Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Transfer Si Rezistenta
Transfer Si Rezistenta
Transferul
1
facă această distincţie când a constatat că transferul poate deveni cea mai puternică rezistenţă opusă
tratamentului şi şi-a pus problema cauzei. După Freud, această distincţie răspunde necesităţii de a
trata în mod diferit cele două feluri de transfer. Transferul pozitiv se compune din sentimente
amicale şi tandre conştiente, ca şi din altele cu rădăcinile în inconştient şi se dovedesc a avea
întotdeauna o bază erotică. Din contra transferul negativ vădeşte agresivitate faţă de psihanalist,
mefianţă etc. Iniţial Freud consideră că: „Transferul, atât în forma sa pozitivă, cât şi în cea
negativă, se pune în serviciul rezistenţei; în mîinele medicului însă, el devine cel mai puternic
dintre instrumentele terapeutice şi joacă, în dinamica procesului de vindecare, un rol ce cu greu
poate fi supraestimat". Pentru Freud: „transferul asupra persoanei psihanalistului nu joacă rolul unei
rezistenţe decât în măsura în care este vorba de un transfer negativ sau de un transfer pozitiv
compus din elemente erotice refulate".
Dimpotrivă, transferul pozitiv, prin câştigarea încrederii pacientului, îi permite să
vorbească mai uşor de lucruri dificil de abordat într-un alt context. Este evident, desigur, că orice
transfer este constituit atât din elemente pozitive cât şi din elemente negative.
Rezistenţă
Tot ceea ce împiedică travaliul curei, tot ceea ce se opune accesului subiectului la
determinarea sa inconştientă.
S. Freud a fost obligat foarte de timpuriu să dea un loc important conceptului de
rezistenţă. Acesta desemnează efectul produs în cura de refulare însăşi, adică de ansamblul de
fenomene care împiedică asociaţiile sau conduc subiectul chiar la tăcere.
Cum să situăm, totuşi, originea rezistenţei? In Studii asupra isteriei (1895), Freud o
2
situează foarte clar în vecinătatea inconştientului însuşi; amintirile pe care le dezvăluie cura sunt
grupate concentric în jurul unui nucleu central patogen. Cu cât ne apropiem mai mult de acel
nucleu, cu atât rezistenţa este mai mare: este ca şi cum ar interveni o forţă de respingere pentru a
contracara rememorarea şi interpretarea.
In acest caz este totuşi important să facem să intervină problema transferului. In Dinamica
transferului (1912), Freud arată într-adevăr că, atunci când subiectul se apropie prea mult de acel
nucleu patogen, când asociaţiile îi lipsesc spre a merge mai departe în sesizarea conflictului
determinat pentru el, el îşi raportează preocupările asupra persoanei psihanalistului şi actualizează
în transfer emoţiile tandre sau agresive pe care nu reuşeşte să le verbalizeze. Transferul
funcţionează în acest caz ca rezistenţă, loc în care subiectul repetă ceea ce pentru el este obstacol.
Raportul dintre transfer şi rezistenţă (în conceptul de rezistenţă de transfer) poate fi
reprezentat schematic astfel:
• După depăşirea rezistenţei împotriva conştientizării transferului, în teoria lui Freud,
terapia se bazează pe transferul blând, nepăsător, care acum devine dezirabil, în calitatea sa de „cel
mai puternic instrument". Transferul pozitiv, în sensul unei relaţii sui generis, formează
fundamentul terapiei.
• Relaţia de lucru, după cum am spune astăzi, este periclitată, dacă se intensifică
transferul pozitiv sau dacă se formează polarităţi, care sunt numite iubire de transfer sau transfer
negativ (agresiv). Transferul devine, deci, din nou o rezistenţă, dacă atitudinea faţă de analist se
erotizează (iubire de transfer) sau se transformă în ură (transfer negativ). După Freud, aceste două
forme de transfer devin rezistenţă dacă ele împiedică reamintirea.
• In cele din urmă, găsim un al treilea aspect în rezistenţa împotriva rezolvării
transferului.
In conceptul de rezistenţă de transfer sunt, deci, reunite: rezistenţa împotriva
conştientizării transferului, rezistenţa ca iubire de transfer sau ca transfer negativ şi rezistenţa
împotriva rezolvării transferului.
Diferitele elemente ale rezistenţei de transfer depind, în manifestarea lor concretă, de
configurarea situaţiei terapeutice prin reguli şi interpretări. Spre exemplu, rezistenţa împotriva
conştientizării transferului este de regulă o componentă a fazei introductive. Oscilaţiile ulterioare
ale aceste forme de rezistenţă prezintă fluctuaţii specifice diadei. Un pacient paranoid va dezvolta
rapid un transfer negativ, iar la o pacientă nimfomană transferul erotizat nu se va lăsa prea mult
aşteptat. Intensitatea lor face ca aceste transferuri să devină rezistenţe. Intre aceşti doi poli se află
un spectru larg, iar în interiorul acestui spectru depinde de fiecare analist în parte care anume forme
de comportament sunt interpretate de el ca rezistenţă.
