Mijloace de îmbogățire a vocabularului: derivarea, compunerea, conversiunea; cuvânt

de bază și cuvânt derivat; familia lexicală

Vocabularul limbii române, la fel ca vocabularul oricărei limbii, se îmbogățește cu noi unități
lexicale și se perfecționează continuu. Îmbogățirea vocabularului se face prin mijloace interne
și mijloace externe.

I. Mijloace interne

Pe cale internă vocabularul se îmbogățește prin formarea de cuvinte (unități lexicale) noi de
la materialul lingvistic deja existent printr-un ansamblu de procedee specifice limbii
respective. Cuvintele noi formate se numesc creații interne, iar cele existente la care se
raportează se numesc cuvinte de bază sau primitive.

Toate cuvintele noi creații interne rezultate din același cuvânt de bază au
o rădăcină comună, sunt înrudite ca sens și alcătuiesc o familie lexicală.

Cuvintele formate în interiorul limbii române sau creațiile interne pot fi obținute prin mai
multe tipuri de procedee, grupate după importanță (productivitate) în: principale, secundare și
mixte.

Procedee principale
Procedeele principale de formare a cuvintelor sunt: derivarea, compunerea, schimbarea
valorii gramaticale (conversiunea).

Procedee secundare
Procedeele secundare de formare a cuvintelor sunt: trunchierea, reduplicarea și contaminația.
Atunci când sunt folosite independent, aceste procedee au o productivitate redusă. Dacă sunt
asociate cu un procedeu principal, productivitatea lor poate crește.

Procedee mixte
Procedee secundare de formare a cuvintelor se referă la utilizarea în același timp a două
procedee principale și/sau secundare.
A. Derivarea

Derivarea este procedeul de formate în interiorul limbii a unor cuvinte noi, numite creații
interne, prin adăugarea, suprimarea sau substituția afixelor lexicale la un cuvânt de bază.

După cum reiese și din definiția anterioară, există trei tipuri de derivare:
 progresivă (propriu-zisă): adăugarea unor afixe derivative la rădăcina sau tema unui
cuvânt
 regresivă (inversă): suprimarea din structura cuvântului de bază a unor afixe cu
valoare lexicală
 prin substituția de afixe: înlocuirea unui afix lexical cu alt afix echivalent într-un
cuvânt de bază

În limba română, ca și în latină, cel mai productiv procedeu de derivare este cel progresiv cu
sufixe (sufixarea).
Exemplificare:

 derivare progresivă: bun > bunic (bun + -ic)

 derivare regresivă: zbucium < zbuciuma (zbuciuma – -a)
 derivare prin substituție de afixe: descâlci (des- + câlci) > încâlci (în- + câlci)

1. Derivarea progresivă (propriu-zisă) înseamnă procedeul de formare a unor cuvinte noi

prin adăugarea unor afixe derivative la rădăcina sau tema unui cuvânt.

Derivarea progresivă este cel mai frecvent tip de derivare și totodată și cel mai productiv
procedeu de formare a cuvintelor noi.

Derivarea progresivă este de două feluri: sintetică, care se împarte la rândul ei în derivare cu
sufixe (sufixare) și derivare cu prefixe (prefixare) sau parasintetică, apare atunci când cele
două tipuri de derivări sintetice se combină.

Deosebirea între derivarea cu sufixe și cea cu prefixe nu constă doar în poziția afixului față de
radical. Prefixele nu cer eliminarea morfemelor gramaticale în procesul de derivare, prin
urmare ele sunt adăugate cuvântului nu radicalului. În plus, prefixele nu schimbă încadrarea
morfologică a bazei.

a. Derivare cu sufixe
Derivarea cu sufixe sau sufixarea înseamnă adăugarea unui sufix la sfârșitul rădăcinii sau la o
temă. Se adaugă la sfârșitul rădăcinii când rădăcina este identică cu cuvântul de bază, iar la
sfârșitul temei când baza este un derivat. Derivatele cu sufixe pot fi obținute de la cuvinte de
baza care aparțin sau nu aceleiași clase lexico-gramaticale și pot avea în plus față de ele o
nuanță semantică.
 sufix adăugat la sfârșitul rădăcinii: bun > bunic (bun + -ic)
 sufix adăugat la sfârșitul temei: grădinar > grădinărie (grădinar + -ie; grădinar este
tema, fiind un derivat de la rădăcina grădină)

Clasificarea sufixelor:

Sufixele pot da sens cuvintelor derivate, fiind folosite pentru crearea:

a) substantivelor;
b) diminutivelor;
c) augmentativelor;
d) verbelor;
e) adjectivelor;
f) adverbelor etc.

