BALADA UNUI GREIER MIC - George Topârceanu

Fabula este o specie a genului epic, în versuri sau în proză, în care

personajele sunt necuvântătoare, puse în situaţii omeneşti. La baza fabulei stă
alegoria, animalele, plantele, dând viaţă unor noţiuni abstracte - calităţi şi defecte
ale oamenilor - într-o formă satirică.

Sosirea neașteptată a toamnei ,,celei întunecate" este prezentată expeditiv în

primele patru versuri, poetul insistând asupra rapidității acțiunii, asupra
surprizei :,,A venit așa, deodată" și a dimensiunilor impresionante ale peisajului
luat în stăpânire de anotimp :,,Peste dealuri zgribulite,peste țarini zdrențuite".
Elementele cadrului natural sunt caracterizate prin epitetele ,,zgribulite și
zdrențuite” care atribuie însușiri celor doi termeni ai enumerației ,peste dealuri,
peste țarini”, iar epitetul ,,cea întunecată” evidențiază una din trăsăturile
anotimpului — atmosfera mohorâta.

Topârceanu insistă apoi asupra chipului toamnei prin intermediul epitetului triplu:,,
lunga, slabă și zaludă” cu rol personificator, ea apărând asemenea uni duh malefic,
care lasă în urma sa toate relele posibile: ,,ploi mărunte, frunze moarte, stropi de
tină. guturai." Enumerația: ploi, frunze, stropi de tină, guturai între termenii căreia
se intercalează epitetele :mărunte și moarte reliefează într-un ritm alert fenomenele
specifice acestui anotimp și transmite un sentiment de neliniște și de teamă.

Natura reacționează diferit în fața toamnei care ,,vine de la munte blestemând si

lăcrimând"... cuprinși de panică ciulinii ,,se pitesc prin văgăuni", măceșii o
întâmpină ,,cu grăbite plecăciuni", iar greierașul își face apariția ,,pe coastă, la
urcuș", ieșind "din,, căsuța lui de humă". Atât toamna, care blestemă și lăcrimează-
sugestie a vântului si a ploii- cât și celelalte elemente ale naturii apar personificate
prin intermediul unor verbe de mișcare: ,,se pitesc...întâmpin...a ieșit". Cu o artă
desăvârșită de miniaturist, de fin bijutier, scriitorul zăbovește asupra imaginii
greierului insistând asupra coloritului prin folosirea enumerației ,,negru, mic, muiat
în tuș..., pudrat cu brumă". Duioșia și compasiunea cu care Topârceanu scrie
despre greier, gingașia acestuia sunt evidențiate și de
diminutivele ,,căsuța...greieraș".
Partea finală, care cuprinde monologul greierului, copleșește prin delicatețe și
duioșie. Toamna îl găsește pe greier cu cămara goală, fapt pe care-l motivează prin
credulitatea sa izvorâtă dintr-un calcul greșit: ,,Nu credeam c-o să mai vii înainte
de Crăciun ,că puteam și eu s-adun o grăunță cât de mică". Drama micii vietăți este
cu atât mai mare, cu cât posibilitatea împrumutului la ,,vecina furnica" este exclusă
atâta timp cât orice încercare este urmată de refuz și de bârfă: ,,fi'nca nu-mi dă
niciodată, și-apoi umple lumea toată că m-am dus și i-am cerut.." De aceea, în
cuvintele greierului își face loc disperarea și resemnarea :,,Dar de-acuș, dar de-
acuș s-a isprăvit...", singura consolare rămânându-i autocompătimirea: ,,Cri-cri-cri,
Toamnă gri,tare-s mic și necăjit."Personificat,greierele poate fi un om simpatic,dar
distrat,un neînțeles,un umil,o victimă a propriei nechibzuințe,aflat în antiteză cu
furnica chivernisită,neobosită,plină de saguință,dar răutăcioasă.

În cuvintele greierului ca și în întregul text îsi face loc umorul, folosit ca mijloc de
transmitere a duioșiei, fiindcă scriitorul privește cu îngăduință, cu înțelegere
pasivitatea, neglijența, naivitatea- ca atribute specific omenești. El,greierele, a
participat la Facerea Lumii cântând ,este simbol al alternanței luminii și a
întunericului.De aceea în loc de morală,poetul își exprimă înțelegerea pentru
greierele ,,mic și necăjit”.Un rol important în reliefarea atitudinii poetului îl au
epitetele: ,,toamna gri, glas sfârșit”, diminutivul ,,picioruș", repetiția ,,dar de-acuș'
și adjectivele cu rol de nume predicativ ,,mic și necăjit", care îmbogățesc registrul
stilistic folosit anterior.

