MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII

AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
Facultatea Jurnalism și Științe ale Comunicării
Specialitatea Relații Publice

ASPECTE ALE COMUNICĂRII NONVERBALE ÎN JURNALISMUL DE

TELEVIZIUNE
TEZA DE MASTER

Conducător științific:
dr., conf. univ.

Autor:

Chișinău, 2022
 CUPRINS

ADNOTARE ……………………………………………………………………………….
INTRODUCERE ……………………………………………………….

Capitolul I. Comunicarea nonverbală

1.1. Definiții și caracteristici (Obs aici sa treceti definitii si tot ce ati gandit pentru subcap.
intitulat Particularități ale comunicării nonverbale)
1.2. Funcții ale comunicării nonverbale

Capitolul II Comunicarea nonverbala in televiziune

2.1. Jurnalismul de televiziune

2.2. Importanța comunicării nonverbale în jurnalismul de televiziune
2.3. Constrângeri și limite ale utilizării comunicării nonverbale
2.4. Tipuri de comunicare nonverbală în televiziune
2.4.1. Limbajul trupului
2.4.1.1.Mimica
2.4.1.2.Privirea
2.4.1.3.Gesturi si postura
2.4.2. Vestimentația
2.4.3. Culorile
2.4.4. Obiectele și amenajarea spațiului

Capitolul III – Studiu de caz: Comunicarea nonverbală în dezbaterile televizate

Concluzii

2
 INTRODUCERE

De-a lungul anilor, cuvântul comunicarea a suferit multe schimbări cu inovațiile

tehnologice și revoluțiile care au avut loc în întreaga lume. În trecutul antic, oamenii au
comunicat prin metode simple, cum ar fi semnale de incendiu, tobe și mesaje prin intermediul
păsărilor. Deși comunicarea făcea parte din stilul lor de viață cotidian, a existat o problemă
majoră în ceea ce privește calendarul; uneori oamenii nu au putut să trimită mesajul la ora dată
sau așteptată. Astfel, a existat o problemă în trimiterea și primirea de mesaje la momentul
potrivit, transmiterea scopului necesar. Totuși, odată cu dezvoltarea tehnologică din ultimele
decenii, lumea a reușit să experimenteze o mare îmbunătățire în ceea ce privește comunicarea.
Oamenii, cu timpul, s-au mutat de la modalități naturale de a comunica în mai multe căi diferite,
cum ar fi telegrame, cărți poștale, poștă, telefoane terestre, telefoane mobile, e-mail și internet.
Actualitatea temei. Fenomenul de Comunicare nonverbală și influența sa asupra
practicilor jurnalistice este o temă actuală, atât sub aspect teoretic cât și cu referință la activitatea
practică jurnalistică. Tema dată continuă să fie actuală, deoarece relațiile umane și cele de
activitate profesională se schimbă permanent sub influența noilor tehnologii comunicaționale.
Astfel, întroducând corectivele lor și în perceperea valorilor etice și morale care sunt proprii
societății la un anumit punct al dezvoltării sale, societatea, oamenii fiind și ei într-o mișcare
continuă, producând noi valori și standarde profesionale. De aici și interesul pentru studierea
acestei teme în cadrul unei teze de master în domeniul Relațiilor Publice. Cu atât mai mult, că
activitatea mass-media, așa cum s-a încetățenit de-a lungul secolelor, nu se limitează doar la
activitatea radioului, televiziunii, presei scrise ci mai nou și a New mediei, dar și la alte domenii
ce țin de comunicarea nonverbală.
Astfel, voi încerca să aflu importanța comunicării nonverbale în jurnalismul de
televiziune, ce aduce el în plus în peisajul mediatic. Teza este rezultatul unui număr de opinii și
presupuneri al căror proces de validare este o necesitate de cercetare aprofundată în domeniul
comunicării nonverbal în jurnalismul de televiziune. De aici una dintre provocările majore ale
încercării mele, care a constat în colectarea unei cantități suficiente de informație relevantă din
fiecare dintre aceste domenii ca să ne permită formularea unui răspuns echilibrat la principala
întrebare conținută în ipoteza noastră inițială, aspectele comunicării în jurnalismul de TV.
Jurnalismul de televiziune a cunoscut în ultimii ani o evoluție deosebit de spectaculoasă
la nivel mondial. Astfel, toate televiziunile au fost nevoite să se racordeze la noile mijloace
tehnologice pentru a putea rămâne pe piață. Atât instituțiile media, partidele politice cât și

3
cetățenii obișnuitți au fost beneficiarii direcți ai noului trend comunicațional, astfel încât a
devenit necesară studierea mecanismelor de funcționare ale noilor media.
Studiul despre comunicarea nonverbale în jurnalismul de televiziune, în ultimii ani a
devenit o preocupare importantă pentru comunitatea științifică. Dată fiind noutatea și natura
interdisciplinară a domeniului, nu există încă o abordare coerentă din punct de vedere teoretic,
fiecare cercetător sau grup de cercetători încercând să explice comunicarea nonverbală folosind
uneltele specifice domeniului său de activitate.
Scopul şi obiectivele tezei. Scopul lucrării constă în identificarea metodelor și mijloacelor
Comunicării nonverbal în dezbaterile televizate, ce reflectă realitatea conform funcțiilor de bază
a comunicării de masă în general și în Republica Moldova în particular, dar și de a demonstra
efectele, atât pozitive cât și negative, pe care le provoacă comunicarea nonverbală în dezbaterile
televizate și înlocuirea lor treptată cu formele media noi. Gradul de realizare a scopului propus
este marcat de următoarele obiective:
- prezentarea de ansamblu a abordărilor conceptual-teoretice referitoare la evoluția
fenomenului studiat;
- expunerea și descrierea noilor forme de reflectare a realității generate de comunicarea
nonverbală în era informațională;
- constatarea gradului de implementare a tendințelor comunicării nonverbale în produsele
instituțiilor autohtone și stabilirea perspectivelor acestora în condițiile realității din
Republicii Moldova;
- analiza tehnicilor și formelor de reflectare a realității în dezbaterile televizate.
Suportul teoretico-ştiinţific și metodologic al lucrării are la bază principii generale şi specifice
de studiu pentru ştiinţele socio-umanistice, în primul rând cele ce vizează suportul metodologic
multidimensional, adecvat ştiinţei contemporane, atât la nivel teoretic, cât și practic:
- principiul ştiinţific: informaţiile sunt prezentate în baza documentelor şi literaturii de
specialitate şi ţinând cont de logica lor intrinsecă;
- principiul obiectivităţii: în analiza şi formulării anticipate a concluziilor;
- principiul abordării sistemice şi a dialecticii: faptele şi procesele au fost studiate în
succesivitate, urmărindu-se cauzele şi efectele lor;
- analiza comparativă, în contextul examinării detaliate a aspectelor comunicării nonverbal
în jurnalismul de televiziune;
- analiza calitativă, din perspectiva analizării conținutului acestora.
Astfel, am consultat articolele și cărți mai multor autori împlicați și cu o tangență în
domeniul ales – Comunicarea Nonverbală. O carte actuală și cu informații utile ar fi „Mass
4
media astăzi” de Popa Dorin, are marele merit de a deschide drumuri noi și de a oferi perspective
obiective și incitante cartea „ Jurnalism TV: specificul telegenic” de Eugenia Grosu-Popescu, la
fel și în „Fenomenul televiziunii” de Ion Bucheru am găsit informație utilă și actual, un impact
pozitiv a avut și cartea „Relațiile publice și mass-media” de Cristina Coman, o carte foarte utilă
„Comunicarea digitală. Provocări și perspective” de Alina Nechita Vengan. La fel am studiat și
multe articole ale specialiștilor și cercetătorilor de la noi: M. Tacu, L.Rusu, V. Moraru, care își
fondează studiile lor mai mult pe activitatea profesională a jurnaliștilor și mass-media, astfel,
studiile și articolele științifice ale specialiștilor amintiți mai sus mi-au ajutat să stabilesc gradul
de cercetare a problemei abordate în teza mea de master, dar și mi-a facilitat lucrul asupra părții
teoretice a studiului întreprins.
De asemenea, trebuie să menţionăm că lucrarea se bazează preponderent pe utilizarea studiul
calitativ al materialelor clare, distinse și precise cazuri de comunicare nonverbală. Acestea vor fi
analizate, sistematizate, clasificate, sintetizate. În lucrarea de faţă documentarea este prezentă ca
o tehnică indispensabilă prin care se descrie cunoaşterea ştiinţifică existentă la un moment dat. În
lucrare a fost folosită şi ca tehnică secundară, în scopul studiului. Analiza infоrmaţiilоr din presă
a avut ca finalitate evidenţierea caracterului de fenomen al aspectelor comunicării nonverbale în
jurnalismul de televiziune.
Grila de analiză a acestor noi dispositive de comunicare permite selectarea datelor privind:
volumul audienței, tematica și cantitatea conținuturilor difuzate de televiziune, frecvența postării
mesajelor, nivelul de interactivitate a comuncicării, determinat prin posibilitatea instruirii
fluxului multidirecțional de informații.
Gradul de investigație. Astfel, de remarcat încadrarea acestei lucrări în direcția de cercetare
tehnorealistă, orientată spre argumentarea impactului pozitiv al comunicării nonverbal în
jurnalismul tv și rolul acestor în construirea unei analize comparative dintre careva posture tv.
Noutatea temei investigate. Teza vine să consolideze într-o anumită măsură teoriile și
modelele existente ale fenomenului comunicării nonverbal, redate la posturile de televiziune.
Lucrarea de față vizează nu doar descrierea noilor forme de reflectare a realității în lume, ci și
modul în care acestea au evoluat pe parcurs și au generat perspectivele dezvoltării ulterioare ale
posturilor tv. Originalitatea lucrării este caracterizată de analiza mai multor instituții media
naționale, cu un auditoriu destul de mare, și se referă la utilizarea comunicării nonverbal la
posturile de TV, în difuzarea informațiilor de ultimă oră. În rezultatul investigării empirice a fost
argumentat rolul comunicării nonverbale în televiziune și schimbarea practicilor tradiționale
jurnalistice și formulate recomandările privind modul de eficientizare a introducerii tendințelor

5
mondiale în practica mass-media și respectarea rigorilor jurnalistice în realizarea materialelor
specifice posturilor tv.
Structura lucrării. Teza cu titlul „ Aspecte ale comunicării nonverbale în jurnalismul de
televiziune” cuprinde introducerea, două capitole care descriu conținutul de bază al cercetării,
concluzii, recomandări, bibliografie.
În introducere este prezentată actualitatea temei de cercetare, suportul teoretico-științific
și metodologic al lucrării, ipoteza tezei, sunt precizate scopul și obiectivele, noutatea științifică a
studiului, importanța teoretică, valoarea aplicativă și structura lucrării.
Primul capitol, „Noile Comunicarea nonverbală” cuprinde repere introductive asupra
temei abordate şi prezintă partea teoretică ce elucidează aspectele conceptuale şi indici ai
jurnalismului de televiziune, dar şi activităţile jurnaliştilor în procesul de reflectare a comunicării
nonverbale.
Al doilea capitol „Comunicarea nonverbala in televiziune” prezintă gradul de
implementare a conceptului de comunicare nonverbală în spațiul media autohton, evoluția
înregistrată până la moment, dar și perspectivele fenomenului în condițiile realității și a
posibilităților de dezvoltare.
Iar, capitolul trei „Comunicarea nonverbală în dezbaterile televizate ” cu un studiu de caz
Studiul se încheie cu o serie de concluzii referitor la tema cercetată ce rezumă rezultatele
obținute atât la nivel teoretico-practic, dar și aplicativ, a cercetării efectuate. Este prezent și un
compartiment constituit din recomandări practice, care ar putea îmbunătăți calitatea materialelor
jurnalistice, astfel încât acestea să corespundă tendințelor actuale.

6
 Capitolul I. Comunicarea nonverbală
1.1. Definiții și caracteristici

În procesul comunicării televizate semnele nonverbale corelează strîns cu cele verbale. În timp
ce codul verbal este utilizat pentru a comunica un anumit conţinut avînd o valoare
informaţională, codul nonverbal, ar contribui la menţinerea relaţiilor interumane. Discordanţa
celor două semne provoacă receptorilor tulburări emoţionale, neplăcere şi bruiază semnificaţia
mesajului. Informaţia nonverbală oferă mai multe referinţe despre jurnalistul de televiziune decît
oferă cuvîntul. Mimica este "cartea de vizită“ nescrisă a personalităţii acestuia. Gesturile, de
asemenea, joacă un rol important în modul uman de a comunica. Astfel, cei mai buni
prezentatori de emisiuni televizate sînt acei care şiau dezvoltat capacitatea subconştientă de a citi
microgesturile interlocutorilor săi, cît şi ale publicului în general. Deci, comunicarea nonverbală
este o comunicare pe bază de imagine. În spatele ei se află toată fiinţa noastră psihologică cu
manierele ei de exprimare voluntară sau involuntară, care imprimă comunicării o nuanţă de
proces direct, spontan, autentic.
Astfel, Septimiu Chelcea definește conceptul de comunicare ca fiind “orice transmitere a
informațiilor, ideilor, emoțiilor de la o entitate socială (persoană, grup uman, colectivitate) la alta
prin intermediul mesajelor”. E știut, că Comunicarea este de două tipuri: verbală și nonverbală.
Cea verbală este transmisă prin limbaj articulat care poate fi oral sau scris, pe când comunicarea
nonverbală nu foloseste acest tip de limbaj. Regăsim și la comunicarea nonverbală noțiunile de
emițător, receptor, mesaj, canal de comunicare, efect, feed-back și context al actelor de
comunicare. Emițătorul este sursa de la care pleacă mesajul, iar receptorul este destinația.
Mesajul este codificat de către emițător, care ulterior este decodificat de către receptor. În
momentul în care se face decodificarea mesajului trebuie întodeauna luat înconsiderare contextul
cultural, existând două tipuri de culturi și anume “înalt contextuale” și “slab contextuale”. În
culturile “înalt contextuale” contează foarte mult contextul în care este făcut un gest, în funcție
de acesta fiind decodificat mesajul.
Aşadar, comunicarea eficientă prin intermediul televiziunuii, fie ea intrapersonală sau
interpersonală, nu presupune doar exprimarea cu ajutorul cuvîntului rostit: un amplu volum de
informaţie este transmis telespectatorului printr-o privire (de exemplu, privirea moderatorului
într-o emisiune TV este un tezaur de mesaje), o ridicare din sprîncene, un zîmbet, sau o grimasă.
Nu o singură dată, exprimările nonverbale dau de gol minciuna, anulează spusele sau pretenţiile

