Sistemul Nervos

Sistemul nervos ne controlează activitatea de la o miscare la

alta, totul, fară excepţie. Sistemul nervos este cea mai complexă şi mai
importantă reţea de control şi distribuţie a informaţiilor.
Fără sistem nervos nu există auz şi vedere, durere şi bucurie, dar nu
există nici mişcări coordonate, nici sentimente, gândire şi nici vorbire.

Elementele de bază ale sistemului nervos sunt celulele nervoase,

numite neuroni, care se găsesc în număr de milioane, şi care împânzesc tot
organismul uman . Rolul lor este de a primi informaţii dintr-un punct al
organismului şi de a le transfera altor celule nervoase care să declanşeze o
anumită reacţie, de exemplu, contracţia anumitor grupe musculare. Neuronii
sunt sensibili la stimulii exteriori: leziuni mecanice, infecţii, presiune,
modificarea chimică a mediului înconjurător, lipsa de oxigen, etc. Toţi aceşti
factori îi pot deteriora. Deteriorarea neuronilor poate avea consecinţe grave,
deoarece celulele distruse nu se refac niciodată.
Sistemul nervos are două părţi importante, cu efecte reciproce:
sistemul nervos central (care cuprinde creierul şi măduva spinării)şi
sistemul nervos periferic(care cuprinde totul înafară de ţesutul nervos din
sistemul central).

Sistemul periferic are două componente: sistemul nervos

somatic şi sistemul nervos vegetativ. O sarcină importantă a sistemului
nervos somatic este adunarea informaţiilor de la organele de simţ şi
transmiterea lor la sistemul nervos central , dar şi transmiterea impulsurilor
primite de la acesta la muşchii scheletici, producând astfel mişcările
comandate. Sistemul nervos somatic are două componente importante:
sistemul senzorial şi cel motor. Informaţiile venite din mediul exterior sunt
culese de organele de simţ şi sunt recepţionate de celulele receptoare
(receptori). Din aceşti receptori, impulsurile rezultate ajung prin fibrele
nervoase senzitive la sistemul nervos central. În timp ce nervii senzitivi
transportă informaţia de la organele de simţ la sistemul nervos central,
nervii motori transmit comenzile sistemului nervos central spre muşchi şi
spre organele motoare. Mănunchiul de fibre motorii şi senzitive ce
împânzesc un organ alcătuiesc nervii. Din sistemul nervos central pornesc 43
de perechi de nervi, dintre care 12 perechi sunt perechi de nervi cranieni
(conţin fibre senzitive) şi 31 sunt perechi de nervi spinali (conţin şi fibre
motorii, şi fibre senzitive).
Sistemul nervos vegetativ coordonează funcţionarea organelor
interioare şi a glandelor.

Sistemul nervos central este format din creier şi din măduva

spinării. Sistemul nervos central primeşte de la organele de simţ şi de la
receptori impulsurile sosite prin nervii senzitivi, le filtrează şi le analizează,
apoi prin nervii motori transmite concluzii, obligând muşchii şi glandele să
reacţioneze corespunzător la impulsurile primite.

 Măduva spinării are o lungime de circa 40 de cm, are formă cilindrică,

este formată din ţesut nervos şi ocupă interiorul coloanei vertebrale. Ca
organ independent, are de împlinit două sarcini de bază. În primul rând,
ea realizează legătura în dublu sens dintre creier şi sistemul nervos
periferic, iar în al doilea rând, rolul măduvei spinării este susţinerea unor
reflexa simple prin acele celule nervoase (numite inter-neuroni) care
realizează o legătură apropiată între celulele nervoase, senzitive şi
motorii. De exemplu, dacă din întâmplare mâna noastră atinge plita
încinsă, receptorii sensibilităţii dureroase prin fibrele senzitive transmit
informaţia măduvii spinării. O parte din această informaţie este transmisă
prin inter-neuronii corespunzători la nervul care coordonează mişcarea
mâinii, declanşând retragerea imediată a braţului, iar cealaltă partea
informaţiilor primite din receptorii durerii ajung la nervii care reglează
mişcările gâtului, declanşând mişcarea automată a capului în direcţia
locului unde s-a declanşat durerea. În sfârşit, informaţia ajunge la creier,
unde se conştientizează sensibilitatea termică şi dureroasă.