Puncte de reper diagnostice, în acest sens, oferă clasificarea târzie a lui Freud (1926) a
celor 5 forme de rezistenţă:
• rezistenţa de refulare
• rezistenţă de transfer
• rezistenţa supraeului
• rezistenţa Eu-lui
• rezistenţa bazată pe beneficiul secundar al bolii.
Dacă primele texte ale lui Freud situează totuşi în inconştient originea rezistenţei, nu
acelaşi lucru se întâmplă mai târziu, mai ales odată cu introducerea celei de a doua topici.
Rezistenţa este prezentată ca un mecanism de apărare printre altele, referabil la Eu. Inconştientul,
din această perspectivă, nu opune rezistenţă la eforturile curei. Ceea ce se opune sunt acelaşi
„straturi şi sisteme superioare ale vieţii psihice care au produs refularea la timpul său". Arma Freud
va sistematiza această concepţie în lucrarea ei intitulată Eul şi mecanismele de apărare (1937).
Putem releva, totuşi, două lucruri. Mai întâi, Freud nu a abandonat niciodată ideea unei rezistenţe a
inconştientului sau a Sinelui; el o menţine în Inhibiţie, simptom şi angoasă (1926), în paralel cu cel
trei rezistenţe ale Eului (refulare, rezistenţa transferului şi beneficiul secundar al bolii), şi cu o
rezistenţă a Supraeului, derivând din culpabilitatea inconştientă şi din trebuinţa de pedeapsă.
Această rezistenţă specifică este „forţa compulsiei de repetiţie, atracţia prototipurilor inconştiente
asupra proceselor impulsionale refulate".
3
Precum Glover (1955) putem deosebi între rezistenţele evidente şi grosiere, pe de o parte,
şi cele subtile, pe de altă parte. Rezistenţele grosiere cuprind întârzierea, omiterea de şedinţe,
tăcerea, vorbirea plină de digresiuni, respingerea automată sau înţelegerea eronată a tuturor
afirmaţiilor analistului, prostia simulată, o lipsă de concentrare continuă, adormirea şi în cele din
urmă şi întreruperea tratamentului.
Aceste tulburări grosiere, care creează impresia unui sabotaj conştient şi intenţionat, îl
ating pe analist într-un punct extrem de sensibil. Căci unele dintre comportamentele descrise - ca
întârzierea sau omiterea de şedinţe - subminează travaliul şi sugerează interpretări globale care, în
cel mai bun caz, pot fi considerate măsuri pedagogice sau care - în cel mai bun caz - conduc la
lupte pentru putere. Tocmai la începutul terapiei se poate ajunge rapid la astfel de complicaţii. De
aceea este atât de important de a avea permanent în faţa ochilor teza pozitivă menţionată la început,
anume că pacientul caută în mod primar o relaţie de tip suportiv. Dacă terapeutul nu se lasă
implicat într-o luptă pentru putere, atunci chiar de la începutul terapiei pot fi recunoscute şi
interpretate semnele unui transfer pozitiv, care se manifestă în formele subtile ale evazivităţii în
discuţie. Atunci nu trebuie să se ajungă la o luptă pentru putere, pe care o pot provoca numitele
atacuri la condiţiile de existenţă ale terapiei.
De la rezistenţa ca perturbare a travaliului s-a ajuns la „rezistenţa împotriva procesului
psihanalitic", după cum şi-a intitulat Stone (1973) o lucrare panoramică vastă. Intre 1900 şi anul de
apariţie a acestei lucrări au fost descrise multe fenomene de rezistenţă individuale şi tipice. Acestea
se lasă clasificate - cu inevitabila sărăcire în plasticitate şi vitalitate - după criterii supraordonate
calitative şi cantitative şi după geneza rezistenţei. Deoarece rezistenţa împotriva procesului
psihanalitic este observat ca rezistenţă de transfer, această formă de rezistenţă a stat întotdeauna în
centrul practicii. De aceea este oportun să explicăm mai întâi cum şi de ce apare rezistenţa de
transfer.
In sfârşit chiar dacă este adevărat că ceea ce împiedică cura se manifestă cel mai adesea la
nivelul Eului şi în special al reacţiilor de reasigurare, de prestanţă a Eului în raport cu persoana
psihanalistului, interpretarea fenomenelor la acest nivel se relevă inoperantă şi abate tehnica
psihanalitică în sensul unei manipulări psihologice. J. Lacan a criticat în detaliu, în primii ani ai
seminarului său, această orientare a psihanalizei.