CRONICI

PAUL MORAND ŞI O PROBLEMĂ MODERNĂ

S'a subliniat în repetate rânduri, faptul fiind comentat în special

din punct de vedere sociologic, o particularitate specifică a epocii
actuale, a stadiului prezent al civilizaţiei moderne, occidentale,
dominată — în păturile ei superioare — aproape t o t a l de viteză,
de mecanizare, de automatizarea excesivă. R i t m u l său accelerat
de existenţă, scurgerea înfrigurată a timpului într'o conştiinţă
solicitată unei a d a p t ă r i continui la o realitate mereu în devenire,
o anumită « americanizare », pe care un Keyserling n'o mai găsea
specifică noului continent, nu a întârziat să atragă după sine
şi modificări profunde în psihologia individului. Acum, o serie
de trăsături caracteristice, interesante mai ales în literatură, încep
să se facă distincte, alimentând din plin opera romancierului,
observator inevitabil al propriului său mediu.
Când s'a c ă u t a t să se dea o explicaţie a acestei situaţii, s'a
evidenţiat, în mod firesc, necesitatea omului m o d e r n de a-şi satis­
face o « cantitate enormă de cerinţe », derivate din complexitatea
crescândă a societăţii contemporane. Viaţa sufletească discon­
tinuă, impulsiunile, nervozitatea, goana febrilă după « senzaţie »,
obsesia vitezei, consecinţele fireşti ale încadrării într'o astfel de
ordine socială, îi crează o fizionomie şi un unghi de percepţie
şi de valorificare proprii. In dorinţa de a cita exemplificări literare
ale unui astfel de t i p u m a n n ' a m avea decât să alegem u n exemplu
din opera seriei de scriitori delà P r o u s t la André Gide, î n t r u cât
m a i multe figuri s'ar impune d i n t r ' o d a t ă atenţiei noastre în această
privinţă.
P e n t r u o astfel de literatură unde experienţa exterioară a
vieţii moderne a p a r e sublimată, tipice ne p a r şi scrierile lui P a u l
Morand, mai ales prin psihologia eroilor săi, care au în linii generale
trăsăturile tipice m a i sus subliniate, precum şi prin aspectul socie­
t ă ţ i i evocate, transcrierea diferitelor ei aspecte. Suportă încadrarea
în acest curent şi prin atmosfera lor cosmopolită, modernă şi
— m a i ales — p r i n t r ' u n efort vizibil de a ne oferi felii de v i a ţ ă ,
de umanitate, i n s t a n t a n e e ale unei civilizaţii ajunse la paroxism,
analizei sufleteşti prezentate într'o tehnică, a m zice, sa c a d a t ă ,
rapidă, cinematografică.
Totuşi, în afară de aceste sumare constatări, care se i m p u n
delà prima vedere, probabil ca şi alţi cititori, m a i sceptici, n e - a m
pus însă şi o altfel de întrebare: în afară de aspectul d o c u m e n t a r ,
de netăgăduit, al acestei opere ce acumulează despre civilizaţia
actuală t o t felul de detalii (agitaţia marilor metropole, atmosfera
de bar, gală, de m a r e hotel, priveliştea u n u i transatlantic, sau a
unui expres internaţional, tipuri sociale tipice, categorii v a r i a t e
de femei, impresii turistice, aspecte din turburările sociale de după
t r e c u t u l război mondial, etc.), care este însă aportul adus propriu
zis artistic, de creaţie? O operă neînvingând t i m p u l prin docu­
m e n t , ci prin transfigurarea lui printr'o convertire pe plan de creaţie
ce v a reţine istoria literară din Paul Morand ca element citabil,
rezistent? D u p ă a p r o x i m a t i v 30 de volume a p ă r u t e , nuvele,
romane, impresii de călătorie, eseuri, poezii, o asemenea întrebare
este, desigur, legitimă. Balzac e plin de asemenea « documente »
şi totuşi ne amintim în primul r â n d de un Goriot, V a u t r i n sau o
verişoară B e t t e , adică de câteva tipuri, caractere, eforturi artistice
maxime.
