Personaje:

Prezentatorul1
Prezentatorul 2
Dumnezeu
Sfîntul Petre
Tată l
Eminescu
Mircea celBă trîn
Baiazid
VeonicaMicle
Ion Creangă
Elevi
Autorul:

Pe vremea cand Dumnezeu umbla cu Sf. Petru pe pamant, intr-o noapte

ploioasa, au ajuns la marginea unui sat si abia au indraznit sa bata cu toiagul
in prima poarta. Caini mari s-au repezit sa-I sfasie, dar numaidecat s-a auzit
un glas barbatesc intreband:

Tatăl: Cine bate?

Dumezeu :Oameni buni!

Autorul:Atunci omul, potolind cainii, i-a poftit in casa, unde nevasta si copiii
abia se trezisera din somn, si a inceput a da porunci, dar cu blandete.

Tatăl: Mario, ia mai pune cateva vreascuri pe foc. Tudore, da fuga la fantana
dupa o ciutura de apa proaspata. Ilenuta, ia vezi de o olita cu lapte proaspat.

Autorul:Si le-a dat sa se spele si sa se stearga cu stergare albe sii-au ospatat,

sii-au dus sa doarma intr-o odaie in care mirosea a gutuie si busuioc…..
A doua zi dimineata iar le-a dat sa se spele, i-a ospatat si le-a pus in traista
niste mere cum nu mai vazusera si le-a urat drum bun.
Si cum au iesit din sat, Sf. Petru a inceput sa se roage de Dumnezeu:

Sf. Petru :Doamne, fa ceva pentru oamenii astia, ca tare ne-au primit frumos!

Dumezeu: Ce-ai vrea sa fac Sf. Petre, c-ai vazut ca nu erau nevoiasi.

Sf. Petru :Doamne, fa ceva ca sa-si vada macar o data sufletul!

Dumezeu: Sa-si vada sufletul spui Sf. Petre?

Sf. Petru :Da, Doamne, sa-si poata vedea sufletul, asa cum vedem noi plopul
cel de-acolo!

Dumezeu: Bine, Sf. Petre, a raspuns Dumnezeu, privind ganditor la satul din
vale.
Autorul: Iar dupa o vreme, in neamul acela de oameni s-a nascut Mihai
Eminescu”.

Prezentatorul 2: Ideea noastra despre el se pierde

In primul descantat de iarba verde

Noi credem ca-i al nostru El, Poetul

Dar noi am devenit ai lui cu-ncetul.

Prezentatorul 1: :La 15 ianuarie 1850, acum 172 de ani înurmă s-a nă scut
în familia lui Gheorghe şi Raluca Eminovici cel de al şaptelea copil, care a
primit numele de Mihai. Copilă ria şi-o petrece la Ipoteşti, avâ nd înpreajmă
poienile, dealurile ş ipă durea cu lacul cel albastru, încă rcat cu flori de nufă r.

(Pe fondul unei melodii uşoare se apropie Eminescu)

Eminescu: Fiind bă iat pă duri cutreieram

Şi mă culcam adesea lâ ngă izvor,
Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa sună -ncetişor.
Şi freamă t lin trecea din ram în ram
Şi un miros venea adormitor
Astfel eu nopţi întregi am mas
Blâ nd îngâ nat de-al valurilor glas.

Eu nu mă întorc în lumea voastră, nu mă întorc fiindcă nu am plecat niciodată de

aici, atît timp cît slovele mele răsună-n poezie, atît timp cît îmi purtaţi amintirea –
eu sînt viu... trăiesc în vers așternut pe hîrtie, în dragoste în adierea vîntului..sînt
alături să vă ocrotesc şi să vă amintesc cine sîntem şi de unde am pornit.

Prezentatorul 2 : Eminescu a rămas mereu contemporan. În fiecare vers al lui e o

întreagă lume de vise, de înţelepciune, de sentimente nebănuite. Şi ori de câte ori
vei frunzări filele cărţii lui Eminescu, vei afla ceva nou, ceva „ucigător de dulce”.
Aşa cum spune poetul Alexandru Vlahuţă, prietenul lui Eminescu:
Tot mai citesc măiastra-ţi carte
Deşi ţi-o ştiu pe dinafară.

Prezentatorul 1: Într-adevăr, viaţa lui Eminescu a fost amară şi tristă, splendidă şi

înălţătoare. Iar poetul s-a mistuit luminând. Durerile lui, însă, întotdeauna au fost
durerile obşteşti.
Eminescu: M-am gândit la viaţa poporului, la mizeria împotriva nedreptăţilor,
am combătut rutina, falsul patriotism. Aşa s-a născut scrisoarea a III-a.
Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ.
Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ:

Baiazid :Ce vrei tu?

Solul:Noi? Bună pace! Şi de n-o fi cu bănat,

Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.

Eminescu:La un semn deschisă-I calea şi s-apropie de cort

Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.

Baiazid :Tu eşti Mircea?

Mircea:Da-mpărate!

Baiazid : Am venit să mi te-nchini,

De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.

Mircea:Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit,

Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi;
Dar acuvei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei tale...
De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-I război.

Baiazid :Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot

Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus!
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedec de-un moşneag?

Mircea:De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti

Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti.
Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungisă ne cunoşti,
Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti.
Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul...
Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!

