Cauzele agresivitatii

Una dintre cele mai vechi şi totodată dificile întrebări psihologilor este ceea dacă
Agresivitatea este înnăscută sau daca nu este înăscută, Sigmund Freud si Konrad Lorenz
sustinind ca este un comportament innascut.
Criteriile de clasificare ies în evidenţă în mod direct sau indirect din analiza
coordonatelor de definiţie a agresivităţii. Fără a ne pierde în prea multe detalii, considerăm că pot
fi identificate următoarele criterii:
1. în funcţie de agresor sau de persoana care adoptă o conduită agresivă;
2. în funcţie de mijloacele utilizate în vederea finalizării intenţiilor agresive;
3. în funcţie de obiectivele urmărite;.
4. în funcţie de forma de manifestare a agresivităţii.
în raport cu primul criteriu, adică în funcţie de agresor sau de persoana care adoptă o conduită
agresivă, diferenţiem:
- agresivitatea tânărului şi agresivitatea adultului;
- agresivitatea masculină şi agresivitatea feminină ;
- agresivitatea individuală şi agresivitatea colectivă;
- agresivitatea spontană şi agresivitatea premeditată.
în funcţie de mijloacele utilizate în vederea finalizării intenţiilor agresive diferenţiem:
- agresivitatea fizică şi agresivitatea verbală;
- agresivitatea directă, cu efecte directe asupra victimei, şi agresivitatea indirectă, între agresor
şi victimă existând intermediari.
Privitor la al treilea criteriu, adică la agresivitatea individuală şi agresivitatea colectivă
diferenţiem:
agresivitatea care urmăreşte obţinerea unor beneficii, a unui câştig material ; (agresivitatea
care urmăreşte predominant rănirea şi chiar distrugerea victimei.) în această privinţă, unii
autori precum Worchel fac distincţie între agresivitatea datorată supărării sau mâniei (angry
aggression) şi agresivitatea instrumentala. După Mitrofan în Neculau 1996 p. 166
Diferenţa principală constă în faptul că prima formă apare mai ales ca produce o selecţie
naturală a celor cu un bun potenţial genetic ce va permite, cu transmiterea lui urmaşilor,
reproducerea agresivităţii.
Punctul de vedere al lui Freud şi cel al Iui Lorenz pot fi incluse în teoria instinctuală a
agresivităţii, deoarece la primul este vorba de dorinţa de moarte ca sursa a agresivităţii, iar la al
doilea, instinctul de luptă.
 In cadrul aceleiaşi specii este posibil însă ca agresivitatea (conspecifică) să fie dublată de
un alt instinct ce inhibă distrugerea totală a adversarului, înlăturându-se astfel pericolul
diminuării drastice a efectivului unei specii.
Privitor la agresivitatea umană, dacă ea ar fi de natură instinctuală, ar fi de aşteptat să
întâlnim foarte multe asemănăi între oameni legate de modul de adoptare a comportamentului
agresiv.
Respingerea cvasigeneralizată a naturii instinctuale a agresivităţii nu înseamnă însă şi
ignorarea unor influenţe biologice asupra ei, cum ar fi :
- influenţe neuronale - există anumite zone ale cortexului care, în urma stimii;, larii electrice,
facilitează adoptarea de către individ a comportamentului agresiv;
- influenţe hormonale - masculii sunt mult mai agresivi decât femelele datorită diferenţelor de
natură hormonală;
- influenţe biochimice (creşterea alcoolului în sânge, scăderea glicemiei pot intensifica
agresivitatea).(Manual de psihologie sociala coord. : Adrian Neculau - laşi: Polirom. 2003, p.
166)
O altă parere despre ceea ce este agresivitatea este că Agresivitatea este un răspuns la
