Balada a intrat în atenția „gândiriștilor“, îndeosebi a lui Nichifor Crainic și a lui Radu Gyr, încă dintre anii

1927 și 1930, deoarece în această specie s-au conservat mituri fundamentale dacoromânești: în
«Meșterul Manole» – mitul jertfei zidirii și în «Miorița» / «Pe-o Gură de Rai» – "mitul mioritic", ori, mai
exact spus, mitul armonizării părții în sacrul întreg cosmic etc.

„Gândirismul“ baladesc al lui Radu Gyr. Exploatarea resurselor eposului eroic de către Radu Gyr își relevă
prima rodire în volumul Plânge Strâmbă-Lemne, din 1927: «După cum anunță titlul – subliniază Ov. S.
Crohmălniceanu – sunt puse să vorbească aici personajele basmelor noastre; ne întrețin pe rând:
Strâmbă-Lemne, Sfarmă-Piatră, Muma Pădurii, Ileana Cosânzeana, Făt-Frumos, Zmeul, Statu-Palmă, Alb
și Verde Împărat. Prin monologurile uriașilor ajungem iar la o lirică a „voiniciei“, care simte nevoia unei
violente cheltuiri de forță fizică. Strâmbă-Lemne se laudă că a făcut „să trosnească“ viața, strângând-o în
brațele lui (Chiot uriaș). Izvoarele unor atari puteri sunt anteice, căci gigantul, în momentele de
cumpănă, răcnește: Dar tu, pământ, m-ajută și te crapă / Și dă-mi din seva ta să beau o gură – / Să dau
de-a rostogolul cerul greu, / Și-un munte înșfăcând – cât nouă turle – / În frunte să-l țintesc pe
Dumnezeu, / Să tune patru zări, când o să urle ! („Geamăt de uriaș“).

Poetul trăiește existențele înaintașilor, comunicând cu ei în același duh al solului natal. Copil, a smălțuit
cândva oale de lut, punându-și în sunetul lor sufletul (Dacul); pe vremea năvălirilor barbare, a oftat
adânc, privind pustiirea țării și a scornit doina (Jupanul); în chilia unei mănăstiri, a scris psalmi românești
și pentru asta a fost târât prin judecăți și zdrobit apoi pe roată (Călugărul); la curțile boierilor olteni, a
cântat sub cerdacuri, dar, fiindcă a făcut să plângă o doamnă, ascultându-l, soțul ei a pus să fie tras în
țeapă (Guzlarul).

Radu Gyr are mereu la îndemână metafora și posedă un talent de a versifica remarcabil. (...) ...putem
izola din Cerbul de lumină (1928), mai ales, excelentele momente lirice, cum e următorul, ce sugerează
printr-o galopadă nebună insinuarea în suflet a unui sentiment neliniștitor: ... Se sfâșia amurgul în pomii
de mărgean. / Izbea în zare vântul de fier, ca un ciocan, / Și se zbăteau arțarii aprinși, ca să se stingă... //
Atunci, luându-mi pușca și roibul fără chingă, / pornii spre Olt în goană... De-aici, din stufărișuri, / mi se
părea că toamna mă cheamă cu tăișuri / de strigăte de lișiți și gemete de plopi... / ... Din văgăuni, din
mlaștini, din bălării, din gropi, / ieșea, adâncă, seara, vuind, ca o bulboană...» (Ov. S. Crohmălniceanu,
Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. II, București, Editura Minerva, 1974, p. 166
sq.).

Un rafinat expresionism, cu extraordinare metafore plasticizant-revelatorii, se remarcă și în volumul