 Creierul are 3 părţi principale: trunchiul celebral (aflat în prelungirea

măduvii spinării), creierul mare şi creierul mic. Deşi mulţi nervi senzitivi
se termină la nivelul creiereului şi mulţi nervi motori pornesc de aici,
totuşi, majoritatea celulelor din creier sunt inter-neuroni cu rol în
filtrarea, analizarea şi depozitarea informaţiilor. Un rol important al
creierului este păstrarea informaţiilor sosite de la organele de simţ.
Creierul poate readuce mai târziu aceste informaţii pentru luarea de
decizii.
 Ce este un reflex ? Reflexul este un răspuns automat, dat la
aplicarea unui stimul specific, în mod inconstient. Acţiunea reflexelor este
condiţionată de existenţa următoarelor elemente: analizatori, nervi care să
transmită informaţia furnizată de analizatori, un aparat specializat care să
transforme informaţia într-un răspuns şi muşchi sau glandă care să
reacţioneze la stimulul aplicat (de obicei răspunsul se concretizează la un
anumit tip de mişcare). Orice răspuns care se încadrează în acest tipar de
reacţie automată la un stimul se numeşte reflex.
Acţiunile conştiente nu sunt reflexe, deoarece între aplicarea
stimulului şi răspuns intervine o etapă de analiză. O reacţie conştientă poate
fi mai puternică decât unele reflexe (putem să ne ţinem mâna pe soba
fierbinte, dar numai cu un efort conştient de voinţă). Astfel, reflexele
reprezintă un mijloc de protecţie a corpului prin reacţii rapide mai ales la
stimuli nocivi. Unele reflexe importante, cum ar fi respiraţia, pot fi
împiedicate conştient doar o perioadă scurtă de timp.

Tipuri de reflexe Există o mare varietate de reflexe: unele

controlează mişcările muşchilor, altele controlează funcţiile de bază ale
corpului sau ne ajută să ne orientăm corect, când stăm în picioare sau
aşezaţi.Alte reflexe, mai complexe, reprezintă reacţii bine determinate la
anumite situaţii periculoase sau înspăimântătoare.

 Reflexe musculare. ( mai sunt denumite şi reflexe

osteotendinoase deoarece sunt declanşate de vibraţiile din tendoane). Când
doctorul ne testează reflexele prin lovirea genunchiului cu un ciocănel,
vibraţiile provocate sunt simţite de nişte receptori specializaţi în muşchi.
Aceştia trimit mesaje la măduva spinării, stimulând celulele nervoase
responsabile de controlul muşchilor, iar acestea vor face piciorul să se mişte.
Aceste reflexe fac parte dintr-o gamă complexă de mecanisme aflate în
măduva spinării, mecanisme care controlează tonusul muscular, astfel încât
corpul să fie tot timpul gata de acţiune. Mecanismele din măduva spinării
sunt la răndul lor controlate de centrii nervoşi responsabili de mişcare, aflaţi
în creier, dar sunt şi în legătură cu receptorii de durere, astfel încât corpul să
poată reacţiona rapid la aplicarea unor stimuli dureroşi.
 Reflexe de orientare. Dacă ţinem o pisică la un metru şi ceva de
pământ şi o lăsăm să cadă, ea va ateriza întotdeauna în picioare (fără a păţi
nimic). În mod similar, dacă alunecăm pe gheaţă, corpul nostru se răsuceşte,
încercând să-şi recapete echilibrul, iar mâinile sunt împinse lateral pentru a
preveni căderea. Aceste reacţii mai complexe sunt coordonate de
componente mai avansate ale sistemului motor. Receptorii din urechea
internă monitorizează poziţia noastră în spaţiu. Când începem să cădem,
aceşti receptori transmit informaţiile necesare la cerebel., iar acesta alege
succesiunea corectă de mişcări, ce trebuie transmisă muşchilor mâinilor şi
picioarelor.

 Refleze de funcţionare a corpului. Nou- născuţii nu pot controla

conştient eliberarea urinii din vezică. Când vezica este plină, datorită
presiunii care se formează în interiorul ei, se transmit semnale la coloana
vertebrală pentru ca aceasta să decşanşeze un reflex de golire a vezicii.
Reflexele similare coordonează şi celelalte funcţii ale corpului inclusiv
respiraţia.