1. Sufixe pentru denumirea agentului

– sufixe substantivale (autor al acţiunii sau meseriaş).
Exemple:
a) -agiu; scandal => scandalagiu;
b) -ar; grădină => grădinar;
c) -aş; nuntă => nuntaş;
d) -ist; foc => fochist;
e) -tor; judecată => judecător.

2. Sufixe pentru denumirea însuşirii

– sufixe adjectivale.
Exemple:
a) -al; săptămână => săptămânal;
b) -ar; fugă => fugar;
c) -aş; margine => mărginaş;
d) -at; pistrui => pistruiat;
e) -bil; locui => locuibil;
f) -esc; sat => sătesc;
g) -iu; aramă => arămiu;
h) -os; os => osos;
i) -cios; mânca => mâncăcios.

3. Sufixe pentru denumirea colectivităţii

– sufixe substantivale.
Exemple:
a) -ăraie; fum => fumăraie;
b) -ărie; rufă => rufărie;
c) -et; tânăr => tineret;
d) -ime; boier => boierime;
e) -iş; tufă => tufiş;
f) -işte; trifoi => trifoişte.

4. Sufixe pentru denumirea instrumentului

– sufixe substantivale.
Exemple:
a) -ar; cenuşă => cenuşar;
b) -niţă; zahăr => zaharniţă;
c) -tor; încălţa => încălţător.

5. Sufixe pentru denumirea unei noţiuni abstracte

– sufixe substantivale.
Exemple:
a) -anţă; cuteza => cutezanţă;
b) -ărie; copil => copilărie;
c) -ătate; singur => singurătate;
d) -eală; greşi => greşeală;
e) -ie; sclav => sclavie;
f) -ime; isteţ => isteţime;
g) -inţă; folosi => folosinţă;
h) -ism; huligan => huliganism;
i) -ură; ars => arsură.

6. Sufixe pentru denumirea modalităţii

– sufixe adverbiale.
Exemple:
a) -eşte; bătrân => bătrâneşte;
b) -iş; fura => furiş;
c) -âş; târâ => târâş.

b. Derivare cu prefixe
Derivarea cu prefixe sau prefixarea înseamnă adăugarea unui prefix înaintea cuvântului de
bază.
 modern > ultramodern (ultra- + modern)
 carpatic > intracarpatic (intra- + carpatic)

Prefixarea și dubla prefixare

Formarea de cuvinte noi cu ajutorul prefixelor se numește derivare cu prefixe sau prefixare.
Spre deosebire de sufixare, prefixarea nu are ca rezultat schimbarea clasei gramaticale a
cuvântului nou format, ci doar schimbarea sensului acestuia.
 veni – preveni (pre- +veni); ambele cuvinte sunt verbe

Adăugarea succesivă a prefixelor la rădăcina sau la tema unui cuvânt se numește dublă
prefixare. Procedeul poate fi întâlnit și sub numele de supraprefixare sau cumul de prefixe.
 frunză – înfrunzi (înfrunzit) – neînfrunzit
 pădure – împăduri – reîmpăduri

Pentru mai multe detalii despre derivare cu ajutorul prefixelor, precum și pentru exemple de
cuvinte realizate cu prefixe, vezi Derivarea cu prefixe.

Clasificarea prefixelor

În limba română există aproximativ 90 de prefixe și se împart după criterii etimologice și

semantice.

