MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE

UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918ˮ DIN ALBA IULIA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ

PRIVIRE COMPARATIVĂ
ASUPRA CULTULUI PĂGÂN AL
EROILOR ȘI ASUPRA
MARTIRIULUI CREȘTIN

ÎNDRUMĂTOR:

Pr. conf. univ. dr. Ovidiu Panaite

STUDENT:

Ușurelu Demis Marian.TP 1

ALBA IULIA

2020
 CUPRINS

INTRODUCERE............................................................................................................................3
CAPITOLUL I. EROISMUL ÎN CONCEPȚIA PĂGÂNĂ...........................................4
1. Cultul păgân al eroilor..........................................................................................................4
2. Exemple de eroi din lumea păgână..................................................................................5
CAPITOLUL AL II-LEA. MARTIRIUL CREȘTIN.......................................................6
1. Martiriul – răstignire şi înviere împreună cu Hristos................................................6
2. Martirii sângelui şi martirii ascezei.................................................................................7
CONCLUZII....................................................................................................................................8
BIBLIOGRAFIE.............................................................................................................................9

2
 INTRODUCERE

Privind în societatea noastră putem observa că cea mai șocantă victorie, tragică
neapărat, a gândirii secolului nostru este aceea că a anulat moartea. Dacă în vremurile mai
vechi moartea era îmblânzită, azi ea este sălbatică pentru unii dintre noi.
Moartea rămâne pentru omul contemporan o dramă mereu prezentă și tulburătoare, un
mister de nepătruns. Dramă și mister care marchează punctul culminant al existenței, unde
totul se înalță ca un val ce urcă și apoi se prăbușește pe neașteptate în abisuri inaccesibile
privirii omenești.
Cea mai sugestivă definiție a morții în concepția creștină este cea dată de regretatul
părinte Dumitru Stăniloae care afirmă că moartea este ultima concluzie a păcatului și
înseamnă dispariția din lumea de aici a celui ce e împovărat cu el. Lumea trebuie să vadă că
păcatul aduce moartea. Încă din această viață omul trebuie să învețe că păcatul primește
pedeapsa morții cu o regularitate neeexcepțională. Refuzul comuniunii cu Dumnezeu e chinul
dus la ultima concluzie: ”moartea”1
Pe parcusul acestui studiu am încercat să caut un sens nou al acesui mister analizând
viața unor oameni care știau că moartea aduce ceva nou, ceva spre care sufletul nostru tinde
necontenit și anume întâlnirea noastră cu Cel ce ne-a dăruit nouă viață. În capitolul I am ales
să vorbesc despre acei oameni care în mitologia greacă au fost asemănați cu semi–zeii, adică
despre eroi, punând aceentul mai mult pe concepția din mediul păgân asupra acestor
personalități, iar în capitolul al II–lea , voi vorbi despre concepția ortodoxă asupra martiriului,
făcând referire la acei oameni ce și-au dat viața din dragoste pentru Hristos.
Relația dintre aceste două raportări diferite la moarte este subliniată foarte frumos de
către filosoful Petru Ionescu care afirmă că ” unul ridica semeţ până la cer braţe cucernic de
impunătoare , de cosmică rugă. Altul înfrunta alături, între un oftat şi un chiuit voinicesc,
năvala valurilor duşmane. Unul era Credinţa, celălalt Eroismul. Da, ni se pare că toată istoria
noastră s-a scris în jurul acestor doi stâlpi susţinători. Credinţa a îmbărbătat, a susţinut, a
iluminat, a arătat totdeauna limanul. Eroismul a realizat pe planul practic ceea ce pretindea ,
din înălţimea idealului creştin, credinţa”2.

CAPITOLUL I. EROISMUL ÎN CONCEPȚIA PĂGÂNĂ

1
Dumitru STĂNILOAE, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Craiova, Editura Omniscop, 1993, p. 308 -309.
2
Petru IONESCU, ” Credință și eroism”, în Revista Gândirea, 7/1942, p. 397.
3
 1. Cultul păgân al eroilor

