Sinuciderea asistată- Eutanasia

Termenul eutanasie este folosit generic cu privire la: subiecţi conştienţi sau nu, persoane cu
vârste și patologii diferite, poate fi practicată față de nou-născuţi şi de persoane care nu au avut
niciodată - sau nu mai au capacitatea de a-şi exprima voinţa, dar poate interesa şi persoane care şi-au
exprimat, în mod expres, voinţa de a fi supuşi sau sustrași de la diferite tratamente. Uneori, termenul
eutanasie se aplică şi acelor forme de intervenţie care intră în categoria aşa numitului suicid asistat
medical. Și, în fond, rămâne deschisă întrebarea dacă orice formă de eutanasie cerută nu este și
o formă de suicid

Termenul de eutanasie, aşa cum este el folosit astăzi, acoperă, de fapt, acţiuni și situații diferite
între ele. Uneori, se foloseşte această noţiune pentru a indica stoparea unor intervenții medicale care nu
mai au funcțiune terapeutică (cele care în aria anglo-saxonă sunt definite ca fiind tratamente futile);
alteori, indică intervenția activă şi directă a medicului (sau a unui asistent medical) în scopul provocării,
în mod direct, a morții pacientului aflat în fază terminală; în anumite cazuri, indică, în schimb, abţinerea
de la orice intervenție medicală ulterioară, în vederea obţinerii sau accelerării morţii persoanei; alteorí,
exprimă consecinţele rezultate, în mod indirect, din administrarea tratamentelor paliative,

Def: gestul sau omisiunea care provoacă, în mod deliberat, moartea bolnavului care are suferinţe
insuportabile sau trăiește într-o stare de maximă degradare

Suicidul asistat desemnează actul prin care medicul pune la dispoziția pacientului mijloacele
necesare pe care le poate folosi pentru a-şi pune capăt zilelor. Suicidul asistat medical este metoda care
constă în injectarea unor substanțe ce vor duce la moartea bolnavului. Este vorba despre ajutorul
acordat unui pacient, conştient şi capabil să-şi exprime voința, care cere să-și pună capăt zilelor. Spre
deosebire de eutanasie, suntem în prezenţa unui pacient capabil să-şi exprime voinţa şi care va realiza el
însuşi actul final. Actul lui voluntar îl califică ca fiind vorba despre un suicid asistat

Legislații și practici ale eutanasiei în Europa. Mişcarea de opinie în favoarea eutanasiei are
conotații și motivații caracteristice, care nu sunt identice cu cele care susţineau moartea dintr-un
sentiment de milă, caracteristice altor perioade istorice. Strategia adoptată de aceste mişcări cu privire la
promovarea eutanasiei este aceeași: se începe cu sensibilizarea opiniei publice privind cazurile ce trezesc
mila, sunt exaltate sentinţele nu prea severe date de instanţe care au instituit proceduri penale, pentru a
se ajunge la cereri de legalizare a practicilor eutanasiei, după ce se efectuează sondaje de opinii, în care
se arată procentul covârşitor al respondenţilor în favoarea legalizării acestor practici, obținute în urma
unor campanii mediatice halucinante şi a dezbaterilor televizate cu privire la aceste teme

Atunci când ne gândim la practicile eutanasiei, de obicei ne vin în minte scene cu pacienți aflați
în faza terminală a existenţei lor. Trebuie să arătăm însă că există şi alte situații în care se practică
eutanasia: în cazul unui nou-născut cu malformații sau dizabilități (wrongful life), cum ar fi sindromul
Down", situaţie în care se su- gerează abandonul terapeutic, prin eliminarea alimentaţiei pentru evitarea
suferinței subiectului şi a poverii pe care el ar constitui-o pentru societate. Avem de a face aici cu
eutanasia nou-născutului. O altă accepţiune a conceptului de eutanasie este cea de eutanasie socială,
care se prezintă ca o alegere făcută nu de un individ, ci de societate, ca urmare a faptului că bugetul din
domeniul sanitar nu ar mai putea suporta povara financiară reprezentată de asistenţa acordată
bolnavilor afectați de boli cronice, atât în ce privește prognozarea, cât și costurile; resursele financiare ar
fi economisite astfel pentru bolnavii care se vor întoarce, după vindecare, la viaţa productivă şi activă;
aceasta constituie una dintre ameninţările unei economii care ar dori să țină seama doar de criteriul
costuri- beneficii