7
îmbrăcate în haina cuvîntului rostit Cf.: 3, p. 21. S-a constatat că pînă la 90% din informaţia
captată de către interlocutori se realizează prin intermediul nonverbalului.
Pentru telespectator, ceea ce se întîmplă “la televizor” decurge din perspectiva vieţii, a
relaţiilor, a conexiunilor în general, a umanităţii dezvăluite, într-un moment dat şi dintr-un punct
de vedere, caracterizat prin spaţiu şi timp. Telespectatorul, în mod conştient sau intuitiv,
identifică, aduce în lumea senzaţiilor sale ceea ce prezintă imaginile televizate.
Actul creaţiei jurnalistice în televiziune implică corelaţia elaborării interioare cu
expresivitatea comunicării (verbale şi nonverbale). Astfel, arta jurnalistului de televiziune este în
strînsă legătură cu emotivitatea, expresivitatea, gestul.
Din punct de vedere arhitectonic, mesajul nonverbal (într-un talk-show TV, de exemplu) se
dezvăluie spontan şi include nu doar moderatorul şi invitaţii în studiou ci şi publicul. În esenţă,
talk-show-ul, astăzi, are ca scop, mai ales, în emisiunile cu obiectiv politic, dezvăluiri
senzaţionale şi polemici active, care duc la manifestarea întregului caleidoscop emoţional. În una
din scrierile sale, cunoscutul jurnalist român Marius Tucă menţiona: ”privind la televizor,
oamenii pot înţelege dintr-un gest, dintr-un rictus al cuiva, de ce li se întîmplă, de fapt, ce li se
întîmplă”. Rezultă deci: cunoscînd limbajul nonverbal putem afla mai multe decît o persoană ar
vrea să se ştie despre ea.
Datele psihologice, după P. Fresse, concordă cu cele mai bune experienţe, pentru a
demonstra că expresia feţei sau, mai bine zis, expresia emoţională se combină cu un joc de reacţii
spontane şi de mimici intenţionate care alcătuiesc un veritabil limbaj. În opinia lui G. Dumas,
expresia emoţională conţine toate reacţiile motorii şi secretorii, toate variaţiile de culoare,
temperatură, toate manifestările naturale prin care emoţiile se dezvăluie în afară. Expresivitatea
în comunicarea televizată se sprijină pe un înalt grad de plasticitate şi armonie a mijloacelor de
expresie (proporţionalitatea, poziţia, culoarea propriilor ochi, gurii etc.). Elementele de expresie
ale feţei sunt: fruntea, sprîncenele, ochii, nasul, gura, fălcile. La acestea se pot adăuga uneori
urechile, dacă ele se pot mişca vizibil şi cu uşurinţă.
În cadrul comunicării nonverbale, mimica este puterea de redare a stării sufleteşti prin
expresia feţei. Ea este, pe drept cuvînt, cea mai grea dintre cerinţele televiziunii, cît şi a teatrului,
şi prea puţini jurnalişti – actori ştiu s-o folosească după rostul ei întreg. Mişcările frunţii sînt
aproape toate poruncite de sprîncene. Excepţie face doar înseninarea apărută pe frunte. Nasul are
doar pîlpîirea nărilor, ca mişcări autonome, acestea pot trăda poftele ascunse ale omului. Fălcile,
în schimb, n-au decît o simplă tresărire de muşchi, o încleştare de piatră, care mărturiseşte
pornire dîrză, îndărătnicie, ură. Ochii privesc drept cînd sînt senini, netulburaţi de nici o

8
frămîntare. Se uită pieziş atunci cînd exprimă ura. Gura cere mişcările cele mai limpezi. Tot ce-i
ridică în sus colţurile şi o lărgeşte este spre înseninare şi veselie. Tot ce se lasă şi o strînge e
întristător şi arată încordare sufletească.
Mimica deci grupează exprimările nonverbale de la nivelul feţei. Pentru o comunicare
deplină în televiziune, mimica trebuie să treacă peste observarea a două reguli fundamentele:
 Mimica urmăreşte starea de nervi şi de încordare a omului. Cel liniştit la suflet este
liniştit şi la chip, după cum este liniştit şi la gest;
 Proporţia adecvată a expresiei în cadrul mesajului verbal. Mimica nu are voie să fie
întrebată decît acolo unde este strict necesar şi numai cît este necesar. Exagerările,
încărcătura, abuzul de mimică trebuie să fie excluse în activitatea jurnalistilui de la
TV.
Alte modalităţi de exprimare nonverbală, de mare importanţă pe micul ecran, sînt: gestica,
postura, şi proxemica. Gestica grupează mişcările trunchiului, ale extremităţilor, ale capului 3,
p. 22. Postura grupează acele manifestări ale atitudinii care îi apropie pe oameni de statui. Este
un fel de gestică încremenită, un număr de poziţii ale corpului care tradează trăsăturile unei
personalităţi. Se pot exprima, astfel, atitudinile de superioritate (printr-o privire “de sus”, cu şira
spinării hiperdreaptă, capul dat pe spate) sau complexele de inferioritate (privire în pămînt,
umerii adunaţi, şira spinării uşor încovoiată), atitudinile linguşitoare, denigratoare, oportuniste.
Proxemica grupează exprimările nonverbale care au în vedere “jocul distanţelor”, ştiinţa folosirii
spaţiului ca “spaţiu de joc” în relaţiile interumane. Se vorbeşte despre unii oameni că sînt “
apropiaţi”, despre alţii că “îi ţin la distanţă pe cei din jur“  3, p. 23.
În viaţa de zi cu zi, culorile joacă un rol deosebit de important: influenţează şi reprezintă;
depun mărturie în legătură cu felul de a fi al omului, exprimă sensuri. Pe ecran, culorile nu apar
pur şi suimplu. Ele împodobesc lucruri, fiinţe, apar în decor, în îmbrăcăminte, în buchete de flori.
Culorile au o influenţă mare asupra psihicului uman, influenţează nu doar dispoziţia actorului de
televiziune, ci şi spectatorul, care, la rîndul său, îşi creează imaginar modelele de a ieşi în public.
Atît în televiziune cît şi în viaţa de toate zilele este necesară armonizarea culorilor, a gesturilor şi
a obiceiurilor.
Comunicarea nonverbală implică, deci, utilizarea unei varietăţi de indicii pentru a transmite
informaţii. S-a constatat că există anumite caracteristici ale diferitelor emoţii şi că maniera de a
vorbi ar putea fi clasificată în raport cu anumiţi factori, precum intensitatea, înălţimea sunetului,
frecvenţei, ritmul, inflexiunile. Crainicii de televiziune, moderatorii diferitelor emisiuni, de cele
mai multe ori, utilizează gesturile deliberat, pentru a sprijini şi evidenţia ceea ce spun. Însă

9
uneori gesturile pe care le utilizează sînt inconştiente, făcute fără nici o intenţie din partea lor,
care “îi trădează”. Semnele, precum bătaia nervoasă din picior sau mîinile neastîmpărate, îi
comunică telespectatorului starea protagoniştilor emisiunilor tv, fără ca aceştia să-şi dea seama.
Vorbind despre relaţia imagine – cuvînt, primul impuls este de a afirma primatul absolut al
imaginii. Totuşi, oricît de multă imagine de la faţa locului ar conţine un subiect de actualităţi,
este greu de renunţat la cuvîntul sincron care precizează locul, data, natura, sensul, durata
evenimentelor filmate, contextul economico-politico-social în care se desfăşoară ele,
antecedentele şi urmările. Sar cuveni de menţionat aici existenţa prejudecăţii răspîndite că
“imaginea ” înseamnă doar ilustrarea cu film a textului rostit de un vorbitor, “film” care ascunde
chipul vorbitorului prin imagine în mişcare. De fapt, omul care vorbeşte sub privirea iscoditoare
a camerei, gîndul care se naşte sub privirile telespectatorului, uneori cu efort, alteori cu uşurinţă
şi strălucire, gîndul care ajunge viu, interesant, original, curajos, emis de un om a cărui faţă
concentrată o vede telespectatorul în prim-plan sau în gros-plan, reprezintă imagine, şi încă una
extrem de interesantă şi importantă.
Filmul mut a reuşit să structureze un limbaj al imaginii. Ca artă a filmului, imaginea s – a
putut dispensa de sunet; ajutată de montaj şi de efecte speciale, ea afirmă, neagă, povesteşte,
sugerează, induce stări.
Televiziunea, chiar dacă nu este presa filmată şi vorbită, ci un mod de comunicare mult mai
complex, demonstrează că cuvîntul s-a dovedit a fi un factor de primă importanţă pentru mesaj;
el precizează, dezvoltă, nuanţează sau detaliază sensurile imaginii, adăugîndu-i nu numai valoare
informaţională, ci şi propria sa putere de sugestie şi persuasiune. Deci, ca parte componentă a
comunicării de masă, imaginea cere sunet, mai ales, voce umană.
Respectiv, comunicarea nonverbală televizată înseamnă un act de dezvăluire, un contact cu
sine însuşi, o confruntare externă, precisă şi totală; totodată – o întîlnire ce telespectatorul.
 Comunicarea nonverbală se exprimă 80-90 % vizibil, prin intermediul televiziunii.
 Mesajul telvizat a fost întotdeauna o oglindă a realităţii, iar realitatea este necesar să fie
studiată la orişice oră a zilei.
 Importanţa imensă a comunicării nonverbale televizate derivă din faptul că reprezintă o
instituţie, o " uzină“ de produs imagini. Odată formate, imaginile joacă multiple funcţii
psihologice şi acţionale.
 Imaginea telvizată nonverbală “construieşte”, ea corespunde sau nu corespunde chipului
adevărat al celui ce doreşte să-şi transmită imaginea ”unui public mai mult sau mai puţin antrenat
în a deosebi adevărul de fals”.

10
  Mesajul nonverbal de telviziune este credibil: “ am văzut cu ochii mei...”- constituie un
argument pentru majoritatea telespectatorilor.
 Puterea şi eficacitatea mesajului nonverbal televizat vine din faptul că acesta rămîne
independent de auditoriu şi pretinde transmiterea unor mesaje importante în timp ce se vorbeşte.
 Interacţiunea mesajului verbal cu cel nonverbal formează o imagine completă, deseori
spectaculoasă.
 Decodificarea mesajului nonverbal telvizat, cît şi a celui verbal, este o problemă de
inteligenţă.
 Mesajele nonverbale televizate, în interacţiune cu mesajele verbale TV, informează,
formează şi delectează, manipulează. Se ştie, televiziunea utilizează uneori culorile pentru a
manipula. De ce unele studiouri de ştiri sînt decorate în albastru sau de ce mulţi politicieni poartă
cămăşi bleu? Deoarece albastrul dă senzaţia de linişte, calm, reverie, stimulează concentrarea,
seriozitatea, tendinţa spre evocare, îngăduinţă, nostalgie, distanţă, infinit şi meditaţii; se
caracterizează prin profunzimea trăirilor şi sentimentelor etc.
 Descifrarea secretelor limbajului imaginii a devenit astăzi un mod de adoptare a omului la
cerinţele societăţii moderne, o cale de acces către cunoaştere şi un instrument de lucru din ce în
ce mai necesar.
Comunicarea poate fi „verbală“, când informația este transmisă prin limbajul articulat (oral
sau scris), sau „nonverbală“, când nu folosim acest limbaj. Termenul de „comunicare
nonverbală“ are o sferă mai largă decât cel de „comportament nonverbal“, care desemnează
modificarea intenționată sau neintenționată a poziției corpului unei persoane în raport cu un
sistem de repere spațiale sau schimbarea poziției componentelor corporale ale acestuia (cap,
trunchi, membre etc.) în raport cu un sistem de axe rectangulare, în afara acțiunii directe a altor
persoane prin producerea sau limitarea forțată a mișcărilor corporale sau prin deplasarea în spațiu
a respectivelor persoane fără acordul acestora.
Ca și comunicarea verbală, comunicarea nonverbală poate fi modelată în termenii de
emițător, receptor, mesaj, canal de comunicare, efect, feedback și context al actelor de
comunicare. „Emițătorul“ este sursa mesajelor; „receptorul“ este destinatarul. „Mesajul“ are o
semnificație care este „codificată“ (tradusă într-un cod, într-un sistem de semne, adecvat
canalului de comunicare și receptorului) de către emițător și „decodificată“ (re-tradusă) de către
receptor.
Decodificarea mesajelor comunicării nonverbale trebuie să aibă în vedere contextul cultural,
informațiile culturale asociate unui act de comunicare. Unele culturi sunt înalt contextuale (se

11
acordă o importanță deosebită contextului în stabilirea sensului unei comunicări), altele sunt slab
contextuale. În culturile înalt contextuale, durata discuțiilor de prezentare a unei firme, de
exemplu, este mai mare decât în culturile slab contextuale. Când se stabilesc întâlniri de afaceri,
trebuie să se aibă în vedere acest element al cronemicii, al comunicării nonverbale prin
intermediul perceperii și utilizării timpului (a se vedea subcapitolul rezervat cronemicii). Sunt
înalt contextuale culturile chineză, coreeană, japoneză și slab contextuale culturile nord-
americană, din Australia și din Europa de Nord – după cum s-a constatat în unele cercetări.
În culturile slab contextuale un gest rămâne un gest, semnificația lui este luată în considerare
fără a fi ajustată după împrejurări. Acest lucru se va vedea foarte clar când vom discuta despre
tabuul atingerilor (contactul cutanat). Apreciem că, în ceea ce ne privește, ca români, aparținem
unei culturi mediu contextuale, ca și grecii, spaniolii sau italienii. Totuși, să luăm aminte la
semnalele nonverbale, să fim atenți cum le decodificăm și, totodată, să ne controlăm cât mai bine
gesturile, postura, expresiile faciale etc., dacă dorim să dobândim o competență de comunicare
nonverbală.
După S. Chelcea, “Într-o comunicare nonverbală funcția de codificare este realizată prin
contracția voluntară a mușchilor scheletici și faciali, schimbarea tonului și ritmul vorbirii,
utilizarea spațiului și timpului, a unor artefacte etc.”. Transmiterea unui mesaj se poate face prin
intermediul mai multor canale. Există patru canale prin care se poate comunica nonverbal și
anume: vizual, auditiv, tactil și olfactiv. Se pune problema dacă există sau sunt folosite numai
aceste patru canale deoarece capacitatea unei persoane de a recepta și emite semnale scoate la
iveală un număr de unsprezece canale și anume: “tactila, termica, vizuala, auditiva, vibratorie,
proprioceptiva, ortostatica și de echilibru, gustative, olfactiva, introceptiva, dureroasa”.
Același autor propune largirea ariei de canale prin care un individ poate primii sau transmite
semnale, am putea sa luam in vedere si “comunicarea termica, dolorifica sau vibratorie”. Spre
exemplu la persoanele care sufera de lipsa auzului au sensibilitatea vibratorie foarte dezvoltata,
unii dintre ei danseaza simtind ritmul muzicii prin podea. Septimiu Chelcea noteaza limitele
acestei afirmatii si faptul ca nu exista cercetari pe aceasta tema, dar pe viitor cred ca este de luat
in considerare acest fapt si confirmat sau infirmat prin cercetare stiintifica. Pentru a transmite un
mesaj ne putem folosi de unul sau mai multe canale, de exemplu pentru a saluta un cunoscut pe
strada este de ajuns un gest al mainii, pe cand un barbat pentru a-i transmite unei femei mesajul
ca o place se foloseste de canale multiple. In esenta putem afirma faptul ca atunci cand avem de
transmis mesaje mai complexe, folosim mai multe canale.