Cununi uscate (1938), determinându-l pe criticul / istoricul literar Ovid S. Crohmălniceanu să mai noteze:
«...metaforele „sublime“ sunt răspândite cu nemiluita: o cărăruie „unduiește pe lângă vis“ și „piere în
fildeș“; crinii sunt „ciobani de borangic“; cârciumărese roșii țin hanurile lor deschise pentru gângănii
zvelte; crăițele sfioase au „carne de madonă“; „amfore cu zări“ se răstoarnă peste un „ostrov de leneșe
candori“; pomii, întinzând „aripe albe“, par „vulturi de cleștar“; în seara „roză“, luceferii, ca „păunii“, îi
ciugulesc poetului din mâini. El e prin excelență seniorul acestui domeniu feeric: „Radu, cneazul
gândacilor cerești“, „Gyr – prințul trist și leneș, domnind prin busuioc“, „vătaf peste lăcuste și lalele și
logofăt pe crinii de gheață și topaz“. La sentimentul chtonic ne conduc adevărate orgii horticole.» (ibid.,
p. 163).
O primă etapă resurecțional-baladescă daco-românească din secolul al XX-lea, mai precis, dintre anii
1927 și 1943, este cea „programatic-gândiristă“. Radu Gyr a încununat programul de la «Gândirea»
privitor la revitalizarea speciei, a baladescului, în anul 1943, când a reușit să publice, în ciuda vremurilor
vitregitoare ale războiului, un celebru volum de Balade, structurat pentaciclic: Fuga Lupului, Cântece,
Țară, Mânăstiri și Fântâna cu pandur. Potrivit credințelor rămase în sfera Creștinismului Cosmic –
specific Dacoromânilor, desigur, din Zalmoxianism –, sufletul eliberat / descătușat din „temnița trupului
pământesc“ se îndreaptă („călăuzit“ de făpturile psihopmpe „specializate“ pe formele de relief spiritual
ale Daciei / Dacoromâniei – Vidra Lătrătoare, în zona mătcii dunărene și a câmpiei, Lupul pentru zonele
deluros-muntoase etc.) din Matcă în sacrul Munte / Cogaion (Kogaion), trece prin Gura de Rai
(„andreonul“ zalmoxian), unde-i Creierul Muntelui, de-aici înălțându-se (grație Bradului / Axis Mundi, ori
păsărilor psihopompe, Măiastrele – Privighetoarea, Ciocârlia, Pajura etc.) în Lună (Sora Soarelui / Spuma
Laptelui), pe fața-i nevăzută, putându-se metamorfoza și în Vârcolac (cf. Romulus Vulcănescu, Mitologie
română, București, Editura Academiei Române, 1985, p. 303).

În poemul – ce dă titlul primului ciclu din volumul publicat de Radu Gyr în 1943 –, Fuga lupului, făptura
mitică din steagul strămoșilor cu știința de a se face nemuritori, Lupul, simbol al sufletului în traiectoria-i
teluric-celestă, este surprins de poet în superb-expresioniste tonalități baladești: Mușcând paznicul, din
cușca lui, spre munte, / lupul ca o flacără-a țâșnit... / Tremură pădurile pe frunte / cu inelul brumelor
sfințit. // Lunecă din bahnele cețoase / miros vânăt de sălbăteciuni. / Vântul sur, pe labe somnoroase, /
se târăște ca o fiară prin solduni. // Lupul fuge. Zări îi cad în blană. / Crengile: arcane, șbilțuri, bice. /
Brazii clatină albastra lor capcană, / din puhoaie îl stropesc alice. // Îndărăt, se surpă vremea cu lung
vuiet / ca o stâncă prăbușită. Jnepii fug. / Noaptea zornăie. Adâncurile suie. / Râpe-l beau. Și piscurile-l
sug. // Dar ajuns pe mușchiul vârfurilor aspre, / cerul viu îi curge pe spinare / și văzduhul gâlgâind de
astre / îl cuprinde-ntr-o lichidă-mbrățișare. // Lângă lup se gudură zănoage, / Feriga se bucură că-l simte,
/ vizuini flămânde și bârloage / cu urechi ciulite-i sar 'nainte. // Părul ca o ceață grea pe spate / se
sbârlește de tăcere și de veac. / Stâncile îi joacă-n ochi, mirate, / botul linge umbrele, buimac... // Stă pe
muchea gresiilor crunte, / năucit de spațiu și de piatră. // Roșie și rătăcind în munte, / luna vine din
prăpastii, speriată. // Lupul mușcă, lacom, carnea lunii, / dinții se împlântă și sfâșie, / și, rupând ca dintr-
o pradă vie, / de pe bot îi curge sângele genunii. (Radu Gyr, Balade, București, Editura Gorjan, 1943, p.
13 sq.).

