5

Cap.1 – PRIMITIVE

CAPITOLUL 1
PRIMITIVE

1.1 METODE GENERALE DE CALCUL ALE PRIMITIVELOR

În acest paragraf vom reaminti noţiunea de primitivă, proprietăţile primi-
tivelor şi metodele generale de calcul ale acestora.

Definiţia 1.1.1 Fie f : I → , unde I ⊂ este un interval. Funcţia F : I →

se numeşte primitivă a funcţiei f pe intervalul I, dacă F este derivabilă pe I şi
F ′( x ) = f ( x ) , ∀ x ∈ I.

Observaţia 1.1.1 Dacă F este o primitivă a lui f pe I, atunci oricare ar fi

constanta reală C, funcţia G : I → definită prin G ( x) = F ( x) + C , ∀ x ∈ I, este de
asemenea o primitivă a lui f pe I. Mai mult, orice altă primitivă a lui f pe I este de
această formă.
Într-adevăr, dacă G = F + C, atunci G ′ = F ′ = f , deci G este o primitivă a lui
f pe I.
Reciproc, fie G o altă primitivă a lui f pe I şi fie H = G – F.
Pentru orice x ∈ I avem H ′( x ) = G ′( x ) − F ′( x ) = f ( x ) − f ( x ) = 0 .
Fie acum a ∈ I un punct interior fixat. Din Teorema lui Lagrange rezultă că
pentru orice x ∈ I, există ξ în intervalul deschis de capete a şi x astfel încât:
H ( x) − H ( a) = H ′ (ξ ) ( x − a ) = 0 .
Dacă notăm cu C = H(a), atunci G(x) – F(x) = C, ∀ x ∈ I, deci G = F + C pe I.

Definiţia 1.1.2 Fie f : I → şi F : I → o primitivă a sa. Mulţimea tuturor

primitivelor funcţiei f pe I se notează cu ∫ f dx sau ∫ f ( x ) dx şi se numeşte inte-
grala nedefinită a funcţiei f.
Din Observaţia 1.1.1 rezultă că
∫ f ( x ) dx = F ( x ) + C , ∀ x ∈ I,
unde cu C am notat mulţimea tuturor funcţiilor constante pe I.

Observaţia 1.1.2 În capitolul următor se va arăta că orice funcţie continuă

pe un interval admite primitive pe acest interval.
În continuare reamintim tabloul primitivelor funcţiilor elementare uzuale.
 6

α x α+1
∫ x dx = α +1
+ C , x ∈ , α ≠ –1
1 1
∫ x dx = ln x + C , x ∈ (0, ∞), ∫ x dx = ln ( − x ) + C , x ∈ (–∞,0)
ax
∫ a x
d x = , x ∈ , a > 0, a ≠ 1, ∫ e x dx = e x + C , x ∈
ln a
∫ sin x dx = − cos x + C , x ∈
∫ cos x dx = sin x + C , x∈
1
∫ cos2 x dx = tg x + C , x∈ \ {( 2k + 1) π 2; k ∈ }
1
∫ sin 2 x dx = − ctg x + C , x∈ \ {k π ; k ∈ }
1
∫ 1 + x2 dx = arctg x + C ,x∈

1
∫ dx = arcsin x + C , x ∈ (–1,1)
1 − x2
∫ sh x dx = ch x + C , x ∈
∫ ch x dx = sh x + C , x ∈
∫ 2
x +a
dx
2 ( )
= ln x + x 2 + a 2 + C , x ∈

dx ⎪ (
2
)
⎧ln x + x + a + C , x ∈ ( a, ∞ )
2

∫ =⎨ , a > 0.
x2 − a2 ⎪ln ( − x − x − a )+ C , x ∈ ( −∞, −a )
2 2
⎩

Propoziţia 1.1.1 Fie f, g : I → şi fie α, β ∈ oarecare. Dacă f şi g au

primitive pe I, atunci αf + βg admite primitive pe I şi
∫ (α f + β g ) ( x)dx = α ∫ f (x) dx + β ∫ g (x) dx .
Demonstraţie.
Afirmaţia rezultă din proprietatea de linearitate a operaţiei de derivare:
(α F + β G )′ = α F ′ + β G′ .

Propoziţia 1.1.2 Fie F : J → o primitivă a funcţiei f : J → şi fie

u : I → J o funcţie derivabilă pe I. Atunci
 7
Cap.1 – PRIMITIVE

∫ f [u( x)] u′(x)dx = F [u(x)] + C , ∀ x ∈ I.

Demonstraţia rezultă imediat din regula de derivare a funcţiilor compuse:
( F [u(x)])′ = F ′[u(x)] ⋅ u′(x) = f [u(x)] ⋅ u′(x) , x ∈ I.
Observaţia 1.1.3 Din Propoziţia 1.1.2 rezultă că pentru calculul primitivei
funcţiei ( f o u ) u′ se poate proceda astfel:
Facem schimbarea de variabilă t = u( x) , x ∈ I. Funcţia u este diferenţiabilă
pe I şi avem dt = du( x) = u′( x)dx .
În continuare rezultă:
∫ f [u( x)] ⋅ u′( x)dx = ∫ f (t)dt = F (t) + C = F [u( x)] + C , x ∈ I.
Precizăm că egalitatea ∫ f [u( x)] u′( x)dx = ∫ f (t)dt este o egalitate formală.
Într-adevăr, funcţia din membrul stâng este definită pe J iar funcţia din membrul
drept pe I, deci cele două funcţii nu sunt egale în sensul egalităţii funcţiilor.

dx
Exemplul 1.1.1 Să se calculeze ∫ x2 + a2 .
x
Dacă notăm t = , atunci dx = adt şi vom avea:
a
dx 1 dx 1 ad t 1 1 x
∫ x 2 + a 2 = a 2 ∫ ⎛ x ⎞2 = a 2 ∫ t 2 + 1 = a arctg t = a arctg a + C , x ∈ .
⎜ a ⎟ +1
⎝ ⎠
În mod analog se arată că
dx x
∫ a 2 − x 2 = arcsin a + C , x ∈ ( −a, a ) , a > 0.

Propoziţia 1.1.3 Fie u : I → J o funcţie bijectivă de clasă C1 cu u'(x) ≠ 0,

∀ x ∈ I şi f : J → o funcţie continuă. Dacă G : J → este o primitivă a funcţiei
′
f ⋅ (u −1 ) : J → atunci ∫ f [u( x)] dx = G [u( x)] + C , ∀ x ∈ I.

Demonstraţie.
Deoarece u −1 [u( x)] = x , ∀ x ∈ I, rezultă u −1 ( )′ [u(x)]u′(x) = 1 , ∀ x ∈ I.
Aşadar avem:

∫ f [u( x)] dx = ∫ f [u( x)] ⋅ (u )′ [u(x)] ⋅ u′(x)dx = ∫ ⎣⎢⎡ f ⋅ (u )′ ⎦⎥⎤ [u(x)] ⋅ u′(x)dx .
−1 −1
 8

′
( )
Cum G este o primitivă a funcţiei f ⋅ u −1 , din Propoziţia 1.1.2 rezultă că

∫ ⎡⎣ f ⋅ (u −1 )′ ⎤⎦ [u(x)] ⋅ u′(x)dx = G [u(x)] +C .

Observaţia 1.1.4 Din Propoziţia 1.1.3 rezultă că pentru calculul primitivei

∫ f [u( x)] dx , facem schimbarea de variabilă t = u(x) şi acceptăm următorul calcul

∫ f [u(x)] dx = ∫ f (t) ⋅ (u )′ (t)dt = G(t) + C =

′
formal: x = u −1(t ) , dx = (u −1 ) (t )dt , −1

= G [u( x)] +C .

Exemplul 1.1.2 Să se calculeze ∫ tg 4 x dx , x ∈ ( −π 2, −π 2) .

1
Notăm t = tgx, x = arctg t, dx = dt .
1+ t 2
t4 ⎛ 2 1 ⎞ t3
∫ tg x dx = ∫ ∫ ⎜⎝
4
d t = t − 1 + ⎟ d t = − t + arctg t + C =
1+ t 2 1+ t2 ⎠ 3
tg 3 x
= − tg x + x + C .
3
Următorul rezultat este cunoscut sub numele de metoda de integrare prin
părţi.

Propoziţia 1.1.3 Dacă f şi g sunt de clasă C1 pe I, atunci

∫ f ( x) g′( x) dx = f ( x) g ( x) − ∫ f ′(x) g ( x) dx .
Demonstraţie.
Conform regulii de derivare a produsului a două funcţii, avem:
( fg )′ = f ′g + fg′ .
Ţinând seama de Propoziţia 1.1.1 rezultă

∫ f ( x) g ′( x) dx = ∫ ( f ( x) g ( x) )′ dx − ∫ f ′( x) g ( x)dx = f ( x) g ( x) − ∫ f ′( x) g ( x)dx .

Exemplul 1.1.3 Să se calculeze ∫ a 2 − x 2 dx .

a2 − x2 x x
∫ a 2 − x 2 dx = ∫
a2 − x2
dx = a 2 arcsin
a
−∫x
a2 − x2
dx .

x
Dacă notăm cu f ( x) = x şi g ′( x) = , atunci
a − x2
2
 9
Cap.1 – PRIMITIVE

x
f ′( x ) = 1 , g ( x) = − a 2 − x 2 şi ∫x
a2 − x2
dx = − x a 2 − x 2 + ∫ a 2 − x 2 dx .

x
Aşadar ∫ a 2 − x 2 dx = a 2 arcsin + x a 2 − x 2 − ∫ a 2 − x 2 dx , de rezultă că
a
x
2∫ a 2 − x 2 dx = x a 2 − x 2 + a 2 arcsin + C , deci
a
x a2 x
∫
2 2 2 2
a − x d x = a − x + arcsin + C .
2 2 a
În mod asemănător se arată că

∫ a 2
+ x 2
d x =
2
x 2
a + x 2
+
a2
2 (
ln x + x 2 + a 2 + C , x ∈ . )
1.2. PRIMITIVELE FUNCŢIILOR RAŢIONALE
Prin funcţie raţională se înţelege un raport de două polinoame (funcţii
P( x)
polinomiale), adică o funcţie de forma: R ( x) = , x ∈ I unde P şi Q sunt
Q( x)
polinoame şi Q( x) ≠ 0 , ∀ x ∈ I. Dacă gradul lui P este mai mare sau egal cu
gradul lui Q, efectuăm împărţirea şi obţinem:
P ( x) P ( x)
= C ( x) + 1 , unde C este un polinom şi grad P1 < grad Q .
Q( x) Q( x)
P
De la cursul de algebră se ştie că raportul 1 admite următoarea descom-
Q
punere (unică) în fracţii simple:
⎛ A jk j ⎞
P1( x) l ⎜ A j1 Aj 2 ⎟+
=∑ + + K +
⎜ ⎟
Q( x) j =1 ⎜ x − a j
( ) ( )
2 k
x − aj x − aj
j
⎟
⎝ ⎠
⎡ ⎤
n
⎢ B j1 x + C j1 B j2 x + C j2 Bj mj x + C j mj ⎥
+ ∑⎢ 2 + +K+ mj ⎥
.
( ) ( )
2
j =1 ⎢ x + b j x + c j 2
x + bj x + c j 2
x + bj x + c j ⎥⎦
⎣
unde A j i , a j , B j i , C j i , b j , c j sunt numere reale, b 2j − 4c j < 0 , j = 1, n şi Q(x) =

(x ) ( )
m1 mn
= ( x − a1 ) 1 K( x − al )
k kl 2
+ b1 x + c1 K x 2 + bn x + cn (Descompunerea în
factori ireductibili a polinomului Q).
Aşadar, pentru a calcula primitiva unei funcţii raţionale este suficient să ştim
să calculăm primitive de forma
10

1 Bx + C ∗
∫ ( x − a ) k dx , respectiv ∫ dx , b 2 − 4c < 0 , k ∈ .
( )
2 k
x + bx + c
Calculul primului tip de primitivă este imediat. Într-adevăr, pentru k ≠ 1
− k +1
dx −k ( x − a) dx
avem ∫ ( x − a )k = ∫ ( x − a ) dx = +C
−k + 1
, iar ∫ x − a = ln x − a + C .
Pentru al doilea tip de primitivă procedăm astfel:
Bx + C Bx + C
∫ 2 dx = ∫ dx .
( )
k k
x + bx + c ⎡⎛ b⎞
2
4c − b 2 ⎤
⎢⎜ x + ⎟ + ⎥
⎣⎢⎝ 2⎠ 4 ⎦⎥
b 4c − b 2
Folosind notaţiile t = x + şi a 2 = obţinem:
2 4
Bx + C B 2t ⎛ Bb ⎞ dt
∫ dx = ∫ dt + ⎜C − ⎟∫ .
( ) ( ) ( )
k 2 t 2 + a2 k k
x 2 + bx + c ⎝ 2 ⎠ t 2 + a2

Evident avem:
⎧ 1
⎪ , pentru k ≠ 1
( )
k −1
2t ⎪ 2 (1 − k ) t 2 + a 2
∫ 2 2 k dt = ⎨
t +a ( ⎪
⎪⎩
)
ln t 2 + a 2 , pentru k = 1 . ( )
Pentru cealaltă primitivă stabilim, în cazul k > 1, o relaţie de recurenţă:
dt 1 a2 + t 2 − t 2 1 ⎛ t2 ⎞
Ik = ∫ = ∫ d t = ⎜ I − − ∫ dt ⎟ .
( ) ( ) ( )
k 2 k 2 k 1 k
t 2 + a2 a t 2 + a2 a ⎜ t 2 + a2 ⎟
⎝ ⎠
t
Dacă notăm cu f (t ) = t şi g ′(t ) = , atunci f ′(t ) = t şi
2
t +a 2 k
( )
1 2t 1 1
g (t ) = ∫ dt = − ⋅
2 ( k − 1) t 2 + a 2
şi
( ) ( )
2 t 2 + a2 k k −1

2
t t 1
∫ dt = − +
2 ( k − 1)
I k −1 .
(t 2
+a 2 k
) (
2 ( k − 1) t 2 + a 2 k −1
)
În continuare avem:
1 ⎛ t 1 ⎞
I k = 2 ⎜ I k −1 + − I k −1 ⎟ sau
2 ( k − 1)
( )
k −1
a ⎜ 2 ( k − 1) t 2 + a 2 ⎟
⎝ ⎠
 11
Cap.1 – PRIMITIVE

1 ⎛ t 2k − 3 ⎞
Ik =2⎜
+ I k −1 ⎟ (1)
2 ( k − 1)
( )
k −1
a ⎜ 2 ( k − 1) t 2 + a 2 ⎟
⎝ ⎠
dt 1 t
În cazul k = 1 avem I1 = ∫ 2 2 = arctg + C .
t +a a a

Exemplul 1.2.1 Să se calculeze primitiva funcţiei:

x7 − 2 x6 + 4 x5 − 5 x 4 + 4 x3 − 5 x 2 − x
f ( x) = 6 .
x − 2 x5 + 3 x 4 − 4 x3 + 3 x 2 − 2 x + 1
Este uşor de observat că polinomul de la numitor are rădăcina dublă x = 1 şi
( x + 1) .
2
admite descompunerea x 6 − 2 x5 + 3x 4 − 4 x3 + 3x 2 − 2 x + 1 = ( x − 1)
2 2

Din teorema împărţirii rezultă:

x5 − x 4 + x3 − 3 x 2 − 2 x
f ( x) = x + , deci
( )
2
( )
x − 1
2
x 2
+ 1

x2 x5 − x 4 + x3 − 3 x 2 − 2 x
∫ f ( x)dx = +∫ dx .
( )
2 2
(2
x − 1 x2 + 1 )
Funcţia de sub semnul integrală o descompunem în fracţii simple astfel:
x5 − x 4 + x3 − 3 x 2 − 2 x A B Cx + D Ex + F
= + + 2 + .
( ) x − 1 ( x − 1)
( )
2 2 2
( 2
)
x − 1 x2 + 1 x +1 x2 + 1

Dacă amplificăm ambii membri ai acestei egalităţi cu ( x − 1) şi apoi dăm

2

lui x valoarea 1, rezultă B = –1. În continuare, trecem în membrul stâng termenul

−1
, aducem la acelaşi numitor şi simplificăm cu x – 1. Rezultă:
( x − 1)2
x 4 + x3 − 2 x 2 + x − 1 A Cx + D Ex + F
= + 2 + .
( x − 1) ( x 2 + 1) x −1 x +1
( )
2 2
x2 + 1
Amplificând ultima egalitate cu x – 1 şi dând apoi lui x valoarea 1 obţinem
1
A = 1. Trecem în membrul stâng termenul , aducem la acelaşi numitor şi
x −1
simplificăm cu x – 1. Rezultă:
x 2 + x + 2 Cx + D Ex + F
= 2 + sau
( ) ( )
2 2
2
x +1 x + 1 2
x +1

x 2 + x + 2 = Cx3 + Dx 2 + ( C + E ) x + D + F .
 12

Se obţine astfel sistemul: C = 0, D = 1, C + E = 1, D + F = 2, care admite

soluţia: C = 0, D = 1, E = 1, F = 1.
Aşadar, avem:
x − x 4 + x3 − 3 x 2 − 2 x
5
dx dx 1 x +1
∫ dx = ∫ −∫ +∫ 2 dx + ∫ dx =
( ) − ( ) ( )
2 2 2
( 2
)
x −1 x +12 x 1 x − 1 x + 1 2
x +1
1 1 2x dx
= ln x − 1 + + arctg x + ∫ dx + ∫ =
x −1
( ) ( )
2 x2 + 1 2 2
x2 + 1
1 1
= ln x − 1 + + arctg x − + I2 .
x −1 2
2 x +1 ( )
Din (1) rezultă:
dx x 1 dx x 1
I2 = ∫ = + ∫ = + arctg x .
x2 + 1( )
2
(
2 x +12
) 2 2
2 x +1 2 x +1 2 ( )
În final avem:
x2 1 x −1 3
∫ f ( x)dx = + ln x − 1 + + + arctg x + C .
2 x −1 2 x +1 2
2
( )

1.3 PRIMITIVE DE FORMA: ∫ R (cos x, sin x ) dx

P ( u, v )
Fie R ( u , v ) = o funcţie raţională de două variabile, unde P ( u, v ) =
Q ( u, v )
n m m l
= ∑ ∑ ai j u i v j şi Q ( u , v ) = ∑ ∑ bi j u i v j sunt două polinoame de două variabile.
i =0 j =0 k =0 j =0

Presupunem că I ⊂ (–π, π) este un interval şi Q ( sin x, cos x ) ≠ 0 , ∀ x ∈ I.

Pentru calculul primitivei de forma ∫ R ( sin x, cos x ) dx facem schimbarea de
x 2
variabilă: t = tg , x ∈ I. Inversând funcţia, obţinem x = 2arctg t şi dx = dt .
2 1+ t2
Pe de altă parte avem:
x x
1 − tg 2 2 tg
cos x = 2 şi sin x = 2 .
x x
1 + tg 2 1 + tg 2
2 2
 13
Cap.1 – PRIMITIVE

În urma acestei schimbări de variabilă rezultă:

⎛ 1 − t 2 2t ⎞ 2
∫ R ( cos x , sin x ) dx = ∫ ⎜ 1 + t 2 , 1 + t 2 ⎟⎟ ⋅ 1 + t 2 d t = ∫ R1(t ) d t ,
R ⎜
⎝ ⎠
unde R1 este o funcţie raţională în t.

Observaţia 1.3.1 Intervalul I se poate înlocui cu orice alt interval J pe care

x
funcţia x → tg este strict monotonă şi Q ( sin x, cos x ) ≠ 0 , ∀ x ∈ J.
2

dx
Exemplul 1.3.1 Să se calculeze ∫ 3 + sin x , x ∈ (−π, π) .
x
Facem schimbarea de variabilă t = tg şi obţinem:
2
dx 1 2 2d t 2 dt
∫ 3 + sin x = ∫ ⋅ dt = ∫ 2 = ∫ =
2t 1 + t 2
3t + 2t + 3 3 ⎛ 1 ⎞
2
8
3+
1+ t2 ⎜t + ⎟ +
⎝ 3⎠ 9
1 x
t+ 3tg + 1
2 3 3= 1 2
= ⋅ arctg arctg +C .
3 2 2 2 2 2 2 2
3
În continuare, prezentăm trei cazuri particulare, în care se pot face alte
schimbări de variabile, ce conduc la calculul unor primitive de funcţii raţionale mai
x
simple decât cele obţinute în urma schimbării de variabilă tg = t.
2
( )
1. R ( cos x, sin x ) = R1 cos 2 x, sin 2 x sau R2 ( tg x ) , unde R1 (respectiv R2)
sunt funcţii raţionale.
⎛ π π⎞
Presupunem în plus că I ⊂ ⎜ − , ⎟ şi Q ( cos x, sin x ) ≠ 0 , ∀ x ∈ I. În
⎝ 2 2⎠
acest caz, se face schimbarea de variabilă t = tg x.
1
Inversând funcţia, obţinem x = arctg t şi dx = d t.
1+ t2
De la trigonometrie se ştie că:
1 tg 2 x
cos 2 x = şi sin 2
x = .
1 + tg 2 x 1 + tg 2 x
Aşadar, în urma acestei schimbări de variabile obţinem:
 14

⎛ 1 t2 ⎞ 1
∫ R 1 cos (
2
x , sin 2
x d x = )
∫ ⎜ 1 + t 2 1 + t 2 ⎟⎟ ⋅ 1 + t 2 d t ,
R 1⎜ ,
⎝ ⎠
1
respectiv ∫ R 2 ( tg x ) dx = ∫ R2 (t ) ⋅ 1 + t 2 d t .
În ambele cazuri problema s-a redus la calculul unor primitive de funcţii
raţionale în t.

1 ⎛ π π⎞
Exemplul 1.3.2 Să se calculeze ∫ 2 + sin x cos x dx , x ∈ ⎜⎝ − 2 , 2 ⎟⎠ .
Pentru început observăm că:
1 1 tg 2 x + 1
∫ 2 + sin x cos x ∫ 2 + tg x cos2 x ∫ 2 tg 2 x + tg x + 2 dx .
d x = d x =

⎛ π π⎞
Dacă facem schimbarea de variabilă: x = tg x, x ∈ ⎜ − , ⎟ , obţinem:
⎝ 2 2⎠
2
1 t +1 dt dt 1 dt
∫ 2 + sin x cos x
dx = ∫ 2 ⋅
2t + t + 2 1 + t 2
=∫ 2 = ∫
2t + t + 2 2 ⎛ 1 ⎞ 2 15
=
⎜t + ⎟ +
⎝ 4 ⎠ 16
1
t+
= ⋅
1 4
⋅ arctg 4 = 2 arctg 4 tg x + 1 + C .
2 15 15 15 15
4
( )
2) R ( cos x, sin x ) = R1 cos x, sin x cos x , x ∈ I, unde R1 este de asemenea,
2

o funcţie raţională de două variabile.

În acest caz facem schimbarea de variabilă sin x = t. Rezultă dt = cos x dx şi
(2
) 2
( )
∫ R1 cos x, sin x cos x dx = ∫ R1 1 − t , t d t = ∫ R 2 (t ) d t .
cos3 x
Exemplul 1.3.3 Să se calculeze ∫ sin 4 x dx , x ≠ kπ. Dacă facem schimbarea
de variabilă: t = sin x, atunci dt = cos x dx şi obţinem:
cos3 x cos 2 x ⋅ cos x dx (1 − t ) d t =
2
⎛1 1⎞
∫ sin 4 x dx = ∫
sin x 4
=∫
t 4 ∫ ⎜⎝ t 4 − t 2 ⎟⎠ d t =
1 1 1 1
=− 3 + =− 3
+ +C .
3t t 3sin x sin x
( )
3) R ( cos x,sin x ) = R1 cos x,sin 2 x sin x .
 15
Cap.1 – PRIMITIVE

În acest caz se recomandă schimbarea de variabilă cos x = t.

∫ cos
2
Exemplul 1.3.4 Să se calculeze x sin 3 x dx . Dacă facem schimbarea
de variabilă cos x = t obţinem:
∫ cos x sin x dx = ∫ cos x sin x ⋅ sin x dx = ∫ t 1 − t ( −d t ) = ∫ t − t d t =
2 3 2 2 2 2 4 2
( ) ( )
5 3 5 3
t t cos x cos x
= − = − +C .
5 3 5 3

1.4 PRIMITIVE DE FORMA ∫ R ⎛⎜ ax 2 + bx + c ⎞⎟ dx

⎝ ⎠

Pentru început observăm că printr-o schimbare de variabilă de forma

t = αx + β se obţine o primitivă de forma: ∫ R1 ( t , )
t2 +1 d t , ∫ R1 ( t , )
t2 −1 d t

sau ∫ R1 ( t , )
1 − t2 d t .

Într-adevăr, dacă a > 0 şi ∆ = b2 – 4ac < 0, atunci avem:

2 2
2 ⎛ b ⎞ −∆ −∆ 4a 2 ⎛ b ⎞
ax + bx + c = a ⎜ x + ⎟ + = ⎜x+ ⎟ +1 .
⎝ 2a ⎠ 4a 4a −∆ ⎝ 2a ⎠
Dacă facem schimbarea de variabilă
2a ⎛ b ⎞ −∆ ⎛ b ⎞ −∆
t= ⎜x+ ⎟ , atunci x = ⎜t − ⎟ , dx = dt
−∆ ⎝ 2a ⎠ 2a ⎝ −∆ ⎠ 2a

∫ R ( x, ) ⎡ −∆ ⎛ b ⎞ −∆ ⎤ −∆
şi ax 2 + bx + c dx = ∫ R ⎢ ⎜ t− ⎟ , ⋅ t 2 + 1⎥ ⋅ dt =
⎣ 2a ⎝ −∆ ⎠ 4a ⎦ 2a

(
= ∫ R1 t , t 2 + 1 d t . )
Celelalte două forme se obţin în cazurile a > 0, ∆ > 0, respectiv a < 0, ∆ > 0.
Pentru primitivele de forma ∫ R (t, )
t 2 + 1 d t se poate face una din
următoarele schimbări de variabile:
t 2 + 1 = tu + 1 ; t 2 + 1 = tu − 1 ; t2 +1 = u ± t .

dx
Exemplul 1.4.1 Să se calculeze ∫ x+
x2 + 2 x + 2
.

Dacă facem schimbarea de variabilă x + 1 = t, rezultă

 16

dx dx dt
∫ x+ =∫ =∫ .
x2 + 2 x + 2 x+ ( x + 1)2 + 1 t −1+ t2 +1

Facem acum o nouă schimbare de variabilă: t 2 + 1 = u − t . Ridicând la

pătrat şi efectuând calculele obţinem:
u2 −1 u2 + 1 2 u2 + 1
t= , dt = d u şi t + 1 = .
2u 2u 2 2u
Aşadar, avem:
dt 1 1 u2 + 1
2
1 u +1 du ( )
∫ = ∫ 2 2
t −1 + t2 +1 2 u −1 −1 + u +1 u
⋅ 2 du = ∫ 2
2 u ( u − 1)
=

2u 2u
1 du 1 du 1 1 ⎛ 1 1 1 ⎞
= ∫ + ∫ 2 = ln u − 1 + ∫ ⎜ − − 2 ⎟ du =
2 u − 1 2 u ( u − 1) 2 2 ⎝ u −1 u u ⎠
1 1
= ln u − 1 − ln u + + C unde u = t + t 2 + 1 = x + 1 + x 2 + 2 x + 2 .
2 2u
Pentru primitive de forma ∫ R (t, )
t 2 − 1 d t se poate face una din

următoarele schimbări de variabile: t 2 − 1 = u ( t − 1) ; t 2 − 1 = u ( t + 1) ;

t 2 − 1 = t − u , iar pentru primitive de forma ∫ R (t, 1− t2 dt ,) 1 − t 2 = u (1 − t ) ;

1 − t 2 = u (1 + t ) ; 1 − t 2 = tu ± 1 .

1.5. PRIMITIVE DE FORMA: ∫ x m ( ax n + b ) dx , m,n,q ∈Q

p

Acest tip de primitive este cunoscut sub numele de integrale binome.

Matematicianul rus P.L. Cebâşev a arătat că aceste primitive se pot calcula numai
în următoarele 3 cazuri:

Cazul 1: p ∈ .
Dacă notăm cu r numitorul comun al numerelor m şi n şi facem schimbarea
de variabilă x = t r obţinem:

( ax ) ( )
p p
∫x
m n
+b dx = ∫ t mr at nr + b ⋅ rt r −1d t .
Deoarece mr ∈ şi nr ∈ rezultă că funcţia de sub semnul integrală este
raţională.
 17
Cap.1 – PRIMITIVE

dx
Exemplul 1.5.1 Să se calculeze ∫ , x ∈ (0, ∞)
( )
4 10
x x +1

( )
dx −10
∫ = ∫ x −1 2 x1 4 + 1 dx .
( )
4 10
x x +1
1 1
Aşadar avem: m = − ; n = şi p = –10 ∈ .
2 4
Cum r = 4 facem schimbarea de variabilă x = t 4 şi obţinem:
dx 4t 3d t t dt dt
∫ 4 = ∫ t 2 ( t + 1)10 = 4∫ ( t + 1)10 d t = 4∫ ( t + 1)9 − 4∫ ( t + 1)10 =
( )
10
x x +1
1 4 1 1 1 4 1
=− + ⋅ =− ⋅ + ⋅ +C .
2 ( t + 1) 9 ( t + 1)
( ) ( )
8 9 2 8 9 9
4 4
x +1 x +1

m +1
Cazul 2: ∈ , p∉ .
n
1 1
1 n −1
Dacă notăm u = x n , x > 0, atunci x = u n , dx = ⋅ u du şi
n
m 1 m +1

( )
1 p −1 1 −1
∫ x ax + b dx = n ∫ u n ( au + b ) u n du = n ∫ u n ( au + b ) du .
m n p p

În continuare facem schimbarea de variabilă au + b = t r , unde r este

1
numitorul lui p. Rezultă u = t r − b şi
a
( )
m +1 m +1
−1
( )
−1
( au + b ) du = ∫ ⎡⎢ t r − b ⎤⎥
1 p n r
∫ u n ⋅ t rp ⋅ ⋅ t r −1d t = ∫ R (t ) d t .
⎣a ⎦ a
m +1
Cum − 1 ∈ şi rp ∈ , rezultă că funcţia de sub semnul integralei este
n
raţională în t.

x3
Exemplul 1.5.2 Să se calculeze ∫ 1 − x2
dx , x ∈ (−1,1) .

m +1 1
Avem m = 3, n = 2, deci = 2 ∈ . Cum p = − , vom face schimbarea
n 2
−t
de variabilă 1 − x 2 = t 2 . Rezultă x = 1 − t 2 , dx = d t şi
1− t2
 18

x3 (1 − t ) 2 32
t3
∫ dx = ∫ ⋅
−t
(
d t = ∫ t2 −1 d t = ) −t =
(1 − t )
t 12 3
1 − x2 2

=
(1 − x ) 2
1 − x2
− 1 − x2 + C .
3

m +1 m +1
Cazul 3: + p∈ ; ∉ ;p∉ .
n n
Se poate arăta, aşa cum s-a procedat şi în cazul 2, că dacă facem schimbarea
ax n + b r
de variabilă = t , x ≠ 0, unde r este numitorul lui p, problema se reduce la
xn
calculul primitivei unei funcţii raţionale.

dx
Exemplul 1.5.3 Să se calculeze ∫ , x > 0.
x 2
(1 + x )
2 3

m +1
Avem m = –2; n = 2 şi p = 3 2 . Evident + p = −2 ∈ . Facem
n
1
schimbarea de variabilă 1 + x 2 = t 2 x 2 , x > 0 şi obţinem x = ,
t2 −1

(t )
2 32
−t −1
= ∫ ( t − 1)
dx −t
∫
2
dx = dt , ⋅ dt =
( ) ( )
32 3 32
t2 −1 x 2
(1 + x ) 2 3 t t2 −1

1− t2 1 x 1 + x2
=∫ d t = − − t = − − +C .
t2 t 1 + x2 x
În încheierea acestui capitol, prezentăm o listă de primitive care nu se pot
exprima prin funcţii elementare.
ex sin x cos x shx
Ei ( x) = ∫ dx ; Si ( x ) = ∫ dx ; Ci ( x) = ∫ dx ; Sh i ( x) = ∫ dx ;
x x x x
chx 2
Ch i ( x) = ∫ dx ; S ( x) = ∫ sin x 2 dx ; C ( x) = ∫ cos x 2 dx ; φ ( x) = ∫ e− x dx ;
x
dx
Li ( x) = ∫ .
ln x
 19
Cap. 2 –INTEGRALA RIEMANN

CAPITOLUL 2
INTEGRALA RIEMANN

2.1 SUME DARBOUX. CRITERIUL DE INTEGRABILITATE

DARBOUX
Definiţia 2.1.1 Se numeşte diviziune a intervalului [a, b] orice submulţime
∆ = { 0 , x1 ,K, xi ,K, xn } ⊂ [a, b] astfel încât
x
a = x0 < x1 < K < xi −1 < xi < K < xn = b .
Numărul ∆ = max ( xi − xi −1 ) se numeşte norma diviziunii ∆. Spunem că
1≤i ≤ n
diviziunea ∆' este mai fină decât diviziunea ∆ şi notăm ∆ p ∆′ dacă ∆' conţine pe
lângă punctele diviziunii ∆ şi alte puncte.
În continuare, pentru orice funcţie f : [a, b] → , mărginită, notăm cu:
m = inf { f ( x); x ∈ [a, b]} , M = sup { f ( x); x ∈ [a, b]} ,
mi = inf { f ( x); x ∈[ xi −1 , xi ]} , M i = sup { f ( x); x ∈[ xi −1 , xi ]} .
Evident au loc inegalităţile:
m ≤ mi ≤ M i ≤ M , ∀ i = 1, n (1)
Suma Darboux inferioară (superioară) se defineşte astfel:
n n
s∆ = ∑ mi ( xi − xi −1 ) , respectiv S ∆ = ∑ M i ( xi − xi −1 ) .
i =1 i =1
Din punct de vedere geometric, aceste sume reprezintă ariile evidenţiate în
figură.

y y

f f
s∆ S∆

Mi
mi
x x
a = x0 xi −1 xi xn = b a = x0 xi −1 xi xn = b
O O

Din (1) rezultă că pentru orice diviziune ∆ avem:

 20

m ( b − a ) ≤ s∆ ≤ S∆ ≤ M ( b − a ) (2)

Lema 21.1 Dacă ∆ p ∆′ , atunci s∆ ≤ s∆ ' ≤ S ∆ ' ≤ S ∆ .

Demonstraţie.
Fie ∆ : a = x0 < x1 < K < xi −1 < xi < K < xn = b . Presupunem că diviziunea ∆'
conţine pe lângă punctele diviziunii ∆, un singur punct în plus şi anume, punctul c,
situat între xi −1 şi xi .
Fie mi′ = inf { f ( x); x ∈ [ xi −1 , c ] } şi mi′′ = inf { f ( x); x ∈ [ c, xi ]} .
Deoarece mi ≤ mi′ şi mi ≤ mi′′ , rezultă
s∆ ' − s∆ = mi′ ( c − xi −1 ) + mi′′( xi − c ) − mi ( xi − xi −1 ) ≥
≥ mi ( c − xi −1 + xi − c ) − mi ( xi − xi −1 ) = 0 .
Aşadar, am arătat că s∆ ≤ s∆ ' . Evident, dacă presupunem că diviziunea ∆'
conţine pe lângă punctele diviziunii ∆ mai multe puncte (distincte) c1 ,K , c p ,
raţionamentul este asemănător.
Demonstraţia inegalităţii S ∆ ' ≤ S ∆ este analoagă şi rămâne în seama
cititorului.

Lema 2.1.2 Pentru orice două diviziuni ∆' şi ∆" ale intervalului [a, b], avem
s∆ ' ≤ S ∆ " .

Demonstraţie.
Fie ∆ = ∆ ′ U ∆ ′′ diviziunea care constă din reuniunea punctelor diviziunilor
∆' şi ∆". Evident avem ∆ ′ p ∆ şi ∆′′ p ∆ . Din Lema 2.1.1 rezultă:
s∆′ ≤ s∆ ≤ S ∆ ≤ S∆′ .
Din inegalităţile (2) rezultă că mulţimea de numere reale {s∆ }∆ este majorată
de numărul M(b – a), iar mulţimea de numere reale { S ∆ }∆ este minorată de
numărul m(b – a).
Notăm cu I* = sup s∆ şi cu I ∗ = inf S∆ . I ∗ se numeşte integrala superioară
∆ ∆

iar I* se numeşte integrala inferioară.