12
 Dupa cum am mai precizat pentru a comunica nonverbal folosim semnele si semnalele. Unii
autori fac diferente intre aceste concepte, iar altii le folosesc intersanjabil. Edward O. Wilson,
spre exemplu defineste semnalele ca fiind “orice comportament ce comunica informatie de la un
individ la altul, indiferent daca el serveste si alte functii”. Există multe alte definiții și dispute pe
tema definirii conceptelor de semn și semnal, dar în continuarea lucrării menționez că acești doi
termeni vor fi folosiți intersanjabil, demers preluat de la profesorul Septimiu Chelcea.
Din perspectiva lui Peter Collet, semnalul reprezintă un indicator comportamental care
trebuie să aibă patru caracteristici și anume: “ trebuie să fie un tip de activitate, acțiunea trebuie
să transmită un lucru care nu este direct observabil, numai acțiunile care transmit informatii
despre o persoana, actiunea trebuie sa fie observata- un factor care decide daca actiunea va fi
observata sau nu este dimensiunea ei – semnificația actiunii trebuie sa fie recunoscuta- trebuie sa
si recunoastem ce ne comunica postura sau expresia respectiva despre persoana din fata noastra”.
Autorul precizează faptul ca indicatorii comportamentali au proprietatea de a se amplifica
sau estompa. Este precizat faptul ca in cazul situatiilor de dominanta sau de curtare exista un
inalt nivel de concurenta intre indivizi, iar indicatorii comportamentali se amplifica.
Semnalele sunt clasificate în două categorii și anume discrete sau digitale și gradate sau
analogice. Semnalele digitale se mai numesc și semnale off-or-on, ele reprezentând
“prezența/absența, da/nu” (S. Chelcea, 2005,17), in timp ce semnalele analogice sunt acelea care
sunt definite prin intensitate. Ca sa dam un exemplu, putem afirma ca in momentul intalnirii cu
un prieten dam mana cu el, acesta este un semnal digital, durata strangerii mainii sau intensitatea
cu care o facem este un semnal analogic. Daca aceste tipuri de semnale sunt combinate rezulta
“semnalele compozite”, care sunt diferite de semnificatia fiecarui semnal in parte. O alta
caracteristica a semnalelor este congruenta si incongruenta. Acestea se refera la concordanta
dintre mesajele transmise verbal si nonverbal. Spre exemplu daca un student a luat o nota mica la
un examen si exclama “Ce bine ca am luat 6”, dar colturile gurii sunt lasate in jos atunci este
vorba de o incongruenta intre mesajul transmis verbal si cel transmis nonverbal.
Congruenta/incongruenta poate fi analizata si din perspectiva contextului social si al
“caracteristicilor psiho-socio-demografice” ale individului. Spre exmplu nu poti sa te duci
imbracat in trening la un interviu de angajare. Mai sunt identificate “metasemnalele” numite si
“semnale despre alte semnale”, care schimba intelesul lor si semnalele “supranormale”, ambele
tipuri fiind distinct analizate in cadrul comunicarii nonverbale.

13
 G. Jones (1998, 336) sustine ca limbajul corpului este transmis prin miscari ale corpului, dar
si prin pozitia fizica pe care o are emitatorul fata de receptor. El precizeaza faptul ca putem
transmite o multitudine de informatii pe cale nonverbala, dar le transmitem doar in masura in
care emitatorul este interesat de receptor si in functie de statulul receptorului in functie de
statutul emitatorului. Emitatorul care se percepe pe sine ca avand un statut mai ridicat decat
receptorul este mai relaxat decat decat cei care se vad ca avand un statut mai scazut. Autorul
identifica anumite comportamente nonverbale care evidentieaza faptul ca o persona este relaxata,
de exemplu 'mentinerea bratelor in pozitii asimetrice, libere; pozitia rezemata de scaun; lipsa
nervozitatii sau a nelinistii'.
Dupa cum am mai precizat exista doua cai prin care se pot transmite informatii despre
propria persoana, Erving Goffman (apud G.Jderu, 2004, 36) identificand surse oficiale prin care
de regula se transmit informatii pe cale verbala si surse neoficiale care transmit informatii cu
ajutorul 'vehiculelor purtatoare de semne' (sign vehicles), acestea fiind formate din
comportamente care in general sunt involuntare. Autorul considera ca actorii sociali prin
impartasirea de informatii atat pe cale verbala cat si cu ajutorul 'vehiculelor purtatoare de semne'
definesc situatia interactiunii. Astfel sunt diferentiate doua dimensiuni ale comunicarii: ceea ce
da si ceea ce transmite actorul social. In acest mod se creaza o reciprocitate a transmiterii
informatiei intre indivizii care interactioneaza. In majoritatea situatiilor acest schimb de
informatii se realizeaza cu ajutorul 'vehiculelor purtatoare de semne'. De aceea putem trage
concluzia ca comunicarea nonverbala este o componenta importanta iin cadrul interactiunilor
sociale. Axandu-ne numai pe teoria dramaturgica putem afirma faptul ca ea, comunicarea
nonverbala, este o dimensiune a managementului impresiei.
In lucrarea sa, “Comunicarea nonverbala: gesturile si postura”, Septimiu Chelcea (2005,19)
clasifica tipurile de comunicare dupa criteriul canalului de transmitere al informatiilor. Astfel
identifica patru tipuri de comunicare si anume: “(1) visual ( somatotipurile, prezenta fizica,
expresia faciala, postura, gesturile, distanta spatiala, artefactele); (2) auditiv (vocalica sau
paralimbajul); (3) tactil (contactul cutanat, atingerile); (4)olfactiv (mirosul)”.
Semnalele paralingvistice sunt si ele de o importanta majora, ele putand sa confirme sau sa
infirme starea de spirit pe care doreste sa o afiseze un individ. Ca semnale paralingvistice putem
sa amintim inaltimea sunetelor, amplitudinea lor, variatia inaltimii, pauzele in vorbire si fluenta.
In mod constient sau inconstient ascultatorii decodifica semnalele paralingvistice pentru a se
asigura daca acorda sau nu incredere celor spuse de vorbitor. In ceea ce priveste serviciile
acordate de distribuitori, pentru a crea o perceptie de credibilitate si amicitie trebuie sa

14
foloseasca in vorbire pauzele moderate, inaltimea sunetelor joasa si mai putine inflexiuni. Cei
care folosesc inaltimi ale sunetelor inalte, intensitate vocala inalta si mai multe inflexiuni creaza
o perceptie de competenta, dar vor reduce automat din perceptia de prietenie.
Comunicarea nonverbala a fost o preocupare încă din antichitate, regăsim analizate tipuri de
comunicare nonverbala atat la greci cat si la romani. Marcus Fabius Quintilianus, cunoscut ca
primul profesor de retorica are in compendiumul sau “Institutio oratoria” un volum despre voce
si gesturi. In secolul al XVII-lea se poate observa un avant pe care il iau studiile despre gesturi.
Putem aminti lucrari ca “Chironomia” a lui John Bulwer in 1644 sau “Arte de Ceni” a lui
Giovanni Bonifacio din 1616. Acestia nu ii putem numi decat precursori, teoreticienii si
cercetatorii aparand mult mai tarziu. Este unanim acceptat ca primul care a initiat o cercetare in
ceea ce priveste comunicarea nonverbala a fost Charles R. Darwin. In lucrarea sa “Expression of
Emotions in Man and Animals” aparuta in 1872, Charles R. Darwin studiaza expresia emotiilor
atat la oameni cat si la animale.
Prin aceasta lucrare autorul putem spune ca pune bazele unei viitoare metodologii a
cercetarii comunicarii nonverbale, el folosindu-se in studiile sale de metoda comparativa.
Premisele cercetarilor sale au fost demonstrarea faptului ca emotiile sunt exprimate la fel
indiferent de cultura de care apartine un individ si mai ales faptul ca pentru exprimarea acestor
emotii sunt folosite si semne si gesturi. Pentru psihologia sociala, dar mai ales pentru studiul
comunicarii nonverbale, aceasta lucrare este foarte importanta, ea fiind prima care studiaza
amanuntit gesturile, dar si emotiile umane. Desi Charles R. Darwin si-a publicat studiul in 1872
conceptul de “comunicare nonverbala” apare pentru prima data in 1956 in titlul cartii lui Jurgen
Ruesch si Weldon Kees, “Nonverbal Comunication: Notes on the Visual Perception of Human
Relations”. Printre fondatori trebuie sa-i amintim si pe Edward T. Hall si Ray L. Birdwhistell.
Anii 60 sunt caracterizati de Mark Knapp si Judith A. Hall asa numita “explozie nucleara” in
ceea ce priveste cercetarea comunicarii nonverbale. In final, putem afirma ca dupa anii 80 s-au
publicat un numar considerabil de cercetari si lucrari teoretice, domeniul comunicarii nonverbale
avansand foarte mult de la precursorii antici si pioneratul lui Charles R. Darwin .
Pentru inceput trebuie sa precizam faptul ca nu exista numai o definitie a comunicarii
nonverbale, ci o multitudine de definitii.
Septimiu Chelcea defineste in lucrarea sa “Comunicarea nonverbala: gesturile si postura”,
comunicarea nonverbala ca fiind “interactiunea umana bazata pe transmiterea de semnale prin
prezenta fizica si/sau prin comportamentele indivizilor intr-o situatie socio-culturala
determinanta”. Autorul precizeaza ca prin definitia data exclude trei tipuri de comunicare si

15
anume: “comunicarea om-masina, comunicarea om-animale, comunicarea infraumana”, dar
scoate in evidenta un lucru foarte important pentru psihologia sociala, interactiunea. De aceea
putem afirma faptul ca definitia oferita de Septimiu Chelcea este o definitie data dintr-o
perspectiva psihosociologica. Am tinut sa mentionez acest lucru deoarece in functie de domeniul
prin prisma caruia a fost analizata comunicarea nonverbala, au fost date definitii din punctul de
vedere al psihologilor sociali, antropologilor, sociologilor, lista putand continua.
Dar Septimiu Chelcea, formulează și cinci axiome ale comunicării nonverbale după cum
urmează:
1. comunicarea nonverbala este filogenetic si ontogenetic primordiala;
2. în relațiile interpersonale directe, este imposibil să nu comunicăm nonverbal;
3. comunicarea nonverbală reprezintă un element în sistemul comunicării umane și nu
trebuie analizata independent de comunicarea verbala;
4. comunicarea nonverbala se realizeaza într-un sistem de semne și semnale (discrete și
analogice), de coduri și de canale de transmitere a informatiei si trebuie analizata ca
atare, nu fiecare element separat;
5. în comunicarea nonverbală, semnificația semnelor transmise prin multiple canale trebuie
stabilită în termeni probabilităților și în funcție de contextul socio-cultural concret”.
În Enciclopedie de Psihosociologie, Loredana Ivan definește conceptul de comunicare
nonverbală ca fiind “modalitatea prin care oamenii comunică intenționat sau neintenționat, fără a
uza de limbaj și derivatele sale (scrisul, limbajul surdo-mut).
Comunicarea nonverbala uzeaza de trei suporturi: corpul, mișcările și calitățile sale fizice,
artefactele asociate corpului: haine, accesorii, tatuaje și dispunerea spatiala a corpului (distanțele
sociale și delimitarea teritoriului). Totalitatea componentelor nonverbale vin să dea o nota
definitorie comunicarii. Mesajele transmise nonverbal sunt realizate concomitent cu cele
transmise verbal.
O abordare mai inedita a comportamentului nonverbal este cea a lui Erving Goffman și a
sociologiei dramaturgice. “Sociologia dramaturgica, este in fapt, o sociologie a
comportamentului nonverbal, accentul cazand pe analiza mizelor sociale ale prezentarii sinelui in
viața de zi cu zi”. În abordarea dramaturgică comportamentul nonverbal este un canal prin care
persoana se transmite celorlalti. Sociologia dramaturgica pune cel mai bine in evidenta faptul ca
comportamentul nonverbal are intodeauna o miza sociala, aceea de a-i face pe indivizi sa se
descopere in fata celorlalti, el ajutandu-te sa fi ceea ce-ti doresti in fata celorlalti sau sa te dea de
gol, aratandu-ti intentiile ascunse. Un alt atuu al abordarii dramaturgice este acela ca “da seama

16
de modul in care comportamentele nonverbale contribuie la construirea ordinii sociale
cotidiene”.
Erving Goffman face diferenta intre ceea ce un actor social transmite prin “canalul vizibil”
adica verbal si ce este transmis prin “canalul invizibil'. Cele din urma sunt mesaje asupra carora
individul nu are un control foarte mare. Ca exemplu putem da expresiile faciale, modul in care se
misca, imbracamintea, etc. Ele sunt “componente scenice” ale “managementului impresiei'.
Transmiterea de informatii catre public si invers se face prin “vehicule purtatoare de semne'.
Vehiculele purtatoare de semne sunt in general modul prin care se transmit informatii cu ajutorul
canalului invizibil.
La fel și Miles L. Patterson afirma despre comunicarea nonverbala: “in general, se refera la
transmiterea de informatii si influentarea prin reactiile fizice si comportamentale ale indivizilor”.
În această definiție putem identifica două dimensiuni din prisma cărora este definită comunicarea
nonverbală și anume: “transmiterea” și “influențarea”. Astfel, Septimiu Chelcea face o
observație cu privire la această definiție și anume faptul că nu este precizat dacă influențarea și
transmiterea de informații are loc “într-un cadru cultural și social concret”.
Iar G. Jones definește comunicarea nonverbală ca fiind transmiterea mesajelor printr-un alt
mijloc decât scrisul sau vorbitul. El consideră că cele mai importante modalități de transmitere a
informațiilor pe cale nonverbală sunt manipularea obiectelor și limbajul corpului. Când vorbește
de manipularea obiectelor se refera la recuzita, costume si artefacte. El aminteste un studiu care a
scos in evidenta faptul ca studentii se simt mult mai bine in birourile profesorilor lor atunci cand
acestea sunt decorate, exista flori si sunt ordonate, dar mai ales daca biroul este asezat la perete si
nu intre provesor si student.
Același autor sustine ca vestimentatia este o componenta importanta a comunicarii
nonverbale. Vestimentatia poate avea efect asupra stimei de sine. A fost facut un experiment in
acest sens in care un grup de studenti au fost trimisi la un interviu de angajare in hainele pe care
le poarta in fiecare zi si un alt grup de studenti carora li s-a impus sa se imbrace formal. Cei care
au participat la interviu in haine formale au relatat ca au facut o impresie mai buna
intervievatorilor decat cei care au fost in haine obisnuite. O alta cerecetare a aratat ca femeile
care se imbraca intr-un stil mai masculin au sanse mai mari sa obtina posturi de conducere.