Biserica Ortodoxă Română a publicat un document al Sfântului Sinod în care prezintă poziția
ortodoxă faţă de eutanasie, în care se afirmă că viaţa omenească este un dar al lui Dumnezeu. Pentru că
ea vine de la Dumnezeu, stăpânul ei absolut este Dumnezeu însuşi. Viața umană este o realitate
irepetabilă, de aceea ea trebuie apăra- tă şi îngrijită în orice moment s-ar găsi purtătorul acesteia. Fiind
creată de Dumnezeu, viața umană este intrinsec bună şi merită ca totdeauna să fie respectată şi apărată,
fie că se va manifesta în mod plenar, fie că va exista cu deficienţe datorită unor cauze cunoscute sau
necunoscute. Ca fiinţe create, din punct de vedere biologic, prin vrerea lui Dumnezeu, intrăm şi ieşim din
istorie

Din perspectivă creștină ortodoxă, moartea nu este un rău absolut, care trebuie amânat cu orice
preţ, nici viața biologică nu este un bine absolut, care trebuie prelungit cu orice preţ. Moartea spirituală
este răul absolut de care trebuie să ne ferim şi viaţa spirituală este binele absolut care trebuie dobândit.
Să amintim aici minunata zicere a Sfântului loan Gură de Aur: „Nu e rău să mori; rău e să mori rău".
Pentru creştin, sfârşitul vieții este un moment crucial. Starea spirituală în care îl află moartea e
hotărâtoare pentru viaţa sa în veşnicie. Răgazul dinaintea morţii e timp de pocăinţă, de împăcare cu
Dumnezeu şi cu semenii, de curățire a minţii şi a inimii, timp de rugăciune fierbinte şi alipire
puternică de Dumnezeu.

Ingrijirea paliativa
Îngrijirea paliativă, ca filosofie de îngrijire, este o combinație a tratamentelor active
(simptomatice) şi a suportului psiho-emoțional, în vederea alinării şi sprijinirii pacienţilor şi familiilor
celor care se confruntă cu o boală incurabilă. În timpul bolii, îngrijirea paliativă îşi propune să întâmpine
nevoile fizice, psihice, sociale şi spirituale, rămânând în acelaşi timp deschisă la valorile, credințele şi
practicile proprii, culturale şi religioase (1,2). Ea poate fi combi- nată cu terapii curative care au drept
scop ameliorarea sau vinde- carea bolii, sau poate fi o modalitate unică de îngrijire. Îngrijirea este
planificată şi acordată de o echipă multi-disciplinară, care include pe lângă medic, asistentă medicală,
asistent social, psiholog, preot, fizioterapeut, şi pacientul împreună cu familia sa

Îngrijirea paliativă nu se adresează unei boli specifice ci mai mult, ea curpinde întreaga perioadă din
momentul diagnosticului până în perioada de doliu. Această perioadă poate varia între câţiva ani şi
câteva săptămâni (sau rareori) zile. Îngrijirile paliative nu sunt sinonime cu îngrijirile terminale, dar le
includ şi pe acestea

4. PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE ÎNGRIJIRILOR PALIATIVE formulate de OMS sunt:

afirmă viaţa şi consideră moartea ca pe un proces normal;

nu grăbeşte şi nici nu amână moartea;

asigură ameliorarea/înlăturarea durerii şi a altor simptome;

integrează aspectele psiho-sociale şi spirituale ale îngrijirii pacientului;

oferă un sistem de sprijin pentru a ajuta pacientul să ducă o viaţă cât mai apropiată de cea normală până
la moarte;

oferă un sistem de suport pentru a ajuta familia să facă față în

timpul bolii pacientului şi după decesul acestuia;

se bazează pe o abordare de echipă pentru a se putea adresa tuturor nevoilor pacientului şi familiei,
inclusiv suport în pe- rioada de doliu, dacă este cazul;

îmbunătăţeşte calitatea vieţii bolnavului

5. DOMENIUL ÎNGRIJIRILOR PALJATIVEinclude:

Servicii medicale, servicii sociale, servicii de nursing, suport spiritual/religios, consiliere psihologică.