Lema 2.1.3 I* ≤ I ∗ .
 21
Cap. 2 –INTEGRALA RIEMANN

Demonstraţie. Din Lema 2.1.2 rezultă că: s∆ ' ≤ S ∆ " , oricare ar fi diviziunile
∆' şi ∆". Fixând pentru moment diviziunea ∆" obţinem: I* = sup s∆′ ≤ S ∆′′ . Cum ∆"
∆′
∗
a fost arbitrară, în continuare avem I* ≤ inf S∆′′ = I .
∆′′

Definiţia 2.1.2 Fie f : [a, b] → o funcţie mărginită. Spunem că f este (D)-

integrabilă (integrabilă în sensul lui Darboux) pe [a, b] dacă I* = I ∗ = I .

b
Valoarea comună I o notăm cu ∫a f ( x ) dx .

Lema 2.1.4 Pentru orice ε > 0, există δ ε > 0 astfel încât oricare diviziune ∆
a intervalului [a, b] cu ∆ < δ ε avem:
I* − ε < s∆ ≤ S∆ < I ∗ + ε (4)

Demonstraţie.
Vom demonstra inegalitatea I* − ε < s∆ , lăsând în seama cititorului
demonstraţia celeilalte inegalităţi. Deoarece I* = sup s∆ rezultă că ∀ ε > 0 există o
∆

ε
diviziune ∆ 0 a intervalului [a, b] astfel încât: I* −< s∆ 0 .
2
Să presupunem că ∆ 0 : a = c0 < c1 < K < ck < K < c p = b .
Fie µ = min ( ck − ck −1 ) şi fie ∆ : a = x0 < x1 < K < xi −1 < xi < K < xn = b o
1≤ k ≤ p

diviziune a intervalului [a, b] cu ∆ < µ . Dacă notăm cu ∆ = ∆ 0 U ∆ , atunci în

intervalul [ xi −1 , xi ] se află cel mult un punct ck din diviziunea ∆ 0 .

xi −1 ck xi

Fie mi′ = inf { f ( x); x ∈ [ xi −1 , ck ]} şi mi′′ = inf { f ( x); x ∈ [ ck , xi ]} . Contribuţia

subintervalului [ xi −1 , xi ] în diferenţa s∆ − s∆ va fi
mi′ ( ck − xi −1 ) + mi′′( xi − ck ) − mi ( xi − xi −1 )
şi este evident majorată de ( M − m ) ( xi − xi −1 ) . Cum în diviziunea ∆ există (p – 1)
puncte interioare ck rezultă că avem următoarea majorare:
s∆ − s∆ ≤ ( p − 1)( M − m ) ∆ (5)
 22

⎧⎪ ε ⎫⎪
Fie acum δ ε = min ⎨ µ ; ⎬ , fie ∆ o diviziune a intervalului
⎪⎩ 2 ( p − 1)( M − m ) ⎪⎭
[a, b] cu ∆ < δ ε şi fie ∆ = ∆ 0 U ∆ . Cum δ ε ≤ µ rezultă că ∆ < µ şi conform (5)
avem:
ε ε
s∆ − s∆ ≤ ( p − 1)( M − m ) ∆ < ( p − 1)( M − m ) = .
2 ( p − 1)( M − m ) 2
ε ε
Aşadar avem I* − < s∆ 0 ≤ s ∆ ≤ s ∆ + , deci I* − ε ≤ s∆ .
2 2
Cu aceasta lema este demonstrată.

Teorema 2.1.1 (Criteriul de integrabilitate al lui Darboux)

Fie f : [a, b] → mărginită. Condiţia necesară şi suficientă ca f să fie
integrabilă pe [a, b] este ca pentru orice ε > 0, să existe δ ε > 0 , astfel încât
oricare ar fi diviziunea ∆ a intervalului [a, b], cu ∆ < δ ε , să avem S ∆ − s∆ < ε .

Demonstraţie.
Necesitatea. Presupunem că I* = I ∗ = I . Din Lema 2.1.4 rezultă că ∀ ε > 0,
ε ε
∃ δ ε > 0 astfel încât I − < s∆ ≤ S ∆ < I + , pentru ∀ ∆ cu ∆ < δ ε . Evident,
2 2
⎛ ε ⎞ ⎛ ε ⎞
S ∆ − s∆ < ⎜ I + ⎟ − ⎜ I − ⎟ = ε . Aşadar S ∆ − s∆ < ε pentru orice ∆ cu ∆ < δ ε .
⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠
Suficienţa. Presupunem că ∀ ε > 0, ∃ δ ε > 0 astfel încât, oricare ar fi ∆ cu
∆ < δ ε avem S ∆ − s∆ < ε .
Deoarece s∆ ≤ I* ≤ I ∗ ≤ S∆ , rezultă că 0 ≤ I ∗ − I* ≤ S∆ − s∆ < ε .
Cum ε > 0 este arbitrar, aceasta implică I ∗ − I* = 0 , deci f este integrabilă pe
[a, b].

2.2. CLASE DE FUNCŢII INTEGRABILE

Teorema 2.1.1 Dacă f : [a, b] → este continuă, atunci f este integrabilă pe
[a, b].

Demonstraţie. Fie ∆ : a = x0 < x1 < K < xi −1 < xi < K < xn = b o diviziune

oarecare a intervalului [a, b]. Deoarece, o funcţie continuă pe un interval compact
 23
Cap. 2 –INTEGRALA RIEMANN

este mărginită şi îşi atinge marginile rezultă că ∃ ξi ∈ [ xi −1 , xi ] şi ηi ∈ [ xi −1 , xi ]

astfel încât mi = f (ξi ) şi M i = f (ηi ) . Aşadar, avem
n
S ∆ − s∆ = ∑ ⎡⎣ f (ηi ) − f (ξ i ) ⎤⎦ ( xi − xi −1 ) .
i =1

Pe de altă parte, f este uniform continuă pe [a, b], deci ∀ ε > 0, ∃ δ ε > 0
ε
astfel încât oricare ar fi x′, x′′ ∈ [ a, b] cu x′ − x′′ < δ ε , avem f ( x′) − f ( x′′) < .
b−a
Dacă presupunem acum că ∆ < δ ε rezultă ηi − ξi ≤ xi − xi −1 ≤ ∆ < δ ε deci
ε n
ε
S ∆ − s∆ <
b − a i =1
∑ ( xi − xi −1 ) = b − a ( b − a ) = ε .
Aşadar, ∀ ε > 0, ∃ δ ε > 0 (cel de la continuitatea uniformă) astfel încât ∀ ∆
cu ∆ < δ ε avem S ∆ − s∆ < ε . Din Teorema 2.1.1 rezultă că f este integrabilă pe
[a, b].

Teorema 2.2.2 Dacă f : [a, b] → este monotonă, atunci f este integrabilă

pe [a, b].

Demonstraţie.
Vom face demonstraţia pentru cazul când f este crescătoare şi nu se reduce la
o constantă. Cazul când f este descrescătoare se tratează asemănător. Dacă f
se reduce la o constantă, adică f ( x) = c , ∀ x ∈ [ a, b] , atunci s∆ = S∆ = c ( b − a ) ,
∀ ∆ deci I∗ = I ∗ = c ( b − a ) .
Fie deci f crescătoare, astfel încât f (a ) < f (b) şi fie
∆ : a = x0 < x1 < K < xi −1 < xi < K < xn = b o diviziune oarecare a intervalului
[a, b]. Deoarece f este crescătoare, avem mi = f ( xi −1 ) şi M i = f ( xi ) , deci
n
S ∆ − s∆ = ∑ ( f ( xi ) − f ( xi −1 ) ) ( xi − xi −1 ) .
i =1

ε
Fie ε > 0 şi fie δ ε = . Dacă presupunem că ∆ < δ ε , atunci vom
f (b) − f (a )
n
ε
avea S ∆ − s∆ < δ ε ∑ ( f ( xi ) − f ( xi −1 ) ) < f (b) − f ( a)
[ f (b ) − f ( a ) ] = ε .
i =1

Aşadar, ∀ ε > 0, ∃ δ ε > 0 astfel încât ∀ ∆ cu ∆ < δ ε avem S ∆ − s∆ < ε .

Din Teorema 2.1.1 rezultă că f este integrabilă pe [a, b].
 24

2.3. SUME RIEMANN. CRITERIUL DE INTEGRABILITATE

RIEMANN
Fie f : [a, b] → , ∆ : a = x0 < x1 < K < xi −1 < xi < K < xn = b o diviziune a
intervalului [a, b] şi ξi ∈ [ xi −1 , xi ] un punct oarecare. Dacă notăm cu
ξ = (ξ1 ,ξ 2 ,K,ξ n ) , atunci suma Riemann asociată funcţiei f, diviziunii ∆ şi
punctelor intermediare ξ i , se notează cu σ ∆ ( f ;ξ ) şi este prin definiţie
n
σ ∆ ( f ;ξ ) = ∑ f (ξ i )( xi − xi −1 ) .
i =1

Definiţia 2.3.1 Fie f : [a, b] → . Spunem că f este (R)-integrabilă

(integrabilă în sensul lui Riemann) pe [a, b] dacă există un număr finit I, astfel
încât ∀ ε > 0, ∃ δ ε > 0 cu proprietatea că oricare ar fi diviziunea ∆, cu ∆ < δ ε şi
oricare ar fi punctele intermediare ξ = (ξ1 ,K,ξ n ) , avem σ ∆ ( f ;ξ ) − I < ε .

Teorema 2.3.1 Dacă f este (R)-integrabilă pe [a, b], atunci f este mărginită
pe [a, b].

Demonstraţie.
Prin ipoteză, există I ∈ , astfel încât pentru ε = 1, există δ 1 > 0 cu pro-
prietatea că oricare ar fi ∆ cu ∆ < δ1 şi oricare ar fi punctele intermediare ξ i
avem:
I − 1 < σ ∆ ( f ;ξ ) < I + 1 (1)
Fie ∆ : a = x0 < x1 < K < xi −1 < xi < K < xn = b cu ∆ < δ1 şi fie ξi ∈ [ xi −1 , xi ] ,
i = 1, n .
Presupunem prin absurd că f nu este mărginită pe [a, b]. Atunci, există un
subinterval ⎡⎣ x j −1 , x j ⎤⎦ astfel încât f nu este mărginită pe ⎡⎣ x j −1 , x j ⎤⎦ . Pentru a face o

{ }
alegere, să presupunem că sup f ( x); x ∈ ⎡⎣ x j −1 , x j ⎤⎦ = +∞ . Cum f nu este mărginită
superior pe intervalul ⎡⎣ x j −1 , x j ⎤⎦ , rezultă că există ξ j ∈ ⎡⎣ x j −1 , x j ⎤⎦ astfel încât
I − s +1 n
f (ξ j ) > , unde am notat cu s = ∑ f (ξi )( xi − xi −1 ) .
x j − x j −1 i =1
i≠ j
(
⎧⎪ξi daca i ≠ j
Fie ξ i = ⎨ ( şi ξ = (ξ1 ,K ,ξ n ) . Rezultă
⎪⎩ξi daca i = j
 25
Cap. 2 –INTEGRALA RIEMANN

I − s +1
σ ∆ ( f ; ξ ) = s + f (ξ j )( x j − x j −1 ) > s + ( x j − x j −1 ) = I + 1
x j − x j −1
Aşadar σ ∆ ( f ; ξ ) > I + 1 ceea ce contrazice (1). Prin urmare, ipoteza că f nu e
mărginită pe [a, b] ne conduce la o contradicţie.
Următoarea teoremă ne arată că cele două definiţii ale integrabilităţii sunt
echivalente.

Teorema 2.3.2 Fie f : [a, b] → mărginită. Atunci f este (D)-integrabilă pe

[a, b] dacă şi numai dacă f este (R)-integrabilă pe [a, b].

Demonstraţie.
Dacă f este (D)-integrabilă pe [a, b], atunci I* = I ∗ = I . Pe de altă parte, din
Teorema 2.1.1. rezultă că ∀ ε >0, ∃ δ ε > 0 astfel încât oricare ar fi diviziunea ∆ cu
∆ < δ ε avem S ∆ − s∆ < ε .
Cum s∆ ≤ I ≤ S ∆ şi s∆ ≤ σ ∆ ( f ,ξ ) ≤ S∆ , ∀ ξ , rezultă că σ ∆ ( f , ξ ) − I < ε
pentru orice ∆ cu ∆ < δ ε şi orice puncte intermediare ξ i , deci f este (R)-
integrabilă.
Reciproc, să presupunem că f este (R)-integrabilă. Atunci există I ∈ cu
proprietatea că, pentru ε > 0, ∃ δ ε > 0 astfel încât ∀ ∆ cu ∆ < δ ε şi ∀ ξ avem:
ε ε
I− < σ ∆ ( f ;ξ ) < I + (2)
4 4
Fie ∆ : a = x0 < x1 < K < xi −1 < xi < K < xn = b cu ∆ < δ ε . Deoarece
M i = sup { f ( x); x ∈ [ xi −1 , xi ] } , rezultă că există αi ∈ [ xi −1 , xi ] astfel încât
ε
Mi − < f (α i ) (3)
4 (b − a )
Amplificând inegalitatea (3) cu ( xi − xi −1 ) şi sumând rezultă:
ε n
S∆ − < ∑ f (α i )( xi − xi −1 ) = σ ∆ ( f ;α ) , unde α = (α1 ,K,α n ) .
4 i =1
Ţinând seama acum şi de (2) obţinem:
ε
S∆ < I + (4)
2
În mod asemănător se arată că
ε
s∆ > I − (5)
2
Din (4) şi (5) rezultă că S ∆ − s∆ < ε , pentru orice ∆ cu ∆ < δ ε , deci f este
(D)-integrabilă, conform Teoriei 2.1.1.
 26

Teorema 2.3.3 (Criteriul de integrabilitate al lui Riemann)

Condiţia necesară şi suficientă ca f : [a, b] → să fie integrabilă pe [a, b],
este să existe un număr finit I, astfel încât pentru orice şir de diviziuni {∆ n } ale
intervalului [a, b] cu proprietatea că lim ∆ n = 0 şi orice alegere a punctelor
n→∞

intermediare ξ (n)
(
să avem lim σ ∆ n f ;ξ ( n ) = I .
n →∞
)
Demonstraţie.
Necesitatea. Prin ipoteză există I ∈ astfel încât ∀ ε > 0, ∃ δ ε > 0 cu
proprietatea că ∀ ∆ cu ∆ < δ ε şi ∀ ξ avem σ ∆ ( f ;ξ ) − I < ε .
∗
Fie {∆ n } un şir de diviziuni cu ∆ n → 0. Atunci ∃ un rang n0 ∈ astfel
încât ∆ n < δ ε pentru orice n ≥ n0 . Conform ipotezei avem σ ∆ n f ,ξ ( n ) − I < ε ( )
pentru orice n ≥ n0 şi orice set de puncte intermediare ξ ( n ) corespunzător divi-
(
ziunii ∆ n . Rezultă că lim σ ∆ n f ;ξ ( n ) = I .
n →∞
)
Suficienţă. Presupunem că există I ∈ cu proprietatea că pentru orice şir de
diviziuni {∆ n } cu ∆ n → 0 şi orice set de puncte intermediare ξ ( n ) avem
(
lim σ ∆ n f ;ξ ( n ) = I .
n →∞
)
Presupunem prin absurd că f nu este integrabilă, deci că oricare ar fi numărul
finit I, există ε 0 > 0 astfel încât ∀ δ > 0, ∃ ∆δ cu ∆δ < δ şi există un set de
puncte intermediare ξ δ astfel încât σ ∆δ f ,ξ δ − I ≥ ε 0 . ( )
1 1
În particular, pentru δ = rezultă că ∃ ∆ n cu ∆ n < şi ξ ( n ) astfel încât
n n
σ∆ n
( f ,ξ ) − I ≥ ε
(n)
0 ( )
. Aceasta înseamnă că σ ∆n f ,ξ ( n ) → I , ceea ce contrazice
ipoteza făcută.

Definiţia 2.3.2 Spunem că o mulţime A ⊂ ϒ este neglijabilă (de măsură

Lebesque nulă), dacă ∀ ε > 0, ∃ un şir de intervale deschise ( I n )n ≥1 cu urmă-
toarele proprietăţi :
∞
a) A ⊂ U I n
n =1
∞
b) ∑ l ( I n ) < ε , unde cu l ( I n ) am notat lungimea intervalului In .
n =1
 27
Cap. 2 –INTEGRALA RIEMANN

Precizăm că unele din intervalele I n pot să fie mulţimea vida ∅.

Propoziţia 2.3.1. Orice mulţime care se reduce la un punct este neglijabilă

Demonstraţie.
⎛ ε ε⎞
Fie A = { x0 } . Putem alege I1 = ⎜ x0 − , x0 + ⎟ şi I n = ∅ pentru n ≥ 2.
⎝ 3 3⎠
∞ ∞
Evident A ⊂ U I n şi ∑ l ( In ) < ε .
n =1 n =1
Următoarea afirmaţie este evidentă:

Propoziţia 2.3.2 Dacă A ⊂ B şi B este neglijabilă, rezultă că A este

neglijabilă.

Propoziţia 2.3.3 O reuniune numărabilă de mulţimi neglijabile este de

asemenea neglijabilă.

Demonstraţie.
Fie An ⊂ 2 neglijabilă, ∀ n ∈ ∗
. Rezultă că pentru ∀ ε > 0, ∃ un şir de
∞ ∞
ε
intervale deschise ( I n m ) cu proprietăţile: A ⊂ U I n m şi ∑ l ( I n m ) < 2n .
m ≥1
m =1 m =1
∞ ∞
⎛ ∞
⎞ ∞ ∞ ∞
ε
În continuare avem: U An ⊂ U ⎜ U I n m ⎟ şi ∑ ∑ l ( I n m ) < ∑ 2n =ε ,
n =1 n =1 ⎝ m =1 ⎠ n =1 m =1 n =1
∞
deci, mulţimea U An este neglijabilă.
n =1

Corolarul 2.3.1 Orice mulţime finită sau numărabilă din ϒ este neglijabilă.
Afirmaţia rezultă din Propoziţiile 2.3.1 şi 2.3.3.
În continuare prezentăm fără demonstraţie următoarea teoremă.

Teorema 2.3.4 (Criteriul de integrabilitate al lui Lebesque)

Fie f : [a, b] → . Condiţia necesară şi suficientă ca f să fie integrabilă pe
[a, b] este ca f să fie mărginită pe [a, b] şi mulţimea punctelor sale de discon-
tinuitate să fie neglijabilă.
 28

2.4. PROPRIETĂŢILE INTEGRALEI RIEMANN

b
2.4.1. ∫a 1dx = b − a .
Afirmaţia rezultă imediat din observaţia că orice sumă Riemann
σ ∆ (1;ξ ) = b − a

2.4.2. Proprietatea de linearitate

Dacă f, g : [a, b] → sunt integrabile, atunci funcţia α f + β g este inte-
grabilă pe [a, b] şi
∫a (α f + β g ) ( x) dx = α ∫a
b b b
f ( x) dx + β ∫a g ( x) dx .

Demonstraţie.
Fie {∆ n } un şir de diviziuni cu proprietatea că lim ∆ n = 0 şi fie ξ ( n ) un set
n →∞
de puncte intermediare oarecare pentru diviziunea ∆ n . Avem:
σ ∆ (α f + β g ;ξ ( n ) ) = ασ ∆
n n
( f ;ξ ) + βσ ( g;ξ ) .
(n)
∆n
( n)

b
Deoarece membrul drept are limită finită când n → ∞ şi anume α ∫a f ( x) dx +
b
+ β ∫a g ( x) dx , rezultă că şi membrul stâng are limită finită, deci α f + β g este

∫a (α f + β g ) ( x) dx = α ∫a
b b b
integrabilă şi în plus f ( x) dx + β ∫a g ( x) dx .

2.4.3. Proprietatea de monotonie

Dacă f şi g sunt integrabile pe [a, b] şi f ( x) ≤ g ( x) , ∀ n ∈ [a, b], atunci
b b
∫a f ( x)dx ≤ ∫a g ( x )dx .

∫a [ g ( x) − f ( x)] dx ≥ 0
b
Afirmaţia rezultă imediat din observaţia că şi din
proprietatea de linearitate a integralei Riemann.

2.4.4. Dacă f este integrabilă pe [a, b], atunci | f | este integrabilă pe [a, b] şi
b b
∫a f ( x ) dx ≤ ∫a f ( x ) dx .
Fie A mulţimea punctelor de discontinuitate ale funcţiei | f | din intervalul
[a, b] şi B mulţimea punctelor de discontinuitate ale lui f din intervalul [a, b]. Se
ştie că dacă f este continuă într-un punct, atunci | f | este continuă în acel punct.
Aşadar, avem A ⊂ B. Conform Teoremei 2.3.4, B este neglijabilă. Rezultă atunci că
şi A este neglijabilă, deci că | f | este integrabilă.
 29
Cap. 2 –INTEGRALA RIEMANN

Pe de altă parte avem:

− f ( x) ≤ f ( x) ≤ f ( x) , ∀ x ∈ [a, b].
Din Proprietatea 3) de monotonie a integralei, rezultă că
b b b b b
− ∫a f ( x) dx ≤ ∫a f ( x)dx ≤ ∫a f ( x) dx deci ∫a f ( x) dx ≤ ∫a f ( x) dx .

2.4.5. Dacă f şi g sunt integrabile pe [a, b], atunci fg este integrabilă pe [a, b].
Într-adevăr, fie A/B/C mulţimea punctelor de discontinuitate ale lui f /g/ fg. Se ştie
că dacă f şi g sunt continue într-un punct, atunci fg este continuă în acest punct.
Rezultă că C ⊂ A Υ B. Cum A şi B sunt neglijabile, rezultă că A U B este negli-
jabilă, deci C este neglijabilă. Conform Teoremei 2.3.4 rezultă că fg este continuă
pe [a, b].

2.4.6. Teorema de medie

Fie f şi g două funcţii integrabile pe [a, b]. Presupunem că g păstrează semn
constant pe [a, b]. Dacă notăm cu m = inf { f ( x); x ∈ [ a, b] } şi cu
M = sup { f ( x); x ∈ [ a, b] } , atunci există m ≤ µ ≤ M astfel încât
b b
∫a f ( x ) g ( x ) dx = µ ∫a g ( x) dx (1)

Demonstraţie.
Presupunem că g ( x) ≥ 0 , ∀ x ∈ [a, b]. Deoarece m ≤ f ( x) ≤ M ,
∀ x ∈ [a, b] rezultă mg ( x) ≤ f ( x) g ( x) ≤ Mg ( x) , ∀ x ∈ [a, b].
Din Proprietăţile 2) şi 3) avem
b b b
m ∫a g ( x) dx ≤ ∫a f ( x ) g ( x ) dx ≤ M ∫a g ( x) dx (2)
b b
Dacă ∫a g ( x) dx = 0 , atunci şi ∫a f ( x) g ( x) dx = 0 şi egalitatea (1) are loc
pentru orice µ ∈ .
b b
Să presupunem că ∫a g ( x) dx ≠ 0 . Cum g ≥ 0 rezultă ∫a g ( x) dx > 0 .
b
b ∫ f ( x) g ( x)dx
Împărţind inegalitatea (2) cu ∫a g ( x)dx obţinem: m ≤ a b
≤M .
∫a g ( x) dx
b
∫
Dacă notăm cu µ = a
f ( x) g ( x)dx
, rezultă că m ≤ µ ≤ M, deci
b
∫a g ( x)dx
b b
∫a f ( x) g ( x) dx = µ ∫a g ( x) dx .
 30

Corolarul 2.4.1 Fie f : [a, b] → continuă şi g : [a, b] → integrabilă.

Dacă g păstrează semn constant pe [a, b], atunci există ξ ∈ [ a, b] astfel încât
b
f ( x) g ( x) dx = f (ξ ) ∫a g ( x) dx .
b
∫a
Demonstraţie.
Deoarece f este continuă pe [a, b], rezultă că există α, β ∈ [a, b] astfel încât
m = f (α ) şi M = f ( β ) . Din Teorema de medie, ştim că există m ≤ µ ≤ M astfel
b b
încât ∫a ∫a g ( x) dx . Pe de altă parte, f are proprietatea Darboux pe
f ( x ) g ( x ) dx = µ
[a, b], deci există ξ între α şi β , deci în [a, b], astfel încât µ = f (ξ ) . Aşadar avem
b
f ( x) g ( x) dx = f (ξ ) ∫a g ( x) dx .
b
∫a
Corolarul 2.4.2 Dacă f : [a, b] → este integrabilă, atunci există
b
m ≤ µ ≤ M astfel încât ∫a f ( x ) dx = µ ( b − a ) .
Afirmaţia rezultă imediat din Teorema de medie pentru cazul particular când
g = 1.

Corolarul 2.4.3 Dacă f : [a, b] → este continuă, atunci există ξ ∈ [ a, b]

b
astfel încât ∫a f ( x) dx = f (ξ )( b − a ) .
Afirmaţia rezultă imediat din Corolarul 2.4.1, pentru cazul particular când
g = 1.

2.4.7. Dacă f este integrabilă pe [a, b] şi a < c < b, atunci f este integrabilă pe
b c b
[a, c] şi [c, b] şi ∫a f ( x) dx = ∫a f ( x) dx + ∫c f ( x)dx .

Demonstraţie.
Faptul că f este integrabilă pe [a, b] şi [c, b] rezultă imediat din Teorema
2.3.4.
Fie {∆ ′n } un şir de diviziuni ale intervalului [a, c] cu ∆′n → 0 şi fie {∆ ′′n }
un şir de diviziuni ale intervalului [c, b] cu ∆′′n → 0. Dacă notăm cu
∆ n = ∆ ′n U ∆ ′′n , atunci ∆ n este o diviziune a intervalului [a, b] şi ∆ n → 0.

( )
Fie de asemenea α (n) β(n) un set de puncte intermediare pentru diviziunea

∆ ′n (respectiv ∆ ′′n ). Dacă notăm cu ξ(n) = α (n) U β(n) , atunci ξ ( n ) este un set de
puncte intermediare pentru ∆ n .
Trecând la limită după n în egalitatea
 31
Cap. 2 –INTEGRALA RIEMANN

( ) ( )
σ∆ n f ; ξ(n) = σ ∆′n f ; α (n) + σ ∆′′n f ; β(n) , rezultă că ( )
b c b
∫a f ( x) dx = ∫a f ( x) dx + ∫c f ( x)dx .
Următoarea teoremă ne asigură că orice funcţie continuă pe un interval
admite primitive pe acel interval.

x
Teorema 2.4.8 Fie f : [a, b] → continuă şi fie F ( x) = ∫a f (t ) d t ,
∀ x ∈ [a, b]. Atunci f este derivabilă pe (a, b) şi F ′( x ) = f ( x ) , ∀ x ∈ (a, b).

Demonstraţie.
x
Fie x0 ∈ (a, b) oarecare. Să observăm pentru început că ∫a f (t )d t −
x0 x
− ∫a f (t ) d t = ∫x f (t ) d t . Într-adevăr, dacă x0 < x atunci afirmaţia rezultă din egali-
0

x x0 x x0 x x0 x x0 x0 x
tatea ∫a = ∫a + ∫x 0
. Dacă x < x0, atunci ∫a = ∫a + ∫x deci ∫a − ∫a = − ∫x = ∫ x .
0

x
F ( x) − F ( x0 ) ∫x f (t ) d t
Aşadar, avem . = 0

x − x0 x − x0
Conform Corolarului 2.4.3 rezultă că ∃ ξ în intervalul închis de capete x0 şi x
f (t ) d t = f (ξ ) ( x − x0 ) . Cum f este continuă în x0, în continuare
x
astfel încât ∫x 0

avem:
F ( x) − F ( x0 )
lim = lim f (ξ ) = f ( x0 ) , deci F ′ ( x0 ) = f ( x0 ) .
x → x0 x − x0 x → x0

Teorema 2.4.9 (Leibniz-Newton)

Fie f : [a, b] → integrabilă. Dacă F este o primitivă a lui f pe [a, b], atunci
b
∫a f ( x) dx = F (b) − F ( a) .

Demonstraţie.
Fie ∆ : a = x0 < x1 < K < xi −1 < xn = b o diviziune oarecare a intervalului
n
[a, b]. Observăm că F (b) − F (a ) = ∑ ⎡⎣ F ( xi ) − F ( xi −1 ) ⎤⎦ .
i =1

Pe de altă parte, din Teorema Lagrange rezultă că există ξi ∈ ( xi −1 , xi ) astfel

încât:
F ( xi ) − F ( xi −1 ) = F ′ (ξi )( xi − xi −1 ) = f (ξi )( xi − xi −1 ) .
 32

Dacă notăm cu ξ = (ξ1 ,K,ξ n ) obţinem:

n
F (b) − F (a ) = ∑ f (ξ i )( xi − xi −1 ) = σ ∆ ( f ;ξ ) .
i =1

Fie {∆ n } un şir de diviziuni de normă tinzând la zero şi fie ξ ( n ) setul de

puncte intermediare pentru ∆ n care rezultă din Teorema Lagrange. Rezultă:
( )
b
∫a f ( x) dx = lim σ ∆ n f ;ξ ( n ) = F (b) − F (a ) ,
n →∞
 33
Cap. 3 – INTEGRALE GENERALIZATE ŞI CU PARAMETRU

CAPITOLUL 3
INTEGRALE GENERALIZATE
ŞI CU PARAMETRU

3.1. INTEGRALE GENERALIZATE

Teoria integralei definite s-a făcut pentru funcţii mărginite, definite pe

intervale mărginite. În cele ce urmează vom da un sens unor integrale de forma
∞ b
∫a f ( x)dx sau ∫a f ( x)dx , unde b este finit şi f este nemărginită pe [a, b]. Vom
trata ambele cazuri unitar.

Definiţia 3.1.1 Fie f : [a, b) → ϒ, b finit sau nu. Presupunem că f este

integrabilă pe intervalul compact [a, u], oricare a < u < b. Dacă există
u b
lim
u
∫
b a
f ( x)dx şi e finită, spunem că ∫a f ( x)dx este convergentă şi notăm cu
b u
(v ) ∫a f ( x)dx = ulimb ∫a f ( x)dx . În caz contrar, dacă limita nu există sau e infinită,
b
spunem că ∫a f ( x)dx este divergentă.

∞ dx
Exemplul 3.1.1 Să se studieze convergenta integralei ∫1 xα
. Avem

⎧ln u dacă α =1
u dx⎪ 1−α
∫1 xα = ⎨ u − 1 dacă α ≠ 1 . Observăm că dacă α > 1, atunci
⎪
⎩ 1−α
∞ dx −1 ∞ dx
(v ) ∫ α = , deci ∫ α este convergentă şi dacă α ≤ 1, atunci
1 x 1−α 1 x
u dx ∞ dx ∞ dx
lim ∫ α = ∞ , deci ∫ α este divergentă. În particular, ∫ 2 este
u →∞ 1 x 1 x 1 x
∞ dx ∞ dx
convergentă şi (v) ∫ 2 = 1 , în timp ce ∫ este divergentă.
1 x 1 x
 34

b dx
Exemplul 3.1.2 Să se studieze convergenţa integralei: ∫a ( b − x )α unde b

este finit.
⎧ b−u (
⎪ ln daca α =1
u dx ⎪ b−a
∫a ( b − x )α = ⎨ 1
⎪ ⎡( b − u )1−α − ( b − a )1−α ⎤ daca( α ≠ 1 .
⎩⎪1 − α ⎣ ⎦
Observăm că dacă α < 1 atunci

(v) ∫
b dx u dx ( b − a )1−α
= lim ∫ = ,
a
( b − x )α u b a ( b − x )α 1−α
u dx b dx
iar dacă α ≥ 1, lim ∫ α
= −∞ . Aşadar, ∫a ( b − x )α este convergentă pentru
u b a
(b − x )
α < 1 şi divergentă pentru α ≥ 1 .
b dx b dx
În particular, ∫a b−x
este convergentă şi ∫a (b − x ) b− x
este

divergentă.

Observaţia 3.1.1 Fie f : (a, b] → ϒ, a finit sau nu. Presupunem că f este

b
integrabilă pe intervalul [u, b], oricare ar fi a < u < b. Notăm cu (v) ∫ f ( x)dx =
a
b b
= lim
u
∫
a u
f ( x)dx , dacă această limită există şi e finită, şi spunem că ∫a f ( x)dx
b
este convergentă. În caz contrar, ∫a f ( x)dx este divergentă. Procedând ca în
b dx
exemplul 3.1.2 rezultă că ∫a ( x − a )α , unde a este finit, este convergentă pentru
1 dx 1 dx
α < 1 şi divergentă pentru α ≥ 1. De exemplu ∫0 x
este convergentă şi ∫0 x
este

divergentă.

Teorema 3.1.1 Fie f : [a, b) → ϒ, b finit sau nu. Dacă f este integrabilă pe
b
[a, u] oricare ar fi a < u < b, atunci ∫a f ( x)dx este convergentă dacă şi numai
u ′′
dacă ∀ ε > 0, ∃ a < δ ε < b astfel încât ∫u′ f ( x)dx < ε pentru orice u ′, u ′′ ∈ (δ ε , b ) .
 35
Cap. 3 – INTEGRALE GENERALIZATE ŞI CU PARAMETRU

Demonstraţie.
u
Pentru orice a < u < b notăm cu F(u) = ∫ f ( x)dx . Conform Definiţiei 3.1.1,
a
b
∫a f ( x)dx este convergentă dacă şi numai dacă există L = lim F (u ) şi e finită. Pe
u b
de altă parte, din Teorema Cauchy-Balzano rezultă că existenţa acestei limite finite
este echivalentă cu faptul că ∀ ε > 0, ∃ o vecinătate Vε a lui b astfel încât
F (u′) − F (u′′) < ε pentru orice u ′, u ′′ ∈ Vε I [ a, b) . Dacă b este finit, putem
presupune că Vε este de forma ( b − ηε , b + ηε ) unde a < b − ηε < b şi alegem
δ ε = b − ηε . Dacă b = +∞ putem presupune că Vε este de forma (δ ε , ∞ ) unde
a < δ ε < b . În ambele situaţii, dacă u′, u′′ ∈ (δ ε , b ) rezultă că u ′, u ′′ ∈ Vε I [ a, b) ,
deci că F (u′) − F (u′′) < ε . Pe de altă parte, se observă imediat că
u′ u ′′ u ′′
F (u′) − F (u′′) = ∫a f ( x)dx − ∫
a
f ( x)dx = ∫u′ f ( x)dx .
b
Aşadar, ∫a f ( x)dx este convergentă, dacă şi numai dacă pentru ε > 0,
u ′′
∃ a < δ ε < b astfel încât pentru orice u′, u′′ ∈ (δ ε , b ) avem ∫u′ f ( x)dx < ε .

b
Definiţia 3.1.2 Spunem că ∫a f ( x)dx este absolut convergentă dacă
b
∫a f ( x) dx este convergentă.

b
Corolarul 3.1.1 Dacă ∫a f ( x)dx este absolut convergentă, atunci
b
∫a f ( x)dx este convergntă.

Demonstraţie.
u ′′
Afirmaţia rezultă din Teorema 3.1.1 şi din Observaţia că ∫u′ f ( x)dx ≤
u ′′
≤∫ f ( x ) dx .
u′

Teorema 3.1.2 Fie f,g : [a, b) → ϒ+, b finit sau nu. Presupunem că f şi g sunt
integrabile pe intervalul [a, u], oricare ar fi a < u < b şi că f ( x) ≤ g ( x) ,
∀ x ∈ [a, b). Atunci
b b
1) Dacă ∫a g ( x)dx converge, rezultă că şi ∫a f ( x)dx converge.
 36

b b
2) Dacă ∫a f ( x)dx diverge, rezultă că şi ∫a g ( x)dx diverge.

Demonstraţie.
u u
Fie F (u ) = ∫ f ( x)dx şi G (u ) = ∫ g ( x)dx , unde a < u < b. Din proprietatea
a a
de monotonie a integralei rezultă că 0 ≤ F (u ) ≤ G (u ) , ∀ a < u < b.
F şi G sunt monoton crescătoare, deoarece f şi g iau valori în ϒ+.
u b
Dacă presupunem că ∫a g ( x)dx este convergentă rezultă că (v) ∫ g ( x)dx =
a
b
= lim G (u ) există şi e finită şi G (u ) ≤ (v) ∫ g ( x)dx .
u b a
b
Cum F ≤ G rezultă că F (u ) ≤ (v) ∫ g ( x)dx , ∀ a < u < b. Faptul că F este
a
monoton crescătoare şi mărginită superior pe [a, b) implică că există lim F (u ) ≤
u b
b b
≤ (v) ∫ g ( x)dx , deci ∫a f ( x)dx converge.
a
b
Dacă presupunem că ∫a f ( x)dx este divergentă, rezultă că lim F (u ) = +∞ şi
u b
b
cu atât mai mult lim G (u ) = +∞ , deci
u ∞ ∫a g ( x)dx diverge.