17
 1.2. Funcții ale comunicării nonverbale
Comunicarea nonverbala are 6 funcții comune care servesc în relațiile personale,
și anume:
1. Gestionarea conversațiilor:
 Initierea unei conversatii – functiile relevante sunt proxemica, aspectul personal si
contactul ochilor.
 Intretinerea conversatiei – pe langa gesturi si contactul vizual, conversatia este intretinuta
si de variatiile tonului vocii
 Sfarsitul unei conversatii – schimbari in comportamentul ochilor si postura anunta ca vrei
sa parasesti conversatia. Acest comportament se numeste pozitionarea la stanga
2. Exprimarea emotiilor – cele mai expresive canale nonverbale pentru exprimare emotiilor
sunt expresiile faciale si comportamentul vocii.
 Exprimarea faciala a emotiilor – cei mai multi dintre noi ne purtam emotiile pe fetele
noastre
 Exprimarea vocala a emotiilor – vocea este, de asemenea, foarte expresiva. Aceasta
exprima, in special, emotiile furiei, ale surprinderii, ale fericirii, ale fricii, ale
dezgustului si ale plictiselii. Oamenii vorbesc mult mai repede atunci cand sunt
speriati, putin mai repede decat normal cand sunt infuriati, mai incet decat normal
cand sunt tristi si foarte incet cand sunt dezgustati.
3. Mentinerea relatiilor – ține de:
 Atractie si afiliere
 Putere si dominare
 Excitare si relaxare
4. Formarea impresiilor - Impresiile se formează în funcție de cum arată oamenii, cum sună
vocea lor, cum se comporta. Impresiile noastre sunt influentate si de ce spun oamenii, dar
si de comportamentul lor nonverbal.
5. Influențarea altora – Comunicarea nonverbala poate fi persuasiva atunci cand este
acceptata ca parte a strategiei, incluzand dobandirea credibilitatii si maximizarea atractiei.
 Dobandirea credibilitatii – se poate realiza prin vorbitul tare, clar, expresiv, fluent
 Maximizarea atractiei – de exemplu, daca la TV apare o persoana atractiva facand
reclama unui produs sau utilizandu-l, cel care priveste reclama este mult mai convins sa cumpere
acel produs.

18
 6. Concealing information – Functia finala a comunicarii nonverbale este aceea de a ajuta
oamenii sa ascunda informatii. De exemplu, oamenii care mint pentru a beneficia de anumite
lucruri, sau pt a-i proteja pe altii.
Astfel, oamenii se prefac ca sunt fericiti cand primesc un cadou, chiar daca de fapt nu le
place. Un indicator in acest sens este zambetul. Oamenii zambesc intr-un fel cand sunt fericiti si
diferit cand mint. S-a demonstrat si ca tonul vocii este mai ridicat atunci cand mintim, decat
atunci cand spunem adevarul. Si comportamentul kinezic ne da de gol: cand mintim gesticulam
foarte mult, miscam mainile, degetele etc. Deci, atunci cand mintim, corpul este greu de
controlat.

c o n c o rd a n ta c u a c e a s ta ;
o m im ic a In
a n u n ta o v e s te tris ta a re
l u c r u , c in e v a c a r e
In tim p c e fa c e a c e s t
s p u n e o g lu m a z ā m b e s te
In v a ta rii; c in e v a c a re
s p o ririi m o tiv a tie i
c o n s id e ra b il a s u p ra
fe ric it c u u n im p a c t
e l e p o t f i c o m p l e t a te - c o m u n ic a re a n o n v e rb a la a re m e n ire a d e a
n u d o a r a c c e n tu a te , c i, o a c c e n tu a p e c e a v e rb a la ; a stfe l,
p ro fe s o ru l p o a te In ta ri p rin a n u m ite
m e s a ju lu i v e rb a l p o t fi
a n u m ite p a rti a le
d id a c tic la p ro p riu ; e le m e n te d e m im ic a s a u d e g e s tic a
p re z e n ta t d e c a d ru l im p o rta n ta u n e i a n u m ite p a rti d in m e s a j d in
In a l d o ile a c a z , c e e a c e tra n s m ite , In tim p u l o re lo r,
a u d ia t a p o i d e e le v i s i,
m a te ria l In re g is tra t s i
e le v ilo r ;
s a n e I n c h i p u im a c e l a s i
v e rb a la ; în a c e s t m o d ,
P rin c ip a le le fu n c ții în u n e i a fi r m a ti i.
c o m u n ic a re a n o n -
tra n s m is p e c a le
s a c o m p le te z e m e s a ju l a fl a t In « s p a t e le "
n o n v e rb a la p o a te v e rb a lă r e a l u n In d e m n
- c o m u n ic a re a
id e n ti fi c e In ti m p
- c o m u n ic a r e a n o n v e r b a la p o a te , In m o d d e lib e r a t, c o m u n ic a r ii s a
s a c o n tra z ic a a n u m ite a s p e c te a le c o m u n ic a rii r e c e p t o r u lu i
v e rb a le ; a tu n c i c ā n d , s p re e x e m p lu , tre b u ie s a p o s ib ilit a t e a
e fe c tu a m o c ritic a , u n z ā m b e t c a re c o n tra v in e
a s p e c tu lu i n e g a tiv a l m e s a ju lu i v e r b a liz a t p o a te s a v e r b a le , d ā n d
in s ta u re z e o a tm o s fe ra p o z itiv a s i re la x a n ta , c a re c o m u n ic a r ii
s a fa c a - a p a re n t p a ra d o x a l - c ritic a m a i e fic ie n ta I n t e le s u l
In u rm a rire a s c o p u rilo r a c e s te ia p riv in d s c h im b a ri
c o m p o r ta m e n ta le la n iv e lu l p e r s o a n e i m u s tra te ; r e a c t u a liz e a z a
re p e ta sa u
n o n v e r b a la
- c o m u n ic a r e a

Unul dintre teoreticienii cei mai importanti ai comunicarii nonverbale, Paul Ekman
(1965) formuleaza cinci functii ale comunicarii nonverbale si anume: (1) repetarea; (2)
substituirea; (3) completarea; (4) accentuarea/moderarea; (5) contrazicerea.
Repetarea se refera la concordanta dintre mesajele transmise nonverbal si cele transmise
verbal, spre exemplu cand nu suntem de acord cu o persoana nu negam numai prin rostirea “nu-
ului” ci si dam din cap in stanga si in dreapta. Opusul acesteia este functia de contrazicere care se
refera la discordanta dintre mesajele transmise verbal si nonverbal, de exemplu cand spunem ca
suntem bucurosi dar in loc sa radem afisam o fata posomorata. Functia de completare se refera la

19
faptul ca intodeauna comunicarea nonverbala vine sa completeze mesajele pe care un individ le
transmite intr-o interactiune sociala. Accentuarea sau moderarea reprezinta acea functie cu
ajutorul careaia amplificam mesajul transmis verbal sau il diminuam. Un exemplu de accentuare
a mesajului ar fi acela de ridicare a degetului aratator, in cazul in care o mama isi cearta sau
mustreaza copilul. Functia de substituire ne da de inteles faptul ca acea persoana este bucuroasa
fara a trebui sa intram in vorba cu ea sau nici macar nu trebuie sa o cunoastem pentru a afirma
acest lucru.
Functiile comunicarii nonverbale sunt foarte importante deoarece ele ne transmit
motivatiile pentru care oamenii se angajeaza in interactiuni cu semenii lor.
Exista numeroase clasificari ale comunicarii nonverbale care au ca si criterii de
clasificare canalele de comunicare, sursa, semnele. In continuarea lucrarii voi prezenta cele mai
importante dintre aceste clasificarii.
In lucrarea sa “Cartea gesturilor”, Peter Collett (2005, 8) face o clasificare a gesturilor. El
analizeaza “gesturile care ne tradeaza, gesturile din arena politica, salutul, gesturile regale,
gesturi cu tenta sexuala, gesturi imprumutate de la straini, gesturi ale fumatorilor”. El analizeaza
gesturile prin intermediul indicatorilor comportamentali. Peter Collett (2005, 17-31) clasifica
indicatorii comportamentali in: microindicatori, indicatori mascati, indicatori autentici, indicatori
comportamentali falsi, indicatori tip semnatura, indicatori transpusi in alte contexte, indicatori cu
caracter de predictie si indicatori care ne dau de gol. El analizeaza gesturile din perspectiva
acestor indicatori.
Microindicatorii apar atunci cand cineva incearca sa ascunda un anumit lucru, iar prin
acest tip de semnale scoate la iveala adevarul fara sa-si dea seama. De aceea aceste semne sunt
adresate numai anumitor persoane care le pot intelege. Spre exemplu elevii care copiaza isi
dezvolta un anumit limbaj nonverbal pe care numai ei il pot intelege. Pentru ca aceste semnale sa
nu fie observate de oricine sunt reduse la minimun si este folosita ca paravan o actiune care nu
trezeste celorlalti suspiciuni. In general aceste microsemnale scot la suprafata emotii pe care nu
ne dorim sa le afisam. Aceste semnale au doua caracteristici importante viteza si scurta durata.
(16-18).
Indicatorii mascati “functioneaza tainic, pretinzand a fi altceva decat sunt in realitate”.
De exemplu o persoana care minte este foarte posibil ca sa-si treaca mana pe la gura ca si cum s-
ar sterge de praf. Este foarte greu ca sa decodificam aceste gesturi pentru ca ele in principiu ar
vorbii despre altceva.

20
 Indicatorii autentici “arata ce se intampla in realitate in mintea oamenilor” ( 2005, 20-21).
Ei scot la suprafata lucruri pe care o persoana ar dori sa nu le impartaseasca. Autorul vorbeste de
un anumit tip de semnale ce nu sunt de fapt indicatori comportamentali, dar care seamana cu
acestia si prin ei s-ar transmite adevaratele intentii ale unei persoane. Acestea se numesc
“semnale false”. Autorul da ca exemplu inrosirea fetei sau dilatarea pupilelor. El spune ca
indicatorii care apar fara ca persoana respectiva sa aiba vreo intentie in a-i releva sunt in general
indicatori autentici. Sunt date ca exemplu inrosirea fetei, dilatarea pupilelor etc.
Indicatorii comportamentali falsi sunt aceia care par sa arate un lucru despre o persoana,
dar in realitate nu o fac. Acest lucru, argumenteaza autorul, se poate intampla din doua motive:
“persoana se preface, emitand un indicator comportamental fals si pentru ca un indicator
comportamental nu este o certitudine” (2005, 21-23). Acest lucru se intampla atunci cand o
persoana incearca sa induca in eroare pe ceilalti. Peter Collett ii numeste pe acestia “indicatori
comportamentali contrafacuti”. Acest tip de indicatori apar atunci cand o persoana incearca sa
“simuleze un indicator comportamental fara sa aiba atributul sau starea psihologica asociate de
obicei cu acesta.”
Indicatorii de tip semnatura sunt acei indicatori care reprezinta o singura persoana, sunt
ca un fel de “marca”. În general ei nu sunt unici si nici nu apartin unei singure persoane, dar
sunt asociati frecvent si puternic cu o persoana si par sa apartina acesteia. Indicatorii de acest tip
pot fi reprezentati de orice gest, pe care o persoana il face, cu conditia sa il faca frecvent. Sunt
acele gesturi cu ajutorul carora poti recunoaste o persoana dintr-o mie. Petter Collett mai
vorbeste si de indicatori uzuali caracterizati prin gesturi uzuale care sunt folosite de majoritatea
oamenilor si de indicatori locali “care apartin unei anumite zone”.
Indicatorii care ne induc in eroare sunt gesturi care sunt “legate de ceea ce se petrece in
momentul respectiv sunt indicatori legati de timp”Sunt identificate doua tipuri de astfel de
gesturi si anume “trasaturi de durata ale persoanei” si “starea ei actuala”. In aceste categorii intra
si ticurile sau fobiile. Un indicator cu caracter predictiv ne spune ce va urma sa faca un individ.
Acesti indicatori nu sunt intodeauna constientizati de cei care le fac . Peter Collett subliniaza
faptul ca avem o capacitate foarte mare pentru a detecta aceste semnale. De exemplu cand vrem
sa intrerupem discutia cu o persoana nu o facem brusc, ci inainte de a pleca emitem niste
semnale cum ca acest lucru se va intampla, prin gesturi, miscari ale corpului etc. (P. Collett,
2005,28). Acestia sunt indicatorii care sunt folositi de Peter Collett pentru lucrarea sa. Mai sunt
prezentati si analizati si indicatori ai domiatiei, ai supunerii, care apar in conversatii sau si
minciunii, ori ai anxietatii.

21
O prima clasificare ar fi cea a lui Paul Ekman si Wallace Friesen prezentata de Septimiu Chelcea
(2005, 35). Autorii identifica cinci tipuri de comportamente nonverbale si anume: (1) embleme;
(2) ilustratori; (3)reglatori; (4) expresii faciale; (5) adaptori.Emblemele sunt acele gesturi care
substituie cuvintele de exemplu limbajul surdo-mutilor. “In comunicarea nonverbala, emblemele
subliniaza si dubleaza cuvintele.” Ele pot fi folosite pentru a inlocui comunicarea verbala cand
aceasta nu este posibila sau cand nu sunt conditii optime ca aceasta sa se desfasoare. Spre
exemplu intr-un autobuz aglomerat in care este galagie, cand vedem o persoana cunoscuta mai
departe de noi si nu putem comunica verbal cu ea datorita zgomotului apelam la gesturi
emblema, cum ar fi datul din mana pentru a saluta . Paul Ekman a clasificat gesturile emblema in
doua categorii dupa “identitatea dintre forma gestului si forma obiectului desemnat” astfel:
“embleme referentiale, codificate iconic si embleme conventionale”. Este destul de dificil de
facut o diferentiere intre ele doua. Un alt exemplu de gest emblema este ridicarea degetului mare,
gest ce reprezinta OK. Trebuie sa mentionam faptul ca gesturile emblema sunt simboluri a caror
semnificatie este cunoscuta de indivizii care apartin de acelasi grup, dar sunt si gesturi cunoscute
de intreaga lume, cum este gestul OK, exemplificat mai sus. Paul Ekman afirma ca nu exista un
numar fix de gesturi emblema, ci ca numarul de embleme este diferit in functie de cultura.
Ilustratorii sunt “elemente nonverbale ce insotesc si completeaza mesajul verbal”. Ca sa
dam un exemplu, un gest illustrator este: in momentul in care cineva ne intreaba cum sa ajunga
intr-un loc noi ii spunem verbal, dar in acelasi timp ii si aratam cu mana in directia respectiva. In
momentul in care ne folosim de gesturi de tip ilustrator nu suntem in totalitate constienti de ceea
ce facem. Ei au o functie foarte importanta, fiind acele gesturi care fac conexiunea intre
comunicarea de tip verbal si cea de tip nonverbal. U.Hadar face o clasificare, identificand astfel
ilustratori care “ sunt legati de ritmul vorbirii si ilustratori legati de continutul vorbirii”. Paul
Ekman si Wallace V. Friesen au clasificat ilustratorii facuti cu ajutorul mainilor in opt categorii:
“bastoane, ideografe, miscari deictice, miscari spatiale, miscari ritmice, kinetografe, pictografe,
sublinierile”. Expresiile faciale transmit indivizilor starile noastre afective. Ele sunt acelea care
pot crea neconcordante intre comunicarea verbala si cea nonverbala. Ne pot trada atunci cand
incercam sa transmitem un tip de informatie pe cale verbala care este in oponenta cu starea
noastra emotional.
“Reglatorii mentin si controleaza interactiunea cu interlocutorii”. Ei sunt cei care asigura
feed-back-ul intr-o conversatie si sunt cultural determinati. Spre exemplu in timpul unei
conversatii dam din cap, gest care ii transmite partnerului nostru “sunt de acord”. Adaptorii sunt