6. ECHIPA MULTIDISCILPLINARĂ prin care se realizează îngrijirile paliative este formată din: me- dici,
asistenţi medicali, asistenți sociali, preoți, psihologi

În ceea ce priveşte opțiunile de îngrijiri paliative, bolnavii pot opta pentru: secții /departamente de
spital, îngrijirile din ca- drul unui azil, domiciliul bolnavilor, sanatorii particulare, unități de
asistenţă socială.

1 Ingrijirile paliative oferă o alternativă modernă şi eficientă la schemele clasice de îmbunătățire a

calității vieții pacientului şi reprezintă o parte intergantă a serviciilor de sănătate, ne- cesitând o finanțare
adecvată şi echitabilă.

2. Îngrijirea paliativă are ca scop asigurarea şi păstrarea calităţii vieţii bolnavului şi se adresează nevoilor
fizice, psihologice şi spirituale asociate bolii în stadii avansate. De aceea se im- pune intervenţia
coordonată a unei echipe interdisciplinare, multi-profesionale specializate, ce dispune de resurse adec-
vate.

4. Îngrijirile paliative ar trebui incluse în curiculum de pregatire de bază a medicilor şi asistenților

medicali.
5. Orice persoană care are nevoie de îngrijiri paliative trebuie să aibă acces la aceste servicii, fără
amânare nejustificată, în mediul cel mai apropiat de nevoile şi preferinţele sale.

6. Accesul la îngrijiri paliative se bazează pe nevoile identifica-te ale bolnavului şi nu trebuie să fie
influenţat de tipul bolii, locația geografică, statutul socio-economic sau alți factori.

Biserica Ortodoxa despre eutanasie

Eutanasia, ca moarte bună sau uşoară (conform cu sensul literal al cuvântului), nu doar că este
acceptată de Biserică, dar şi dorită de către aceasta. Neîncetat repetata cerere a ei <<Sfârşit creştinesc
vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace> - precum şi asocierea morții cuvioase cu moartea cinstită
şi paşnică, confirmă această afirmație. Totodată, însă, Biserica cinsteşte şi moartea dureroasă, nu doar
când se întâmplă pentru mărturisirea lui Hristos, dar şi când este legată de boli sau împrejurări
dureroase, pe care omul le suferă cu răbdare şi nădejde în Dumnezeu. Aici moartea cea bună nu constă
în lipsa durerii, ci în înfruntarea ei cu răbdare şi nădejde în Hristos.

Moartea bună sau rea nu este determinată în cele din urmă de forma ei exterioară, de uşurinţa
sau greutatea cu care survine, ci de starea interioară cu care o abordează omul. Moartea bună nu este
totdeauna uşoară, nici moartea uşoară nu este totdeauna bună. Sunt relevante întrebările formulate pe
această temă de către Sfântul loan Gură-de-Aur: Oare a fost rea moartea lui loan, fiindcă i s-a tăiat capul,
sau a lui Ştefan, fiindcă a fost omorât cu pietre, sau a Mucenicilor, că şi-au sfârşit viața în chinuri? Şi
răspunde el însuşi: Rea nu este moartea aceasta, ci moartea în păcat

Omul se blindează în individualismul lui, îşi pierde credința religioasă şi consideră menținerea
sau întreruperea vieții ca pe un drept individual al său. Pe de altă parte, se sugerează şi se impune
societății o altă percepere a medicinii şi a medicului. Medicina, ca şi medicul, nu mai este de acum
chemată doar spre a vindeca bolnavii, ci şi spre a-i omori

