„Dragii mei, poporul român are mulţi scriitori şi poeţi.

Ei au scris povestiri şi
poezii deosebit de frumoase, citite de oameni mari şi de copii, cu mare plăcere şi
bucurie. ….. Citindu-i o să fiţi mai învăţaţi , mai deştepţi, mai plini de simţire.

Dar dintre toţi scriitorii care au trăit până acum mai bine de un veac, pe doi
trebuie să-i cunoaşteţi şi să-i iubiţi din toată inima....

Unul se numeşte Ion Creangă, iar celălalt, Mihai Eminescu.. Şi cred că o să-i
tineţi minte pentru că Ion Creangă a scris o poveste minunată plină de haz, cu Harap-
Alb, cu Gerilă, cu Flămânzilă, cu Pasări-Lăţi –Lungilă; tot el a povestit multe
întâmplări pline de năzdrăvenii deosebit de vesele, ori duioase din vremea copilăriei şi
a tinereţii lui. Mihai Eminescu a scris şi el o poveste incântătoare cu „ Făt Frumos din
Lacrimă”; dar mai ales a alcătuit poezii neintrecut de frumoase. Aceşti doi mari
scriitori au fost foarte buni prieteni, Se sfătuiau împreună, îşi citeau unul altuia
poveştile ori poeziile. discutau despre cărţile citite şi despre câte se intâmplă în lume.
se iubeau şi se respectau cum nu se mai află. Ceasuri întregile petreceau împreună, tot
vorbind şi sfătuind.

Că aşa-i prietenia: te simţi foarte bine când ai prietenul aproape şi poţi schimba
cu el o vorbă, despre un gând ori o simţire de-a ta, îi poţi asculta bucuriile şi durerile
lui sau poţi face împreună cu el, planuri despre ziua de maine şi-l poţi ajuta cum te
ajută el pe tine, când ai vreun necaz ori vreo amărăciune.

Între dânşii Eminescu şi Creangă își spuneau „bădiţă”, aşa ca o dezmierdare:

„Badiţă Ioane”, „Bădiţă Mihai”. (fragment)”
Bădiţa Ion era om voinic, corpolent cu ochi pătrunzători, deosebit de vioi, de ageri;
purta barbă, iar părul îi era des şi cam aspru; vorba lui era toată plină de tâlc, de
înţelesuri adânci şi adesea încărcate de haz, chiar atunci când povestea lucruri nu prea
vesele. Ştia de minune să facă haz de necaz. Era ceea ce se cheamă un povestitor
iscusit, fără pereche de iscusit. În preajma lui nu ţi se ura niciodată. Să tot stai şi să-l
asculţi cum depăna firul făţă capăt al celor mai minunate şi năstruşnice poveşti şi
povestiri. Potrivea aşa de bine vorbele, incât tot ce spunea despre împăraţi, despre Feţi
Frumoşi, Ilene Cosânzene ori zmei paralei prea aievea. Îi şi vedeai trecând prin faţa ta.

Eminescu, Badiţa Mihai, avea o cu totul altă fire: era mai tăcut, mai gânditor şi,
de multe ori, chiar trist. Frumos cum rar se află: smead la faţă, cu păr negru, bogat, cu
ochi mari, adânci, melancolici şi cu zâmbet bun, cu glas plăcut , melodios, cald şi
blând, cumpănit, mângâios, când vorbea despre lucruri frumoase şi furtunos când
povestea fapte săvârşite de oameni răi şi netrebnici.