Vasile Alecsandri-Eseu-Sfarsit de toamnă

În vederea ilustrării particularităților discursului liric, am optat pentru pastelul Sfârșit

de toamnă, fiind reprezentativ în ansamblul creației alecsandriene, dat fiind faptul că Vasile
Alecsandri s-a remarcat și impus în literatura română ca pastelist, prin magistralele sale
realizări poetice, care formează, cu siguranță, opera sa de căpătâi. Sfârșit de toamnă face
parte din Ciclul pastelurilor, fiind singurul, de altfel, dedicat acestui anotimp.
Pastelul sugerează aspectele specifice și transformările pe care le suferă natura în
acest anotimp. Poezia este reprezentativă pentru ilustrarea genului liric și a speciei literare
căreia îi aparține, prin caracteristicile pe care le vom reda în continuare.
În cele patru catrene, este alcătuit un tablou de natură prin intermediul căruia se
exprimă sentimentele și trăirile interioare ale eului liric. Elementele de natură care
conturează anotimpul toamna și pe care le contemplă eul liric aparțin atât spațiului terestru
(câmpia, lunca, păsările), cât și celui cosmic (norii, soarele, cerul). Descrierea naturii și
exprimarea sentimentelor sunt construite în mod gradat.
În prima strofă sunt surprinse elementele care fixează timpul – sfârșitul toamnei. În
acest sens, considerăm că sunt sugestive verbele la perfect compus (”părăsit-au”, ”au fugit”,
”pribegit-au”) și epitetul personificator ”zile rele”. Ultimul vers al acestei strofe subliniază în
mod direct sentimentul de tristețe de care este cuprins sufletul eului liric și pe care acesta îl
exprimă printr-un epitet în inversiunea ”jalnic dor”. Remarcăm prezența mărcilor lexico-
gramaticale ce ilustrează caracterul subiectiv al textului liric: ”noastre”, ”nostru”.
În următoarele două strofe contemplatorul se oprește asupra aspectelor din natură ce
sugerează degradarea ei în acest moment al anotimpului toamna. Pentru a fi mai sugestiv,
Alecsandri folosește antiteza dintre aspectul naturii în timpul verii și cel de acum, pe care o
realizează cu ajutorul epitetelor personificatoare: câmpia veselă/tristă, verde/vestezită, care au
rolul de a umaniza natura.
Căderea frunzelor îndeamnă eul liric la meditație și, făcând o comparație între viața
omului și ciclul naturii, el aseamănă desfrunzirea crengilor cu pierderea iluziilor. În strofa a
treia, remarcăm tristețea eului liric, ce se transformă în teamă, deoarece acum cerul este
copleșit de prezența amenințătoare a norilor ”plini de geruri”, în timp ce comparația ”ca
balauri din poveste” accentuează atmosfera înfricoșătoare cauzată de apropierea iernii.
Regretul după zilele însorite este redat prin epitetul ”soarele iubit”. Observăm că spațiul
cosmic este dominat de negru (epitetul cromatic ”nouri negri”) și de prezența cârdului de
corbi iernatici, care anunță moartea naturii.
În ultima strofă, imaginile vizuale, motorii și cele auditive completează tabloul
naturii: ”iarna vine, vine pe crivăț călare”, vântul ”șuieră prin hornuri”, ”Boii rag, caii
rănchează, câinii latră la un loc”. Spaima din natură cuprinde și sufletul omului, care, ”trist,
cade pe gânduri și s-apropie de foc”. Remarcăm imagini vizuale cromatice sugestive, care
conturează înfățișarea toamnei: de la verde-gălbui (”vesela verde câmpie [...] vestezită”), la
ruginiu (”Lunca [...] pare ruginită”) și gri-negru (”nouri negri”). Evidențiem, de asemenea, în
primul vers, folosirea semnului exclamării, cu rol de avertisment, dar și a celor două puncte,
care anticipează consecințele semnelor naturii prezentate.
Prin multitudinea și varietatea mijloacelor artistice folosite, pastelul Sfârșit de toamnă
impresionează profund cititorul, iar dovadă stau formele de limbă caracteristice epocii în care
a scris Alecsandri: cucoare, vestezită, rănchează, lumei, nouri.
În concluzie, sintetizăm argumentele în favoarea aparteneței poeziei Sfarșit de toamnă
la specia literară a pastelului: este o operă literară în versuri, în care este descris un tablou de
natură, prin intermediul căruia eul liric, aflat în ipostaza de contemplator, își exprimă în mod
direct o varietate de sentimente.
Grigore Alexandrescu-fabula Uleul și Găinile
Grigore Alexandrescu, scriitor pașoptist, foarte cunoscut prin poeziile în care critică
defecte omenești sau aspecte negative ale vremii, sub forma unor istorioare cu tâlc, este
considerat cel mai mare fabulist din literatura română. Textul ales spre ilustrarea
particularitățior acestei specii literare este Uleul și găinile.
Text epic în versuri, acesta prezintă din perspectiva unui narator obiectiv, o
întâmplare la care participă viețuitoare înaripate domestice și sălbatice (găini, cocoși, gâște și
un uliu), într-un cadru rural ce prezintă trăsături caracteristice satului tradițional românesc, pe
baza alegoriei și personificării.
Prin intermediul alegoriei ni se relatează întâmplarea în care Ion prinse un uliu, îl
aduse acasă și îl legă în ogradă. Păsările de curte, deși înspăimântate, inițial, de apariția
păsării de pradă, încep să îi vorbească. Uliul li se adresează cu blândețe și le promite că, în
viitor, le va proteja de pericole, dacă îl eliberează. Găinile, încrezătoare în vorbele acestuia,
depun mari eforturi pentru a-l dezlega și, în cele din urmă, reușesc să îl elibereze. Uliul își luă
zborul, dar se întoarse chiar mai repede decât s-ar fi crezut, pentru a răpi rând pe rând găinile.
Găinile sunt surprinse de această întorsătură de situație și de răspunsul uliului, care
recunoaște că le-a înșelat, în momentul în care și-a simțit amenințată viața.
Prin personificare, uliul reprezintă tipologia omului viclean și lingușitor, care știe să
obțină ceea ce vrea în situația în care se află în pericol, dar uită promisiunile făcute, când
pericolul a trecut, urmărind doar să își atingă scopul. Găinile întruchipează omul naiv, dornic
să fie în siguranță, muncitor, perseverent, pentru a-și atinge scopul: ”S-apucară de lucru: azi,
mâine, se-ncercară,/Şi cu ciocuri, cu unghii, abia îl dezlegară”.
Relația pe care se construiește firul narativ al fabulei este cea dintre uliu și păsările de
curte, relație de tip pradă - prădător. În viața de zi cu zi, uliul vânează păsările de curte, dar în
textul epic, inițial, raportul de forțe este inversat, uliul fiind cel vulnerabil, a cărui viață
depindea de salvarea venită din partea găinilor. Întâmplările evoluează în sensul revenirii la
situația inițială, în care uliul, eliberat de găini, revine și le vânează, rând pe rând, fără
remușcări.
Morala poeziei este exprimată sub forma unei constatări cu caracter general: ”Eu, de-
aş fi fost găină, nu l-aş fi slobozit:/Dumnealor au făcut-o şi văz că s-au căit./Uleii sunt
cinstiţi,/Când sunt nenorociţi.”, care îl aduce în prim plan și pe narator, prin forma
pronominală eu. Aceasta lămurește într-un mod simplu și ușor de reținut semnificația
întâmplării prezentate, invită cititorii să reflecteze la propriile acțiuni și să le corecteze, dacă
este cazul, îi face să-și înțeleagă mai bine semenii, dar și să se ferească de anumite tipuri de
oameni. Așadar, mesajul transmis este că, unii oameni vicleni, egoiști, atunci când sunt în
pericol, ar promite orice pentru a-și salva viața, dar revin la vechile moravuri, odată ce
pericolul a trecut. Nu trebuie să depunem eforturi mari pentru a ajuta persoanele în care nu
avem încredere deoarece ne putem înșela în privința lor.
Tudor Arghezi-Testament
Tudor Arghezi a reușit să se impună prin creația sa literară într-o perioadă dominată
de posteminescianism, fiind un reprezentant al curentului literar modernist. Pentru a ilustra
particularitățile de realizare a structurii discursului poetic, am optat pentru opera literară
Testament, reprezentativă în ansamblul creației argheziene prin ipostazele eului liric.
Testament ilustrează foarte bine o trăsătură a curentului modernist, și anume
preferința poeților pentru poezia de factură ars poetica. Este un manifest literar, un crez liric,
un testament literar al cărui text nu versifică idei, ci stări ale existenței. Poetul se vrea rob
între robi și își caută locul în viață și datoria față de acest loc. Valorificarea esteticii urâtului
este o altă caracteristică a modernismului literar, valorificată în textul liric. Astfel, în
viziunea eului liric creator, cartea devine și răzbunare. Izvoarele ei sunt ”bube, mucegaiuri și
noroi”, dar finalitățile sunt ”frumuseți și prețuri noi”. Antiteza este, de asemenea, un
procedeu prin care Arghezi se evidențiază în raport cu modernismul literar: ”Veninul strâns l-
am preschimbat în miere”, prin care este sugerată puterea cuvântului de a schimba chiar și
cele mai neplăcute senzații.
Dintre concepte operaţionale de construcţie a discursului poetic, în cazul textului liric
Testament este foarte sugestiv titlul, eul liric imaginând un dialog cu un posibil fiu, urmaș,
căruia îi lasă moștenire după moarte întreaga creație artistică a sa și a înaintașilor: ”Nu-ţi voi
lăsa drept bunuri, după moarte, / Decât un nume adunat pe o carte”. În Testament, eul liric se
află în ipostaza de creator, poezia având în centrul semnificației actul creator, carte fiind cuvântul-
cheie, simbolizând opera, concepția despre operă, ”treaptă” de formare și evoluție în viață și în
literatură, ”căpătâi”, punct de pornire în formare, început de drum, ”hrisov”, document prim al robilor.
Dintre mărcile subiectivității, putem menționa: pronume și adjective pronominale la persoana I
singular (mine, mei, mea), precum și verbe la persoana I (voi lăsa, am ivit, am prefăcut, făcui).

