Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
2 dF x F x 3 d f x dx f x dx .
C
2
Demonstraţie (p1) F este primitivă, deci F derivabilă cu F' = f şi avem: (F + C)'
= F' + C' = F' = f, de unde rezultă F + C derivabilă cu (F + C)' = f F + C
primitivă.
(p2) Fie F, G : I R primitive ale lui f pe I, conform definiţiei 1: F, G derivabile
cu: F' = f, G' = f pe I F' = G' (F − G )' = 0 F − G = C, C R.
(p4) Avem: dF x F x dx f x dx F x C 2
'
şi
'
d f x dx d F x C F x C dx F ' x C ' dx
F x dx f x dx 3 .◄
'
4
Tabelul primitivelor uzuale
1
x ; R 1
1. xdx
1 C
ln x ; 1
2. dx 1
x2 a2 ln x
C a 0
2a a x
a
dx 1 x 1
arcctg x C a 0
3.
2 arctg C
x a
2
a a a
dx x2 a2 C a 0
4.
x2 a2 ln x
dx x x
5. arcsin C arccos C a 0
a2 x2
1
a a
axdx ax C a 0, a 1; exdx ex C
6.
ln a
7.
sin xdx cos x C; cos xdx sin x C
dx x x
8.
dx tg C
sin ln tg 2 C;
x
cos ln 4
x
9.
tg xdx ln cos x C; ctg xdx ln sin x C
10. 1 dx dx
ctg x C; tg x C
.
0 sin x
2
cos2 x
1 ctg xdx ctg x C; 1 tg xdx tg x C
2 2
11.
x x
12.
a x dx a2 x2 a arcsin C a 0
2 2
2
2 2 a
13.
x 2
x2 a2 a ln x
x2 a2 dx C a 0
2 2
5
x2 a2
ex e ex e dx sh x C
14. sh xdx
x
dx ch x C; ch xdx x
2 2
15. dx dx
th x C; cth x C
ch2 x
sh2 x
16. sin x cos x
dx sec x dx cosec x C
cos2 x C;
sin2 x
6
dx
17. arcsec x C arccosec x
Cx2x 1
dx m x
C m 2; m N
18. mm xm 1
Observaţii.
1. Pentru a testa dacă F : I R este o primitivă a funcţiei f : I R pe I; se verifică
egalitatea: F '(x) = f (x), x I.
2. Studiul primitivelor a fost efectuat şi în liceu, de aceea vom face unele
completări, în special prezentând clasele de funcţii reale de o variabilă reală a căror
primitive se reduc, prin substituţii convenabile, la primitive de funcţii raţionale.
3. Problema existenţei primitivelor, înseamnă de fapt, pentru
f : I R R determinarea familiei de funcţii P(I). Răspunsul complet la această
problemă nu a fost dat încă. Se cunosc răspunsuri parţiale.
(i) Condiţia necesară de existenţă a primitivelor lui f : I R este ca f să posede
proprietatea Darboux, deoarece în acest caz f este o derivată pe I (f = F ' pe I).
(ii) Orice funcţie continuă f : I R posedă primitive pe I, (condiţie suficientă)
care se va demonstra în cadrul Integralei Riemann.
(iii) Există funcţii discontinue care au primitive.
1
Exemplu.
f : R R, sin ; x 0, x discontinuă în x0 = 0 are o
fR x x
0 ;x0
primitivă F2 : R R definită prin formula F = G − H unde G : R R cu
x cos x ; x 0, x R
G x şi H : R R care este o primitivă a funcţiei
0 ;x0
1
continue : R R cu
2x cos ; x 0, x R
x x .
0 ; x 0
Avem: 1 1
2x cos 0, x R
F ' x G ' x H ' x unde G ' x sin , x
x x
0 ,x0
1
R
2x cos , x 0, x deci F ' x f x , x R
şi H ' x x 7
şi F
0 ,x0
este o primitivă a lui f pe R.
4. Metodele de calcul pentru primitive sunt:
8
Tabelul primitivelor imediate ale unor funcţii elementare, Metoda transformărilor
algebrice şi trigonometrice, Metoda integrării prin părţi, Metoda integrării prin
formule de recurenţă după n N şi Metoda substituţiei care se regăsesc în
consecinţa 1, consecinţa2, consecinţa 3 şi în bibliografie ([6], [10], [11], [14], [16]).
5. Vom prezenta clase de funcţii reale de o variabilă reală ale căror primitive sunt
exprimabile prin combinaţii liniare finite de funcţii elementare.