Păgânismul pare un lucru foarte straniu; aproape de neconceput de noi acum. O junglă
încâlcită și de nepătruns; o junglă de amăgiri, confuzii, falsități și absurdități, acoperind
întregul câmp al vieții. Un lucru care ne umple de uimire și dacă este posibil așa ceva,
apropare de incredulitate, - căci, într–adevăr, nu este ușor să înțelegi cum niște oameni teferi
au putut vreodată, calm și cu ochii deschiși, să creadă și să trăiască conform unor astfel de
doctrine, ca oamenii să fi adorat pe sărmanul lor semen ca pe un zeu, și nu numai pe el, dar și
trunchiuri, pietre, și tot soiul de obiecte însuflețite și neînsuflețite; și să fi alcătuit un haos, atât
de incoerent, de halucinații în chip de torie a Universului.3
Credința păgânilor în existența, în plan spiritual, a unei vieți de după moarte, ajunge în
final la un concept metafizic superior, acela al fericirii oamenilor plecați din acestă lume.
Păgânii sunt creatorii noțiunii de erou, care desemnează o nouă ipostază a defunctului, aceea a
nemuririi. Luându-ne după credința anticilor eroii sunt strâns înrudiți, pe de o parte cu zeii
pământeni și pe de altă parte cu oamenii săvârșiți din viață. În fapt, ei nu sunt altceva decât
spirite de oameni decedați, care sălășluiesc în interiorul pământului, care trăiesc acolo etern,
aidoma zeilor, și care se apropie de aceștia prin putere. Ca și zeii, eroii erau cinstiți prin
sacrificii. Totuși, moartea lor este aceea care confirmă și proclamă condiția lor supraumnă.
Eroii se disting de oameni prin faptul că ei continuă să acționeze și după moarte.
Rămășitele eroilor sunt înmormântate în interiorul cetății, ele sunt admise chiar în sanctuare.
Mormintele și cenotafurile4 lor reprezintă centrul cultului eroic; sacrificii întovărășite de jeliri,
ritualuri, rituri de doliu, coruri tragice. Decedând, eroul devine un geniu tutelar care ocrotește
cetatea împotriva invaziilor, a epidemiilor și a tot felul de dezastre. Dar eroul se bucură de
asemenea de o ” imoralitate” de ordin spiritual, de glorie, de durabilitate a numelui său. El
devine astfel modelul exemplar pentru toți aceia care se străduiesc sa-și depășească condiția
trecătoare de muritori, sa-și salveze numele de uitarea definitivă, să supraviețuiască în
memoria oamenilor.5

3
Thomas CARLYLE, Cultul eroilor, Iași, Editura Institutul European, 1996, p. 19 -20.
4
Monument funerar ridicat în amintirea unei persoane decedate ale cărei oseminte se găsesc în alt loc sau au
dispărut.
5
Mircea ELIADE, Istoria credințelor și ideilor religioase, București, Editura Univers Enciclopedic, 2000, p. 184.
4
 Țara în care eroii și-au găsit o expresie perfectă este Grecia, numai acolo eroii s-au
bucurat de un prestigiu religios atât de mare, au hrănit imaginația și reflecția, au stimulat
creativitatea literară și artistică.

2. Exemple de eroi din lumea păgână

Majoritatea eroilor antici sunt de origine semi-divină, și ajung la nemurire printr-o

serie de isprăvi supranaturale, unul dintre aceștia fiind Herakles = Hercules. Larg răspândit în
provinciile dunărene, cultul lui Hercules sintetizează numeroase aspecte ale celorlalte
divinități. Hercules este „salvatorul”, „biruitorul”, protectorul ogoarelor, al meșteșugarilor,
minerilor și pietrarilor, al apelor termale etc., de aici și marea lui popularitate. Divinitate
legată de cultul morților, Hercules era eroul care a biruit moartea. În teritoriile geto-dacilor, se
pare că și Eroul Hercules se identifica sincretistic cu o veche divinitate locală, căruia locuitorii
îi dedicau tablete votive și statuete.6
Un alt erou semnificativ îl întruchipeză pe Hector din Iliada lui Homer. El se
încadrează în tipologia eroului , fiind caracterizat în principal prin curajul de care dă dovadă.
El trăiește sub imperiul datoriei si faptele lui sunt determinate de o înaltă morală și, deși are
conștiința pieirii cetății pe care o apăra, el nu renunța să lupte pentru poporul lui, fiind un
adevărat patriot, un luptător al neamului. De asemenea, caracterul puternic este accentuat prin
demnitate. Hector recunoaște că a greșit omoradu-l pe Patrocle, și își acceptă astfel soarta de a
fi doborât de către Ahile. Ultima secvență în care este prezentată arderea pe rug a corpului
eroului cu mare cinste dovedește aprecierea și respectul semenilor pentru sacrificiul făcut de
Hector.7
Mircea Eliade evidenția faptul că o trăsătură caracteristică a Eroilor este moartea lor.
Speranțele populației rurale legate de regenerarea periodică a vegetației aveau în vedere
triumful Eroilor, și se poate vedea cel mai bine acest fenomen în cultul lui Dionysos. Dintre
toate divinitățile, Dionysos era, în același timp eroul întors de pe tărâmul morților și zeul
fertilității, al renașterii lumii vegetale, al regenerării periodice a lumii. Prin excelență,
personificare a veșnicei reînnoiri a naturii și a permanentei regenerări a vegetației, cum apare
și în poemele homerice, Dionysos – în același timp zeu și ființă muritoare care a învins
moartea, a fost o divinitate a fecundității și fertilității, unic prin complexitatea atributelor sale,
în tot panteonul greco-roman.
6
BAUMANN VICTOR-HENRICH, ”Cultul eroilor în antichitatea romană a teritoriilor dunărene”, în Nord
Dobrogea Cultural, .9/2016, 37-39.
7
Ana DUMITRAȘCU,Iliada, disponibil la https://www.academia.edu/9781681/Hector, accesat la data de
29.10.2020.
5
 CAPITOLUL AL II-LEA. MARTIRIUL CREȘTIN