Prefixe după origine

 moștenite din latină: des-/dez-, de-, în-/îm-, stră-
(desface, dezgust, decurge, înfrânge, îmbătrâni, străluci)

 împrumutate din slavă: ne-, pre-, răs-/răz- (neabătut, precum, răscula, răzbate)

 neologice: a-/an-, ante-, anti-, arhi-, bi-, con-, contra-, ex-, extra-, inter-, intra-,
intro-, post-, pre-, sub-, supra-, tri- ultra-
 (afon, analfabet, antebelic, anticorosiv, arhicunoscut, bilunar, conduce, contragreu
tate, exporta, extrașcolar, interplanetar, intravenos, introducere, postbelic, prefabri
cat, subcarpatic, suprapune, triplu, ultraviolet)

Prefixe după sens

 privative (cu sensul „fără”, „a lipsi de”, „lipsit de”): a-, des-/dez-/de-
(apolitic, desprinde, dezlipi, debloca)

 negative (oferă bazei volari negative): a-/an-, in-/i-, ne-

(anormal, anistoric, inexact, imoral)

 iterative (oferă bazei ideea de repetare): răs-/răz-, re- (răsciti, răzgândi, reciti)

 pentru superlativ (marchează neobișnuitul și exagerarea): arhi-, extra-, hiper-, prea-,

super-, supra-, ultra-
(arhiplin, extrafin, hipersensibil, preabun, superfin, supracopertă, ultrascurt)

 delocutive (exprimă înlocuirea, devenirea, facerea): în-, de- (înlocui-, depărta-)

 locative (exprimă locul sau ierarhizarea valorică): ante-, extra-, intra-, pre-, post-,
sub-, supra-, trans-
(antevorbitor, extraurban, intraurban, preziua, postfață, subaprecia, transalpin)

 pentru asociere (exprimă ideea de asociere): con-/com-/co-

(consătean, compatriot, coproprietar)

 pentru a exprima sensul de „împotrivă”: anti-, contra- (anticorupție, contrazice)

 pentru a exprima sensul de „pentru”: pro- (prodecmocrație)

 pentru a exprima corelația: inter- (interfață)

Relații semantice între prefixe

Întocmai ca sufixele sau precum cuvintele întregi, prefixele pot contracta relații semantice.
 sinonimie: in- / ne-, i- / ne-, super- / supra-
(inadaptabil / neadaptabil, ireal / nereal, superdotat / supradotat)

 antonimie: sub- / supra-, ante- / post-, îm- / dez-, extra- / intra-

(subalimentat / supraalimentat, antebelic / postbelic, îmbrăcat / dezbrăcat, extravil
an / intravilan)

 paronimie: inter- / intra-, super- / supra-

(intraurban / interurban, superproducție / supraproducție)

 polisemie: a- (anormal, amoral)

 omonimie: ne- / ne- (neajutorare / nelămurit)

Prefixe vs. prefixoide

Prefixele și prefixoidele nu trebuie confundate. Deși ambele elemente ajută la formarea de
cuvinte noi și sunt amplasate înaintea rădăcinii, deosebirea între ele constă în mijlocul prin
care formează cuvintele noi: prefixele prin derivare, iar prefixoidele prin compunere
tematică.

Prefixele sunt mai des întâlnite în limba română și sunt mult mai productive decât
prefixoidele în formarea de cuvinte noi.

Pseudoprefixele sau prefixoidele (denumite și false prefixe) sunt elemente de compunere

tematică, purtătoare de sens (elemente morfematice sau morfeme), care se adaugă înainte
de tema unui cuvânt.

 antebraț (prefixoidul ante- + braț), polisemantic (prefixoidul poli- + semantic)

Prefixoidele sunt asemănătoare prefixelor cu circulație internațională și sunt formate din
cuvinte care mai înainte au fost independente, dar ulterior s-au contopit cu cuvintelor nou
formate.

c. Derivare parasintetică

Derivare parasintetică sau mixtă înseamnă adăugarea simultană de prefixe și sufixe la aceeași
temă lexicală.
 dulce > îndulci (în- + dulc + -i)
 pătură > împături (îm- + pătur + -i)
B. Compunerea

Compunerea este procedeul de îmbogățire a vocabularului prin care se creează

un cuvânt nou din două sau mai multe cuvinte întregi existente și independente în limbă, din
elemente de compunere fără existență independentă sau din abrevierea unor cuvinte.