În concluzie, marcat de Eminescu şi de simbolism, T. Arghezi se remarcă în plan literar

ca poet original şi modern. Există multiple situaţii în creaţiile sale care susţin un evident
modernism: de la neaşteptatele asocieri de cuvinte şi până la ermetizarea lirică din unele
poezii. Arghezi rămâne — prin urmare — poet original, poet modern şi, fără îndoială, poet
miracol.
Mihai Eminescu-Vorbește-ncet
Imaginea lui Mihai Eminescu, atât în ochii contemporanilor, cât și în cei ai urmașilor,
s-a format între extreme și exagerări, văzându-se în el geniul ”nemuritor și rece” sau boemul
cu viață nefericită, critica literară încercând să îi păstreze poetului o imagine vie și nuanțată.
Pentru prezentarea particularităților de realizare a structurii discursului poetic
eminescian am optat pentru sonetul Vorbește-ncet, considerat sugestiv pentru ilustrarea
trăsăturilor curentului literar romantism, precum și a celor spefice sonetului, ca poezie cu
formă fixă.
Una dintre postumele eminesciene, Vorbește-ncet este un sonet, alcătuit din 14
versuri, dintre care două catrene și două terține. Rima catrenelor este îmbrățișată, iar cea a
terținelor este de tip cdc/dcd. Ultimul vers are rol concluziv, aforistic: ”Pot fi minuni, ca tine
nu-i niciuna.”, evidențiind unicitatea și miracolul ființei iubite. De altfel, prezența celei iubite
este făcută numai din priviri și din îndelung șoptite, murmurate vorbe.
Titlul se regăsește ca laitmotiv la nivel textual, mai ales prin repetarea adverbului
încet. Pe parcursul sonetului, sensul cuvântului alternează între intensitatea tonului
(tare/încet: ”Vorbește-ncet”) și ritm (repede/încet: ”să te privesc încet”), păstrându-se, în
ansamblul poeziei, ambiguitatea celor două sensuri. Chiar dacă în sonet există regula ca
niciun cuvânt să nu se repete, suntem de părere că, în mod voit, poetul încalcă această regulă,
cuvintele care se repetă fiind, în acest poem, tocmai cuvinte-cheie. Evidențiem și faptul că,
încă din titlu, prin formularea la imperativ, sonetul se adresează unui tu, prezent, al cărui
portret se conturează, treptat, pe parcursul poemului.
Eul liric se află în ipostaza îndrăgostitului, situând sonetul Vorbește-ncet în zona cea
mai senină și mai ferventă, în poezia unei patimi împlinite, dar și în starea unei împliniri
eterne, uimită de-o uimire, alinată de-o îndurare. Prin dragoste, trupul dobândește puteri
aparte: privirea vorbește, vorba mângâie, chipul strălucește: ”ochii tăi îmi spun fără cuvinte”,
”Cu glasul tău, izvor de mângâiere”. Dintre mărcile subiectivității, se remarcă pronumele,
adjectivele pronominale și verbele la persoana I singular: îmi, mea, meu, al meu, să pot, să
privesc.
Ideea poetică se axează pe construcția stilistică a portretului ființei iubite, care, grație
metaforelor și epitetelor din care este alcătuit, dobândește atribute angelice și de icoană, iar
rugămintea bărbatului se transformă în rugăciune. Epitetul ”scumpe înger sfinte” creează o
imagine vizuală a figurii angelice prețuite nespus de către îndrăgostit. Metafora ”izvor de
mângâiere” întregește portretul suav și delicat al ființei iubite, pline de candoare. Comparația
”Căci vorba ta-i ca lamura de miere” asociază în mod suprinzător două elemente apreciate la
superlativ: ”lamura”, ce desemnează partea cea mai bună, mai curată și mai aleasă dintr-un
lucru, respectiv mierea, simbol al dulceții, dar și al prosperității. Aceste atribute
caracterizează vorba persoanei iubite și înțelesurile acesteia, la fel de tihnite și pure
(”înțelesul ei e prea cuminte”). De altfel, poemul trebuie citit ca o mângâiere de iubire făcută
din cuvinte și din ritmuri, intensă până la a dăinui, ca muzică, dincolo de cuvinte și de
ritmuri.
Nichita Stănescu-Poveste sentimentală
Originalitatea creației literare a lui Nichita Stănescu, mutația poetică produsă în
literatura română, prin evidențierea particularităților de realizare a structurii discursului
poetic, pot fi puse în valoare prin textul Poveste sentimentală.
O trăsătură specifică poeziei moderniste, dezvoltată în Poveste sentimentală este noua
viziune asupra iubirii, această „poveste sentimentală” fiind o mică și splendidă cosmogonie
de tinerețe. Prin funcția simbolică a limbajului, textul literar devine o poezie de cunoaştere, o
modalitate de contemplare a lumii. Dragostea împărtășită naște o energie care face cuvintele
nu doar să zboare, ci chiar să fie „aproape” văzute, adică „aproape” condensate, compacte,
materializate.
Următoarele elemente de prozodie, specifice textului liric, sunt, de asemenea,
reprezentative curentului modernist: versurile scurte, libere sau neregulate, tehnica
ingambamentului,. Remarcăm, de asemenea, că poezia valorifică versul alb, tehnică preferată
de poeții moderniști.
Sintaxa eliptică este o altă trăsătură a curentului modernist identificabilă la nivelul
construcției discursului poetic : ”tu - la cealaltă”, ca de altfel și metafora revelatorie, prin care
se încearcă scoaterea la iveală a ceva ascuns, prin intermediul mijloacelor concrete,
imaginare: ”Dar tot timpul suna ceva… ceva răsuna,/un cântec de iarbă cosită, de taciturne
mări”.
Tema valorificată în textul liric este iubirea, evidențiindu-se puterea acestui sentiment
înălțător, care poate face cuvintele să fie vizibile sau care poate influența forțele naturii. Eul
liric se află în ipostaza de îndrăgostit care mărturisește ceea ce simte, sentimentul devine
verb, iar verbul se materializează. Dintre mărcile subiectivității, putem menționa: verbe și
pronume la persoana I singular ( ”mă”, ”simțeam”, ”îmi”, ”eu”, ”iubeam”), dar și I plural,
care sugerează ideea de cuplu (”ne”, ”noi”).
Versurile ”Eu stăteam la o margine-a orei,/tu - la cealaltă,/ca două toarte de amforă”,
din ”Poveste sentimentală” conțin o comparație sugestivă, ce creează o imagine vizuală a
distanței dintre cei doi îndrăgostiți, aparținând, totuși, aceluiași spațiu.
După cum se poate observa din ilustrările de mai sus, Nichita Stănescu a fost un
model important al poeziei românești din secolul al XX-lea, alături de Bacovia, Barbu, Blaga,
Arghezi. Citica literară afirmă acest lucru întrucât, într-o istorie a formelor de expresie
poetice, acțiunea stănescianã propune un discurs original, iar sentimentul solicitat de poetica
sa e o entitate abstractã, un fel de topos generator, prin care se sugereazã un traiect formal și
existențial în același timp; forma de existențã absolutã a umanului este sentimentul, iar nu
limbajul, care devine doar un instrument de comunicare a sentimentelor.
 COMEDIA-ION LUCA CARAGIALE-O scrisoare pierdută
Pentru a prezenta specificul construcției discursului narativ al unei comedii, am ales opera
literară „O scrisoare pierdută”. Aceasta a avut premiera pe scena Teatrului Național din București
în noiembrie 1884 și a fost publicată în revista ,,Convorbiri literare”, în anul 1885. Caragiale
aduce în prim-plan observații acute asupra societății, preocupându-se de discrepanțele dintre
aparență și realitate.
Având ca trăsături personajele comice care aparțin stratului de mijloc a societății “prezidentul
Comitetului”, “prefectul județului”, prin ipostazele comicului, care stârnesc râsul “falsul
politicianism, triunghiul conjugal” textul pune în lumină defecte morale și surprinde contrastul
dintre aparență și esență, iar astfel, se încadrează în specia literară comedie.