22
“gesturi stereotipe care le realizam in spatii private sau publice, in conditiile de concentrare sau
tensiune psihica” (S. Chelcea, 2005, 134-135).
Dorim sa amintim aici o tipologie a gesturilor realizata de R. M. Krauss, Y. Chen si P.
Chawla. Ei clasifica gesturile in adaptori, gesturi simbolice si gesturi conversationale, ultimele
dintre ele impartindu-se in miscari motor (motor mouvements) si miscari lexicale (lexical
mouvements). Adaptorii sunt acele miscari care tind sa fie considerate gesturi. Ei sunt prezentati
de acele miscari care manipuleaza obiecte sau persoane, de exemplu jucatul cu pixul sau fusta,
scarpinatul, frecatul mainilor etc. Ei sunt considerati ca fiind gesturi intentionate si cu un grad
ridicat de sens, dar pot constituii temelia unor presupuneri cu referire la cel ce le produce. Spre
exemplu cu ajutorul lor putem afirma ca cel care vorbeste este nervos, plictisit etc. S-a afirmat ca
acest tip de gesturi pot scoate la iveala ganduri si sentimente inconstiente. Gesturile simbolice
sunt acelea care au semnificatie conventionala si o anumita configuratie a miscarii. Aici putem
aminti gestul de O.K, salutul cu mana etc. in opozitie cu adaptorii aceste gesturi sunt folosite
intentionat si au o functie comunicativa. Acest tip de gesturi sunt in mare parte determinate
cultural. De asemenea anumite grupuri pot avea gesturi simbolice care pot sa nu fie intelese de
cei din afara grupului. Gesturile simbolice pot fi folosite si in lipsa comunicarii verbale pentru a
transmite fara cuvinte un lucru sau pentru a intarii ceva spus. Gesturile conversationale sunt
miscari ale mainilor care insotesc vorbirea si sunt in concordanta cu discursul in care apar. Ele
nu au loc in absenta vorbirii si sunt realizate doar de persoana care vorbeste. Autorii
diferentieaza doua tipuri de gesturi conversationale care difera intre ele ca forma si ca functie.
Astfel avem miscari motor si miscari lexicale. Primele dintre ele sunt considerate a fi miscari
simple, repetitive, ritmice care au o relatie evidenta cu continutul semantic al discursului.
Miscarile lexicale constau in ”miscari ale mainilor care variaza considerabil in lungime, sunt
nonrepetitive, complexe si care isi schimba continuu forma si pentru un observator naiv par a fi
relationate cu contextul semantic al discursului”.
Din perspectiva dramaturgica comportamentele nonverbale se impart in opt categorii: '(1)
comportamente nonverbale percepute ca autentice atat de performer, cat si de catre audienta si
adaptate situatiei de interactiune; (2) comportamente nonverbale percepute ca autentice de catre
performer, dar neautentice de catre audienta si adaptate situatiei de interactiune; (3)
comportamente nonverbale percepute neautentice de catre performer si autentice de catre
audienta si adaptate situatiei de interactiune; (4) comportamente percepute ca neautentice atat de
catre performer cat si de catre audienta si adaptate situatiei de interactiune; (5) comportamente
nonverbale percepute ca autentice atat de catre performer, cat si de catre audienta, dar neadaptate

23
situatiei de interactiune; (6) comportamente nonverbale percepute atat de catre performer, cit si
de catre audienta ca fiind neautentice si neadaptate situatiei de interactiune; (7) comportamente
nonverbale percepute neautentice de catre performer, dar neutentice si de catre audienta si
neadaptate situatiei de interactiune; (8) comportamente percepute autentice de catre performer si
neautentice de catre audienta si neadaptate situatiei de interactiune' (E. Goffman apud G. Jderu,
2004, 49-50). Aceasta clasificare este realizata prin combinarea termenilor de
autenticitate/cinism si adaptare/neadaptare.
O alta clasificare a gesturilor este cea propusa de Desmond Morris. El clasifica gesturile
in sase categorii si anume: “(a) expresive; (b) mimate; (c) schematice; (d) simbolice; (e) tehnice;
(f) codificate”. Gesturile expresive au o functie comunicativa, in esenta fiind acele gesturi care
exprima emotiile. Ele sunt determinate cultural.
Gesturile mimate reprezinta acele gesturi in care “emitatorul incearca sa imite cat mai
exact o persoana, un obiect sau o actiune”. Exista patru categorii de gesturi mimate , dupa cum
urmeaza: “(1) mimetismul social, (2) mimetismul teatral, (3) mimare partiala, (4) mimare in gol
sau in absenta relationarii cu un obiect “ (2005,135-136).
Gesturile schematice sunt prescurtari ale gesturilor mimate. Ele sunt realizate prin
extragere “un element fiind retinut, iar celalate, omise, sau reduse ca importanta”. Gesturile
simbolice sunt acele gesturi care reprezinta un simbol , “o calitate abstracta”. Gesturile tehnice
sunt reprezentative si apartin de o anumita profesie. Ele nu pot fi decodificate decat de cei care
apartin respectivei profesii. Spre exemplu chelnerii au numeroase gesturi de acest fel pe care le
folosesc la locul de munca. “Gesturile codificate sunt specifice unor receptori care fac parte
dintr-o anumita categorie, avizata, insa diferita de acestea prin faptul ca ele se combina pentru a
forma structuri cu sens dupa modelul limbajului vorbit”.
În lucrarea lui Septimiu Chelcea “Comunicarea nonverbala: gesturile si postura” regasim o
clasificare a comunicarii nonverbale ce este acceptata de majoritatea cercetatorilor. Clasificarea
este realizata prin combinarea “codurilor si mediilor de transmitere a mesajelor”, astfel avem
“kinezica sau limbajul corporal care se divide in: miscarile corpului, expresiile faciale si privirea;
activitatile vocale, proxemica, cronemica, aspectul fizic, artefactele, semnalele olfactive”.
În continuarea lucrarii voi prezenta pe scurt teoria lui Erving Goffman, ea ingloband
conceptele de care ne vom folosi in cercetare. Una dintre cele mai importante lucrari ale lui
Erving Goffman se numeste 'Viata cotidiana ca spectacol' ('The Presentation of Self in Every
Day Life'- 1959). Autorul si-a scris lucrarea pornind de la viziunea sa inovatoare asupra vietii
sociale privind-o ca pe un spectacol de teatru. In principal el analizeaza modalitatile de
24
interactiune directe intalnite uzual de un actor social, iar principala caracteristica asupra careia se
opreste autorul este 'managementul impresiei'. El este definit ca fiind o 'activitate orientata catre
un scop prin care indivizii cauta sa controleze informatiile pentru a influenta impresia generata
asupra auditoriului' (L. Ivan, 2003, 218).
Managementul impresiei poate fi compus din mai multe tactici si anume: tactici verbale,
nonverbale si expresive, modificari ale componentei fizice. Cele mai influente tactici sunt cele
verbale si nonverbale. Comportamentele nonverbale ce sunt folosite ca tactici ale
managementului impresiei se refera la contactul vizual, postura, expresii faciale si miscarile sau
pozitia corpului. Acestea vin intodeauna cu tacticile verbale, pentru a le intregii pe acestea si a
crea o imagine completa a individului. Ele sunt considerate a fi mult mai spontane decat tacticile
verbale. Adultii se pot folosi de comportamentul nonverbal, in general putand sa-si regleze acest
comportament. Dar un individ nu poate vorbii de efecte pozitive ale comportamentului
nonverbal, decat daca acesta vine in concordanta cu cel verbal (C. W. Stevens si A. L. Kristof,
1995, 589).
Tacticile verbale pot fi impartite in doua categorii: ofensive si defensive. W. H. Turnley
si M. C. Bolino (2001, 352) ii citeaza pe Jones si Pittman care identifica cinci categorii ale
tacticilor ofensive si anume: coplimentarea, promovarea-sinelui, exemplificarea, suplicarea si
intimidarea. Complimentarea se refera la acele comportamente verbale ce implica flatarea sau
acordarea de favoruri pentru a fi considerat agreabili de ceilalti. O tactica de complimentare este
conformarea opiniei sau aprobarea si implementarea valorilor pe care le detin ceilalti (C. K.
Stevens si A. L. Kristof, 1995, 589). Promovarea sinelui se realizeaza prin prezentarea de catre o
persoana a abilitatilor sale si a realizarilor. Acestea pot fi realizate prin revendicarea
responsabilitatii pentru evenimente cotate pozitiv sau a unor evenimente care sunt prezentate
mult mai favorabil decat sunt in realitate pentru care un individ se face responsabil. O alta tactica
de promovare a sinelui este scoaterea in evidenta a unor situatii in care respectiva persoana a
trecut peste anumite obstacole pentru a-si atinge scopurile. Tactica exemplificarii este folosita
atunci cand indivizii vor sa para a fi delicati muncii lor. Oamenii se folosesc de suplicare pentru
a parea neajutorati si pentru a li se acorda mai multa atentie. Intimidarea ii ajuta pe indivizi ca sa
para amenintatori atunci cand sunt in pericol (W. H. Turnley si M. C. Bolino, 2001, 352).
Tacticile defensive sunt folosite pentru a repara o imagine cand aceasta a avut de suferit din
pricina comportamentului unui individ sau cauzata de informatii negative despre acea persoana.
Tacticile defensive sunt in numar de doua si anume scuzele si justificarile. Scuzele sunt
reprezentate de afirmatii prin care se incearca evitarea responsabilitatii pentru anumite acte

25
negative. Prin justificari se incearca mascarea gravitatii unor comportamente ale individului.
Aceste tactici minimizeaza anumite atribute negative care sunt rezultate ale comportamentului
uni individ.
Conceptele de baza ale teoriei lui Erving Goffman (apud. G. Jderu, 2004, 36) sunt cele de
performare, rutina si fata. Performarea este 'toata activitatea unui anumit participant, data fiind o
ocazie anume si care serveste in influentarea in orice fel a oricaruia dintre ceilalti participanti'.
Din definitia data putem trage concluzia ca orice performare are ca scop influentarea celorlati
participanti. Dar mentinerea controlului expresiv nu este atat de usoara, Erving Goffman
vorbeste de anumite 'gesturi neintentionate' care pot scoate la iveala adevaratele intentii ale
performerului social. Ele sunt vinovate si de crearea de discordante intre definitia data la inceput
interactiunii sociale. Pentru a-si atinge scopul si a-si influenta observatorii actorul se poate folosi
si de 'impresii idealizate'. Acestea presupun inglobarea in cadrul performarii a valorilor
recunoscute in societate.
Pentru a influenta auditoriul interpretul social se poate folosi de actiuni stabilite de
dinainte, acest lucru fiind definit de sociologul american rutina. Acestea pot fi anlizate in doua
moduri: prima este cea a actorului social care este angajat in performarea respectivei rutine si a
doua este cea din perspectiva celorlalti, a publicului. Notiunea de fata este 'acel aspect din
performarea individului, care functioneaza de regula intr-un mod general si fix, pentru a defini
situatia in ochii celor care observa performarea' (E. Goffman apud. G. Jderu, 2004, 37). Erving
Goffman precizeaza faptul ca este 'echipamentul expresiv din cadrul unei performari'. Fata este
formata din doua componente si anume 'cadrul' (setting) si 'fata personala'. Cadrul se refera la
locul in care are loc performarea si la ansamblul componentelor fixe ale scenei. Conceptul de
'setting' se refera la acele obiecte -mobilier, artefacte, etc.- care sunt prezente in scena pe care o
are la dispozitie individul pentru a-si desfasura performarea. Cadrul este prin definitie fix pentru
ca, afirma Erving Goffman, cei care se folosesc de un anumit cadru pentru a-si desfasura
performarea pot sa-si inceapa performarea numai atunci cand sunt in acel cadru. De asemenea isi
termina performarea numai atunci cand parasesc respectivul cadru. Autorul mentioneaza faptul
ca acest cadru poate fi mobil numai in cazuri exceptionale, spre exemplu cortegiul funerar. Prin
faptul ca este mobil autorul intelege un cadru care se deplaseaza alaturi de actorul social si
performarea sa (E. Goffman, 1959, 33-35).
Pe de alta parte fata personala reprezinta 'echipamentul expresiv' care il fac pe interpretul
social unic in fata celorlati, cum ar fi hainele, artefactele, comportamentul nonverbal etc. O alta
perspectiva de a privii fata personala este infacisarea si atitudinea. Infacisarea este cea care

26
creaza o imagine a statusului individului, iar atitudinea inglobeaza asteptarile pe care le are
performerul social in urma interactiunii (G. Jderu, 2004, 37). Autorul american Erving Goffman
defineste conceptul de infacisare (appearance) ca acei stimuli care ne dau informatii despre
interpretul social cu privire la statusul acestuia. Tot acesti stimuli ne spun despre actorul social in
ce tip de performare se angajeaza, daca este de tip formal sau informal etc. Atitudinea este
reprezentata de acei stimuli care ne avertizeaza asupra rolului pe care il va juca interpretul social
in performarea sa. Este de precizat ca se asteapta din partea auditoriului o anumita coerenta intre
infacisare si atitudine, dar si concordanta intre acestea doua si cadru (E. Goffman, 1959, 35).
Din perspectiva lui Erving Goffman, acea activitate care are ca scop punerea in scena a
unei performante de catre un actor social si atributele necesare pentru ca acesta sa duca la bun
sfarsit performarea se numeste management al impresiei. Tot el spune ca pentru a realiza acest
lucru interpretul social trebuie sa detina controlul expresiv, adica sa aiba responsabilitate
expresiva. Într-o performare individul se poate lovi de gesturi nedorite (unmeant gestures),
intruziuni inoportune (inopportune intrusions) si faux pas. Gesturile nedorite sunt pentru autor
acelea care reprezinta gesturi minore, accidentale care creaza auditorului o imagine nepotrivita.
Un 'flagrante delicto' are loc atunci cand intr-o performare apare un intrus sau o persoana care nu
trebuia sa se afle atunci in cael loc, iar cel sau cei care sunt angajati in performare nu-i pot da
acestuia un sens in actul lor.
In acest caz vorbim de o intruziune inoportuna. In afara unei performari, in viata de zi cu
zi, fiecare individ are secrete care daca sunt accidental introduse in performare aceasta va fi
slabita sau discreditata in fata publicului. Cand acestea apar nevoit in cadrul performarii atunci
vorbim despre rusine. Acest lucru se poate intampla si datorita gesturilor nedorite sau prezentei
inoportune, dar in general sunt introduse pe cale verbala sau nonverbala, actorul social angajat in
performare neevaluandu-le ca fiimd atat de compromitatoare decat sunt in realitate. Acestea sunt
definite de catre sociologul american ca fiind 'faux pas'.
Gesturile nedorite, intruziunile inoportune si faux pas sunt cauzele rusinii si
dezacordurilor care sunt facute de un individ, in general neintentionat. Tot acestea sunt cele care
in general scot din contextul performarii actorii sociali. Cand emotiile si nervozitatea produse de
aceste a sunt observate de catre auditoriu atunci performarea este compromisa. Goffman afirma
ca acestea sunt comportamente ale individului care pune in scena un personaj si nu ale
personajului pus in scena de acesta. Si astfel audienta are in fata omul din spatele mastii.
Pentru ca aceste incidente sa nu aiba loc si pentru ca performarea sa aiba succes Erving
Goffman afirma ca toti participantii la o interactiune sociala trebuie sa aiba anumite atribute si
27
proceduri care sa salveze punerea in scena. Acestea sunt in numar de trei dupa cum urmeaza:
masuri defensive folosite de performeri pentru a-si salva performarea; masuri protective folosite
de audienta si intrusi pentru a asista la salvarea performarii; masuri ce trebuie luate de catre
performeri pentru a face posibila pentru audienta si intrusi sa puna in aplicare masurile protective
in numele actorilor sociali.
Practicile si atributele defensive sunt: loialitatea dramaturgica (dramaturgical loyalty),
disciplina dramaturgica (dramaturgical discipline) si precautia dramaturgica (dramaturgical
circumspection). Loialitatea dramaturgica are in vedere faptul ca o echipa care performeaza
trebuie sa pastreze o anumita linie a performarii si sa nu tradeze secretele echipei din nici un
motiv. Performerii trebuie sa se comporte astfel incat ar fi avand obligatii morale fata de echipa.
Mentinerea loialitatii fata de echipa se realizeaza prin prevenirea atasarii interpretilor sociali fata
de audienta, deoarece un grad ridicat de atasare ii face pe actorii sociali sa se dezvaluie in fata
auditoriului.
O tehnica pentru a impiedica acest lucru este atingerea unui grad ridicat de solidaritate in
grup si crearea unei imagini de culise a audientei care sa fie destul de inumana incat performerii
sa nu se ataseze de ea. O alta tehnica este cea de a schimba audienta periodic.
Un lucru important este ca un individ sa detina disciplina dramaturgica in a-si prezenta
actul sau partea lui de performare. Erving Goffman, se refera la faptul ca desi un interpret social
trebuie sa fie prins si spontan in performarea sa, in acelasi timp trebuie sa fie distant si rece
pentru a putea sa faca fata cu brio la provocarile ce apar pe parcurs. Actorul social care are
aceasta calitate este acela care isi aminteste rolul sau si nu comite incidente, iar in cazul comiterii
scestor greseli si le poate repara si oferii audientei argumente plauzibile pentru rupturile din
cadrul performarii.
Precautia dramaturgica, spune sociologul american (212-222) trebuie exersata. O solutie
este ca echipa sa isi aleaga componenti care sa fie loiali si disciplinati si sa fie constienta de
gradul in care componentii sai au aceste atribute. Actorul social precaut incearca intodeauna sa-si
gaseasca acea audienta care sa nu-i dea prea multe batai de cap. Tot el isi prelucreaza
performanta astfel incat sa corespunda circumstantelor in care are ea loc.
Cand o persoana straina doreste sa intre in performarea unui actor social acesta in general
emite semnale ca va face acest lucru pentru ca performerii sa fie pregatiti. Tactul este o practica
protectiva din partea audientei sau a persoanelor din afara performarii. In momentul cand unei
audiente i-a fost permis sa urmareasca o performare, aceasta foloseste tactul. Exista un anumit
cod al audientei dupa care aceasta se ghideaza exercitandu-si dreptul de a audia. Din perspectiva
28
lui Erving Goffman acest lucru presupune: acordarea de atentie performarii audiata; inhibarea
tuturor actelor si afirmatiilor care pot da nastere la 'faux pas'