După modul de realizare a cuvintelor compuse, compunerea poate fi de mai multe feluri:

 compunere prin alăturare: floarea-soarelui, inginer-șef, galben-verzui, după-amiază,

nou-născut, du-te-vino; ceea ce, ca să, o sută zece
 compunere prin contopire: binecunoscut, binevoi, cumsecade, unsprezece, oarecare,
fiindcă, mujdei, destul, dacă, deci
 compunere tematică: autobiografie, termocentrală, aeroplan, psihoterapie, aeroport,
telefon, biologie
 compunere prin abreviere: CFR, BCR, Asirom,Tarom, Petrom, Rompetrol

Prin urmare, cuvintele compuse sunt unități lexicale rezultate din îmbinarea și sudarea
definitivă a două sau mai multe cuvinte simple, care și-au pierdut individualitatea formală și
semantică. Cuvintele nou formate denumesc alte noțiuni decât cele pe care le denumesc
elementele din care sunt formate luate izolat.

 ochiul-boului cu sensul de „plantă din familia compozeelor”, nu reprezintă suma

sensurilor celor două cuvinte ochi cu sensul „organ al vederii” și bou cu sensul de
„mascul din familia bovinelor”

De regulă, cuvintele compuse au o structură ușor de analizat și care permite identificarea

elementelor componente de către toți vorbitorii. Există și compuse care ridică probleme
vorbitorului comun în identificare elementele primare de compunere. Spre exemplu:

 mujdei (must+de+ai), deci (de + aci), dacă (de + ca), unelte (une + alte), destul (de +
sătul)
C. Schimbarea valorii gramaticale / Conversiunea

Schimbarea valorii gramaticale (schimbarea clasei morfologice)

sau conversiunea reprezintă procedeul gramatical prin care se face trecerea unui cuvânt de la
o parte de vorbire la alta sau dintr-o clasă lexico-gramaticală la alta.

Trecerea de la o parte de vorbire la alta se realizează fără adăugarea afixelor derivative. Prin
urmare, trebuie făcută diferența între derivarea cu sufixe, în urma căreia apare o nouă
încadrare morfologică a cuvântului derivat și schimbarea valorii gramaticale prin procedee
exclusiv gramaticale: adăugarea unui articol sau desinență.

Exemple de derivare cu sufixe:

 învăța (verb) + suf. -ător > învățător (substantiv)

 argint (substantiv) + suf. -iu > argintiu (adjectiv)
 român (substantiv) + suf. -ește > prietenește (adverb)

Exemple de schimbare a valorii gramaticale prin conversiune:

 suferind (verb la gerunziu) > (oameni) suferinzi (adjectiv)
 urât (adjectiv) > urâtul (substantiv)
 ochi (substantiv) > (plin) ochi (adverb)

Mijloace de realizare a schimbării valorii gramaticale

Conversiunea se poate realiza prin două tipuri de mijloace: morfologice și sintactice.

1. Mijloace morfologice

Mijloacele morfologice constau în adăugarea unor mărci flexionare, dacă noua parte de
vorbire este flexibilă sau pierderea mărcilor flexionare, dacă noua parte de vorbire este
neflexibilă. În această situație se află articolul sau desinențele, care prin adăugare sau
dispariție, determină trecerea la o nouă clasă morfologică.