P x
P0 x x p , P, Q R X şi gr P < gr.Q. După o teoremă
din
cu
p
Q x Q x
0 0
(x x )n
( p2 4q 0) unde este suma
0
2
(x px q)
2 n 1
relativă la toate rădăcinile reale simple şi multiple, iar 2 este suma relativă la
toate rădăcinile complexe simple şi multiple ale ecuaţiei algebrice cu coeficienţi
reali: Q(x) = 0. Calculul
P(x)primitivelor lui f este
P(x)dat prin: A
f (x)dx p (x)dx
Q(x)dx p(x) (x x
n
dx
0
Q(x)dx p(x)
1
) n
( gr pgr p0 1) 0
pR[ X ]
Mx N
(x
2
2 px q)
dx
şi conduce la următorul rezultat:
A1 ln | x x0 | C1; n
An 1
. Pentru ecuaţia x2+px+q=0 cu = p2 - 4q
(i)
dx A 1
(x x ) n
n
C ;n2
0 1 n (x x )n1 2
0
< 0 şi rădăcinile x1,2 = i C; , R are loc descompunerea canonică: x + 2
px + q = (x - )2 p 2, q 2
+ cu 2
2
. Avem:
42 0
M M N x
ln(x2 px q) arctg C1 ; n 1
Mx N 2
(ii) (x 2 px q)n
dx
M 1
(M N )I ; n 2
n1
2 (n 1)(x px q)
2 n
9
d (x )
n dx
I [(x )2 2 ]n (x px q)n
2
1 x
n 2n 3 , pentru n 2
I (2n 1)2 [(x )2 2 ]n1 n1
I
1 x 2n 2
I arctg C ;I xC
1 2 0 3
Integrarea funcţiilor iraţionale
Integrarea funcţiilor iraţionale, se va reduce, prin substituţii convenabile, la
integrarea de funcţii raţionale. Vom folosi notarea R(u, v, w, …) pentru a desemna
o funcţie raţională în variabilele u, v, w, … care la rândul lor sunt funcţii în x.
m m
n m 1,..., mp Z
p
1. R (x ,..., x )dx cu
n
şi considerăm n = c.m.m.m.c.{n , n , …, n }.
1 p
1
1 2 p
*n ,...,
1
n N
m1 mp
Substituţia x = tn şi dx = ntn-1dt, notând s n,..., s n cu s1, …, sp Z,
1
n1 p np
obţinem:
m1 mp
R ax b m1n1 ax b mnp p ax b
2. R [x, ,..., ]dx unde cx d 0; 0 cu a,b,c, d R*;
cx d
cx d cx d
dx dt
(a ct )
n 2
n1 ax b ax b mnpp s n(ad bc)tn1 unde
m1
dtn b s
R
R [x, ,...,
]dx ,t 1 ,...,t p dt R (t)dt
n 2
n
cx d cx d a ct (a ct )
2
x, dx
Se vor efectua substituţiile lui Euler: ax2 bx c 31. Dacă a > 0
10
substituţia este:
t2c
ax2 bx c x a tşi pentru cazul
x a t x b 2t a (b a 0); dx 2at 2 bt c a dt;
2t (b 2t a )2
at 2 bt c a
ax2 bx c
b 2t a
R x, ax 2 bx c dx
t2c
, at bt c a
2
2R
b 2t a b 2t a at2 bt c a dt R 3 (t)dt cuR 3 o funcţie raţională în t
(b 2t a )2
11
32.Dacă c > 0 substituţia este: ax2 bx c xt c şi pentru cazul
2t c b
ax2 bx c 2
t 2 c bt a c
xt c (a t 0); dx 2 dt;
at (a t 2
2
x )2
c bt a c 2
ax2 bx c t
R x, ax 2 bx c dx
a t2
2
2t c b t 2c bt a c t c bt a c
;
2R a t 2 2a t (a t 2 dt
) 2
R 4 (t)dt cu R 4 o funcţie raţională în t
33. Dacă a < 0 şi c < 0, iar = b2 – 4ac < 0 ax2 + bx + c < 0, x R şi
ax2 bx c C . Dacă = b2 – 4ac > 0 ax2 + bx + c =a (x -x1)(x- - x2), x1, x2
R şi x1 x2.
Avem: a (x x2 )
ax2 bx c a(x x1)(x x2 ) (x x1) şi atunci:
(x x1 )
R x,
ax2 bx c dx
(x x2 ) este de tip 2 şi se face
R
) x,(x x1 a
dx(x x )
x
substituţia: 1
x
t2x 2t(x x ) x x
x 2t x
2 1 2
dt; x x1
x x1
1
1 t 2
2
; (1 t 2
2
1 t 2
)2
R x, ax 2 bx c dx R t 1 x2 ; x2 x 1 t a 1 x2 dt
1 t 1 t 2 (1 t )
2 2 2
notăm
m1 n1 p1
m , n , p unde m , n , p Z şi m , n , N* .
p
1 1 1 2 2 2
m2 n2 p2
Teorema 4.3 (P. L. Cebîşev)
p
Primitivele pentru x m a bx n se pot exprima prin combinaţii finite de funcţii
dx
elementare numai în următoarele trei cazuri:
12
m 1 m 1
41. p Z; 42. Z; 43. pZ.
n n
Demonstraţie. 41. Dacă p Z, avem:
x a bx
p m1
(i) p = 0 dx x dx x (m 1) .