Există aşa ceva la P a u l Morand? Cu greu s'ar p u t e a susţine.
In afară de câteva figuri femenine, creionări m a i mult, în special
din Ouvert la Nuit, p â n ă la u n p u n c t citabile, sau de două-trei
tipuri oarecum simbolice p e n t r u fermentările sociale de d u p ă
conflagraţia anterioară, credem că, din acest scriitor nu se va reţine
decât atmosfera, n o t a generală, specifică a unui m o m e n t istoric,
expresia unei epoci, caducitatea operii sale provenind tocmai din
acest caracter de prea mare « actualitate ».
Amestec uneori original, de snobism şi frivolitate, senzaţie
cosmopolită şi satisfacţie m o n d e n ă de frecventator de saloane,
superficialitate d a r şi emoţie, repede însă s t r a n g u l a t ă , exotism
şi ironie, maliţie, de pildă ; discutabilul Nicu Petrescu din L'Europe
galante, colecţie de futilităţi, unele a m u z a n t e , reportaj subţire şi
proză cursivă, scrierile lui P a u l Morand, cărora n u li se va p u t e a
contesta o a n u m i t ă supleţe, constituind un i n s t r u m e n t de relaxare,
dacă nu-1 vor situa p e primul plan al istoriei literare îi vor asigura
totuşi u n loc al lui, oarecum asemenea literaţilor libertini din
veacul al X V I I I - l e a , interesanţi t o t d e a u n a prin detaliu, prin gra­
v u r a de epocă.
Dacă secolul lui Laclos şi al lui Louvet de Couvray, era în linii'
generale cinic, voluptos, raţionalist, cosmopolit, plin de atmosferă
de « fête galante », acel al scriitorului nostru, după cum s'a observat
şi d u p ă cum noi notasem delà începutul acestor rânduri, se carac­
terizează, între altele, prin febrilitate, viteză, intempestivitate
şi P a u l Morand şi-a înţeles bine contemporanii şi stilul t i m p u l u i său.
 In această ordine de idei, recentul său r o m a n : L'Homme pressé
(Paris, N . R. F., 1941), în afară de verificarea acestei observaţii,
merită a fi discutat si prin faptul că reprezintă o încercare de a
produce un tip conturat, care să fie reprezentantul tocmai p e n t r u
această epocă « grăbită », un adevărat erou modern de r o m a n ,
scos din observaţia unei realităţi psihologice specifice, actuale,
cu nota distinctivă mai sus evidenţiată.
Tentativa, deşi încercată şi de alţi scriitori, printre care şi de
Sinclair Lewis, nu este totuşi banală, sforţările de a creea o
europeană figură tipică pentru această stare de lucruri fiind
puţine. Alături însă de acest efort de a prezenta un personaj
simbolic, nu poate fi trecută la fel cu vederea nici intenţia, a p a r e n t
laterală, de a aduce şi unele obiecţiuni structurii societăţii franceze
de azi. Eroul, pe nume Pierre Nioxe, a m ă n u n t u l are i m p o r t a n ţ a sa,
este Francez. E un excentric al vitezei. E t e r n grăbit, cu reacţiile
imediate, fulgerătoare, cu reflexele bine educate, sărind câte p a t r u
trepte deodată, făcând mai multe operaţii în acelaşi t i m p , mereu
în deplasare, ne declară a acţiona în v i r t u t e a unui principia for­
mulat astfel: «Cred că viteza este forma modernă a greutăţii şi
ştiu că ascult unei impulsiuni specifice a universului şi n u m a i eu
singur simt că o ascult » (p. 18). Insă o constatare dureroasă îl
surprinde, romanul său ilustrând mai puţin o metafizică a vitezei
şi mai m u l t considerente practice: «Constat un desacord între
ritmul meu interior şi acela al mediului. E v i d e n t că va trebui ca
unul să cedeze altuia, că va trebui să mor, sau să-mi învăţ contem­
poranii, care se târăsc ca nişte raci, să-mi urmeze elanul » (p. 17).