Titlul comediei denumește prețiosul obiect care antrenează personajele în conflicte tratate
într-o manieră comică, care surprinde contrastul dintre aparență și esență. Din obiect al unei relații
particulare, scrisoarea devine un ,,document” de interes public.
Scrisoarea pierdută este pretextul dramatic al comediei, rol dat de pierderile și regăsirile
succesive. Titlul are două interpretări: pe de o parte, ,,o” poate fi articol nehotărât, deoarece
scrisoarea este una oarecare, fără nicio legătură cu domeniul politic. Pe de altă parte, ,,o” poate
avea valoare de numeral, pentru că scrisorii pierdute i se adaugă o a doua scrisoare, cea găsită de
Dandanache.
Tema satirizează vicii ale societății românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea, ridiculizând
aspecte din viața politică și familială a marii burghezii.
Conflictul principal al piesei antrenează două tabere a căror confruntare are loc în plan
politic: membrii de vază ai partidului aflat la putere (prefectul Tipătescu, Zaharia Trahanache –
prezidentul local al partidului, și Zoe, soția acestuia) și gruparea independentă a lui Nae
Cațavencu, aspirant la funcția de deputat. Tensiunea dramatică crește pe măsură ce aceste tabere
se confruntă din cauza pierderii unei scrisori de amor trimisă de Fănică amantei sale, Zoe
Trahanache.
Primul element de compoziție este reprezentat de actele scenei. Cele patru acte ale comediei
urmăresc traseul sinuos al scrisorii și complicațiile confruntării politice, pe care aceasta o
generează.
Comedia debutează cu evocarea raidului nocturn făcut de Pristanda, care, spionând casa lui
Cațavencu, a aflat intenția acestuia de a publica o scrisoare compromițătoare. Tensiunea crește
treptat, sugerând doar o parte a intrigii, dezvăluită complet odată cu apariția lui Zaharia
Trahanache. Pe parcursul primelor cinci scene ale actului I, se conturează expozițiunea: felul în
care a fost pierdută scrisoarea, de către cine și cui îi era adresată conținutul ei.
Desfășurarea acțiunii introduce personaje noi. Farfuridi și Brânzovenescu dau primele semne
de suspiciune, Cetățeanul turmentat sosește cu scrisoarea ,,andrisantului”, dar constată că nu o
mai are, aceasta fiindu-i sustrasă de Nae Cațavencu. Zoe utilizează tot arsenalul feminin pentru a-l
convinge pe Fănică să susțină candidatura ,,canaliei”, dar acesta refuză, spre deosebire de
Trahanache, care a cedat mai ușor.
Actul II se desfășoară alert și adaugă complicații. Pristanda este prins între ordine
contradictorii: prefectul îi poruncise percheziționarea casei lui Cațavencu și arestarea lui, pe când
Zoe solicita eliberarea captivului promițându-i sprijinul electoral.
Discursurile candidaților deschid actul III și pregătesc punctul culminant: anunțarea noului
candidat, Agamemnon Dandanache. Încercările lui Cațavencu de a vorbi despre scrisoare eșuează,
iar în ambuscada pregătită de Pristanda își pierde pălăria, iar Cetățeanul turmentat găsind
scrisoarea în căptușeala acesteia.
Actul IV menține suspansul, deoarece scrisoarea nu a ajuns încă la Zoe, iar Cațavencu este de
negăsit. Totodată, Dandanache dezvăluie cum a devenit candidat folosind o scrisoare
compromițătoare a unui burlac din capitală pe care intenționează să o folosească ca armă de
șantaj. Când situația Zoei părea iremediabil compromisă, Cetățeanul turmentat apare ca salvator,
restituindu-i scrisoarea. Zoe, recâștigându-și forța, îl iartă pe Cațavencu, dar, în deznodământ, îi
cere să conducă petrecerea în onoarea noului ales.
Întreaga acțiune a comediei se desfășoară ,,în capitala unui județ de munte, în zilele noastre”,
pe durata a trei zile. Sintagma ,,în zilele noastre” relativizează timpul dramatic, eternizând o
situație care se actualizează ori de câte ori textul este citit sau piesa este jucată pe scenă.
La nivel de compoziție, se observă simetria intrigii între cele două scrisori, iar finalul
comediei contrastează puternic cu incipitul, arătând că scandalul inițial este transformat într-o
petrecere festivă care dizolvă conflictele. Astfel se sugerează un tipar al imoralității și al corupției,
atât în provincie, cât și în capitală.
Cel de-al doilea element de compoziție este dat de situațiile comice diversificate date de
parcursul scrisorii.
Încurcăturile cauzate de circuitul scrisorii dau naștere unor situații comice în care protagonist
este Cetățeanul turmentat. În primul act, el vine conștiincios să aducă scrisoarea destinatarului,
dar constată cu stupefacție că nu o mai are, conștientizând că a fost păcălit de Cațavencu.
Triunghiul conjugal alcătuit din soții Trahanache și Ștefan Tipătescu amplifică acest comic de
situație, deoarece în fața șantajului ei acționează și se comportă diferit. Zoe încearcă să-l
manipuleze pe Cațavencu pentru a obține scrisoarea în timp ce Tipătescu își folosește puterea și
cere arestarea lui.
Comicul de caracter configurează personajul în două modalități: prin evidențierea unei singure
trăsături (demagogul, avarul, ipocritul, gelosul, servilul) sau prin rolul de compoziție (amorezul,
cocheta, încornoratul, confidentul). Din combinația celor două modalități se nasc personaje care
pot fi încadrate în două tipologii, cu criterii diferite. Astfel, Zoe este – prin trăsătura
caracterologică – femeia voluntară și prin rolul de compoziție – cocheta.
Comicul de moravuri ilustrează rolul formator pe care scriitorii îl atribuie literaturii. A satiriza
viciile unei societăți, a le arăta lumii întregi devine o manieră de a aborda o deficiență. Listând și
conturând adânc viciile precum adulterul, servilismul, prostia, incultura și îngâmfarea, comedia
"O scrisoare pierdută" pune în prim-plan două vicii predominante: demagogia și corupția.
Discursurile celor chemați să decidă soarta țării, dar și potențialii deputați, Cațavencu și Farfuridi,
reflectă absența oricărui principiu moral, a unei minime decențe și a unei logici elementare. Mai
mult, Dandanache triumfă și este sărbătorit cu tot fastul cuvenit învingătorului.
Comicul de limbaj servește la conturarea personajelor și oferă indicii despre o anumită
perioadă istorică. Avocați, prezidenți, politicieni și slujbași mărunți dezvăluie o societate
românească în plin proces de occidentalizare. Agramatismul caracterizează majoritatea
personajelor, denotând incultură, parvenitism, incapacitate de înțelegere și spoială de educație.
Amestecul de registre stilistice este evident în replicile lui Trahanache, care își trădează prin
pronunția cuvintelor, originea grecească - ,,soțietate”, ,,prințip” – și, prin deformarea
neologismelor, incultura.
Un aspect important al comediei este satira la adresa clasei politice și a societății în ansamblu.
Caragiale folosește umorul pentru a expune defectele sistemului politic și ale personajelor sale, iar
prin intermediul lor, dramaturgul dezvăluie lacunele și viciile sistemului.
Personajele sunt caricaturi sociale, cu Zoe Trahanache ca un exemplu emblematic, ilustrând
tipul cochetei adulterine și a femeii hotărâte. Este o luptătoare hotărâtă care utilizează toate
armele feminine pentru a-și salva onoarea. La nevoie ea recurge la rugăminţi şi lamentaţii, trece la
ameninţarea cu sinuciderea, apoi, devine ameninţătoare şi o luptătoare aprigă: „Am să lupt cu
tine, om ingrat şi fără inimă”. Ea este inteligentă, autoritară, ambiţioasă şi îşi impune voinţa în
faţa oricui. Cetăţeanul turmentat închină şi el: “în cinstea coanii Joiţichii că e damă bună!”.