∞ cos x
Exemplul 3.1.3 Să se studieze convergenţa integralei ∫1 x x
dx . Deoarece

cos x 1 ∞ dx
≤ , ∀ x ∈ [1, ∞) şi ∫ este convergentă, din Teorema 3.1.2
x x x x 1 x x

∞ cos x
rezultă că ∫ dx este convergentă.
1 x x

∞ cos x
Rezultă că ∫ dx este absolut convergentă, deci convergentă în virtutea
1 x x

Corolarului 3.1.1.

Observaţia 3.1.2 Fie f : [a, b) → ϒ integrabilă pe fiecare interval compact

b
închis în [a, b) şi fie a < c < b. Atunci, ∫a f ( x)dx este convergentă dacă şi numai
b
dacă ∫c f ( x)dx este convergentă. Într-adevăr, este suficient să observăm că pentru
u c u c
orice c < u < b, avem ∫a f ( x)dx = ∫ f ( x)dx + ∫ f ( x)dx , iar
a c ∫a f ( x)dx este un
număr finit, f fiind integrabilă pe [a, c].
 37
Cap. 3 – INTEGRALE GENERALIZATE ŞI CU PARAMETRU

Teorema 3.1.3 Fie f : [a, ∞) → ϒ+, integrabilă pe intervalul [a, u] pentru

orice a < u < b. Atunci
1) Dacă ∃ α > 1 astfel încât lim xα f ( x) există şi e finită rezultă că
x →∞
∞
∫a f ( x)dx este convergentă.

2) Dacă ∃ α ≤ 1 astfel încât lim xα f ( x) există şi este strict pozitivă, rezultă

x →∞
∞
că ∫a f ( x)dx este divergentă.

Demonstraţie.
Fie α > 1 şi fie l = lim xα f ( x) < ∞. Din definiţia limitei unei funcţii rezultă
x →∞

că, pentru orice ε > 0, ∃ δ ε > a astfel încât l − ε < xα f ( x) < l + ε pentru orice
l +ε
x > δ ε . Aşadar, f ( x) < α , pentru orice x > δ ε .
x
∞ l +ε
Cum ∫ dx este convergentă în acest caz (Vezi Exemplul 3.1.1), din
δ ε xα
∞
Teorema 3.1.2 rezultă că ∫δ ε
f ( x)dx este convergentă. Ţinând seama şi de
∞
Observaţia 3.1.2 rezultă că ∫a f ( x)dx este convergentă.

Presupunem acum că ∃ α ≤ 1, astfel încât ∃ lim xα f ( x) = l şi e finită.

x →∞
Deoarece l > 0, putem presupune că 0 < ε < l. Pentru un astfel de ε, există δ ε > 0
astfel încât l − ε < xα f ( x) < l + ε pentru orice x > δ ε .
l −ε
În particular avem α < f ( x) , ∀ x > δ ε .
x
∞ l −ε
Deoarece ∫ dx este divergentă (Vezi exemplul 3.1.1), din Teorema
δ ε xα
∞
3.1.2 rezultă că ∫δ ε
f ( x)dx este divergentă. În sfârşit, din Observaţia 3.1.2 rezultă
∞
că ∫a f ( x) dx este divergentă.

Dacă ∃ α ≤ 1 astfel încât lim xα f ( x) = +∞, atunci ∀ ε > 0, ∃ δ ε > a astfel

x →∞
ε
încât xα f ( x) > ε pentru orice x ∈ (δ ε , ∞ ) . Aşadar, f ( x) > , ∀ x > δ ε . Cum
xα
 38

∞ ε ∞
∫δ ε x α
dx este divergentă în acest caz, rezultă că ∫δ ε
f ( x)dx este divergentă, deci
∞
∫a f ( x)dx este divergentă.

∞ P ( x)
Exemplul 3.1.4 Să se studieze convergenţa integralei ∫a Q( x)
dx , unde P şi

Q sunt polinoame, grP ≤ grQ − 2 şi Q(x) ≠ 0, ∀ x > a.

P ( x) ∞ P ( x)
Deoarece lim x 2
x →∞ Q( x)
este finită, din Teorema 3.1.3 rezultă că ∫a Q( x)
dx

este absolut convergentă, deci convergentă conform Corolarului 3.1.1.

Teorema 3.1.4 Fie f : [a, b) → ϒ+, integrabilă pe intervalul [a, u] pentru

orice a < u < b < ∞. Atunci
α
1) Dacă ∃ α < 1 astfel încât lim ( b − x ) f ( x) există şi e finită, rezultă că
x b
b
∫a f ( x)dx este convergentă.
α b
2) Dacă ∃ α ≥ 1 astfel încât există lim ( b − x ) f ( x) > 0, atunci ∫a f ( x)dx
x b
diverge.
Demonstraţia este asemănătoare cu demonstraţia Teoremei 3.1.3, ţinându-se
b dx
seama de faptul că ∫ este convergentă pentru α < 1 şi divergentă pentru
a
( b − x )α
α ≥ 1 (Exemplul 3.1.2).

2 dx
Exemplul 3.1.5 ∫1 x(2 − x)
este convergentă deoarece

1 1 2 dx
lim ( 2 − x ) ∫1
12
= < ∞ , în timp ce este divergentă,
x 2 x(2 − x) 2 ( x + 1)( 2 − x )3
1 1
deoarece lim ( 2 − x )
3
= >0.
x 2
( x + 1)( 2 − x ) 3 3

Are loc de asemenea, următoarea teoremă:

Teorema 3.1.5 Fie f : (a, b] → ϒ+, integrabilă pe [v, b] pentru orice

−∞ < a < v < b. Atunci:
 39
Cap. 3 – INTEGRALE GENERALIZATE ŞI CU PARAMETRU

α
1) Dacă ∃ α < 1 astfel încât lim ( x − a ) f ( x) există şi e finită, rezultă că
x a
b
∫a f ( x)dx este convergentă.
α b
2) Dacă ∃ α ≥ 1 astfel încât lim ( x − a ) f ( x) > 0, atunci ∫a f ( x)dx este
x a
divergentă.

1 dx
Exemplul 3.1.6 ∫0 x ( x + 1) este convergentă, deoarece

1 1 dx
lim x1 2
x ( x + 1)
=1< ∞ iar ∫0 este divergentă, deoarece
x 0
x 5
( x + 1)
1
lim x5 2 =1> 0 .
x 0
x5 ( x + 1)
Următoarea teoremă este cunoscută sub numele de „Criteriul integral al lui
Cauchy”.

Teorema 3.1.6 Fie f : [1, ∞) → ϒ+ o funcţie monoton descrescătoare. Atunci

∞ ∞
∫1 f ( x) dx şi seria ∑ f (n) au aceeaşi natură.
n =1

Demonstraţie.
Deoarece f (n) ≤ f ( x) ≤ f ( n − 1) pentru orice x ∈ [ n − 1, n] rezultă că
n
f ( n) ≤ ∫ f ( x)dx ≤ f ( n − 1) , ∀ n ≥ 2 şi mai departe că
n −1
m m m −1
∑ f (n) ≤ ∫1 f ( x ) dx ≤ ∑ f (n) , pentru orice m ≥ 2 (1)
n=2 n =1
∞
Dacă presupunem că seria ∑ f ( n) este convergentă, rezultă că ∃ M > 0
k =1
m −1 m
astfel încât ∑ f (n) < M, ∀ m ≥ 2 . Ţinând seama de (1) rezultă că ∫1 f ( x)dx < M
n =1
pentru orice m ≥ 2 .
Fie u > 1 oarecare şi fie m ∈ ∗
, m > u. Deoarece f ≥ 0 , rezultă că
 40

u m u ∞
∫1 f ( x) dx ≤ ∫ f ( x) dx < M . Aşadar, ∃ lim
1 ∫
u →∞ 1
f ( x) dx ≤ M , deci ∫1 f ( x)dx este
∞
convergentă. Dacă presupunem acum că ∑ f ( n) este divergentă, rezultă că
m =1
m m
lim
m →∞
∑ f (n) = ∞ şi deci că lim∫
m →∞ 1
f ( x) dx = +∞ . De unde deducem că
m→∞
∞
∫1 f ( x)dx este divergentă.

∞
∞ dx 1
Exemplul 3.1.7
n
∫1 α
are aceeaşi natură cu suma ∑ nα , deci este
n =1
convergentă dacă α > 1 şi este divergentă dacă α ≤ 1.

Teorema 3.1.7 (Criteriul Dirichlet)

Fie f,g : [a, b) → , unde b este finit sau nu. Presupunem că f este continuă
şi că există M > 0 astfel încât F (u ) ≤ M , ∀ a < u < b, unde am notat cu
u
F(u) = ∫ f ( x) dx . Despre funcţia g presupunem că este monoton descrescătoare,
a
b
de clasă C1 şi nenegativă pe [a, b). În plus lim g ( x) = 0 . Atunci
x b ∫a f ( x) g ( x) dx
este convergentă.

Demonstraţie.
Demonstraţia se bazează pe Teorema 3.1.1. Pentru orice u′, u′′ ∈ ( a, b ) avem
u ′′ u′′ u ′′ u ′′
∫u′ f ( x)g ( x) dx = ∫ F ′( x)g ( x) dx = F ( x) g ( x)
u′ u′
− ∫ F ( x)g ′( x) dx .
u′
Pe de altă parte, g fiind descrescătoare rezultă că g ′( x ) ≤ 0 , ∀ x ∈ [a, b] şi,
conform teoremei de medie există ξ în intervalul de capete u' şi u" astfel încât
u ′′ u ′′
∫u′ F ( x)g ′( x)dx = F (ξ ) ∫u′ g ′( x) dx = F (ξ ) [ g (u′′) − g (u′)]
u ′′
Aşadar, avem: ∫u′ f ( x)g ( x) dx = F (u ′′) g (u ′′) − F (u ′) g (u ′) − F (ξ ) [ g (u ′′) − g (u ′) ] .
Ţinând seama că F (u ) ≤ M , ∀ u ∈ (a, b) rezultă:
u′′
∫u′ f ( x)g ( x)dx ≤ 2 M [ g (u ′′) + g (u ′) ] .

Prin ipoteză lim g ( x) = 0 , deci pentru ∀ ε > 0, ∃ α < δ ε < b astfel încât
x b
ε
g ( x) < pentru orice x ∈ (δ ε , b ) . Aşadar, dacă u' şi u" ∈ (δ ε ,b ) , rezultă că:
4M
 41
Cap. 3 – INTEGRALE GENERALIZATE ŞI CU PARAMETRU

u′′ ⎛ ε ε ⎞ b
∫u′ f ( x)g ( x)dx ≤ 2 M ⎜ +
⎝ 4M 4M
⎟ = ε , deci
⎠
∫a f ( x) g ( x) dx este convergentă

conform Teoriei 3.1.1.

∞ sin x
Exemplul 3.1.8 ∫1 x
dx este convergentă.
1
Într-adevăr, fie f ( x) = sin x şi g ( x) =, x ∈ [1, ∞). Constatăm imediat că
x
∞ sin x
funcţiile f şi g satisfac condiţiile Teoremei 3.1.5, deci ∫ dx este convergentă.
1 x
Observaţia 3.1.3 Fie f : [a, b) → , integrabilă pe [a, u], ∀ a < u < b < ∞.
b
Dacă există lim f ( x) şi e finită, atunci
x b ∫a f ( x) dx este convergentă.
1 b
Într-adevăr, lim ( b − x ) 2 f ( x) = 0 , deci ∫a f ( x) dx este convergentă în
x b
b
virtutea Teoremei 3.1.4. Aşadar, ∫a f ( x)dx este absolut convergentă, deci
convergentă conform Corolarului 3.1.1.

∞ sin x
Exemplul 3.1.9 Integrala lui Dirichlet
x ∫0
dx este convergentă.
∞ sin x 1 sin x ∞ sin x sin x
Într-adevăr, ∫ dx = ∫ dx + ∫ dx . Deoarece lim = 1,
0 x 0 x 1 x x 0 x
1 sin x
rezultă că ∫ dx este convergentă. Pe de altă parte, în Exemplul 3.1.8 am
0 x
∞ sin x
arătat că ∫ dx este convergentă.
1 x

Definiţia 3.1.3 Fie f : → , integrabilă pe fiecare interval compact

∞ u
[v, u] ⊂ . Spunem că ∫−∞ f ( x) dx este convergentă dacă există ulim
→∞ v
∫ f ( x) dx şi
v →−∞
este finită. Se numeşte valoare principală (în sensul lui Cauchy) următoarea limită
∞ u
(v.p.) ∫−∞ f ( x)dx = ulim ∫ f ( x ) dx .
→∞ − u
∞
Se poate întâmpla ca o integrală ∫−∞ f ( x) dx să fie divergentă, dar valoarea
sa principală să fie finită.
 42

∞ x dx
Exemplul 3.1.10 ∫−∞ 1 + x2 .
u x dx 1 1 + u2 ∞ x dx
Deoarece lim
u →∞
∫v 1 + x2 = lim
u →∞
ln
2 1 + v2
nu există, rezultă că ∫−∞ 1 + x2
v →−∞ v →−∞
∞ x dx u x dx
este divergentă. Pe de altă parte (v.p.) ∫−∞ 1 + x2 = lim ∫
u →∞ − u 1 + x 2
=0.
b
În mod asemănător, dacă f : [a, c) U (c, b] → , spunem că ∫a f ( x)dx este
c −ε
convergentă dacă există lim ⎛⎜ ∫ f ( x )dx + ∫ f ( x) dx ⎞⎟ şi e finită. De asemenea
b
ε →0+ ⎝ a c +η ⎠
η →0+

⎛ c −ε
f ( x)dx ⎞⎟ şi o numim valoarea
b b
notăm cu (v.p.) ∫a f ( x)dx = εlim ⎜∫
→0 ⎝ a +
f ( x)dx + ∫
c +ε ⎠
principală în sensul lui Cauchy.

1 dx
Exemplul 3.1.11 ∫−1 x este divergentă deoarece

⎛ −ε dx 1 dx ⎞ ε
lim ⎜ ∫ +∫ ⎟ = lim ln nu există.
ε → 0 + ⎝ −1 x η x ⎠ ε →0 + η
η →0+ η →0 +
Pe de altă parte
1 dx ⎛ −ε dx 1 dx ⎞
(v.p.) ∫−1 x = lim ⎜ ∫ +∫ = lim ( ln ε − ln ε ) = 0 .
ε →0+ ⎝ −1 x ε x ⎟⎠ ε →0

Următoarea teoremă este cunoscută sub numele de teorema schimbării de

variabilă pentru integrale generalizate.

Teorema 3.1.8 Fie f : [a, b) → continuă şi fie ϕ : [α, β ) → [a, b) o funcţie

de clasă C1, strict crescătoare astfel încât ϕ (α ) = a şi lim ϕ (t ) = b . Atunci, dacă
t β
b β
una din integralele: ∫a f ( x) dx , respectiv ∫α f [ϕ (t )]ϕ ′(t )d t este convergentă,
atunci şi cealaltă este convergentă şi are loc egalitatea
b β
∫a f ( x) dx = ∫α f [ϕ (t )]ϕ ′(t ) d t .
 43
Cap. 3 – INTEGRALE GENERALIZATE ŞI CU PARAMETRU

Demonstraţie.
Fie a < u < b. Deoarece ϕ este strict crescătoare şi continuă, rezultă că
ϕ : [α, β ) → [a, b) este bijectivă, deci ∃ α < τ < β astfel încât ϕ(τ) = u. Din
Teorema schimbării de variabilă pe un interval compact avem:
u τ
∫a f ( x)dx = ∫ f [ϕ (t)]ϕ ′(t)dt .
α
b
Să presupunem, de exemplu, că ∫ a f ( x ) dx este convergentă. Atunci rezultă
τ u b
f [ϕ (t )]ϕ ′(t ) dt = lim ∫
β ∫α
că ∃ lim f ( x )dx = (v) ∫ f ( x) dx < ∞ . Aşadar,
τ u b a a
β b β
∫α f [ϕ (t )]ϕ ′(t )d t este convergentă şi ∫a f ( x) dx = ∫α f [ϕ (t )]ϕ ′(t ) d t .

3.2. INTEGRALE CU PARAMETRU

Fie D = [a, b] × [c, d] şi f : D → . Dacă pentru orice t ∈ [c, d], funcţia
b
x → f (x, t) : [a, b] → este integrabilă pe [a, b], atunci ∫ a f ( x, t ) dx va depinde de
t. Se poate defini astfel o funcţie F : [c, d] → astfel:
b
F (t ) = ∫ f ( x, t ) dx , ∀ t ∈ [c, d].
a
Se poate considera o situaţie mai generală, în care parametrul t intervine şi în
limitele integralei. Mai precis avem:

Definiţia 3.2.1 Fie f : D → şi fie α, β : [c, d] → [a, b]. Dacă pentru orice
t ∈ [c, d], funcţia x → f (x, t) : [a, b] → este integrabilă, atunci funcţia
F : [c, d] → definită prin:
β (t )
F (t ) = ∫ f ( x, t ) dx , ∀ t ∈ [c, d] (1)
α (t )
se numeşte integrală cu parametru.
În continuare, vom analiza în ce condiţii funcţia F este continuă, derivabilă,
integrabilă etc.

Teorema 3.2.1 Dacă f : D → este continuă şi α, β : [c, d] → [a, b] sunt

β (t )
continue, atunci F : [c, d] → , definită prin F (t ) = ∫ f ( x, t ) dx , ∀ t ∈ [c, d]
α (t )
este continuă pe [c, d].

Demonstraţie.
Fie t0 ∈ [c, d] un punct oarecare fixat.
 44

β (t ) β ( t0 )
Să evaluăm diferenţa F (t ) − F ( t0 ) = ∫ f ( x, t )d x − ∫ f ( x , t0 ) d x .
α (t ) α ( t0 )
β (t ) α ( t0 ) β ( t0 ) β (t )
Ţinând seama de descompunerea ∫α (t ) = ∫α (t ) + ∫α (t ) + ∫β (t )
0 0
avem:
β ( t0 ) β (t ) α (t )
F (t ) − F ( t0 ) = ∫α (t ) ⎡⎣ f ( x, t ) − f ( x, t0 )⎤⎦ d x + ∫β (t ) f ( x, t ) d x − ∫α (t ) f ( x, t ) d x (2)
0 0 0

Deoarece f este continuă pe mulţimea compactă D, rezultă că f este mărginită

pe D, deci există M > 0 astfel încât f ( x, t ) < M , ∀ ( x, t ) ∈ D .
În continuare avem:
( )
β t0
F (t ) − F ( t0 ) ≤ ∫α (t ) f ( x, t ) − f ( x, t0 ) dx + M β (t ) − β ( t0 ) + M α (t ) − α ( t0 ) .
0

Cum f este continuă pe mulţimea compactă D, rezultă că f este uniform

continuă pe D, deci ∀ ε > 0, ∃ δ ε′ > 0 astfel încât ∀ ( x′, t ′ ) ∈ D , ∀ ( x′′, t ′′ ) ∈ D cu
proprietatea x′ − x′′ < δ ε′ , t ′ − t ′′ < δ ′ avem
ε
f ( x′, t ′ ) − f ( x′′, t ′′ ) < (3)
3(b − a )
Pe de altă parte, din continuitatea funcţiilor α şi β rezultă că ∃ δ ε′′ > 0 astfel
încât ∀ t ∈ [c, d] cu t − t0 < δ ε′′ avem:
ε ε
α (t ) − α ( t0 ) < şi β (t ) − β ( t0 ) < (4)
3M 3M
Fie δ ε = min (δ ε′ ; δ ε′′ ) şi fie t ∈ [c, d] cu t − t0 < δ ε . Ţinând seama de (3) şi
(4), rezultă:
ε ε ε
F (t ) − F ( t0 ) ≤ β ( t0 ) − α ( t0 ) + M +M ≤
3 (b − a ) 3M 3M
ε ε ε
≤ (b − a ) + + =ε.
3 (b − a) 3 3
Aşadar, pentru ∀ ε > 0, ∃ δ ε > 0 astfel încât pentru orice t ∈ [c, d] cu
t − t0 < δ ε avem F (t ) − F ( t0 ) < ε, deci F este continuă în t0. Cum t0 a fost
arbitrar în [c, d], rezultă că F este continuă pe [c, d].

Observaţia 3.2.1 Concluzia Teoremei 3.2.1 se poate formula şi astfel:

β (t ) β ( t0 )
lim ∫ f ( x, t ) d x = ∫ f ( x , t0 ) d x .
t →t0 α (t ) α ( t0 )

2
Exemplul 3.2.1 Să se calculeze lim ∫ x 2 cos α x d x .
α →0 0
 45
Cap. 3 – INTEGRALE GENERALIZATE ŞI CU PARAMETRU

Folosind Teorema 3.2.1 rezultă imediat că

2
2 2 2 2 x3 8
α →0 0∫
lim x 2 cos α x d x = lim x 2 cosα x d x
0 α →0 ∫ =∫
0
x dx =
3
=
3
.
0

∂f
Teorema 3.2.2 Fie f : D → continuă. Presupunem în plus că există
şi
∂t
e continuă pe D, iar funcţiile α, β : [c, d] → [a, b] sunt derivabile pe [c, d] . Atunci
β (t )
rezultă că funcţia F : [c, d] → , definită prin F (t ) = ∫ f ( x, t ) d x , t ∈ [c, d] este
α (t )
derivabilă pe [c, d] şi
β (t ) ∂f
F ′(t ) = ∫( x, t ) d x + β ′(t ) f [ β (t ), t ] − α ′(t ) f [α (t ), t ] (5)
∂t α (t )

(Formula (5) este cunoscută sub numele de formula lui Leibniz de derivare a
integralei cu parametru).

Demonstraţie.
Fie t0 ∈ [c, d] fixat şi t ∈ [c, d], t ≠ t0. Ţinând seama de descompunerea (2)
rezultă:
F ( t ) − F ( t0 ) β ( t0 ) f ( x , t ) − f ( x , t 0 ) 1 β (t )
=∫ dx+ ∫ f ( x, t ) d x −
t − t0 α ( 0)
t t − t0 t − t0 ( t0 )
β

1 α (t )
−
t − t0 ∫α (t ) f ( x, t ) d x .
0

Conform teoremei de medie există ξ între β ( t0 ) şi β (t ) şi η între α ( t0 ) şi

α (t ) astfel încât să avem:
F (t ) − F ( t0 ) β ( t0 ) f ( x , t ) − f ( x , t0 ) β (t ) − β ( t 0 )
=∫ d x + f (ξ , t ) −
t − t0 α ( t0 ) t − t0 t − t0
α (t ) − α ( t0 )
− f (η , t ) .
t − t0
Pe de altă parte, din Teorema Lagrange rezultă că există θ în intervalul
∂f
deschis de capete t0 şi t astfel încât f ( x, t ) − f ( x, t0 ) = ( x,θ ) ( t − t0 ) . Aşadar,
∂t
avem:
F (t ) − F ( t0 ) β ( t0 ) ∂ f β (t ) − β ( t0 ) α (t ) − α ( t0 )
=∫
( )
( x,θ ) d x + f (ξ , t ) − f (η , t ) . (6)
t − t0 α t 0 ∂t t − t0 t − t0
 46

∂f
În continuare, ţinând seama de Teorema 3.2.1 şi de faptul că f şi sunt
∂t
continue pe D, iar α şi β sunt derivabile pe [c, d], rezultă că membrul drept al
egalităţii (6) are limită, deci ∃
F (t ) − F ( t0 ) β ( t0 ) ∂ f
lim =∫
α ( t0 ) ∂ t
( x, t0 ) d x + β ′ ( t0 ) f ⎡⎣ β ( t0 ) , t0 ⎤⎦ −
t →t0 t − t0
− α ′ ( t0 ) f ⎡⎣α ( t0 ) , t0 ⎤⎦ .
Aşadar, F este derivabilă în punctul t0 şi
β ( t0 ) ∂ f
F ′ ( t0 ) = ∫ ( x, t0 ) d x + β ′ ( t0 ) f ⎡⎣ β ( t0 ) , t0 ⎤⎦ − α ′ ( t0 ) f ⎡⎣α ( t0 ) , t0 ⎤⎦ .
α ( t0 ) ∂ t

Cum t0 a fost arbitrar, rezultă că F este derivabilă pe [c, d] şi are loc formula (5).

Exemplul 3.2.2 Fie integralele eliptice:

π 2 π 2 dϕ
E (k ) = ∫ 1 − k 2 sin 2 ϕ dϕ şi K ( k ) = ∫ , 0 < k < 1.
0 0
1 − k 2 sin 2 ϕ
dE E − K dK E K
Să se arate că = şi = − . Verificăm prima egali-
dk k dk k 1 − k 2 k ( )
tate. Într-adevăr, din Teorema 3.2.2 rezultă că
dE (k ) π 2 −k sin 2 ϕ 1 π 2 1 − k 2 sin 2 ϕ − 1
=∫
k ∫0
dϕ = dϕ =
k 0
1 − k 2 sin 2 ϕ 1 − k 2 sin 2 ϕ
1 π 2 1 π2 dϕ E (k ) − K (k )
k ∫0
= 1 − k 2 sin 2 ϕ dϕ − ∫ = , 0 < k < 1.
k 0 2 2
1 − k sin ϕ k

π
Exemplul 3.2.3 Să se arate că funcţia y ( x) = ∫ cos ( nα − x sin α ) dα , x ∈ ϒ
0
verifică ecuaţa lui Bessel:
(
x 2 y′′ + xy′ + x2 − n2 y = 0 ) (7)
Într-adevăr, din Teorema 3.2.2 avem:
π
y ′( x) = ∫ sin α ⋅ sin ( nα − x sin α ) dα şi
0
π
y ′′( x) = ∫ − sin 2 α ⋅ cos ( nα − x sin α ) dα .
0
Înlocuind în ecuaţia (7) obţinem:
π
( 2 2 2 2
)
∫0 ⎡⎣ − x sin α + x − n cos ( nα − x sin α ) + x sin α ⋅ sin ( nα − x sin α )⎤⎦ dα =
 47
Cap. 3 – INTEGRALE GENERALIZATE ŞI CU PARAMETRU

π
( )
= ∫ ⎡ x 2 cos 2 α − n 2 cos ( nα − x sin α ) + x sin α ⋅ sin ( nα − x sin α ) ⎤ dα =
0 ⎣ ⎦
π ′ π
= − ∫ ⎡⎣( n + x cos α ) sin ( nα − x sin α ) ⎤⎦ dα = ( n + x cos α ) sin ( nα − x sin α ) 0 = 0 .
0

Exemplul 3.2.4 Să se calculeze F (α ) = ∫

π 2
0
( )
ln α 2 − sin 2 x dx , α > 1.

( )
Funcţia f ( x,α ) = ln α 2 − sin 2 x , x ∈ [ 0, π 2] × (1, ∞ ) satisface condiţiile Teoremei
3.2.2 pe orice mulţime compactă D = [ 0,π 2] × [ c, d ] ⊂ [ 0,π 2] × (1, ∞ ) . Rezultă că
avem:
π 2 2α
F ′(α ) = ∫ dx , ∀ α > 1.
0 α 2 − sin 2 x

Dacă facem schimbarea de variabilă tg x = t rezultă:

π 2 2α dx ∞ 2α d t 2α ∞ dt
F ′(α ) = ∫ = ∫ = 2 ∫ =
0 α 2 − sin 2 x 0 ⎛ 2 ⎞ α −1 0 α2
2
⎜⎜ α −
t
⎟ 1+ t
1 + t 2 ⎟⎠
2
( 2
t + 2)
α −1
⎝
∞
2 2α 2 −1 π
= 2 ⋅ α − 1arctg t = .
α −1 α α 2 −1
0

(
Aşadar, avem: F (α ) = π ln α + α 2 − 1 + C , α > 1. )
Pe de altă parte, avem
C = lim ⎡ ∫
α →∞ ⎣⎢
π 2
0
( )
ln α 2 − sin 2 x dx − π ln α + α 2 − 1 ( )⎥⎦⎤ =
( )⎥⎥⎦ =
⎡ π 2 ⎛ sin 2 x ⎞ ⎤
= lim ⎢ ∫ ln α 2 ⎜1 − 2 ⎟
dx − π ln α + α 2 − 1
α →∞ ⎢ 0 ⎜ α ⎠ ⎟
⎣ ⎝

( )⎥⎥⎦ =
⎡ π 2⎛ ⎛ sin 2 x ⎞ ⎞ ⎤
= lim ⎢ ∫ ⎜ 2ln α + ln ⎜⎜ 1 − 2 ⎟
⎟ dx − π ln α + α 2 − 1
α →∞ ⎢ 0 ⎜ ⎟
α ⎠ ⎟⎠
⎣ ⎝ ⎝
α π 2 ⎛ sin 2 x ⎞ 1
= lim π ln
α →∞ α + α 2 −1
+ lim
α →∞ 0 ∫ ln ⎜ 1 −
⎜ 2 ⎟
α ⎠ ⎟
dx = π ln .
2
⎝
α + α 2 −1
În final avem: ∫0
π 2
( )
ln α 2 − sin 2 x dx = π ln
2
, ∀ α > 1.
 48

Teorema 3.2.3 Dacă f : [a, b] × [c, d] → ϒ este continuă, atunci funcţia

b
F : [c, d] → ϒ, F (t ) = ∫ f ( x, t ) dx , t ∈ [c, d], este continuă pe [c, d] şi
a
d b⎛ d ⎞
∫ c F (t ) d t = ∫ a ⎜⎝ ∫ c f ( x, t ) d t ⎟⎠ dx ,
d⎛ b ⎞ ⎛ b d ⎞
relaţie echivalentă cu ∫ c ⎜⎝ ∫ a f ( x, t ) dx ⎟⎠ d t = ∫ a ⎜⎝ ∫ c f ( x, t ) d t ⎟⎠ dx .
Demonstraţie.
Pentru orice u ∈ [a, b] notăm cu
u d
g ( u , t ) = ∫ f ( x, t ) dx şi G (u ) = ∫ g ( u , t ) d t
a c
d u
h ( x ) = ∫ f ( x, t ) d t şi H (u ) = ∫ h( x)dx .
c a
∂g
Din Teorema 3.2.2, funcţiile g (u, t ) şi = f fiind continue, rezultă
∂u
∂g
d d d
G ′(u ) = ∫ ( u, t ) d t = ∫c f ( u, t ) d t şi H ′(u ) = h(u ) = ∫c f ( u, t ) d t . Aşadar,
c ∂u
G ′(u ) = H ′(u ) , ∀ u ∈ [a, b]. Rezultă că cele două funcţii diferă printr-o constantă,
deci există c ∈ ϒ astfel încât
G (u ) = H (u ) + c , ∀ u ∈ [a, b].
Deoarece G (a ) = H (a) = 0 , rezultă că c = 0, deci G (u ) = H (u ) , ∀ u ∈ [a, b].
În particular, pentru u = b avem: G (b) = H (b) adică
d ⎛ b ⎞ ⎛ b d ⎞
∫ c ⎜⎝ ∫ a f ( x, t ) dx ⎟⎠ d t = ∫ a ⎜⎝ ∫ c f ( x, t ) d t ⎟⎠ dx .

3.3. INTEGRALE GENERALIZATE CU PARAMETRU

Definiţia 3.3.1 Fie f : [a, b) × [c, d] → ϒ, b finit sau nu. Dacă pentru orice
b b
t ∈ [c, d], ∫ a f ( x , t ) dx este convergentă, spunem că ∫ a f ( x , t ) dx este punctual
(simplu) convergentă pe intervalul [c, d].
Ţinând seama de Teorema 3.1.1 rezultă:

Observaţia 3.3.1 Fie f : [a, b) × [c, d] → ϒ, b finit sau nu. Atunci

b
∫ a f ( x, t ) dx este punctual convergentă pe [c, d] dacă şi numai dacă ∀ t ∈ [c, d] şi

( )
u ′′
∀ ε > 0, ∃ a < δ t , ε < b astfel încât ∀ u ′, u ′′ ∈ δ t , ε , b avem ∫ u ′ f ( x , t ) dx < ε .
 49
Cap. 3 – INTEGRALE GENERALIZATE ŞI CU PARAMETRU

Există şi un alt tip de convergentă, cu proprietăţi mai bune decât convergenţa

punctuală, în care δ depinde numai de ε şi nu depinde de t. Acest tip de
convergenţă se numeşte convergenţă uniformă. Mai precis avem:

Definiţia 3.3.2 Fie f : [a, b) × [c, d] → ϒ, b finit sau nu. Spunem că

b
∫ a f ( x , t ) dx este uniform convergentă pe [c, d], dacă ∀ ε > 0, ∃ a < δ ε < b astfel
u ′′
încât, ∀ u′, u′′ ∈ (δ ε , b ) şi ∀ t ∈ [c, d] avem ∫ u ′ f ( x , t ) dx < ε .
Din Definiţia 3.3.2 şi Observaţia 3.3.1 rezultă imediat că:

Observaţia 3.3.2 Convergenţa uniformă implică convergenţa punctuală.

Teorema 3.3.1 Fie f : [a, b) × [c, d] → ϒ, b finit sau nu.

Dacă ∃ ϕ : [a, b) → ϒ+ cu proprietăţile:
1) f ( x, t ) ≤ ϕ ( x) , ∀ ( x, t ) ∈ [a, b) × [c, d].
b b
2) ∫ a ϕ ( x)dx este convergentă, atunci ∫ a f ( x, t ) dx este uniform
convergentă pe [c, d].

Demonstraţie.
b
Deoarece ∫ a ϕ ( x) dx este convergentă, rezultă că ∀ ε > 0, ∃ a < δ ε < b astfel
u ′′
încât ∫ u′ ϕ ( x)dx < ε , ∀ u′, u′′ ∈ (δ ε , b ) .
u ′′ u ′′ u ′′
Cum ∫ u′ f ( x, t ) dx ≤ ∫ u′ f ( x, t ) dx ≤ ∫ u′ ϕ ( x) dx < ε , pentru orice
b
u′, u′′ ∈ (δ ε , b ) şi ∀ t ∈ [c, d], rezultă că ∫ a f ( x, t ) dx este uniform convergentă pe
[c, d].

∞ −x
Exemplul 3.3.1 ∫0 e sin t dx , t ∈ ϒ este uniform convergentă pe ϒ.

Într-adevăr, e − x sin t x ≤ e − x , ∀ x ∈ [0, ∞) şi ∀ t ∈ ϒ. Cum

∞ −x u −x ∞ −x
∫0 e dx = lim
u
∫ e
∞ 0
dx = 1 , este convergentă, rezultă că ∫0 e sin t x dx este
 50

uniform convergentă pe ϒ .
În continuare, prezentăm fără demonstraţie, un alt criteriu de convergenţă
uniformă.

Teorema 3.3.2 (Abel-Dirichlet)

Fie f, g : [a, b) × [c, d] → ϒ. Considerăm următoarele condiţii:
u
(α1) ∃ M > 0 astfel încât ∫ a f ( x, t ) dx < M , ∀ a < u < b , ∀ t ∈ [c, d].
(β1) Pentru orice t ∈ [c, d], funcţia x → g(x, t): [a, b) → ϒ este monotonă şi
lim g ( x, t ) = 0 , uniform în raport cu t (adică, ∀ ε > 0, ∃ a < δ ε < b astfel
x b

încât g ( x, t ) < ε , ∀ x ∈ (δ ε , b ) şi ∀ t ∈ [c, d)).

b
(α2) ∫ a f ( x, t ) dx este uniform convergentă pe [c, d]..
(β2) Pentru orice t ∈ [c, d], funcţia x → g(x, t): [a, b) → ϒ este monotonă şi
∃ M > 0 astfel încât g ( x, t ) < M , ∀ x ∈ [a, b) şi ∀ t ∈ [c, d].
Atunci, dacă sunt îndeplinite condiţiile α1) şi β 1), respectiv α2) şi β2), rezultă
b
că ∫ a f ( x, t ) g ( x, t ) dx este uniform convergentă pe [c, d].

∞ −t x sin x
Exemplul 3.3.2 ∫0 e x
dx este uniform convergentă pe [0, ∞). Fie

⎧ sin x
⎪ , x≠0
f ( x, t ) = ⎨ x şi g ( x, t ) = e−t x , x ∈ [0, ∞), t ∈ [0, ∞). Deoarece
⎪⎩ 1 , x=0
∞ sin x
∫0 x
dx este convergentă (Vezi Exemplul 3.1.9) şi nu depinde de t, rezultă că
∞ sin x
∫0 x
dx este uniform convergentă pe [0, ∞).

Pe de altă parte, g ( x, t ) = e −t x ≤ 1 , ∀ x ∈ [0, ∞), ∀ t ∈ [0, ∞) deci g

∞ −t x sin x
satisface condiţia β2). Din Teorema 3.3.2 rezultă că ∫0 e x
dx este uniform
convergentă pe [0, ∞).