m
C
m n
m 1 1
(ii)p >0
m n p
k pk k nk m
p
k pk k
xnk m1
dx C p a
x a bx
p b dx C p a C2
k 0 x k 0
b
nk m 1
13
(iii) p < 0 xm a bxn p dx xm m1 n1
dx )dx
R (x, x m2 , x n2 de tip 1. şi notând n =
n p
a bx 1
42.p Z şi m 1 Z , m 1
1 Z şi prin substituţia xn = t avem:
n
atunci p
n m1
p 1 1
a bt dt din care prin o nouă substituţie:
x a bx dx
n
m n
t n
p2
p2
n p2 z a p2 p
1 se obţine rezultatul final:
a bx z t , dt
2
a bt z z dz
b b
m1 p m1
1 1 1
a bx
p p
a bt a n
x dx dt p z
m n
R o
2
z p p 1dz (z)dz
1 2
t
n
1
R7 7
n n b b
funcţie raţională în z m 1
1 Z şi p1 + p2 – 1 Z.
deoarece n
43. Dacă p, m 1 Z m 1
p Z se reprezintă integrala binomă sub forma:
n
şi
p p
n
xm a bx n dx
p
n t 1
a bt a bxn a ap z p2
z b 0 , dt dz
p2 2
z p2
t p2
t
z p2 (z p2 b) 2
t xn b
p
2 x m a bx n dx
ap
m1 m 1
a n p1
z p p 1
dz R (z)dz cu p 1 Z ,
n z p2
b
14
1 2
8 n
p1 + p2 – 1 Z şi R8 o funcţie raţională în z.◄
Integrarea funcţiilor raţionale în sin x şi cos x
1. Calculul integralei R sin x, cos în cazul general cu x (-, ) se face printr-o
xdx
x
schimbare de variabilă: tg t x 2arctgt, dx 2dt
,
2 1 t 2
sin x 2t
R sin x,cos x dx 2 R R t dt cu R o
2t 1 t 2 1 t 2
, cos x dt
21 t 21 t 2 , 1 t 2 1 t 2 1 1
1 t
funcţie raţională în t.
15
2. Dacă R (sin x, cos x) este o funcţie impară în cos x, avem:
R sin x, cos x dx f (sin2 x, cos2 x) cos xdx şi prin substituţia: sin x= t, cos x dx = dt se
obţine: R sin x, cos x dx f (sin2 x, cos2 x) cos xdx
f t 2 ,1 t 2 dt R sin x, cos x dx f t 2 ,1 t 2 dt R
dt t cu cu R2 o funcţie
2
raţională în t.
3. Dacă R (sin x, cos x) este o funcţie impară în sin x, avem:
R sin x, cos x dx g(sin2 x, cos2 x) sin xdx şi prin substituţia: cos x= t,
-sin x dx =2 dt2 rezultă: R sin x, cos x dx g(sin2 x, cos2 x)(sin xdx)
dt g 1 t ,t dt R t cu cu R3 o funcţie raţională în t.
3
tgx t x arctgt, dx 2 1
dt sin2 t x se obţine rezultatul final:
1 t ,2 x ,
2
2 1 t
1 t
cos
2
h 1 t 2
1 t 2 1 t 2 4 4
raţională în t.
Integrarea funcţiilor raţionale în exponenţiale
Primitivele de forma: R er ,..., er dx
ax p ax
1
cu a 0, aR şi r1, …, rp Q, iar
mi
r , m Z, n şi i=1, …, p se va nota =c.m.m.m.c.{ n1, …, np } şi prin
Ni*
i i
ni
substituţia eax = t, t >0 ln t dt se obţine:
x , dx
a at
R e 1 ,..., e
r ax r axp
dx a R t r 1 ,...,tr p
dtt R t dt cu R1 o funcţie raţională în t,
1
metoda integrării prin părţi cu scopul de a reduce treptat cu câte o unitate gradul
plinomului Pn : gr Pn = n (nN). se întâlnesc următoarele cazuri:
16
1. P (x)exdx ex P (x) P ' (x)exdx ex P (x) Q (x)exdx Qn P 'n şi n 1
n n n
1 grQn1
1
dx
2. Pn (x) ln xdx (x) ln x Qn (x) (x)dx unde
x
Qn1 ˜ Q
1 n
17
polinom de gradul ( n+ 1); se elimină radicalul din ultima integrală prin una dintre
substituţiile lui Euler. De asemenea, în unele cazuri sunt convenabile substituţiile
trigonometrice x = sin t ( x = cos t); d x = cos t dt (d x = -sin t dt);
1 x2 1 sin2 t | cos t | ;
1 x2 1 cos2 t
| sin t | şi se obţine integrala unei funcţii raţionale în si şi
cost.
4.
P (x)arctgxdx Q (x)arctgx Q (x)
n1 (x)arctgx R (x)dx cu R o funcţie
dx Q
n n1 1 x2 n1
raţională în x Qn1 (x) Pn polinom.
şi
(x)dx
1 1 x
5. x
P (x)a dx P ax
x
P ' (x)a dx P ax Q (x)a dx
ln a
n n
(x) ln a
(x) ln ln
a n a
(grQn1 (x) n 1) .
6. Integrale eliptice
În cazul R x, Pn (x) dx gr Pn = n 3, primitivele nu se pot exprima, în general,
prin combinaţii finite de funcţii elementare şi această clasă de integrale se numesc
integrale eliptice. Integralele eliptice pot fi reprezentate sub una dintre formele:
dt
I (k,t) (0 k 1)
1 k 2 sin2 t
1. dt dt 1 tg t u
I (0,t) t c; I (1,t)
| cost | 2 ln 1 sin t C1
1 sin t 2
1 sin2 t
E(k,t)
1 k sin2 tdt (0 k 1)
2
2.
E(0,t) t c1 ; E(1,t) 1 k 2 sin2 tdt | cost | dt sin t 3
Funcţiile I(k, t), E(k, t) se numesc funcţii eliptice; integralele de acest tip apar în
calculul lungimii unui arc de elipsă din plan.