Comedia explorează ipocrizia socială și morală, prezentând tema relației extraconjugale într-o
formă amuzantă. Cu toate acestea, subtextul relevă inconsecvențele morale ale personajelor și ale
societății. Astfel, această comedie devine un instrument de critică socială și morală, evidențiind
discrepanțele dintre aparențe și realitate.
În concluzie, în comedia ,,O scrisoare pierdută” apare imaginea unei lumi de carnaval,
ridicolă, o lume a automatismelor, a ambițiilor și a orgoliilor nejustificate și exagerate. Totuși,
personajele configurează, prin tehnica realismului, un univers care oferă iluzia vieții. Astfel, din
perspectiva receptării contemporane, Caragiale este un scriitor foarte actual, creator al farsei
moderne și un neîntrecut pictor al unei lumi în derivă morală.
Moara cu Noroc-Ioan Slavici-nuvela
Am ales să prezint specificul construcției discursului narativ al nuvelei ”Moara cu
noroc” de Ioan Slavici, fiind reprezentativă în contextul literaturii române din perspectiva
apartenenței la această specie literară.
Nuvela este o specie epică în proză, de lungime medie, ce urmărește un singur fir
narativ și dezvoltă un conflict puternic în care sunt antrenate relativ puține personaje.
Personajul principal este bine individualizat, iar acțiunea se desfășoară într-un timp limitat.
O primă trăsătură relevantă a nuvelei ca specie literară este conflictul complex, având
mai multe fațete, interioare si exterioare. În cazul de față, conflictul principal este cel interior,
bazat pe trăirile contradictorii ale protagonistului Ghiță, care oscilează între dorința de a
rămâne om cinstit si cea de a se îmbogăți prin metodele lui Lică. Pe lânga aceasta, conflictele
exterioare sunt de tip social, reprezentate de relația lui Ghiță cu Lică, cu Ana, cu bătrâna, dar
și cu autoritățile. („[…]Lică scăpa, şi atunci Ghiţă trebuia să se teamă de răzbunarea lui”,
(„— Săriţi, că mă omoară! săriţi, măi oameni! strigă nevasta luptându-se cu el, săriţi, săriţi”).
O secvență reprezentativă pentru conflictul interior este cea în care Ghiță se gândește la
posibilele avantaje financiare pe care le-ar putea avea lucrând cu Lică dacă nu ar avea nevastă
și copii („Ghiţă întâia oară în viaţa lui ar fi voit să n-aibă nevastă şi copii, pentru ca să poată
zice: "Prea puţin îmi pasă!" Se gândea la câştigul pe care l-ar putea face în tovărăşie cu Lică,
vedea banii grămadă înaintea”).
A doua trăsătură specifică nuvelei este intriga foarte bine conturată, concisă, redată în
capitolul al III-lea, prin scena apariției lui Lică Sămădăul. El declanșează conflictul interior al
lui Ghiță prin carisma și puterea pe care o deține. Protagonistul conștientizează cât de
periculos este Lică și, în urma discuției amenințătoare, își cumpară două pistoale, iși ia doi
câini și o slugă („ Peste puţin sosi şi sămădăul, vestitul Lică Sămădăul, la Moara cu noroc”).
Un prim element de compoziție specific construcției discursului narativ al acestei
nuvele este tema reprezentată de consecințele nefaste și dezumanizante ale dorinței de
îmbogățire. Temei îi sunt asociate motive literare precum: motivul scindării familiei, motivul
banului care ucide frumusețea morală a omului, motivul morii, motivul hanului, motivul
focului și motivul norocului. Scena ce reprezintă cel mai bine această temă este cea a morții
personajelor. Dorința de îmbogățire a lui Ghiță a dus la destrămarea tuturor relațiilor sale, dar
și la distrugerea morii, care a fost arsă în final („Răuţ îşi descărcă pistolul în ceafa lui Ghiţă,
care căzu înapoi fără să mai poată afla cine l-a împuşcat”, „spre focul de la Moara cu noroc”).
Un al doilea element de compoziție specific construcției discursului narativ al acestei
nuvele este simetria incipit-final, care este redată de vorbele bătrânei, ce reprezintă un „alter-
ego” al naratorului moralist. Debutul nuvelei surprinde dialogul dintre Ghiță și soacra sa,
legat de dorințele acestuia de a lua în arendă un han, situat într-o vale la răscruce de drumuri.
Discuția celor doi dezvăluie două mentalități diferite, bătrâna se arată prudentă, considerând
că: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale
te face fericit.”, temătoare fiind de schimbarea socială, în timp ce Ghiță minimizează riscurile
expuse de bătrână, dorind să-și depășească condiția. La final, presimțirile bătrânei se
adeveresc: „Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost dat!..”.
”Moara cu noroc” este o nuvelă bine scrisă, atent gândită și plănuită, datorită
simetriei incipit-final, ce pune în valoare puterea omniscientă a naratorului la persoana a III-
a, o alegere potrivită pentru această nuvelă. Morala operei relevă soarta tragică a tuturor
personajelor. Autorul tratează cu mare seriozitate modul în care transmite învățătura nuvelei.
Relația dintre cârciumarul Ghiță și Lică Sămădăul, șeful porcarilor, dar și al tâlharilor,
se află sub semnul patimii banilor, dar și al raportului neechilibrat de forțe. Ghiță este un
personaj rotund, care odată cu mutarea la moară, își schimbă atât statutul social, cât și cel
psihologic și moral. Lică, însă, este un personaj plat, al căruit statut rămâne nemodificat.
Semnificativă pentru relația dintre cei doi este prima lor întâlnire, unde Lică își impune
propriile reguli în fața noului cârciumar. Aici se observă modul diferit în care cele două
personaje se raportează la relațiile interumane. Pentru Ghiță, relațiile dintre oameni sunt
bazate pe respect, încredere, dar pentru Lică, relația cu partenerul de afaceri înseamnă
subordonare prin propriile-i slăbiciuni. („ — Ce fel de slăbiciune? întrebă Ghiţă cam cu
jumătate de gură. — De femei, ba chiar mai rea decât aceasta, de o singură femeie.”) Sub
influența Sămădăului, Ghiță își periclitează relația cu familia. Bărbatul își pierde încrederea
în sine și devine mai slab în fața dorinței de îmbogățire („Ei! Ce să-mi fac? Așa m-a lăsat
Dumnezeu. Ce să mi fac dacă e în mine ceva mai puternic decât voința mea? Nici cocoșatul
nu e însuți vinovat că are cocoașe în spinare.”) După jefuirea arendașului și săvârșirea crimei,
Ghiță devine conștient că a fost doar o unealtă în planurile lui Lică și îi spune acestuia „Tu nu
esti om, Lică, ci diavol!”, dar Sămădăul, mulțumit că și-a subordonat partenerul, îi răspunde
luându-l în râs: „Tu, Ghiță, ești un om cinstit, dar am făcut din tine om vinovat.”. În finalul
nuvelei, Ghiță, dornic de răzbunare și orbit de furie, o aruncă pe Ana în brațele Sămădăului.
În momentul în care Ghiță își dă seama că este vinovat pentru că Ana i se dăruiește lui Lică,
decide să o ucidă.
Mesajul operei „Moara cu noroc” subliniază că dorința de putere și corupția pot
distruge viețile oamenilor, iar într-o lume coruptă, să fii nevinovat nu este niciodată suficient
pentru a supraviețui. Nuvela ne pune față în față cu aspectele întunecate ale societății și cu
dorința de putere a unor indivizi, fiind de actualitate pentru zilele noastre. Un om care își
dorește puterea, supremația, cu orice preț, tinde să nu observe lucrurile importante care se
întâmplă chiar sub ochii săi, ajungând la un moment dat ca această dorință să aibă un impact
devastator asupra propriei vieți. Așadar, lupta împotriva corupției și menținerea integrității
morale sunt aspecte cruciale pentru a ne proteja într-o societate depravată, unde banul
conduce.