Lema 3.3.1 Fie f : [a, b) × [c, d] → ϒ, fie {bn } cu a < bn < b un şir cu
bn
proprietatea că lim bn = b şi fie Fn (t ) = ∫ f ( x, t ) dx , t ∈ [c, d]. Dacă
n →∞ a
 51
Cap. 3 – INTEGRALE GENERALIZATE ŞI CU PARAMETRU

b
∫ a f ( x , t ) dx este uniform convergentă pe [c, d], atunci şirul de funcţii {Fn }
converge uniform pe [c, d] la funcţia F, unde
b u
F (t ) = (v) ∫ f ( x, t ) dx = lim ∫ f ( x, t ) dx , ∀ t ∈ [c, d].
a u b a

Demonstraţie.
b
Deoarece ∫ a f ( x, t ) dx este uniform convergentă pe [c, d] rezultă că ∀ ε > 0,
∃ a < δ ε < b astfel încât pentru orice u′, u′′ ∈ (δ ε , b ) şi ∀ t ∈ [c, d] avem
u ′′
∫ u′ f ( x, t ) dx < ε (1)

Cum bn → b, ∃ nε ∈ ∗
astfel încât bn ∈ (δ ε ,b ) pentru orice n ≥ nε . dacă
presupunem acum că n ≥ nε şi m ≥ nε , din (1) rezultă că:
b
∫ bn f ( x, t ) dx < ε
m
Fn (t ) − Fm (t ) = (2)

Aşadar, şirul { Fn } este uniform fundamental, deci uniform convergent pe

[c, d]. Pe de altă parte, este evident că pentru orice t ∈ [c, d] avem
bm
lim Fm (t ) = lim ∫ f ( x, t ) dx = F (t ) .
m→∞ m→∞ a
Trecând la limită în (2) după m → ∞ obţinem
u
Fn (t ) − F (t ) ≤ ε , ∀ t ∈ [c, d], deci Fn ⎯⎯ → F pe [c, d].

Teorema 3.3.3 Dacă f : [a, b) × [c, d] → ϒ este continuă, şi dacă

b
∫ a f ( x, t ) dx este uniform convergentă pe [c, d], atunci funcţia F : [c, d] → ϒ,
b
definită prin F (t ) = (v) ∫ f ( x, t ) dx , ∀ t ∈ [c, d], este continuă pe [c, d].
a

Demonstraţie.
bn
Fie a < bn < b , bn → b şi fie Fn (t ) = ∫ f ( x, t ) dx , t ∈ [c, d]. Din Teorema
a
3.1.1 rezultă că Fn este continuă pe [c, d], ∀ n. Pe de altă parte, Lema 3.3.1
u
implică faptul că Fn ⎯⎯ → F pe [c, d]. Din Teorema referitoare la continuitatea
limitei unui şir de funcţii (vezi [9] Teorema 2.1.2) rezultă că F este continuă pe
[c, d].

Teorema 3.3.4 Fie D = [a, b) × [c, d] şi f : D → ϒ, cu proprietăţile:

 52

∂f
(i) f şi sunt continue pe D.
∂t
b
(ii) ∫ a f ( x, t ) dx este punctual convergentă pe [c, d].
b ∂f
(iii) ∫ a ∂t ( x, t ) dx este uniform convergentă pe [c, d].
b
Atunci, funcţia F : [c, d] → ϒ, definită prin F(t) = (v) ∫ a f ( x , t ) dx ,
b ∂f
∀ t ∈ [c, d], este derivabilă pe [c, d] şi F ′(t ) = (v) ∫ ( x , t ) dx , ∀ t ∈ [c, d].
a ∂t

Demonstraţie.
bn
Fie a < bn < b , bn → b şi fie Fn (t ) = ∫ f ( x, t ) dx , t ∈ [c, d]. Este evident
a

că şirul {Fn } converge punctual pe [c, d] la funcţia F. Pe de altă parte, din

b ∂f
Teorema 3.1.2 rezultă că Fn este derivabilă pe [c, d] şi Fn′ (t ) = ∫ ( x , t ) dx .
a ∂t
b ∂f
Observăm de asemenea, că dacă notăm cu G (t ) = (v) ∫ ( x, t ) dx , ∀ t ∈ [c, d],
∂t a
u
atunci din Lema 3.3.1 rezultă că Fn′ ⎯⎯ → G pe [c, d]. Conform teoremei de
derivabilitate a limitei unui şir de funcţii ([9] teorema 2.1.4) rezultă că F este
derivabilă şi F ′(t ) = G (t ) , ∀ t ∈ [c, d] şi cu aceasta, teorema este demonstrată.

∞ sin x
Exemplul 3.3.3 Să se calculeze integrala lui Dirichlet: ∫0 x
dx .
∞ sin x
Fie F (t ) = ∫ e −t x dx , t ∈ [0, ∞).
0 x
sin x
∞ −t x
Aşa cum am văzut în Exemplul 3.3.2
x∫0 e
dx este uniform
convergentă pe [0, ∞). Cum funcţia de sub integrală este continuă, din Teorema
∞ sin x
3.3.3 rezultă că F este continuă pe [0, ∞), deci ∫ dx = F (0) = lim F (t ) .
0 x t 0
∞ ∂ ⎛ − t x sin x ⎞ ∞ −t x
Pe de altă parte, avem: ∫ e ⎟ dx = − ∫ 0 e sin x dx . Fie a > 0
0 ∂t ⎜⎝ x ⎠
∞ − ax
oarecare. Deoarece e −t x sin x ≤ e − ax , ∀ x ∈ [0, ∞) şi ∫0 e dx este convergentă,
∞
rezultă că − ∫ e −t x sin x dx este uniform convergentă pe [a, ∞], ∀ a > 0.
0
Din Teorema 3.3.4 rezultă că pentru orice t > 0 avem
 53
Cap. 3 – INTEGRALE GENERALIZATE ŞI CU PARAMETRU

∞
∞ −t x e−t x sin x 1 ∞ −t x
F ′(t ) = − ∫
t ∫0
e sin x dx = − e cos x dx =
0 t
0

⎛ −t x ∞ ⎞
1 cos x e 1 ∞ 1 1 ∞
= − ⎜− − ∫ e−t x sin x dx ⎟ = − 2 + 2 ∫ e−t x sin x dx .
t⎜ t t 0 ⎟ t t 0
⎝ 0 ⎠
⎛ 1⎞ 1 1
Mai departe avem ⎜ 1 + 2 ⎟ F ′(t ) = − 2 , deci F ′(t ) = − , t > 0. Aşadar,
⎝ t ⎠ t 1+ t2
F (t ) = −arctg t + C , ∀ t > 0 (3)
∞ 1
Pe de altă parte, F (t ) ≤ ∫ e −t x dx = , ∀ t > 0, deci
0 t
lim F (t ) = 0 . (4)
t →∞
π π
Din (3) şi (4) deducem 0 = lim F (t ) = − + C , deci C = . Folosind din
t →∞ 2 2
nou (3) obţinem F(0) = C.
∞ sin x ∞ sin x π
Cum ∫ dx = F(0) deducem că ∫0 dx = .
0 x x 2

b
Teorema 3.3.5 Fie f : [a, b) × [c, d] → ϒ, continuă. Dacă ∫ a f ( x , t ) dx este
uniform convergentă pe [c, d], atunci funcţia F : [c, d] → ϒ, definită prin
b
F (t ) = (v) ∫ a f ( x, t ) dx , t ∈ [c, d] este continuă (deci integrabilă) pe [c, d] şi
d ⎛
b d ⎞
∫ c F (t ) d t = ∫ a ⎜⎝ ∫ c f ( x, t ) d t ⎟⎠ dx ,
relaţie echivalentă cu
d⎛ b ⎞ b⎛ d ⎞
∫ c ⎜⎝ ∫ a f ( x, t ) dx ⎟⎠ d t = (v)∫ a ⎜⎝ ∫ c f ( x, t ) d t ⎟⎠ dx .
Demonstraţie.
bn
Fie a < bn < b , bn → b şi fie Fn (t ) = ∫ f ( x, t ) dx , t ∈ [c, d]. Din Teorema
a
d n⎛b d ⎞
3.2.3 rezultă că ∫ c Fn (t ) d t = ∫ a ⎜⎝ ∫ c f ( x, t ) d t ⎠⎟ dx . Pe de altă parte, din Lema

u d
3.3.1, rezultă că Fn ⎯⎯
→ F pe [c, d], de unde deducem că lim ∫ Fn (t ) d t =
n →∞ c
d
= ∫ c F (t )d t . Aşadar, avem:
 54

d d n⎛ ⎞
b d
∫ c F (t ) d t = lim∫ Fn (t ) d t = nlim
n →∞ c
∫ ⎜ ∫ f ( x, t ) d t ⎟⎠ dx .
→∞ a ⎝ c

⎛u d ⎞ d
Rezultă că ∃ lim ∫ ⎜ ∫ f ( x, t ) d t ⎟⎠ dx = ∫ c
u →b a ⎝ c
f (t )d t (finită), deci
u <b
b⎛ d ⎞
∫ a ⎜⎝ ∫ c f ( x, t ) d t ⎠⎟ dx este convergentă şi
(v) ∫ ⎜⎛ ∫ f ( x, t ) d t ⎟⎞ dx = ∫ Fn (t ) d t = ∫ ⎜⎛ ∫ f ( x, t ) dx ⎞⎟ d t .
b d d d b
a⎝ c ⎠ c c ⎝ a ⎠

3.4. INTEGRALELE LUI EULER

Definiţia 3.4.1 Se numeşte funcţia beta sau integrala lui Euler de prima
speţă, următoarea integrală generalizată cu parametri :
1 b −1
B ( a, b ) = ∫ x a −1 (1 − x ) d x , a > 0, b > 0. (1)
0
Se observă că dacă a < 1, funcţia de sub integrală nu este definită în 0 şi nu
este mărginită pe (0, 1], iar dacă b < 1, atunci această funcţie nu e definită în 1 şi nu
e mărginită pe [0, 1).
Pentru început, vom arăta că integrala (1) este convergentă pentru a > 0 şi
b > 0. Pentru aceasta vom descompune integrala în suma a două integrale
1 12 1 1 2 a −1
∫ 0 = ∫ 0 + ∫1 2 . Dacă a ≥ 1, atunci ∫0 x (1 − x )b−1dx este o integrală obişnuită

⎡ 1⎤
deoarece funcţia de sub integrală este continuă pe ⎢0, ⎥ , deci nu se pune problema
⎣ 2⎦
convergenţei.
b −1
Dacă 0 < a < 1, atunci 1 − a < 1 şi deoarece lim ⎡ x1− a x a −1 (1 − x ) ⎤ = 1 ,
x 0 ⎣ ⎦
1 2 a −1
din Teorema 3.1.5 rezultă că ∫0 x (1 − x )b−1dx este convergentă. Dacă b ≥ 1,
1 b −1
∫1 2 x (1 − x ) dx
a −1
atunci este o integrală obişnuită, deci nu se pune problema
convergenţei.
Dacă 0 < b < 1, atunci 1 − b < 1 şi deoarece
1−b b −1
lim ⎡(1 − x ) x a −1(1 − x ) ⎤ = 1,
x 1⎣ ⎦
1 b −1
∫1 2 x (1 − x ) dx
a −1
din Teorema 3.1.4, rezultă că este convergentă. Aşadar,
funcţia B este convergentă pentru orice a > 0 şi orice b > 0.
 55
Cap. 3 – INTEGRALE GENERALIZATE ŞI CU PARAMETRU

Teorema 3.4.1 Funcţia beta are următoarele proprietăţi:

(i) B ( a, b ) = B ( b, a ) , a > 0, b > 0.
(ii) Dacă a > 1, atunci are loc următoarea relaţie de recurenţă:
a −1
B ( a, b ) = B ( a − 1, b ) . (2)
a + b −1
În particular, pentru m, n ∈ ∞*, m ≥ 2 avem

B ( m, n ) =
( m − 1)!( n − 1)! (3)
( m + n − 1)!
∞ t a −1
(iii) B ( a, b ) = ∫ dt (4)
0
(1 + t )a +b
Demonstraţie.
Afirmaţia (i) rezultă imediat, dacă facem schimbarea de variabilă x = 1 − t.
Integrând prin părţi, pentru a > 1 şi b > 0 avem:
1 b 1 a − 1 1 a−2
B ( a, b ) = − x a −1 (1 − x ) x (1 − x ) dx =
b
b ∫0
+
b 0
a − 1 1 a −2 ⎡ b −1 b −1 a −1 a −1
= ∫ x (1 − x ) − (1 − x ) x ⎤ dx = B ( a − 1, b ) − B ( a, b ) .
b 0 ⎣ ⎦ b b
Mai departe avem:
⎛ a −1⎞ a −1 a −1
⎜1 + ⎟ B ( a, b ) = B ( a − 1, b ) sau B ( a, b ) = B ( a − 1, b ) .
⎝ b ⎠ b a + b −1
În mod asemănător se arată că dacă b > 1, atunci
a −1
B ( a, b ) = B ( a, b − 1) .
a + b −1
1
Deoarece B ( a,1) = , pentru orice n ∈ ∗ rezultă:
a
n −1 n−2 n − ( n − 1) ( n − 1)!
B ( a, n ) = ⋅ K B ( a,1) = ;
a + n − 1 a + n − 2 a + n − ( n − 1) a ( a + 1)K ( a + n − 1)

În particular, pentru m, n ∈ ∗
, m > 1 avem: B ( m, n ) =
( m − 1)!( n − 1)! .
( m + n − 1)!
t
(iii) Considerăm schimbarea de variabilă x = şi obţinem
1+ t
∞ t a −1 dt ∞ t a −1
B ( a, b ) = ∫ ⋅ = ∫ ⋅dt .
0
(1 + t )a −1 (1 + t )b−1 (1+t )2 0 (1 + t )a +b
 56

Definiţia 3.4.2 Se numeşte funcţia gama, sau funcţia lui Euler de speţa a
doua, următoarea integrală generalizată cu parametru :
∞
Γ(a ) = ∫ e − x x a −1 dx , a > 0. (5)
0
Pentru a arăta că integrala (5) este convergentă, pentru orice a > 0,
∞ 1 ∞
descompunem integrala în suma a două integrale: ∫ 0 = ∫ 0 + ∫1 .
1 − x a −1
Dacă a ≥ 1, ∫0 e x dx este o integrală obişnuită, deoarece funcţia de sub
integrală este continuă pe [0, 1], deci nu se pune problema convergenţei.
Dacă 0 < a < 1, atunci 1 − a < 1 şi deoarece lim x1− a e − x x a −1 = 1 , din
x 0
( )
1 − x a −1
Teorema 3.1.5, rezultă că ∫0 e x dx este convergentă.

( )
Pe de altă parte, observăm că lim x 2 e − x x a −1 = 0 . Din Teorema 3.1.4,
x →∞
∞ − x a −1 ∞ − x a −1
rezultă că ∫1 e x dx este convergentă. Aşadar, ∫0 e x dx este convergentă,
pentru orice a > 0.

Teorema 3.4.2 Funcţia Γ are următoarele proprietăţi:

(i) Γ(1) = 1
(ii) Γ(a + 1) = aΓ(a), a > 0. În particular Γ(n + 1) = n!, n ∈ ∞*.
Γ ( a ) Γ (b )
(iii) B ( a, b ) = , a > 0, b > 0.
Γ (a + b)

Demonstraţie.
∞ ∞
(i) Γ(1) = ∫ e− x dx = −e− x = 1.
0 0
∞ ∞ ∞
(ii) Γ ( a + 1) = ∫ e − x x a dx = −e− x x a + ∫ e− x x a −1 dx = aΓ (a) .
0 0 0
*
În particular, pentru n ∈ ∞ avem:
Γ ( n + 1) = nΓ(n) = n ( n − 1) Γ ( n − 1) = K = n ( n − 1)K 2Γ(1)
Cum Γ(1) = 1 , rezultă Γ ( n + 1) = n!
Aşadar, observăm că funcţia Γ generalizează funcţia factorial, funcţie care
are sens numai pentru numere naturale.
(iii) Pentru început observăm că dacă facem schimbarea de variabilă x = ty,
t > 0 obţinem:
∞
Γ(a ) = t a ∫ y a −1e −ty d y (6)
0
Înlocuind în (6) pe a cu a + b şi pe t cu t + 1 obţinem:
 57
Cap. 3 – INTEGRALE GENERALIZATE ŞI CU PARAMETRU

Γ ( a + b ) ⋅ t a −1 ∞
= t a −1 ∫ y a +b −1e ( ) d y .
− 1+ t y

(1 + t )a +b 0

Ţinând seama acum de formula (4), deducem

∞ Γ ( a + b)t
a −1
∞ ∞
Γ ( a + b ) B ( a, b ) = ∫ d t = ∫ ⎜⎛ t a −1 y a +b−1e ( ) d y ⎟⎞ d t =
− 1+ t y
0
(1 + t ) a + b 0 ⎝ ∫0 ⎠
∞ ∞ ∞ ∞
= ∫ ⎛⎜ t a −1 ∫ y a +b −1e ( ) d t ⎞⎟ d y = ∫ y a +b −1e− y ⎛⎜ ∫ t a −1e−ty d y ⎞⎟ d t .
− 1+ t y
0 ⎝ 0 ⎠ 0 ⎝ 0 ⎠
Ţinând seama din nou de (6) rezultă:
∞ 1 ∞
Γ ( a + b ) B ( a, b ) = ∫ y a +b −1e − y ⋅ a Γ(a ) d y = ∫ y b −1e − y d y = Γ (a )Γ (b) .
0 y 0

Γ ( a ) Γ (b )
Aşadar, B ( a, b ) = .
Γ (a + b)
 58

CAPITOLUL 4
INTEGRALE CURBILINII

4.1. DRUMURI PARAMETRIZATE

Definiţia 4.1.1 Prin drum parametrizat în 3

( ) se înţelege orice funcţie
2

vectorială continuă definită pe un interval I din cu valori în ( ) . Dacă

3 2

notăm cu x, y şi z componentele scalare ale lui r, atunci r (t ) = ( x(t ), y (t ), z (t ) ) ,

∀ t ∈ I.
Ecuaţiile x = x(t ) , y = y (t ) , z = z (t ) , t ∈ I se numesc ecuaţiile parametrice
ale drumului r, sau o reprezentare a drumului, iar t se numeşte parametru. Imaginea
directă r(I) a intervalului I prin funcţia vectorială r, adică mulţimea
{( x(t ), y(t ), z (t ) ) ; t ∈ I } se numeşte suportul (urma, hodograful, traiectoria)
drumului r. Dacă I este un interval compact [a, b], atunci suportul său este o
( )
mulţime compactă şi conexă din 3 2 . În acest caz, punctele r(a) şi r(b) se
numesc capetele (extremităţile) drumului. Dacă r(a) = r(b) drumul se numeşte
închis.

Exemplul 4.1.1 Fie drumul r : [0, 2π] → 2 definit prin:

r (t ) = ( R cos t , R sin t ) , t ∈ [0, 2π]. Ecuaţiile parametrice sunt:
⎧⎪ x = R cos t
⎨
⎪⎩ y = R sin t , t ∈ [ 0, 2π ].
y
Observăm că pentru orice t ∈ [ 0,2π ] ,
punctul ( x(t ), y(t ) ) verifică ecuaţia
M ( x, y ) x 2 + y 2 = R 2 . Rezultă că suportul acestui
drum este cercul cu centrul în origine şi de
t x
rază R. Parametrul t are în acest caz o
O ( R, 0 )
interpretare geometrică evidentă şi anume,
este unghiul dintre raza corespunzătoare
punctului M(x, y) şi direcţia pozitivă a axei
Ox. deoarece r (0) = r (2π ) = ( R,0) , drumul
Fig. 1 este închis.
 59
Cap. 4 – INTEGRALE CURBILINII

Exemplul 4.1.2 Fie drumul

z r : [0, 2π] → 3 definit astfel:
r (t ) = ( R cos t , R sin t , ht ) , t ∈ [0, 2π].
Ecuaţiile parametrice sunt:
⎧ x = R cos t
⎪
⎨ y = R sin t
y ⎪ z = ht , t ∈ 0, 2π .
⎩ [ ]
Suportul acestui drum este elicea circu-
lară de pas h.

Definiţia 4.1.2 Dacă funcţia

x
vectorială r este injectivă, spunem că
Fig. 2 drumul este simplu (fără puncte
multiple). În cazul unui drum închis,
acesta este simplu dacă egalitatea r ( t1 ) = r ( t2 ) implică sau t1 = t2 sau cel puţin
unul din numerele t1 şi t2 este egal cu a şi celălalt cu b, unde cu a şi b am notat
capetele intervalului I.
Drumurile prezentate în Exemplul 4.1.1. şi 4.1.2 sunt simple. Un exemplu de
drum care are puncte multiple este faliul lui Descartes:

Exemplul 4.1.3 Considerăm ecuaţiile parametrice:

⎧ 3at y
⎪x = 1 2
⎪ +t
⎨ 2
⎪ y = 3at , t ∈ .
⎪⎩ 1+ t2
Suportul acestui drum este
reprezentat în Fig. 3. Se observă că x
originea O este punct multiplu. O

Definiţia 4.1.3 Un drum

r = ( x, y , z ) : I →
3
se numeşte neted
dacă x, y, z, sunt de clasă C 1 pe I şi
x′2 (t ) + y ′2 (t ) + z ′2 (t ) > 0 , ∀ t ∈ I . Fig. 3
Un astfel de drum are proprietatea că
în orice punct al suportului său admite tangentă.
Un drum care nu este neted, se spune că are puncte singulare. Un punct
t0 ∈ I se numeşte singular dacă x′ ( t0 ) = y′ ( t0 ) = z ′ ( t0 ) = 0 . Dacă t0 ∈ I este un
 60

punct singular, atunci în punctul M 0 ⎡⎣ x ( t0 ) , y ( t0 ) , z ( t0 ) ⎤⎦ de pe suport, tangenta

nu este definită.
Un drum se consideră orientat în sensul creşterii parametrului.

3 3
Definiţia 4.1.4 Două drumuri r1 : I 1 → şi r2 : I 2 → se numesc
echivalente şi se notează acest lucru cu r1 r2 , dacă există o funcţie λ : I 1 → I 2
bijectivă, strict monotonă, de clasă C cu λ ′ ( t1 ) ≠ 0 , ∀ t1 ∈ I1 , astfel încât
1

r1 ( t1 ) = r2 ⎡⎣λ ( t1 ) ⎤⎦ , ∀ t1 ∈ I1 .
O astfel de funcţie λ se numeşte şi schimbare de parametru. Din definiţie
rezultă că dacă λ este o schimbare de parametru, atunci λ ′ ( t1 ) > 0 , ∀ t1 ∈ I sau
λ ′ ( t1 ) < 0 , ∀ t1 ∈ I .
Dacă λ ′ > 0 pe I, deci λ este strict crescătoare, atunci spunem că drumurile
r1 şi r2 sunt echivalente cu aceeaşi orientare. În caz contrar, spunem că r1 şi r2
sunt echivalente cu orientare schimbată.
Este evident că două drumuri echivalente au acelaşi suport.

2
Exemplul 4.1.4 Fie drumurile ri : I i → , i = 1,2, definite astfel:
⎛ π⎞
r1 ( t1 ) = ( R sin t1 , R cos t1 ) , ∀ t1 ∈ I1 = ⎜ 0, ⎟ , respectiv
⎝ 2⎠

( )
r2 ( t2 ) = t2 , R 2 − t22 , ∀ t2 ∈ I 2 = ( 0, R ) .

Aceste drumuri au acelaşi suport şi anume arcul AB al cercului cu centrul

în origine şi de rază R. (Fig. 4).
Observăm că funcţia λ : I1 → I 2 y
definită prin λ ( t1 ) = R sin t 1 , ∀ t1 ∈ I1
A ( 0, R )
este bijectivă, de clasă C 1 şi
⎛ π⎞
λ ′ ( t1 ) = R cos t 1 >0 , ∀ t1 ∈ ⎜ 0, ⎟ .
⎝ 2⎠
Mai mult, observăm că
( )
r2 ( λ ( t1 ) ) = λ ( t1 ) , R 2 − λ 2 ( t1 ) =
x
( )
= R sin t 1 , R cos t 1 = r1 ( t 1) , ∀ t1 ∈ I1 .
O B ( R, 0 )
Rezultă că λ este o schimbare de
parametru şi deci că cele două drumuri
sunt echivalente cu aceeaşi orientare. Fig. 4
 61
Cap. 4 – INTEGRALE CURBILINII

Considerăm acum drumul r3 : I 3 → 2

, r3 ( t3 ) = ( R cos t3 , R sin t3 ) ,
⎛ π⎞
∀ t3 ∈ I 3 = ⎜ 0, ⎟ .
⎝ 2⎠
Observăm, ca mai sus, că funcţia µ : I 3 → I 2 definit prin µ ( t3 ) = R cos t3 ,
⎛ π⎞
∀ t3 ∈ ⎜ 0, ⎟ este o schimbare de parametru. Cum µ ′ ( t3 ) = − R sin t3 < 0 ,
⎝ 2⎠
∀ t3 ∈ I 3 , rezultă că µ este strict descrescătoare.
Drumurile r3 şi r 2 (respectiv r3 şi r1 ) sunt echivalente cu orientări diferite.
Orientarea drumurilor r1 şi r2 , orientare dată de sensul creşterii parametrului, este
de la A către B, în timp ce orientarea drumului r3 este de la B către A.

y y

A A

x x

O B O B

Fig. 5

Definiţia 4.1.5 Se numeşte curbă parametrizată orice clasă de drumuri

parametrizate echivalente.
Aşadar, γ este curbă parametrizată dacă există un drum parametrizat
r:I → 3
( ) astfel încât: γ = {ρ : J → ( ) drum parametrizat ρ r} .
2 3 2

Cum r ~ r rezultă că r ∈ γ.
O curbă parametrizată este simplă (închisă, netedă) dacă drumul care o
determină este simplu (închis sau neted). O curbă simplă se consideră că este
orientată pozitiv, dacă drumul care o defineşte este orientat în sensul creşterii
parametrului şi negativ în caz contrar.
Fie γ o curbă parametrizată simplă şi netedă, şi fie r : I → 3 2 drumul ( )
parametrizat care o defineşte, orientat în sensul creşterii parametrului. Vom nota cu
γ + mulţimea tuturor drumurilor parametrizate echivalente cu r şi care au aceeaşi
 62

orientare cu r. Evident, r ∈ γ + . Vom nota cu γ − mulţimea tuturor drumurilor

parametrizate echivalente cu r care au orientare opusă lui r.
Suportul unei curbe parametrizate γ este suportul drumului care o defineşte
şi evident, acesta coincide cu suportul oricărui reprezentant al curbei γ.
Fie γ curba parametrizată definită de drumul r1 . Suportul său este arcul AB
din Fig. 4. Suportul curbei γ + este arcul AB (orientat de la A către B), în timp ce
suportul curbei γ − este arcul BA . Evident r2 ∈ γ + şi r3 ∈ γ − . În continuare, vom
nota cu {γ} suportul curbei γ. De asemenea, ori de câte ori nu sunt prilejuri de
confuzie, vom identifica o curbă cu unul din reprezentanţii săi.

3 3
Definiţia 4.1.6 Fie r1 :[a, b] → şi r 2 :[b, c] → două drumuri
parametrizate cu proprietatea că r1 (b) = r2 (b) . Se numeşte justapunerea drumu-
rilor r1 şi r 2 şi se notează cu r1 U r 2 următorul drum:
(
⎧⎪r1 (t ) daca t ∈ [a, b]
( )
r1 U r 2 (t ) = ⎨ (
⎪⎩r 2 (t ) daca t ∈ [b, c].
Dacă γ i este curba definită de ri , i = 1,2, atunci γ 1 U γ 2 este curba definită
de drumul r1 U r 2 . O curbă se numeşte netedă pe porţiuni dacă este justapunerea
unui număr finit de curbe netede.

4.2. CURBE RECTIFICABILE

Noţiunea de curbă (drum) introdusă în § 4.1 este destul de generală şi de
aceea, în anumite cazuri (în special în cazul curbelor care admit puncte multiple),
suportul unei curbe poate să difere esenţial faţă de imaginea intuitivă pe care o
avem despre o curbă. Giuseppe Peano a arătat că se pot defini două funcţii continue
x = x(t), y = y(t) pe intervalul [0, 1], deci un drum, astfel încât, atunci când
parametrul t parcurge intervalul [0, 1], punctul corespunzător (x(t), y(t)) porneşte
din punctul (0, 0) care corespunde valorii t = 0, trece prin toate punctele pătratului
[0, 1] × [0, 1] şi ajunge în vârful (1, 1) care corespunde valorii t = 1. Cu alte
cuvinte, suportul acestui drum umple un pătrat. Este clar că noţiunea de lungime
pentru un asemenea drum nu are sens.
În cele ce urmează vom introduce noţiunea de drum rectificabil (care are
lungime) şi vom arăta cum se calculează lungimea unui drum rectificabil cu
ajutorul integralei definite.
Fie r : [a, b] → 3 un drum şi fie x = x(t), y = y(t), z = z(t), t ∈ [a, b]
ecuaţiile sale parametrice. Considerăm o diviziune oarecare ∆ a intervalului [a, b],
 63
Cap. 4 – INTEGRALE CURBILINII

∆ : a = t0 < t 1 < K < ti −1 < ti < K < tn = b şi notăm cu M i punctul de coordonate

n
( x ( ti ) , y ( ti ) , z ( ti ) ) , i = 0, n . Fie L∆ (r ) = ∑ M i −1M i lungimea liniei poligonale
i =1
obţinută prin unirea suucesivă, prin
Mi −1
segmente de dreaptă, a punctelor M i .
Mi Este evident că dacă ∆′ p ∆′′ ,
M1
atunci L∆′ ( r ) ≤ L∆′′ ( r ) .
Mulţimea {L∆ (r )}∆ , când ∆
M0 parcurge toate diviziunile posibile ale
intervalului [a, b] este o mulţime de
numere pozitive, care poate fi mărginită
Fig. 6 superior sau nu.

Definiţia 4.2.1 Spunem că drumul r este rectificabil dacă mulţimea

{L∆ (r )}∆ este majorată. Pentru un drum rectificabil se numeşte lungimea sa
următorul număr: L (r ) = sup { L∆ ( r )}∆ < ∞ .
∆

Lema 4.2.1 Pentru orice 4 numere reale a1 , a2 , b1 , b2 , are loc inegalitatea:

a12 + a22 − b12 + b22 ≤ a1 − b1 + a2 − b2 (1)

Demonstraţie.
Amplificând cu conjugata şi ţinând seama de inegalitatea triunghiului
obţinem
a12 + a22 − b12 − b22
a12 + a22 − b12 + b22 = ≤
a12 + a22 + b12 + b22
(2)
a1 − b1 a1 + b1 + a2 − b2 a2 + b2
≤
a12 + a22 + b12 + b22

Pe de altă parte avem: a1 + b1 ≤ a1 + b1 ≤ a12 + a22 + b12 + b22 şi analog

a2 + b2 ≤ a2 + b2 ≤ a12 + a22 + b12 + b22 .

Ţinând seama de aceste inegalităţi în (2) rezultă
a12 + a22 + b12 + b22 ≤ a1 − b1 + a2 − b2 .
 64

Observaţia 4.2.1 Inegalitatea (1) rămâne valabilă pentru orice 2n numere

reale ai , bi ∈ , i = 1, n . De exemplu pentru n = 3 avem

a12 + a22 + a32 − b12 + b22 + b32 ≤ a1 − b1 + a2 − b2 + a3 − b3 (3)

Demonstraţia este practic aceeaşi cu demonstraţia lemei.

3
Teorema 4.2.1 Fie r :[a, b] → un drum parametrizat definit astfel:
r (t ) = ( x(t ), y(t ), z (t ) ) , t ∈ [a, b]. Dacă r este neted, atunci r este rectificabil şi
b
lungimea sa este L(r ) = ∫ x′2 (t ) + y ′2 (t ) + z ′2 (t ) d t .
a

Demonstraţie.
Fie ∆ : a = t0 < t 1 < K < ti −1 < ti < K < tn = b o diviziune oarecare a
intervalului [a, b], şi fie L∆ ( r ) lungimea liniei poligonale înscrise în suportul
drumului r. Avem:
n
( x ( ti ) − x ( ti −1 ) ) + ( y ( ti ) − y ( ti −1 ) ) + ( z ( ti ) − z ( ti −1 ) )
2 2 2
L∆ ( r ) = ∑ .
i =1
Din teorema Lagrange rezultă că există α i , β i , γ i în intervalul deschis
( ti −1, ti ) , astfel încât
n
L∆ ( r ) = ∑ x′2 (α i ) + y ′2 ( β i ) + z ′2 (γ i ) ( ti − ti −1 ) (4)
i =1

Funcţia g : [a, b] → definită prin: g (t ) = x′2 (t ) + y ′2 (t ) + z ′2 (t ) ,

t ∈ [a, b], este o funcţie continuă, deoarece funcţiile x′, y ′, z ′ sunt continue prin
ipoteză.
Considerăm suma Riemann
n
σ ∆ ( g ,α ) = ∑ x′2 (α i ) + y ′2 (α i ) + z ′2 (α i ) ( ti − ti −1 ) (5)
i =1
Deoarece g este integrabilă pe [a, b], rezultă că ∀ ε > 0, ∃ δ ε′ > 0 astfel încât
∀ ∆ cu ∆ < δ ε′ şi oricare ar fi punctele intermediare α = (α i ) avem
b
σ ∆ ( g ,α ) − ∫ g (t ) d t < ε (6)
a
Pe de altă parte, din inegalitatea (3) şi inegalitatea generalizată a
triunghiului, rezultă:
n
(
L∆ (r ) − σ ∆ ( g , ε ) ≤ ∑ y ′ ( β i ) − y ′ (α i ) + z ′ (γ i ) − z ′ (α i ) ) ( ti − ti−1 ) (7)
i =1
 65
Cap. 4 – INTEGRALE CURBILINII

Cum y' şi z' sunt uniform continue pe [a, b], rezultă că există δ ε′′ > 0 cu
proprietatea că ∀ t', t" în [a, b] cu distanţa t ′ − t ′′ < δ ε′′ avem
ε ε
y ′ ( t ′ ) − y ′ ( t ′′ ) < şi z ′ ( t ′ ) − z ′ ( t ′′ ) <
(8)
b−a b−a
Dacă alegem acum diviziunea ∆ astfel încât ∆ < δ ε′′ , atunci βi − γ i ≤
≤ ti − ti −1 ≤ ∆ < δ ε′′ şi analog γ i − αi < δ ε′′ şi conform (8) avem
ε ε
y ′ ( β i ) − y ′ (α i ) < , z ′ (γ i ) − z ′ (α i ) < (9)
b−a b−a
Ţinând seama de (9) în (7) rezultă:
n
ε
L∆ ( r ) − σ ∆ ( g ,α ) <
b−a
∑ ( ti − ti −1 ) = ε .
i =1
Aşadar, am demonstrat că ∀ ∆ cu ∆ < δ ε′′ avem
L∆ (r ) − σ ∆ ( g ,α ) < ε (10)
Cum g este mărginită pe [a, b], rezultă că σ ∆ ( g ,α ) este mărginită pentru
orice ∆ şi orice α şi, ţinând seama de (10) că mulţimea { L∆ ( r )}∆ este mărginită.
Prin urmare am demonstrat că drumul r este rectificabil.
Fie L(r ) = sup L∆ ( r ) . Din definiţia marginii superioare rezultă că pentru
∆
*
orice n ∈ există o diviziune ∆ n a intervalului [a, b] astfel încât
1
L (r ) − < L∆ n ( r ) ≤ L( r ) (11)
n
1
Mai mult, putem presupune că ∆ n < , pentru că în caz contrar, rafinăm
n
această diviziune până obţinem o diviziune ∆ ′n f ∆ n cu această proprietate. Cum
L∆′n (r ) ≥ L∆n (r ) rezultă că L∆′n (r ) satisface (11).
Considerăm acum o diviziune ∆ n a intervalului [a, b] cu proprietatea
⎛1 ⎞
∆ n < min ⎜ ;σ ε′ ;σ ε′′ ⎟ şi pentru care sunt adevărate inegalităţile (11). Din (6),
⎝ n ⎠
(10) şi (11) rezultă
b
L(r ) − ∫ g (t ) d t ≤ L(r ) − L∆ n (r ) + L∆ n (r ) − σ ∆ n ( g , α ) +
a
(12)
1 b
+ σ ∆ n ( g , α ) − ∫ g (t ) d t <
+ 2ε
a n
Cum inegalitatea (12) are loc pentru orice n ∈ * şi orice ε > 0 rezultă că
b b
L(r ) = ∫ g (t ) d t = ∫ x′2 (t ) + y ′2 (t ) + z ′2 (t ) d t
a a
 66

şi cu aceasta teorema este demonstrată.