frustrare. Iar cei care susţin această afirmaţie pleacă de la convingerea că agresivitatea este
determinată de condiţiile externe. De fapt, ipoteza frustraţie-agresivitate face pane din categoria
teoriilor stimulării sau '"provocării agresivităţii (drive theories of aggression) –după Berkowitz
și Fesbach , care capătă tot mai mult sprijin din partea unor psihologi. Aceste teorii sugerează
faptul că agresivitatea - mai exact, conduitele agresive - s-ar origina în special într-o stimulare
sau provocare externă (drive) în a răni sau prejudicia pe altul. În acest sens, cea mai populară şi
mai cunoscută este teoria frustrare-agresivitate, ~ formulată de Jm Dillard şi alţi colegi de la
Yale University. Dillard p. 213-232
Teoria lui Dillard a fost supusă ulterior unor revizii. Astfel, Leonard Berkowitz " (1978,
1988), considerând că teoria lui Dillard exagerează legătura dintre frustrare şi agresivitate,
susţine că frustrarea produce supărare, o stare de pregătire emoţională pentru a agresa. O
persoană frustrată poate da curs furiei atunci când există şi anumite semne ale agresivităţii sau,
uneori, în lipsa lor. în primul caz, stimulii asociaţi pot amplifica agresivitatea.
O altă părere despre ce este agresivitatea ar fi cea că Agresivitatea este o reacţie la
evenimentele aversive. Este vorba de punctul de vedere cognitiv neoasociaţionist (Berkowitz,
1984), conform căruia există o relaţie spre afectele negative şi agresivitatea deschisă. De fapt,
după cum sugerează această teorie, expunerea la evenimente aversive (pe care preferăm să le
evităm) generează afecte negative, (sentimente neplăcute). Aceste sentimente, la rândul lor,
activează automat tendinţele către agresivitate şi luptă.
 Încă o teorie susţine că Agresivitatea este un comportament social învăţat. Această
poziţie este legată în special de numele lui Albert Bandura, care formulează teoria învăţării
sociale a agresivităţii. Potrivit acestei teorii, comportamentul agresiv se învaţă prin mai multe
modalităţi, şi anume:
- direct, deci prin învăţare directă (prin recompensarea sau pedepsirea comportamente);
- prin observarea şi imitarea unor modele de conduită ale altora, mai ales ale adulţilor.
Cel mai frecvent, consideră Bandura, modelele de conduită agresivă pot fi întâlnite în:
a) familie (părinţii copiilor violenţi şi ai celor abuzaţi şi maltrataţi provin adesea ei înşişi din
familii în care, ca mijloc de disciplinare a conduitei, s-a folosit pedeapsa fizică);
b) mediul social (în comunităţile în care modelele de conduită agresivă sunt acceptate şi
admirate, agresivitatea se transmite uşor noilor generaţii; de exemplu, subcultura violentă a unor
grupuri de adolescenţi oferă membrilor lor multe modele de conduită agresivă);
c) mass-media (în special televiziunea, care oferă aproape zilnic modele de conduită fizică sau
verbală).
Deci în acest subcapitol am reuşit să parcurgem cauzele agresivităţii şi criteriile acestora,
ajungînd în final la concluzia că noi oamenii suntem capabili adesea să fim educaşi spre a
manifesta un comportament sau altul sau să luăm drept exemplu comportamentul agresiv a
membrilor familiei sau prieteni.Iar cel mai des unde ar fi întîlnite manifestările de agresivitate
sunt în primul rînd familia, nu în ultimul rînd mediul social şi desigur televiziunea şi internetul
care joacă un rol definitiv spre educarea modelelor de comportament în viaţa cotidiană.