1. Martiriul – răstignire şi înviere împreună cu Hristos

Dorinţa veşniciei şi a unirii după har cu Dumnezeu în aceasta era aceea care dirija
toate faptele întreprinse în mod conştient de martiri, întărindu-i în luptele muceniceşti. Pentru
a atinge acest scop, pentru a se putea bucura de preaslăvirea împreună cu Hristos, ei au primit
cu bucurie să fie părtaşi şi ai patimii Lui, având convingerea că fără luptă nu există cununi, că
fără cruce nu există slavă, că fără moarte nu există înviere, pentru că din crucea lui Hristos,
care constituie încununarea dragostei lui chenotice, izvorăşte harul mântuitor şi că toţi cei care
participă la patima şi la moartea lui Iisus, au parte şi de înviere şi de viaţa împreună cu El.
Pentru Sfântul Apostol Pavel răstignirea fiecărui credincios împreună cu Hristos şi,
drept consecinţă, moartea lui pentru păcat şi pentru lume constituie postulatul principal al noii
vieţi în Hristos. Hristos nu îl cheamă pe om să se conformeze cu legi şi cu rânduieli de drept
sau să accepte principii morale şi metafizice, ci îl cheamă să-I urmeze. Şi, pentru cel care vrea
să-L urmeze, pune drept condiţie lepădarea de sine şi faptul de a fi gata să accepte moartea.
„Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze
Mie. Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine
îl va afla”. Totuşi Hristos nu cere ceva fără a răsplăti acest lucru în mod îmbelşugat. El cere
de la om chiar sinele acestuia, viaţa lui întreagă. Îi cere să se lepede de el însuşi şi să-şi ia
crucea pentru a-L urma; să-şi jertfească viaţa pentru a o câştiga. Patima şi moartea pentru
Hristos devin prin urmare pricină a învierii şi a vieţii împreună cu El. Crucea în viaţa omului
este indiciul smereniei, dar şi al puterii şi al restabilirii. Acceptând crucea omul pătimeşte şi se
răstigneşte împreună cu Hristos şi, prin urmare, va fi părtaş şi al învierii Lui. Refuzarea crucii
înseamnă respingere a învierii, iar această respingere înseamnă că omul se face rob morţii şi
se supune diavolului. Prin urmare, creştinilor le rămâne de urmat o singură cale – crucea.
Când omul acceptă chenoza, smerirea, atunci dobândeşte harul Sfântului Duh. În pătimirea
pentru Hristos omul nu este singur, ci Hristos Însuşi pătimeşte împreună cu el şi îl întăreşte.
Ideea că Hristos este prezent şi suferă împreună cu mucenicii apare des în scrierile Părinţilor
şi ale scriitorilor bisericeşti. Tertulian spunea că Hristos este în martir.

6
 2. Martirii sângelui şi martirii ascezei

În epoca persecuţiilor şi a catacombelor cea mai mare realizare spirituală o constituia