În concluzie, nuvela ilustrează goana disperată și lacomia după bani. Considerăm că
mesajul nuvelei este profund și potrivit pentru acea perioadă în care capitalismul se instaura
în Transilvania, dar care își regăsește semnificația și în ziua de astăzi. Banii sunt unul dintre
cele mai mari vicii și ispite, având puterea să înrăutățească sufletele oamenilor.
 Hanu Ancuței-povestire în ramă
Textul literar „Hanu Ancutei” este realizat prin tehnica povestirii în ramă, numită și a
povestirii în povestire. Inovația acestei creații este că prezintă nouă povestiri, redate de
persoane diferite, persoane ce ajung la han și istorisesc o întâmplare reală, din experiența lor
personală. Textul aparține genului epic, fiecare povestire este de mică întindere,
proză, care se rezumă la nararea unui singur eveniment, relatat de un narator-martor sau
personaj al întâmplării, având un număr redus de personaje, atenția fiind concentrată
personajului-narator și pe întâmplarea relatată.
„Fântâna dintre plopi” este a patra povestire din volum, în care un personaj, căpitanul
Neculai Isac, devine narator subiectiv și evocă o tristă poveste de iubire trăită de el în tinerețe,
în urmă cu peste 25 de ani.
O primă caracteristică a povestirii este narațiunea la persoana I, care focalizează două
planuri narative: prezentarea evenimentelor trăite în tinerețe (timpul narat) și autoanaliza
faptelor din perspectiva maturității (timpul narațiunii). Pe lângă personajele-naratoare, este
prezent și un narator care are rolul de a introduce aceste personaje-naratoare și de a interveni în
povestirile celorlalți prin comentarii personale, pendulând între cele două timpuri.
O altă caracteristică este oralitatea cele nouă povestiri, acestea sunt spuse pe cale orală
de către persoane diferite, drumeți moldoveni, întruchipând categorii umane și sociale. Astfel,
se creează un cadru suport, un han în care veneau drumeții pentru a se relaxa și a asculta
povești captivante, acesta fiind ceremonialul necesar depanării amintirilor. Elementul comun al
tuturor povestirilor și sentimentul dominant al textului, este nostalgia după vremurile de
odinioară. Așezat la o răscruce de drumuri, hanul este ocrotitor ca o cetate, zidurile au valoare
simbolică a granițelor dintre lumea reală și lumea povestită, conferindu-i acestui rol de topos al
povestirii. Iar atemporalitatea („într-o depărtată vreme, demult”) sporește impresia de spațiu
mitic, ilustrare a unui paradis pierdut, lumea de mult apusă a celeilalte Ancuțe.
Tema povestirii este reprezentată de iubirea tragică dintre căpitanul Neculai Isac și o
țigăncușă, Marga. Viziunea despre lume încadrează volumul realismului mitic prin impresia de
fabulos produsă de actul nararii, de plasarea întâmplărilor într-un trecut neprecizat și prin
veridicitatea aspectelor sociale înfățișate.
O secvență reprezentativă temei este scena în care Neculai Isac se întâlnește cu
Marga la fântâna dintre plopi, unde cei doi își petrec toată noaptea, apoi la ivirea zorilor,
căpitanul se despărți de iubita sa, cu promisiunea de a se revedea diseară în același loc, Marga,
îi răspunse plângând că îl va aștepta și că avea să moară chiar acolo dacă el nu se mai întorcea.
Autorul relevă faptul ca cel mai profund sentiment uman, iubirea, nu cunoaște bariere de ordin
social și implica ideea de sacrificiu.
O altă scenă semnificativă temei iubirii tragice este a doua întâlnire la fântâna dintre
plopi a celor doi, cea în care Marga vine să îl avertizeze pe căpitan și să îi spună printre lacrimi
cum țiganul cel bătrân, Hasanache, a trimis-o pe să îi intre la suflet și planuia cu cei doi frați
mai mici ai lui, să îi fure calul și banii. Pricepând primejdia, Neculai o porni călare cu țiganii
pe urmele lui, în încăierare el își pierduse un ochi, dar reuși să scape cu viață ajungand la Hanu
Ancutei. Astfel scăpând, se îndreaptă spre fântâna dintre plopi unde spera să o mai găsească pe
Marga, dar acolo găsi doar o urmă de sânge proaspăt, țiganii au omorât-o. Din această secvență
reiese dragostea țigăncușei pentru căpitan, ea fiind capabilă să se sacrifice pentru că el să scape
cu viață.
Un prim element de structură semnificativ pentru tema povestirii este titlul operei, el
desemnează locul de întâlnire a celor doi protagoniști, dar și al sacrificiului fetei din iubire.
Prin raportare la timpul evocării, fântâna devine simbol al iubirii și al morții, pe când
conexiunea cu discursul prezentului, îi conferă simbolul amintirii. Iar plopul, este considerat în
multe culturi indo-europene arborele singurătății, iar în credințele creștine este socotit un copac
blestemat.
Un alt element elocvent pentru tema și viziunea despre lume a autorului este
conflictul, acesta este de natura exterioară, dar și interioară, cel exterior constă în încercarea lui
Hasanache și a fraților lui de a-l atrage pe tânărul Neculai într-o cursă. Urmările conflictului
sunt puternice, ilustrate prin urmele fizice lăsate de pierderea „unei lumini” și de sentimentul
vinovăției pe care Neculai îl adopta după moartea Margăi, astfel dând naștere unui puternic
conflict interior.
Textul literar “Hanu Ancuței” se remarcă prin specificul construcției discursului narativ.
Autorul Mihail Sadoveanu utilizează un stil autentic care redă atmosfera și tradițiile satului
moldovenesc. De asemenea, naratorul folosește descrieri detaliate și expresii pitorești pentru a
crea o imagine clară și plină de culoare a peisajului și a evenimentelor. Construcția discursului
narativ din “Hanu Ancuței”, contribuie la crearea unei atmosfere autentice și la captarea
atenției cititorului de-a lungul întregii povestiri.
Mesajul operei “Hanu Ancuței” subliniază faptul că povestirea este plină de momente
de viață autentice, intrigi, iubiri și trădări. Este o incursiune într-o lume tradițională și plină de
farmec, în care interacțiunile dintre personaje dezvăluie multe despre mentalitatea și valorile
vremii.
În concluzie, opera Hanu Ancuței, fiind în același timp emblematic pentru universul
creației sadoveniene. Acesta este punctul de răscruce în opera lui Sadoveanu.
Harap Alb-basm cult-Ion Creangă-I.L.Caragiale
Pentru a prezenta specificul construcției discursului narativ al unui basm, am ales opera
literară „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă, un basm cult publicat în revista
„Convorbiri literare”, în anul 1877. Basmul cult are un autor consacrat, cu un stil propriu, o
acțiune mai complexă, realul predomină în raport cu fantasticul, personajele sunt
individualizate, iar mijloacele de expunere utilizate alături de narațiune, dialogul și
descrierea, au rol important în caracterizarea personajelor.
Basmul este o specie epică amplă, pe tema conflictului dintre bine și rău, având ca
trăsături o acțiune simplă; un număr relativ mare de personaje, unele cu puteri supranaturale;
cu o acțiune stereotipă în care se îmbină elemente reale și fabuloase; având un puternic mesaj
moralizator; apar obiecte miraculoase, ființe supranaturale și animale fabuloase; timpul și
spațiul sunt imaginare, neprecizate; acțiunea basmului se desfășoară în lumea noastră, dar și
pe tărâmul celălalt; apar motive specifice precum: motivul promisiunii și încălcării
promisiunii, motivul luptei, al drumului, al obstacolelor, motivul animalelor sau motivul
victoriei; apar și cifre magice precum: 3, 7, iar finalul basmului este unul pozitiv.