7. Integrale care nu se exprimă prin combinaţii liniare finite de funcţii elementare:
sin x dx
dx (sinusul cos x (cosinusul integral);
integral); x dx ln x
x x
cos x dx şi sin
2 Pn = n 3. (inte le lui
x2dx
Aplicaţii. grale Fresnel) şi
18
integralele eliptice
R x, Pn (x) dx gr
2 2
x (x 1)
1. dx x arctgx C
1 x
2
dx 1
2
1 x 2
cos 2x 2
cos x sin x dx dx
2.
cos2 x sin2 x dx cos2 x sin2 x dx
sin2 x
cos 2
x
ctgx tgx
19
5. dx
cu a 0 şi I R a. î. ax2+bx + c >0 xI
ax bx c
2
x 2a ∓
2a
1 b b 2 C1 ; dacă 0 (se ia semnul +)
ln x 2a x
a 2a4a
2
1 b ax bx c C ; dacă 0 (se ia semnul -)
2
1 ln x
2
a 2a a
II. a < 0 >0 şi avem
20
b b
d x x
dx 1
2a 1 2a C
a
2 a arcsin
3
ax2 bx c b 2
2a x 2a 2a
1 2ax b
arcsin C
a 3
6. dx
1 1
sin xdx dx)(cos ln C ln C
sin sin 2
x
cos 2
x 1 2 2
2 sin2 x
x cos x 1 2
cos x 1 x
1 2 cos2
ln tg 2
2
x C ln tg x C
2 2 2 x
7. arctgxdx x ' arctgxdx xarctgx dx
1 x 2
1 d (1 x ) 2
1 2
xarctgx xarctgx ln(1 x ) C
2 1 x2 2
a2 x2 a2 x2
x2
8. a2 x2 dx (x) dx x dx
'
x2 a2
x a2 x2 x2 a2 dx
dx a x2 a2 x a2 x2
2
x2 a2
a2 x2 dx a2 ln(x x2 a2 ) C
x
a2 x2 dx 2
a2 x2 a ln(x x2 a2 ) C
2 2
9.n In dx x2 a2 n1 dx x xdx n1 2 n1
N,
n 2 2 a I
x a x' a
2 2
x a
2 2
1 x 1
I a2I x dx a2I I
n n1
2n x 2 a 2
n
n1
2n x 2 a 2 2n n
n
2n 1
1 x
a 2n x 2 a 2
2 n
I
n1
21
2n
I ; n1 n
dx 1 1
I0 x C1; I1 2 2
arctg C2
x a a a
22
10.I dx
tgn xdx tgn2 x(tg 2 x 11)dx tg x I
n2
n cos2 x
n2
3 1 x
4 1 1
arctgx ln(x2 1) 2arctgx C
2 x2 1 x2 1 2
2
(I2 dx
caz particular din 10.)
(x
1)2 2
t(t 2)
x 1 2(t 1) 1 t 2 2t 2
12. dx
x x2 2x 2 dt
t 2 (t 1)2
1 t3 4t 2 6t 4 1 1 t 2 3t 3
dt dt dt
4 (t 1)3 4 4 (t 1)
3
t 1 (t 1)2 (t 1) 1 1 1
t 1
dt ln | t 1|
4 4 (t 1) 3
4 4 4 t 1
1 1
8 (t 1)2 C cu substituţiile :
tx x
t2 t 2 2t t(t 2)
x2 2x 2 2 2
; ; dt;
1 x ;
(t 1)2
2(t 1) 2(t 1)
dx
x x2 2x 2 t; x2 2x 2 t 2 2t 2
2(t 1)
x 1 1 1
dx (x x2 2x 2) ln | x 1 x2 2x 2 |
x x2 2x 2 4 4
2x 3 2 x2 2x 2
C
8(x 1x2 2x 2)
23
1
1 13
3 1 4 x x
13. dx
2
1 x 4
dx
x
1 m 1 1 4 x
p Z; 1
2 2 Z 1 t3
3 n 1
4
4 x t3 1 x (t3 1)4; dx 4(t3 1)33t 2dt
3 1 4 x x 1
12 12 12
12 t 6 t3 dt t 7 t 4 C 3 (1 4 x )7 33 (1 4 x )4 C
7 4 7
24
IV. Să se precizeze metodele de calcul aproximativ al integralelor care să fie
însoţite de o formulă de evaluare a erorilor de calcul.
25
Definiţia integralei Riemann. Clase de funcţii integrabile.
Fie a, b R cu a < b şi f : [a, b] R. O divizare a intervalului [a, b], notată
, este o mulţime finită de puncte ={a = x0 < x1 < ...< xi-1< <xi <… < xn= b}
unde xi[a, b] se numesc punctele diviziunii şi [xi-1, xi] [a, b], i = 1,…n se
not
numesc intervalele parţiale ale lui . Avem lungimea l([xi-1, xi]) = xi - xi-1 xi >
not
Observaţii.
1. Din definiţia 1 rezultă că f este integrabilă Riemann dacă există
26
lim f , IR R, .
b a
2. Avem fdx (a b)
a
fdx
b
27
3. Dacă există IRR cu proprietatea (2) acesta este unic.
4. O funcţie integrabilă Riemann pe [a, b] se va numi funcţie R- integrabilă şi
vom nota prin R[a, b]={f | f : [a, b] R integrabilă Riemann} mulţimea
funcţiilor f : [a, b] R, R – integrabile.