Observaţia 4.2.2 Fie r un drum parametrizat în 2 definit prin

r(t) = ( x(t ), y(t ) ) , t ∈ [a, b]. Dacă r este neted, atunci r are lungime şi aceasta este
b
L(r ) = ∫ x′2 (t ) + y ′2 (t ) d t .
a

Observaţia 4.2.3 Fie f : [a, b] → o funcţie de clasă C 1. Lungimea

b
graficului acestei funcţii este egală cu L(r ) = ∫ 1 + f ′2 ( x ) d x .
a
Într-adevăr, funcţia f defineşte un drum neted şi anume r(t) = ( t , f (t ) ) ,
t ∈ [a, b]. Graficul lui f coincide cu suportul acestui drum. Afirmaţia rezultă acum
din Observaţia 4.2.2.

Observaţia 4.2.4 Dacă r este un drum rectificabil, atunci orice alt drum
echivalent cu r este rectificabil şi are aceeaşi lungime ca r.
Într-adevăr, fie ri : [ ai , bi ] → 3
, i = 1,2 două drumuri echivalente şi fie
λ : [ a1 , b1 ] → [ a2 , b2 ] , bijectivă, strict monotonă de clasă C 1 cu proprietatea
r2 [ λ (t )] = r1 (t ) , ∀ t ∈ [ a1, b1] .
Dacă ∆ 1 = {ti } este o diviziune oarecare a intervalului [ a1 , b1 ] , atunci
∆ 2 = λ ( ∆1 ) = {λ ( ti )} este o diviziune a intervalului [ a2 , b2 ] şi reciproc, orice
diviziune ∆ 2 a intervalului [ a2 , b2 ] este de acest tip. Cum L∆1 ( r1) = L∆ 2 ( r2 )
rezultă că L ( r1) = sup L∆1 ( r1) = sup L∆ 2 ( r2 ) .
∆1 ∆2

Definiţia 4.2.2 O curbă este rectificabilă dacă este o clasă de echivalenţă a

unui drum rectificabil. Lungimea unei curbe rectificabile este lungimea oricărui
drum din această clasă de echivalenţă.

Exemplul 4.2.1 Lungimea cercului

O reprezentare parametrică a cercului este x = R cos t, y = R sin t, t ∈ [0, 2π].
Conform Teoremei 4.2.1 avem:
2π 2π
L=∫ x′2 (t ) + y ′2 (t ) d t = ∫ R d t = 2π R .
0 0

Exemplul 4.2.2 Lungimea unei ramuri de cicloidă

Cicloida este curba parametrizată definită de drumul
 67
Cap. 4 – INTEGRALE CURBILINII

x = a ( t − sin t ) , y = a (1 − cos t ) ,
y
t ∈ [0, π].
Observăm că
x′ (t ) + y ′2 (t ) = 2a 2 (1 − cos t ) =
2

t
= 4a 2 sin 2
. Rezultă că
2
2π t
O x L = ∫ 2a sin d t =
0 2
2π
Fig. 7 t
= −4a cos = 8a .
2 0
Exemplul 4.2.3 Lungimea lănţişorului
Lănţişorul este graficul funcţiei y
x
f ( x ) = a ch , x ∈ [a, b].
a
Din Observaţia 4.2.3 deducem
b x
L = ∫ 1 + sh 2 d x =
0 a
b
b x x b
= ∫ ch d x = a sh = a sh .
0 a a 0 a
O h

Exemplul 4.2.4 Lungimea elipsei

O reprezentare parametrică a elipsei Fig. 8
2 2
x y
de ecuaţie 2 + 2 = 1 este : x = a sin t, y = b
a b
cos t, t ∈ 0, 2π].
y Este suficient să calculăm un
sfert din lungimea elipsei. Avem:
L π 2
b =∫ a 2 cos 2 t + b 2 sin 2 t d t =
4 0

−c c x
=∫
0
π 2
( )
a 2 − a 2 − b 2 sin 2 t d t .
Dacă notăm cu c distanţa focală
a
F’ O F şi cu ε excentricitatea, atunci
c
a 2 − b 2 = c 2 şi ε = < 1 .
a
În continuare rezultă

Fig. 9
 68

L π 2
=∫ 1 − ε 2 sin 2 t d t , unde
4 0
0 < ε < 1. Suntem conduşi astfel la calculul integralei:
π 2
∫0 1 − ε 2 sin 2 t d t , 0 < ε < 1.
Din păcate, primitiva acestei funcţii nu este o funcţie elementară şi deci calculul
acestei integrale nu se poate face cu formula Leibniz-Newton.
Încercarea de a calcula lungimea elipsei ne-a condus la o integrală ce nu
poate fi calculată exact. O asemenea integrală se numeşte integrală eliptică.
Se cunosc următoarele tipuri de integrale eliptice:
a) Integrala eliptică de primul tip:
π 2 dϕ
K (κ ) = ∫ , κ ∈ (0,1)
0 2 2
1 − κ sin ϕ
b) Integrala eliptică de tipul doi:
π 2
E (κ ) = ∫ 1 − κ 2 sin 2 ϕ dϕ , κ ∈ (0,1)
0
c) Integrala eliptică de tipul trei:
π 2 dϕ
F (κ , h ) = ∫
y
0
(1 + h sin ϕ )
2
1 − κ 2 sin 2 ϕ
B , κ ∈ (0,1) .
Calculul acestor integrale se face
cu metode aproximative şi s-au întocmit
tabele cu valorile lor (aproximative)
M ( x, y )
ρ (θ ) pentru diferite valori ale parametrilor κ,
respectiv κ şi h.

A Observaţia 4.2.5 Fie ρ = ρ (θ ) ,

θ
θ ∈ [α , β ] o funcţie de clasă C 1 şi fie
α β x
drumul r : [α, β] → 2 definit de:
O
r (θ ) = ( ρ (θ )cosθ , ρ (θ )sinθ ) ,
Fig. 10 ∀ θ ∈ [α , β ] . Drumul r este rectificabil
şi lungimea sa este:
β
L( r ) = ∫ ρ 2 (θ ) + ρ ′2 (θ ) dθ .
α
Într-adevăr, o reprezentare para-
metrică a drumului r este:
x = ρ (θ )cosθ , y = ρ (θ )sin θ , θ ∈ [α , β ] .
Suportul acestui drum este arcul AB , reprezentat în Fig. 10.
Conform Teoremei 4.2.1 avem:
 69
Cap. 4 – INTEGRALE CURBILINII

( ρ ′ (θ ) + ρ )
β β
L(r ) = ∫
α
( ρ ′ cosθ − ρ sin θ )2 + ρ ′ sinθ − ρ cosθ dθ = ∫α 2 2
(θ ) dθ .

Exemplul 4.2.5 Lungimea

y cardioidei
Fie ρ (θ ) = a (1 + cosθ ) ,
θ ∈ [0, 2π ] .
Suportul drumului determinat de
x
această funcţie este reprezentat în Fig. 11.
θ
Din motive de simetrie, este suficient să
O a 2a calculăm jumătate din lungimea acestui
drum. Avem
L π
= ∫ a 2 ( a + cosθ ) + a 2 sin 2 θ dθ =
2
2 0
π
Fig. 11 =∫ 2a 2 ( a + cosθ ) dθ =
0
π θ
= 2a ∫ cos dθ = 4a .
0 2
Aşadar, lungimea cardioidei este L = 8a.

3
Observaţia 4.2.6 Din Teorema 4.2.1 rezultă că dacă r1 :[a, b] → şi
r2 :[b, c] → 3 sunt două drumuri parametrizate netede şi dacă r = r1 U r2 este
drumul obţinut prin justapunerea lor, atunci r este rectificabil şi
L(r ) = L ( r1 ) + L ( r2 ) .
Mai mult, orice curbă netedă pe porţiuni este rectificabilă şi lungimea sa este suma
lungimilor porţiunilor sale netede.

4.3. REPREZENTAREA NORMALĂ A UNEI CURBE RECTIFICABILE

3
Fie r : [a, b] → un drum parametrizat neted, definit prin
z r (t ) = ( x(t ), y(t ), z (t ) ) . Conform Teore-
•B
mei 4.2.1 acest drum este rectificabil şi
lungimea sa este:
• M b
L = L(r ) = ∫ x′2 (t ) + y ′2 (t ) + z ′2 (t ) d t .
a
• Pentru orice t ∈ [a, b] notăm cu
A
O t
y s = λ (t ) = ∫ x′2 (u ) + y ′2 (u ) + z ′2 (u ) d u .
a

x
Fig. 12
 70

Dacă M este punctul de coordonate ( x(t ), y(t ), z(t ) ) , atunci s = λ(t) reprezintă
lungimea arcului AM .

Deoarece λ ′(t ) = x′2 (t ) + y′2 (t ) + z ′2 (t ) > 0 , ∀ t ∈ [a, b], λ(a) = 0 şi

λ(b) = L, rezultă că λ : [a, b] → [0, L] este o funcţie de clasă C 1, strict crescătoare
şi bijectivă. Inversa sa λ −1 :[0, L] → [a, b] este de asemenea de clasă C 1.
Considerăm funcţia vectorială ρ :[0, L] → ϒ3 definită prin
ρ ( s ) = r ⎡⎣ λ −1 ( s ) ⎤⎦ , s ∈ [0, L] .
Este clar că drumurile r şi ρ sunt echivalente şi că funcţia λ este o schimbare
de parametru.
Dacă notăm cu x% ( s ) = x ⎡λ −1 ( s ) ⎤ , y% ( s ) = y ⎡ λ −1 ( s ) ⎤ şi z% ( s ) = z ⎡λ −1 ( s ) ⎤ ,
⎣ ⎦ ⎣ ⎦ ⎣ ⎦
∀ s ∈ [0, L], atunci x = x% ( s ) , y = y% ( s) , z = z% ( s ) , s ∈ [0, L] constituie o repre-
zentare parametrică a drumului ρ şi deci a lui r (deoarece ρ ∼ r).

Definiţia 4.3.1 reprezentarea parametrică x = x% ( s ) , y = y% ( s) , z = z% ( s ) ,

s ∈ [0, L] poartă numele de reprezentarea parametrică normală a drumului r.
În reprezentarea parametrică normală, parametrul s reprezintă lungimea
arcului AM unde A ( x% (0), y% (0), z% (0) ) şi M [ x% ( s), y% ( s), z% ( s)] .
dρ
O proprietate importantă a reprezentării normale este următoarea =1.
ds
Într-adevăr, ρ = r ⎡λ −1 ( s ) ⎤ , s ∈ [0, L] . Ţinând seama de regulile de derivare a
⎣ ⎦
funcţiilor compuse şi inverse, şi de faptul că λ ′(t ) = x′2 (t ) + y′2 (t ) + z ′2 (t ) ,
rezultă:

=
−1
dρ dr ⎡⎣λ ( s ) ⎤⎦ d λ ( s )
⋅
−1
( )
=
dr (t ) 1
⋅ =
−
ds d ⎡ λ ( s ) ⎤
1 ds dt λ ′(t )
⎣ ⎦
1
=
2 2 2
( x′(t ), y′(t ), z ′(t ) ) , unde t = λ −1 ( s) .
x′ (t ) + y ′ (t ) + z ′ (t )
Aşadar, avem
dρ 1
= x′2 (t ) + y′2 (t ) + z ′2 (t ) = 1 .
ds 2 2 2
x′ (t ) + y′ (t ) + z ′ (t )
 71
Cap. 4 – INTEGRALE CURBILINII

dρ
Din punct de vedere geometric reprezintă versorul tangentei la curbă,
ds
orientată în sensul creşterii parametrului s, adică de la A către B.

⎡ π⎤ 2
Exemplul 4.3.1 Fie drumul r : ⎢ 0, ⎥ → definit prin
⎣ 2⎦
r (t ) = ( R sin t , R cos t ) , t ∈ [ 0,π 2] . Avem:
π 2
L = L( s ) = ∫ r 2 cos 2 t + R 2 sin 2 t d t = R ⋅ π 2 şi
0
t
s = λ (t ) = ∫ R 2 cos 2 u + R 2 sin 2 u du = R ⋅ t , t ∈ [ 0,π 2] . Funcţia inversă
0
s ⎡ Rπ ⎤
este: t = λ −1 ( s ) = , s ∈ ⎢0, .
R ⎣ 2 ⎥⎦
Reprezentarea normală este:
s s ⎡ Rπ ⎤
x% ( s ) = R sin , y% ( s ) = R cos , s ∈ ⎢0, ⎥.
R R ⎣ 2 ⎦
⎡ Rπ ⎤
Drumul ρ = ρ ( s) = ( x% ( s), y% ( s) ) , s ∈ ⎢0, ⎥ este echivalent cu drumul r şi
⎣ 2 ⎦
are aceeaşi orientare cu acesta.
Dacă notăm cu γ + curba determinată de drumul r orientat în sensul creşterii
parametrului t, atunci ρ ∈ γ + .

3
Exemplul 3.4.2 Fie r :[0, 2π ] → drumul parametrizat definit prin
r (t ) = ( R cos t , R sin t , ht ) , t ∈ [0, 2π ] . Avem
2π
L=∫ R 2 sin 2 t + R 2 cos 2 t + h 2 d t = 2π R 2 + h 2 ;
0
t
s = λ (t ) = ∫ R 2 sin 2 u + R 2 cos 2 u + h 2 du = t R 2 + h 2 , t ∈ [0, 2π ] .
0
s
Funcţia inversă este t = λ −1 ( s ) = , s ∈ ⎡0, 2π R 2 + h 2 ⎤ şi
2
R +h 2 ⎣⎢ ⎦⎥
s s
reprezentarea normală este x% ( s ) = R cos , y% ( s) = R sin ,
R2 + h2 R 2 + h2
hs
z% ( s ) = , s ∈ ⎡0, 2π R 2 + h 2 ⎤ .
2
R +h 2 ⎣⎢ ⎦⎥
 72

4.4. INTEGRALE CURBILINII DE PRIMA SPEŢĂ

Fie γ o curbă netedă şi fie x = x(t ) , y = y(t ) , z = z(t ) , t ∈ [a, b] o
reprezentare parametrică a sa. O astfel de curbă este rectificabilă şi lungimea sa
b
este L=∫ x′2 (t) + y′2 (t ) + z′2 (t) d t . Fie de asemenea, x = x%(s) ,
a
y = y% (s) , z = z%(s) , s ∈ [0, L] reprezentarea normală a curbei γ şi fie f o funcţie
3
reală definită pe suportul curbei γ sau pe o mulţime din care conţine acest
suport.

Definiţia 4.4.1. Se numeşte integrala curbilinie de prima speţă a funcţiei f pe

L
curba γ, următoarea integrală definită: ∫0 [ x%(s), y% (s), z%(s)] d s , dacă aceasta există.
Pentru integrala curbilinie de prima speţă se foloseşte notaţia: ∫ f ( x, y, z ) d s .
γ
Aşadar avem:
L
∫ f ( x, y, z ) d s ∫0 [ x%(s), y% (s), z%(s)] d s
def
= (1)
γ
Reamintim că am notat cu s elementul de arc, anume
t
s = λ (t) = ∫ x′2 (u) + y′2 (u) + z′2 (u) d u (2)
0

Exemplul 4.4.1. Să se calculeze ∫ ( x + y + z ) d s , unde γ este elicea circulară

γ
x = R cos t , y = R sin t , z = ht , t ∈ [0, 2π].
Aşa cum am arătat în Exemplul 3.4.2 reprezentarea normală a elicei circulare
s s hs
este: x%(s) = R cos , y% (s) = R sin , z%(s) = ,
R 2 + h2 R 2 + h2 R 2 + h2
s ∈ ⎡⎣0, 2π R 2 + h 2 ⎤⎦ . Rezultă
2π R 2 + h 2 ⎛ s s hs ⎞
∫ f ( x, y, z ) d s = ∫0 ⎜ R cos 2 2
+ R sin
2 2
+
2 2 ⎟
ds =
γ ⎝ R +h R +h R +h ⎠
2π R 2 + h2
⎛ s s h s2 ⎞
= ⎜ R R 2 + h 2 sin − R R 2 + h2 cos + ⋅ ⎟ =
⎜ R 2 + h2 R 2 + h2 R 2 + h2 2 ⎟⎠
⎝ 0
2 2 2
= 2hπ R + h .
Dacă am cunoaşte reprezentarea normală a oricărei curbe, atunci formula (1)
ar fi suficientă pentru calculul integralei curbilinii de prima speţă. De regulă, o
 73
Cap. 4 – INTEGRALE CURBILINII

curbă se dă printr-o reprezentare parametrică în care parametrul t este oarecare, iar

reprezentarea sa normală nu se cunoaşte. Teorema următoare permite calculul
integralei curbilinii de prima speţă în cazul când reprezentarea parametrică este
oarecare.

Teorema 4.4.1. Fie γ o curbă netedă şi fie x = x(t ) , y = y(t ) , z = z(t ) ,

t ∈ [a, b] o reprezentare parametrică a sa. Dacă A ⊂ 3 este o mulţime care
conţine suportul curbei γ şi f : A → Ρ este continuă, atunci există integrala
curbilinie de prima speţă a funcţiei f pe curba γ şi
b
∫ f ( x, y, z ) d s = ∫a f [ x(t), y(t), z(t)] x′2 (t) + y′2 (t) + z′2 (t) d t (3)
γ

Demonstraţie.
Deoarece f este continuă şi funcţiile x, y, z sunt de clasă C1 pe [a, b], rezultă
că integrala din membrul drept există. Pe de altă parte, funcţiile x% = x o λ −1 ,
y% = y o λ −1 , z% = z o λ −1 sunt de asemenea de clasă C1 pe intervalul [0,L] , deci şi
integrala din membrul stâng există. Conform Definiţiei 4.4.1 avem:
L
∫ f ( x, y, z ) d s = ∫0 f [ x%(s), y%(s), z%(s)] d s .
γ
Dacă facem schimbarea de variabilă s = λ (t ) , t ∈ [a, b] , rezultă x% o λ = x ,
y% o λ = y , z% o λ = z , ds = λ′(t )dt = x′2 (t ) + y′2 (t) + z′2 (t ) dt şi mai departe:
L λ −1( L )
∫ f ( x, y, z ) d s = ∫0 f [ x%(s), y% (s), z%(s)] d s = ∫λ −1(0) f [ x(t), y(t), z(t)] λ′(t) d t =
γ
b
= ∫ f [ x(t ), y(t ), z(t )] x′2 (t) + y′2 (t) + z′2 (t ) d t .
a
Reluând exemplul 4.4.1 şi ţinând seama de Teorema 4.4.1 obţinem:
2π
∫ ( x + y + z ) d s = ∫0 ( R cos t + R sin t + ht ) R 2 sin 2 t + R 2 cos 2 t + h 2 d t =
γ
2π
⎛ 2 2 t2 ⎞
= R + h ⎜ R sin t − R cos t + h ⎟ = 2π 2h R 2 + h 2 .
⎝ 2⎠ 0

Observaţia 4.4.1. În cazul unei curbe plane formula (3) devine

b
∫ f ( x, y ) d s = ∫a f [ x(t)] , y(t) x′2 (t ) + y′2 (t ) d t .
γ
 74

Exemplul 4.4.2. Să se calculeze ∫ xy d s , unde γ este porţiunea din primul

γ
2 2
x y
cadran a elipsei 2
+ = 1 . O reprezentare parametrică a curbei γ este:
a b2
⎡ π⎤
x = a cos t , y = b sin t , t ∈ ⎢0, ⎥ .
⎣ 2⎦
Conform Teoremei 4.4.1 avem
π 2
∫ xy d s = ∫0 ab sin t cos t a 2 sin 2 t + b 2 cos 2 t d t .
γ

⎡ π⎤
Dacă facem schimbarea de variabilă u = a 2 sin 2 t + b 2 cos 2 t , t ∈ ⎢0, ⎥
⎣ 2⎦
atunci rezultă du = 2 ( a 2 − b 2 ) sin t cos t dt şi mai departe,

ab ( a 2 + ab + b 2 )
a2
ab a2 ab
∫ xy d s = ∫b2
32
u du = u = .
γ 2 ( a2 − b2 ) 3( a2 − b2 ) b2
3( a + b)

Observaţia 4.4.2. Dacă γ este o curbă netedă pe porţiuni (este o justapunere

de curbe netede) atunci avem:
P
∫ f ( x, y, z ) d s = ∑
i =1
∫ f ( x, y, z ) d s , unde γ = γ 1 U γ 2 UKU γ p .
γ γi

Observaţia 4.4.3. Integrala curbilinie de prima speţă nu depinde de

orientarea curbei. Într-adevăr, funcţiile x = x% ( L − s ) , y = y% ( L − s ) , z = z% ( L − s ) ,
s ∈ [0, L] formează o reprezentare parametrică a curbei γ − . Dacă notăm cu
u = L – s rezultă:

∫ f ( x, y, z ) ds = ∫0 f [ x% ( L − s ) , y% ( L − s ) , z% ( L − s )] ds =
L

γ−
0 L
= −∫ f [ x%(u), y% (u), z%(u)] du = ∫ f [ x%(u), y% (u), z%(u)] du = ∫ f ( x, y, z ) ds .
L 0
γ+
În continuare prezentăm interpretarea fizică a integralei curbilinii de prima
speţă. Într-adevăr, să presupunem că un fir material de grosime neglijabilă are
forma curbei γ netedă. Fie x = x%(s), y = y% (s), z = z%(s), s ∈ [0, L] , reprezentarea
normală a curbei γ. Notăm cu AB suportul curbei γ şi cu ρ : AB → Ρ+ funcţia
(continuă) care exprimă densitatea firului material.
Fie ∆: 0 = s0 < si < K < si −1 < si < K < sn = L o diviziune oarecare a interva-
lului [0, L] şi fie M i ∈ AB punctul de coordonate ( x%(si ), y% (si ), z%(si )) .
 75
Cap. 4 – INTEGRALE CURBILINII

Precizăm că si reprezintă lungimea

arcului AM i . Dacă diviziunea ∆ este
suficient de fină, putem presupune că pe
porţiunea M i −1, M i densitatea firului este
constantă şi anume este egală, de
exemplu, cu valoarea funcţiei ρ într-unul
din capete. Aşadar, presupunem că
ρ ( M ) = ρ ( M i ) , ∀ M ∈ M i −1M i . Rezultă
că masa porţiunii M i −1, M i a firului
Fig. 1 material este aproxi-
mativ egală cu produsul ρ ( M i )( si − si −1 ) ,
n
iar masa întregului fir AB , se aproximează cu suma ∑ ρ ( M i )( si − si −1 ) . Valoarea
i =1
n
exactă a masei firului material va fi µ = lim
∆ →0 i =1
∑ ρ ( M i )( si − si −1) = ∫ ρ ( x, y, z ) ds ,
γ
sensul exact fiind următorul: ∀ε > 0 , ∃ δ ε > 0 astfel încât, oricare ar fi diviziunea
n
∆ a intervalului [0, L], cu ∆ < δ ε avem µ − ∑ ρ ( M i )( si − si −1 ) < ε .
i =1

În concluzie, ∫ ρ ( x, y, z ) ds reprezintă masa unui fir material de grosime

γ

neglijabilă, care are forma curbei γ de suport AB şi de densitate ρ = ρ ( x, y, z ) ,

∀ ( x, y, z ) ∈ AB .
Dacă notăm cu xG , yG şi zG coordonatele centrului de greutate ale firului
material, atunci, procedând ca mai înainte, se arată că:
∫ xρ ( x, y, z ) ds ∫ y ρ ( x, y, z ) ds ∫ z ρ ( x, y, z ) ds
xG = γ , yG = γ , zG = γ .
∫ ρ ( x, y, z ) ds ∫ ρ ( x, y, z ) ds ∫ ρ ( x, y, z ) ds
γ γ γ

În cazul unui fir omogen ( ρ ( M ) = κ , ∀ M ∈ AB ), rezultă:

∫ x ds ∫ y ds ∫ z ds
γ γ γ
xG = , yG = , zG = .
∫ ds ∫ ds ∫ ds
γ γ γ
 76

4.5. INTEGRALA CURBILINIE DE SPEŢA A DOUA

Fie γ o curbă netedă de suport AB şi fie x = x%(s) , y = y% (s) , z = z%(s) ,

r r
s ∈ [0, L] , reprezentarea sa normală. Vom nota cu τ = τ ( M ) versorul tangentei la
curba γ într-un punct curent
M [ x%(s), y% (s), z%(s)] ∈ AB , orientat în sensul
creşterii parametrului s. Se ştie că
r ⎛ d x% d y% d z% ⎞
τ = ⎜ , , ⎟ . Considerăm de asemenea
⎝ ds ds ds ⎠
r
o funcţie vectorială F = ( P, Q, R ) definită pe
o mulţime Ω ⊂ 3 ce conţine suportul AB
3
al curbei γ, cu valori în . În notaţia
vectorială, în care identificăm orice punct din
3
cu vectorul său de poziţie, avem:
r d x% r d y% r d z% r r r r
τ = i+ j+ k = cos α i + cos β j + cos γ k , unde α, β şi γ sunt unghiurile
ds ds ds
r
pe care le face τ cu Ox, Oy şi Oz.
r r r r
F ( x, y, z ) = P ( x, y, z ) i + Q ( x, y, z ) j + R ( x, y, z ) k , ∀ ( x, y, z ) ∈Ω .

Definiţia 4.5.1. Se numeşte integrala curbilinie de speţa a doua a funcţiei

r
F = ( P, Q, R ) pe curba γ + , următoarea integrală definită:
L r r
∫ F ⋅τ ds =
0

= ∫ ( P [ x%(s), y% (s), z%(s)] ⋅ x%′(s) + Q [ x%(s), y% (s), z%(s)] ⋅ y% ′(s) + R [ x%(s), y% (s), z%(s)] ⋅ z%′(s) ) ds
L
0
Pentru integrala curbilinie de speţa a doua se foloseşte notaţia
∫ P ( x, y, z ) dx + Q ( x, y, z ) dy + R ( x, y, z ) dz . Aşadar avem:
γ

def L
r r
∫ P ( x, y, z ) dx + Q ( x, y, z ) dy + R ( x, y, z ) dz = ∫0 F ⋅τ ds =
γ (1)
= ∫ ( P [ x%(s), y% (s), z%(s)] x%′(s) + Q [ x%(s), y% (s), z%(s)] y% ′(s) + R [ x%(s), y% (s), z%(s)] z%′(s) ) ds
L
0
Următoarea teoremă permite calculul integralei curbilinii de speţa a doua
când reprezentarea parametrică a curbei este oarecare.
 77
Cap. 4 – INTEGRALE CURBILINII

Teorema 4.5.1. Fie γ o curbă netedă şi fie x = x(t ) , y = y(t ) , z = z(t ) ,

t ∈ [a, b] o reprezentare parametrică a sa. Notăm cu γ + curba γ orientată în
3
sensul creşterii parametrului t. Dacă Ω ∈ este o mulţime ce conţine suportul
AB al curbei γ şi F = ( P, Q, R ) : A → 3
este o funcţie vectorială continuă, atunci
există integrala curbilinie de speţa a doua pe curba γ + şi
∫ P ( x, y, z ) dx + Q ( x, y, z ) dy + R ( x, y, z ) dz =
γ+
(2)
= ∫ ( P [ x(t ), y(t ), z(t)] x′(t) + Q [ x(t ), y(t ), z(t )] y′(t ) + R [ x(t ), y(t ), z(t )] z′(t ) ) dt
b
a

Demonstraţie.
Deoarece γ este netedă, rezultă că x%, y% şi z% sunt de clasă C 1 pe [0, L], deci
r r
τ : AB → 3 este o funcţie vectorială continuă. Cum şi F este continuă, deducem
L r r
că ∫ F ⋅τ ds există, deci integrala din membrul stâng are sens. Este evident că şi
0

integrala din membrul drept există, deoarece x, y şi z sunt de clasă C 1 pe [a, b] şi

P, Q, R sunt continue pe AB .
Conform definiţiei 4.5.1 ∫ P ( x, y, z ) dx + Q ( x, y, z ) dy + R ( x, y, z ) dz este
γ+
egală cu integrala din membrul drept al egalităţii (1). Vom face în această integrală
schimbarea de variabilă s = λ (t ) , t ∈ [a, b] şi obţinem
x% [λ (t )] = x ⎡⎣λ −1 ( λ (t ) )⎤⎦ = x(t ) şi analog y% [λ (t )] = y(t) , z% [λ (t )] = z(t) . De asemenea,
ţinând seama de regulile de derivare a funcţiilor compuse şi inverse, avem
d dx ⎡⎣λ −1(s)⎤⎦ d ⎡⎣λ −1(s)⎤⎦
x%′(s)ds = ⎡⎣ x ( λ −1(s) )⎤⎦ ds = ⋅ ds =
ds d ⎡⎣λ −1(s)⎤⎦ ds
1
= x′(t ) ⋅ λ ′(t ) dt = x′(t ) dt .
λ ′(t)
În mod asemănător avem y% ′(s) ds = y′(t ) dt , z%′(s) ds = z′(t ) dt . În urma
acestei schimbări de variabilă rezultă:

∫0 ( P [ x%(s), y% (s), z%(s)] ⋅ x%′(s) + Q [ x%(s), y% (s), z%(s)] ⋅ y%′(s) + R [ x%(s), y%(s), z%(s)] ⋅ z%′(s)) ds =
L

= ∫ ( P [ x(t ), y(t), z(t)] x′(t) + Q [ x(t), y(t), z(t )] y′(t) + R [ x(t), y(t), z(t )] z′(t) ) dt .
b
a
Cu aceasta, teorema este demonstrată.
 78

Observaţia 4.5.1. Integrala curbilinie de speţa a doua depinde de orientarea

curbei. Într-adevăr, versorul tangentă la curba γ − într-un punct curent M ∈ AB
r
este egal cu −τ , de unde rezultă că:
L r r L r r
∫ P dx + Q d y + R dz = ∫ F ⋅ ( −τ ) ds = − ∫ F ⋅τ ds = − ∫ P dx + Q dy + R dz .
0 0
γ− γ+

Exemplul 4.5.1. Să se calculeze ∫ y dx + z dy + x dz , unde

γ+
R R R
γ + : x = (1 + cos t ) , y = (1 − cos t ) , z = sin t , t ∈ [0, 2π ] .
2 2 2
Conform Teoremei 4.5.1 avem:
∫ y dx + z dy + x dz =
γ+
2π ⎛R ⎛ R ⎞ R ⎛R ⎞ R R ⎞
=∫ ⎜ 2 (1 + cos t ) ⎜⎝ − 2 sin t ⎟⎠ + sin t ⎜ sin t ⎟ + (1 + cos t )
⎝2 ⎠ 2
cos t ⎟ dt =
0 ⎝ 2 2 ⎠
π R2
= .
2
Observăm că din punct de vedere geometric, suportul curbei γ este cercul
⎪⎧ x 2 + y 2 + z 2 = R 2
⎨
⎪⎩ x + y = R .
Acest cerc se află în planul x + y = R care
este paralel cu axa Oz şi trece prin punctele
A ( R,0,0) şi B ( 0, R,0) ; segmentul [AB] este
un diametru al său. Cercul are centrul în
⎛R R ⎞ R
punctul ⎜ , ,0 ⎟ şi raza . Dacă notăm
⎝2 2 ⎠ 2
⎛R R R ⎞ ⎛R R R ⎞
cu P ⎜ , , ⎟ şi cu Q ⎜ , , − ⎟ alte
⎝2 2 2⎠ ⎝2 2 2⎠
două puncte ale cercului, constatăm că punctul A corespunde valorii t = 0, a para-
π
metrului, P corespunde valorii t = , B corespunde valorii t = π şi Q corespunde
2
3π
valorii t = . Aşadar, curba γ + este cercul din planul x + y = R , de centru
2
⎛R R ⎞ R
⎜ , ,0 ⎟ şi raza , orientat în sensul APBQA.
⎝2 2 ⎠ 2
 79
Cap. 4 – INTEGRALE CURBILINII

Observaţia 4.5.2. Dacă curba γ este dată printr-o reprezentare parametrică,

γ + reprezintă curba γ orientată în sensul creşterii parametrului. Dacă însă curba γ
este o curbă închisă şi este dată ca o intersecţie de două suprafeţe, atunci orientarea
curbei nu este evidentă şi trebuie indicată prin enunţ. De exemplu, în cazul cercului
de mai sus, se poate specifica faptul că acesta este parcurs în sensul acelor unui
ceasornic dacă privim din punctul O, originea sistemului de axe. Faptul că este
vorba de o curbă închisă, se poate marca printr-un cerc pe semnul integralei.
Exemplul 4.5.1 se poate reformula astfel: Să se calculeze ∫ y dx + z dy + x dz unde
γ+

⎧⎪ x + y + z = R
2 2 2 2
γ + este cercul ⎨ parcurs în sensul acelor unui ceasornic dacă
⎪⎩ x + y = R
privim din centrul sferei.

Observaţia 4.5.3. Dacă γ este netedă pe porţiuni (este o justapunere de curbe

netede: γ = γ 1 U γ 2 UKU γ p , atunci
p
∫ P dx + Q dy + R d z = ∑ ∫ P dx + Q dy + R dz .
γ+ i =1 (γ i ) +

Observaţia 4.5.4. În cazul unei curbe plane, formula (2) devine:

∫ P ( x, y ) dx + Q ( x, y ) dy = ∫a ( P ( x(t), y(t)) x′(t) + Q ( x(t), y(t)) y′(t)) dt .

b

γ+

∫ (x + y 2 ) dx + ( x 2 − y 2 ) dy , unde γ + este
2
Exemplul 4.5.2. Să se calculeze
γ+
graficul curbei y = 1 − 1 − x , x ∈ [0, 2]. Explicitând modulul obţinem:
⎪⎧ x dacă x ∈ [0,1]
y=⎨
⎪⎩2 − x dacă x ∈ [1, 2]
Cum γ + = OA U AB rezultă ∫=∫ +∫ .
γ + OA AB
Deoarece x = t, y = t, t ∈ [0,1] este o reprezentare
parametrică a segmentului OA , din Observaţia
4.5.4 deducem:
2
∫ (x + y 2 ) dx + ( x 2 − y 2 ) dy = ∫ 2t 2dt =
2 1
.
0 3
OA

Pe de altă parte, o reprezentare parametrică a segmentului AB este x = t,

y = 2 – t, t ∈ [1,2]. Rezultă:
 80

∫ (x + y 2 ) dx + ( x 2 − y 2 ) dy = ∫ ⎡⎣(t 2 + ( 2 − t ) ) (1) + (t 2 − ( 2 − t ) ) ( −1)⎤⎦ dt =

2 1 2 2
0
AB
2 2 2
= 2 ∫ ( 2 − t ) dt = .
1 3
4
∫ (x + y 2 ) dx + ( x 2 − y 2 ) dy =
2
Aşadar, .
γ+
3
Pentru interpretarea fizică a integralei curbilinii de speţa a doua, considerăm
o curbă netedă γ, de suport AB . Fie x = x%(s) , y = y% (s) şi z = z%(s) , s ∈ [0, L]
repre-
r
zentarea normală a curbei γ + , fie F = ( P, Q, R ) : AB ⊂ 3 o funcţie vectorială
continuă şi fie ∆ : 0 = s0 < s1 < K < si −1 < si < K < sn = L o diviziune oarecare a
intervalului [0, L]. Notăm cu M i punctul de coordonate
( x% ( si ) , y% ( si ) , z% ( si )) . Lungimea arcului M i −1 M i este
egală cu si − si −1 . Fie ξi ∈ [ si −1, si ] un punct arbitrar, fie
Pi ⎡⎣ x% (ξi ) , y% (ξi ) , z% (ξi )⎤⎦ punctul corespunzător de pe
r
arcul M i −1 M i şi fie τ i versorul tangentei în Pi la curba
γ+ .
Dacă diviziunea ∆ este suficient de fină, putem presupune că funcţia
r
vectorială F = ( P, Q, R ) pe care o interpretăm ca o forţă, este constantă pe arcul
M i −1 M i şi anume este egală cu valoarea sa în punctul Pi . În aceste condiţii, lucrul
mecanic efectuat pentru deplasarea unui punct material pe arcul M i −1 M i sub
r r r r r
acţiunea forţei F se poate aproxima cu F ( Pi ) ⋅τ i ( si − si −1 ) , unde cu F ( Pi ) ⋅τ i am
notat produsul scalar al celor doi vectori. Lucrul mecanic efectuat pentru
r
deplasarea unui punct material pe arcul AB sub acţiunea forţei variabile F se
n r r
aproximează cu suma ∑ F ( Pi ) ⋅τ i ( si − si −1 ) . Valoarea exactă a lucrului mecanic va
i =1
fi egal cu:
n r r
lim
∆ →0
∑ F ( Pi ) ⋅τ i ( si − si −1 ) = ∫ P ( x, y, z ) dx + Q ( x, y, z ) dy + R ( x, y, z ) dz .
i =1 γ+
 81
Cap. 4 – INTEGRALE CURBILINII

În consecinţă ∫ P dx + Qdy + Rdz reprezintă lucrul mecanic efectuat pentru

γ+
deplasarea unui punct material pe curba γ + sub acţiunea forţei variabile
r r r r
F = Pi + Qj + Rk .
4.6 INDEPENDENŢA DE DRUM A INTEGRALEI CURBILINII DE
SPEŢA A DOUA

În acest paragraf vom analiza cazul când integrala curbilinie de speţa a doua
depinde numai de extremităţile curbei şi nu depinde de curba însăşi. Acest caz este
interesant atât din punct de vedere matematic, deoarece calculul unei astfel de
integrale este mai simplu, cât şi din punct de vedere practic, deoarece are aplicaţii
în termodinamică.