1.4 Pubertatea

Mulţi autori vorbesc despre pubertate şi fiecare are ipoteza sa, dar ce este pubertatea?
conform definiţiei din dicţionarul psihologic al lui Larousse, pubertatea este “ansamblu de
transformări psihoorganice legate de maturizarea sexuală şi care traduc trecerea de la copilărie la
adolescenţă.”

“Pubertatea care, în climatul nostru, debutează între 12 şi 14 ani, poate fi precoce

(rareori) sau întîrziată (circa 12% dintre subiecţi). Încetinirea ritmului evolutiv la un copil normal
— care, de altfel, va deveni un adult normal — este în general neglijată de părinţi. Cu toate
acestea, ea poate să aibă repercusiuni psihologice relativ importante: şcolarii prezintă adesea un
deficit specific de aptitudini intelectuale (inaptitudine de a raţiona abstract), care atrag după ele
eşecuri şi, în consecinţă, o deteriorare a aplicaţiei şcolare şi sentimente de inferioritate; ei
păstrează atitudini puterile şi o personalitate imatură.”(Dicţionar de psihologie Larousse. p. 255)
 Aşadar, preadolescenţa este o perioadă importantă a dezvoltării umane însăşi din motiv că
este perioada de numeroase şi profunde schimbari biologice, fizice, psihice, morale, etc, perioada
a dezvoltarii, în care dispar trasaturile copilariei, cedand locul unor particularitati complexe si
foarte bogate, unor manifestari psihice individuale specifice.
Se poate spune ca preadolescenta este perioada de mijloc intre copilarie si maturitate
caracterizindu-se prin stabilizare a maturizarii mai ales biologice, aici adolescentul tinde spre
echilibru si spre adoptarea unei conformatii apropiata de cea a adultulu, in schimb, în plan
psihologic, transformarile sunt extrem de rapide, spectaculoase si de maxima complexitate cu
salturi la nivelul unor anumite functii, şi cu evolutii mai lente la nivelul altora. Diversitatea
dezvoltarii psihice genereaza noi conduite si noi modalitati de relationare cu cei din jur, forme
originale de întelegere si adaptare.
Din punct de vedere psihologic, în aceasta perioada are loc dezvoltarea constiintei de sine ,
preadolescentul fiind animat de dorinta de a-si cunoaste propriile sale posibilitati, pentru a-si da
seama în ce masura poate fi util celor din jur. Idealul preadolescentului este de a deveni un om
util societatii, cu o înalta constiinta a datoriei.
La fel pubertatea este o perioada intensa şi a dezvoltarii psihice, fiind încarcata de
conflicte interioare, de agitatie si impulsivitate, de extravagante care sunt semne ale cautarii
identitatii, în care parerile personale încep sa fie importante, acestea nefiind însă suficiente,
tinerii cautând argumente pentru a si le sustine. Creste interesul pentru problemele abstracte si de
sinteza, se rafineaza gustul si interesul pentru filme, tehnica etc. Apare dorinta de afirmare
personala ca expresie a socializarii ,are loc trecerea spre maturizare şi ce e important de integrare
în societatea adultă, cu solicitările ei sociale, familiale şi nu în ultimul rind profesionale.
În mod normal pubertatea apare intr-o serie de cinci stadii (stadiile Tanner) care debuteaza la 8-
13 ani la fete si 9-14 ani la baieti. Pubertatea este considerata precoce daca apare inaintea varstei
de 8 ani la fete si de 9 ani la baieti. Iar întîrziată ea este considerată atunci daca nu apare pana la
varsta de 13 ani la fete si 14 ani la baieti. Studiile recente arata însă că pubertatea se instaleaza
din ce in ce mai devreme la copii.
