Balada unui greier mic de George Topârceanu

Peste dealuri zgribulite,/Peste ţarini zdrenţuite,/A venit aşa, deodată,/Toamna cea întunecată.
Lungă, slabă şi zăludă,/Botezând natura udă/C-un mănunchi de ciumafai, -/Când se scutură de
ciudă,/Împrejurul ei departe/ Risipeşte-n evantai/Ploi mărunte,/Frunze moarte,/Stropi de
tină,/Guturai…
Şi cum vine de la munte,/Blestemând/Şi lăcrimând,/Toţi ciulinii de pe vale/Se pitesc prin
văgăuni,/Iar măceşii de pe câmpuri/ O întâmpină în cale/Cu grăbite plecăciuni… Doar pe coastă,
la urcuş,/Din căsuţa lui de humă/A ieşit un greieruş,/Negru, mic, muiat în tuş/Şi pe-aripi pudrat
cu brumă:
– Cri-cri-cri,/Toamnă gri,/Nu credeam c-o să mai vii/Înainte de Crăciun,/Că puteam şi eu s-
adun/O grăunţă cât de mică,/Ca să nu cer împrumut/La vecina mea furnică,/Fi’ndcă numi dă
niciodată,//Şi-apoi umple lumea toată/Că m-am dus şi i-am cerut…
Dar de-acuş,/Zise el cu glas sfârşit/Ridicând un picioruş,/Dar de-acuş s-a
isprăvit…/Cricri-cri,/Toamnă gri,/Tare-s mic şi necăjit!
Cunoscut ca poet al anotimpurilor (mai ales în Rapsodii), al lumii gingase a florilor si a micilor
vietuitoare, George Topârceanu a înfatisat în lirica sa acest univers cu duiosie si umor, el fiind un
sentimental care transforma “-n glume lacrimile clare”.
O astfel de opera literara este si “Balada unui greier mic”, publicata în saptamânalul “Lumea
bazar”, în anul 1923, fiind apoi inclusa în editia urmatoare a “Baladelor vesele si triste”.

Poezia are o structura bine articulata, începând cu sosirea toamnei si încheindu-se cu monologul
greierului prin care “exprima o mare delicatete si duiosie”. (C. Ciopraga)
Sosirea neasteptata a toamnei “celei întunecate” este prezentata expeditiv în primele patru
versuri, poetul insistând asupra rapiditatii actiunii, asupra surprizei (“A venit asa, deodata”) si a
dimensiunilor impresionante ale peisajului luat în stapânire de anotimp (“Peste dealuri
zgribulite./Peste tarini zdrentuite”). Elementele cadrului natural sunt caracterizate prin epitetele
zgribulite si zdrentuite care atribuie însusiri celor doi termeni ai enumeratiei peste dealuri, peste
tarini, iar epitetul cea întunecata evidentiaza una din trasaturile anotimpului — atmosfera
mohorâta.
Topârceanu insista apoi asupra chipului toamnei prin intermediul epitetului triplu lunga, slaba si
zaluda, cu rol personificator, ea aparând asemenea uni duh malefic care lasa în urma sa toate
relele posibile: “Ploi marunte,/ Frunze moarte,/ Stropi de tina./ Guturai./” Enumeratia ploi,
frunze, stropi de tina, guturai între termenii careia se intercaleaza epitetele marunte si moarte
reliefeaza într-un ritm alert fenomenele specifice acestui anotimp si transmite un sentiment de neliniste si de
teama.
Natura reactioneaza diferit în fata toamnei care “|vine de la munte/Blestemând si lacrimând”: cuprinsi de
panica, ciulinii “se pitesc prin vagauni”, macesii o întâmpina “cu grabite plecaciuni”, iar greierasul îsi face
aparitia “pe coasta, la urcus” iesind “din casuta lui de huma”. Atât toamna, care blestema si lacrimeaza
(sugestie a vântului si a ploii), cât si celelalte elemente ale naturii apar personificate prin intermediul unor
verbe de miscare: “se pitesc”, “întâmpina”, “a iesit”. Cu o arta desavârsita de miniaturist, de fin bijutier,
scriitorul zaboveste asupra imaginii greierului insistând asupra coloritului prin folosirea enumeratiei “negru,
mic, muiat în tus…, pudrat cu bruma”. Duiosia si compasiunea cu care Topârceanu vorbeste despre greier,
gingasia acestuia sunt evidentiate atât de enumeratia anterioara, cât si de diminutivele “casuta” si “greieras”.
Partea finala, care cuprinde monologul greierului, copleseste prin delicatete si duiosie, depasind cu mult
gingasia existenta în alte creatii, cum ar fi “Rapsodii de toamna”. Toamna îl gaseste pe greier cu camara goala,
fapt pe care-l motiveaza prin credulitatea sa izvorâta dintr-un calcul gresit (“Nu credeam c-o sa mai vii/ înainte
de Craciun./ Ca puteam si eu s-adun/ O graunta cât de mica/”). Drama micii vietati este cu atât mai mare, cu
cât posibilitatea împrumutului la “vecina furnica” este exclusa atâta timp cât orice încercare este urmata de
refuz si de bârfa: “Fi’nca nu-mi da niciodata,/ Si-apoi umple lumea toata/ Ca m-am dus si i-am cerut../”. De
aceea, în cuvintele greierului îsi face loc disperarea si resemnarea (“Dar de-acus, […]/ Dar de-acus s-a
ispravit…/”), singura consolare ramânându-i autocompatimirea: “Cri-cri-cri,/ Toamna gri,/Tare-s mic si
necajit/”
In cuvintele greierului ca si în întregul text îsi face loc umorul, “folosit ca mijloc de transmitere a duiosiei” (D.
Micu), caci scriitorul priveste cu îngaduinta, cu întelegere pasivitatea, neglijenta, naivitatea, ca atribute specific
omenesti. Un rol important în reliefarea atitudinii poetului îl au si epitetele “toamna gri”, glas sfârsit”,
diminutivul ..piciorus”, repetitia “dar de-acus’\ si adjectivele cu rol de nume predicativ “mic si necajit”,care
îmbogatesc registrul stilistic folosit anterior.
Prin personificarea greierului “care poate fi totodata un om sarmant, […] un umil functionar. […] un poet
necunoscut, neanteles” (D. Micu), prin atitudinea acestuia, Gcorge Topârceanu prefigureaza fabulele de mai
târziu, scrise între 1930-1936, aceasta balada putând fi socotita un exercitiu preliminar, chiar daca îsi are nota
ei de originalitate evidenta.