Definiţia 4.6.1. Fie A ⊂ 3 o mulţime deschisă şi fie P, Q, R : A → Ρ, trei

funcţii oarecare. Se numeşte formă diferenţială de gradul întâi pe mulţimea A, de
coeficienţi P, Q şi R, următoarea expresie: ω = P ( x, y, z ) dx + Q ( x, y, z ) dy +
+ R ( x, y, z ) dz , ∀ ( x, y, z ) ∈ A . Dacă, în plus P, Q şi R sunt de clasă C P pe A,
atunci ω se numeşte formă diferenţială de gradul întâi, de clasă C P .

Exemplul 4.6.1. Dacă f : A ⊂ 3 → este diferenţiabilă pe A, atunci

∂f ∂f ∂f
diferenţiala sa de ordinul întâi: df = dx + dy + dz este o formă diferenţială
∂x ∂y ∂z
∂f ∂f ∂f
de gradul întâi pe A, de coeficienţi , şi .
∂x ∂y ∂z
Formele diferenţiale de tipul celui din Exemplul 4.6.1 se numesc exacte. Mai
precis:

Definiţia 4.6.2. Forma diferenţială de gradul întâi ω = P ( x, y, z ) dx +

+ Q ( x, y, z ) dy + R ( x, y, z ) dz , ∀ ( x, y, z ) ∈ A se numeşte exactă, dacă există o
funcţie f ∈ C 1 ( A) astfel încât ω = df , ceea ce revine la următoarele egalităţi pe
∂f ∂f ∂f
A: P= ,Q= , R= .
∂x ∂y ∂z

r
Observaţia 4.6.1. Dacă considerăm câmpul vectorial v : A → 3 ,
r r r r
v ( x, y, z ) = P ( x, y, z ) i + Q ( x, y, z ) j + R ( x, y, z ) k , ∀ ( x, y, z ) ∈ A , atunci forma
r
diferenţială ω , de coeficienţi P, Q şi R, este exactă pe A, dacă v este un câmp de
 82

r
potenţial, adică dacă ∃ f ∈ C 1 ( A) astfel încât v = grad f (Vezi [10], Definiţia
4.14.4).

Teorema 4.6.1. Fie D ⊂ 3 un domeniu şi fie P, Q, şi R trei funcţii reale,

continue pe D. Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
(i) Forma diferenţială ω = Pdx + Qdy + Rdz este exactă pe D;
(ii) ∫ Pdx + Qdy + Rdz = 0 , pentru orice curbă înschisă γ, netedă pe porţiuni,
γ
al cărui suport este inclus în D;
(iii) ∫ Pdx + Qdy + Rdz nu depind de drum în domeniul D, în sensul următor:
γ
oricare ar fi două puncte A, B ∈ D şi oricare ar fi două curbe netede pe
porţiuni, γ 1 şi γ 2 care au suporturile incluse în D şi au aceleaşi capete
A şi B avem:
∫ Pdx + Qdy + Rdz = ∫ Pdx + Qdy + Rdz
γ1 γ2

Demonstraţie. (i) ⇒ (iii). Prin ipoteză,

există f ∈ C 1 ( D ) astfel încât:
∂f ∂f ∂f
P= , Q= , R= (1)
∂x ∂y ∂z
Fie A şi B două puncte oarecare din D şi
fie γ o curbă netedă pe porţiuni, al cărui suport
Fig. 1 AB este inclus în D. Dacă x = x(t ) , y = y(t) ,
z = z(t ), t ∈ [a, b] , este o reprezentare parametrică a curbei γ, atunci A are coordo-
natele ( x(a), y(a), z(a)) iar B are coordonatele ( x(b), y(b), z(b)) .
Fie F: [a, b] → Ρ, funcţia compusă definită astfel:
F (t) = f [ x(t ), y(t), z(t)] , t ∈ [a, b].
Ţinând seama de formulele de derivare ale funcţiilor compuse şi de egali-
tăţile (1) rezultă:
∂f ∂f ∂f
F ′(t ) = [ x(t ), y(t ), z(t )] x′(t ) + [ x(t ), y(t ), z(t )] y′(t ) + [ x(t ), y(t ), z(t )] z′(t ) =
∂x ∂y ∂z (2)
= P [ x(t ), y(t ), z(t )] x′(t ) + Q [ x(t ), y(t ), z(t )] y′(t ) + R [ x(t ), y(t ), z(t )] z′(t )

Egalitatea (2) este valabilă pentru orice punct t ∈ [a, b] cu excepţia unui
număr finit de puncte şi anume, acele puncte t ∈ [a, b] care corespund punctelor de
justapunere a curbelor ce compun γ. Cum egalitatea (2) este adevărată pe [a, b] cu
excepţia unei mulţimi neglijabile rezultă:
 83
Cap. 4 – INTEGRALE CURBILINII

∫ Pdx + Qdy + Rdz =

γ+
b
=∫
a
( P [ x(t), y(t), z(t)] x′(t) + Q [ x(t), y(t), z(t)] y′(t) + R [ x(t), y(t), z(t)] z′(t)) d t =
b
= ∫ F ′(t ) dt = F (b) − F (a) = f ( B) − f ( A)
a
Aşadar, valoarea integralei nu depinde de forma curbei γ şi depinde numai de
capetele sale.
(iii) ⇒ (i) Fie M 0 ( x0, y0, z0 ) ∈ D un punct
fixat, fie M ( x, y, z ) ∈ D un punct oarecare şi fie
γ o curbă netedă pe porţiuni, al cărui suport
M 0 M este inclus în D.
Deoarece prin ipoteză, integrala nu
depinde de drum în domeniul D, rezultă că
Fig. 2 putem defini o funcţie f : D → Ρ, astfel:
f ( x, y, z ) = ∫ Pdx + Qdy + Rdz , ∀
M 0M

M ( x, y, z ) ∈ D .
Fie N ( x + h, y, z ) ∈ D şi fie x = t, y = y, z = z, t ∈ [ x, x + h] o reprezentare
parametrică a segmentului de drepte MN . Avem:
f ( x + h, y, z ) = ∫ Pdx + Qdy + Rdz =
M 0 M U MN

= ∫ Pdx + Qdy + Rdz + ∫ Pdx + Qdy + Rdz .

M 0M MN
Ţinând seama de Corolarul 2.4.3 de la Teorema de medie rezultă:
x+ h
∫ Pdx + Qdy + Rdz = ∫ P (t, y, z ) dt
f ( x + h, y, z ) − f ( x, y, z ) MN x
P (ξ , y, z ) h
= = ,
h h h h
unde ξ este un punct cuprins între x şi x + h. Folosind din nou faptul că P este
f ( x + h, y, z ) − f ( x, y, z )
continuă, rezultă că există lim = P ( x, y, z ) .
h →0 h
∂f
Aşadar, =P.
∂x
În mod asemănător, înlocuind segmentul MN cu un segment paralel cu axa
∂f ∂f
Oy (respectiv Oz) se arată că = Q şi = R , deci ω este exactă.
∂y ∂z
 84

(ii) ⇒ (iii) Fie γ 1, γ 2 curbele din Figura 1 şi fie γ = γ 1 U (γ 2 )− . Evident γ

este o curbă închisă, netedă pe porţiuni, al cărui suport este inclus în D. Din (iii)
rezultă că ∫ Pdx + Qdy + Rdz = 0 . Dar ∫ = ∫ + ∫ = ∫ − ∫ = 0 .
γ γ γ 1 (γ 2 ) − γ 1 γ 2

Aşadar ∫ = ∫ , adică (ii).

γ1 γ 2
(iii) ⇒ (ii) Fie γ o curbă închisă, netedă pe porţiuni, al cărui suport este
inclus în D, fie r(t) = ( x(t), y(t), z(t)) , t ∈ [a, b] reprezentare parametrică a sa şi fie
a < c < b oarecare. Notăm cu γ 1 curba a cărei
reprezentare parametrică este r = r(t) , t ∈ [a, c]
şi cu γ 2 curba r = r(t) , t ∈ [c, b]. Evident
γ = γ 1 U γ 2 . Prin ipoteză ∫ = ∫ , de unde
(γ 1 ) + (γ 2 ) −
rezultă ∫ = ∫ + ∫ =0.
γ (γ 1 ) + (γ 2 ) −

Definiţia 4.6.3. O formă diferenţială de ordinul întâi ω = Pdx + Qdy + Rdz

se numeşte închisă pe domeniul D ⊂ 3
, dacă P, Q, R sunt de clasă C 1 pe D şi
∂P ∂Q ∂Q ∂R ∂R ∂P
dacă = , = , = .
∂y ∂x ∂z ∂z ∂x ∂z

r
Observaţia 4.6.2. Dacă considerăm câmpul vectorial v : D → 3 ,
r r r r
v ( x, y, z ) = P ( x, y, z ) i + Q ( x, y, z ) j + R ( x, y, z ) k , ∀ ( x, y, z ) ∈ D
r
atunci ω este închisă dacă şi numai dacă câmpul v este irotaţional, adică dacă
r ⎛ ∂R ∂Q ⎞ r ⎛ ∂P ∂R ⎞ r ⎛ ∂Q ∂P ⎞ r r
rot v = ⎜ − ⎟i + ⎜ − ⎟ j +⎜ − ⎟k = 0 .
⎝ ∂y ∂z ⎠ ⎝ ∂z ∂x ⎠ ⎝ ∂x ∂y ⎠

Teorema 4.6.2. Dacă ω = Pdx + Qdy + Rdz este exactă şi este de clasă C 1
pe D, atunci ω este închisă pe D.

∂f ∂f
Demonstraţie. Prin ipoteză există f ∈ C 2 ( D ) astfel încât P = , Q= ,
∂x ∂y
∂f
R= . Deoarece, în acest caz, derivatele de ordinul doi ale lui f sunt continue,
∂z
rezultă că derivatele mixte sunt egale. Avem:
 85
Cap. 4 – INTEGRALE CURBILINII

∂P ∂ 2 f ∂2 f ∂Q ∂Q ∂ 2 f ∂2 f ∂R ∂R ∂ 2 f ∂2 f ∂P
= = = , = = = , = = = .
∂y ∂y ∂x ∂x ∂y ∂x ∂z ∂z ∂y ∂y ∂z ∂y ∂x ∂x ∂z ∂z ∂x ∂z

Definiţia 4.6.4. O mulţime S ⊂ 3 se numeşte stelată dacă există un punct

A ∈ S cu proprietatea că ∀ M ∈ S , segmentul de dreaptă de capete A şi M, pe
care-l notăm [ A, M ] este inclus în S. Reamintim că
[ A, M ] = {(1 − t ) A + t B t ∈ [0,1] } .

Observaţia 4.6.3. Orice mulţime convexă este stelată, în timp ce afirmaţia

reciprocă nu este în general adevărată. De exemplu mulţimea 2
\ {( x,0) ; x > 0}
este stelată (în raport cu O ( 0,0) ) dar nu exte convexă.

Teorema 4.6.3. Dacă D ⊂ 3 esteo mulţime stelată şi deschisă, atunci

orice formă diferenţială închisă pe D este exactă pe D.

Demonstraţie. Prin ipoteză, există A ∈ D astfel încât [ A, M ] ⊂ D , ∀ M ∈ D.

Să presupunem că A are coordonatele (a, b, c) iar M are
coordonatele (x, y, z). Fie t ∈ [0,1] oarecare şi fie
T = (1 − t ) A + t B = ((1 − t ) a + t x, (1 − t ) b + t y, (1 − t ) c + t z ) ,
punctul corespunzător de pe segmentul [ A, M ] . Definim o
funcţie f : D → Ρ, astfel:
1
f ( x, y, z ) = ∫ ⎡⎣ P (T ) ( x − a ) + Q (T ) ( y − b ) + R (T ) ( z − c )⎤⎦ d t
0
.
Ţinând seama de teorema de derivare a integralei cu parametru (Teorema
3.2.2) rezultă:
∂f 1 ⎛ ∂P ∂T ∂Q ∂T ∂R ∂T
= ∫ ⎜ (T ) ( x − a ) + P (T ) + (T ) ( y − b ) + (T ) ( z − c ) ⎞⎟ d t =
∂x 0 ⎝ ∂x ∂x ∂x ∂x ∂x ∂x ⎠
1 ⎛ ∂P ∂Q ∂R
= ∫ ⎜ (T ) t ( x − a ) + P ( T ) + (T ) t ( y − b ) + (T ) t ( z − c ) ⎞⎟ d t.
0 ⎝ ∂x ∂x ∂x ⎠
∂Q ∂P ∂R ∂P
Pe de altă parte, prin ipoteză avem = şi = , deci
∂x ∂y ∂x ∂z
∂f 1 ⎛ ∂P ∂P ∂P ⎞
= ∫ ⎜ ( T ) t ( x − a ) + (T ) t ( y − b ) + ( T ) t ( z − c ) + P ( T ) ⎟ d t =
∂x 0 ⎝ ∂x ∂y ∂z ⎠
1 d
=∫
0 dt
( t P (T ) ) d t = t P (T ) 1
0
= 1⋅ P ( M ) − 0 ⋅ P ( A) = P ( M ) = P ( x, y, z ).
 86

∂f ∂f ∂f
Aşadar, = P şi analog =Q, = R , deci ω este exactă.
∂x ∂y ∂z

(6,1,1)
Exemplul 4.6.2. Să se calculeze ∫(1,2,3) yzdx + zxdy + xydz . Dacă notăm cu
P ( x, y, z ) = yz , Q ( x, y, z ) = zx şi R ( x, y, z ) = xy , atunci forma diferenţială
∂P ∂Q ∂Q ∂R
ω = Pdx + Qdy + Rdz este închisă pe 3 deoarece = =z; = = x;
∂y ∂x ∂z ∂y
∂R ∂P
= = y . Din Teorema 4.6.3. rezultă că ω este exactă, iar din Teorema 4.6.1
∂x ∂z
că integrala nu depinde de drum. Aşadar, problema are sens. Deoarece integrala nu
depinde de drum, calculul său se poate face alegând un drum avantajos şi anume
alegem linia frântă determinată de punctele A (1, 2,3) , B ( 6.2.3) , C ( 6,1,3) ,
D ( 6,1,1) .
(6,1,1) 6 1 1
∫(1,2,3) yzdx + zxdy + xydz = ∫ + ∫ + ∫ =∫1 2 ⋅ 3dt + ∫ 2 6 ⋅ 3dt + ∫3 6 ⋅1dt =
AB BC CD
= 30 − 18 − 12 = 0.
O soluţie mai simplă se poate da, dacă observăm că ω = df , unde
6.1.1( )
(6,1,1)
f ( x, y, z ) = xyz . Atunci ∫ yzdx + zxdy + xydz = xyz (1,2,3) = 6 − 6 = 0 .
(1,2,3)

Observaţia 4.6.4. În plan, o formă diferenţială ω = Pdx + Qdy este închisă,

∂P ∂Q
dacă P, Q ∈ C 1 şi = .
∂y ∂x

∫ (2 y − 4 y + x ) dx + 4 x ( y − 1) dy , unde γ
2
Exemplul 4.6.2. Să se calculeze
γ
2 2
este cercul x + y − 2 y = 0 .
Dacă norăm cu P ( x, y ) = 2 y 2 − 4 y + x şi cu Q ( x, y ) = 4x ( y −1) , atunci
∂P ∂Q
= = 4 ( y − 1) . Rezultă că ω = Pdx + Qdy este închisă în 2
, deci este exactă
∂y ∂x
în 2 . Cum γ este o curbă închisă, din Teorema 4.6.1 rezultă că valoarea integralei
este 0, deci nu e necesar nici un calcul.
 87
Cap. 5 – INTEGRALE MULTIPLE

CAPITOLUL 5
INTEGRALE MULTIPLE

5.1. ARIA UNEI MULŢIMI PLANE

În cele ce urmează, prin mulţime plană poligonală, vom înţelege orice
mulţime din plan mărginită de un poligon. În particular, prin mulţime plană
dreptunghiulară (triunghiulară) înţelegem o mulţime plană a cărei frontieră este un
dreptunghi (triunghi). Cititorul este familiarizat cu noţiunea de arie a unei mulţimi
plane poligonale de la cursul de geometrie elementară. În acest paragraf vom da un
sens noţiunii de mulţime care are arie, pentru o clasă de mulţimi mai generală decât
clasa mulţimilor poligonale.

Definiţia 5.1.1 Prin mulţime elementară (în plan) înţelegem orice reuniune
finită de mulţimi plane dreptunghiulare cu laturile paralele cu axele de
coordonate, fără puncte interioare comune.
Facem precizarea că orice reuniune
finită de mulţimi dreptunghiulare cu latu-
rile paralele cu axele de coordonate se
poate reprezenta ca o mulţime elementară.
2
Aşadar, o mulţime E ⊂ este
elementară, dacă există un număr finit de
dreptunghiuri (pline) Di = [ai , bi ] × [ci , di ] ,
Fig. 1 p
i = 1, p astfel încât E = U Di şi
i =1
o o
Di I Dj = ∅ pentru i ≠ j. Se ştie că aria unui dreptunghi este egală cu produsul
lungimilor laturilor, deci aria D i = (b i − a i )( di − ci ) . Prin definiţie, aria mulţimii
elementare E este
p
aria E = ∑ aria Di . (1)
i =1
În continuare, vom nota cu E familia mulţimilor elementare din plan. Dacă
2
A⊂ este o mulţime mărginită, atunci vom nota cu:
S∗ ( A) = sup { aria E; E ⊂ A, E ∈ E } şi
S ∗ ( A) = inf { aria F ; F = A, E ∈ E } .
 88

În cazul când mulţimea A nu conţine nici o mulţime elementară, vom defini

S∗ ( A) = 0 . Cu această precizare, este evident că cele două margini există şi că
S∗ ( A) ≤ S ∗ ( A) .

2
Definiţia 5.1.2 Spunem că o mulţime mărginită A ⊂ este măsurabilă
(are arie) în sensul lui Jordan, dacă S∗ ( A) = S ∗
( A) = S ( A) . Valoarea comună
S ( A) se numeşte aria mulţimii A.

Observaţia 5.1.1 Orice mulţime elementară are arie în sensul Definiţiei

5.1.2 şi aceasta coincide cu aria definită în (1), adică cu suma ariilor dreptun-
ghiulare care o compun.

Observaţia 5.1.2 Orice mulţime poligonală are arie în sensul Definiţiei 5.1.2
şi aceasta coincide cu aria cunoscută din geometria elementară. Într-adevăr,
deoarece orice mulţime poligonală este o reuniune finită de mulţimi triunghiulare şi
orice triunghi este reuniunea sau diferenţa a două triunghiuri dreptunghice, este
suficient să arătăm că orice mulţime plană a cărei frontieră este un triunghi
dreptunghic are arie. Fie un
triunghi dreptunghic ABC, Â = 90,
AB = a , AC = b . Împărţim cateta
AB în n părţi egale şi considerăm
dreptunghiuri de tipul MNPQ unde
a
MN = şi MP este paralelă cu
n
a
AB. Să presupunem că BM = i ⋅ .
n
Din asemănarea triunghiurilor
BM MP
Fig. 2 BMP şi BAC rezultă = ,
a b
b ab
deci MP = i ⋅ . Aşadar, aria dreptunghiului MPQM este i ⋅ 2 . Dacă notăm cu E
n n
reuniunea acestor dreptunghiuri, atunci E ∈ E, E este inclusă în mulţimea triun-
ab ab ( n − 1)
ghiului ABC şi aria E = 2 (1 + 2 + K + ( n − 1)) = . În mod analog, dacă
n 2n
notăm cu F reuniunea dreptunghiurilor de tipul MRSN, atunci F este o mulţime
ab ab ( n + 1)
elementară care include triunghiul ABC şi aria F = 2 (1 + 2 + K + n ) = . În
n 2n
continuare avem
 89
Cap. 5 – INTEGRALE MULTIPLE

ab ab ( n − 1) ab ( n + 1) ab
= sup ≤ S∗ ( ∆ABC ) ≤ S ∗ ( ∆ABC ) ≤ inf = ,
2 n 2n n n 2
ab
deci S∗ ( ∆ABC ) = S ∗ ( ∆ABC ) = . Aşadar, mulţimea triunghiulară ABC are arie
2
în sensul Definiţiei 5.1.2 şi aceasta coincide cu aria triunghiului dreptunghic
cunoscută din geometria elementară.

Definiţia 5.1.3. Prin mulţimea elementară poligonală înţelegem orice

reuniune finită de mulţimi poligonale care nu au puncte interioare comune.

Fig. 3

Propoziţia 5.1.1. Orice mulţime elementară poligonală este inclusă într-o

mulţime elementară de arie cel mult de 8 ori aria mulţimii elementare poligonale
iniţială.

Demonstraţie
Demonstraţia se bazează pe următoarele observaţii:
1) Orice mulţime poligonală este o reuniune finită de mulţimi triunghiulare;
2) Orice triunghi (plin) este reuniunea sau diferenţa a două triunghiuri (pline)
dreptunghice;
3) Orice triunghi dreptunghic este inclus într-un dreptunghi de arie de două
ori mai mare ca aria sa;
4) Orice dreptunghi este o reuniune finită de pătrate şi un dreptunghi cu
raportul laturilor cuprins între 1 şi 2.
a
Într-adevăr, fie D un dreptunghi de laturi a şi b cu > 2 .
b
m
Fie r = un număr raţional cu proprietatea
n
a m a
− 2 < < −1 (2)
b n b
m m
şi fie D1 dreptunghiul de laturi b şi b , iar D2 dreptunghiul de laturi b şi a − b .
n n
 90

Evident D = D1 U D2 . Observăm că dreptunghiul D1 este reuniunea a n × m

b m
pătrate de latură . Pe de altă parte, din (2) rezultă a − 2b < b < a − b şi mai
n n
m
departe b < a − b < 2b . Aşadar,
n
m
a− b
avem 1 < n < 2 , deci raportul
b
laturilor dreptunghiului D2 este
cuprins între 1 şi 2.
5) Orice dreptunghi cu rapor-
tul laturilor cuprins între 1 şi 2 este
Fig. 4
inclus într-un pătrat de arie cel mult
dublul ariei dreptunghiului iniţial.
6) Orice pătrat este inclus într-un pătrat cu laturile paralele cu axele de
coordonate şi de arie dublă. Ţinând seama şi de 5) rezultă că orice dreptunghi cu
raportul laturilor cuprins între 1 şi 2 este inclus într-un pătrat cu laturile paralele cu
axele de coordonate şi de arie cel mult de 4 ori aria dreptunghiului iniţial.
Din cele de mai sus rezultă că orice mulţime poligonală poate fi inclusă
într-o reuniune finită de mulţimi dreptunghiulare cu laturile paralele cu axele de
coordonate de arie cel mult de 8 ori aria mulţimii poligonale iniţiale.
În sfârşit, să observăm că orice reuniune finită de mulţimi dreptunghiulare cu
laturile paralele cu axele de coordonate se poate reprezenta ca o mulţime
elementară având aceeaşi arie.

Observaţie 5.1.3. Există mulţimi plane care nu au arie.

⎧1 dacă x ∈
Într-adevăr, fie funcţia lui Dirichlet D( x) = ⎨ şi fie
⎩0 dacă x ∈ \
A= {( x, y ) ∈ 2
0 ≤ x ≤ 1, 0 ≤ y ≤ D( x) . }
Se observă imediat, în acest caz, că S∗ ( A) = 0 şi S ∗ ( A) = 1 , deci mulţimea
A nu este măsurabilă (nu are arie).
Următoarea propoziţie ne furnizează exemple de mulţimi care au arie. Fie
f : [a, b] → + şi fie Γ f subgraficul său, adică mulţimea

{
Γ f = ( x, y ) ∈ 2
}
a ≤ x ≤ b, 0 ≤ y ≤ f ( x) .

Propoziţia 5.1.2 Dacă f este integrabilă pe [a, b], atunci subgraficul său Γ f

are arie şi aria ( Γ f ) = ∫ f ( x) dx .

b
a
 91
Cap. 5 – INTEGRALE MULTIPLE

Demonstraţie.
Fie ∆ : a = x0 < x1 < K < xi −1 < xi < K < xn = b o diviziune oarecare a inter-
valului [a, b] şi fie mi (respectiv Mi) marginea inferioară (superioară) a funcţiei f
pe intervalul [ xi −1, xi ] . Dacă notăm cu
n
E∆ = U [ xi −1, xi ] × [0, mi ] , atunci E∆ ∈E ,
i =1
E∆ ⊂ Γ f şi
aria ( E∆ ) = ∑ mi ( xi − xi −1 ) = s∆ unde cu
i =1
s∆ am notat suma Darboux inferioară.
Rezultă că s∆ ≤ S∗ ( Γ f ) .
În mod analog, dacă notăm cu
n
F∆ = U [ xi −1, xi ] × [0, M i ] , atunci F∆ ∈E ,
i =1

F∆ ⊃ Γ f şi aria ( F∆ ) = S∆ ≥ S ∗ ( Γ f ) .
Fig. 5 Aşadar avem:
s∆ ≤ S∗ ( Γ f ) ≤ S ( Γ f ) ≤ S∆
∗
(3)
b
Faptul că f este integrabilă pe [a, b] implică: I ∗ = sup s∆ = inf S ∆ = I ∗ = ∫ f ( x) dx .
∆ ∆ a

În sfârşit, din (3) rezultă S∗ ( Γ f ) = S ( Γ f ) = ∫ f ( x) dx şi cu aceasta teorema

∗ b
a
este demonstrată.
Fie f, g: [a, b] → Ρ două funcţii cu
proprietatea f ( x) ≤ g ( x) , ∀ x ∈ [a, b] şi fie
Γf g = {( x, y ) ∈ 2
}
a ≤ x ≤ b, f ( x) ≤ y ≤ g ( x) .

Corolarul 5.1.1. Dacă f şi g sunt inte-

grabile pe [a, b], atunci mulţimea Γ f g are arie

şi aria ( Γf g ) = ∫ [ g ( x) − f ( x)] dx .
b
Fig. 6 a

Exemplul 5.1.1. Să se calculeze aria elipsei.

x2 y 2
Ecuaţia elipsei este 2 + 2 − 1 = 0 . Din motive de simetrie este suficient să
a b
calculăm un sfert din aria elipsei, de exemplu aria mulţimii haşurate în figura 6.
 92

Arcul BA este graficul funcţiei

b 2 2
f ( x) = a − x , x ∈ [0, a] .
a
Conform Propoziţiei 5.1.1 avem:
1 b 2 2
aria ( elipsei ) = f ( x) = a − x dx =
4 a
a
b ⎛ x 2 2 a2 x⎞
= ⎜ a − x + arcsin ⎟ =
a⎜2 2 a⎟
⎝ ⎠ 0
2
Fig. 7 b a π π ab
= ⋅ ⋅ = . Aşadar aria elipsei de
a 2 2 4
semiaxe a şi b este egală cu π ab .

Teorema 5.1.1. Fie A ⊂ 2 o mulţime mărginită. Condiţia necesară şi

suficientă ca mulţimea A să aibă arie este ca pentru orice ε > 0 să existe două
mulţimi elementare Eε şi Fε cu proprietăţile: Eε ⊂ A ⊂ Fε şi
aria ( Fε ) − aria ( Eε ) < ε .

Demonstraţie
Necesitatea: Dacă S∗ ( A) = S ∗ ( A) = S ( A) , atunci din definiţia marginii
ε
superioare (inferioare) rezultă că există Eε ∈E , Eε ⊂ A astfel încât S ( A) − <
2
ε
< aria ( Eε ) şi există Fε ∈E , Fε ⊃ A astfel încât aria ( Fε ) < S ( A) + . Aşadar,
2
avem aria ( Fε ) − aria ( Eε ) < ε .
Suficienţa. Dacă pentru orice ε > 0, există Eε , Fε ∈ E cu proprietăţile:
Eε ⊂ A ⊂ Fε şi aria ( Fε ) − aria ( Eε ) < ε , atunci avem: 0 ≤ S ∗ ( A) − S∗ ( A) < ε . Cum
ε > 0 a fost arbitrar, rezultă că S ∗ ( A) = S∗ ( A) , deci A are arie.

Definiţia 5.1.4. Spunem că mulţimea Γ ⊂ 2 este de arie zero dacă poate fi

inclusă într-o mulţime elementară de arie oricât de mică. Cu alte cuvinte, dacă
∀ ε > 0 există o mulţime elementară F ⊃ Γ cu aria(F) < ε. În particular avem
S ∗ ( Γ ) = 0 şi cum 0 ≤ S∗ ( Γ ) ≤ S ∗ ( Γ ) rezultă că Γ are arie şi că aria(Γ) = 0. Cu
această definiţie Teorema 5.1.1. se poate reformula astfel:

Teorema 5'.1.1. Fie A ⊂ 2 o mulţime mărginită. Condiţia necesară şi

suficientă ca mulţimea A să aibă arie este ca frontiera sa Γ să fie de arie zero.
 93
Cap. 5 – INTEGRALE MULTIPLE

Demonstraţie.
Dacă A are arie, atunci ∀ ε > 0, ∃ Eε , Fε ∈E cu proprietăţile Eε ⊂ A ⊂ Fε şi
o o
aria ( Fε \ Eε ) = aria ( Fε ) − aria ( Eε ) < ε . Cum Γ = fr.A ⊂ Fε \ E ε şi Fε \ E ε este de
asemenea o mulţime elementară, rezultă că Γ este de arie zero.
Afirmaţia reciprocă rezultă din Observaţia că orice mulţime elementară care
conţine frontiera Γ a mulţimii A se poate scrie ca diferenţa a două mulţimi
elementare F \ E cu E ⊂ A ⊂ F.

Corolarul 5.1.2. Graficul oricărei funcţii continue f : [a, b] → Ρ este o

mulţime de arie zero.
Într-adevăr, funcţia f fiind continuă, este integrabilă şi conform Propoziţiei
5.1.1 subgraficul său are arie. Afirmaţia rezultă acum din Teorema 5'.1.1.

Corolarul 5.1.3. Orice mulţime plană a cărei frontieră este o reuniune finită
de grafice de funcţii continue, are arie. (Afirmaţia rezultă din Corolarul 5.1.2, din
observaţia că o reuniune finită de mulţimi de arie zero este de asemenea de arie
zero şi din Teorema 5'.1.1).

Teorema 5"1.1. O mulţime mărginită A ⊂ 2 are arie dacă şi numai dacă

pentru orice ε > 0 există două mulţimi elementare poligonale Pε şi Qε cu
proprietăţile: Pε ⊂ A ⊂ Qε şi aria Qε – aria Pε < ε.
Afirmaţia rezultă din Propoziţia 5.1.1 şi din Teorema 5.1.1.

Observaţia 5.1.4. Orice disc (mulţime plană a cărei frontieră este un cerc)
are arie.
Într-adevăr, dacă notăm cu Pn (respectiv Qn) mulţimea poligonală a cărei
frontieră este poligonul regulat cu n laturi înscris (respectiv circumscris) în cerc,
atunci ariaQn – ariaPn este oricât de mică pentru n suficient de mare.
În continuare notăm cu (θ, ρ) coordonatele polare în plan.

Propoziţia 5.1.3. Fie ρ = ρ (θ ) , θ ∈ [α , β ] o funcţie continuă şi fie

1 β
A = { (θ , ρ ) α ≤ θ ≤ β , 0 ≤ ρ ≤ ρ (θ )} . Atunci A are arie şi ariaA = ∫ ρ 2 (θ ) dθ .
2 α

Demonstraţie
Fie ∆ n : α = θ 0 < θ1 < K < θ i −1 < θ i < K < θ n = β o diviziune echidistantă a
intervalului [α , β ] .
 94

Fie mi (respectiv M i ) marginea inferioară (superioară) a funcţiei

ρ = ρ (θ ) , θ ∈ [θi −1,θi ] . Aria sectorului de cerc
ORi Pi = { (θ , ρ ) θi −1 ≤ θ ≤ θi , 0 ≤ ρ ≤ ρ (θ )}
1 2
este egală cu m (θ − θ ) , iar
2 i i i −1
aria sectorului de cerc OQi Ri −1
este egală cu
1 2
M (θ − θ ) .
2 i i i −1
Dacă notăm cu Pn (res-
pectiv Qn ) reuniunea celor n
sectoare de cerc ORi Pi (res-
pectiv OQi Ri −1 ) atunci
Pn ⊂ A⊂ Qn şi
n 1 2
aria Pn = ∑ m (θ − θ ) iar
i =1 2 i i i −1
n 1 2
Fig. 8 aria Qn = ∑ M (θ − θ ) .
i =1 2 i i i −1
Observăm că cele două sume sunt sumele Darboux asociate funcţiei
1 2 β −α
ρ (θ ) , θ ∈ [α , β ] şi diviziunii ∆ n . Ţinând seama că ∆ n = → 0 şi
2 n
1
funcţia ρ 2 este integrabilă pe [α , β ] , rezultă că există
2
1 β
lim aria Pn = lim aria Qn = ∫ ρ 2 (θ ) dθ (4)
n →∞ n →∞ 2 α
Pe de altă parte, deoarece Pn ( respectiv Qn ) are arie pentru ∀ ε > 0 există o
mulţime elementară En ( respectiv Fn ) , En ⊂ Pn ⊂ A ⊂ Qn ⊂ Fn astfel încât
ε ε
aria Pn − aria En < şi aria Fn − aria Qn < . În plus, ţinând seama de (4) putem
3 3
ε
presupune că aria Qn − aria Pn < . Aşadar, avem aria Fn − aria En < ε , deci mulţi-
3
1 β 2
mea A are arie şi aria A = ∫ ρ (θ ) dθ .
2 α

Teorema 5.1.2. Suportul unei curbe rectificabile este o mulţime de arie zero.
 95
Cap. 5 – INTEGRALE MULTIPLE

Demonstraţie.
Fie r : [a, b] → 2 drumul parametrizat rectificabil care determină curba γ,
definit prin r (t ) = ( x(t ), y(t ) ) . Fie L lungimea acestui drum şi fie x = x%(s) ,
y = y% (s) , s ∈ [0, L] reprezentarea sa naturală (Vezi Cap. 4, §4.3).
Fie ∆ n : 0 = s0 < s1 < K < si −1 < si < K < sn = L o diviziune echidistantă a
intervalului [0, L] şi fie M i punctul de coordonate ( x% ( si ) , y% ( si )) de pe suportul
L
curbei γ. Lungimea arcului M i −1M i este . Considerăm un pătrat Di cu centrul în
n
2L
Mi şi laturile paralele cu axele de coordonate, de latură . Este evident că
n
n
suportul curbei γ (imaginea funcţiei vectoriale r) este inclus în U Di şi
i =0
⎛ n ⎞ n 4L2
aria ⎜ U Di ⎟ ≤ ∑ aria ( Di ) = ( n + 1) 2 . Cum
⎝ i =0 ⎠ i =0 n
4L2
lim ( n + 1) = 0 , pentru n suficient de mare, aria
n →∞ n2
n
mulţimii U Di este oricât de mică, deci suportul
i =0
curbei γ este o mulţime de arie zero.
Fig. 9 Din Teoremele 5'.1.1 şi 5.1.2 rezultă:

Corolarul 5.1.4. Orice mulţime plană mărginită a cărei frontieră este o

reuniune finită de curbe rectificabilă are arie.

Corolarul 5.1.5. Orice mulţime mărginită a cărei frontieră este netedă pe

porţiuni are arie.
Afirmaţia rezultă din Teorema 4.2.1 şi Corolarul 5.1.4.

Propoziţia 5.1.2. Dacă A1 şi A2 sunt două mulţimi care au arie şi nu au

puncte interioare comune, atunci reuniunea lor A = A1 Υ A2 are arie şi
aria ( A) = aria ( A1) + aria ( A2 ) .

Demonstraţie. Deoarece frontiera lui A este inclusă în reuniunea frontierelor

lui A1 şi A2 şi acestea sunt de arie zero, rezultă că şi frA este de arie zero, deci A are
arie.
 96

Pentru orice ε > 0 există mulţimile elementare Ei, Fi, i = 1,2 cu proprietăţile:
E1 ⊂ A1 ⊂ F1 , E2 ⊂ A2 ⊂ F2 , aria ( F1 ) − aria ( E1 ) < ε , aria ( F2 ) − aria ( E2 ) < ε .
Avem
aria E1 + aria E2 ≤ aria A ≤ aria ( F1 U F2 ) ≤
≤ aria F1 + aria F2
şi
aria E1 + aria E2 ≤ aria A1 + aria A2 ≤
≤ aria F1 + aria F2
Fig. 10 Aceste inegalităţi implică
aria A − ( aria A1 + aria A2 ) ≤ aria F1 − aria E1 + aria F2 − aria E2 < 2ε .
Cum ε > 0 a fost arbitrar, rezultă că aria A = aria A1 + aria A2 .