 Reflexe de comportament. Acestea sunt cele mai sofisticate reflexe

ale organismului nostru, ele determinând corpul să se comporte într-un mod
bine stabilit, când este pus în situaţii extreme. Cel mai bun exemplu îl
prezintă reacţia de ,,fugă sau luptă”- un ansamblu de reflexe tipice care apar
într-o situaţie de criză. Când, pe neaşteptate, ne trezim faţă în faţă cu un
tâlhar, fie fugim, fie decidem să luptăm cu el. Indiferent de decizia
creierului, de a fugi sau de a rămâne şi de a lupta, nevoile organismului nu
diferă prea mult. În consecinţă, ansamblul de reflexe va regla în mod
automat frecvenţa optimă a bătăilor inimii, respiraţia şi activitatea altor părţi
ale organismului, astfel încât corpul să fie pregătit indiferent de alegerea
făcută. De asemenea, acest ansamblu de reacţii include şi apariţia
transpiraţiei, ce permite corpului să piardă căldură în timp ce fuge sau luptă;
totodată, tenul devine palid, deoarece o cantitate foarte mare de sânge din
epidermă este pompată spre muşchii cei mai importanţi. Aceste reflexe pot
apărea chiar şi când ne gândim la ceva înspăimântător.

 Reflexe condiţionate. Un reflex condiţionat e produs de un stimul

diferit de cel care-l producea în mod natural, fiind practic asociat noului
stimul. Acest tip de reflex a fost ilustat, pentru prima oară, de celebrul
psiholog rus Pavlov. De fiecare dată când căţelul supus experimentului era
hrănit, suna un clopoţel.Pavlov a observat că reflexul salivar, care se produce
ca reflex înnăscut doar la acţiunea hranei, după o perioadă de timp se va
produce şi la auzul clopoţelului (fără hrănirea căţelului).

Creierului omenesc i se atribuie deseori numele de calculator

biologic. Deşi comparaţia dintre creier şi calculator ne dă o idee despre cât
de complexă este munca creierului, acest lucru este parţial adevărat. În
primul rând, creierul poate prelucra mai multe informaţii decât un computer,
fiind mai abil în prelucrarea diferitelor feluri de date. De exemplu, nici un
calculator performant nu poate să raţioneze singur, să simtă emoţii sau să
viseze. Chiar dacă un calculator poate efectua calcule matematice imposibile
creierului uman, el nu poate concepe nici un fel de idei. În al doilea rând,
creierul nu funcţionează doar electric, ci şi chimic. Componentele chimice
sunt implicate în comunicările din interiorul creierului, precum şi în
emiterea mesajelor din acesta.

Creierul uman este o bucată de ţesut moale, de culoare

gri-rozalie,având forma unei nuci uriaşe.Greutatea creierului variază de la
1200 grame (la femei), până la 1350 grame (la bărbaţi).Comparativ cu
ambele sexe, aceste reprezintă aproximativ 2% din greutatea totală a
corpului.

 Structura creierului. Emisferele celebrale,în număr de două,

ocupă 90% din suprafaţa creierului. Restul de 10% constă în câteva regiuni
separate de ţesut şi continuă în vârful şirei spinării. Creierul e acoperit de o
membrană formată din 3 straturi de celule, numită meninge. Acesta,
împreună cu cavităţile creierului, cunoscute sub numele de ventricule, conţin
un lichid apos, denumit ,,lichid cerebrospinal”. Acesta protejează împotriva
loviturilor şi umflăturilor, dar şi transportă substanţele nutritive din sânge,
eliminându-le pe cele nefolositoare. Cele mai mici componente ale creierului
sunt celulele nervoase (neuronii).Neuronul are o masă complexă,fiind
compus din nucleu, axon (face legătura între celulele creierului) şi dendrite
(realizează un sistem de comunicare între neuroni).
  Legătura chimică. La fel cum chimia este implicată în
impulsurile nervoase, şi creierul prezintă mesageri chimici specifici. Aceştia
sunt cunoscuţi sub numele de hormoni şi formează sistemul poştal al
corpului. În organism există peste 30 de hormoni, aceştia fiind produşi de
glandele endocrine. Toate glandele endocrine se află sub influenţa hipofizei.
La rândul său, glanda este controlată de hipotalamus.