Exemple de conversiune prin adăugarea articolului sau desinenței.

 frumos (adjectiv) > frumosul (substantiv, prin articulare cu art. hot. „-l”)
 frumos (adjectiv) > un frumos (substantiv, prin articulare art neh. „un”)
 of! (interjecție) > oful (substantiv, prin articulare cu art. hot. „-l”)
 of! (interjecție) > ofuri (substantiv, prin adăugarea desinenței)

Exemple de conversiune urmată de pierderea capacității de a adăuga desinențe (de la adjectiv

la adverb):
 film frumos, filme frumoase (adjective prezintă desinențe) > scriu frumos,
scrii frumos, scrieți frumos (adverbe, nu prezintă desinențe)

2. Mijloace sintactice

Mijloacele sintactice constau în așezarea cuvântului în contexte noi în care stabilește relații și
îndeplinește funcții sintactice diferite de clasa din care provine.
  Voi ține minte acest bine pe care l-ai făcut. (adverbul bine a fost introdus în context
adjectival ca regent pentru un atribut adjectival, astfel are loc conversiunea de la
adverb la substantiv)

De regulă trecerea de la o parte de vorbire la alta este marcată atât sintactic cât și morfologic.

Tipuri de schimbare a valorii gramaticale

Cele mai întâlnite tipuri de conversiune sunt: substantivizarea, adjectivizarea și

adverbializarea. Alături de acestea mai există și alte tipuri de conversiune.

1. Substantivizarea

Substantivizarea reprezintă un procedeu de schimbare a valorii gramaticale prin care unele

părți de vorbire trec la clasa substantivului.

Substantivizarea adjectivului
Are loc prin marcarea morfologică prin articol sau desinență, dar și prin marcarea sintactică
(plasarea într-un context potrivit substantivului).
 articol, desinență – frumos > frumosul, frumoasa, frumoasele: Frumosul este
important pentru un artist.
 context adjectival – Și din adânc necunoscut, / Un mândru tânăr crește. (M.
Eminescu)

Substantivizarea adverbului
Se face morfologic și sintactic sau doar sintactic.
 morfologic și sintactic: Binele învinge întotdeauna.

Substantivizarea participiului
Participiul are o natură adjectivală, fapt care-l face să prezinte o disponibilitate spre
substantivare întocmai ca adjectivul:
 rănit (participiu) > rănitul: Rănitul a fost internat în spital.

Substantivizarea gerunziului
Este destul de puțin întâlnită, iar atunci când are loc se face prin articulare și pleacă de la
folosirea gerunziului ca adjectiv.
 suferind (gerunziu) > (om) suferind (adjectiv) > suferindul: Suferindul s-a prezentat la
camera de gardă.

Substantivizarea supinului
Este ușor de recunoscut când supinul este articulat: mersul cu mașina, statul în picioare
 Statul în picioare pe termen lung poate afecta sănătatea.
Când supinul nu este articulat, recunoașterea lui se face prin analiză sintactică și identificarea
posibilității de a primi un atribut adjectival sau substantival.
 Sunt sătul de atâta stat în picioare. (primește atributul adjectival atâta)
 Am fost la cules de mure. (primește atributul substantival de mure)
 Am fost la cules mure. (mure este complement direct, deci la cules rămâne verb la
supin)
Substantivizarea pronumelui
Se realizează rar și are în vedere câteva forme pronominale: eu > eul; sine > sinele, sinea;
nimeni > un nimeni; nimic > nimicul, nimicuri; ce > un ce
 Nimicurile acestea m-au obosit.
Substantivizarea numeralului
Numeralele devin substantive prin articulare: doiul, treiul, zecile, sutele, milioanele, îndoitul,
întreitul, înmiitul
 Doiul a fost nemeritat. (doi cu sensul de nota 2 la școală)
Substantivizarea interjecției
Interjecția devine substantiv prin articole sau desinențe: ah! > ahul, ahuri; of! > oful, ofuri
 Și-a spus oful plângând.
! Există și un tip special de substantivare, în metalimbaj, prin care orice cuvânt poate fi trecut
la clasa substantivului.
 Și este o conjuncție.
! Infinitivul lung al unor verbe (sosire, pregătire, avansare) nu reprezintă substantivizare, ci
derivare cu sufixul -re la teme verbale.

2. Adjectivizarea

Adjectivizarea reprezintă un procedeu de schimbare a valorii gramaticale prin care unele

părți de vorbire trec la clasa adjectivului.