Prezentatorul 2: Eminescu a iubit cu dragoste pământească, frumoasă şi

înălţătoare. Aiubit-o curat ş isincer pe Veronica Micle, iar ea i-a dăruit tot focul
inimii sale. Şi pe ea a cântat-o poetul în multe poezii, care sunt pentru poet un
zbucium al spiritului şi o bucurie dureroasă a timpului. Căci pentru toate acele
statui părăsite şi tăciuni domoliţir ămas-a arzând iubirea a două suflete
romantice, rămas-au mărturiile lor vibrante, care se citesc până astăzi ca unul
din cele mai emoţionante poeme de dragoste. Auzindu-le glasul, cine dintre
noi nu s-ar lăsa profund înduioşat în faţa unei asemenea iubiri.

Veronica:E ziua numelui tău: îmi pare destul de rău, că nu pot măcar să te
sărut pe ochii tăi cei frumoşi, să te pot săruta cât mai în grabă şi să pot a-ţi
cere iertare, dacă poate din prostie te-am jignit cu ceva, tu, de mă iubeşti, mă
vei ierta şi vei veni.... Telegrafiază-mi de vii, dorindu-ţi toată fericirea lumii.

Eminescu: Veronica, e întâia dată că-ţi scriu pe nume şi cutez a-l pune pe
hârtie, nu voi să-ţi spun, dar tu nu ştii, nici nu poţişti cât te-am iubit, cât te
iubesc. Atât de mult, încât mai lesne aş înţelege o lume fără soare, decât pe
mine fără să te iubesc...

Veronica: Dragul meu, scriu aşa de repede, că mă tem să nu pierd poşta; te

sărut dulce şi nu-ţi cer nimic în schimb, decât să-ţi ţii făgăduielile.

Eminescu: : E o zi frumoasă, de primăvară afară şi mi-e dor de tine şi sunt

trist, atât de trist şi nervos, atât de obosit şi sufleteşte atât de bolnav, încât
simt trebuinţa de a scăpa de întristarea aceasta, scriindu-i sufletului tău, al
Veronicuţei mele, sufletului dulce şi generos, şi vesel, care o să-mi deie tot
ce-l face fericit pe Eminescu.

Prezentatorul 1: Eminescu a suferit de multe, a suferit şi de foame, dar nu s-a

încovoiat niciodată, era un om dintr-o bucată şidintr-una care nu se găseşte
oriunde. A fost un om simplu, care nu s-a împăcat cu nedreptăţile. A avut
şiduşmani, dar şi prieteni.

Eminescu:Şi cel mai dorit prieten al meu a fost Ion Creangă – marele
povestitor din Humuleşti. Clipele petrecute împreună au fost dintre cele mai
plăcute. În bojdeuca lui Creangă din Ţicău am stat o vară întreagă. După ce
m-am mutat la Bucureşti, Creangă îmi duce straşnic dorul:

Ion Creangă:Bădie Mihai, ai plecat şi mata din Iaşi, lăsând în sufletul meu
multă scârbă şi amăreală... Această epistolie ţi-o scriu în cerdacul, unde de-
atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin de minunăţii,
îmi povesteai atâtea lucruri frumoase... Dar, coşcogemete om ca mine,
gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă...

Prezentatorul 2: S-a stins bădiţa Mihai ca un Luceafăr mistuit de dor.

Prezentatorul 1: Viaţa lui Eminescu am putea-o rezuma la o simplă formulă:

Prezentatorul 2: S-a născut în Zodia Capricornului – 15 ianuarie 1850.

Prezentatorul 1: A scris în zodia Luceafărului.

Prezentatorul 2: A murit în floarea teiului – 15 iunie 1889.

Prezentatorul 1: S-a întâmplat aceasta la ora trei, în sanatoriul doctorului Ţuţu
din strada Plantelor, Bucureştişi a fost înmormântat la umbra unui tei din
Cimitirul Belu, satisfăcându-i-se ultima dorinţă:

Eminescu:Reverse dulci scântei

Atotştiutoarea
Deasupra-mi crengi de tei
Să-şi scuture floarea
Nemaifiind pribeag,
De atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.

Un elev: Doamne, şi Tu l-ai iubit pe el, fiindcă prea mult har ai revărsat într-
ânsul!

Un elev: Doamne, şi Tu l-ai iubit, fiindcă durerile unui neam întreg i le-ai pus
în spate ca pe-o cruce. I-ai dat lacrimi şi durere, şi dragoste, şi mângâiere.

Un elev: Doamne, Te rog, în numele neamului meu, ajută-l să nu plângă. Să

nu plângă, Doamne, că-l doare şi-i păcat. Dă-i, Doamne, bucuriile netrăite,
bucuriile sperate, dă-i împlinirea întru dreptate.

Un elev: O veni şi el acasă, când i-o fi mai dor de noi. Nu-l lăsa, Doamne, să
plângă că se-ntoarce înapoi. Nu-l lăsa, Doamne, să vadă câte-ar vrea, câte ar
putea dintre atâtea suferinţe, ce le-ncearcă neamul său. Prea ar plânge şi-i
păcat.

Un elev: Doamne, l-ai iubit şi tu şi noi l-avem în suflet. Dacă vrei să-i vezi
cântându-ţi versuri sfinte, îngereşti, Doamne, faţa Ta o-ntoarnă către neamul
lui de-acum.

Un elev: Doamne, ai privirea trează către Ţara lui de-aicea şi o

binecuvântează.
Un elev: Eminescu va dăinui în conştiinţa noastră atâta timp, cât va foşni
frunza-n codru, cât va răsări luna, cât va susura apa de izvor, cât va exista
dulcea noastră limbă.

Urmează cîntecul: Sara pe deal.