Teorema 4.4 (de caracterizare a integrabilităţii pe R)
Fie f : [a, b] R (a, b R; a < b). Funcţia f este integrabilă Riemann, dacă şi
numai dacă, există IR R cu proprietatea:
n D a, b un şir de diviziuni cu şirul normelor R 0 şi ,
n
n
1
IR R
Demonstraţia în bibliografie ([10], [11], [16]).◄
Consecinţa 4.4. Fie f : [a, b] R o funcţie R – integrabilă, atunci are loc
afirmaţia:
I a, b , n 1 cu R 0 şi
(5) D
(x)dx f , R f
b
n n n a R
f
j j j
(6) i j
x j x j 1
j
i j
x j x j 1
f este mărginită pe [xj-1, xj] pentru j{1, 2, …, n} f este mărginită pe
a, b ∪n x j 1 , x j .◄
j 1
Consecinţa 4.5 Dacă f : [a, b] R este o funcţie nemărginită pe [a, b], atunci
f nu este R – integrabilă (condiţie suficientă).
Demonstraţia este directă din teorema 4.5.◄
Fie f : [a, b] R o funcţie mărginită cu m = inf{ f (x)| x [a, b]}, M = sup{ f (x)|
x [a, b]}. Dacă D([a, b]) pe fiecare interval parţial [xi-1, xi] notăm: mi (f)= inf
f(x), cu x [xi-1, xi], Mi (f)= sup f(x), cu x [xi-1, xi] şi considerăm sumele integrale
28
Darboux:
29
s f n m x x , suma inferioară Darboux
i i
(7) i1
Sf M xi xi , suma superioară Darboux
n
i1
Definiţia 4.3.
Fie f : [a, b] R mărginită
1] Numărul sup s f I se numeşte integrala inferioară Darboux a funcţiei f,
Da,b
b
notată: I
a f (x)dx .
2] Numărul inf S f I se numeşte integrala superioară Darboux a funcţiei f,
Da,b
b
notată: I f (x)dx .
a
3] Funcţia mărginită f este integrabilă Darboux pe [a, b] sau D- integrabilă, dacă
prin bdefiniţie avem:
b
(f
sup f (x) x a, b )
n n
(d2 ) S f s f Mi f mi f Mi f mi f
i1
xi
i1
)
2 2 1 1
30
s ( f ) f , S ( f );
( f ) inf f , ; S ( f ) sup f , .
s
31
Observaţii:
1. Când rafinăm diviziunea , sumele inferioare Darboux cresc şi sumele
inferioare superioare Darboux descresc.
2. Orice sumă inferioară Darboux este mai mică sau egală cu orice sumă
superioară Darboux.
3. Pentru f : [a, b] R s-au definit două integrale: integrala Riemann şi
integrala Darboux şi două tipuri de integrabilitate. Vom dovedi că cele două
integrale şi cele două tipuri de integrabilitate coincid şi vom folosi din acest
motiv conceptele de “integrală definită sau integrală” şi “funcţie
integrabilă ” pe [a, b].
Teorema 4.5 (Darboux / pentru caracterizarea integrabilităţii)
Fie f : [a, b] R o funcţie mărginită, atunci următoarele afirmaţii sunt
echivalente:
(i) f – este R – integrabilă; (ii) f – este D – integrabilă;
(iii) 0, D a, b a.î. S ( f ) s ( f ) ;
(iv) 0, 0 a.î. D a, b cu S f () s f () .
Demonstraţia se face pe etape folosind definiţiile, teoremele şi consecinţele
prezentate anterior, urmând schema
I. (i) (ii); II. (iv) (iii); III. (iii) (ii);
IV. (ii) (iii); V. (iv) (i); VI. (iii) (iv)
şi se găseşte în bibliografie ([9], [6], [10], [11], [16]). ◄
Consecinţa 4.7.
O funcţie mărginită f : [a, b] R este integrabilă Riemann, dacă şi numai dacă, f
este integrabilă Darboux şi cele două integrale coincid:
b b b not
a
33
Demonstraţie f continuă pe [a, b] f este uniform continuă pe [a, b] (Teorema
Cantor) şi f este mărginită şi îşi atinge marginile pe [a, b] (Teorema lui
def
n
i1
i i i b i i1
i1
a
f este integrabilă pe [a, b]. ◄
Teorema 4.8 (Condiţie suficientă pentru integrabilitate)
Fie f : [a, b] R o funcţie mărginită cu un număr finit de puncte de discontinuitate
(evident de speţa I), atunci f este integrabilă pe [a, b].
Demonstraţia în bibliografie ([6], [10], [11], [16]). ◄
Observaţii.
1. Clasele de funcţii integrabile f : [a, b] R sunt: f monotonă (teorema 4), f
continuă (teorema 5), f mărginită şi care are un număr finit de pucnte de
discontinuitate.
2. Rezultatul cel mai general, Teorema lui Lebesgue: “O funcţie f : [a, b]
R este integrabilă dacă şi numai dacă, f este marginită şi continuă aproape
peste tot pe [a, b]” se va prezenta în capitolul “Integrala Lebesgue”.
3. În studiul unor extensiuni ale integralei Riemann se foloseşte conceptul de
“funcţie local integrabilă”.
