Masacrul de la Srebrenița

La începutul primăverii anului 1992, Bosnia și Herțegovina era o țară

în război, parțial din cauza destrămării sângeroase a fostei Iugoslavii, cu
granițe trasate pe criterii etnice. Fostă provincie a Imperiului Otoman,
Bosnia multietnică era formată din musulmanii bosniaci (44%), sârbii
creștini ortotocși (33%) și, în principal, croații catolici (17%).
Ferocitatea conflictului din Bosnia și Herțegovina a făcut ca tensiunile
etnice să se intensifice. În martie 1992, luptătorii croați și bosniaci au ucis
zeci de civili în satul sârb bosniac Sijekovac, acesta fiind primul masacru
din sângerosul conflict.

Pe măsură ce forțele sârbe bombardau orașul și au tăiat accesul la

provizii, luptătorii bosniaci au atacat satele sârbe învecinate și au lansat
contraofensive. ONU a declarat Srebrenica ca fiind „zonă sigură” și forțele
sârbe au promis că nu vor invada enclava, cu condiția ca luptătorii bosniaci
din Srebrenica să își predea armele. Dar la începutul lunii iulie, sârbii au
lansat atacuri armate asupra enclavei. Luptătorii bosniaci și-au cerut cu
disperare armele înapoi, dar forțele de pace ale ONU au refuzat acest lucru,
în timp ce forțele sârbe înaintau către oraș.
Între timp, circa 15.000 de oameni din Sarajevo, inclusiv luptători,
care știau că nu vor supraviețui în cazul în care vor fi capturați, au traversat
pădurea în încercarea de a ajunge la teritoriul ocupat de bosniaci din nord.
Mulți au fost uciși de forțele sârbe echipate cu vehicule armate și cu
mitraliere. Cei care s-au predat au fost executați, iar mulți au fost aruncați
în gropi comune. Alții s-au sinucis pentru a evita să fie capturați.