5.2. INTEGRALA DUBLĂ. DEFINIŢIE. PROPRIETĂŢI

Fie A ⊂ 2 o mulţime mărginită. Atunci există un cerc care conţine

mulţimea A. Rezultă că distanţa dintre orice două puncte ale mulţimii A este mai
mică decât diametrul acestui cerc. Aşadar, mulţimea {dist ( M , N ) , M ∈ A, N ∈ A}
este o mulţime de numere reale pozitive majorată, deci are margine superioară.

Definiţia 5.2.1. Fie A ⊂ 2 o mulţime mărginită. Se numeşte diametrul

mulţimii A următorul număr:
d ( A) = diam ( A) = sup { dist ( M , N ) ; M ∈ A, N ∈ A }

Definiţia 5.2.2. Fie A şi B două mulţimi din

plan. Se numeşte distanţa dintre aceste mulţimi urmă-
torul număr
Fig. 1 d ( A, B ) = inf { dist ( M , N ) ; M ∈ A, N ∈ B } .
Este clar că dacă A I B ≠ ∅ atunci d ( A, B ) = 0. Afir-
maţia reciprocă nu este în general adevărată. Într-adevăr, distanţa dintre graficul
1
funcţiei f ( x) = , x ≠ 0 şi axa Ox este zero, deşi cele două mulţimi sunt disjuncte.
x
 97
Cap. 5 – INTEGRALE MULTIPLE

Teorema 5.2.1. Fie A şi B două mulţimi plane

închise, mărginite şi disjuncte. Atunci d ( A, B ) > 0 .

Demonstraţie. Presupunem prin absurd că

1
d ( A, B ) = 0 . Atunci, pentru ε = , există Pn ∈ A şi
Fig. 2 n
Qn ∈ B astfel încât
1
dist ( Pn , Qn ) < (1)
n
Deoarece mulţimea A este mărginită, rezultă că şi şirul {Pn} este mărginit.
Din Lema Cesàro deducem că există un subşir {Pnk } convergent. Fie P = lim Pnk .
k →∞
Cum A este închisă rezultă că P ∈ A. Pe de altă parte, din (1) rezultă că subşirul
{Qnk } este de asemenea convergent şi limita sa este tot P. Evident, P ∈ B, pentru
că B este închisă. Am ajuns astfel la o contradicţie şi anume P ∈ A I B, adică A şi
B nu sunt disjuncte.
În cele ce urmează vom nota cu D un domeniu compact din 2 , adică o
mulţime conexă, închisă şi mărginită. Presupunem în plus că D are arie. Aceasta se
întâmplă, de exemplu, dacă frontiera lui D este o reuniune finită de curbe recti-
ficabile. În particular dacă este netedă pe porţiuni.

Definiţia 5.2.3. Se numeşte partiţie a lui D orice familie finită de subdomenii

ρ
Di ⊂ D, i = 1, p , care au arie, nu au puncte interioare comune şi D = U Di .
i =1
Dacă notăm cu ρ partiţia
D1, D2 ,K , D p a lui D atunci norma
acestei partiţii se defineşte astfel:
ρ = max { diam ( Di ) ; 1 ≤ i ≤ p } .
Din Propoziţia 5.1.2 rezultă că
p
aria D = ∑ aria Di .
i =1

Definiţia 5.2.4. Spunem că

Fig. 3
partiţia ρ ′ a domeniului D este mai
fină ca partiţia ρ a acestui domeniu şi
notăm aceasta cu ρ ′ f ρ , dacă fiecare subdomeniu al partiţiei ρ este o reuniune
finită de subdomenii ale partiţiei ρ ′ . Aşadar, dacă ρ este partiţia ( Di )1≤i ≤ p , atunci
 98

ni
ρ ′ este de forma {Dij′ }1≤ i ≤ p şi Di = U Di′j , ∀ i = 1, p .
1≤ j ≤ ni j =1

Este evident că dacă ρ p ρ ′ atunci ρ ≥ ρ ′ . Fie ρ : D1, D2 ,K , D p o partiţie

a domeniului D şi fie f : D → Ρ o funcţie mărginită. Notăm cu:
{ } {
m = inf f ( x, y ) ( x, y ) ∈ D , M = sup f ( x, y ) ( x, y ) ∈ D }
{
mi = inf f ( x, y ) ( x, y ) ∈ Di ,}
M i = sup { f ( x, y ) ( x, y ) ∈ Di } .
Sumele Darboux corespunzătoare
funcţiei f şi partiţiei ρ se definesc astfel:
p p
sρ = ∑ mi aria Di şi S ρ = ∑ M i aria Di .
i =1 i =1
Deoarece m ≤ mi ≤ M i ≤ M , ∀ i şi,
p
Fig. 4 aria D = ∑ aria Di , rezultă:
i =1
m ( aria D ) ≤ sρ ≤ S ρ ≤ M ( aria D ) (2)

Lema 5.2.1. Dacă ρ p ρ ′ atunci sρ ≤ sρ′ ≤ S ρ′ ≤ S ρ .

Demonstraţie
Presupunem că partiţia ρ se compune din domeniile ( Di )1≤i ≤ p şi partiţia ρ ′

din domeniile {Dij′ }11≤≤ij≤≤pn . Cum ρ p ρ ′ rezultă că pentru orice i = 1, p avem

i
ni
{
Di = U Dij′ . Dacă notăm cu mij′ = inf f ( x, y ) ( x, y ) ∈ Dij′ , atunci mij′ ≥ mi , }
j =1

∀ i = 1, p , ∀ j = 1, ni . În continuare avem
p ⎛ ni p ⎞ p ni
sρ = ∑ mi aria Di = ∑ mi ⎜ ∑ aria Dij ⎟ ≤ ∑ ∑ mij′ aria Dij′ = sρ′ .
′
⎜ j =1 ⎟ i =1 j =1
i =1 i =1 ⎝ ⎠
Aşadar, am arătat că sρ ≤ sρ′ . În mod asemănător se arată că S ρ′ ≤ S ρ .

Lema 5.2.2. Pentru orice două partiţii ρ ′ şi ρ ′′ ale domeniului D avem:

sρ′ ≤ S ρ′′ .
Demonstraţie
 99
Cap. 5 – INTEGRALE MULTIPLE

Să presupunem că partiţia ρ ′ se compune din subdomeniile ( Di′ )1≤i ≤ p iar

partiţia ρ ′′ din subdomeniile ( D′′j )1≤ j ≤q . Dacă notăm cu ρ partiţia formată din
domeniile ( Di′ I D′′j )1≤i ≤ p , atunci ρ este mai fină şi ca ρ ′ şi ca ρ ′′ . Din Lema 5.1.2
1≤ j ≤ q
rezultă: sρ′ ≤ sρ ≤ S ρ ≤ S ρ′′ .
În continuare vom nota cu
I∗ = sup { sρ ρ − partiţie a lui D } şi I ∗ = inf { S ρ ρ − partiţie a lui D } .
Existenţa acestor margini rezultă din inegalităţile (2). Din Lema 5.2.2 rezultă
că I ∗ ≤ I ∗ .

Definiţia 5.2.5. Spunem că funcţia f este integrabilă pe domeniul D dacă

I∗ = I = I . Valoarea comună I se notează cu I = ∫∫ f ( x, y ) dx dy şi se numeşte
∗

D
integrala dublă a funcţiei f pe domeniul D.

Lema 5.2.3. Pentru orice ε > 0 există δ ε > 0 astfel încât pentru orice partiţie
ρ a domeniului D cu ρ < δ ε avem: I∗ − ε < sρ ≤ S ρ < I ∗ + ε .

Demonstraţie. Din definiţia marginii superioare rezultă că ∀ ε > 0 există o

partiţie ρ 0 a domeniului D astfel încât
ε
I∗ − < sρ (3)
2 0

Vom nota cu (Gκ )1≤κ ≤ r elementele partiţiei ρ 0 , cu Γκ frontiera mulţimii

r
Gκ şi cu Γ = U Γκ . Deoarece Gκ are arie, rezultă că Γκ este de arie zero. Cum Γ
κ =1
este o reuniune finită de mulţimi mărginite închise, de arie zero, rezultă că Γ este o
mulţime închisă, mărginită de arie zero.
Pentru orice ε > 0 există o mulţime elementară E cu proprietăţile Γ ⊂ E şi
ε
aria E < , unde M şi m sunt marginile funcţiei f pe D. Dacă notăm cu C
2 ( M − m)
frontiera mulţimii elementare E, atunci C este o mulţime închisă mărginită şi putem
presupune că Γ I C = ∅. Din Teorema 5.2.1 rezultă că dist (C, Γ ) = δε > 0 . Fie
ρ : ( Di )1≤i ≤ p o partiţie a domeniului D cu ρ < δ ε . Să observăm că elementele
partiţiei ρ sunt de două feluri şi anume: Dacă Di I Γ ≠ ∅ atunci Di ⊂ E ; dacă
Di I Γ = ∅ atunci există o singură mulţime Gκ astfel încât Di ⊂ Gκ . Dacă
 100

I = {1, 2,K , p} , atunci notăm cu I1 = { i ∈ I Di I Γ ≠ ∅ } şi cu I 2 = I \ I1 . Aşadar,

dacă i ∈ I1 avem Di ⊂ E şi dacă i ∈ I 2 există un κ (unic) astfel încât Di ⊂ Gκ . Fie
ρ% partiţia formată din mulţimile ( Di I Gκ )i,κ .
Din cele de mai sus rezultă că elementele lui ρ% sunt de forma ( Di I Gκ )i∈I1
κ =1,r
şi {D j } .
j∈I 2
r
În continuare avem sρ% − sρ = ∑ ∑ m% iκ aria ( Di I Gκ ) − ∑ mi aria ( Di ) ≤
i∈I1 κ =1 i∈I1
ε ε
≤ ∑ M aria Di − ∑ m aria Di ≤ ( M − m ) aria E < ( M − m ) = . Aşadar
i∈I1 i∈I1 2 ( M − m) 2
ε
sρ% < sρ + (4)
2
Pe de altă parte, din Lema 5.2.1 rezultă că sρ ≤ sρ% , deoarece ρ0 p ρ% .
0
Ţinând seama acum de (3) şi (4) obţinem:
ε ε
I∗ − < sρ ≤ sρ% < sρ + , deci I∗ − ε < sρ .
2 0 2
Cealaltă inegalitate din enunţ se demonstrează asemănător.

Teorema 5.2.2 (Darboux) Fie D un domeniu compact care are arie şi

f : D → Ρ o funcţie mărginită. Condiţia necesară şi suficientă ca f să fie integrabilă
pe D este ca pentru orice ε > 0 să existe δ ε > 0 cu proprietatea că pentru orice
partiţie ρ a lui D cu ρ < δ ε să avem S ρ − sρ < ε .

Demonstraţie.
Necesitate. Prin ipoteză I∗ = I ∗ = I . Din Lema 5.2.3 rezultă că ∀ ε > 0,
există δ ε > 0 astfel încât ∀ ρ partiţie a lui D cu ρ < δ ε avem
ε ε
I − < sρ ≤ S ρ < I + , deci . S ρ − sρ < ε .
2 2
Suficienţă. Prin ipoteză ∀ ε > 0 ∃ δ ε > 0 astfel încât S ρ − sρ < ε pentru
orice partiţie ρ cu ρ < δ ε . Din inegalităţile sρ ≤ I∗ ≤ I ∗ ≤ S ρ deducem
∗ ∗
0 ≤ I − I∗ < ε . Cum ε > 0 este arbitrar rezultă I − I∗ = 0 , deci f este integrabilă
pe D.

Teorema 5.2.3. Orice funcţie continuă pe D este integrabilă pe D.

 101
Cap. 5 – INTEGRALE MULTIPLE

Demonstraţie. Fie f : D → Ρ continuă şi fie ρ : D1,K , D p o partiţie oarecare

a lui D. Atunci avem:
p
S ρ − sρ = ∑ ( M i − mi ) aria Di .
i =1
Din continuitatea lui f rezultă pe de o parte că f este mărginită şi îşi atinge
marginile pe fiecare domeniu compact Di , iar pe de altă parte că f este uniform
continuă pe D. Fie (ξi′,ηi′ ) ∈ Di astfel încât mi = f (ξi′,ηi′ ) şi fie (ξi′′, ηi′′) ∈ Di astfel
încât M i = f (ξi′′, ηi′′) .
Din continuitatea uniformă rezultă că ∀ ε > 0, ∃ δ ε > 0 astfel încât
∀ ( x′, y′) ∈ D , ( x′′, y′′) ∈ D cu x′ − x′′ < δ ε , y′ − y′′ < δ ε avem
ε
f ( x′, y′) − f ( x′′, y′′) < .
aria D
Dacă presupunem acum că ρ < δ ε va rezulta
p ε n
S ρ − sρ = ∑ ( f (ξi′′, ηi′′) − f (ξi′,ηi′ )) aria Di < aria ( D i) = ε .
i =1 aria D ∑
i =1
Din Teorema 5.2.2 rezultă că f este integrabilă pe D.

Teorema 5.2.4. Dacă f este mărginită pe D şi continuă pe D cu excepţia

eventual a unei mulţimi de arie zero, atunci f este integrabilă pe D.

Demonstraţie.
Fie M > 0 astfel încât f ( x, y ) < M , ∀ ( x, y ) ∈ D şi fie ε > 0 oarecare.
Prin ipoteză există o mulţime elementară E care conţine în interiorul său
ε
punctele de discontinuitate ale lui f şi aria E < .
4M
o
Dacă notăm cu D% = D \ E , atunci D% este o mulţime închisă şi evident
mărginită. Cum f este continuă pe D% rezultă că f este uniform continuă pe D% , deci
∀ ε > 0, ∃ δ ε > 0 astfel încât oricare ar fi ( x′, y′) ∈ D% , ( x′′, y′′) ∈ D% cu x′ − x′′ < δ ε ,
ε
y′ − y′′ < δ ε avem f ( x′, y′) − f ( x′′, y′′) < . Fie acum ρ o partiţie a lui D
2 aria ( D )
al cărui prim element este D1 = E I D iar celelalte elemente D2 ,K, D j au diame-
trele mai mici ca δ ε . Dacă calculăm diferenţa S ρ − sρ obţinem:
n
S ρ − sρ ≤ ( M1 − m1 ) aria E + ∑ ( M i − mi ) aria D i <
i =2
 102

ε ε n ε ε
< 2M ⋅ + ⋅ ∑ aria D i < + =ε .
4M 2 aria D i =2 2 2
Cum 0 ≤ I ∗ − I∗ ≤ S ρ − sρ < ε şi ε > 0 este arbitrar rezultă că I ∗ = I∗ , deci f
este integrabilă pe D.
În continuare vom introduce noţiunea de sumă Riemann. Fie ρ : D1,K , Dp o
partiţie a domeniului D şi fie (ξi ,ηi ) ∈ Di un punct arbitrar, ∀ i = 1, p . Notăm cu
(ξ ,η ) = (ξi ,ηi )1≤ p≤1 . Suma Riemann ataşată funcţiei f, diviziunii ρ şi punctelor
p
intermediare (ξi ,ηi ) se defineşte astfel: σ ρ ( f , ξ ,η ) = ∑ f (ξi ,ηi ) aria Di . Cum
i =1

mi ≤ f (ξ i,ηi ) ≤ M i , ∀ i = 1, p , rezultă sρ ≤ σ ρ ( f , ξ ,η ) ≤ S ρ , ∀ (ξ ,η ) .

Definiţia 5.1.6. Fie D un domeniu compact şi fie f : D → Ρ o funcţie

mărginită. Spunem că f este integrabilă pe D (în sensul lui Riemann, pe scurt (R)-
integrabilă) dacă există un număr finit I cu proprietatea că ∀ ε > 0, ∃ δ ε > 0 astfel
încât oricare ar fi ρ partiţie a lui D cu ρ < δ ε şi oricare ar fi alegerea punctelor
intermediare (ξi ,ηi ) ∈ Di avem
σ ρ ( f , ξ ,η ) − I < ε .
Numărul I se numeşte integrala dublă a funcţiei f pe domeniul D şi se
foloseşte notaţia I = ∫∫ f ( x, y ) dx dy .
D

Observaţia 5.2.1. Pentru orice ε > 0 , există (α i , βi ) ∈ D şi (γ i , δ i ) ∈ D

astfel încât S ρ − σ ρ ( f ,α , β ) < ε şi σ ρ ( f , γ , δ ) − sρ < ε .
Într-adevăr, din definiţia marginii superioare rezultă că ∀ ε > 0 , există
ε
(αi , βi ) ∈ Di astfel încât M i − f (α i , βi ) < aria D .
În continuare avem:
p ε
S ρ − σ ρ ( f ,α , β ) = ∑ ( M i − f (α i , β i )) aria Di < ⋅ aria D = ε .
i =1 aria D
Cealaltă inegalitate se demonstrează în mod analog.
Folosind această observaţie şi procedând ca în demonstraţia Teoremei 2.3.2
se arată că cele două definiţii ale integralei duble cu sume Riemann şi sume
Darboux coincid.
De asemenea, se poate demonstra, ca şi în cazul integralei simple, că are loc
următorul criteriu de integrabilitate.
 103
Cap. 5 – INTEGRALE MULTIPLE

Teorema 5.2.5 (Riemann). Fie f : D → Ρ mărginită. Condiţia necesară şi

suficientă ca f să fie integrabilă pe D, este să existe un număr real finit I cu
proprietatea că pentru orice şir {ρ n} de partiţie ale lui D, care satisface condiţia

( )
lim ρ n = 0 şi orice şir ξ (n) ,η (n) de puncte intermediare să avem
n →∞

( )
lim σ ρn f , ξ (n) ,η (n) = I .
n →∞

Observaţia 5.2.2. Din Teorema 5.2.5 şi Observaţia 5.2.1 rezultă că dacă f

este integrabilă pe D, atunci pentru orice şir {ρ n} de partiţii ale lui D, care
satisface condiţia lim ρ n = 0 , avem:
n →∞
lim sρ n = lim S ρ n = ∫∫ f ( x, y ) dx dy .
n →∞ n →∞
D
Fie {ρ n} un şir de partiţii ale domeniului D cu proprietatea lim ρ n = 0 .
n →∞
Subdomeniile partiţiei ρ n care nu au puncte comune cu frontiera lui D, le numim
celule interioare. Reuniunea lor o notăm cu Pn . Celelalte subdomenii ale partiţiei
ρ n le numim celule frontieră şi reuniunea lor o notăm cu Qn . Evident D = Pn U Qn
şi aria D = aria Pn + aria Qn .

Observaţia 5.2.3. aria D = lim aria Pn .

n →∞

Într-adevăr, deoarece aria D = sup { aria E; E ⊂ D, E ∈ E } , rezultă că

∀ ε > 0 , ∃ o mulţime elementară Eε ⊂ D astfel încât
aria D < aria Eε + ε (5)
Mulţimea Eε este formată dintr-un număr finit de dreptunghiuri închise, cu laturile
paralele cu axele de coordonate. Fără a restrânge generalitatea, putem presupune că
mulţimea Eε este disjunctă de frontiera domeniului D, deoarece, în caz contrar,
putem micşora (comprima) această mulţime pe direcţia axelor de coordonate, astfel
încât mulţimea obţinută să fie disjunctă de frontiera lui D şi să satisfacă în
continuare (5). Fie R un dreptunghi oarecare al mulţimii Eε . Conform Teoremei
5.2.1 distanţa de la R la frontiera lui D este strict pozitivă. Notăm cu δ cea mai
mică distanţă de la frontiera lui D la dreptunghiurile mulţimii Eε şi considerăm o
partiţie ρ n 0 cu ρ n0 < δ .
Observăm că Eε ⊂ Pn 0 , unde Pn 0 este reuniunea tuturor celulelor interioare
ale partiţiei ρ n 0 . Într-adevăr, dacă M ∈ Eε , atunci există un dreptunghi R ⊂ Eε
astfel încât M ∈ R. Deoarece distanţa de la M la frontiera lui D este mai mare ca δ,
 104

punctul M nu poate aparţine nici unei celule frontieră din partiţia ρ n 0 , deci aparţine
unei celule interioare a partiţiei ρ n 0 , adică a mulţimii Pn 0 . Rezultă că
aria D < aria Pn 0 + ε , deci

{
aria D = sup aria Pn ; n ∈ } = lim aria P .
∗
n →∞
n

În continuare vom evidenţia o consecinţă importantă a Observaţiei 5.2.3

pentru teoria integralei duble. Fie {ρ n} un şir de partiţii ale domeniului D de
normă tinzând la 0. Celulele interioare ale partiţiei ρ n le notăm cu Dni ′ , iar
celulele frontieră ale lui ρ n le notăm cu Dn′′ j . Avem D = Pn U Qn unde
′ şi Qn = U Dn′′ j .
Pn = U Dni
i j
Din Observaţia 5.2.3 deducem că
lim aria (Qn ) = 0 (6)
n →∞

Observaţia 5.2.4. Fie f : D → o funcţie mărginită, integrabilă pe D şi fie

′ (respectiv M n′′ j ) un punct arbitrar din domeniul Dni
M ni ′ (respectiv Dn′′ j ). Atunci
avem:
lim ∑ f ( M ni
′ ) aria ( Dni
′ ) = ∫∫ f ( x, y ) dx dy .
n →∞ i
D
Într-adevăr, deoarece f este mărginită pe D, rezultă că există K > 0 astfel
încât f ( M ) < K , ∀ M ∈ D. În continuare avem:

∑ f ( M n′′ j ) aria ( Dn′′ j ) ≤ ∑ f ( M n′′ j ) aria ( Dn′′ j ) ≤ K aria ( Qn ) .

j j
Ţinând seama de Teorema 5.2.5 şi de (6) deducem
⎛ ⎞
∫∫ f ( x, y ) dx dy = nlim ⎜⎜ ∑ f ( M ni
′ ) aria ( Dni
′ ) + ∑ f ( M n′′ j ) aria ( Dn′′ j ) ⎟ =
⎟
→∞ i
D ⎝ j ⎠
= lim ∑ f ( M ni ′ ) aria ( Dni
′ ).
n →∞ i

5.3. PROPRIETĂŢILE INTEGRALEI DUBLE

Proprietăţile integralei duble sunt analoage cu proprietăţile integralei simple.
Lăsăm demonstraţiile în seama cititorului.

5.3.1. ∫∫ 1. dx dy = aria D .
D
 105
Cap. 5 – INTEGRALE MULTIPLE

5.3.2. Dacă f şi g sunt integrabile pe D, atunci ∀ α, β ∈ Ρ, funcţia

α f + β g este integrabilă pe D şi
∫∫ ⎡⎣α f ( x, y ) + β g ( x, y )⎤⎦ dx dy = α ∫∫ f ( x, y ) dx dy + β ∫∫ g ( x, y ) dx dy .
D D D

5.3.3. Dacă f şi g sunt integrabile pe D şi f ( x, y ) ≤ g ( x, y ) , ∀ ( x, y ) ∈ D,

atunci
∫∫ f ( x, y ) dx dy ≤ ∫∫ g ( x, y ) dx dy .
D D

5.3.4. Dacă f este integrabilă pe D, atunci f este integrabilă pe D şi

∫∫ f ( x, y ) dx dy ≤ ∫∫ f ( x, y ) dx dy .
D D

5.3.5. Dacă f este integrabilă pe D şi notăm cu m (respectiv M) marginea

inferioară (respectiv superioară) a funcţiei f pe D, atunci există m ≤ µ ≤ M astfel
încât
∫∫ f ( x, y ) dx dy = µ aria D .
D
Dacă presupunem în plus că f este continuă pe D, atunci există un punct
(ξ ,η ) ∈ D astfel încât
∫∫ f ( x, y ) dx dy = f (ξ ,η ) aria D .
D

5.3.6. Dacă domeniul D este reuniunea a două domenii compacte D1 şi

D2 care au arie, fără puncte interioare comune şi f este integrabilă pe D1 şi D2 ,
atunci f este integrabilă pe D şi
∫∫ f ( x, y ) dx dy = ∫∫ f ( x, y ) dx dy + ∫∫ f ( x, y ) dx dy .
D D1 D2

5.4. MODUL DE CALCUL AL INTEGRALEI DUBLE

Definiţia 5.4.1. Un domeniu compact D se numeşte simplu în raport cu axa
Oy, dacă există două funcţii continue ϕ ,ψ : [a, b] →Ρ astfel încât ϕ ( x) < ψ ( x)
pentru orice a < x < b şi
D= { ( x, y ) ∈ 2
}
a ≤ x ≤ b; ϕ ( x) ≤ y ≤ ψ ( x) .
Un astfel de domeniu este reprezentat în figura 1.
În mod analog, un domeniu D se numeşte simplu în raport cu axa Ox dacă
există două funcţii continue u, v : [c, d ] →Ρ astfel încât u( x) < v( x) pentru c < y < d
astfel încât
 106

D= { ( x, y ) ∈ 2
c ≤ y ≤ d ; u( x) ≤ x ≤ v( x) . }

Fig. 1 Fig. 2

Un astfel de domeniu este reprezentat în figura 2.

Există domenii compacte care sunt simple în raport cu ambele axe, de
exemplu dreptunghiurile, cercurile etc.

Lema 5.4.1. Fie D un domeniu simplu în raport cu axa Oy şi fie f : D → Ρ o

funcţie continuă pe D.
Dacă notăm cu m (respectiv M) marginile funcţiei f pe domeniul D atunci
m (aria D ) ≤ ∫
a
b
(∫ ψ ( x)
ϕ ( x) )
f ( x, y ) dy dx ≤ M (aria D ) .

Demonstraţie.
Pentru început, să observăm că din teorema de continuitate a integralei cu
ψ ( x)
parametru (Teorema 3.2.1) rezultă că funcţia F ( x) = ∫ f ( x, y ) dy , x ∈ [a, b] ,
ϕ ( x)
este continuă pe [a, b] , deci integrabilă pe [a, b] . Prin ipoteză avem:
m ≤ f ( x, y ) ≤ M , ∀ ( x, y ) ∈ D .
Din proprietatea de monotonie a integralei rezultă:
ψ ( x) ψ ( x) ψ ( x)
∫ϕ ( x) mdy ≤ ∫ϕ ( x) f ( x, y ) dy ≤ ∫ϕ ( x) M dy , ∀ x ∈ [a, b] ,
ψ ( x)
sau m [ψ ( x) − ϕ ( x)] ≤ ∫ f ( x, y ) dy ≤ M [ψ ( x) − ϕ ( x)] , ∀ x ∈ [a, b] .
ϕ ( x)
Folosind din nou proprietatea de monotonie a integralei obţinem:
b
m ∫ [ψ ( x) − ϕ ( x)] dx ≤ ∫
a a
b
(∫ ψ ( x)
ϕ ( x) ) b
f ( x, y ) dy dx ≤ M ∫ [ψ ( x) − ϕ ( x)] dx .
a
b
Rămâne să observăm că ∫a (ψ ( x) − ϕ ( x)) dx = aria D (Corolarul 5.1.1) şi cu
aceasta lema este demonstrată.
 107
Cap. 5 – INTEGRALE MULTIPLE

Teorema 5.4.1. Fie D un domeniu simplu în raport cu axa Oy şi f : D → Ρ o

funcţie continuă. Atunci
b
( ψ ( x)
∫∫ f ( x, y ) dx dy = ∫a ∫ϕ ( x) f ( x, y ) dy
D
) dx .
Demonstraţie. Fie ∆ n : a = x0 < x1 < K < xi −1 < xi < K < xn = b , o diviziune
echidistantă a intervalului [a, b] .
Aşadar,
b−a
xi − xi −1 = , ∀ i = 1, n şi
n
b−a
∆n = .
n
Considerăm funcţiile
ϕ j : [a, b] → , j = 0, n definite
astfel:
j
[ψ ( x) − ϕ ( x)] ,
ϕ j ( x) = ϕ ( x) +
n
∀ x ∈ [a, b] . Evident ϕ 0 = ϕ şi
ϕ n =ψ .
Notăm cu ρn partiţia
Fig. 3
domeniului D formată din mulţi-
mile ( Dij )0≤i ≤ n , unde
0≤ j ≤ n

Dij = { ( x, y ) ∈ 2
xi −1 ≤ x ≤ xi , ϕ j −1( x) ≤ y ≤ ϕ j ( x) . }
b−a 1
Observăm că diam ( Dij ) ≤ + ψ −ϕ ∞
, ∀ x ∈ [ xi −1, xi ] , de unde deducem că
n n
ρ n → 0 când n → ∞.
Fie mij (respectiv M ij ) marginea inferioară (respectiv superioară)a funcţiei f
pe domeniul Dij . Din Lema 5.4.1 rezultă
⎛ ϕ j ( x ) f x, y dy ⎞ dx ≤ M aria D , i, j = 0, n .
xi
mij aria Dij ≤ ∫
x i −1 ⎜ ∫ ( ) ⎟ ij ij
⎝ ϕ j −1( x ) ⎠
Sumând succesiv după i şi j obţinem:
n n n x ⎛ n ϕ ( x) ⎞ n n
∑ ∑ mij aria Dij ≤ ∑ ∫ x i −1 ⎜⎜ ∑ ∫ϕ j −1( x) f ( x, y ) dy ⎟⎟ dx ≤ ∑ ∑ M ij aria Dij .
i j

i =1 j =1 i =1 ⎝ j =1 ⎠ i =1 j =1
 108

n ϕ ( x) ψ ( x)
∑ ∫ϕ j −1( x) f ( x, y ) dy = ∫ϕ ( x) f ( x, y ) dy
j
Deoarece şi
j =1

( ) dx
n
∑ ∫ x i −1 ⎛⎜⎝ ∫ϕ j −1( x) f ( x, y ) dy ⎞⎟⎠ dx = ∫ a ∫ϕ ( x) f ( x, y ) dy
i x j ϕ ( x) b ψ ( x)

i =1
rezultă:
sρ n ≤ ∫
b
a (∫ ψ ( x)
ϕ ( x) )
f ( x, y ) dy dx ≤ S ρ n (1)
Cum f este integrabilă pe D, din Observaţia 5.2.2 rezultă că
lim sρ n = lim S ρ n = ∫∫ f ( x, y ) dx dy .
n →∞ n →∞
D
Trecând la limită după n în inegalităţile (1) obţinem
b
( ψ ( x)
∫∫ f ( x, y ) dx dy = ∫a ∫ϕ ( x) f ( x, y ) dy
D
)dx .
Observaţia 5.4.1. Dacă domeniul D este simplu în raport cu axa Ox, avem
următoarea formulă de calcul
d
( v( y )
∫∫ f ( x, y ) dx dy = ∫c ∫u( y) f ( x, y ) dx dy .
D
)
∫∫ x
2
Exemplul 5.4.1. Să se calculeze y dx dy unde D este domeniul mărginit
D

de curbele y = x 2 , y = 1 . Observăm că domeniul D este simplu în raport cu axa

Oy: D = { ( x, y ) −1 ≤ x ≤ 1, x 2
≤ y ≤1 .}
Conform Teoremei 5.1.1. avem:

∫∫ x
D
2
y dx dy = ∫
1
−1 (∫ 1
x2 )
x 2 y dy dx =

⎛ y2
1 ⎞
1
= ∫ ⎜ x2 ⋅
−1 ⎜ 2 ⎟ 2 ∫ −1 (
⎟ dx = 1 1 x 2 − x 6 dx = )
⎝ x2 ⎠
1
1 ⎛ x3 x7 ⎞ 1 1 4
Fig. 4 = ⎜ − ⎟ = − = .
2⎜ 3 7 ⎟ 3 7 21
⎝ ⎠ −1
Pe de altă parte, este uşor de observat că domeniul d este simplu şi în raport
cu axa Ox. Într-adevăr D = { ( x, y ) 0 ≤ y ≤ 1, − y ≤ x ≤ y . Aşadar avem }
 109
Cap. 5 – INTEGRALE MULTIPLE

⎛ y⎞
1⎛ y ⎞ 1⎜ x3 ⎟ dy =
∫∫ x y dx dy = ∫ ⎜ ∫ x y dx ⎟ dy = ∫ y ⋅
2 2
0⎜ ⎟
D
0⎝ − y ⎠ ⎜ 3 − y⎟
⎝ ⎠
7
2 1 2 2 y2 1 4
=
3 ∫ 0
y y dy =
3 7 0
=
21
.
2

5.5. SCHIMBAREA VARIABILELOR ÎN INTEGRALA DUBLĂ

Fie Ω ⊂ 2 un domeniu mărginit care are arie, fie funcţia vectorială

F : Ω → 2 , definită prin F (u, v ) = ( x (u, v ) , y (u, v )) , ( u, v ) ∈ Ω şi fie D ⊂ 2

imaginea directă a domeniului Ω prin funcţia vectorială F. Presupunem că funcţia

F are următoarele proprietăţi:
(i) F este de clasă C 1 pe Ω .
(ii) F : Ω → D este bijectivă.
(iii) Transformarea F este o transformare regulată pe Ω, adică iacobianul său
D ( x, y )
det J F ( u, v ) = ( u, v ) ≠ 0 , ∀ ( u, v ) ∈ Ω .
D ( u, v )
În aceste condiţii rezultă că D = F Ω ( ) este la rândul său un domeniu
compact şi că iacobianul transformării F păstrează semn constant pe Ω. O astfel de
funcţie vectorială se mai numeşte şi schimbare de coordonate sau schimbare de
variabile.

Observaţia 5.5.1. O schimbare de variabile transformă o curbă netedă pe

porţiuni din domeniul Ω, într-o curbă netedă pe porţiuni din domeniul D. Fie
γ ⊂ Ω o curbă netedă şi fie ρ (t ) = ( u(t ), v(t ) ) , t ∈ [a, b] o reprezentare parametrică
a sa. Dacă notăm cu C = F (γ ) , atunci r(t) = ( x ( u(t), v(t)) , y (u(t), v(t ))) , t ∈ [a, b]
este o reprezentare parametrică a curbei C ⊂ D. Ţinând seama de formulele de
calcul pentru derivatele parţiale ale funcţiilor compuse obţinem:
⎧ dx ∂x ∂x
⎪⎪ dt = ∂u [u(t ), v(t )] ⋅ u′(t ) + ∂v [u(t), v(t)] ⋅ v′(t)
⎨
⎪ dy = ∂y [u(t ), v(t )] ⋅ u′(t ) + ∂y [u(t ), v(t )] ⋅ v′(t)
⎪⎩ dt ∂u ∂v
Dacă presupunem, prin absurd că C nu este netedă, rezultă că există
dx dy
t0 ∈ ( a, b ) astfel încât ⎡⎣u (t0 ) , v ( t0 )⎤⎦ = 0 şi ⎡u (t ) , v (t0 )⎦⎤ = 0 , deci
dt dt ⎣ 0
 110

⎧ ∂x ∂x
⎪⎪ ∂u ⎣⎡u (t0 ) , v (t0 )⎦⎤ ⋅ u′ (t0 ) + ∂v ⎡⎣u (t0 ) , v (t0 )⎤⎦ ⋅ v′ (t0 ) = 0
⎨ (1)
⎪ ∂y ⎡u (t ) , v (t )⎤ ⋅ u′ (t ) + ∂y ⎡u (t ) , v (t )⎤ ⋅ v′ (t ) = 0
⎩⎪ ∂u ⎣ 0 0 ⎦ 0
∂v ⎣ 0 0 ⎦ 0

Cum prin ipoteză (u′ (t0 )) + ( v′ (t0 )) > 0 , rezultă că sistemul (1) admite
2 2

soluţie nebanală. Aşadar, avem:

∂x ∂x
⎡⎣u (t0 ) , v (t0 )⎤⎦ ⎡u (t ) , v (t0 )⎤⎦
D ( x, y ) ∂u ∂v ⎣ 0
⎡⎣u (t0 ) , v (t0 )⎤⎦ = =0,
D ( u, v ) ∂y ∂y
⎡u (t ) , v (t0 )⎤⎦ ⎡u (t ) , v (t0 )⎤⎦
∂u ⎣ 0 ∂v ⎣ 0
ceea ce contrazice faptul că F este o transformare regulată.

Observaţia 5.5.2. Printr-o schimbare de variabile, orice punct de pe

frontiera domeniului D, corespunde unui punct de pe frontiera domeniului Ω şi
reciproc. Cu alte cuvinte F ( fr Ω ) = fr D .
Într-adevăr, să presupunem că ( x0 , y0 ) ∈ fr D şi că există ( u0 , v0 ) ∈ Ω astfel
încât x0 = x ( u0 , v0 ) , y0 = y (u0 , v0 ) . Cum transformarea F este regulată în punctul
(u0, v0 ) , din teorema de inversiune locală rezultă că ( x0, y0 ) este un punct interior
domeniului D, ceea ce este absurd.
În cele ce urmează prezentăm noţiunea de modul de continuitate al unei
funcţii şi principalele sale proprietăţi, care vor interveni în demonstraţia teoremei
schimbării de variabile.