Schimbari evidente se constata mai ales cum am zis anterior la nivelul vietii psihice ceea
ce duce la ingreutatirea stabilirii relatiei cu parintii,apare simtul ca parintii nu-i inteleg si aceste
acte de autoritate ale parintilor sunt cu greu suportate, fiind supuse unui acut discernământ critic
daca nu sunt întemeiate si necesare. Se manifesta o schimbare si în comportamentul copilului
faţă de sine însuşi şi la fel faţă de cei din jur. Acesta venind în contact cu cunostinte variate si
profunde si având o gândire dezvoltata la capacitatea realului, observa insuficientele parintesti
care pâna acum treceau neobservate.
 Traversarea acestei perioade nu se face în mod lent, dimpotriva, tensionat, adeseori cu
existenta unor conflicte si trairi dramatice, cu framântari interne pentru gasirea surselor de
satisfacere a elanurilor, a aspiratiilor si cu tendinta de a evita teama fata de piedicile ce se pot ivi
în realizarea proiectelor sale de viitor. Adolescentul este un nonconformist si un luptator activ
pentru îndeplinirea dorintelor sale, un original în adaptarea solutiilor urmarite, în modul de a
privi si de a se adapta la lumea înconjuratoare.
Aceasta perioada contradictorie, în psihologie e abordată ca fiind o „criză juvenila”, cu
diferite stari psiho-afective si comportamentale. De aceasta criză sunt responsabili factorii sociali
si educationali.
Preadolescenta este conditionata si de factori fizici, neurofiziologici si sociali. Cresterea
in inaltime, greutate si cu o motricitate mai bine stapanite, comportamentul este dominat de
vointa. Glandele cu secretie interna functioneaza mai intens, ceea ce se evidentiaza in ritmul
accelerat de crestere, dar in perioada pubertatii trebuie sa distingem urmatoarele trei etape:
1. etapa prepubertala (10-12 ani) se exprima printr-o accelerare si intensificare a
cresterii. Conduita generala capata caracteristici de alternanta intre momente de vioiciune si apoi
de lene.
Intrarea intr-un nou ciclu de scolarizare, cu noi cerinte si solicitari mai diversificate cantitativ
si calitativ, constituie pentru aceasta etapa o schimbare generala a cadrului de desfasurare a
invatarii scolare. La aceasta se adauga discreta modificare a statutului de elev, fapt ce trage
antrenarea in activitati extrascolare. Aceasta este etapa schimbarilor.
2. pubertatea propriu-zisa (12-14 ani), este caracterizata printr-o crestere mai evidenta
in inaltime si neproportionalitate. Cresc membrele, articulatiile si apoi trunchiul. Aceasta a fost
numita „varsta hainelor scurte”, a dizgratiei, a cresterii neuniforme. La aceasta se adauga
stangacia in reactii, ceea ce creeaza disconfort psihic.
Capacitatea sistemului muscular creste, capata mai multa rigoare si are loc o crestere
intensa a organismului in ansamblu. Se dezvolta si intelectul, mai ales analiza critica, simtul
critic la care se adauga complexul emotional bogat. Se dezvolta sentimente intelectuale legate de
cunoastere, morale legate de comportament corect si sentimente estetice legate de realizarea
frumosului in tinuta si comportament. Astfel se formeaza premisele unor trasaturi intelectuale,
morale si estetice tot mai apropiate de adolescent si tanar.
3. etapa postpubertala –la putin timp dupa atingerea punctului culminant al pubertatii, baietii
manifesta o schimbare in conduita si vocabular. Este perioada exagerarilor. Tinerele fete trec aici
prin 2 faze