Centrul conflictului, descifrarea evenimentelor ulterioare, expli­
caţia finală aici se află. Evident, patria lui Pierre Nioxe a încetat
de a se mai insera în ritmul actual al civilizaţiei occidentale. Cauza
decadenţei sale trebue căutată n u m a i în această inerţie. Senilitate ?
Epuizare? «Continuăm să ne credem rapizi, uşori, fără a vedea
că toate ţările ne-au depăşit » (p. 245). Soluţia nu poate veni
decât printr'o reîncadrare în cadenţa activităţii internaţionale,
printr'un efort « velociferic »: « I n F r a n ţ a , odinioară ţ a r ă plină
de repeziciune, am devenit proîixi, inerţi. In ziua în care ne v o m
regăsi ritmul tradiţional, într'o nouă perioadă de înflorire, v o m da
iarăşi opere ca La Princesse de Clèves sau Manon Lescaut... »
(p. 185). Aceste observaţii amintesc acuzaţiile lui Montherlant şi
dovedesc că P a u l Morand, ca şi p â n ă acum, continuă să înregistreze
mişcarea de idei a epocii sale, menţinându-se mereu în a c t u a l i t a t e .
Toată d r a m a eroului său v a proveni aşa dar din acest desacord
de ritm, d i n t r ' u n hiatus, însă scriitorul discutat care n'a i n t e n ţ i o n a t
să scrie u n eseu ci numai un r o m a n şi-a t r a t a t subiectul în consecinţă,
conform viziunii sale de autor fără prea m a r i complicaţii ideolo­
gice. In roman. Paul Morand ne apare puţin stânjenit, el recurgând
de predilecţie la notaţia scurtă, la cadrul restrâns al nuvelei. Totuşi,
în acest caz, materia solicita o t r a t a r e epică mai simplă şi în f a ţ a
unei astfel de obligaţii romancierul cedează. De oarece n u m a i
prezentarea personajului şi a ticurilor sale 1-a preocupat în mod
esenţial, paginile respective fiind de altfel şi cele m a i interesante,
opera de faţă n'a c ă p ă t a t şi o construcţie perfect armonizată.
Anecdota propriu zisă, intriga, celelalte figuri, a p a r estompate —
aceste compartimente neprezentând decât o i m p o r t a n ţ ă secun­
dară.
Ceea ce este de reţinut pentru psihologia lui Pierre Nioxe, d e
profesiune anticar, specializat în arta medievală, carolingiană,
e în primul rând faptul că impulsiunile sale iniţiale au găsit în
activitatea sa practică u n teren de activitate surprinzător de
adecvat. In ciuda eventualelor aparenţe, anticariatul său necesita
tocmai o astfel de rapiditate în execuţii, de destindere a febrei
sale interioare, cele două planuri sudându-se în acest mod n e a ş t e p t a t :
« In anticărie, ca pretutindeni de altfel, trebue să acţionăm repede
şi mai ales în specialitatea mea. P e n t r u ce? De oarece piesele din
secolul al X V I I I - l e a s u n t obiectul unei cereri generale şi a u mereu
preţ bun, în t i m p ce cursul epocilor antice este mai capricios decât
cea mai n e a s t â m p ă r a t ă mină de v e n i t u r i : văd cum clienţii mei
trec delà arta scită, la aceea G a n d a r a ; şase luni mai târziu, a r t a
precolumbiană este în favoare, iar mycenianul îsi pierde c u r s u l . . . »
(p. 16).
Asistăm în felul acesta, şi ocazia va fi favorabilă notaţiilor C O S T
mopolite, la curse rapide după achiziţii rare şi vânzări, dealungul
Europei şi peste ocean, unele însă prea de t o t cinematografice.