Definiţia 4.4
Funcţia f : [a, b] R este local integrabilă pe I, dacă şi numai adcă, prin definiţie f
este integrabilă pe orice interval compact [u, v] conţinut în intervalul de definiţie I
( u, v I cu u < v).
Proprietăţi ale integralei şi ale funcţiilor integrabile
Demonstraţiile din acest capitol folosesc: definiţia 1, teorema de
caracterizare a integrabilităţii cu şiruri de diviziuni cu şirul normelor tinzând la
zero, teorema lui Darboux şi uneori rezultatul din teorema lui Lebesgue.
Teorema 4.9 (Operaţii algebrice cu funcţii integrabile)
Dacă f , g : [a, b] R sunt funcţii integrabile, atunci funcţiile:
34
1
f ( R), f g, fg, ( f (x) 0, x a, b), f ( f (x) 0, x a, sunt integrabile şi
b)
f
au loc formulele de calcul:
35
b b
(1∘ ) (f )dx fdx
a
a
b b b
(2 ) ( f
∘
g)dx fdx gdx
a a
Demonstraţia este imediată folosind (4) din teorema 4.4 şi operaţiile cu şiruri
convergente în R. ◄
Consecinta 4.8.
Dacă f , g R[a, b] atunci , R funcţia f + g R[a, b] şi are loc formula
de calcul:
(3∘ ) a
(f g)dx b fdx gdx
b
a a
Observaţii.
1. Integrala Riemann are proprietatea de liniaritate cu scalari din R.
b
2. Dacă f R[a, b] şi a=b, avem: a f (x)dx 0 (după (1) din definiţia 1). Dacă a > b,
b a
avem a
f (x)dx f (x)dx .
b
3
∘
c
Demonstraţie.
b c
Dacă
b
a< bb < c avem
b
(3) după
c
teorema
b
2. Dacă a<b <c, avem:
36
fdx fdx fdx fdx fdx fdx fdx fdx. ◄
a a b a c a a c
Observaţii.
1. Din teorema 2 rezultă că dacă f R[a, b], pentru [c, d] [a, b] compact
avem f R[c, d], numită “proprietatea de ereditate”.
37
2. Formula (3) se numeşte “proprietatea de aditivitate a integralei ca funcţie de
interval”.
3. Formula (3) se extinde în cazul unei reuniuni finite:
a, b a, c1 c1, c2 ... cp , b .
Teorema 4.11 (Proprietatea de monotonie a integralei).
Fie f , g: [a, b] R cu f , g R[a, b] şi f (x) g(x) x[a, b], atunci avem:
4
∘
b
fdx gdx .
a a
fdx M .
ba a
f (x)dx 0 .
a
Consecinţa 4.11
Dacă f : [a, b] R este o funcţie continuă, atunci există [a, b] a. î.
b
6
∘
a
fdx f ()(b a) .
Demonstraţie. Funcţia f continuă pe compactul [a, b] este mărginită şi îşi atinge
marginile (teorema Weierstass) deci există x1, x2[a, b] a. î. m = f (x1), M = f (x2).
Funcţia f continuă pe intervalul [a, b] are proprietatea lui Darboux şi bpentru
1
[m, M] = f ( [a, b]) există [a, b] a. î. f () = şi notând f (x)dx din
(5) se obţine (6).◄ ba a
39
b b b b b
În particular, dacă g(x) = 1, x [a, b], avem:
8∘ ' bf (x)dx (b a) (a b) .
a
Demonstraţie.
Din : m f (x) M , x a, b, şi g(x) 0 mg(x) f (x)g(x) Mg(x), x a, b şi după (4)
b b b
a
b
g(x)dx 0 f (x)g(x)dx şi pentru [m, M] are loc (8). Dacă g(x)dx 0 ,
a
0 a
b
a
b
notăm
a fgdx
m, M şi după (*) rezultă (8).◄
b
a
gdx
Consecinţa 4.12
Dacă f : [a, b] R este continuă şi g R[a, b] este nenegativă, atunci există
[a, b] a. î. 8∘ " b
fgdx f () gdx .
b
a
În particular, dacă g(x) 1, x a, b se obţine (6).
Demonstraţia este directă. Din ipoteza “f continuă pe [a, b]”, pentru [m,
M], există [a, b], astfel încât f () = (8).◄
Teorema 4.14
Fie I R interval şi f : I R local integrabilă pe I. Dacă a I este un punct fixat
şi se consideră
b
funcţia
(9) F(x) = a
f (t)dt , x I atunci F are proprietăţile:
(i) F este continuă pe I;
(ii) F este derivabilă în x0I în care f este continuă cu F’(x0) = = f (x0).
= Demonstraţie. (i) Fie x I şi r >0 fixat, x atunci x F(x) – F(x0) =
0
Considerăm >0 şi
cu sup | f (t) | M | F (x) F (x ) | | x | , x I F continuă în I F
x x
0 0 0
M tJ
continuă pe I.