O primă trăsătură care ilustrează apartenența la specia literară este reprezentată de

prezența formulelor specifice. În basm, sunt prezente clişeele compozitionale/ formule tipice.
Formula iniţială: „Amu cică era odată!” Şi formula finală: „Şi a ţinut veselia ani întregi, şi
acum mai ţine încă; cine se duce acolo be şi mănâncă, Iar pe la noi? cine are bani bea şi
mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă." sunt convenţii care marchează intrarea şi ieşirea din
fabulos. Însă naratorul inovează formula iniţiala, punând povestea pe seama spuselor
altcuiva: cică, adică se spune, fără a nega ca în basmul popular (a fost odată ca niciodată), iar
formula finală include o reflecţie asupra realităţii sociale, alta decât în lumea basmului.
Formulele mediane, „Şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă", „şi mai
merge el cât mai merge", „Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai
este", realizează trecerea de la o secvenţă narativă la alta şi întreţin suspansul/curiozitatea
cititorului.

O a doua trăsătură semnificativă pentru apartenența la basm o reprezintă apariția probelor.

Ca şi în toate basmele şi aici avem iniţierea unui erou, formarea unui tânăr- fiul cel mic al
craiului. Aceasta se realizează prin trecerea unor probe: proba vitejiei (înfruntarea tatălui
îmbrăcat în urs), aducerea salăţilor din grădina ursului, aducerea pieii cu pietre preţioase a
cerbului, aducerea fetei Împăratului Roş (ajutat de cei cinci prieteni şi de donatori). Basmul
are adânci conotaţii în planul real, atitudinea specifică fiind cultivarea virtuţilor morale:
adevăr, dreptate, cinste, omenie, ospitalitate, curaj şi condamnarea obiceiurilor rele:
nedreptatea, răutatea, minciuna, viclenia.

Un prim element de compoziție specific construcției discursului narativ al acestui basm