- femeie-copil, plina de conduite timide, nesigure, dar si afectiune, curiozitate;

- femeie-adolescent, cu o larga disponibilitate sentimentala. Ea devine stapana pe sine, dispare
complexul de inferioritate si are loc trecerea la adolescenta.
La baieti se manifesta exagerarile, trecerea in extreme. Apare acum idealul de viata, apar
primele ganduri despre profesiune si primele orientari spontane spre activitati de interes social.
Se manifesta independenta gandirii care se asociaza cu sentimentul autonomiei morale, cu
sentimentul echitatii si al onoarei. Se cristalizeaza sentimentele de dragoste si prietenie. Are loc
autoeducarea unor valoroase calitati de personalitate. De aceea perioada pubertatii este
importanta din punct de vedere psihologic. Este dificila atat pentru baieti cat si pentru fete, dar
nu se poate disocia care pune mai multe probleme.
Un loc important la această vîrstă îl ocupa realizarea a ceea ce se numeste stabilitatea
starii neuropsihice care se manifesta in capacitatea de a-si mentine in conduita egala si o
constanta performanta scolara. Aceasta presupune o mare capacitate de adaptare in cele mai
diferite situatii: teama de diferite concursuri. Se urmareste aplicarea unor masuri pentru a proteja
organismul si pentru a asigura sanatatea fizica si psihica. Nu intamplator in aceasta perioada apar
dereglari psihice. Ei sunt capabili de a-si pune in functiune mecanismele de autoaparare la stres,
aici intervin si sarcinile psiho-igienei, cum sunt studierea conditiilor de mediu in familie si mediu
scolar asupra activitatii scolare. Preintampinarea suprasolicitarii sistemului nervos si studiul
conditiilor si mecanismelor de adaptare la stres psihic, emotii puternice.
Necătînd de faptul că puberul este o personalitate în formare si are nevoie de
autodezvoltare în primul rind, totuşi viaţa acestuia depinde în mare parte şi de adaptarea la lui
mediu şi nu în ultimul rind de relaţia lui părinte-copil.
Pentru copii, parintii reprezinta modelul acestora. Relatiile dintre parinti si
comportamentul acestora sunt imitate de copiii din familie. "Atitudinea parintilor fata de copii
vectorializeaza atitudinea copiilor fata de parinti, precum si a copiilor între ei în cadrul fratiei"
Familia este un sistem dinamic, ea cunoaste transformari permanente. Membrii ei se
dezvolta, evolueaza impreuna si adauga noi elemente care imbogatesc viata familiala. Curs
psihologia familiei, Capitol 3. Caracteristica vietii de familie.
Dezvoltarea psihica in pubertate este marcata de 3 caracteristici fundamentale si anume de
creatie ,originalitate si adoptarea unor strategii proprii.Puberu simte nevoia de afectiune si de
ocrotire din partea parintilor dar in paralel afectiune puberuluise extinde de la familie si
invatatori la colegi care acum nu mai sunt perceputi numai ca parteneri de joaca ,ci si ca
parteneri de confidente astfel incat isi daruieste afectiunea isi organnizeza acesta afectiune si
treptat dispare caracteristica de instabilitate car o avea. (Psihologia varstelor.Perioada
pubertatii(preadolescenta) pag.2)
 In perioada preadolescentina se manifesta o schimbare majora in comportamentul copilului
si atitudinea acestuia privind relatia cu parintii, aceasta avind urmatoarea explicatie: pana in
aceasta perioada cunostintele parintilor, in majoritatea cazurilor, au fost suficiente pentru
lamurirea diferitelor probleme din viata copilului, iar capacitatea intelectuala a acestuia era inca
putin dezvoltata spre a-si da seama de unele insuficiente ale parintilor. Acum insa, venind in
contact cu cunostinte variate si profunde, iar gandirea dezvoltandu-se la capacitatea realului,
insuficientele parintesti nu mai trec neobservate. (Probleme psihologice tipice ale vârstei
preadolescenţei şi adolescenţei,
http://www.academia.edu/5753479/Probleme_psihologice_tipice_ale_varstei_preadolescentei_si
_adolescentei)
Deci pe masura ce copiii devin adolescenti, familia trebuie sa se adapteze la probleme ca
influenta prietenilor, pierderea partiala a controlului parental, emanciparea copiilor, etc.
Intensificarea ritmului de creştere şi la aceştia din urmă duce la apariţia de momente mai
numeroase de neatenţie ce au tendinţa de a se exprima prin mai puţină disciplină şi tendinţe spre
reverie, distragere în ore, pierderea timpului de făcut lecţii, abdicarea temporală de la mici
sarcini familiale sau şcolare. In aceste condiţii, reacţiile de sancţionare sau admonestare sînt
privite ostil.' Dealtfel, se organizează treptat o modificare mai de fond a întregii conduite.
Copilul începe să fie din ce în ce mai absorbit de petrecerea timpului cu prietenii şi colegii săi,
începe să-şi manifeste mici refuzuri de a participa cu familia la mici ieşiri ale acesteia, preferind
copiii. La acestea se adaugă refuzul pasiv (se face că nu aude) sau activ (pretextează că are ceva
de făcut sau se irită refuzînd zgomotos). Influenţele şi sistemul de cerinţe al vreunuia dintre
membrii familiei se devalorizează, relativ, pentru copil în această perioadă. (Lepadatu Ioana,
Psihologia Vărstelor, de la tinereţe până la bătrâneţe, editura Psihomedia, sibiu, 2006 p. 11
Astfel putem afirma ca adolescentii devin “experti” in a nu transmite nimic, in a nu
comunica. Astfel parintelui care s-a deprins deja ca copilul sa-i comunice totul ce i se intimpla
fie la scoala fie in societate sau in relatia cu prietenii, aici, in preadolescenta, parintele se va
confrunta cu situatia in care copilul vrea mai multa autonomie, fie sa iasa definitiv de sub tutela
parintelui,vrea sa se dezvolte multilateral si ce e important desinestatator si nu simte nevoia ca
parintele sa-l asiste in tot ceea ce face, ci sa aiba mai multa incredere in copilul sau.In
preadolescenta devine mai importanta relatia cu mediul, mai ales cu alti virstnici, pentru ca
copilul simte de fapt apropierea sufleteasca dintre el si virstnicii sai, el are nevoie sa faca parte
dintr-un grup si sa fie acceptat ca atare de acesta.Este perioada dezvoltarii in ansamblu a eului
propriu in coordonanta cu mediul din jur si cu necesitatile acestuia.

