un călugăr zen arde toate scripturile - este o pictură foarte faimoasă. Acest fenomen
se produce în primul stadiu.
Atunci omul arde toate scripturile, aruncă toată cunoaşterea; tot ce ţi-a fost dat pare un gunoi, pare stricat.

Acum răsare propria ta înţelepciune: nu mai este nici o nevoie să o împrumuţi de la altcineva. Dar va dura
puţin timp, exact cum unei seminţe îi trebuie timp pentru a încolţi.
Dacă poţi reuşi să treci prin starea haotică, atunci a doua stare va urma foarte uşor, va veni de la sine.

Devii tăcut, totul se calmează, la fel ca atunci când Gangele ajunge în câmpie.

În munti răcneşte ca un leu, cade de la mari înălţimi, este foarte agitat.

[Si Andy: „Te lupti cu lumanarea, baiete”]

Apoi ajunge în câmpie.

Acum terenul se schimbă şi lotul curge încet şi tăcut. Nici nu poţi vedea dacă curge sau nu; totul se mişcă ca şi
cum nu s-ar mişca, totul este liniştit.
Atinge realizarea interioară, nenăscută, fără să mergi spre nici un ţel, fără să te grăbeşti; doar bucurându-te
de fiecare moment.

„Precum Gangele curge uşor şi domol.”

Acest al doilea stadiu are calitatea tăcerii absolute, a calmului, a liniştii, al adunării de sine, al odihnei, al
relaxării.

Şi atunci:
„In final este un vast ocean, in care luminile fiului şi ale mamei se contopesc intr-una singură.”

Deodată, curgând încet, acesta ajunge la ocean şi devine una cu oceanul - o întindere vastă, nici un fel de
hotare.
Acum el nu mai este un râu. nu mai este o unitate individuală, acum nu mai există nici un fel de ego.

Chiar şi în al doilea stadiu există un ego foarte subtil.

Hinduşii au două nume pentru acesta:

- un ego pe care îl numesc „Ahamkara”, este ceea ce are oricine;
- pe al doilea îl numesc „Asmita”, ne-ego: la fel ca atunci când spui “eu sunt", dar spui fără “eu" - doar
“sunt". Este un ego foarte tăcut, nimeni nu îl va simţi, este foarte pasiv şi nu agresiv. Nu va lăsa
nicăieri nici o urmă. dar există. Simţi că eşti.

De aceea acest stadiu este numit al doilea satori: Gangele curge liniştit, calm, dar totuşi este. Este Asmita.
Este.
Eu-I şi toată nebunia sa a dispărut: agresivul, sălbaticul “eu” nu mai este acolo, dar acestuia îi urmează o
fiinţare foarte subtilă, deoarece un râu are maluri, este limitat. Încă este separat, are propria sa
individualitate.

Odată cu ego-ul dispare şi personalitatea, dar individualitatea încă mai rămâne.

Personalitatea este individualitatea exterioară.

Individualitatea este personalitatea interioară.

Personalitatea există pentru alţii, este o decoraţie, un ecran de proiecţie.

Acesta a dispărut - acesta este ego-ul.

Dar acest sentiment interior “eu sunt" sau "sunt" nu îl va simţi nimeni, nimeni nu va fi capabil să îl vadă.
Acesta nu se va implica în viaţa nimănui; acesta nu îşi va băga nasul în treburile altora. Doar se mişcă, este
acolo.

Apoi este pierdută şi individualitatea. Acesta este al treilea cuvânt: „Atman”.

Ahamkara este ego-ul, "eu-I"; "sunt" este doar o umbră a sa, accentul este pus pe "eu".

Apoi a doua stare este Asmita: “eu” a dispărut şi „sunt" a devenit total, acesta nu mai este decat o umbră.

Iar apoi Atman: acum a dispărut şi acel “sunt".

Asta este ceea ce Tilopa denumeşte a fi non-eul.
Tu eşti, dar fară nici un "eu", sau "sunt"; eşti, dar fară nici un fel de hotare.
[Si Andy: „Cristiann, Cristiann, right, uite right”]

Râul a devenit oceanul; râul este în ocean, a devenit una cu el.