BIBLIOGRAFIE
1. Ion Bucheru. Fenomenul teteleviziune. - Bucureşti, 1997.
2. Cristina Coman. Relaţiile publice şi mass-media. – Iaşi: Polirom, 2000.
3. Mihai Dragomirescu. Ritm şi culoare. – Timişoara, 1990.
4. Eugenia Grosu-Popescu. Jurnalism TV: specificul telegenic. –Bucureşti, 1998.
5. Allan Pease, Alan Garner. Limbajul vorbirii. Arta conversaţiei. - Bucureşti, 1994.
6. Allan Pease. Limbajul trupului. - Bucureşti, 1989.
7. Ştefan Pruteanu. Comunicare şi negociere în afaceri. – Iaşi: Polirom, 1998.

Capitolul II Comunicarea nonverbala in televiziune

2.1. Jurnalismul de televiziune

Comunicarea este un termen atestat în 1364 şi provine din lat. communis ceea
desemnează ,,a fi, a se pune în relație, a face cunoscut ceva cuiva, a împărți ceva cu cineva, a
face ceva comun, a transmite ceva” [1]. Le Petit Robert: dictionnaire alphabétique et analogique
de la langue française. Paris, 1972
Televiziunea este un limbaj diferit de cuvintele care îi ghidează doar conținutul. Desigur,
televiziunea folosește cuvinte dar conținutul său primordial constă în imagini care se derulează
cu ajutorul unuia dintre cele mai puternice instrumente de comunicație imaginate vreodată:
ecranul televizorului. De la începuturile sale, televiziunea a funcționat cel mai eficient atunci
când a comunicat vizual. Detractorii televiziunii, cei care nu acceptă capacitatea uriașă a
ecranului de a transmite idei care rămân instantaneu în mintea privitorului, emit observații care
în timp au devenit clișee: ”Dacă ai tipări scriptul unui întreg jurnal TV, n-ai umple jumătate de
pagină de ziar.” Sau ”În televiziune te preocupi doar de imagine și îți scapă conținutul.” Astfel
de comentarii sugerează într-un fel că imaginea nu ar fi o formă reală de comunicare.
Cuvintele sunt importante dar nu reprezintă esența acestui mediu de comunicare. Cei care
utilizează televiziunea în mod corect știu că rolul cuvintelor este doar de a complete mesajul
transmis de imaginea și sunetul care constituie conținutul primordial al televiziunii. Scriptul de
televiziune este doar un plan pentru ceea ce se va vedea pe ecran și se va auzi din difuzor.

29
 În mare parte, confuzia pe care natura televiziunii o generează își are originea în
complexitatea acestui mediu. Televiziunea înregistrează și redă sunetul la fel ca și radioul.
Televiziunea poate afișa cuvinte pe ecran la fel cum o fac ziarele. Poate difuza fotografii, grafice
economice sau chiar caricaturi. Nu acestea sunt însă lucrurile care caracterizează televiziunea.
Televiziunea comunică prin intermediul imaginii în mișcare. Principala forță a televiziunii constă
în capacitatea sa de a permite telespectatorului, prin intermediul ecranului, să ”trăiască”
evenimentele prezentate și astfel să le înțeleagă mai bine.
Reporterul de televiziune începător care vine din presa scrisă va recurge la procedeul
familiar lui de a folosi cuvântul ca principal mijloc de comunicare. Reporterul care vine din radio
se va baza pe sunet și cuvânt.
Jurnalistul de televiziune care nu înțelege cum funcționează acest mediu va fi tentat să
scrie un scenario și să-l citească la microfon. Chiar imaginile pe care un astfel de jurnalist le va
alege pentru a comunica subiectul, vor fi cu el citind scenariul în fața camerei. În cel mai bun
caz, imaginile vor fi tratate ca umplutură, sau cum bișnuiesc jurnaliștii de televiziune să spună,
tapet din imagini. Adică ceva la care lumea să se uite în timp ce ascultă știrile. Marea tragedie se
produce atunci când aceste obiceiuri din presa scrisă sau radio persistă suficient timp
pentru a se legitima ca procedeu acceptat, că ”așa se face în televiziune.”
Este foarte mare tentația de a transforma în cuvinte experiențele la care suntem martori
oculari, în loc să folosim pur și simplu imaginile și sunetul de la fața locului. Și atunci, care sunt
elementele ce compun limbajul televiziunii?
BIBLOGRAFIE
1. Bignell Jonathan, Orlebar Jeremy, Manual practic de televiziune, Iaşi, Polirom, 2009 1.
Christie Rona, Orchard Tim and Wells Adrian, A Survivor’s Guide to Graphics, BBC News and
Current Affairs London 2002
2. Coman Mihai, Manual de jurnalism,editia a III-a revazuta si adaugita, Iaşi, Polirom,
2009
Televiziunea se schimbă în fața ochilor noștri (la direct și la figurat). Priviți la emisiunile
pentru copii, pe care le-am avut la diferite generații. Cum (și de ce?) se schimbă mesajul lor,
practic, pe an ce trece ? Ce ne spun știrile de la televiziunile de astăzi? Care sunt temele pentru
dezbateri propuse de producătorii tv ? Ce simțim noi astăzi în fața ecranului? Sunt niște întrebări,
firește, pentru meditații, dar actuale azi ca și peste mulți-mulți ani înainte. Televiziunea, ca și
orice alt canal media evoluționează în timp, se schimbă prin formă și conținut, debarasându-se cu
hotărâre de tot ce i se pare vechi, perimat și absorbind cu o înverșunare și mai mare ceea ce

30
consideră nou, atractiv. Dezvoltarea noilor tehnologii comunicaționale stimulează acest proces,
care are tendința în mass-media să devină dificil supus controlului.
Procesul comunicării a constituit și continuă și în prezent să reprezinte un obiect larg de
studii în mai multe țări, fiind abordat sub diferite aspecte. Pentru a deveni mai clară profilarea în
timp a televiziunii, a înțelege esența transformării ei, vom reveni la concepția sociologului
canadian Herbert Marshal McLuhan, autorul ideii satului global, care pune la baza periodizării
istoriei principiile dezvoltării mijloacelor de comunicare. În acest sens, McLuhan delimita trei
epoci: Comunicarea orală ( societatea tribală), „ satul tribal”. Este vorba de societatea primitivă,
societatea „urechii”, unde dominantă este vorbirea, comunicarea individuală. Comunicarea scrisă
și tipărită. În noua societate se ruinează hotarele lumii tribale, se răspândește principiul
raționalității și se extinde cu mult hotarul relațiilor sociale. Anume această perioadă se
caracterizează printr-o ierarhie socială multiplă. Este vorba de epoca feudală și de fazele
incipiente ale capitalismului, când apare și se dezvoltă statul național. Răspândirea mijloacelor
electronice aduce la răspândirea comunicării orale, dar la dimensiuni globale. Ca formă putem
compara cu comunicarea din timpul satului tribal, doar că mijloacele sunt diferite, și
dimensiunile sunt altele.
Odată cu devenirea, dezvoltarea noilor tehnologii informaționale, se poate de vorbit
despre „satul global”. Această rețea internațională, globală de comunicare McLuhan o aseamănă
cu sistemul nervos central al omului. Membrii satului global pot participa și coparticipa (în
special cu dezvoltarea Internetului) la actul de comunicare globală. Ei pot sesiza urmările
participării lor, cât și a altor indivizi la această comunicare, la alte acțiuni ale lor, oriunde s-ar
afla ei. Comunicarea individuală, interpersonală a fost substituită de comunicarea în masă, unde
există o sursă sau mai multe surse și mai mulți recipienți.
Ce se întâmplă cu televiziunea? Sociologul, filosoful și scriitorul italian Umberto Eco a
expus o periodizare în evoluția televiziunii, având drept bază natura și esența raporturilor dintre
sursa de comunicare/informare (televiziunea) și receptorul (consumatorul mesajului,
telespectatorul). De aici și trei perioade/epoci ale evoluției televiziunii.
Ca și în epoca scrisului, tiparului în televiziune exista un centru, în calitate de emițător, și
periferia, în calitate de receptor. Comunicarea are loc de la centru la periferie, fiind o
comunicare unidirecțională. Mesajul era unidirecțional, comunicarea realizând cele trei funcții
de bază ale mass-mediei – de informare, cognitiv-educativă și de divertisment (informați,
educați și distrați). Această epocă este substituită de neoteleviziune. Comunicarea are loc la
nivel orizontal, interdependent. Între emițător și receptor există o

31
 Definiția mesajului televizual poate fi formulată în felul următor: Informația, ideea,
totalitatea de idei, concepte, gânduri, viziuni, poziții, atitudini, transmise de la subiect la obiect,
de la emițător la receptor, de la producător la consumator, în procesul de comunicare mediatică,
realizat prin canalul televizual, prin intermediul imaginii, cuvântului, sunetului. 3. Gruian
Alexandru, Morogan Lucian, Ghid practic pentru reporterul de televiziune, Deva, Global Media
Image, 1999

2.2. Importanța comunicării nonverbale in jurnalismul de televiziune

Comunicarea nonverbala este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte și
care pot fi decodificate, creând înțelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice, înlocui,
completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte. Importanța comunicării nonverbale a fost
demonstrată în 1967 de către Albert Mehrabian. În urma unui studiu, acesta a ajuns la concluzia
că numai 5% din mesaj este transmis prin comunicare verbală în timp ce 38% este transmis pe
cale vocală și 55% prin limbajul corpului.
http://vorbitulinpublic.blogspot.com/2012/01/gesturile-si-aparitiile-la-tv-partea-5.html
Comunicarea nonverbală implică, deci, utilizarea unei varietăți de indicii pentru a
transmite informații. S-a constatat că există anumite caracteristici ale diferitelor emoții și că
maniera de a vorbi ar putea fi clasificată în raport cu anumiți factori, precum intensitatea,
inălțimea sunetului, frecvenței, ritmul, inflexiunile. Crainicii de televiziune, moderatorii
diferitelor emisiuni, de cele mai multe ori, utilizează gesturile deliberat, pentru a sprijini și
evidenția ceea ce spun. Însă uneori gesturile pe care le utilizează sânt inconștiente, făcute fără
nici o intenție din partea lor, care “îi tradează”. Semnele, precum bătaia nervoasă din picior sau
miinile neastimparate, ii comunica telespectatorului starea protagonistilor emisiunilor tv, fără ca
aceștia să-și dea seama.
Respectiv, comunicarea nonverbala televizată înseamnă un act de dezvăluire, un contact
cu sine însuși, o confruntare externă, precisă și totală; totodată – o intâlnire ce telespectatorul.
Comunicarea nonverbala se exprimă 80-90 % vizibil, prin intermediul televiziunii. Mesajul
telvizat a fost întotdeauna o oglindă a realității, iar realitatea este necesar să fie studiată la orișice
oră a zilei.

32
 Importanța imensă a comunicării nonverbale televizate derivă din faptul ca reprezintă o
instituție, o 'uzină“ de produs imagini. Odată formate, imaginile joacă multiple funcții
psihologice și acționale.
Puterea și eficacitatea mesajului nonverbal televizat vine din faptul că acesta rămâne
independent de auditoriu și pretinde transmiterea unor mesaje importante în timp ce se vorbește.
Interacțiunea mesajului verbal cu cel nonverbal formează o imagine completă, deseori
spectaculoasă.
Decodificarea mesajului nonverbal telivizat, cît și a celui verbal, este o problemă de
inteligență. Mesajele nonverbale televizate, în interacțiune cu mesajele verbale TV, informează,
formează și delectează, manipulează. Se știe, televiziunea utilizează uneori culorile pentru a
manipula. De ce unele studiouri de știri sînt decorate în albastru sau de ce mulți politicieni poartă
camasi bleu? Deoarece albastrul dă senzațtia de liniște, calm, reverie, stimulează concentrarea,
seriozitatea, tendința spre evocare, îngăduință, nostalgie, distanță, infinit și meditații; se
caracterizează prin profunzimea trairilor și sentimentelor etc.
Descifrarea secretelor limbajului imaginii a devenit astăzi un mod de adoptare a omului
la cerințele societății moderne, o cale de acces către cunoaștere și un instrument de lucru din ce
în ce mai necesar.