Cumpărarea chartreusei « Mas Vieux X I - e siècle » ne pare tipică
în această privinţă. De altfel L ' H o m m e pressé e plin de asemenea
facilităţi. Insă romanul poate să ne reţină într'o cronică de a c t u a ­
lităţi literare prin altfel de aspecte. Relativul său interes stă, de
sigur, în altă p a r t e . Analiza psihologiei eroului oferea laturi ceva
mai atrăgătoare decât o serie de detalii de naraţiune strict epică
şi de fapt n u m a i cazul său r ă m â n e continuu pe primul plan de
atenţie. Explicaţia, descifrarea ciudatelor sale gesturi, a p u t u t fi
găsită — astfel — î n t r ' u n elan vital înăscut. Nu are nicio impor­
t a n ţ ă faptul că el sau altul a c ă p ă t a t acest dar. Notabil e n u m a i
micul eveniment că s'a p u t u t naşte un astfel de individ în epoca
actuală şi care să aibă conştiinţa acestei situaţii : « Mi-am d a t seama
că elanul era în mine, nicăeri decât în mine şi că acest elan era o
m i n u n a t ă forţă virtuală, t o t d e a u n a la dispoziţia mea, pe care însă
oamenii, fără îndoială, a u u i t a t s'o întrebuinţeze, deoarece ei p a r
a nu fugi şi a nu sări niciodată. P e m ă s u r ă ce creşteam, simţeam
în picioare cum această forţă este î n d e m n a t ă să se cheltuiască;
alte persoane o întrebuinţează în acte de bine, în dorinţă de putere
de concentrare, în r ă u t ă ţ i sau în cuvinte m u r d a r e , eu o cheltuesc
însă în viteză. Sunt un om cu execuţiile r e p e z i . . . » (p. 49).
Existenţa cotidiană a acestui personaj nu e mai puţin inedită.
Cât de semnificativă apare p e n t r u spiritul eroului în discuţie, este
inutil a mai insista. Organizarea ei capătă forme din cele m a i bizare
şi dacă n ' a m avea mereu prezentă ideea centrală a cărţii, pasajele
în care comportarea diurnă a lui Nioxe este înfăţişată a r p u t e a să
ne dea impresia că autorul urmăreşte humorul cu orice preţ. In
realitate, t o a t e practicele straniului anticar nu urmăresc altceva
decât o « cicatrizare » a timpului, stagnarea lui, printr'o inserare
în chiar ritmul său de scurgere, întreprindere destul de subtilă,
reflexe ale elanului său vital originar.
La un m o m e n t dat, Pierre Npxe suferă un accident de n a t u r ă
sentimentală. Cumpărarea chartreusei în condiţiuni destul de
neobişnuite obligă rudele proprietarului să întreprindă oarecari
investigaţii. Mas Vieux aparţinea unei familii cu p r e t e n ţ i u n i
aristocratice şi doamna de Boisrose, soţia defunctului posesor,
însărcinează pe una din fiicele sale, Hedwige, să facă pe lângă
a n t i c a r unele demersuri discrete. Cum e şi n a t u r a l el se îndrăgosteşte,
însă nu acest eveniment este i m p o r t a n t ci n u m a i o serie de conse­
cinţe pentru evoluţia mentalităţii sale. Hedwige provenea d i n t r ' u n
mediu care era t o t a l opus tendinţelor viitorului său soţ. A p a r t a ­
m e n t u l din F a u b o u r g Saint-Germain, unde se născuse, nu cunoştea
graba, precipitarea. Nimic din agitaţia vieţii moderne nu p ă t r u n d e a
în acest loc plin de anacronisme. Valoarea timpului n u era aici
cunoscută şi P a u l Morand a i m a g i n a t această situaţie în intenţia
de a creea un contrast, o ciocnire între două psihologii. Ce putea
fi m a i exterioară înţelegerii lui Nioxe decât « această nirvana
Boisrose, negare a oricărei deveniri, repaos definitiv, u n d e t i m p u l
părea asemenea unei pelicule cinematografice, blocate de un acci­
d e n t de electricitate» (p. 89)?