Poezia are o structură bine articulată, începând cu sosirea toamnei și încheindu-se

cu monologul greierului prin care exprimă o mare delicatețe și duioșie.
VARIANTA A DOUA

In Balada unui greier mic, de George Toparceanu, subiectul de fabula este un

pretext pentru exersarea amplelor resurse umoristice ale poetului pe o tema
indelung folosita de fabulisti in literatura universala. Cele doua personaje, greierul
si furnica, sunt simbolice pentru doua ipostaze de viata: primul este tipul omului
petrecaret, fara grija zilei de maine, ajuns in pragul iernii lipsit de mijloace de trai,
celalalt e gospodarul strangator si cumpatat, care ofera si o morala, o norma de
viata: „Ai cantat? Imi pare bine. / Acum joaca, daca poti, / Iar la vara fa ca mine”
(Alexandru Donici, Greierul si furnica).

E drept ca, de-a lungul timpului, poetii au „ameliorat” cruzimea si atitudinea

furnicii, acordand greierului statutul firesc de artist ce isi petrece vremea „cu
cantare”, meritand, desigur, o rasplata pe masura: „Furnica [...], / Pricepe de ce e
trist; / Fara un minut a pierde, / Alearga l-al sau artist / Impartind pe jumatate /
Provizia cer avea: / «- Am venit sa-ti platesc, frate, - / Zice-datoria mea; // Cu
cantarea ta duioasa / Vara mult m-ai dezmierdat; / Ascultandu-te, voioasa, / Pentru
doi eu am lucrat»” (George Creteanu, Greierile si furnica).

Balada lui George Toparceanu pare o parodie, cu accente de tristete, totusi intr-un
stil ironic, despre soarta greierului la inceputul toamnei, anotimp de transformari
dramatice in natura, cu urmari indeosebi asupra fiintelor mici. Intr-un tablou
mohorat, cu „dealuri zgribulite” si „tarini zdrentuite”, se profileaza, printr-o ampla
personificare, chipul noului anotimp, „toamna cea intunecata”, cu un portret
detaliat prin epitetul triplu, „lunga, slaba si zaluda”. E un sezon al dezastrului total,
marit, in mod gradat, printr-o ampla enumeratie: „Lunga, slaba si zaluda, /
Botezand natura uda / C-un manunchi de ciumafai, - / Cand se scutura de ciuda, /
Imprejurul ei departe / Raspandeste-n evantai / Ploi marunte, / Frunze moarte, /
Stropi de tina, / Guturai”.
Sosirea toamnei produce, cu efecte comice, neliniste si spaima in randul plantelor
si al vietuitoarelor marunte, surprinse de urgia schimbarii vremii: „Si cum vine de
la munte, / Blestemand / Si lacramand, / Toti ciulinii de pe vale / Se pitesc prin
vagauni / Iar macesii de pe campuri / O intampina in cale / Cu grabite plecaciuni”.
In acest spatiu cuprins de invalmaseala, doctul contureaza, cu duiosie si
compatimire, prin epitete, „negru, mic, muiat in tus”, „si pe-aripi pudrat cu
bruma”, portretul greierului, „un greierus”, surprins „pe coasta, la urcus”, in
„casuta lui de huma”.

Monologul greierului, care se adreseaza nemilosului anotimp, inceput si incheiat

printr-o imagine sonora, prin onomatopeea „cri-cri-cri”, exprima o drama
existentiala, de fapt un subiect de fabula de care artistul ar fi vrut sa uite: „- Cri-cri-
cri / Toamna gri, / Nu credeam c-o sa mai vii / Inainte de Craciun, / Ca puteam si
eu s-adun / O graunta cat de mica, / Ca sa nu cer imprumut / La vecina mea
furnica, / Fi’ndca nu-mi da niciodata, / Si-apoi umple lumea toata / Ca m-am dus si
i-am cerut…”.

Finalul poeziei, invaluit de simpatia si compasiunea poetului, accentueaza

sentimentul de tristete, greierul ramanand lipsit de orice speranta: „Dar de-acus s-a
ispravit... // Cri-cri-cri, / Toamna gri / Tare-s mic si necajit”. Greierul devine astfel
un cantaret al propriei sale conditii, al imposibilitatii de a se adaposti la venirea
anotimpului rece, care semnifica, intr-un plan mai larg, conditia artistului in
societate.