2.3. Constrângeri și limite ale utilizării comunicării nonverbal

Comunicarea nonverbală se referă la gesturi, expresii faciale, tonul vocii, contactul vizual
(sau lipsa acestuia), limbajul corpului, postura și alte moduri în care oamenii pot comunica fără a
folosi cuvinte.
De ce este importantă? Abilitățile de comunicare nonverbală pot crea o impresie pozitivă
(sau negativă). Brațele încrucișate pot părea defensive. Poziția slabă poate părea neprofesională.
O privire în jos sau evitarea contactului vizual poate afecta faptul că o persoană este văzută ca
fiind încrezătoare.
Când o persoană este intervievată pentru o slujbă sau participă la o întâlnire de afaceri,
comunicarea sa nonverbală este aproape la fel de importantă ca răspunsurile sale verbale. Studiul
antropologului Ray Birdwhistell a constatat că peste 65% din comunicare este nonverbală.
Cum se folosește eficient comunicarea nonverbală? Menținerea contactului vizual:
Trebuie stabilit contactul vizual atunci când se vorbește cu alte persoane. Când se
stabilește un contact vizual direct, acesta arată celeilalte părți interesul acordat față de ceea ce
33
spune. Dacă trebuie să se facă o prezentare la locul de muncă, se stabilește un contact vizual cu
publicul. Asta le va spune oamenilor că vorbitorul este încrezător în ceea ce prezintă.
Efectuarea unui contact vizual direct oferă celorlalți confortul necesar pentru a comunica
cu persoana în cauză. Este nevoie de atenție, totuși, pentru ca încercările de contact vizual să nu
se transforme într-o privire neîncetată; moderarea este cheia.
Folosirea expresiilor faciale:
Expresiile faciale transmit emoțiile. Expresiile faciale sunt de obicei universale, ceea ce
înseamnă că transmit același mesaj la nivel global. O persoană încruntată este de obicei supărată.
Oferirea unui zâmbet atunci când o persoană vorbește cu cineva, atâta timp cât nu este
inadecvată situației, este minunată.
Acest lucru le spune oamenilor că respectiva persoană este fericită sau într-o bună
dispoziție. De asemenea, creează o atmosferă călduroasă și prietenoasă, permițându-le celorlalți
să se simtă confortabil.
Fața poate afișa o multitudine de emoții. Când nu este necesar un zâmbet, este importantă
conștientizarea expresiei faciale avute și reacționarea în consecință. O privire serioasă atunci
când munca este criticată sau un răspuns simpatic la exprimarea dificultăților cuiva poate
contribui cu mult la transmiterea angajamentului respectivului cu situația.
Atenția la spațiul personal:
Atenția la apropierea de ceilalți. Diferite culturi privesc proximitatea în diferite moduri,
așa că este esențială observația dacă persoana cu care se dorește a comunica este incomodă.
Acest lucru ar putea însemna statul prea aproape și ar trebui creată o anumită distanță între cele
două persoane. Cantitatea de spațiu fizic oferită poate transmite multe emoții.
Grija posturii – Este important să dați atenție și la postura avută. Statul cocoșat arată lipsa
de interes față de ceea ce spune o persoană. Mișcarea corpului este, de asemenea, importantă.
De exemplu, balansarea piciorului înainte și înapoi în timpul unei întâlniri le arată
celorlalți nerăbdare, plictiseală și dezinteres. A sta drept și față în față cu alții când se vorbește
este foarte important.
A fi conștient de ton și sunete: Tonul și sunetele care se fac pot comunica gândurile altora
fără a vorbi. Dacă atunci când se primesc instrucțiuni de la un manager se mormăie imediat, asta
arată managerului că respectivul nu este de acord cu ceea ce a spus el. Tonul sau sunetele pot
informa oamenii despre furie, frustrare sau sarcasm. Este importantă evitarea oftatului repetat sau
vorbitul cu o voce puternică. Este recomandat vorbitul încet și calm.

34
 https://www.oammrbuc.ro/index.php?articol=171

2.4. Tipuri de comunicare nonverbală în televiziune

O parte substanțială a comunicării dintre oameni este nonverbală. Experții au descoperit

că în fiecare zi răspundem la mii de indicii și comportamente nonverbale, inclusiv posturi,
expresii faciale, priviri, gesturi și tonul vocii. De la strângerile de mână până la îmbrăcăminte,
detaliile nonverbale dezvăluie cine suntem și influențează modul în care relaționăm cu ceilalți
oameni.
În procesul comunicării televizate semnele nonverbale corelează strîns cu cele verbale. În
timp ce codul verbal este utilizat pentru a comunica un anumit conţinut avînd o valoare
informaţională, codul nonverbal, ar contribui la menţinerea relaţiilor interumane. Discordanţa
celor două semne provoacă receptorilor tulburări emoţionale, neplăcere şi bruiază semnificaţia
mesajului. Informaţia nonverbală oferă mai multe referinţe despre jurnalistul de televiziune decît
oferă cuvîntul. Mimica este "cartea de vizită“ nescrisă a personalităţii acestuia. Gesturile, de
asemenea, joacă un rol important în modul uman de a comunica. Astfel, cei mai buni
prezentatori de emisiuni televizate sînt acei care şiau dezvoltat capacitatea subconştientă de a citi
microgesturile interlocutorilor săi, cît şi ale publicului în general. Deci, comunicarea nonverbală
este o comunicare pe bază de imagine. În spatele ei se află toată fiinţa noastră psihologică cu
manierele ei de exprimare voluntară sau involuntară, care imprimă comunicării o nuanţă de
proces direct, spontan, autentic.
Aşadar, comunicarea eficientă prin intermediul televiziunuii, fie ea intrapersonală sau
interpersonală, nu presupune doar exprimarea cu ajutorul cuvîntului rostit: un amplu volum de
informaţie este transmis telespectatorului printr-o privire (de exemplu, privirea moderatorului
într-o emisiune TV este un tezaur de mesaje), o ridicare din sprîncene, un zîmbet, sau o grimasă.
Nu o singură dată, exprimările nonverbale dau de gol minciuna, anulează spusele sau pretenţiile
îmbrăcate în haina cuvîntului rostit Cf.: 3, p. 21. S-a constatat că pînă la 90% din informaţia
captată de către interlocutori se realizează prin intermediul nonverbalului.
Pentru telespectator, ceea ce se întîmplă “la televizor” decurge din perspectiva vieţii, a
relaţiilor, a conexiunilor în general, a umanităţii dezvăluite, într-un moment dat şi dintr-un punct
de vedere, caracterizat prin spaţiu şi timp. Telespectatorul, în mod conştient sau intuitiv,
identifică, aduce în lumea senzaţiilor sale ceea ce prezintă imaginile televizate.

35
 Actul creaţiei jurnalistice în televiziune implică corelaţia elaborării interioare cu
expresivitatea comunicării (verbale şi nonverbale). Astfel, arta jurnalistului de televiziune este în
strînsă legătură cu emotivitatea, expresivitatea, gestul.
Din punct de vedere arhitectonic, mesajul nonverbal (într-un talk-show TV, de exemplu)
se dezvăluie spontan şi include nu doar moderatorul şi invitaţii în studiou ci şi publicul. În
esenţă, talk-show-ul, astăzi, are ca scop, mai ales, în emisiunile cu obiectiv politic, dezvăluiri
senzaţionale şi polemici active, care duc la manifestarea întregului caleidoscop emoţional. În una
din scrierile sale, cunoscutul jurnalist român Marius Tucă menţiona: ”privind la televizor,
oamenii pot înţelege dintr-un gest, dintr-un rictus al cuiva, de ce li se întîmplă, de fapt, ce li se
întîmplă”. Rezultă deci: cunoscînd limbajul nonverbal putem afla mai multe decît o persoană ar
vrea să se ştie despre ea.
Datele psihologice, după P. Fresse, concordă cu cele mai bune experienţe, pentru a
demonstra că expresia feţei sau, mai bine zis, expresia emoţională se combină cu un joc de
reacţii spontane şi de mimici intenţionate care alcătuiesc un veritabil limbaj. În opinia lui G.
Dumas, expresia emoţională conţine toate reacţiile motorii şi secretorii, toate variaţiile de
culoare, temperatură, toate manifestările naturale prin care emoţiile se dezvăluie în afară.
Expresivitatea în comunicarea televizată se sprijină pe un înalt grad de plasticitate şi armonie a
mijloacelor de expresie (proporţionalitatea, poziţia, culoarea propriilor ochi, gurii etc.).
Elementele de expresie ale feţei sunt: fruntea, sprîncenele, ochii, nasul, gura, fălcile. La acestea
se pot adăuga uneori urechile, dacă ele se pot mişca vizibil şi cu uşurinţă.
În cadrul comunicării nonverbale, mimica este puterea de redare a stării sufleteşti prin
expresia feţei. Ea este, pe drept cuvînt, cea mai grea dintre cerinţele televiziunii, cît şi a teatrului,
şi prea puţini jurnalişti – actori ştiu s-o folosească după rostul ei întreg. Mişcările frunţii sînt
aproape toate poruncite de sprîncene. Excepţie face doar înseninarea apărută pe frunte. Nasul are
doar pîlpîirea nărilor, ca mişcări autonome, acestea pot trăda poftele ascunse ale omului. Fălcile,
în schimb, n-au decît o simplă tresărire de muşchi, o încleştare de piatră, care mărturiseşte
pornire dîrză, îndărătnicie, ură. Ochii privesc drept cînd sînt senini, netulburaţi de nici o
frămîntare. Se uită pieziş atunci cînd exprimă ura. Gura cere mişcările cele mai limpezi. Tot ce-i
ridică în sus colţurile şi o lărgeşte este spre înseninare şi veselie. Tot ce se lasă şi o strînge e
întristător şi arată încordare sufletească.
Mimica deci grupează exprimările nonverbale de la nivelul feţei. Pentru o comunicare
deplină în televiziune, mimica trebuie să treacă peste observarea a două reguli fundamentele:
 Mimica urmăreşte starea de nervi şi de încordare a omului. Cel liniştit la suflet
este liniştit şi la chip, după cum este liniştit şi la gest;
36
  Proporţia adecvată a expresiei în cadrul mesajului verbal. Mimica nu are voie să
fie întrebată decît acolo unde este strict necesar şi numai cît este necesar.
Exagerările, încărcătura, abuzul de mimică trebuie să fie excluse în activitatea
jurnalistilui de la TV.
Alte modalităţi de exprimare nonverbală, de mare importanţă pe micul ecran, sînt:
gestica, postura, şi proxemica. Gestica grupează mişcările trunchiului, ale extremităţilor, ale
capului Cf.: 3, p. 22. Postura grupează acele manifestări ale atitudinii care îi apropie pe oameni
de statui. Este un fel de gestică încremenită, un număr de poziţii ale corpului care tradează
trăsăturile unei personalităţi. Se pot exprima, astfel, atitudinile de superioritate (printr-o privire
“de sus”, cu şira spinării hiperdreaptă, capul dat pe spate) sau complexele de inferioritate (privire
în pămînt, umerii adunaţi, şira spinării uşor încovoiată), atitudinile linguşitoare, denigratoare,
oportuniste. Proxemica grupează exprimările nonverbale care au în vedere “jocul distanţelor”,
ştiinţa folosirii spaţiului ca “spaţiu de joc” în relaţiile interumane. Se vorbeşte despre unii
oameni că sînt “ apropiaţi”, despre alţii că “îi ţin la distanţă pe cei din jur“ Cf.: 3, p. 23.
În viaţa de zi cu zi, culorile joacă un rol deosebit de important: influenţează şi reprezintă;
depun mărturie în legătură cu felul de a fi al omului, exprimă sensuri. Pe ecran, culorile nu apar
pur şi suimplu. Ele împodobesc lucruri, fiinţe, apar în decor, în îmbrăcăminte, în buchete de
flori. Culorile au o influenţă mare asupra psihicului uman, influenţează nu doar dispoziţia
actorului de televiziune, ci şi spectatorul, care, la rîndul său, îşi creează imaginar modelele de a
ieşi în public. Atît în televiziune cît şi în viaţa de toate zilele este necesară armonizarea culorilor,
a gesturilor şi a obiceiurilor.
Comunicarea nonverbală implică, deci, utilizarea unei varietăţi de indicii pentru a
transmite informaţii. S-a constatat că există anumite caracteristici ale diferitelor emoţii şi că
maniera de a vorbi ar putea fi clasificată în raport cu anumiţi factori, precum intensitatea,
înălţimea sunetului, frecvenţei, ritmul, inflexiunile. Crainicii de televiziune, moderatorii
diferitelor emisiuni, de cele mai multe ori, utilizează gesturile deliberat, pentru a sprijini şi
evidenţia ceea ce spun. Însă uneori gesturile pe care le utilizează sînt inconştiente, făcute fără
nici o intenţie din partea lor, care “îi trădează”. Semnele, precum bătaia nervoasă din picior sau
mîinile neastîmpărate, îi comunică telespectatorului starea protagoniştilor emisiunilor tv, fără ca
aceştia să-şi dea seama.
Vorbind despre relaţia imagine – cuvînt, primul impuls este de a afirma primatul absolut
al imaginii. Totuşi, oricît de multă imagine de la faţa locului ar conţine un subiect de actualităţi,
este greu de renunţat la cuvîntul sincron care precizează locul, data, natura, sensul, durata
evenimentelor filmate, contextul economico-politico-social în care se desfăşoară ele,
37
antecedentele şi urmările. Sar cuveni de menţionat aici existenţa prejudecăţii răspîndite că
“imaginea ” înseamnă doar ilustrarea cu film a textului rostit de un vorbitor, “film” care ascunde
chipul vorbitorului prin imagine în mişcare. De fapt, omul care vorbeşte sub privirea iscoditoare
a camerei, gîndul care se naşte sub privirile telespectatorului, uneori cu efort, alteori cu uşurinţă
şi strălucire, gîndul care ajunge viu, interesant, original, curajos, emis de un om a cărui faţă
concentrată o vede telespectatorul în prim-plan sau în gros-plan, reprezintă imagine, şi încă una
extrem de interesantă şi importantă. Filmul mut a reuşit să structureze un limbaj al imaginii. Ca
artă a filmului, imaginea s – a putut dispensa de sunet; ajutată de montaj şi de efecte speciale, ea
afirmă, neagă, povesteşte, sugerează, induce stări.
Televiziunea, chiar dacă nu este presa filmată şi vorbită, ci un mod de comunicare mult
mai complex, demonstrează că cuvîntul s-a dovedit a fi un factor de primă importanţă pentru
mesaj; el precizează, dezvoltă, nuanţează sau detaliază sensurile imaginii, adăugîndu-i nu numai
valoare informaţională, ci şi propria sa putere de sugestie şi persuasiune. Deci, ca parte
componentă a comunicării de masă, imaginea cere sunet, mai ales, voce umană.
Respectiv, comunicarea nonverbală televizată înseamnă un act de dezvăluire, un contact
cu sine însuşi, o confruntare externă, precisă şi totală; totodată – o întîlnire ce telespectatorul.
 Comunicarea nonverbală se exprimă 80-90 % vizibil, prin intermediul televiziunii.
 Mesajul telvizat a fost întotdeauna o oglindă a realităţii, iar realitatea este necesar să fie
studiată la orişice oră a zilei.
 Importanţa imensă a comunicării nonverbale televizate derivă din faptul că reprezintă o
instituţie, o " uzină“ de produs imagini. Odată formate, imaginile joacă multiple funcţii
psihologice şi acţionale.
 Imaginea telvizată nonverbală “construieşte”, ea corespunde sau nu corespunde
chipului adevărat al celui ce doreşte să-şi transmită imaginea ”unui public mai mult sau mai
puţin antrenat în a deosebi adevărul de fals”.
 Mesajul nonverbal de telviziune este credibil: “ am văzut cu ochii mei...”- constituie un
argument pentru majoritatea telespectatorilor.
 Puterea şi eficacitatea mesajului nonverbal televizat vine din faptul că acesta rămîne
independent de auditoriu şi pretinde transmiterea unor mesaje importante în timp ce se vorbeşte.
 Interacţiunea mesajului verbal cu cel nonverbal formează o imagine completă, deseori
spectaculoasă.
 Decodificarea mesajului nonverbal telvizat, cît şi a celui verbal, este o problemă de
inteligenţă.

