Balada unui greier mic

George Toparceanu

                  
In Balada unui greier mic, de George Toparceanu, subiectul de fabula este un pretext
pentru exersarea amplelor resurse umoristice ale poetului pe o tema indelung folosita de fabulisti
in literatura universala. Cele doua personaje, greierul si furnica, sunt simbolice pentru doua
ipostaze de viata: primul este tipul omului petrecaret, fara grija zilei de maine, ajuns in pragul
iernii lipsit de mijloace de trai, celalalt e gospodarul strangator si cumpatat, care ofera si o
morala, o norma de viata: „Ai cantat? Imi pare bine. / Acum joaca, daca poti, / Iar la vara fa ca
mine” (Alexandru Donici, Greierul si furnica).                
E drept ca, de-a lungul timpului, poetii au „ameliorat” cruzimea si atitudinea furnicii,
acordand greierului statutul firesc de artist ce isi petrece vremea „cu cantare”, meritand, desigur,
o rasplata pe masura: „Furnica [...], / Pricepe de ce e trist; / Fara un minut a pierde, / Alearga l-al
sau artist / Impartind pe jumatate / Provizia cer avea: / «- Am venit sa-ti platesc, frate, - / Zice-
datoria mea; // Cu cantarea ta duioasa / Vara mult m-ai dezmierdat; / Ascultandu-te, voioasa, /
Pentru doi eu am lucrat»” (George Creteanu, Greierile si furnica).
Balada lui George Toparceanu pare o parodie, cu accente de tristete, totusi intr-un stil
ironic, despre soarta greierului la inceputul toamnei, anotimp de transformari dramatice in
natura, cu urmari indeosebi asupra fiintelor mici. Intr-un tablou mohorat, cu „dealuri zgribulite”
si „tarini zdrentuite”, se profileaza, printr-o ampla personificare, chipul noului anotimp, „toamna
cea intunecata”, cu un portret detaliat prin epitetul triplu, „lunga, slaba si zaluda”. E un sezon al
dezastrului total, marit, in mod gradat, printr-o ampla enumeratie: „Lunga, slaba si zaluda, /
Botezand natura uda / C-un manunchi de ciumafai, - / Cand se scutura de ciuda, / Imprejurul ei
departe / Raspandeste-n evantai / Ploi marunte, / Frunze moarte, / Stropi de tina, /
Guturai”.                 
Sosirea toamnei produce, cu efecte comice, neliniste si spaima in randul plantelor si al
vietuitoarelor marunte, surprinse de urgia schimbarii vremii: „Si cum vine de la munte, /
Blestemand / Si lacramand, / Toti ciulinii de pe vale / Se pitesc prin vagauni / Iar macesii de pe
campuri / O intampina in cale / Cu grabite plecaciuni”. In acest spatiu cuprins de invalmaseala,
doctul contureaza, cu duiosie si compatimire, prin epitete, „negru, mic, muiat in tus”, „si pe-aripi
pudrat cu bruma”, portretul greierului, „un greierus”, surprins „pe coasta, la urcus”, in „casuta lui
de huma”.                 
Monologul greierului, care se adreseaza nemilosului anotimp, inceput si incheiat printr-o
imagine sonora, prin onomatopeea „cri-cri-cri”, exprima o drama existentiala, de fapt un subiect
de fabula de care artistul ar fi vrut sa uite: „- Cri-cri-cri / Toamna gri, / Nu credeam c-o sa mai vii
/ Inainte de Craciun, / Ca puteam si eu s-adun / O graunta cat de mica, / Ca sa nu cer imprumut /
La vecina mea furnica, / Fi’ndca nu-mi da niciodata, / Si-apoi umple lumea toata / Ca m-am dus
si i-am cerut…”.             
Finalul poeziei, invaluit de simpatia si compasiunea poetului, accentueaza sentimentul de
tristete, greierul ramanand lipsit de orice speranta: „Dar de-acus s-a ispravit... // Cri-cri-cri, /
Toamna gri / Tare-s mic si necajit”. Greierul devine astfel un cantaret al propriei sale conditii, al
imposibilitatii de a se adaposti la venirea anotimpului rece, care semnifica, intr-un plan mai larg,
conditia artistului in societate.