DEIVAREA

Derivarea este un procedeu de formare a cuvintelor cu ajutorul prefixelor şi

al sufixelor. Constă în adăugarea (uneori suprimarea sau substituţia)
prefixelor sau a sufixelor la cuvântul de bază. Derivarea cunoaşte
următoarele tipuri:
a) derivarea cu sufixe sau sufixarea (formarea de cuvinte noi prin
adăugarea sufixelor la cuvintele-bază);
b) derivarea cu prefixe sau prefixarea (formarea de cuvinte noi prin
adăugarea prefixelor la cuvintele-bază);
c) derivarea cu prefixe şi sufixe, aşa-numita derivare parasintetică;
d) derivarea regresivă (formarea de cuvinte noi prin suprimarea afixelor).

Derivarea cu sufixe
Consta în ataşarea la cuvântul-bază a unui sufix lexical.
De exemplu, cuvântul derivat iepureşte este alcătuit din tema iepur-, la care
se adaugă sufixul -eşte. Cuvântul-bază pentru acest derivat este iepure.

Cu ajutorul sufixelor se pot forma:

- substantive derivate (cânt-ăreţ, căruţ-aş, pietr-ar, învăţ-ător, călăr-eţ,
păsăr-ică, arip-ioară, pietr-oi);
- adjective derivate (buget-ar, vărg-at, strămoş-esc, argint-iu, copilăr-os,
triumf-ător);
- verbe derivate (atenţi-ona, sfăt-ui);
- adverbe derivate (copilăr-eşte, chior-âş).

Derivarea cu prefixe
Constă în ataşarea la cuvântul-bază a unui prefix.
De exemplu, cuvântul derivat răscumpăra este alcătuit din tema -
cumpăr, la care se adaugă prefixul răs-. Cuvântul-bază pentru acest derivat
este verbul a cumpăra.
Cu ajutorul prefixelor se pot forma:
– substantive derivate (confrate, desfrâu, neatenţie, preziuă, răscruce,
străbunic);
– adjective derivate (neatent, prelatin, răzbucuros, străvechi);
– verbe derivate (consfătui, dezrobi, înălbi, preface, răsfoi, reciti, străluci).
Prefixele se scriu, de regulă, neseparate de cuvintele de bază. Fac
excepţie: a) derivatele cu prefixul -ex (fost):ex-ministru, ex-director; b)
derivatele cu prefixul -re, -ne: de la cuvintele de bază cu iniţială elidată
(căzută): ne-mpăcat, ne-ntors, re-nnoire, (în tempo rapid), dar neîntors,
reînnoire (în tempo mai lent).

Formaţiile parasintetice
Constă în ataşarea simultană la acelaşi cuvânt-bază a unui prefix şi a unui
sufix: îm-bărbăt-a, îm-belşug-a, îm-bun-a, îm-pădur-i, în-durer-a, în-crengă-
tură, des-creier-at, în-chip-ui.

Compunerea
Constă în simpla alipire a două sau a mai multor cuvinte care există şi
independent în limbă.
Prin compunere se pot forma:
– substantive (inginer-şef, oţel-beton, zi-lumină, coada-calului, ochiul-
boului, gura-leului, bou-de-baltă, trei-fraţi-pătaţi, bunăstare, botgros, iarbă-
albă, coate-goale, rea-voinţă, pierde-vară, fluieră-vânt);
– adjective (albastru-deschis, verde-deschis, sud-american,
macedoromân, atotcuprinzător, cumsecade), verbe (a binecuvânta);
– adverbe (azi-dimineaţă, ieri-noapte, mâine-seară, orişicând);
– pronume (dumneavoastră, oricare, oricine);
– numerale (doisprezece, douăzeci, cincizeci, tustrei);
– prepoziţii (deasupra, dedesubt, despre, dincolo);
– conjuncţii (căci, deoarece, deşi, fiindcă).
Uneori se face distincţie între: a) compunerea propriu-zisă, sau din cuvinte
întregi (tren-fulger, iarba-fiarelor, laptele-cucului, mână-spartă, şarpe-cu-
clopoţei, încurcă-lume, soare-apune) şi b) compunerea cu elemente de
compunere, sau din teme ori cuvinte care nu pot avea autonomie
(aerogară, autostradă, hidroavion, macromoleculă, microanaliză).