martiriul. Erou al credinţei era martirul; acesta era ce avea Biserica mai sfânt şi mai demn de
admirat. Cinstirea acordată martirilor presupune dispoziţia înnăscută a Bisericii de a da o
valoare maximală mărturisirii, dar şi luptei duhovniceşti, duse din dragoste pentru Dumnezeu.
Astfel după marile persecuţii ale primilor ani ai creştinătăţii, în conştiinţa creştinilor
s-a impus concepţia că viaţa virtuoasă în Hristos este de aceeaşi valoare cu moartea martirică.
De aceea Biserica a început să cinstească pe lângă martiri şi pe mărturisitori şi pe toţi aceia
care se distinseseră prin viaţa lor virtuoasă trăită în Hristos, cu alte cuvinte pe martirii vieţii
monahale, care trăiseră martiriul zilnic, „martiriul conştiinţei” sau „martiriul lacrimilor
pocăinţei”, un martiriu împlinit prin viaţă nu prin moarte. S-a încetăţenit astfel concepţia că
ascetismul nu e nimic altceva decât continuarea martiriului în alte condiţii şi cu alte mijloace,
un martiriu fără vărsarea sângelui.
Înţelesul cuvântului martiriu a fost lărgit mai întâi de Clement Alexandrinul şi de
Origen, deoarece, după cum spunea primul, „tot cel care mărturiseşte despre adevăr, stând
pentru acesta fie prin cuvinte, fie prin fapte, fie prin orice altceva, să se numească martir
binecuvântat”8. Clement a afirmat că toţi cei care au dus o viaţă plăcută lui Dumnezeu, o viaţă
de imitare a lui Hristos, se vor bucura de aceeaşi cinste cu martirii: „Prin urmare, dacă
mărturisirea pentru Dumnezeu este mărturie/mucenicie, tot sufletul, care întru cunoştinţa lui
Dumnezeu vieţuieşte curat, supunându-se poruncilor, este martir şi cu viaţa şi cu cuvântul,
vărsând credinţa de-a lungul întregii vieţi, ca un fel de sânge, până la ieşirea lui” 9.
Experienţa duhovnicească a Sfântului Antonie cel Mare arată în modul cel mai evident
că locul martiriului îl ia asceza pustiului, care permite monahului să se facă în fiecare zi martir
„cu conştiinţa” şi atlet al credinţei10.
Stăruinţa şi asceza întreprinsă cu răbdare au fost considerate drept adevăratul martiriu
nesângeros şi de mulţi alţi Părinţi ai Bisericii, precum Pahomie, Diadoh al Foticeei, Nil
Ascetul şi Ioan Damaschin. Astfel „martiriul conştiinţei”, trăit cu precădere de monahi, a fost
asemănat şi privit ca având aceeaşi valoare cu „martiriul sângelui”.11
Moartea martirică şi viaţa monahală constituie căi pe care omul, creat după chipul lui
Dumnezeu urcă spre asemănarea cu El. Sfântul Vasile cel Mare scrie deosebit de frumos în
8
ORIGEN, Comentariu la Evanghelia după Ioan în Colectia PSB, vol 8, București, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1982, p. 168.
9
CLEMENT Alexandrinul, Stromate, în colecția PSB, vol. 5, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 1982, p. 244.
10
Tomas SPDLIK, Spiritualitatea Răsăritului creștin, București, Editura Deisis, 2004, p. 112.
11
Dimitrie TSAMIS, Patericul sinait, București, Editura Deisis, 2010, p. 126.
7
acest sens: „Căci nu numele sunt cele care ne mântuiesc pe noi, ci cugetele şi adevărata
dragoste pentru Creatorul nostru”12, arătând astfel că, creştinul nu se mântuieşte deoarece
aparţine unei categorii anume de oameni, oricum s-ar numi aceasta, ci că starea interioară a
acestuia, credinţa şi nădejdea lui îl conduc la un mod anume de viaţă, la mărturia şi
mărturisirea pentru Hristos. Ca şi martiriul, viaţa monahală este o dăruire de sine totală lui
Dumnezeu. Acesta este sensul făgăduinţelor monahale: feciorie, sărăcie şi ascultare.
Dragostea, iubirea de Dumnezeu nu-i permit monahului să-şi dăruiască sufletul sau trupul
altcuiva sau să se încurce în relaţii care l-ar împiedica de la amintirea continuă a lui Hristos şi
de la unirea cu El, şi de aceea monahul se desăvârşeşte prin martiriul de fiecare zi al depăşirii
cugetării carnale, trupeşti, aşa cum şi martirul se desăvârşeşte prin martiriul sângelui. Precum
mucenicul dă mărturia absolută cu gura sa în faţa judecătorilor şi în continuare cu întregul
trup prin martiriul sângeros, tot aşa şi monahul, prin viaţa sa dusă în feciorie mărturiseşte cu
toată fiinţa sa.

