Moromeții - Marin Preda

(roman postbelic, realist, obiectiv)

Marin Preda este unul dintre scriitorii care descind din dinastia marilor povestitori
Neculce, Creangă, Sadoveanu, Slavici și Rebreanu, care fundamentează concepția despre
roman în cultura noastră. Se cuvine să știm că din perioada postbelică reprezentantul cel mai
de seamă al prozei românești a fost Marin Preda, aspect justificat și de faptul că alături de
poetul Nichita Stănescu, a fost considerat clasic încă din timpul vieții. Marin Preda aparține,
deci, literaturii postbelice, romanul Moromeții fiind o capodoperă a speciei din toate
timpurile, care tratează o temă favorită în literatură, cea agrară, și care dovedește, așa cum
observa criticul literar Al. Piru că țărănimea este capabilă de reacții sufletești nebănuite.
Romanul a fost publicat în două volume, care au apărut la un interval de doisprezece ani,
primul în 1953, al doilea în 1967. Având în vedere subiectul literar, conținutul operei și
personajele literare, cercetătorii literari consideră că avem un ciclu al Moromeților, adică o
serie de romane care implică personaje ce aparțin acestei familii: Moromeții-volumul I,
Declinul, Moromeții-volumul II și Marele singuratic.

Două trăsături care permit încadrarea romanului într-un curent literar

La fel ca în romanul Ion sau Răscoala, de Liviu Rebreanu, se conturează tradiția de

inspirație rurală, realist-obiectivă. Realismul e un curent literar ce promovează reprezentarea
obiectivă, esențială și veridică a realității, preocuparea pentru social și tipologii umane. Este o
formulă estetică de durată, astfel că există creații realiste atât în perioada antebelică, cât și în
cea interbelică sau postbelică. Specifică realismului și regăsită în opera lui Marin Preda este
perspectiva narativă obiectivă, naratorul heterodiegetic, atotcunoscător, care își asumă rolul de
regizor sau secretar al societății, dând impresia că lucrurile decurg de la sine. Omnisciența are,
ca mărci în roman, verbele și pronumele la persona a III-a, identificabile și în structurile: din
curtea lui Bălosu nu se auzise nimic, Birică o luă încet spre șosea. Obiectivismul este limitat,
pornind de la geneza scrierii, Moromete fiind o ilustrare a lui Tudor Călărașu, iar Niculaie un
alter-ego al autorului. Regăsim în text mai multe tipuri de narator, cel reflector-Niculaie, Ilie
Moromete, cel martor-Niculaie și Ilie. Trăsătură proprie realismului și valorificată de prozator
în roman este personajul tipic, exponențial, în acest sens amintindu-l pe Niculaie, ilustrare a
intelectualului neadaptat, aflat în căutarea unui drum propriu în viață, pe Maria Moromete –
tipul parvenitului, Catrina Moromete – tipul femeii de la țară, Jupuitu – tipul agentului fiscal.
Crearea acestor personaje evidențiază caracterul monografic al operei.

Prezentarea temei cu secvențe narative ilustrative

Romanul „Moromeții” dispune de o orientare tematică vastă. Tema principală a

romanului o reprezintă destrămarea civilizației tradiționale țărănești, opera fiind o frescă a
lumii țărănești aflată în tranziție dramatică în plan național, dar contemplativă din punct de
vedere spiritual, liberă de pasiunea posesiunii de pământ. Temele secundare ale textului sunt
raportul individului cu istoria, iluzia și realitatea, solidaritatea umană și exilul interior, tema
paternității, cunoașterea, iubirea, moartea. Se conturează aici și tema timpului, care este unul
viclean, determinând destinul personajelor, un timp istoric și unul individual. Mituri care pun
în evidență temele sunt: mitul Tatălui, al fiului risipitor, al victoriei Binelui, chiar și atunci
când răul, invidia și prostia invadează societatea. Scena cinei în familie, sâmbăta seara,
surprinde structura acesteia Fără să se știe când, copiii se așezaseră cu vremea unul lângă
altul, după fire și neam, conflictele latente și relațiile dintre membrii ei. Ilie Moromete, figură
impozantă, ilustrare a pater familias de tip arhaic, autoritar, domină scenă, cititorul putând
observa intenția sa de a-și ocroti familia, liniștea cu orice preț, ignorând însă nemulțumirile ce
se cuibăreau în sufletele celorlalți. Relevant pentru tema principală este episodul tăierii
salcâmului, simbol al timpului răbdător, al veșniciei, deci al echilibrului interior, deoarece
străjuia prin înălțimea și coroana lui toată partea aceea a satului. Ilie Moromete taie acest
salcâm pentru a achita o parte din datoriile familiei, fără a vinde pământ sau oi. Acțiunea are
loc duminica, în zori, pe fundalul bocetelor unei femei din cimitir. Scena aceasta, prin
dramatismul ei, prefigurează destrămarea familiei, pierderea liniștii, contemplației, bucuriei,
tânguirea unei lumi în tranziție dramatică, fuga băieților din casa părintească, un alt moment
relevant pentru prăbușirea familiei țărănești și îndepărtarea celorlalți copii de tată, fapt ce-i va
cauza o suferință imensă. Odată distrus arborele sacru, axis mundi, lumea Moromeților își
pierde sacralitatea, rădăcinile, deci echilibrul, haosul instalându-se treptat. Alte scene
memorabile sunt cea de la piatra de hotar, întrunirile din poiana lui Iocan (inima satului),
campania de seceriș și treierat.