În ciclul secund, Cântece, autorul trece prin rafinăriile estetic-expresioniste motive din doine / balade
dacoromânești (1. «Cucuruz cu frunza-n sus», 2. «Pasăre galbenă-n cioc», 3. «Cărăruie, cărăruie...», 4.
«Ineluș-învârtecuș», 5. «Frunză, frunză de cucută», 6. «Bate vântul vinerea», 7. «De trei ori potcovii
calul», 8. «Doi voinici trec peste Jii», 9. «Codrule», 10. «Sus, pe dealurile Cernii», 11. «Ziurel de ziuă», 12.
«La poarta lui Ștefan-Vodă», 13. «Printre cimbru și susai» etc.), purtând receptorul în cele mai ozonate
sfere ale catharsis-ului: Ineluș-învârtecuș, / moarte, joc cu lunecuș, / în ce inelar căzuși ? // Juvaerul tău
de fum / toate le preschimbă-n scrum, / că podoaba-ți de nălucă / pică-n deget și-l usucă... // Ineluș-
învârtecuș, / cu smaragdul jucăuș, / zâmbetele cu livezi / cum le stingi și le-nnoptezi ? / Mâinile, de ce le-
nchizi / sub un zarzăr cu omizi ? («4», ibid., p. 39); uneori, în reverberări „molcom-thanatic-eroice“, cu
Jiul aidoma funebrului vad / râu styxial, dar împlântat prin sacrele-i izvoare în baza Cogaionului: Jos în
vad, la răgălii, / doi voinici trec peste Jii. // Unul cântă dor de ducă / pe-un cârlan ca o nălucă, / alb ca
viscolele lunii, / alb ca-n Joia Mare prunii... // Altul tace – și pe față, / îi stă gândul ca o ceață. / Tace și-n
frunzar se stinge, / pe un murg ca de funinge. // Jos, în vad, la răgălii, / doi voinici trec peste Jii. // Cântă
unul. Luncă lină, / miruie-mi-l cu sulfină. / Crengile, miresele, / peste doru-i țese-le. / Noaptea cu
poenele, / graurii cu penele, / să-i sfințească genele. // Tace altul. Și cum tace, / gem, în calea lui,
răstoace. / Unde-i calcă murgul, pune / numai somn și uscăciune. / Iarba sfârâie, întoarsă, / frunza stă cu
pleoapa arsă. // Jos, în vad, la răgălii, / doi voinici trec peste Jii. // Unul cântă... Ce zăpadă / i-nflorește-n
trup livadă ? / Care stea în piept îi cântă ? / Ce grădini îl vor la nuntă ? / Care-amieze pădurețe / mi-l
așteaptă să-l răsfețe ? / Haiducește,-mpărătește, / viața lui cu cerbi gonește. // Cântă. Și cu el în zare /
merg grădinile călare. // Altul tace. Merge, unde ? / Către ce vâltori rotunde ? / Care noaptea mi-l
înghite / cu tristețile-otrăvite ? / Care joagăre ca fierea / vor să-i ronțăie tăcerea ?... // (...) / Unul tace,
altul cântă, / și cum trec și-n zări se-mplântă, / luna prin zăvoi se pierde / ca o șea de aur verde. («8» /
ibid., p. 47 sq.).