CONCLUZII

Creştinismul nu poate fi conceput fără dimensiunea martirică a sa. De-a lungul istoriei
sale, creştinii au mărturisit şi mărturisesc existenţa lui Dumnezeu, Care, din marea Sa iubire
pentru om, L-a trimis în lume pe Fiul Său cel Unul-născut Iisus Hristos, Care S-a întrupat, a
primit să se facă unul ca noi, a suferit patimile pricinuite de oameni, a fost răstignit, a înviat şi
s-a înălţat la ceruri, făcându-se astfel model şi al propriei noastre învieri spre viaţa cea
veşnică. Mărturia dată pentru Hristos în mijlocul lumii este prin urmare mărturia credinţei în
Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, a dragostei pentru El şi a nădejdii în viaţa veşnică trăită în
comuniune cu El. Această mărturie nu se împlineşte doar cu cuvântul, ci ea este mai ales un
întreg mod de viaţă, iar în anumite condiţii istorice poate lua forma martiriului necesitând
chiar moartea.
Credinţa, dragostea şi jertfa martirilor au condus la biruinţa Bisericii în lupta cu lumea
păgână, închinătoare la idoli. După încetarea persecuţiilor, continuatori ai lucrării martirilor s-
au dovedit a fi cu precădere monahii, pe care Sf. Vasile cel Mare îi numeşte de asemenea
atleţi ai credinţei. Mărturia lui Hristos, pe care martirii o dădeau prin moartea lor, cuvioşii
asceţi o continuă cu dorinţa şi voinţa dea lungul întregii lor vieţi prin intermediul luptelor
12
Sfântul VASILE CEL MARE, Epistola 257, în colecția PSB vol. 12, București, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, p. 526.
8
pentru credinţă, având drept cauză şi impuls la aceasta aceeaşi credinţă şi dragoste, cu aceeaşi
nădejde şi cu aceeaşi destinaţie eshatologică.
Învățăm de la martiri că tăria credinţei lor sau puterea de a îndura până la moarte toate
pătimirile sau suferințele vine de la Hristos Însuși, Care este tainic prezent în ei prin Duhul
Sfânt şi îi întăreşte atât de mult, încât mulţi dintre ei primesc moartea cu seninătate şi bucurie,
trezind mirarea şi chiar admirația păgânilor sau a necredincioșilor. De pildă, Sfântul
Arhidiacon Ştefan, în timpul muceniciei sale, „pe când îl băteau cu pietre el se ruga şi zicea:
«Doamne Iisuse Hristoase, primește duhul meu!». Şi, îngenunchind, a strigat cu glas mare:
«Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!». Şi, zicând acestea, a murit” (Fapte , 59-60).
Martirii sau mucenicii au fost numiți de Biserică „Buni biruitori mucenici”, deoarece au biruit
cu bunătatea lor jertfelnică răutatea şi violența celor care i-au prigonit şi i-au omorât.
Martirajul este posibil doar în Biserica lui Hristos, iar „dacă Biserica ignoră această
paradigmă martirică şi se dispensează de ea, riscă să uite propria ei natură şi propria ei
vocaţie. Biserica şi martiriul se adeveresc reciproc”.13

BIBLIOGRAFIE

A. IZVOARE / SURSE
1. CLEMENT Alexandrinul, Stromate, în colecția PSB, vol. 5, București, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.
2. ORIGEN, Comentariu la Evanghelia după Ioan în Colectia PSB, vol 8,
București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1982.
3. Sfântul VASILE CEL MARE, Epistola 257, în colecția PSB vol. 12, București,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

B. DICȚIONARE, ECICLOPEDII, MANUALE

4. SPDLIK Tomas, Spiritualitatea Răsăritului creștin (manual systematic),
București, Editura Deisis, 2004.

C. LITERATURĂ UNIVERSALĂ
Monografii
13
Irineu SLATINEANU, Martiriul ca jertfă euharistică, Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei, 2007, p. 31.
9
 5. CARLYLE,Thomas Cultul eroilor, Iași, Editura Institutul European, 1996.
6. ELIADE Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, București, Editura
Univers Enciclopedic.
7. SLĂTINEANU Irineu, Martiriul ca jertfă euharistică, Craiova, Editura
Mitropoliei Olteniei, 2007.
8. STĂNILOAE Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Craiova, Editura
Omniscop.
9. TSAMIS Dimitrie, Patericul sinait, București, Editura Deisis, 2010.

Studii și articole
10. BAUMANN Victor-Henrich, ”Cultul eroilor în antichitatea romană a
teritoriilor dunărene”, în Nord Dobrogea Cultural, .9/2016, 37-39
11. IONESCU Petru, ” Credință și eroism”, în Revista Gândirea, 7/1942.

D. Surse WEB

12. ,Iliada, disponibil la https://www.academia.edu/9781681/Hector (accesat la data

de 29.10.2020).

10