Definiţia 5.5.1. Fie f : A ⊂ 2 → , unde A este o mulţime oarecare şi fie

δ > 0 oarecare. Vom nota cu
{
ω (δ , f ) = sup f ( M ′) − f ( M ′′) ; M ′, M ′′ ∈ A, dist ( M ′, M ′′) < δ . }
Se observă imediat că dacă 0 < δ 1 < δ 2 atunci ω (δ 1, f ) < ω (δ 2, f ) .

Observaţia 5.5.3. O funcţie f : A → este uniform continuă pe A, dacă şi

numai dacă lim ω (δ , f ) = 0 .
δ →0
δ >0
Într-adevăr, prin ipoteză, pentru ∀ ε > 0, ∃ ηε > 0 cu proprietatea că pentru
orice M ′, M ′′ ∈ A cu dist ( M ′, M ′′) < ηε avem f ( M ′) − f ( M ′′) < ε . Rezultă că
dacă 0 < δ < ηε , atunci ω (δ , f ) < ε , deci lim ω (δ , f ) = 0 . Demonstraţia
δ →0
δ >0
afirmaţiei reciproce este asemănătoare.
 111
Cap. 5 – INTEGRALE MULTIPLE

Observaţia 5.5.4. Dacă A este convexă, atunci pentru orice δ 1 > 0 , δ 2 > 0
avem ω (δ 1 + δ 2 , f ) ≤ ω (δ 1, f ) + ω (δ 2 , f ) . În particular, rezultă
ω ( mδ , f ) ≤ , ∀ m ∈ ∗
.
Într-adevăr, fie M ′, M ′′ ∈ A cu dist ( M ′, M ′′) < δ 1 + δ 2 şi fie
δ2 δ1
M= M′+ M ′′ . Evident M aparţine segmentului de dreaptă de capete
δ1 + δ2 δ1 + δ2
M ′ şi M ′′ , deci M ∈ A, deoarece A este convexă. În continuare avem:
δ1 δ2
M −M′ =
δ1 + δ2
( M ′ − M ′′) şi M ′′ − M =
δ1 + δ2
( M ′′ − M ′) , deci
δ1 δ1
dist ( M , M ′) = M − M ′ = M ′′ − M ′ < (δ + δ ) = δ 1
δ1 + δ2 δ1 + δ2 1 2
δ2 δ2
dist ( M , M ′′) = M − M ′′ = M ′′ − M ′ < (δ + δ ) = δ 2 .
δ1 + δ2 δ1 + δ2 1 2
Aşadar, ∃ M ∈ A astfel încât dist ( M , M ′) < δ1 , dist ( M , M ′′) < δ 2 .
Pentru orice M ′, M ′′ ∈ A cu dist ( M ′, M ′′) < δ 1 + δ 2 avem
f ( M ′) − f ( M ′′) ≤ f ( M ′) − f ( M ) + f ( M ) − f ( M ′′) < ω (δ 1, f ) + ω (δ 2 , f ) ,
deci ω (δ 1 + δ 2 , f ) ≤ ω (δ 1, f ) + ω (δ 2 , f ) .
Fie F : Ω → D , F (u, v ) = ( x (u, v ) , y (u, v )) , (u, v ) ∈ Ω o schimbare de varia-
bile. Notăm cu
⎧ ⎛ ∂x ⎞ ⎛ ∂x ⎞ ⎛ ∂y ⎞ ⎛ ∂y ⎞⎫
ω ( h ) = max ⎨ω ⎜ h, ⎟ ; ω ⎜ h, ⎟ ; ω ⎜ h, ⎟ ; ω ⎜ h, ⎟⎬ ,
⎩ ⎝ ∂u ⎠ ⎝ ∂v ⎠ ⎝ ∂u ⎠ ⎝ ∂v ⎠⎭
⎛ ∂x ⎞ ∂x
unde, de exemplu, ω ⎜ h, ⎟ este modulul de continuitate al funcţiei pe mulţi-
⎝ ∂u ⎠ ∂u
mea Ω, calculat în punctul h, deci
⎛ ∂x ⎞ ⎧ ∂x ∂x ⎫
ω ⎜ h, ⎟ = sup ⎨ ( M ′) − ( M ′′) ; M ′, M ′′ ∈ Ω, dist ( M ′, M ′′) < h⎬ .
⎝ ∂u ⎠ ⎩ ∂u ∂u ⎭

Deoarece x, y ∈ C 1 ( Ω ) , rezultă că lim ω ( h ) = 0 .

h →0

Lema 5.5.1. Fie F : Ω → D , F (u, v ) = ( x (u, v ) , y (u, v )) , (u, v ) ∈ Ω o schim-

bare de variabile, fie ∆ = ( a, a + h ) × (b, b + h ) ⊂ Ω şi fie P = F ( ∆ ) ⊂ D imaginea
directă a pătratului ∆ prin transformarea F. Atunci
D ( x, y )
aria P = ( a, b ) aria ∆ + ϕ ( h ) unde ϕ ( h) ≤ Kh2ω ( h) ,
D ( u, v )
 112

K fiind o constantă independentă de h şi de punctul A ( a, b ) .

Demonstraţie.

Fig. 1 Fig. 2

Fie c = x ( a, b) şi d = y ( a, b ) . Din Teorema Lagrange rezultă că există două

puncte (ξ ,η ) , (ξ ′,η ′) pe segmentul de dreaptă deschis de capete ( a, b ) şi (u, v )
astfel încât:
⎧ ∂x ∂x
⎪⎪ x (u, v ) = c + ∂u (ξ ,η ) (u − a ) + ∂v (ξ ,η ) ( v − b )
⎨ (2)
⎪ y (u, v ) = d + ∂y (ξ ′,η ′) (u − a ) + ∂y (ξ ′,η ′) ( v − b )
⎩⎪ ∂u ∂v
Dacă notăm cu
⎛ ∂x ∂x ⎞ ⎛ ∂x ∂x ⎞
α = ⎜ (ξ ,η ) − ( a, b ) ⎟ (u − a ) + ⎜ (ξ ,η ) − ( a, b ) ⎟ ( v − b ) şi
⎝ ∂u ∂u ⎠ ⎝ ∂v ∂v ⎠
⎛ ∂y ∂ y ⎞ ⎛ ∂y ∂y ⎞
β = ⎜ (ξ ′,η ′) − ( a, b ) ⎟ (u − a ) + ⎜ (ξ ′,η ′) − ( a, b ) ⎟ ( v − b ) , atunci
⎝ ∂u ∂u ⎠ ⎝ ∂v ∂v ⎠
⎧ ∂x ∂x
⎪⎪ x (u, v ) = c + ∂u ( a, b ) (u − a ) + ∂v ( a, b ) ( v − b ) + α
⎨ (3)
⎪ y (u, v ) = d + ∂y ( a, b ) (u − a ) + ∂y ( a, b ) ( v − b ) + β
⎩⎪ ∂u ∂v
În continuare considerăm transformarea afină
⎧ˆ ∂x ∂x
⎪⎪ x (u, v ) = c + ∂u ( a, b ) (u − a ) + ∂v ( a, b ) ( v − b )
⎨ (4)
⎪ yˆ (u, v ) = d + ∂y ( a, b ) (u − a ) + ∂y ( a, b ) ( v − b )
⎩⎪ ∂u ∂v
 113
Cap. 5 – INTEGRALE MULTIPLE

Fie Fˆ : Ω → D funcţia vectorială Fˆ (u, v ) = ( xˆ (u, v ) , yˆ (u, v )) , (u, v ) ∈ Ω şi fie

Pˆ = Fˆ ( ∆ ) imaginea directă a pătratului ∆ prin transformarea afină F̂ . Ţinând
seama de coordonatele vârfurilor A, B, H, L ale pătratului ∆ rezultă coordonatele
vârfurilor patrulaterului P̂ = QRST , anume
Q = Fˆ ( A) = ( c, d )
⎛ ∂x ∂y ⎞
R = Fˆ ( B ) = ⎜ c + ( a, b ) h, d + ( a, b ) h ⎟
⎝ ∂u ∂u ⎠
⎛ ∂x ∂x ∂y ∂y ⎞
T = Fˆ ( L ) = ⎜ c + ( a, b ) h + ( a, b ) h, d + ( a, b ) h + ( a, b ) h ⎟
⎝ ∂u ∂ v ∂u ∂v ⎠
⎛ ∂x ∂y ⎞
S = Fˆ ( H ) = ⎜ c + ( a, b ) h, d + ( a, b ) h ⎟
⎝ ∂v ∂v ⎠
Se observă că dreptele QR şi ST sunt paralele şi că
2 2
uuur uuur ⎛ ∂x ⎞ ⎛ ∂y ⎞
QR = ST = h ⎜ ( a, b ) ⎟ + ⎜ ( a, b ) ⎟ . Prin urmare, patrulaterul QRST este
⎝ ∂u ⎠ ⎝ ∂u ⎠
un paralelogram. Aria sa este egală cu mărimea produsului vectorial
r r r
i j k
uuur uuur ∂x ∂y
QR × QS = ( a, b ) h ( a, b ) h 0 =
∂u ∂u
∂x ∂y
( a, b ) h ( a, b ) h 0
∂v ∂v
⎛ ∂x ∂y ∂x ∂y ⎞r
= h 2 ⎜ ( a, b ) ( a, b ) − ( a, b ) ( a, b ) ⎟ k .
⎝ ∂u ∂v ∂v ∂u ⎠
Aşadar, avem:
D ( x, y )
aria Pˆ = ( a, b ) h 2 (5)
D ( u, v )
Mai reţinem că
2 2
uuur uuur ⎛ ∂x ⎞ ⎛ ∂y ⎞
QS = RT = h ⎜ ( a, b ) ⎟ + ⎜ ( a, b ) ⎟ (6)
⎝ ∂v ⎠ ⎝ ∂v ⎠
Să estimăm acum distanţa de la un punct oarecare M ( x, y ) ∈ P la punctul
corespunzător Mˆ ( xˆ, yˆ ) ∈ Pˆ . Din (3) şi (4) rezultă că dist ( M , Mˆ ) = α 2 + β 2 . Pe
de altă parte, ţinând seama de proprietăţile modulului de continuitate, pentru
(u, v) ∈ ∆ obţinem
⎛ ∂x ⎞ ⎛ ∂x ⎞
α (u, v ) ≤ ω ⎜ 2h, ⎟ h + ω ⎜ 2h, ⎟ h ≤ 2ω ( 2h ) h ≤ 2ω ( 2h ) h ≤ 4ω ( h ) h
⎝ ∂u ⎠ ⎝ ∂v ⎠
 114

Absolut analog se arată că β (u, v ) ≤ 4ω ( h ) h . Aşadar, avem:

dist ( M , Mˆ ) ≤ 32ω 2 ( h ) h 2 ≤ 6 ω ( h ) h = r (7)

Notăm cu Γ reuniunea tuturor discurilor de rază r care au centrul în punctul
M̂ , când M̂ parcurge frontiera paralelogramului P̂ . Aria mulţimii Γ este mai
mică decât suma ariilor celor patru cercuri de rază
r cu centrele în vârfurile paralelogramului P̂ , plus
aria celor patru dreptunghiuri de lăţime 2r cons-
truite pe laturile paralelogramului P̂ . Rezultă că
uuur uuur
aria ( Γ ) ≤ 4π r 2 + 4r QR + QS . ( )
Deoarece x, y ∈ C 1 ( Ω ) , rezultă că deriva-
tele lor parţiale de ordinul I sunt mărginite pe Ω ,
uuur uuur
Fig. 3 deci QR < K1h , QR < K1h , unde K1 > 0 este o
constantă. Prin urmare avem:
aria ( Γ ) ≤ 4π 36ω 2 ( h ) h 2 + 48ω ( h ) h 2 K1 ≤ K ω ( h ) h 2 (8)
unde K este o constantă pozitivă independentă de h şi de A ( a, b ) .
Observăm că P \ Pˆ ⊂ Γ .
Într-adevăr, fie M1 ∈ P \ Pˆ şi fie (u1, v1 ) ∈ ∆
astfel încât M1 = F (u1, v1 ) . Dacă notăm cu
Mˆ 1 = Fˆ (u1, v1 ) , atunci Mˆ 1 ∈ Pˆ şi dist ( M1, Mˆ 1 ) < r .
Cum M 1 ∉ Pˆ , rezultă că segmentul de dreaptă
Fig. 4 M̂ 1M1 întâlneşte frontiera lui P̂ .
( ) (
Fie Mˆ 2 ∈ Mˆ 1M 1 I fr.Pˆ . Avem dist M1Mˆ 2 < dist M1Mˆ 1 < r , deci M 1 ∈ Γ . )
În continuare avem: P = Pˆ U ( P \ Pˆ ) de unde rezultă că:
aria P = aria Pˆ + aria ( P \ Pˆ ) .
Cum aria ( P \ Pˆ ) ≤ aria Γ , deducem că există θ ∈ ( 0,1) astfel încât aria ( P ) =
= aria ( Pˆ ) + θ ⋅ aria ( Γ ) . Din (5) şi (8) obţinem
D ( x, y )
aria ( P ) = ( a, b) h2 + θ ⋅ K ω ( h ) h 2 .
D ( u, v )
În sfârşit, dacă notăm ϕ ( h ) = θ ⋅ K ω ( h ) h 2 atunci ϕ ( h ) ≤ K ⋅ ω ( h ) h2 şi
D ( x, y )
aria ( P ) = ( a, b ) h 2 + ϕ ( h ) .
D ( u, v )
 115
Cap. 5 – INTEGRALE MULTIPLE

Cu aceasta lema este demonstrată.

Teorema 5.5.1. Fie F : Ω → D , F (u, v ) = ( x (u, v ) , y (u, v )) , ( u, v ) ∈ Ω o
schimbare de variabile şi fie f : D → o funcţie continuă. Atunci
D ( x, y )
∫∫ f ( x, y ) dx dy = ∫∫ f ⎣⎡ x (u, v) , y (u, v)⎦⎤ D (u, v ) (u, v) du dv .
D Ω

Demonstraţie. Fie m ∈ ∗ un număr natural oarecare, fie h = 2−m şi fie

familiile de drepte x = kh, y = lh, k , l ∈ .
Notăm cu Sm reţeaua de pătrate determinată de aceste drepte şi cu ρ m parti-
ţia domeniului Ω determinată
de această reţea.
Fie ∆ mi un pătrat inte-
rior oarecare al reţelei Sm şi
fie Pmi = F ( ∆ mi ) imaginea
directă a pătratului ∆ mi prin
transformarea F. Din Lema
Fig.5 Fig. 6 5.5.1 rezultă că

D ( x, y )
aria ( Pmi ) = ( M mi ) aria ( ∆ mi ) +ψ ( h ) ⋅ aria ( ∆ mi ) unde ψ ( h ) ≤ K ω ( h ) ,
D ( u, v )
iar M mi este un punct din pătratul ∆ mi . Dacă notăm cu Qmi = F ( M mi ) ∈ Pmi şi
ţinem seama că funcţiile f, x şi y sunt continue şi mărginite rezultă
D ( x, y )
∑ f (Qmi ) aria ( Pmi ) − ∑ f ⎡⎣ x ( M mi ) , y ( M mi )⎤⎦ D (u, v ) ( M mi ) aria ( ∆ mi ) ≤
i i

≤ K ′ω ( h) ∑ aria ( ∆ mi ) = K ′ω ( h ) aria ( Ω) .
i
Cum funcţiile f şi f o F sunt continue, deci integrabile şi lim ω ( h ) = 0 , din
h →0
Observaţia 5.2.4 deducem că
∫∫ f ( x, y ) dx dy = lim m→∞ i
∑ f (Qmi ) aria ( Pmi ) =
D
= lim
m→∞ i
∑ f ⎡⎣ x ( M mi ) , y ( M mi )⎤⎦ aria ( ∆ mi ) =
D ( x, y )
= ∫∫ f ⎡⎣ x (u, v ) , y (u, v )⎤⎦ (u, v ) du dv = .
Ω
D ( u , v )
Cel mai utilizat tip de schimbare de variabile este trecerea la coordonate
polare:
 116

⎧ x = ρ cos θ
⎨ ρ > 0, 0 < θ < 2π (9)
⎩ y = ρ sin θ
Dacă notăm cu A = { (θ , ρ ) 0 < θ < 2π ,0 < ρ < ∞} , cu
B= 2
\ { ( x,0) , x ≥ 0} şi cu F (θ , ρ ) = ( ρ cosθ , ρ sin θ ) , atunci F : A → B este o
D ( x, y )
transformare regulată (iacobianul său J F ( ρ ,θ ) = = ρ > 0 ).
D ( ρ ,θ )
Fie 0 < α < β < 2π şi fie ϕ : [α , β ] → o funcţie continuă . Notăm cu
Ω = { (θ , ρ ) α < θ < β ; 0 < ρ < ϕ (θ ) } şi cu D = F ( Ω ) , atunci F : Ω → D este o
schimbare de variabile. Dacă f : D → este o funcţie continuă, atunci din
Teorema 5.5.1 rezultă:
∫∫ f ( x, y ) dx dy = ∫∫ f ( ρ cosθ , ρ sinθ )ρ d ρ dθ =
D Ω
(10)
β ⎛ ϕ (θ ) ⎞
= ∫ ⎜∫ f ( ρ cosθ , ρ sin θ ) ρ d ρ ⎟ dθ
α⎝ 0 ⎠
Deoarece mulţimea D \ D (respectiv Ω \ Ω ) este de arie zero, rezultă că este
valabilă şi egalitatea
∫∫ f ( x, y ) dx dy = ∫∫ f ( ρ cosθ , ρ sin θ )ρ d ρ dθ (11)
D Ω

∫∫ ( x + y 2 ) dx dy , unde
2
Exemplul 5.5.1. Să se calculeze
D
⎧ x ⎫
D = ⎨ ( x, y ) x 2 + y 2 < a 2 , < y < x 3, x > 0⎬ .
⎩ 3 ⎭
În acest caz
Ω = F −1 ( D ) este drept-
⎛π π ⎞
unghiul ⎜ , ⎟ × ( 0, a ) .
⎝6 3⎠
Într-adevăr, înlocuind în
inegalităţile care defi-
nesc domeniul D pe x şi
y cu ρ cosθ şi ρ sin θ
rezultă:
Fig. 7 Fig. 8

⎧ cos θ ⎫
Ω = ⎨ (θ , ρ ) ρ 2 < a 2 , < sin θ < 3 cos θ ⎬ =
⎩ 3 ⎭
 117
Cap. 5 – INTEGRALE MULTIPLE

⎧ 1 ⎫ ⎛π π ⎞
= ⎨ (θ , ρ ) 0 < ρ < a; < tgθ < 3 ⎬ = ⎜ , ⎟ × ( 0, a )
⎩ 3 ⎭ ⎝6 3⎠
Aşadar, avem
∫∫ ( x + y ) dx dy = ∫∫ ( ρ cos θ + ρ sin θ )ρ d ρ dθ =
2 2 2 2 2 2

D Ω

(∫ ρ d ρ ) dθ = π24a .
4
π 3 a
=∫ 3
π 6 0

Exemplul 5.5.2. Să se calculeze ∫∫ x 2 + y 2 dx dy , unde

D

D= { ( x, y ) x 2 + y 2 < 2ax, }
y>0 .
Observăm că ecuaţia x 2 + y 2 − 2ax = 0
este ecuaţia cercului cu centrul în
punctul (a, 0) şi de rază r = a.
Înlocuind x şi y cu ρ cosθ şi ρ sin θ
Fig. 9 Fig. 10 în inegalităţile ce definesc D obţinem
Ω= { (θ , ρ ) {
ρ 2 < 2a ρ cosθ , ρ sin θ > 0 } = (θ , ρ ) 0 < ρ < a cosθ , 0 < θ <
π
2 }
∫∫
D
x 2 + y 2 dx dy = ∫
π 2
0 (∫0
a cosθ
)
ρ 2 d ρ dθ =
a3 π 2 3
3 ∫0
cos θ dθ =

a3 π 3
2
(1 − sin 2 θ ) cosθ dθ = 2a
3 ∫0
=
9

Exemplul 5.5.3. Să se calculeze ∫∫ ( y − x + 2) dx dy , unde

D
⎧ x 2
y 2⎫ x y2 2
D = ⎨ ( x, y ) 2 + 2 < 1 ⎬ . Ecuaţia 2 + 2 = 1 este ecuaţia unei elipse de semiaxe
⎩ a b ⎭ a b
a şi b. În acest caz se folosesc
coordonate polare genera-
lizate şi anume
⎧ x = a ρ cos θ
⎨
⎩ y = b ρ sin θ
0 < ρ < 1 şi 0 < θ < 2π .
Iacobianul transformării este
Fig. 11 Fig. 12 abρ.
 118

2π
( 1
∫∫ ( y − x + 2) dx dy = ∫0 ∫0 (bρ sin θ − a ρ cosθ + 2) abρ
D
) d ρ dθ =
1 1 1
2π ρ3 2π ρ3 2π ρ2
∫
ab 2 sin θ dθ − a b ∫ cos θ ⋅ dθ + 2ab ⋅ ∫
2
= ⋅ dθ = 2π ab .
0 3 0 0 3 0 0 2 0

5.6. APLICAŢII ALE INTEGRALEI DUBLE ÎN GEOMETRIE

ŞI MECANICĂ

O primă aplicaţie a integralei duble în geometrie a fost evidenţiată în

proprietăţile integralei duble şi anume: aria D = ∫∫ 1⋅ dx dy , unde D ⊂ 2 , este un
D
domeniu mărginit care are arie.
Fie f : D → o funcţie integrabilă, fie ρ : D1, D2 ,K , Dn o partiţie a
domeniului D şi fie (ξi ,ηi ) ∈ Di un punct arbitrar. Reamintim că:
n
I = ∫∫ f ( x, y ) dx dy = lim
ρ →0
∑ f (ξi ,ηi ) aria Di ,
D i =1
sensul exact fiind următorul:
Pentru orice ε > 0, există δ ε > 0 astfel încât, oricare ar fi partiţia ρ a
domeniului D, cu ρ < δ ε şi oricare ar fi punctele intermediare (ξi ,ηi ) ∈ Di ,
avem:
n
∑ f (ξi ,ηi ) aria Di − I <ε .
i =1

5.6.1. Masa unei plăci plane

Prin placă plană înţelegem o placă având forma unui domeniu mărginit
D ⊂ 2 , care are arie. Placa este considerată în general neomogenă, densitatea sa
fiind dată de funcţia continuă f : D → + .
Fie ρ : D1, D2 ,K , Dn o partiţie oarecare a
domeniului D şi fie (ξi ,ηi ) ∈ Di arbitrar.
Masa plăcii Di se aproximează cu produsul
f (ξi ,ηi ) ⋅ aria Di . Aproximarea este cu atât
mai bună cu cât norma partiţiei ρ este mai
mică. Prin urmare avem:
Fig. 1 n
masa ( D ) ≈ ∑ f (ξi ,ηi ) aria Di şi mai departe:
i =1
 119
Cap. 5 – INTEGRALE MULTIPLE

n
masa ( D ) = lim
ρ →0
∑ f (ξi ,ηi ) aria Di = ∫∫ f ( x, y ) dx dy .
i =1 D

5.6.2. Coordonatele centrului de greutate al unei plăci plane

Fie D o placă neomogenă de densităţile f : D → + şi fie ( xG , yG ) coordo-
natele centrului său de greutate G. Considerăm ca mai înainte o partiţie ρ:
ρ : D1, D2 ,K , Dn şi nişte puncte arbitrare (ξi ,ηi ) ∈ Di . Masa plăcii Di se aproxi-
mează cu produsul f (ξi ,ηi ) ⋅ aria Di . Dacă vom considera masa plăcii Di concen-
trată într-un singur punct şi anume în punctul (ξi ,ηi ) , atunci coordonatele centrului
de greutate vor fi:
n n
∑ ξi f (ξi ,ηi ) aria Di ∑ηi f (ξi ,ηi ) aria Di
i =1
xG ≅ n
, yG ≅ i =1n .
∑ f (ξi ,ηi ) aria Di ∑ f (ξi ,ηi ) aria Di
i =1 i =1
Presupunând că f este continuă pe D, la limită obţinem:
n
∑ ξi f (ξi ,ηi ) aria Di ∫∫ x f ( x, y ) dx dy
i =1 D
xG = lim =
∫∫ f ( x, y ) dx dy
ρ →0 n
∑ f (ξi ,ηi ) aria Di D
i =1
n
∑ηi f (ξi ,ηi ) aria Di ∫∫ y f ( x, y ) dx dy
i =1 D
yG = lim = .
∫∫ f ( x, y ) dx dy
ρ →0 n
∑ f (ξi ,ηi ) aria Di D
i =1
În cazul particular al unei plăci omogene ( f ( x, y ) = κ , ∀ ( x, y ) ∈ D ) rezultă:
⎧ ∫∫ x dx dy
⎪
⎪ xG =
D

⎪
⎪
∫∫ dx dy
D
⎨
⎪ ∫∫ y dx dy
⎪y = D
⎪
⎪⎩ ∫∫ dx dy
D

Exemplul 5.6.1. Să se afle coordonatele centrului de greutate al unei plăci

plane omogene care are forma domeniului
 120

D= {( x, y ) ∈ 2
0≤ x≤
π
2
; 0 ≤ y ≤ cos x . }
Avem

∫∫ dx dy = ∫0 ∫0
D
π 2
( cos x
)
dy dx =

π 2
=∫ cos x dx = 1
0

Fig. 2
∫∫ x dx dy = ∫0 ∫0
D
π 2
( cos x
)
x dy dx

π 2
=∫ x cos x dx =
0

π 2 π 2
π 2 π π
= x sin x −∫ sin x dx = + cos x = −1.
0
0 2 0 2
π 2
∫∫ y dx dy = ∫0 ∫0
D
( cos x
)
y dy dx =
1
2 ∫0
π 2
cos2 x dx =
1 π 2
∫
4 0
π
(1 + cos2 x ) dx = .
8
Aşadar, avem
⎧ π
⎪⎪ xG = 2 − 1
⎨ .
⎪y = π
⎪⎩ G 8

5.6.3. Momentul de inerţie al unei plăci plane

Se ştie că momentul de inerţie al unui punct material în raport cu o anumită
axă este egal cu produsul dintre masa punctului şi pătratul distanţei de la punct la
axă. În cazul unui sistem de puncte materiale, momentul de inerţie în raport cu o
axă este suma momentelor de inerţie ale punctelor materiale care formează
sistemul.
Fie D o placă plană de densitate continuă f : D → + , fie ρ : D1, D2 ,K , Dn
o partiţie oarecare a sa şi fie (ξi ,ηi ) ∈ Di oarecare. Aproximăm ca şi mai înainte
masa plăcii Di cu produsul f (ξi ,ηi ) ⋅ aria ( Di ) şi considerăm această masă
concentrată în punctul (ξi ,ηi ) . Momentul de inerţie al acestui sistem de puncte
n
materiale în raport cu axa Oy va fi egal cu suma: ∑ ξi2 f (ξi ,ηi ) ⋅ aria ( Di ) .
i =1
 121
Cap. 5 – INTEGRALE MULTIPLE

Dacă nrma partiţiei ρ este mică, această sumă poate fi considerată ca o

valoare aproximativă a momentului de inerţie I y al plăcii plane D în raport cu axa
Oy. La limită avem:
n
∑ ξi f (ξi ,ηi ) ⋅ aria ( Di ) = ∫∫ x2 f ( x, y ) dx dy .
2
I y = lim
ρ →0 i =1 D
În mod analog momentul de inerţie în raport cu axa Ox este
I x = ∫∫ y 2 f ( x, y ) dx dy .
D
Dacă placa plană este omogenă de densitate f ( x, y ) = 1 , ∀ ( x, y ) atunci
I y = ∫∫ x dx dy , I x = ∫∫ y dx dy .
2 2

D D
De asemenea, se poate calcula momentul de inerţie al plăcii D în raport cu
originea O(0,0). Obţinem formulele
I 0 = ∫∫ ( x 2 + y 2 ) f ( x, y ) dx dy respectiv I 0 = ∫∫ ( x 2 + y 2 ) dx dy .
D D

Exemplul 5.6.2. Să se afle momentul de inerţie în raport cu axa Oy

(respectiv în raport cu originea) a plăcii plane omogene D de densitate 1, unde:
{
D = ( x, y ) x 2 + y 2 ≤ r 2; x ≥ 0, y ≥ 0 . Avem }
I y = ∫∫ x 2 dx dy = ∫
D
π 2
0 (∫ r
0
ρ 2 cos 2 θ ⋅ ρ d ρ dθ = ) r4
4
π 2
∫0 cos 2 θ dθ =

4
r π 2 π r4
= ∫0 (1 + cos 2θ ) dθ =
8 16

I 0 = ∫∫ ( x 2 + y 2 ) dx dy = ∫
D
π 2
0 (∫
0
r
)
ρ2 ⋅ρ dρ = ∫
π 2
0
r4
4
dθ =
π r4
8
.

5.7. FORMULA LUI GREEN

Formula lui Green face legătura între integrala dublă şi integrala curbilinie
de speţa a doua.
Fie D ⊂ 2 un domeniu mărginit a cărui frontieră C este o curbă netedă pe
porţiuni şi constă dintr-o reuniune finită de curbe simple închise. Fie P, Q: D →
∂P ∂Q
două funcţii continue cu proprietatea că există şi şi sunt continue pe D .
∂y ∂x
Cu aceste precizări formula lui Green este următoarea:
 122

←
⎛ ∂Q ∂P ⎞
∫∫ ⎜⎝ ∂x ∂y ⎟⎠
− dx dy = ∫ P dx + Qdy (1)
D C
În această formulă orientarea curbei C (sensul de parcurgere al curbei C) este
aleasă astfel încât domeniul D să rămână la stânga.

Fig. 1 Fig. 2

În figura 1 am exemplificat orientarea curbei C = frD pentru domeniul a

cărui frontieră constă dintr-o singură curbă închisă, iar în figura 2 pentru un
domeniu a cărui frontieră constă într-o reuniune finită de mai multe curbe închise.

Definiţia 5.7.1 Prin domeniu elementar de tip Green (G – domeniu

elementar) vom înţelege oricare din cele cinci domenii reprezentate în figura 3.

Fig. 3

Lema 5.7.1 Formula lui Green este verificată pentru orice G-domeniu
elementar.

Demonstraţie.
 123
Cap. 5 – INTEGRALE MULTIPLE

Pentru început considerăm un

domeniu ∆ a cărui frontieră este un
dreptunghi cu laturile paralele cu axele
de coordonate:
∆ = {( x, y ) , a < x < b, c < y < d} .
Putem considera următoarele
reprezentări parametrice pentru laturile
dreptunghiului:
AB : x = t, y = c, t ∈ [a, b]
BC : x = b, y = t, t ∈ [c, d ]
Fig. 4 DC : x = t, y = d , t ∈ [a, b]
AD : x = a, y = t, t ∈ [c, d ] .
Avem:

∫c ⎜⎝ ∫a ∂x dx ⎟⎠ dy = ∫c (Q ( x, y ) a ) dx = ∫c Q (b, y ) dy − ∫c Q ( a, y ) dy
∂Q d ⎛ b ∂Q ⎞ d b d d
∫∫ ∂x dx dy = (2)
∆
Ţinând seama de modul de calcul al integralei curbilinii de speţa a doua
rezultă:
∫ Q ( x, y ) dy = ∫ Q ( x, y ) dy = 0 ⎫
⎪
AB CD ⎪
d d ⎬ (3)
∫ Q ( x, y ) dy = ∫c Q ( b, t ) d t şi ∫ Q ( x, y ) dy = ∫c Q ( a, t ) d t ⎪
⎪⎭
BC AD
Din (2) şi (3) deducem
←
∂Q
∫∫ ∂x dx dy = ∫ Q dy + ∫ Q dy + ∫ Q dy + ∫ Q dy = ∫ Q dy (4)
∆ BC CD DA AB Fr ∆
În mod analog avem
−∫∫
∂P
∂y
b ⎛ d ∂P
dx dy = ∫ ⎜ ∫
a ⎝ ∂y ⎠
c
⎞ b
dy ⎟ dx = −∫ P ( x, y )
a
( d
c ) dx =
∆
b b
= −∫ P ( x, d ) dx + ∫ P ( x, c ) dx (5)
a a

∫ P dx = ∫ P dx = 0 ⎫
⎪
BC AD ⎪
b d ⎬ (6)
∫ P ( x, y ) dx = ∫ P (t, c ) d t ; ∫ P ( x, y ) dx = ∫c P ( t , d ) d t ⎪
a
AB DC
⎪⎭
Din (5) şi (6) deducem:
 124

←
∂P
−∫∫ dx = ∫ P dx + ∫ P dx + ∫ P dx + ∫ P dx = ∫ P dx (7)
∆
∂y Fr ∆
AB BC CD DA
Adunând formulele (4) şi (7) obţinem formula lui Green.
Să considerăm acum un domeniu G-elementar ca cel din figura 5. Mai
precis, un astfel de domeniu se defineşte astfel:
Fie f : [a, b] → [c, d] o funcţie continuă, strict crescătoare şi surjectivă.
∆ = {( x, y ) ; a < x < b; c < y < f ( x)} .
Avem
∂P b ⎛ f ( x) ∂P ⎞ b b
−∫∫ dx dy = − ∫ ⎜ ∫ dy ⎟ dx = − ∫ P ( x, f ( x) ) dx + ∫ P ( x, c ) dx (8)
∆
∂y a ⎝ c ∂y ⎠ a a

Considerând următoarele reprezentări parametrice ale arcului AE şi ale

segmentelor AB şi BE :
AE : x = t, y = f (t), t ∈ [a, b]
AB : x = t, y = c, t ∈ [a, b]
BE : x = b, y = t, t ∈ [c, d ]
deducem
b
∫ P ( x, y ) dx = ∫a P (t, f (t)) dt ;
AE
b ⎫
∫ P ( x, y ) dt = ∫a P (t, c ) dt ⎪
AB ⎪
Fig. 5 ⎬ (9)
∫ P ( x, y ) dx = 0 ⎪
BC
⎪⎭
Din (8) şi (9) rezultă:
←
∂P
−∫∫
∂y
dx dy = ∫ P dx + ∫ P dx + ∫ P dx = ∫ P dx (10)
∆ AB BC EA Fr ∆
Pe de altă parte avem:
∂Q d⎛ b ∂Q ⎞
∫∫ ∂x dx dy = ∫c ⎜⎝ ∫f −1( y) ∂x dx ⎟⎠ dy =
∆
∫c (Q ( x, y )
d b
f −1( y ) ) dy =
d d
= ∫ Q (b, y ) dy − ∫ Q ⎡⎣ f −1( y), y ⎤⎦ dy (11)
c c

De data aceasta, considerând pentru arcul AE reprezentarea parametrică:

AE : x = f −1(t ), y = t, t ∈ [c, d ] , deducem
d
∫ Q ( x, y ) dy = ∫c Q ⎡⎣ f
−1
(t), t ⎤⎦ dt (12)
AE
 125
Cap. 5 – INTEGRALE MULTIPLE

Pentru segmentele AB şi BE avem:

d
∫ Q ( x, y ) dy = 0 şi ∫ Q ( x, y ) dy = ∫c Q (b, t ) dt (13)
AB BE
Din (11), (12) şi (13) rezultă:
←
∂Q
∫∫ ∂x dx dy = ∫ Q dy + ∫ Q dy + ∫ Q dy = ∫ Q dy (14)
∆ AB BE EA Fr ∆
Adunând formulele (10) şi (14) obţinem formula lui Green pentru domeniul
considerat în figura 5.
Este evident că demonstraţiile formulei lui Green pentru celelalte domenii
G-elementare din figura 3 sunt absolut analoage.

Teorema 5.7.1. Fie D ⊂ 2 un domeniu mărginit a cărui frontieră este

netedă pe porţiuni şi constă dintr-o reuniune finită de curbe simple închise.
Presupunem în plus că domeniul D este o reuniune finită de G-domenii elementare
∂P ∂Q
care nu au puncte interioare comune. Dacă P, Q, , sunt continue pe D ,
∂y ∂x
atunci are loc formula lui Green:
←
⎛ ∂Q ∂P ⎞
∫∫ ⎜⎝ ∂x ∂y ⎟⎠
− dx dy = ∫ P dx + Q dy .
D Fr D

Demonstraţie.
m
Să presupunem că D = U Dk unde Dk este un G-domeniu elementar,
k =1

∀ k = 1, m . (Vezi Fig. 6).

Ţinând seama de Lema 5.7.1 rezultă
←
⎛ ∂Q ∂P ⎞ m
⎛ ∂Q ∂P ⎞ m
∫∫ ⎜⎝ ∂x − ∂y ⎟⎠ dx dy = k∑=1 ∫∫ ⎜⎝ ∂x − ∂y ⎟⎠ dx dy =k∑=1 ∫ P dx + Q dy (15)
D D k Fr Dk