În ciclul al treilea, Țara, «vechi tărâm cu doine legănate, / unde Corbea putrezea în ocne joase, / între
vipere ca bârnele de groase / și-ntre broaștele cât ploștile umflate...», cu «iezăre cu funduri de vioară, /
peste gresii, peste zale de bicaz», cu apele în «chiote albastre de pandur», dând «buzna-n dimineți / cu
spinări sbârlite de mistreți / și lichide vulpi de aur pur», cu suiș de «rai pe un picior de plai, / ca să vină
heruvimi să-și moaie-n rouă / nufărul călcâiului bălai», cu munții arzându-și «rărunchii în uzină», cu
«codri-adânci și câmpul cu tarlale», ducându-se pe căi ferate, la orașe, «ca să lingă cerul, cu furnale, /
pântec de cuptoare să îngroașe», cu toamnă-visterie a țăndărilor «din viori de chihlimbar», lăsându-te să
calci «peste brățări și-aurărie», să mergi «prin curcubeie și prin jar», căci «meri de purpură se scutură de
stele / și Brumar miroase-a țuică și-a podgorii», cu «umbra zimbrului din fum de leaturi», în Țara, unde
«horbote-au suflat pe zări de miere / mânăstiri de crin și de topaz», într-un profund patriotism, suntem
întâmpinați de „icoane“ de Dac, aprinzându-și nestemata „în limpezimile zborului de săgeți“ («Dacul» –
ibid., p. 73), de Descălecător, „pornind la vânătoare“ când soarele i s-a părut «un cap de zimbru»
(Descălecătorul – ibid., p. 75), de Ctitor-de-Mânăstiri, de Tipăritor-de-Bucoavne, de Zidar-de-Argeș, de
Cronicar, de Moț, ori de icoanele domnilor / „regilor“ fundamentali ai Daciei / Dacoromâniei Nord-
Dunărene: Basarab, Țepeș, întruchipare a înaltului spirit justițiar valah peste ultima jumătate de mileniu
(cf. Țepeș – ibid., p. 81), Ștefan cel Mare, Ioan Vodă, de icoanele sfinților-cărturari: Popa Ion Românu de
Sâmpetru, Șincai, Mureșan (cf. ibid, pp. 79 – 110).

În ciclul al patrulea, cinci balade sunt dedicate mânăstirilor fundamentale dacoromânești din salba
carpatin-cogaionică: Tismana, Cozia, Frăsinei, Arnota și Mânăstirea-dintr-un-Lemn.

Autohtonismul gândirist a culminat în anul 1943, în cel de-al cincilea ciclu, Fântâna cu Pandur, unde, mai
întâi, protagonistul baladesc-liric ia întruchiparea puterii unui Salmoș-Zalmas-Zalmoxis, alăptat de
ursoaică, așa cum este surprins și într-o celebră statuetă cogaionică aparținând culturii Turdaș-Vincea:
Șase ani am supt la maică / și-un alt an la o ursoaică. // Foaie verde a cucutii, / alți opt ani am supt din
butii / vin cu sânge de vultur, / să-mi stea fruntea în azur, / vin cu sânge gros de lup, / să-mi sbârlească
pânda-n trup. // Frâng, pe după gât, un trunchi, / și-mi dă codrul în genunchi. / În frigare coc jivine, /
chem răstoacele cu mine. / Umbra 'naltă prin sloduni / mi-o ling peșteri și furtuni. / Birui râpele la trântă,
/ munții mă poftesc la nuntă. / Beau din ploscă zarea-ntreagă, / îndes luna în dăsagă. / Cu țurcana, țurcă
vie, / Svârlu-n rai la Sân-Ilie. // Cântul meu în rotocoale / vâjâe și dă târcoale. / Suflu cer peste voroave, /
din luceferi fac potcoave, / că în grajdurile mele / roibii-s potcoviți cu stele / și ocale mari de vise, /
pentru drumurile-nchise. // Noaptea, dorm pe-un braț de joarde / lângă sufletul ce arde. / Și prin
somnul cu poiene / ies, din lacuri, Sânziene. / Vin, uitându-și apele, / să-mi sărute pleoapele / și să-mi
dea comorile: / umerii cu zorile, / ochii cu livezile, / sânii cu zăpezile, / gura cu mărgelele, / coapsele cu
stelele... («Vlagă», ibid., 135 sq.; slodun = "gorun" / "stejar brumăriu" – Quercus pedunculiflora). Sunt în
acest ciclu și alte capodopere ale baladescului gyrian: Corbea, Balada ghiocului cu moarte-n Țarigrad,
Răvaș de la Călugăreni, La Drăgășani, odată, Balada trupului care s-a frânt pe roată, Fântâna cu Pandur,
Domnul de Rouă, Balada fetei de la Jiu, Balada fratelui care-a murit de ciumă etc.