Prin dezvoltarea caracterului ca nucleu psihosocial, relatiile adolescentului devin si mai

complexe, caracterul fiind cel care controleaza si integreaza celelalte componente ale
personalitati in sensul ca le valorizeaza si le valorifica in activitate .Si aici pot aparea conflicte
mai cu seama cum sunt conflictele cu familia si cu cei dein jur, si cand aceste conflicte sunt
extinse contribuie si ele la asa numita criza de originalitate ,cei mai multi autori sunt de parere ca
aceasta situatie incepe de la 12-14 ani la fete si 14-16 la baieti si poate dura cativa ani ca urmare
a structurilor fizice a individului. Dar situatia respectiva depinde si de tipul fundamental de
temperament ,participarea adolescentului la viata sociala devine in mod activ un criteriu pentru a
desprinde alte tipuri de adolescenti :

1.Adolescentul activist care este bun organizator dispune de initiativa ,dispune de abilitati
de mobilizare ,dispune de spirit de organizare

2.Adolescentul participant care este axat pe tendinta de formare profesionala

3.Adolescentul participant la valorizarea verbala a evenimentelor social politice ce are o

mare capacitate de a-si exprima opini de-a organiza o discutie si de a crea un context special in
orientarea acesteor discutii

4.Adolescentul colocvial care are tendinta de a se antrena in discutii,de a face interpretari

si este preocupat de problemele ideologice ca si problemele de viata .

In ceea ce priveste conditile si normele morale care duc la formarea de conduite si

adaptarea lor la viata sociala ,acestea pot fi normale, amorale si imorale .Conduitele amorale sunt
exprimate prin nonconformism produs din ignoranta iar conduitele imorale privesc incalcarea
deliberata a normelor morale si regulilor esentiale a acestora. La baza acestor 3 feluri de conduite
stau si se constituie acceptori morali ,care pot duce la coflicte si frustrati ,si aici ca si mai sus
conflictele si frustratiile ponderate sunt benefice pentru adolescent , mai cu seama cand acesta
dispune de un echilibru psihic bun ,dar conflictele si frustratile accentuate mai cu seama cand
actioneaza pe un fond fragil al subiectului si pe o lipsa de un fond emotional din partea celor din
jur de la dezorganizare a activitatii psihice in general .Toate aceste situatii pot fi percepute in
rolurile si statutele sociale ale individului ,in final rolul sau statutul social care il indplineste
contribuie la formarea de variate carateristici de socializare bazata pe onoare propie exprimata de
adolescent:”pe cinstea mea”.Unele tulburari care apar la nivelul personalitatii adolescentului au
la baza o imaturitate psihica ,o dezvoltare dizarmonioasa ,o dezvoltarea fizica deficitara ,unele
distorsiuni mintale ,unele dereglari hormonale etc. Toate acestea creeaza un context aparte de
exprimare astefel incat in relatile cu ceilalti se poate instlala teama de insucces ,teama de afi
abandonat , de a fi refuzat de sexul opus. Acestea provoaca trairi de tipul melancolie,
anxietati ,frustratie ,conflicte ,tensiuni.
 În relaţiile cu sexul opus, se manifestă sentimente şi emoţii noi, inedite, ca simpatia şi
sentimentele de dragoste. În adolescenţă, dragostea se conturează ca o trăire complexă de
ataşament, emoţionalitate exaltată pentru persoana iubită, cu eforturi ca acest sentiment să nu
pară neînsemnat sau să transforme toate împrejurările dificile în drumuri ce trebuie învinse
pentru a fi la înălţimea dragostei mobilizându-se resurse extrem de mari ale psihicului după
Şchiopu şi Verza

In concluzie pot spune ca preadolescentul este nu altceva decit o personalitate in

devenire, cu noi trairi, cu noi sentimente inca necunoscute lui, pe care urmeaza sa le invete si sa
le atribuie mai apoi in viata sa de zi cu zi.