Biserica Ortodoxă consideră necredință în purtarea de grijă a lui Dumnezeu orice moarte pe care
o provoacă laşitatea omului de-a înfrunta greutățile vieții. De asemenea, reprobă drept <<contrară
deontologiei şi jignitoare la adresa slujirii medicale>> şi orice faptă care nu contribuie la prelungirea
vieții, ci grăbeşte moartea. Dar, în învățătura Bisericii, viaţa şi moartea creştinului nu îl privesc doar pe el
însuşi, ci au directă legătură cu semenii lui şi, întâi de toate, cu Dumnezeu Însuşi. Astfel, viaţa şi moartea
nu sunt aşezate sub prisma drepturilor individuale, ci în cadrul comuniunii cu Dumnezeu şi cu aproapele.
 Privind mai îndeaproape lucrurile, prin legalizarea eutanasiei şi prin stabilirea condițiilor
efectuării ei este firesc să fie consacrată nu doar tolerarea ei socială, dar şi indirecta ei instituire, în cadrul
condițiilor prescrise. Adică, stabilirea condițiilor în care este legalizată eutanasia funcționează totodată şi
ca prescriere a condițiilor în care cineva este îndreptățit să procedeze sau să colaboreze la efectuarea ei.
Se cultivă astfel un climat pozitiv pentru ea şi se pregăteşte o mai largă aplicare a ei, chiar şi persoanelor
care nu o doresc. Iar lucrul acesta se articulează excelent intereselor economice ale diverselor organisme
particulare sau de stat. În paralel se realizează nu doar psihologic, dar şi deontologic, schimbarea
scopului actului medical. Adică, prin legalizarea eutanasiei, medicul nu numai că poate, dar chiar este
dator să intervină în vederea grăbirii morţii, când aceasta este percepută ca fiind un lucru bun.

Biserica nu rămâne nepăsătoare în fața durerii umane. În special nu este indiferentă față de
durerea insuportabilă, de care este adesea legat sfârşitul vieții omului. Prin slujba ce se săvârşeşte la
ieşirea cu greu a sufletului, îi stă alături muribundului şi se roagă pentru izbăvirea lui de durerea
insuportabilă şi de boala cea amară, rugându-se totodată pentru veşnica odihnă a acestuia.

1. Viața umană, creată de către Dumnezeu şi purtând chipul divin, e sfântă prin însăşi natura ei şi trebuie
mereu respectată şi protejată ca atare.

2. Principiul slujirii cere ca momenul morții și cel al zămislirii să rămână în mâinile lui Dumnezeu; El
singur e deasupra vieții, a morții și a procesului morţii. Există o „vreme pentru a trăi și o vreme pentru a
muri", iar acea vreme trebuie să rămână hotărâtă de Dumnezeu.

3. Trebuie făcut orice efort pentru refacerea pacientului până la un nivel optim al sănătății; viața
pacientului îşi păstrează totuşi valoarea sa ireductibilă, chiar şi atunci când nu mai poate fi recâştigată
întreaga sănătate.

4. In cazurile de boală în stadiul final (unde procesul morții este ireversibil iar moartea iminentă), este
totuşi permis ca susținerea vieţii să înceteze, susținere ce nu înseamnă mai mult decât o povară pentru
pacient. În special în cazurile de moarte cerebrală", menținerea paicentului prin sisteme de întreținere a
26 vieții e imorală şi nu doar, inutilă