Adjectivizarea substantivului
Este rară și se folosește de regulă în limbajul poetic, unde are valențe stilistice (epitet).
 Ș-are oi mai multe, / Mândre și cornute, / Și cai învățați, / Și câni mai
bărbați (Miorița)
Există și câteva substantive precum marfă, beton, monstru care se folosesc în argou ca
adjective cu valoare de superlativ.
 Am fost la un chef monstru.

Adjectivizarea adverbului
Există puține adverbe (bine, așa, asemenea) care pot deveni adjective, motiv pentru care
acest tip de adjectivizare este rară.
 Tatăl meu este un bărbat bine.
 Asemenea întâmplare trebuie povestită și altora.

Adjectivizarea gerunziului
Chiar dacă este un procedeu recent important în limba română, tendința actuală este de a-l
evita. Se mai folosește uneori în limbaj poetic.
Procedeul este clar atunci când prin acord apar mărcile flexionare (plural și feminin).
 Și-a pus mâna tremurândă peste mâna mea.

Adjectivizarea participiului
Procedeul este frecvent întâlnit deoarece participiul se comporta precum un adjectiv.
 Geamul spart fost înlocuit.
 Mingea spartă este a mea.

Adjectivizarea pronumelui
Este destul de frecvent întâlnită, mai ales că aproape toate clasele de pronume, cu excepția
celor personale și reflexive, oferă exemple de adjectivizare (stau pe lângă un substantiv cu
care se acordă).
 Mama mea este frumoasă.
 Acest caiet este al meu.
 Orice elev trebuie să învețe.
 Fiecare om învață din greșeli.

3. Adverbializarea

Adverbializarea reprezintă un procedeu de schimbare a valorii gramaticale prin care unele

părți de vorbire trec la clasa adverbului. Se caracterizează prin invariabilitatea formei (lipsa
flexiunii) și apariția părții de vorbire într-un context adjectival.

Adverbializarea adjectivului
Cea mai întâlnită adverbializare și apare prin determinarea unui verb.
(copil) frumos > (citește) frumos; (om) curajos > (acționează) curajos; (persoană) interesantă
> (vorbește) interesant
 El desenează frumos.

Adverbializarea substantivului
Este o conversiune mai rar întâlnită, folosită în două situații:
 substantive care trec în clasa adverbelor modale, cu valoare cantitativă: (înghețat) tun,
(supărat) foc, (curat) lacrimă, (îndrăgostit) lulea, (gol) pușcă, (bătut) măr
Omul bătut măr s-a prezentat a spital.
 substantive cu valoare temporală: denumiri ale zilelor (luni, marți …), anotimpuri
(iarnă, vară …), momente le zilei (seara, dimineață …)
Eu învăț seara cel mai bine.

Adverbializarea numeralului
Acest de conversiune este întâlnită mai ales în cazul numeralelor multiplicative și a celor
ordinale: (învață) înzecit, (obține) înmiit, de două ori, a doua oară.
 A câștigat de două ori la loto.

Adverbializarea pronumelui
Cele mai folosite pronume în acest tip conversiune sunt ce și cât, utilizate exclamativ.
 Ce frumos vorbește profesorul de română!

Adverbializarea prepoziției
De regulă este întâlnită în construcții de genul: a vota pentru (pro, contra), a vorbi după.
 Am votat pentru la referendum pentru aderarea la UE.

Adverbializarea unor forme verbale

 Cântă răgușit.
 I-a răspuns răstit și obraznic.
D. Familia lexicală

Familia lexicală sau familia de cuvinte reprezintă totalitatea cuvintelor înrudite ca sens și cu
aceeași rădăcină, formate prin derivare, compunere și schimbarea valorii gramaticale de la
același cuvânt de bază sau primitiv. Cuvântul format prin adăugarea unui prefix sau sufix se
numește cuvânt derivat.

 familia lexicală de la a face, cuvânt de bază, are următoarele cuvinte derivate: făcător,
făcătură (derivare cu sufixe); desface, preface, reface (derivare cu
prefixe), prefăcător, prefăcătorie (derivare parasintetică, adică în același timp cu
sufixe și prefixe); bineface, binefăcător, răufăcător, contraface (compuse sau cu
elemente de compunere)