Individualitatea nu mai există, nu mai sunt nici un fel de limitări, dar fiinţa există ca o nonfiinţă. Aceasta a
devenit o goliciune vastă. A devenit exact ca cerul.

Ego-ul era la fel ca nişte nori negri pe cer.

Asmita era la fel ca nişte nori albi pe cer.
Iar Atman este un cer senin, acolo nu a mai rămas decât cerul.

„În final este un vast ocean, în care luminile Fiului şi ale Mamei se contopesc într-una singură.”

Când ajungi înapoi la sursa originară, la Mamă, cercul este complet.

Ai ajuns acasă, te-ai dizolvat în sursa originară. Gangele a ajuns la Gangotri, râul a ajuns la sursa sa originară:
cercul este complet.

Acum eşti, dar într-un sens total diferit, mai bine spus nu eşti.

Aceasta este starea cea mai paradoxală, deoarece este foarte dificil de exprimat. Ea trebuie experimentată.

Asta este ceea ce Tilopa numeşte Mahamudra - Marele Gest, Marele Orgasm, orgasmul final, orgasmul
suprem.
Ai venit înapoi de unde ai plecat.

Călătoria a luat sfârşit şi nu numai atât: călătorul nu mai există. Nu numai călătoria s-a sfârşit ca si drum, ci şi
ţelul suprem a fost atins: Atman. Acum nimic nu mai există, şi totul este.

Ţine minte această distincţie: o masă există, o casă există - dar Dumnezeu este: deoarece o masă poate
dispărea, dar Dumnezeu nu poate.

Deci nu este bine să spui că Dumnezeu există; Dumnezeu doar este. El nu poate intra în non-existenţă.
Este doar o pură fiintare. Aceasta este Mahamudra.

Tot ce există a dispărut, doar fiinţarea rămâne.

Corpul a dispărut, mintea a dispărut. Calea a dispărut, telul a dispărut, tot ceea ce a existat a dispărut, acolo
nu mai rămâne decât puritatea fiinţării - o oglindă goală, un cer gol, o fiinţă goală.

Tilopa numeşte aceasta ca fiind Mahamudra. Acesta este Supremul, Finalul, nu mai există un dincolo. Este
chiar acel "dincolo".

Tine minte aceste trei stadii; va trebui să treci prin ele.

- Haosul, unde totul este cu susul in jos: nu mai eşti identificat cu nimic, totul s-a desfăcut şi a căzut - eşti
complet nebun. Urmăreşte-o, permite-i să apară, treci prin ea, dar să nu te sperii: iar cât timp sunt aici,
nimeni nu are de ce să se sperie. Eu ştiu ca va trece, ştiu că întotdeauna trece, te pot asigura de acest
lucru. Şi până când aceasta nu trece, nu îţi va aparea graţia, eleganţa si tăcerea unui buddha.
Las-o să treacă. Va fi un coşmar, dar las-o să treacă. Prin acest coşmar tot trecutul tău va fi curăţat. Va fi
un purgatoriu colosal. Tot trecutul tău va trece prin foc, dar apoi vei deveni aur pur.

- Apoi urmează al doilea stadiu.

Primul trebuie depăşit, pentru că te poţi speria şi poţi să încerci să scapi de el.
Al doilea stadiu are şi el un anumit grad de periculozitate, dar de altă natură; nu este deloc un pericol.
Primul trebuie depăşit; trebuie să fii conştient că va trece. Va trece, dar este nevoie de timp şi de
încredere.
 Al doilea are alt tip de periculozitate: vei dori să te agăţi de el, deoarece este foarte frumos; vei dori să
rămâi veşnic în el.
Când râul interior curge lin şi tăcut, omul doreşte să se agaţe de maluri. Vei dori să nu mai mergi mai
departe, este atât de frumos. Într-un fel, este un pericol foarte mare.

Un Maestru trebuie să te asigure că primul stadiu va trece

Şi tot el trebuie să te forţeze să nu te agăţi de malurile celui de-al doilea stadiu, pentru că dacă faci asta.
atunci Mahamudra nu îţi va aparea niciodată.

Există mulţi oameni care se agaţă de această stare. Este atât de minunat încât te vei îndrăgosti de ea: de
fapt. acest lucru se produce în mod automat atunci când o guşti. Dar fii atent, rămâi conştient - trebuie
depăşit şi acest stadiu. I rmăreşte astfel încât să nu începi să te agăţi sau să te ataşezi de această stare.