41
(ii) Fie x0 I şi f continuă în x0 I; pentru >0 există >0 a. î. | f (x) – f
(x0)| < , xI [x0 - , x0 + ] 1 x x I cu x x0 ,1
F (x) F (x0 )
f (x )
1 f (t)dt xf dt [ f (t) f (x )]dt şi avem:
x x
x x0 0
x x0
x 0
x x0
x 0
0
x x0
x
0
0
1
F (x) F (x0 ) f (x ) sup f (t) f (x ) x x , x J I x , x ; x x
0 0 0 0 0 0
x x0 x x0
există
F (x) F (x0 ) f (x ) def F ' x F’(x
F este derivabilă în x I cu )=f(x ).
lim
0 0 0
xx0 0 0
x x0
◄
Consecinta 4.13
Fie I R interval şi f : I R.
I) Dacă f este
x
o funcţie continuă pe I, atunci pentru aI fixat, funcţia (9)
F (x) f (t)dt, x I este derivabilă şi avem F’(x)= f (x ),
a
xI, deci
f
admite primitive pe I şi F este o primitivă a funcţiei f pe I.
II) Pentru a, bI şi f continuă pe I, avem:
(10) b
f (x)dx F (x) b F (b) F (a) ,
a a
unde F este o primitivă oarecare a lui f pe I.
Demonstraţie. I) Afirmaţia este o consecinţă direcă a teoremei 6 – cazul (ii).
II) a, bI fixaţi şi F o primitivă a lui f pe I, notăm:
x
F0 F (x) şi după afirmaţia I), avem: F' f pe I, deci
a
f (t)dt, x
I 0
(F F0 ) f f 0 F F0 C, C R .
b
Cum F0 (a) 0 C F (a) şi avem : f (x)dx F0 (b) F (b) C F (b) F (a). ◄
a
Observaţii.
1. Dacă f din teorema 6 este continuă la stânga (la dreapta) în x0I, atunci F este
derivabilă la stânga (la dreapta) în x0I cu F ' s x 0 f x 0 Fd' x0 f x 0 .
2. Consecinta 4.13-I se numeşte “Teorema fundamentală a calculului integral”.
3. Formula (10) este formula Leibniz – Newton care este o metodă de calcul a
integralei Riemann.
Metode de calcul ale integralei Riemann
Integrala Riemann poate fi calculată folosind definiţia 1 şi construind după
schema (S) sumele integrale, apoi calculăm limita acestora când norma divizării
tinde la zero; acestă metodă este mai dificil de aplicat în cazul multor funcţii reale.
42
Teorema 4.15 (Formula Leibniz - Newton)
Dacă f : [a, b] R este o funcţie integrabilă şi f admite primitive pe [a, b] atunci
pentru orice primitivă F a lui f pe [a, b] are loc formula Leibniz-Newton:
(10) b f (x)dx F (x) b F (b) F (a) .
a a
Demonstraţie. Pentru D([a, b]), avem
43
n n
F (b) F (a) [F (xi ) F (xi1)] s f F ' i xi xi1 f i xi xi1
i1 i1 i1
Consecinţa 4.14
Dacă f :b [a, b] R este o funcţie derivabilă cu f ’ funcţie integrabilă pe [a, b],
avem:
a
fdx f (b) f (a) .
Demonstraţia rezultă din teorema 4.4 pentru F = f’ pe [a, b].◄
Teorema 4.16 (Formula de integrare prin părţi)
Fie f , g : [a, b] R cu f , g C1([a, b]), atunci are loc formula de integrare prin
părţi:
(11) b fg ' dx fg b b f ' gdx .
a a
a
Demonstraţie. Din f , g C1([a, b]) (fg)’ = f’g +g’ f este o funcţie continuă
pe [a, b] şi după consecinţa 7 – (i) admite primitive şi este integrabilă, deci se
aplică formula de calcul (10): b fg b , dar
a
( fg) ' dx
a
b b b b b b
( fg) ' dx ( f ' g fg ')dx f ' gdx fg ' dx ( fg) b f ' gdx fg ' dx
a a a a a
b b
44
[F ∘ ]' dt [F ∘ ] [F ∘ ] F F şi din (F ∘ ) ' ( f ∘ ) '
b
◄
( f ∘ ) ' dt F F f (x)dx f [(t)] '(t)dt
a
45
(13) f (x)dx f (t) '(t)dt
a
b
()
[ f ∘ (1) '](x)dx .
Observaţii.
1. Formula (12) se numeşte “prima fomulă de schimbare de variabilă” în
integrală unde x = (t), t [, ] şi C1([a, b]), iar a = (), b = (). Se alege
convenabil funcţia astfel încât integrala din membrul doi al formulei (12) să fie
mai simplă sau chiar din tabelul primitivelor unor funcţii elementare.
2. Formula (13) se numeşte “a doua formulă de schimbare de variabilă” şi pentru
x = (t) strict crescătoare avem: ()= a, () = b şi cum , a, b f
R , iar este inversabilă cu -1C1([a, b]), atunci f este continuă şi f ( -1)’
integrabilă pe [a, b].
3. Denumirea de formula (I) şi (II) de schimbare de variabilă în integrală este
convenţională; de fapt avem o singură formulă de schimbare de variabilă şi mai
multe moduri de aplicare a acestei formule în calcule.
4. Din necesitatea de a folosi integralele Riemann în aplicaţii concrete
b
este uneori
suficient să se cunoască o valoare aproximativă a integralei a
f (x)dx cu o eroare
dată oricât de mică. În acest scop, vom enunţa fără demonstraţie, teoremele care
indică metodele de calcul aproximativ al integralelor.
eroare:
(15) (b a)3 .