este tema operei, pe lângă cea specifică acestei specii literare, şi anume a luptei dintre bine şi
rău, este cea a maturizării mezinului craiului, vizibilă încă din titlu. La nivel morfologic, titlul
este constituit din substantivul comun “Povestea”, articularea acestuia aratând singurlaritatea
istorisirii, atribuită în continuare prin utilizarea substantivului propriu, lui Harap-Alb.
“Povestea” marchează caracterul de bildungsroman al scrierii, aceasta prezentând pe
parcursul său evoluţia personajului principal din ipostaza de tânăr neiniţiat în cea de împărat.
Denumirea de Harap-Alb provine dintr-un oximoron (harap = slugă de culoare neagră, alb =
culoare ce sugerează caracterul nobil), subliniind astfel ironia în momentul în care crăişorul
devine supusul Spânului si primeşte acest apelativ din partea noului stăpân. Viziunea despre
lume a povestitorului susţine faptul că omul "de soi bun" îşi atinge obiectivele, scopurile
stabilite de divinitate, cu ajutorul semenilor, dar mai ales datorită virtuţilor morale:
generozitate, onoare, simţul datoriei, respect.
Un al doilea element de compoziție specific construcției riguroase a discursului narativ este
acţiunea basmului, care este relatată prin prisma unei perspective narative obiective, însoţită
de o viziune dindărăt, de către un narator omniscient şi omniprezent, a cărui obiectivitate este
contestabilă întrucât există numeroase intervenţii şi comentarii pe parcursul relatării,
caracterizate prin umor şi oralitate. Modul de expunere predominant este naraţiunea la
persoana a III-a, ce alternează cu dialogul.
Contextul spaţio-temporal este tipic basmului, reperele fiind vagi, neputând fi determinate.
Întâmplările se desfăşoară într-un timp nedefinit ("illo tempore"), adverbele folosite pentru a
preciza acest aspect fiind “odată”, “cândva”, “atunci”. Încă din incipit, naratorul plasează
actiunea într-un prezent fictiv “Amu”. Se remarcă şi imprecizia spaţiului “undeva”,”într-o
pădure”,”în grădina ursului”, acţiunea începând la “o margine a pământului” şi terminându-se
la alta, toposuri corespunzătoare pentru împărăţiile celor două familii. Spre deosebire de
basmele populare, nu sunt prezente tărâmuri strict delimitate ce aparţin forţelor binelui sau
ale răului.
Conflictul aparţine tot universului basmului, fiind unul de natură exterioară, între forţele
binelui şi cele ale răului, avându-i ca exponenţi pe Harap-Alb şi Spân, antrenaţi pe tot
parcursul operei în diverse întâmplări ce duc în final la biruinţa celui devenit împărat.
În structura creaţiei epice se poate identifica o simetrie între incipit şi final, realizată prin
formule caracteristice speciei literare, acestea delimitând spaţiul fantastic “Amu cică era
odată într-o țară” - “Şi a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă”. Întâmplările relatate
se desfăşoară ordonat, logic, prin înlănţuirea episoadelor. Există trei planuri narative ce
corespund celor trei etape din evoluţia personajului eponim. Astfel, un prim plan narativ este
cel de la curtea craiului în care acesta este doar un tânăr lipsit de experienţă, al doilea este
reprezentativ pentru încercările la care este supus la curtea lui Verde Împărat, aflându-se sub
controlul Spânului, în vreme ce în al treilea, tânărul, ajutat de creaturile fantastice, se
căsătoreşte cu domniţa.
Ca în orice operă narativă, acţiunea este împărţită pe momentele subiectului ce corespund
unui tipar narativ. Expoziţiunea, situaţia inițială de echilibru, prezintă familia Craiului,
alcătuită din tatăl şi cei trei fii. Sunt precizate şi reperele spaţio-temporale, ambigue. Intriga
sau factorul perturbator, momentul ce determină un dezechilibru şi declanşează următorul
moment important, desfăşurarea acţiunii, este reprezentată de primirea unei scrisori de la
fratele Craiului, Verde Împărat, care, aflându-se într-o stare precară de sănătate, cere să-I fie
trimis unul dintre feciori pentru a-i lua locul.
În continuare, fiii cei mari îşi încearcă norocul, însă nu reuşesc să treacă de una din probele
introduse de tatăl lor cu scopul de a-i testa, respectiv cea a podului. Decepţionat de reacţia
tatălui la eşecul predecesorilor săi, mezinul este ajutat de Sfânta Duminică în dobândirea
curajului necesar întreprinderii călătoriei, facilitat de calul, straiele şi armele deţinute anterior
de tatăl său. Se remarcă în acest sens motivul superiorităţii mezinului, singurul care a reuşit
să treacă peste proba de la pod, simbol pentru pătrunderea într-o altă etapă a vieţii. După ce
primeşte sfatul bătrânului “În călătoria ta să ai trebuinţă şi de răi şi de buni, dar să te fereşti de
omul roş, iar mai ales de cel Spân cât îi putea”, fatalitatea se produce şi crăişorul se rătăceşte
în drumul său, având nevoie de spânul pe care îl întâlnise. Odată cu coborârea mezinului în
fântână are loc transformarea acestuia în sluga Spânului, odată cu noul apelativ. Urmează trei
probe la care Harap-Alb este supus de stăpân şi pe care, cu ajutorul unor personaje fantastice
(albinele, calul, furnicile, Ochilă, Gerilă, Setilă, Flămânzilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă) le duce la
bun sfârşit. Sub simbolul cifrei magice trei, probele sunt: aducerea salatelor din Grădina
Ursului, a pieii cu pietre preţioase din Pădurea Cerbului şi a fetei Împăratului Roş- probă ce
implică alte probe: casa de aramă, ospățul pantagruelic, alegerea macului de nisip, păzirea
fetei, ghicirea acesteia, întrecerea dintre cal și turturică(pentru a aduce trei smicele de măr
dulce).
Punctul culminant este atins în momentul în care Harap-Alb se întoarce triumfător la curtea
Împăratului Verde cu domniţa. Spânul este demascat şi drept răzbunare, încearcă să-l omoare
pe Harap-Alb, fără a avea succes, fata de împărat readucându-l la viaţă după tăierea capului,
marcând astfel dezvoltarea completă a crăişorului.
Deznodământul este înfățișat de refacerea echilibrului în universul imaginar şi nunta
tânărului cu fata împăratului Roş, confirmând atingerea maturității.
Ion Creangă reuşeşte să îmbine elemente ce aparţin fabulosului cu altele aparţinând
realismului, într-o simbioză literară inedită, surprinzând drumul protagonistului spre
desăvârşirea personalităţii. Acesta se inspiră din folclor şi relatează întâmplările într-o
manieră proprie, guvernată de umor şi bucuria de a povesti, cu scopul de a sublinia caracterul
moralizator al scrierilor sale.
Relația dintre cele două personaje este evidențiată cu ajutorul statutului social, moral și
psihologic al acestora. Harap-Alb este protagonistul basmului, întruchipare a binelui, însă
atipic,"un erou dilematic" (precum enunţa Nicoale Ciobanu), deoarece este lipsit de însuşiri
supranaturale, fiind construit realist, ca o fiinţă complexă, care învaţă din greşeli şi
progresează. Statutul iniţial al eroului este cel de neiniţiat. Mezinul craiului este naiv, nu
discerne între adevăr şi minciună, nefiind cunoscător al psihologiei umane. Are nevoie de
experienţa vieţii spre a dobândi înţelepciune.
La rândul lui, antagonistul, Spânul, nu este unul tipic, neavând însuşiri supranaturale,
construcţia sa realistă reflectând concepţia populară despre omul rău. Dat fiind faptul că
aceasta este trăsătura fundamentală a sa, Spânul îl pune pe tânăr în situaţia de a-şi dovedi
calităţile, având rolul unui "rău necesar". Acesta apare drept reprezentant al forţelor răului,
statutul său fiind cel de slugă, întruchipând individul perfid, deprins a obţine avantaje şi
bogăţie prin înşelăciune.
Eroul basmului parcurge un drum al iniţierii, ce surprinde evoluţia relaţiei dintre cele două
personaje, la finalul căruia accede într-un plan superior de existenţă.
Relaţia dintre cele două personaje este semnificativă pentru desăvârşirea personalităţii
fiului de crai, fapt admis şi de cal, animalul loial al acestuia, "Şi unii ca aceştia sunt trebuitori
pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte". Totodată, cei doi devin
exponenţi ai forţelor definitorii ale basmului, respectiv binele şi răul, rezolvarea conflictului
dintre protagonist si antagonist încadrându-se în tiparul acestei specii.
În concluzie, "Povestea lui Harap-Alb" este un basm cult întrucât prezintă caracteristicile
definitorii ale acestei specii, concentrându-se pe tema luptei dintre bine şi rău, din care
biruitor este binele, și mai ales pe cea a maturizării eroului, prezentând totodată formule,
simboluri şi motive specifice.
Schița-Dl Goe
Pentru a prezenta specificul construcției discursului narativ al unei schițe, am ales opera
literară “D-l Goe”, scrisă de Ion Luca Caragiale, reprezentativă pentru aceatsă specie literară,
în contextul literaturii române.
Schița este o operă epică în proză, de dimensiuni reduse, cu o acțiune restrânsă, la care
participă un număr mic de personaje, surprinse într-un moment semnificativ al existenței lor.
Schița “D-l Goe”, la fel ca și “Vizita”, satirizează contrastul dintre pretențiile unor părinți de
a fi buni educatori și nu ceea ce sunt în realitate (îngăduitori peste măsură).
Titlul schitei indică numele personajului principal, căruia autorul i-a adăugat
apelativul “domnul” prin care anticipează intențiile sale ironice. El sugerează si faptul că
autorul inversează cele două universuri umane (cel al copilului si al maturului), întrucât Goe
se comportă ca “un om mare”, pe când cele trei cucoane “se copilăresc”, pentru a fi pe placul
“puisorului”. Fiind o schiță, Caragiale narează faptele intr-o anumită ordine, determinată fiind
doar de un singur moment semnificativ din viața personajului principal: călătoria cu trenul
până la București, în compania celor trei doamne: mam-mare, mamițica si tanti Mița.
Atitudinea și sentimentele autorului sunt exprimate indirect, prin intermediul
acțiunilor și al personajelor. Modul predominant de expunere este dialogul, ce se îmbină cu
narațiunea.
Întâmplările sunt redate într-o succesiune logică. Astfel, în expoziție aflăm că tânărul Goe
împreună cu cele trei doamne frumos gătite așteaptă cu nerăbdare pe peronul din Urbea X,
trenul accelerat care urmează să îi ducă la București. Autorul specifică încă de la început un
amănunt semnificativ, ce dezvăluie o lumină crudă asupra mentalității unor părinți și anume
faptul că Goe este dus la București pentru a nu rămâne repetent și anul acesta.
Tânărul Goe este prezentat ca fiind îmbrăcat într-un costum de marinar, supărat, deoarece
trenul nu mai sosește. Obișnuit să i se îndeplinească orice dorință, tânărul Goe ordonă să vină
trenul. În timp ce trenul întârzie, are loc o discuție filologică ce vizează pronunțarea corectă a
cuvântului “marinar”, ce se încheie cu concluzia surprinzătoare plină de obrăznicie “vezi că
sunteți proaste amândouă”.
Sosirea trenului si urcarea precipitată a celor patru distinși pasageri constituie intriga acțiunii .
Câțiva tineri politicosi le oferă locurile, dar Goe rămâne pe coridor cu bărbații. Călătoria cu
trenul este evenimentul pe parcursul căruia ia nastere și se dezvoltă actiunea schitei.
Desfășurarea actiunii cuprinde întâmplările din timpul călătoriei lui Goe si a însoțitoarelor
sale până la Bucuresti.
O primă secvență semnificativă este aceea în care Goe scoate capul pe fereastră, dar este
împiedicat de un tânăr care il trage inapoi, atenționându-l. Mititelul se smuceste si,
raspunzandu-i obraznic, scoate capul pe geam. Urmarea neascultării este pierderea pălăriei si
a biletului de călătorie care era in panglica acesteia. Întâmplarea se continuă cu apariția
controlorului, care le cere doamnelor să plătească un alt bilet pentru Goe, acestea primind și o
amendă pe măsură. În urma întâmplării, nervoasă, mamițica îl ceartă pe Goe, în timp ce mam
mare îi ia apărarea. În timpul acestei dispute, Goe începe să urle, dar bunica îi oferă “un
berec” în locul pălăriei.Goe se preface că este supărat, primind o “ciucalată” de la mamițica,
iar scena se încheie prin pupături.
O a doua secvență semnificativă a schiței este tragerea semnalului de alarmă din tren de
către Goe.Totul începe când mam' mare se hotărăște să stea pe culoar și să își păzească
“puișorul”. Astfel că, acțiunea atinge punctul culminant,moment de maximă
tensiune,deoarece semnalul de alarmă este tras de către tânăr, fapt ce creează panică în rândul
călătorilor. Trenul se oprește, lumea se alarmează, personalul de serviciu “umblă forfotă”, dar
nimeni nu poate sti cine a tras semnalul, deoarece “mam-mare doarme cu puișorul in brate”.
În final, se constată că ața ruptă și manivela erau tocmai în vagonul de unde zburase pălăria
“marinelului”.

Deznodământul marchează sfârșitul acțiunii. Trenul pornește, iar in scurt timp, pasagerii
ajung la Bucuresti. Cucoanele se urcă cu puisorul in birjă si pornesc in oras, cerându-i
birjarului sa le ducă “ la bulivar”.

Compozițional, schița “D-L Goe” are o acțiune concepută linear, autorul urmărind aspectul
tematic, greșita educație dată de familie tânărului Goe, pe un singur plan. Din reluarea
subiectului, scriitorul relevă contrastul dintre aparență si esență, dintre ceea ce vrea să pară
această familie (educată, cultă, cinstită, cu un limbaj ales) si ceea ce este în realitate (incultă,
necinstită, cu un limbaj necorespunzător). De aici se naște si comicul.

Construită în cea mai mare parte pe baza dialogului, schița propune un număr redus de
personaje: Goe, cele trei doamne, conductorul, un tânăr.

Limbajul viu, colorat, savoarea dialogurilor si narațiunea, naturalețea replicilor, succesiunea

dinamică a întâmplărilor si tâlcul lor, recomandă integrarea schiței în plan didactic spre a fi
valorifcată sub aspecte multiple, atât din perspectivă formativă, cât și informativă.