38
  Mesajele nonverbale televizate, în interacţiune cu mesajele verbale TV, informează,
formează şi delectează, manipulează. Se ştie, televiziunea utilizează uneori culorile pentru a
manipula. De ce unele studiouri de ştiri sînt decorate în albastru sau de ce mulţi politicieni poartă
cămăşi bleu? Deoarece albastrul dă senzaţia de linişte, calm, reverie, stimulează concentrarea,
seriozitatea, tendinţa spre evocare, îngăduinţă, nostalgie, distanţă, infinit şi meditaţii; se
caracterizează prin profunzimea trăirilor şi sentimentelor etc.
 Descifrarea secretelor limbajului imaginii a devenit astăzi un mod de adoptare a
omului la cerinţele societăţii moderne, o cale de acces către cunoaştere şi un instrument de lucru
din ce în ce mai necesar.
Referinţe 1. Ion Bucheru. Fenomenul teteleviziune. - Bucureşti, 1997. 2. Cristina Coman.
Relaţiile publice şi mass-media. – Iaşi: Polirom, 2000. 3. Mihai Dragomirescu. Ritm şi culoare. –
Timişoara, 1990. 4. Eugenia Grosu-Popescu. Jurnalism TV: specificul telegenic. –Bucureşti,
1998. 5. Allan Pease, Alan Garner. Limbajul vorbirii. Arta conversaţiei. - Bucureşti, 1994. 6.
Allan Pease. Limbajul trupului. - Bucureşti, 1989. 7. Ştefan Pruteanu. Comunicare şi negociere
în afaceri. – Iaşi: Polirom, 1998.

2.4.1. Limbajul trupului

Prin comunicarea nonverbală înțelegem ”transmiterea voluntara sau involuntara de
informații si exercitarea influentei prin intermediul elementelor comportamentalesi de prezenta
fizica a individului sau ale altor unitati sociale (grupuri sau unitati umane), precum si perceptia si
utilizarea spatiului si timpului ca și artefactelor” menționează S. Chelcea.
Comunicarea nonverbal este comunicarea fără cuvinte și este de două feluri: comunicarea
paraverbală și limbajul trupului. Limbajul trupului este cel mai puternic efect asupra celorlalți.
Mehrabain – cercetător american a cercetat fenomenul și a ajuns la concluzia că un interlocutor
este impresionant de cuvinte în proporții de 8% de intonație 23% și de limbajul trupului în
proporție de 69%.
Limbajul trupului imprima si nota atmosferei in care are loc interacțiunea.Un individ cu o
mimica zîmbitoare, tonic, dinamic induce o stare de bine, in opozitie cu un individ apatic, lipsit
de tonus si neîngrijit.
În comunicarea interumana 35% reprezinta comunicarea verbala si 65% comunicarea
nonverbala dupa unii autori ponderea fiind chiar de 90%. In mediul urban, persoanele active
intalnesc zilnic zeci sau sute de persoane cu care comunica non verbal.

39
 Paul Ekman considera ca „expresiile faciale comunica informații, insa nu intotdeauna
sunt intentionate. In timp ce oamenii fac miscari faciale pentru a transmite un mesaj, expresiile
faciale ale emoțiilor sunt neintenționate”.
Compotamentul nonverbal are la baza mimica, gesturile si toate miscarile corpului.Voi
incerca sa explic limbajul nonverbal din punct de vedere al expresiei faciale deoarece mimica
fetei ocupa un rol foarte important in relatiile interumane, constient sau inconstient.
Pozitia capului tradeaza interesul, toleranta, indiferenta, dezgustul fata de interlocutor.
Pozitia de ascultare cu intereses este cu capul usor inclinat lateral. Clatinarea capului in sus si in
jos inseamna acord, aprobare, intelegere. Clatinarea capului de la stanga la drapta inseamna
negare, dezaprobare si acesta mișcarea a capului descurajeaza foarte mult persoana in cauza. În
cazul unor negocieri sau diferite conversații de afaceri sau nu numai caștigăm teren daca inițiem
aproape imperceptibil miscările capului celui cu care negociem.
Miscarile sunt multiple si complexe, se realizeaza combinatii de miscari, se asociaza
miscarea capului cu miscarea aletor segmente ale corpului, miscarea integrata fiind caracteristica
fiecarei situatii sau stari psihologice.
Comunicarea prin expresia fetei include mimica (incruntarea , ridicare sprîncenelor,
increțirea nasului, țuguierea buzelor)
Mimica este acea parte a corpului nostru care comunica: fruntea incruntata semnifica
preocupare, manie, frustare; spancenele ridicate cu ochii deschisi ne induce catre o stare de
mirare de surpriza; nasul incretit inseamna neplacere iar buzele stranse inseamna nesiguranta,
ezitare, ascuserea unor informatii.
Mimica este semnalul nonverbal cel mai usor de descifrat. Mimica poate fi agitata si este
determinata de o succesiune de stari sufletești, de senzatii puternice si poate semnifica o mare
sensibilitate la stimulii externi.
Fruntea este componenta care formeaza zona superoara a fetei.Ea reprezinta puterile
spirituale si trasaturile de caracter asociate.
Formele fruntii sunt foarte diferite de la persoana la persoana dar ea este intotdeauna
determinata de linia parului iar inaltimra ei se intinde intre punctul situat intre sprancene si linia
parului.
Prin miscarea muschilor sunt generate cutele fruntii, care pot fi verticale, orizontale sau
incretite.

40
Cutele verticale se datorea concentrarii pe un punct in spatiu sau a luminii orbitoare.Astfel cutele
verticare devin expresia unui effort spiritual sau fizic;in valori normale sau depasite, ele exprima
disperare, furie,sau emotie.
Cutele orizontale apar cand ochii sunt larg deschisi, cand se incearca prelucrarea informatiilor
detinute, dar care nu sunt intelese; mimica este expresie a fricii, sperieturii, mirarii, intelegerii
bruste a unui lucru, dar aceasta mimica poate fi datorata oboselii, greutatii ci care sunt tinuti
ochii deschisi.
Cutele inretite apar la locul de intersectie dintre cele doua orizontale si cele verticale; exprima
panica in gandire, dificultati in prelucrarea informatiilor.
Cercetătorii susțin că peste 90% din mesajul pe care dorim să îl comunicăm unei
persoane este transmis prin elemente nonverbale. Limbajul trupului este modalitatea prin care ne
exprimăm, involuntar, în multe dinte situațiile în care nu ne dorim să oferim explicații. Gesturile,
dar și atitudinea trădează, nu de puține ori, ceea ce prin cuvinte nu vrem să dezvăluim. Dacă știi
cum să traduci limbajul trupului, atunci vei cunoaște întotdeauna intențiile, dar și starea de spirit
a interlocutorului. Iată cum descifrezi limbajul nonverbal!
Atitudinea și mimica sunt uneori mult mai evidente în situații emoționale pe care nu ți-ai
dori să le exprimi. Barierele comunicării verbale pot fi depășite prin simple gesturi care îți pot
trăda trăirile, și din care interlocutorul să își dea seama de sentimente nutrite de tine. Poziția
corpului, ochii, mâinile, toate aceste semne ale trupului, pe care dacă știi cum să le traduci, te pot
ajuta să afli adevărul.
Ochii sunt partea corpului de la care poți afla o mulțime de informații utile de la persoana
care se află în fața ta. Direcția privirii interlocutorului îți poate dezvălui gradul de interes pe care
acesta îl are față de subiectul de discuție deschis de către tine. De asemenea, pupilele dilatate
sunt un semn că interlocutorul tău este numai ochi și urechi la tine.
Însă, în momentul în care observi că persoana din fața ta privește într-o parte opusă,
atunci discuția nu este deloc una interesantă pentru el, gândurile lui fiind într-o altă parte. Dacă
privirea o are în jos, atunci limbajul trupului său îi demonstrează timiditatea.
Ține cont și de faptul că, atunci când interlocutorul tău are un contact vizual mai lung de
cinci minute, atunci acesta este un indiciu al atracției fizice.
Persoana din fața ta își ține mâinile deschise cînd vorbește cu tine? Atunci înseamnă că
stai de vorbă cu o persoană relaxată, deschisă și căreia îi face plăcere să poarte această discuție
cu tine.

41
 Are o mână în spatele gâtului ori capului? Nu-ți face griji! Este deschisă către o discuție
cu tine.
Dacă observi că interlocutorul tău își poziționează o mână pe șolduri, atunci să știi că este
nerăbdător și așteaptă cât mai repede să îi spui ce ai de spus. Iar dacă ambele mâini și le
poziționează pe șolduri, atunci acesta este un semn de agresivitate, chiar de atac.
Mâinile încrucișate ale interlocutorului tău denotă faptul că acesta are o atitudine
neîncrezătoare, defensivă și deloc una deschisă. De asemenea, mâinile ținute în buzunar ale
partenerului tău de discuție nu pot arăta altceva decât că îți ascunde ceva ori că nu spune tot
adevărul.
Ei bine, atenția la aceste detalii te poate ajuta să îți dai seama de intențiile reale ale
partenerului tău de discuție. Un cap ușor dat pe spate în timpul discuțiilor denotă simpatie față de
tine, iar dacă interlocutorul și zâmbește în timp ce își dă capul ușor pe spate, atunci aceasta
atitudine o poți interpreta drept un mic flirt.
Capul plecat într-o discuție serioasă denotă faptul că îți ascunde ceva, iar dacă alege să
plece capul ori de câte ori îi faci un compliment, înseamnă că este ușor timid.
Când interlocutorul tău se încruntă ori îngustează ochii ori de câte ori încerci să îi transmiți ceva,
înseamnă că acesta este sceptic în legătură cu ce i se transmite și îi este teamă că nu spui
adevărul.
Ochelarii pe care îi mișcă de sus în jos semnifică un dezacord a celor spuse. Iar, în cazul
în care privirea lui este peste ochelari, atunci să știi că este pregătit să te înfrunte și nu poți
ascunde nimic de privirea lui.
Persoanele încrezătoare în forțele proprii își păstrează picioarele drepte și depărtate, însă
în cazul unei discuții tensionate, poziția aceasta poate semnifica agresivitate. Mișcarea rapidă
dintr-un picior ori atunci când interlocutorul își mută greutatea de pe un picior pe altul înseamnă
că este nerăbdător, intimidat ori speriat.
Poziția în șezut cu picioare încrucișate este un semn că interlocutorul tău se simte relaxat
în discuția pe care o purtați.
Așadar, fiecare act de comunicare pe care îl purtăm implică și o formă a limbajului
nonverbal. De multe ori, cuvintele pot fi în contradicție cu ceea ce trupul explică, așa că fii
întotdeauna pregătit să exprimi credibilitate prin orice latură a comunicării. Acestea sunt
noțiunile de bază pe care trebuie să le știi despre limbajul trupului, noțiuni care te vor face să
înțelegi mai ușor disponibilitatea celor din jur, dar și modul în care aceștia aleg să comunice.

2.4.1.1.Mimica
42
https://www.scrigroup.com/management/cominicare/COMUNICAREA-NONVERBAL-
GESTURIL25544.php

2.4.1.2.Privirea

2.4.1.3.Gesturi si postura
Termenul de comunicare nonverbala a fost utilizat pentru prima data in lucrarea stiintifica „Nonverbal Comunication:
Notes on the Visual Perception of Human Relations”, in anul 1956 de catre Jurgen Ruesch si Weldon Kees. Ei sustineau ca in
structura comunicarii umane regasim sapte elemente definitorii: imbracamintea, gesturile, actiunile intamplatoare, urmele
actiunilor, sunetele vocale, cuvintele rostite si cuvintele scrise.

Save to library

Femeile au o capacitate superioara de codificare a diferitelor tipuri de emotii. Ca un rezultat al socializarii s-a constatat ca femeile zambesc

mai mult. De exemplu, fetitele sunt incurajate sa exprime emotiile pozitive. Si la varstele inaintate se observa ca femeile zambesc mult, pe cand

barbatii sunt mai morocanosi.

Pentru femei, zambetul este un fenomen interactional, in timp ce pentru barbati este o expresie emotionala. Un alt motiv pentru care femeile zambesc

mai mult decat barbatii poate fi grija pentru aspectul lor deoarece se stie ca femeile acorda mai multa importanta imaginii lor decat barbatii. Alt motiv

ar fi faptul ca zambetul este impus prin profesiile practicate (educatoare, stewardese, femei care lucreaza in televiziune, etc). Spre exemplu, femeile

doctor zambesc mai mult decat barbatii doctor si de aceea sunt si mai indragite de catre pacienti. De asemenea, este recunoscut faptul ca femeile au

un zambet mai convingator decat barbatii, ele fiind constiente de acest lucru si stiind cum sa isi valorifice acest atuu.

Exista totusi diferente in ceea ce priveste cat zambeste femeia si barbatul si in functie de cultura, etnie, varsta sau daca persoana este observata sau

nu. De exemplu, persoanele zambesc mai mult atunci cand sunt observate.

Cand vine insa vorba de locul de munca, femeile si barbatii zambesc la fel de mult, mai ales daca ocupa aceeasi pozitie.

Un alt moment cand femeile zambesc mai mult decat barbatii este atunci cand sunt nervoase, tensionate, cand sunt impreuna cu copiii, cand sunt

fotografiate, cand dau un interviu pentru un loc de munca sau cand sunt in postura celui care intervieveaza o alta persoana venita pentru un job.

43
 In general se asteapta de la femei sa zambeasca mai mult. Pana si in rolurile jucate in filme, femeile sunt cele care zambesc mai des.

Reader view
”Cuvintele nu sunt de-ajuns”
Cuvintele nu sunt de-ajuns. În sprijinul lor vin gesturile, postura, mimica
ș.a.m.d. De ce? Răspunsul vizează funcțiile comunicării nonverbale. Prin
”comunicare vom înțelege orice transmitere a informațiilor, ideilor și
emoțiilor de la o entitate socială (persoană, grup uman, colectivitate) la
alta prin intermediul mesajelor.
Termenul de ”comunicare nonverbală” are o sferă mai largă, care
desemnează modificarea intenționată sau neintenționată a poziției
corpului unei persoane în raport cu un sistem de repere spațiale sau
schimbarea poziției componentelor corporale ale acestuia (cap,
triunghi, membre etc.) în raport cu un sistem de axe rectangulare, în
afara acțiunii directe a altor persoane prin producerea sau limitarea
forțată a mișcărilor corporale sau prin deplasarea în spațtiu a
respectivelor persoane fără acordul acestora.
Într-o comunicare nonverbală, funcția de codificare este realizat ă prin
contracția voluntară sau involuntară a mușchiilor scheletici si faciali,
schimbarea tomului și ritmului vorbirii, utilizarea spațiului și a timpului,
a unor artefacte etc. Mesajele sunt transmise uitilizându-se diferite
”canale de comunicare”: vizual, auditiv, tatil, olfactiv.
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

44