 Activitatea electrică. Creierul este tot timpul activ, prin el

circulând milioane de impulsuri în fiecare secundă. Impulsurile sunt
identice. Fiecare parte a creierului interpretează mesajele în funcţie de
numărul lor. De exemplu, mesajele ce provin de la o mână care a atins ceva
fierbinte, vor circula mai repede decât cele din urechea care în acelaşi
moment aude o pasăre cântând. Influxurile nervoase circulă prin creier cu
viteze de peste 400 km/h., iar 200 dintre ele pot străbate un neuron în fiecare
secundă. În ultimii 5 ani, cercetătorii au reuşit să elaboreze harta celei mai
mari părţi a creierului, localizând diferite zone ce îndeplinesc anumite
funcţii.

Mintea şi creierul omului sunt atât de complexe încât chiar şi la

ora actuală se ştiu foarte puţine lucruri despre modul de funcţionare al
acestora. Astfel, cauzele diferitelor boli mintale şi tratamentele indicate
pentru vindecarea acestora sunt dezbătute în mod constant.
Majoritatea oamenilor înţeleg cum şi de ce se îmbolnăveşte
organismul. Acesta poate fi atacat de germeni, cum ar fi viruşii care
provoacă gripa. Mintea se poate de asemenea îmbolnăvi. Când se întâmplă
acest lucru, simptomele se manifestă mai mult mintal decât fizic, în modul în
care o persoană gândeşte, se comportă şi reacţionează faţă de alte persoane,
evenimente şi situaţii. Medicii încearcă de mult timp să definească
,,sănătatea mintală” şi ,,îmbolnăviea mintală”, dar şi să le delimiteze. În
general, sănătatea mintală include abilitatea de a experimenta din plin
bucuriile şi tristeţile realităţii şi de a avea relaţii normale cu cei din jur.
Îmbolnăvirea mintală apare atunci când o persoană nu mai este capabilă să
se comporte, să înveţe, să reacţioneze sau să facă faţă stresului şi
problemelor în mod adecvat.

Ce este normalitatea ? Este dificil să dăm o definiţie a

normalităţii. Toţi avem fobii, contadicţii interioare şi sentimente de ură şi,
uneori, unelesituaţii ni se par dificile şi greu de abordat. Există, deci, un
spectru larg de la normalitate la boli mintale grave. Definirea şi descrierea
sănătăţii şi a bolilor mintale s-au schimbat mult şi continuă să se schimbe.
În vremuri medievale, ,,nebunii” erau închişi în celule şi chinuiţi.
În prezent, aceştia sunt trataţi în mod diferit. În diverse colţuri ale lumii,
oamenii privesc diferit ceea ce este normal şi ceea ce este anormal.
Normalitatea este definită de convenţiile unei comunităţi, iar refuzul sau
incapacitateade a se conforma acestora sunt calificate drept comportamente
anormale. Bolile mintale sunt privite, de obicei, ca tulburări care afectează
raţionalitatea. Termenii ,,retardare mintală” sau ,,handicap mintal” se referă
la o dezvoltare insuficientă a minţii, acestea nefiind incluse în sfera bolilor
mintale.

Sigmund Freud. Perioada modernă de înţelegere a sănătăţii şi

a bolilor mintale a început cu Sigmund Freud (1856-1939), un medic care
s-a arătat interesat de modul în care funcţionează mintea umană şi cum
aceasta poate fi dereglată. Freud a fost unul dintre puţinii oameni ce au
studiat nu doar mintea conştientă, ci şi subconştientul. El a dezvoltat ştiinţa
denumită psihanaliză, pătrunzând în adâncurile subconştientului. După
părerea lui, conflictele din timpul copilăriei se află la baza multor boli
mintale. În termeni generali, există 3 tipuri de boli mintale: tulburări
nevrotice, tulburări psihice şi tulburări de personalitate.

1. Fobia. Fobia este o teamă nejustificată faţă de o anumită situaţie sau de

un anumit obiect, teamă ce are ca rezultat manifestări de nelinişte.
2. Depresia. Depresia este ,probabil, cea mai gravă dintre bolile mintale.
Cei care suferă de această boală sunt incapabili să treacă peste necazurile
vieţii într-o anumită perioadă de timp.
3. Psihoza. Diferenţa dintre nevroză şi psihoză este aceea că, în cazul
psihozei, bolnavul pierde contactul curealitatea, putând suferi şi de
halucinaţii.
4. Dependenţa. Dependenţele obişnuite, cum ar fi cele de alcool sau de
droguri, sunt considerate boli mintale. Nevoile persoanei dependente pun
stăpânire pe gândurile sale, iar persoana devine uneori incapabilă să
trăiască sau să muncească în mod normal