Schită-Vizita-I.L. Caragiale

Opera literară „Vizită” de I. L. Caragiale este o schiță care face parte din volumul “Momente
și schițe”, publicată pentru prima dată în 1901. Ion Luca Caragiale a rămas până astăzi cel
mai mare dramaturg al literaturii române, mai ales prin comediile „O noapte furtunoasă” , „O
scrisoare pierdută” și „D-ale carnavalului”, în care prezintă aspecte caracteristice ale
societății românești de la sfârșitul secolului al XIX- lea.
Schița este o operă epică în proză, de mici dimensiuni, care se concentrează asupra
unui singur eveniment semnificativ din viața unui personaj. Acțiunea, la care participă un
număr mic de personaje, este restrânsă, desfășurată într-un interval scurt de timp.
Opera literară „Vizită” prezintă caracteristicile acestei specii literare, fiind de dimensiuni
reduse, cu o acțiune simplă, astfel, spațiul în care se desfășoară evenimentele este casa
doamnei Popescu, timpul în care se desfășoară acțiunea este de câteva ore. Personajele care
iau parte la acțiune sunt puține, patru, și anume: doamna Popescu, fiul acesteia, Ionel,
musafirul și jupâneasa.
Tematica acestei schițe dorește să scoată în evidență, prin intermediul întâmplărilor,
efectele educației greșite primite în familie.
Titlul, reprezentat de un substantiv comun, simplu, anticipează momentul plasării acțiunii,
în timpul vizitei naratorului.
Fiind o operă epică, autorul se exprimă indirect prin intermediul acțiunii și al
personajelor. Întâmplările sunt relatate la persoana I, de către un narator- personaj, deoarece
participă la toate momentele acțiunii. Modul predominant de expunere este dialogul, care se
împletește cu narațiunea și descrierea.
 Acțiunea este prezentată pe momentele subiectului, astfel, în expozițiune, autorul îl
prezintă pe Ionel „un copilaș foarte drăguț de vreo opt anișori”, „ îmbrăcat ca maior de
roșiori, în uniformă de mare ținută”. Musafirul îi aduce lui Ionel o minge „foarte mare de
cauciuc și foarte elastică” în dar. Intriga acțiunii este marcată scopul vizitei, indicat de la
începutul narațiunii: „m-am dus la Sf, Ion să fac o vizită doamnei Maria Popescu, o veche
prietină, ca s-o felicit de onomastica unicului său fiu, Ionel Popescu. Desfășurarea acțiunii
conturează urmările „educației”. Ionel e gata să răstoarne mașina de făcut cafea, face gălăgie,
așa încât cei doi adulți nu se mai înțeleg, se joacă cu sabia, astfel, doamna Popescu pentru că
intervenit „în război” și a salvat jupâneasa, ”se alege în obraz, dedesubtul ochiului drept, cu o
puternică lovitură de spadă”. Acest incident nu o supără în niciun fel pe doamna Popescu,
care îi cere maiorului să o sărute pe obraz pentru a-l ierta. De asemenea, maiorul răstoarnă
cafeaua musafirului și fumează ca un om în toată firea. Punctul culminant este marcat de
momentul în care Ionel leșină din cauza țigării, iar musafirul îl stropește cu apă rece și îl ajută
să își revină. Deznodământul acțiunii surprinde plecarea oaspetelui și momentul când acesta
ajunge acasă, dându-și seama că Ionel i-a turnat dulceață în șoșoni. Cele două momente
semnificative ale schiței sunt cel în care Ionel, îmbrăcat în uniformă de roșiori, atacă tot ce
întâlnește în cale, astfel, doamna Popescu se alege cu o lovitură dedesubtul ochiului drept.
Cea de-a doua secvență semnificativă este reprezentată de momentul în care Ionel îi toarnă
naratorului dulceața în șoșoni. Aceste secvențe relevă educația greșită primită de către Ionel
și lipsa de reacție a membrilor familiei.
În plan didactic, schița Vizită poate fi valorificată cu scopul evidențierii unor comportamente
negative și a lipsei de respect, manifestate, de asemenea, prin modalitatea de adresare a
băiatului, în relația cu adulții.
 „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
de Camil
Petrescu

Pentru a prezenta specificul construcției discursului narativ al unui roman, am ales

opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, de Camil Petrescu.
Textul literar ales se încadrează în genul epic prin prezența numeroaselor personaje
bine conturate, a acțiunii și a narațiunii de tip subiectiv, a mai multor planuri narative și
conflicte puternice.
Ca specie literară a genului epic este un roman al experienței, subiectiv-modern și
psihologic, care valorifică, în plan interior, experiențele personale ale personajelor precum
gelozia, iubirea, moartea, războiul dar și observarea psihologică, prin descrierea stărilor
sufletești și a problemelor de conștiință.
Romanul este scris la persoana întâi, sub forma unei confesiuni a personajului
principal. Prin monologul interior, Gheorghidiu analizează, alternând, aspecte ale planului
interior cu cele ale planului exterior. Personaj secundar, Ela, întruchipează idealul de dragoste
și de feminitate către care aspiră cu toată ființa intelectualul Gheorghidiu. Relația dintre cei
doi soți se bazează pe orgoliu, atât în construirea, cât și în destrămarea ei. Ștefan începe să
țină la Ela din orgoliul de a fi iubit, gelozia lui se produce tot din acest motiv, iar orgoliul îi
împiedică pe amândoi să se împace.
Tema principală o reprezintă drama intelectualului, la care se adaugă tema iubirii și a
războiului. Ștefan Gheorghidiu este încercat de puternice sentimente contradictorii, generate
atât de eșecul mariajului său (prima parte a romanului urmărește degradarea relației sale cu
Ela, având drept cauză teama protagonistului că este înșelat de aceasta), cât și de tragedia la
care asistă pe fronturile de luptă ale Primului Război Mondial (incompetența comandanților și
lipsa de coordonare sunt evidențiate în această parte a romanului). Astfel, drama individuală
este înlocuită de cea colectivă, iar posibilitatea de a fi înșelat pare nesemnificativă,
comparativ cu atrocitățile petrecute pe front.
O secventă reprezentativă este excursia la Odobești, care evidențiază cel mai bine
conflictul interior trăit de personajul principal. Gheorghidiu pleacă împreună cu soția sa și cu
noul lor grup de prieteni la Odobești, context în care Ela își demonstrează admirația față de
Gregoriade prin insistența de a sta mereu în compania acestuia, fiind chiar surprinsă
lăcrimând atunci când domnul G se așează lângă o altă femeie. Toate acestea provoacă
umilință eroului și concretizează bănuiala că este înșelat.
O altă secvență semnificativă pentru tema operei este reprezentată de finalul
discursului narativ. Întors de pe front, Ștefan Gheorghidiu poartă cu sine trauma atrocităților
provocate de război și este mult prea obosit pentru a se mai gândi la Ela („O priveam cu
indiferența cu care privești un tablou”), așa că ia decizia divorțului și îi cedează Elei toată
averea sa.
Titlul sugerează cele două părți ale romanului, cu cele două experiențe, cea a iubirii și
cea a războiului, trăite cu intensitate de Gheorghidiu.
Compozițional, romanul se întinde pe două părți distincte. Prima parte este în
întregime ficțională, în timp ce a doua valorifică jurnalul de campanie al autorului („Toate
întâmplările din volumul doi le-am trăit aievea, alături de regimentul meu. Toate personajele
mele există și trăiesc sau au trăit, însă modificate după legea mea, interioară”), articole și
documente din epocă, ceea ce conferă autenticitate.
Mesajul care se desprinde din roman este că viața trebuie trăită onest, curat, fiind un
dar prea fragil și prețios pentru a fi consumată în îndoieli, astfel Ștefan preferă să îi lase Elei
bunurile materiale, amintirile dureroase și sentimentele de vinovăție, pentru ca el să își
înceapă o „filă nouă, proaspătă” în „cartea vieții” sale. Dăruind trecutul, ne eliberăm de el și
ne pregătim a trăi prezentul și viitorul așa cum ne dorim.
În concluzie, prin acest roman, Camil Petrescu se impune în literatura română ca fiind
unul dintre cei mai originali scriitori, lăsând în urmă o operă remarcabilă ilustrând trăiri
autentice, dezvoltând tema iubirii şi a experienţei războiului.