Dacă îţi poţi urmări frica ce apare în primul stadiu şi lăcomia în cel de-al doilea.... Ţine minte, frica şi
lăcomia simt două aspecte ale aceleiaşi monede.
În frică vrei să scapi de ceva.
În lăcomie vrei să te agăţi de acel ceva. Urmăreşte frica, urmăreşte lăcomia şi permite-i mişcării să
continue: nu încerca să o opreşti.
Poţi deveni stagnant, dar atunci Gangele nu mai este un lucru curgător - devine un lac. Oricât de
minunat ar fi, acesta va muri în curând. Va deveni murdar, va seca şi în curând se va pierde tot ce a fost
acumulat.

Continuă să te mişti. Mişcarea trebuie să fie eternă - păstrează în minte acest lucru. Este o călătorie fără
sfârşit, întotdeauna este posibil mai mult: permite sa se întâmple. Nu o cere, nu spera să ajungi la ea, nu
o lua înainte, ci permite-i să apară, pentru că...

- al treilea pericol apare atunci când Gangele se varsă în ocean, iar acesta este ultimul pericol, deoarece
atunci te pierzi pe tine.

Aceasta este ultima moarte. Pare a fi moartea finală.

Chiar şi Gangele tremură înainte de a se vărs; chiar şi Gangele priveşte în urmă. Se gândeşte la zilele
trecute şi la timpul minunat petrecut în câmpii şi la colosalul fenomen energetic din munţi.

In ultimul moment, înainte de a se vărsa în ocean. încă mai ezită, mai întârzie puţin. Vrea să se uite
înapoi, să retrăiască amintirile, experienţele minunate pe care le-a avut. Şi acest lucru trebuie eliminat.

Nu ai de ce să mai zăboveşti. Când oceanul apare, contopeşte-te, topeşte-te. dispari în El.

Doar în acest ultim punct îţi poţi lua rămas bun de la Maestru, niciodată înainte. Spune-i la revedere şi
devino oceanul. Dar până în acel moment ai nevoie de mâna cuiva care cunoaşte.

Există o tendinţă a minţii de a evita o relaţie intimă eu Maestrul; acest lucru devine o barieră în iniţiere,
în sannyas.
Doreşti să rămâi neangajat, nealiniat; doreşti să înveţi, dar nu vrei să te implici.
Însă nu poţi învăţa, nu aceasta este calea: nu poţi învăţa din exterior.
Trebuie să intri în templul interior ce se află în fiinţa Maestrului. Va trebui să i te aliniezi lui. Fără acest
lucru nu poţi creşte.

Fără acest lucru poţi învăţa câte puţin de peste tot şi poţi acumula o anumită cunoaştere - dar nu va fi de
nici un ajutor, mai degrabă poate deveni chiar o povară, un obstacol.
Este nevoie de un angajament profund, un angajament total, pentru că sunt multe lucruri care se vor
întâmpla.
Şi dacă te uiti afară, la periferie, la fel ca un vizitator ocazional, atunci nu sunt posibile multe lucruri,
pentru că ce se va întâmpla cu tine când va aparea primul satori?
Ce se va întâmpla cu tine când vei înnebuni?
Iar când te dăruieşti unui Maestru nu pierzi nimic, deoarece nu ai nimic de pierdut. Prin angajarea ta faţă
de el ai doar de câştigat; nu pierzi nimic, deoarece nu ai nimic de pierdut.

Nu ai nimic de care să îţi fie frică că poţi pierde.

Dar totuşi, omul vrea să fie şmecher şi vrea să înveţe fără angajament. Aşa ceva nu s-a întâmplat niciodată,
deoarece nu este posibil.

Deci dacă eşti cu adevărat autentic, dacă eşti un căutător sincer, atunci găseşte pe cineva faţă de care să fii
profund angajat, cu care să poţi face saltul în necunoscut.
Fără acest lucru te vei perinda prin multe vieţi, fără sa ajungi nicăieri. Fără asta, desăvârşirea supremă nu
este posibila.

FĂ-ŢI CURAJ ŞI SARI.