Consilierea bolnavului terminal - „piatra de încercare" a competenţelor

pastorale ale preotului
Marea diferenţă dintre condiția ontologică diferită a preotului şi a psihologului se verifică tocmai
în consilierea bolnavu- lui terminal: preotul vine cu o speranţă generată din certitudinea existenţei vieţii
de veci, psihologul intervine doar în numele unei ştiinţe imanente, care caută să-l fortifice pe cel aflat în
dificulta- te. De aceea, resursele psihologului sunt extrem de limitate, pe când potențialul preotului este
imens, întrucât el gestionează" o forţă de dincolo de lume, harul lui Dumnezeu, care-i poate da
bolnavului speranțe inimaginabile şi îi poate garanta un „confort psihologic" pe care psihologul nu i-l
poate nicidecum oferi
 Acum, în consilierea bolnavului terminal şi a familiei acestuia, se verifică competenţele
duhovniceşti şi pastorale ale preotului: dacă el are o robustă experiență interioară, îl va ridica pe bolnav
din starea de decădere psihică ce caracterizează, în general, conştiinţa apropiatei morţi şi care este
generată şi de secătuirea forţelor fizice, pricinuită de boală. Dacă, în schimb, preotul nu este suficient de
robust din punct de vedere duhovnicesc, contactul cu bolnavul terminal îl va prăbuşi psihic pe el însuşi:
în loc să-l ridice el pe bolnav, bolnavul îl va trage în jos pe el. De aceea, putem considera o „piatră de
încercare" pentru preot consilierea bolnavului terminal şi a celor apropiaţi lui

Preotul trebuie să aibă puterea să nască în cei aparţinători o credinţă dinamică, capabilă să
reorienteze viitorul tuturor; altfel, el va dezamăgi şi intervenţia lui va fi mult sub aşteptări. Atenție,
„optimismul fără o bază se numeşte naivitate!" - spune un dicton antic. Menţionăm situaţia în care un
preot încuraja familia unei bolnave de cancer la sân în fază metastazică permanent, zicând că „totul va
fi bine", fără să consolideze mistic pe soţul bolnavei și fără suficientă rugăciune și slujbă pentru ca totul
să fie astfel. Femeia a murit lăsând în urmă un băiețel de 13 ani și o fetiţă de 6 ani, iar soţul ei i-a spus
după deces: „Părinte, nu ați spus că totul va fi bine?". Preotul trebuie să intervină reparator și
reconfortant pe mai multe paliere, însă intervenţia lui trebuie să fie de maximă forţă pe palierul mistic,
duhovnicesc, spiritual, transformând speranțele în certitudini prin care se controlează viitorul şi
realitatea concretă.

Bolnavului preotul trebuie să-i reconfere conştiinţa demnităţii sale umane, dincolo de
infirmităţile pe care i le impune boala. Fără să-și dea seama, bolnavul caută respect, iar acesta vine prin
fortificarea convingerii lui că situaţia nu este niciodată lipsită de speranţă, pentru că, în ciuda greutăţilor,
Dumnezeu a pus în noi neştiute resurse creatoare. Este foarte importantă restabilirea sentimentului de
încredere a celui bolnav. Bolnavul trebuie să redobândească echilibrul interior, descoperind că oricât ar fi
de neputincios, este o fiinţă unică, de neînlocuit, foarte dragă lui Dumnezeu, o persoană pentru care
Hristos a murit. Astfel, el îşi poate vedea cu alţi ochi propria viaţă, se vede pe sine cu ochii lui Dumnezeu
şi se descoperă membru al unei familii în care fiecare îşi are locul său.

Progresul duhovnicesc înregistrat de bolnav pe patul de suferinţă poate să-i schimbe orizonturile
şi atitudinile. El poate să accepte chiar o nouă misiune: să dea mărturie, prin bucuria, răbdarea şi
amabilitatea sa, celor care vin să-l viziteze, despre noua viaţă a harului din ființa sa: să nu dea dovadă de
nervozitate şi amărăciune, să nu pară prizonier al propriului său eu, al pro- priei drame, ci să iradieze în
jur bucuria celui care a descoperit sensul profund al existenţei şi al limitelor din propria viaţă

În multe situații disperate din spital, răspunsul preotului la frământările unui pacient poate fi o
chestiune de viaţă şi de moarte. Aceasta pentru că îi poate schimba bolnavului viziunea despre viaţă şi
despre rostul bolii lui. Discuția cu un bolnav poate fi, fără să ne dăm seama, ultima din viaţă. Ne putem
întreba: ar fi oare cineva capabil să schimbe ideile, sentimentele, perspec- tivele unui om cu puține ore
înainte de moarte? Da, totul este în funcţie de nivelul nostru duhovnicesc şi de densitatea emoţio- nală a
prezenţei noastre. Mântuitorul a schimbat radical destinul tâlharului cu câteva clipe înainte de moarte