D a r atmosfera sumbră a întâmplărilor ce decurg din această
m i n u n e nepotrivită începe deabia de acum să se precizeze. Notaţiile
s u n t t o t mai p ă t r u n z ă t o a r e : eroul, sincer îndrăgostit, conştient
de deosebirea sa structurală caută, evident, să se refuleze, să-şi
atenueze instinctul său migratoriu, agitaţia sa continuă. U n t i m p
reuşeşte, însă la u n m o m e n t d a t voinţa cedează şi atunci în faţa
soţiei sale apare deodată sub u n alt aspect. Calmă, plină de indo­
lenţă femenină, Hedwige e dureros surprinsă. Deşi avusese ocazia
să cunoască firea lui Pierre, tranziţia a fost totuşi prea bruscă
p e n t r u a se putea aclimatiza şi un conflict tacit, mai apoi violent,
izbucneşte: « Sjncer în stângăcia mea, sforţându-mă să devin lent,
zelos să mă prefac i m o b i l . . . apoi deodată împins î n t r ' u n sens
unic, făcând uz de o brutalitate neaşteptată, i-am a p ă r u t desigur
odios, ameninţător, rid icul » (p. 219). Rezultatul nu p o a t e fi decât
suferinţa, decepţia. Nioxe, prin inabilitatea sa erotică a î n c e t a t
de a mai fi iubit. Izolat între compatrioţi, prin însuşi stilul său de
viaţă, se vede despărţit şi de singura persoană pe care reuşise să
şi-o apropie măcar în mod trecător. Deşi constată t o a t e acestea
cu luciditate, ca u n erou d a m n a t , nu poate să se sustragă fatalităţii.
Un copil a ş t e p t a t formează obiectul unei nerăbdări monstruoase
şi Hedwige — profitând de o absenţă — îl părăseşte, refugiindu-se
în placida atmosferă m a t e r n ă de unde fusese vremelnic zmulsă.
Intre t i m p situaţia a devenit tragică. Un a t a c de cord, în t i m p u l
unui zbor, a n u n ţ ă pe eternul agitat că însuşi organismul său,
u z a t la extrem de sforţările supraomeneşti la care fusese s u p u s ,
este pe punctul de a-i refuza orice serviciu. O linişte de m o a r t e
se aşterne: «Acţiunea presupune înainte de t o a t e viitorul. R e g e -
nerantz — medicul care a pus diagnosticul — mi-a s u p r i m a t viitorul.
Viitorul era viaţa mea. Cum voi m a i putea t r ă i fără această spe­
r a n ţ ă ? » (p. 321).
Nioxe asistă acum la propria sa descompunere, la desfacerea
lui de u m a n i t a t e . Nici prezenţa Hedwigei nu m a i era în acele clipe
necesară: « I n Saint-Germain, la Mas Vieux, ea fusese pentru el,
cel maţ trepidant, cel mai neliniştit dintre oameni, u n simbol al
repaosului. Acum găsise odihna desăvârşită în afară de ea şi fără
sprijinul ei. Moartea este cea m a i legănătoare şi cea m a i odihnitoare
dintre tovarăşe » (p. 330). Instinctul său de procreare văzând
satisfăcută perpetuarea visată, Pierre capătă certitudinea că r i t m u l
său interior v a fi dus mai departe : « Germenul meu a rodit — îşi
spuse el — şi eu voi continua să vieţuesc » (p. 321). Omul grăbit
v a putea deci muri, într'o deplină izolare, cu criza sa sufletească
rezolvată, eliberat a t â t de cunoaştere, de erotică, precum şi de
grijile biologice. Simbolismul problemei, literar discutată de P a u l
Morand, capătă deci în cele din u r m ă o accentuare deosebită.
R i t m u l colectiv a învins cadenţa interioară a eroului şi faptul acesta
nu face decât să întărească şi mai m u l t semnificaţia cazului său.