12n2 46
b (b a)3
En f " ; f (x)dx Sn En f"
12n2
a
47
Teorema 4.21 (Formula lui Simpson)
i
Fie f : [a, b] R cu f C4([a, b]) şi x a b a cu i {0, 1, 2, ..., n},
ba i
n
S x
[ f (a) f (b)] 2 f x ... 2 f atunci S aproximează cu o
b
f (x)dx
n
6n 1 n1 n a
eroare:
(16) (4)
b
(b a)5 (4)
.
(b a)5 ;
En f (x)dx Sn En
2880n4 2880n4 f
f a
b
atunci suprafaţa S a corpuui K obţinut prin rotirea graficului lui f în jurul axei Ox se
calculează prin formula:
(21) S K 1 f '2 (x)dx .
2
a
49
Exemple.
1
1 2 1 2
2
1 sin 2t 2
cos tdt
2
(1 cos 2t)dt t
2 22 0
4
0 0 0
2 2
2. 2 n n ,1
aplicând
I n sin xdx cu f (x) sin x C 0, şi I 0 dx , I 0 sin xdx 1
0 2 0
2
1
2 2
In
sinn1 x(sin xdx) cos x sinn1 x 2 n sinn2 x cos2 xdx 0
1
0 0
2 2
0 0
2k 1 2k 3 3 1
. . ; n 2k
In 2k
n 1 n2 cu n 2 In 2k 2k 2k
22 44 22 2
In
.... 1; n 2k 1
2k 1 2k 1 5 3
2 2 4 5 6 2k 2k I2k
... I
2 1 3 3 4 5 2k 1 2k 1 22k 12
şi se arată
că I 2n
2n numită formula lui Wallis.
m 2n 1 lim
li ...
I 2n1
2
n
n
1 3 2n 1 2n 1
9 1
3. 1x dx prin substituţia
4
9 3 tdt
x t 2 , dx 2tdt, x 4 t 2, x 9 t 3, avem : 1 dx 2
4
1x 2 1 t
3
1 3 3 4
2 1 dt 2t 2 2 ln (1 t) 2 2 2 ln
2 1 t 3
50
2 2
x2 2 x2 1 12 3
4. x ln xdx ln x 1 dx 2 ln 2 xdx 2 ln 2
1 2 1 2 x 21 4
51
e e
n n
e n1 1
5. In ln dx x ln
xn ln x dx e nIn1
1 x
x x 1
In e nIn1, n 1
I0 e 1; I1 1
formulă de recurenţă
x
pentru calculul lui In, nN.
1 tg2 2 x 2dt
2
prin
deci:substituţia tg 2 t ,
6. dx x 2 arctg t, dx 2
şi
x 1 t
0 2 5 tg2
2 x
1 tg2 2
dx 1 t 2
1 2
2
dt
x 2(3 t ) 1 t 2
2
x 0 t 0, x t 1 se obţine
2
0 2 3 tg2 0
2
1
dt 1
dt 1 1 t 1
t 3
1
2
0 t 2 2
3
arctg
3
3
arctg
3 3 6 18
t
3
0 3 0
x
7. 2
dx prin substituţia 2dt
3 2 cos tg
2
t xdx 2 arctg t,
1 t 2
x0 ,
2dt
1 t 2 2
dx 1 t 2
1
t 1 se obţine
3 2 cos x 3 2 1 t
cos x 2
, x 0 t 0, x 2
1 t 2
1 t
0 0 2
1
dt 2 1 1
arctg t
1
arctg 5
2 5
2
t 5 5 0 5
0
8. 4
sin x 4
tg x şi prin substituţia tgx = t
sin x cos x dx 1 tg x dx
0 0
x arctg t, dx dt
, x 0 t 0, t 1 avem:
1 t x 4
2
4
sin x 1
t dt 1
1 t 1 1 1 1 1 1
sin x cos dx 1 1 2 2 1 t dt ln(1 t 2 )
arctg t
1 t 2 0
t 2
4 0
x 0 t
0
1 1 0
2 ln(t 1) 4 2 ln 2
10
52
4 4 1 1 1 1 m 1
9. 1 x dx x0 (1 x 2 ) 2 dx ( m=0, n ,p , 1 Z ) prin substituţia:
1 1 2 2 n
1 x t, x (t 1)2 , x 1 t 2, x 4 t 3 avem:
53
3
4 3 3
t 21 t 1 163 82 3 1
1
xdx
2
t 2(t 1)dt
2
3
1
t
1
1
t dt
5
15
2 2 2
ln 2 2t
10. e 1dx prin substituţia: e 1 t x ln(1 t dx 1 t 2 dt,
x x 2 2
0 ),
x 0 t 0, x ln 2 t 1, avem:
ln 2 1
t2
1
1 1 1
dt 2t 2 arctg t 2
e 1dx 2 1
2 dt 2 1 1 2
x
0 2
t t
0
0 0 0
2
1
11. x 1 prin substituţia: x 1 şi
1 x 1dx 2 t x 1 t 0, x 2 t 3
x1
1 t 2 4t
x , dx dt avem:
1 t
2
2
1 t 2
1 4t 2 1
3
1 dt 1 1
2
dt 2t3
3 3
xx 1 dx 2
2
1 t 20
2
3 ln 1 3 ln(2 3)
1 3
1 0 1 t 2 0 1 t 2 1
54