Prezentarea elementelor de structură a textului

Romanul „Moromeții” are o structură clasică, fiind fragmentat în două volume. Putem
urmări pe parcursul textului elemente de compoziție și de structură. Un prim element de
structură a operei este titlul, format sintetic, dintr-un substantiv propriu la plural, articulat,
care evidențiază raportarea autorului la o colectivitate și la un anume neam, asemenea lui M.
Sadoveanu cu Frații Jderi sau F.M. Dostoievski cu Frații Karamazov. Titlul anunță intenția
romancierului de a urmări destinul unei familii. Alt element de structură a romanului este
reprezentat de planurile narative. Un prim plan narativ urmărește viața comunității țărănești,
apoi alte două planuri ale textului sunt dedicate familiei și destinului individual/lumii
interioare a lui Moromete. Autorul a folosit mai multe tehnici narative, cum ar fi tehnica
secvențelor succesive bazate pe relatarea cronologică a faptelor; metoda retrospecției pentru a
prezenta originea conflictelor familiale; pauze descriptive; tehnica modernă a contrapunctului,
adică suprapunerea a două secvențe în același timp: țăranii în poiana lui Iocan și flacăii la
premilitară în curtea școlii; tehnica simetriilor epice inverse, de pildă cina de sâmbătă cu toată
familia și altă cină tot de sâmbăta, când toată familia e la masă. Romanul poate fi socotit
doric, având în vedere clasificarea romanelor realizată de Manolescu în studiul Arca lui Noe.
Modurile de expunere pun în evidență vocația de povestitor a lui Preda. La fel ca în opera
lui I. Creangă, surprinde arta dialogului, marcată de retrospecții, cum ar fi relatarea lui Ilie
despre prima sa călătorie la munte. Regăsim confesiunea, monologul, vise monologate,
spovedania, mai multe voci ale aceluiași personaj, Ilie fiind când amenințător, când pasiv,
alteori ironic. Oralitatea se împletește cu intonații, aluzii, topică, diferențiere de ritm și ton.
Incipitul este reprezentat de structura În câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de-al
doilea război mondial se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare. Pe lângă indici
spațio-temporali, începutul ne introduce în concepția despre timp a scriitorului, timpul acesta
fiind un timp al târziului, al crizei, personificat avea nesfârșită răbdare cu oamenii, o durată
subiectivă, a bucuriei, contemplației, comunicării, minții și sufletului, timp iluzoriu, parșiv,
care permite amânarea greșelilor, nevoilor oamenilor și care se identifică cu veșnicia. Finalul
primului volum se află în opoziție cu incipitul, pentru că romanul se încheie cu afirmația că
timpul nu mai avea răbdare. Timpul din final este un timp al narațiunii obiective, un timp
real, în dezacord cu primul timp, unul istoric, agresiv, imprevizibil, al tăierii salcâmului, al
complotului feciorilor. Așa cum însuși Marin Preda afirmă, timpul se confundă cu istoria, și
tocmai această concepție despre timpul bivalent sau timp dual este redată prin relația incipit-
final.

În concluzie, romanul Moromeții rămâne o emblemă a literaturii noastre din toate

timpurile. Marin Preda este unul din reprezentanții de seamă ai literaturii subversive române
din perioada dictaturii comuniste.

prof. dr. Codruța-Flavia Tulvan, 17.03. 2020