În mod obișnuit, familia lexicală a unui cuvânt se stabilește la nivelul unei singure limbi, în
cazul nostru limba română. De regulă, sunt incluse în aceste familii doar derivatele și
compusele create în interiorul limbii respective (în unele cazuri sunt incluse și împrumuturile
neologice analizabile). Nu intră în familia lexicală nici combinațiile frazeologice.

 familia lexicală a cuvântului mână cuprinde: mânuță, mânușiță, mănușă, mânui,

înmâna etc., dar nu și cuvintele obținute de la împrumutul neologic manus (latină),
precum: manevră, manșetă, manichiură, manufactură etc. În familia de cuvinte a
substantivului mână nu intră nici combinațiile frazeologice de forma: mână în mână,
peste mână, pe sub mână, a da mâna, a fi mână spart, a avea pe cineva la mână etc.

În cazul cuvintelor compuse, acestea aparțin unui număr de familii lexicale identic cu
termenii din componența lor care au conținut noțional.

 fiecare din cuvintele compuse gura-leului, floarea-soarelui, floarea-de-colț, fac parte

din doua familii lexicale (gura, leu; floare, soare; floare, colț), iar cuvinte
precum Statu-Palmă-Barba-Cot pot fi incluse în patru familii lexicale (stat, palmă,
barbă, cot).

Cuvintele unei familii lexicale nu aparțin unei singure categorii lexico-gramaticale.

 familia de cuvinte pentru tânăr: tânăruț,
tinerel (substantiv/adjectiv), tineresc (adjectiv); tinerește (adverb); tineret, tinerețe,
tinerime (substantive); întineri (verb), întineritor (adjectiv)

! Familie lexicală a unui cuvânt nu trebuie confundată cu paradigma flexionară a unui cuvânt.
Flexiunea şi derivarea sunt două concepte total diferite. Spre exemplu, muncind e numai una
din formele flexionare (determinate gramatical) ale cuvântului a munci, iar muncitor e un
cuvânt diferit, cu propria sa mulțime de forme sau paradigmă flexionară (ex. muncitor –
muncitori – muncitorul – muncitorului – muncitorii etc.).

Rădăcină și temă lexicală

De multe ori, prefixele și sufixele nu se adaugă direct la rădăcină, ci la ceea ce se numește
temă lexicală.
  lăptăreasă un cuvânt derivat, format de la tema lăptar + sufixul -easă, tema lăptar și
ea un derivat de la rădăcina lăpt- + sufixul -ar.

Explicarea unei familii lexicale

Familia de cuvinte care are drept cuvânt de bază sau primitiv a cunoaște are ca elemente
comune – rădăcină cunosc, cunoșt, cunoașt, prin care toate sensurile cuvintelor din familie
sunt înrudite. De la acest elemente comune, prin mijloacele de formare a cuvintelor noi pot fi
formate toate cuvintele derivate care formează familia lexicală.

Alte exemple de familii de cuvinte:

 om: omuleț, omusor, omuț, omet, neom, a omeni, omenie, omenesc, omenire,
neomenos, omenește
 groapă: gropișoară, gropiță, gropan, gropoi, gropar, gropăreasă, gropiș, a îngropa,
îngropare, îngropător, îngropat, îngropăciune, neîngropat, a dezgropa, dezgropare,
dezgropat, dezgropător
 dulce: dulceață, dulceag, dulcegărie, dulcișor, dulciuri, a îndulci, îndulcire, îndulcit,
neîndulcit
 lung: a lungi, lungime, lungire, lungis, lungit, nelungit, lungan, lungăreț, lunguieț,
lunguleț, lunguț
 a face: făcător, făcătură, prefăcător, prefăcătorie, binefacere, binefăcător, răufăcător,
contraface
 pădure: pădurar, pădurăreasă, pădurărie, pădurice, pădureț, împăduri, împădurire,
împădurit, despădurit, despădurire, despădurit, reîmpăduri, reîmpădurire,
reîmpădurit