Romanul, ridicat la nivelul unei discuţii ideologice, se prezintă
aşa dar în aceşti termeni, în mijlocul cărora poziţia autorului se
situează cu destulă claritate. Situaţia privită a c u m strict estetic,
încercarea de a concretiza o idee p r i n t r ' u n personaj, prezintă
totuşi şi o serie de inconveniente. Pierre Nioxe a fost conceput
drept u n t i p reprezentativ p e n t r u o p a r t e din tendinţele societăţii
moderne. Realizarea artistică a unei astfel de intenţii, p u n c t de
plecare ce constitue esenţialul interes al acestei opere, este însă
desăvârşită? Căci sub această perspectivă trebue valorificată în
primul r â n d o operă literară şi n u m a i apoi scrutată ideologic,
metafizic etc. In ceea ce ne priveşte, fără a socoti întreprinderea
t o t a l neizbutită, credem că, esteticeşte, acest Pierre Nioxe e valabil
n u m a i prin a n u m i t e aspecte. Urmărindu-se prea riguros o pro-
blemă, o idee destul de i m p o r t a n t a în sine, scrierea va conţine
şi multe pagini neechilibrate, nenaturale, şarjate chiar, cu observaţia
la limită, iar altele prea sistematice. E vizibilă de altfel a m b i ţ i a
de a se exemplifica cu mijloace epice o idee programatică, iniţială,
concluzia noastră fiind aceasta: suficient de interesant prin pro­
blematica discutată, expusă de noi mai sus în linii generale,
L'Homme pressé se prezintă însă relativ deficitar, sub r a p o r t u l
tipologic. Volumul are însă o astfel de structură încât u n cititor
inteligent, ca pretutindeni la Paul Morand, va putea găsi în lectura
lui diferite compensaţii.
ADRIAN MARINO

OCTAV BOTEZ
Aspectul exterior al laşului a decăzut în ultima vreme a t â t de
mult, încât noul venit are impresia penibilă a unui t â r g complet
ruinat, care peste câtva t i m p va dispărea de. pe h a r t ă p e n t r u a fi
redescoperit prin săpături din motive arheologice. Privit de de­
p a r t e , oraşul pare însă o s t a m p ă delà începutul epocii m o d e r n e şi
stârneşte o vie curiozitate iubitorului de romantism. Alături de
v e t u s t a t e a zidurilor fostului scaun domnesc care se macină cu in­
diferenţă în scurgerea neclintită a timpului, ceea ce uimeşte ochiul
turistului e ciudăţenia locuitorilor. laşul e plin de amintiri şi anu­
mite figuri păstrează cu o mare grijă mode apuse, m o r a v u r i stranii
de vremi revolute.
P e lângă contribuţia literară, Viaţa Românească impusese şi o
a n u m e ţ i n u t ă care mergea până la coloarea v e s t i m e n t a r ă . Stere
umblase pe aci în nişte uriaşe strae de moşier rural, Ibrăileanu
arbora o pelerină mefistofelică de doctor medieval, Hogaş p u r t a
pălării calabreze, însuşi Topârceanu îşi încheia p â n ă sus u n veston
de catifea riată, ce s'ar fi cuvenit mai degrabă unui majordom.
Octav Botez a d e b u t a t şi el p r i n t r'un costum nu m a i puţin
pitoresc. Cu gheroc nemţesc şi lavalieră, el mai adăuga şi nişte
distanţi pince-nez ce-i dădeau un aer p u ţ i n t e a t r a l , de o exagerată
seriozitate. In tabloul comun al redacţiei revistei, un guler înalt îi în­
ţepeneşte gâtul sufocându-1. O b a r b ă cam ţepoasă, retezată pe ju-
t a t e şi ajustată în formă de stuf spre vârf, îi invadează faţa. Tâ­
nărul p u r t a pe atunci părul despărţit la mijloc şi adus în a m â n ­
două părţile în formă de melc, d u p ă obiceiul austriac. E r a foarte
b r u n şi părea hirsut la prima vedere, deşi de o rară b u n ă t a t e sufle­
tească.
Cu un pardesiu ceva mai lung decât redingota şi ghete cu gu­
milastic, nu pleca de-acasă fără cortel oricare ar fi fost prevederile